ÎN CAPCANĂ

Totul, deodată, i se păruse inevitabil. Era cea mai cumplită şi dramatică ironie. Intrase în Timp pentru o ultimă dată, îi dăduse lui Finge peste nas pentru ultima oară, ulciorul mersese la apă pentru ultima dată. Şi tocmai acum trebuia să fie prins.

Oare Finge fusese cel care râdea?

Cine altcineva ar fi pornit pe urmele lui, ar fi aşteptat în tăcere, stând în camera cealaltă, având o izbucnire de veselie?

Atunci... totul era pierdut? Şi pentru că în momentul acela chinuitor era sigur că pierduse totul, nu se mai gândi să fugă din nou sau să încerce să se întoarcă din nou în Eternitate. Acum îl va înfrunta pe Finge.

La nevoie, îl va omorî.

Harlan porni către uşa de după care se auzise râsul, cu pasul furişat şi hotărât al celui ce ucide cu premeditare. Deconectă semnalul automat al uşii şi o împinse cu mâna. Patru centimetri. Cinci. Fără un sunet.

Omul din încăperea de alături era întors cu spatele. Silueta îi era prea înaltă pentru a fi Finge şi acest fapt pătrunse în mintea lui tulburată şi-i opri înaintarea.

Apoi, ca şi cum paralizia care părea să fi pus stăpânire pe amândoi se ridica încetul cu încetul, celălalt se întoarse, centimetru cu centimetru.

Harlan nu mai văzu niciodată sfârşitul mişcării. Profilul celuilalt nu ajunsese încă în raza lui vizuală când, luptându-se cu un val subit de groază, cu o ultimă fărâmă de voinţă, se trase înapoi din uşă. Propriul mecanism, şi nu el, o închise fără un sunet.

Se dădu înapoi bâjbâind. Nu putea respira decât trăgând violent aerul în piept, înghiţindu-l şi împingându-l apoi afară, în timp ce inima îi bătea nebuneşte ca şi cum ar fi încercat, disperată, să-i părăsească trupul.

Finge, Twissell şi întreg Consiliul laolaltă nu l-ar fi putut deconcerta atât. Ceea ce îl dezarmase nu era frica de ceva fizic, ci mai degrabă groaza de natura accidentului.

Strânse mulţimea de cărţi-filme într-o grămadă informă şi reuşi, după două încercări neizbutite, să nimerească ieşirea spre Eternitate. Păşi peste prag, picioarele purtându-l mecanic. Găsi, fără să ştie cum, drumul către Secolul 575 şi apoi către încăperile sale personale. Statutul său de Tehnician, din nou preţuit, din nou apreciat, îl salvă din nou. Puţinii Eterni pe care îi întâlni se traseră în mod automat deoparte, privind drept peste capul lui.

Pentru el, asta era un mare noroc, pentru că nu era în stare să-şi şteargă de pe faţă expresia funebră pe care şi-o simţea, nici să-şi recapete culoarea şi suflul. Dar ei nu-i dădură atenţie şi Harlan mulţumi Timpului şi Eternităţii şi oricărui element orb intrat în jocul destinului.

Nu recunoscuse cu totul înfăţişarea celuilalt bărbat din casa lui Noÿs, dar îi ştia, înspăimântător de sigur, identitatea. Prima oară când auzise un zgomot în casă, el, Harlan, tocmai râdea şi ceea ce-i tăiase râsul fusese o bufnitură, ceva greu care căzuse în camera de alături. A doua oară cineva râsese în camera alăturată şi el, Harlan, scăpase geanta cu cărţi-filme. Prima oară el, Harlan, se întorsese şi nu mai văzuse decât o uşă închizându-se. A doua oară el, Harlan, închisese o uşă în timp ce un străin se întorcea.

Se întâlnise cu sine însuşi!

În acelaşi Timp şi în aproape acelaşi loc, el şi eul său anterior cu câteva fizio-zile se aflaseră faţă în faţă. Greşise comenzile, le reglase pentru un moment în Timp, pe care îl folosise deja, şi el, Harlan, s-a văzut pe el, Harlan.

Se întoarse la munca lui, umbra groazei planând deasupra-i zile în şir. Îşi blestemă laşitatea, dar asta nu servi la nimic.

Şi, într-adevăr, din acel moment, începu degringolada. Putea să delimiteze cu precizie Marea Cumpănă a Schimbării. Momentul-cheie fusese cel în care reglase comenzile pentru ultima intrare în 482, şi, într-un fel sau altul, le reglase greşit. Din acea clipă toate merseseră foarte, foarte prost.

Schimbarea de Realitate din Secolul 482 se desăvârşi exact în acea perioadă plină de deznădejde şi nu făcu decât să o accentueze. În ultimele două săptămâni găsise trei Schimbări de Realitate propuse, care conţineau mici imperfecţiuni, iar acum alesese una din ele şi totuşi nu se putea hotărî să treacă la acţiune.

Alese Schimbarea de Realitate 2456 – 2781, V-5, pentru anumite motive. Dintre cele trei, era cea mai distanţată în sus-Timp, cea mai îndepărtată. Eroarea era minimă, dar importantă pentru viaţa omenirii. Era nevoie, deci, doar de o călătorie rapidă până în secolul 2456 pentru a afla natura analogului lui Noÿs în noua Realitate, printr-o măruntă tactică de şantaj.

Se simţea însă descurajat de experienţa lui recentă. Această amendare, uşor ameninţătoare, nu i se mai părea un lucru simplu. Şi odată găsit analogul lui Noÿs? Să-l înlocuiască cu analogul Noÿs, să o facă femeie cu ziua, croitoreasă, muncitoare? Cu siguranţă. Dar ce să facă, atunci, cu analogul? Cu soţul pe care l-ar putea avea? Familia? Şi copiii?

Până acum nu se gândise la toate acestea. Le evitase. Ajunge până în ziua în care...

Dar acum nu se mai putea gândi la altceva.

Când se trezi chemat de Twissell, cu vocea lui obosită dar întrebătoare, puţin uimită, Harlan zăcea ascuns în camera lui, urându-se de moarte.

— Ce-i cu tine, Harlan, eşti bolnav? Cooper mi-a spus că ai lipsit la mai multe ore de discuţie.

Harlan căută să-şi şteargă tulburarea de pe figură.

— Nu, Calculator Twissell. Sunt doar puţin obosit.

— Ei, asta este de înţeles, în orice caz, băiete. Apoi zâmbetul i se voală mai mult ca niciodată.

— Ai auzit că Secolul 482 a fost Schimbat?

— Da, răspunse Harlan scurt.

— Finge m-a sunat şi a cerut să ţi se comunice că Schimbarea a reuşit pe deplin.

Harlan ridică din umeri şi deveni conştient de ochii lui Twissell privindu-l lung şi aspru de pe monitorul Comunicatorului. Neliniştit, întrebă:

— Da, Calculator?

— Nimic, răspunse Twissell şi, poate din cauza poverii anilor, mulţi şi grei pe umerii lui, vocea îi era inexplicabil de tristă. Mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva.

— Nu, nu am nimic de spus.

— Bine, atunci ne vedem mâine la deschidere, în sala Calculatoarelor, băiete. Eu am multe să-ţi spun.

— Da, domnule, răspunse Harlan.

Rămase, câteva minute lungi, cu privirea fixată pe ecranul acum gol. Sunase aproape ca o ameninţare. Finge îl sunase pe Twissell, aşadar. Oare ce-i spusese lui Twissell şi acesta nu menţionase? Însă o ameninţare deschisă era exact ce îi trebuia. Să te războieşti cu o maladie a spiritului era ca şi cum ai sta pe nisipuri mişcătoare şi ai încerca să le domini bătându-le cu un băţ. Să te războieşti cu Finge era însă cu totul altceva. Harlan îşi aminti de arma pe care o avea la îndemână şi, pentru prima oară de câteva zile, simţi că-şi redobândeşte o parte din încrederea în sine.

Era ca şi cum o uşă se închisese şi o alta se deschisese. Harlan deveni pe atât de febril activ pe cât fusese de inert până atunci. Făcu o incursiune în Secţia 2456 şi îl determină pe Sociologul Voy să-i îndeplinească dorinţa întocmai.

Se descurcase perfect. Obţinuse informaţia căutată.

Şi chiar mai mult decât căutase. Mult mai mult. Aparent, încrederea în sine îi era răsplătită. Un proverb al căminului său temporal spunea:

— Apucă urzica cu hotărâre şi ea va deveni ciomagul cu care să-ţi baţi duşmanul.

Pe scurt Noÿs nu avea analog în noua Realitate. Nici un fel de analog. Îşi va putea ocupa locul în noua societate în modul cel mai discret şi convenabil cu putinţă, sau va putea rămâne în Eternitate. Nu va mai exista nici un motiv pentru care să i se refuze legătura, în afară de argumentul foarte teoretic că încălcase legea – şi ştia foarte bine cum să-l contracareze.

Aşa că se repezise în sus-Timp ca să-i ducă lui Noÿs vestea cea mare, să se bucure de acest succes nevisat, după câteva zile groaznice de eşec aparent.

Şi, în acel moment, nava se opri.

Nu-şi încetinise mersul. Pur şi simplu se oprise.

Dacă mişcarea s-ar fi derulat de-a lungul vreuneia din cele trei dimensiuni ale spaţiului, o oprire atât de bruscă ar fi zdrobit nava, i-ar fi adus metalul la incandescenţă, l-ar fi transformat pe Harlan într-o grămadă de oase sfărâmate şi carne crudă, sfârtecată.

Dar nu-l făcu decât să se îndoaie de ameţeală şi greaţă, sub povara durerilor interne.

Când îşi recăpăta vederea, bâjbâi până la temporometru şi-l cercetă cu privirea înceţoşată. Arăta 100.000.

Într-un fel, asta îl sperie. Era o cifră prea rotundă.

Se întoarse febril către comenzi. Unde era greşeala?

Nimic însă nu părea în neregulă, ceea ce îl înspăimântă şi mai tare. Nimic nu trăsese în jos maneta de comandă. Rămăsese bine reglată pe sus-Timp. Nici un scurt-circuit. Toate ecranele indicatoare se aflau în zona neagră de siguranţă. Nici o scădere de tensiune. Acul minuscul care marca un consum constant de mega-mega-coulombi arăta calm că energia era consumată, în continuare, în ritmul obişnuit.

Atunci, ce oprise nava?

Încet, ezitând, Harlan atinse maneta de comandă, îşi încleştă mâna pe ea. O împinse în zona neutră şi acul indicator al consumului de energie coborî la zero.

Răsuci maneta în cealaltă direcţie. Acul indicator se ridică din nou şi de data aceasta temporometrul reluă şirul Secolelor în jos-Timp.

Jos-Timp, jos-Timp – 99.983, 99.972, 99.959...

Harlan răsuci din nou maneta. Din nou în sus-Timp. Încet. Foarte încet.

Apoi – 99.985, 99.993, 99.997, 99.998, 99.999, 100.000...

Barieră! Nici un pic peste 100.000. Energia Novei Sol se consuma în tăcere, într-un ritm incredibil, dar fără nici un folos.

Se îndepărtă şi mai mult în jos-Timp. Se repezi, vâjâind din nou în sus. Buuuum!!!

Dinţii îi erau încleştaţi, buzele strânse, respiraţia şuierătoare. Se simţea ca un prizonier izbindu-se înnebunit de gratiile celulei.

Când se opri, după încă vreo câteva astfel de ciocniri, nava se afla tot la 100.000. Atât, nu mai departe.

Va schimba nava! (Dar nici gândul acesta nu-i trezea mari speranţe.)

În tăcerea pustie a Secolului 100.000, Andrew Harlan păşi afară din navă şi alese alt tunel, altă navă, la întâmplare.

Un minut mai târziu, cu maneta de comandă în mână, privea deznădăjduit la numărul 100.000 şi ştia că nici pe acolo nu putea trece.

Turba de mânie! Acum! Tocmai acum! Când lucrurile se întorseseră în favoarea lui, în mod atât de neaşteptat, să-l aştepte un dezastru atât de neprevăzut. Blestemul clipei în care greşise intrarea în 482 îl mai urmărea deci.

Împinse sălbatic maneta în jos, apăsând-o la maximum, fixând-o acolo. Cel puţin, într-un fel, acum era liber, liber să facă tot ce voia. Odată ce o izolaseră pe Noÿs în spatele unei bariere, departe de el, ce-i mai puteau face? De ce s-ar mai teme?

Ajunse la secţia 575 şi ieşi vijelios din navă, cu un dispreţ total faţă de tot ce-l înconjura, un dispreţ cum nu mai simţise niciodată. Se îndreptă către biblioteca Secţiei, fără să vorbească cu nimeni, fără să privească pe nimeni. Luă ceea ce căuta fără să se uite împrejur ca să vadă dacă fusese observat. Ce-i mai păsa?

Înapoi la navă, din nou în jos-Timp. Ştia exact ce are de făcut. Privi, în treacăt, ceasul cel mare care măsura Fizio-timpul Standard, numărând zilele şi delimitând cele trei schimburi egale de activitate din cursul unei fizio-zile.

Finge trebuia să se afle acum în încăperile sale particulare, ceea ce era cu atât mai bine.

Când ajunse la Secţia 482, Harlan se simţea ca stăpânit de febră. Gura îi era uscată, fără viaţă. Simţea o durere în piept. Dar mai simţea şi forma tare a armei sub cămaşă şi o ţinea bine, într-o parte, sub cot, şi asta era singura senzaţie care conta.

Calculatorul Asistent Hobbe Finge ridică privirea spre Harlan şi surpriza din ochii lui făcu încet loc îngrijorării.

Harlan îl privi un timp în tăcere, lăsând să-i crească îngrijorarea, aşteptând să o vadă transformată în spaimă. Păşi uşor, rotindu-se în jurul lui Finge, interpunându-se între el şi monitorul Comunicatorului.

Finge era pe jumătate dezbrăcat, gol până la brâu.

Pieptul îi era acoperit cu păr rar, era moale şi umflat, aproape ca de femeie. Pântecele i se revărsa peste curea.

Arată lipsit de demnitate, îşi spuse Harlan cu satisfacţie, lipsit de demnitate şi respingător. Cu atât mai bine.

Îşi vârî mâna dreaptă sub cămaşă, apucând arma strâns.

— Nu m-a văzut nimeni, Finge, aşa că nu mai privi spre uşă. Nu vine nimeni. Îţi dai seama că ai de-a face cu un Tehnician. Ştii ce înseamnă asta?

Vorbele sunau sec. Observa, mânios, că ochii lui Finge nu vădeau teamă, ci doar îngrijorare. Întinse chiar mâna după cămaşă şi, fără un cuvânt, începu s-o îmbrace.

Harlan continuă:

— Ştii care este privilegiul unui Tehnician? N-ai fost niciodată Tehnician, n-ai de unde să ştii. Asta presupune că nimeni nu urmăreşte unde te duci sau ce faci. Toţi întorc capul şi se străduiesc atâta să nu te vadă, încât ajung să reuşească. Aş putea, de exemplu, să mă duc la biblioteca Secţiei, Finge, şi să iau orice lucrare curioasă mi-ar da prin cap, în timp ce bibliotecarul se îngroapă cu totul în hârţoagele lui şi nu vede nimic. Pot să mă plimb pe coridoarele rezidenţiale ale Secolului 482 şi oricine trece pe lângă mine se dă la o parte şi mai târziu va jura că nu a văzut pe nimeni. Într-atâta le este reflexul de puternic. Îţi dai seama deci că pot să fac tot ce vreau, să merg unde vreau. Pot să intru în apartamentele personale ale Calculatorului Asistent al unei Secţii, să-l forţez, cu arma la tâmplă, să spună adevărul şi nu se va găsi nimeni care să mă oprească.

Finge rosti primele cuvinte.

— Ce ai în mână?

— O armă, îl informă Harlan, şi o scoase. O recunoşti? Ţeava, terminată într-o uşoară protuberanţă metalică, lucea slab.

— Dacă mă omori... începu Finge.

— N-am să te omor. Când ne-am întâlnit data trecută aveai un explozon. Acesta nu este un explozon. Este o invenţie a uneia din Realităţile trecute ale Secolului 575. Probabil că nu o cunoşti. A fost scoasă din Realitate. Era prea neplăcută. Poate ucide, dar la o energie mai scăzută, activează centrii dureroşi ai sistemului nervos şi provoacă paralizia. Se numeşte, sau se numea, bici neuronic. Funcţionează. Este încărcat. L-am încercat pe un deget.

Ridică mâna stângă cu degetul mic ţeapăn.

— A fost foarte neplăcut.

Finge se mişcă neliniştit.

— În numele Timpului, despre ce este vorba de fapt?

— Există un fel de barieră peste tunelurile navelor în dreptul Secolului 100.000. Vreau să fie înlăturată.

— Un blocaj peste tunelurile navelor?

— Hai să nu facem pe miraţii. Ieri ai vorbit cu Twissell. Astăzi tunelurile sunt blocate. Vreau să ştiu ce i-ai spus lui Twissell. Vreau să ştiu ce s-a făcut şi ce se va face. Pe sfântul Timp, Calculator, dacă nu-mi spui, mă voi folosi de bici. Pune-mă la încercare dacă nu mă crezi.

— Stai, ascultă... Finge tărăgăna puţin cuvintele, simţind primul fior de spaimă şi un fel de mânie disperată.

— Dacă vrei adevărul, iată: Ştim despre tine şi Noÿs. Ochii lui Harlan scânteiară.

— Ce anume ştiţi despre mine şi Noÿs?

— Credeai că ne-a scăpat ceva?

Privirea Calculatorului rămăsese aţintită pe biciul neuronic şi fruntea începea să i se umezească.

— Pe Timp, după emoţia pe care ai arătat-o după perioada de Observaţie, credeai că nu te vom ţine sub supraveghere tocmai pe tine? Aş fi meritat să mi se ia statutul de Calculator dacă n-aş fi făcut-o. Ştim că ai adus-o pe Noÿs în Eternitate. Am ştiut-o de la bun început. Ai vrut adevărul. Acum îl ai.

În acel moment, Harlan îşi dispreţuia propria prostie.

— Aţi ştiut?

— Da. Am ştiut că ai adus-o în Secolele Ascunse. Am ştiut de fiecare dată când ai intrat în Secolul 482, ca să-i duci fel de fel de fleacuri. Făcând pe nebunul, cu jurământul de Etern complet uitat.

— Şi-atunci de ce nu m-aţi oprit?

Harlan se simţea covârşit de povara propriei umilinţe.

— Încă mai vrei să auzi adevărul? îi aruncă Finge, începând să câştige curaj în aceeaşi proporţie în care Harlan era copleşit de sentimentul frustrării.

— Mai departe.

— Atunci lasă-mă să-ţi spun că, încă de la bun început, nu te-am considerat un adevărat Etern. Un Observator strălucit, desigur, şi un Tehnician care a făcut faţă tuturor probelor. Dar nu un Etern. Când te-am adus aici pentru această ultimă sarcină, am făcut-o ca să i-o dovedesc şi lui Twissell, care, pentru nu ştiu ce motive de neînţeles, te apreciază. Nu testam doar societatea prin intermediul fetei. Te testam şi pe tine, şi ai eşuat, aşa cum am ştiut că se va întâmpla. Acum pune arma aia deoparte, biciul ăla sau ce-o fi, şi ieşi odată de aici.

— Şi ai venit şi în încăperile mele personale, o dată, spuse Harlan, cu sufletul la gură, – încercând din răsputeri să-şi păstreze demnitatea, dar simţind-o cum îl părăseşte ca şi cum mintea şi spiritul i-ar fi fost la fel de inerte şi insensibile ca şi degetul amorţit de la mâna stângă –, ca să mă îmboldeşti să fac ce am de făcut.

— Da, desigur. Şi dacă vrei să fie spus pe şleau, te-am provocat. Ţi-am spus adevărul gol-goluţ, că puteai s-o păstrezi pe Noÿs numai în Realitatea de atunci şi acolo. Iar tu ai ales să acţionezi nu ca un Etern, ci ca un mucos. După cum m-am şi aşteptat.

— Şi aş face-o din nou, răspunse Harlan morocănos şi de vreme ce s-a aflat totul, îţi dai seama că nu mai am nimic de pierdut.

Îndreptă arma către mijlocul grăsuliu al lui Finge şi-i şopti printre buzele palide şi dinţii încleştaţi:

— Ce s-a întâmplat cu Noÿs?

— N-am idee.

— Lasă asta. Ce s-a întâmplat cu Noÿs?

— Îţi spun că nu ştiu.

Pumnul lui Harlan se strânse pe biciul neuronic. Vocea îi era scăzută.

— Întâi piciorul. O să doară.

— În numele Timpului, ascultă. Aşteaptă!

— Bine. Ce s-a întâmplat cu ea?

— Nu, ascultă! Până acum nu a fost decât o încălcare a disciplinei. Realitatea nu a fost afectată. Am verificat. O să te alegi doar cu o descalificare. Dar dacă mă omori sau dacă mă răneşti cu intenţia de a mă omorî, înseamnă că ai atacat un superior. Pentru asta se dă pedeapsa cu moartea.

Harlan zâmbi la zădărnicia ameninţării. Faţă de ceea ce se întâmplase deja, moartea i-ar fi oferit o scăpare, inegalabilă în simplitatea şi desăvârşirea ei.

Dar Finge îi înţelese greşit zâmbetul. Se grăbi să spună:

— Să nu crezi că în Eternitate nu există pedeapsa cu moartea doar pentru că până acum nu te-ai lovit de aşa ceva. Noi, Calculatorii, ştim asta. Mai mult, au avut loc şi execuţii. Este simplu. În orice Realitate există victime ale unor accidente fatale, după care nu se mai găseşte nici un cadavru. Rachete explodează pe traiectorie, curse aeriene se prăbuşesc în adâncul oceanului sau se zdrobesc în creierul munţilor. Un ucigaş poate fi pus în una din aceste nave doar cu câteva minute sau secunde înainte de catastrofă. Chiar merită ceea ce faci? Merită asta?

Harlan îşi schimbă puţin poziţia.

— Dacă încerci să scapi, să ştii că nu merge. Să-ţi spun un lucru: nu mă tem de pedeapsă. Mai mult, vreau ca Noÿs să fie a mea. O vreau acum. Ea nu există în Realitatea curentă. Nu are analog. Nu există nici un motiv pentru care să nu putem stabili o legătură formală.

— Este împotriva regulamentului ca un Tehnician...

— Vom lăsa Consiliul Atottemporal să decidă, spuse Harlan şi mândria lui ieşi în sfârşit la suprafaţă. Şi nu mă tem de o decizie adversă, aşa cum nu mă tem nici să te omor. Nu sunt un Tehnician obişnuit.

— Pentru că eşti Tehnicianul lui Twissell?

Faţa rotundă, transpirată a lui Finge, adăpostea o privire ciudată, care ar fi putut însemna ură sau triumf sau câte ceva din fiecare.

— Pentru motive mult mai importante decât asta. Şi acum... Cu o hotărâre sumbră pe chip, puse degetul pe activatorul armei.

Finge strigă:

— Atunci du-te la Consiliu. Consiliul Atottemporal. Ei ştiu. Dacă eşti atât de important...

Se opri, gâfâind.

Timp de o clipă, degetul lui Harlan se ridică, vădind nehotărâre.

— Cum?

— Crezi că aş acţiona de capul meu într-un caz ca ăsta? Am raportat întregul incident Consiliului, în acelaşi timp cu Schimbarea de Realitate. Poftim! Ai aici duplicatele.

— Stai aşa, nu mişca.

Dar Finge îi nesocoti ordinul. Repede, ca posedat de diavol, se şi afla cu mâna pe dosare. Degetul unei mâini găsi combinaţia codului pentru fişa căutată, degetele celeilalte o formară pe câteva butoane. Un capăt argintiu de bandă se ivi din pupitru, cu perforaţiile sale de-abia vizibile ochiului liber.

— Vrei s-o şi asculţi? întrebă Finge şi, fără să aştepte, o introduse în sonorizator.

Harlan ascultă, îngheţat. Era clar. Finge făcuse un raport complet. Dăduse detalii despre fiecare mişcare a sa în fiecare deplasare cu nava. Nu-i scăpase nici una, din câte îşi putea el aminti, până în momentul întocmirii raportului.

După derularea benzii, Finge strigă din nou:

— Acum, du-te la Consiliu. Eu n-am pus nici o barieră în Timp. Nici n-aş şti cum. Şi să nu crezi că nu le pasă de problema asta. Zici că am vorbit ieri cu Twissell. Aşa este. Dar nu m-am dus eu la el, ci el m-a chemat. Aşa că du-te şi întreabă-l pe Twissell. Spune-le ce Tehnician important eşti. Şi dacă vrei să mă împuşti mai întâi, trage şi la naiba cu tine!

Lui Harlan nu-i scăpă jubilarea din vocea Calculatorului. În acel moment simţea, evident, că este învingătorul, destul ca să creadă că nici măcar o biciuire neuronică nu i-ar mai atinge poziţia.

De ce? Ţinea oare atât de mult la prăbuşirea lui Harlan? Sau gelozia lui pentru Noÿs era o pasiune atât de devoratoare?

Harlan îşi formulă vag aceste întrebări în minte şi apoi întreaga problemă, cu Finge cu tot, i se păru deodată fără importanţă.

Băgă arma în buzunar şi dispăru ca un vârtej pe uşă, către cel mai apropiat tunel de navă.

Atunci va fi Consiliul, sau Twissell, în ultimă instanţă. Nu-i era frică de nici unul dintre ei, nici de toţi la un loc.

Cu fiecare zi din această ultimă lună incredibilă, se convinsese, din ce în ce mai mult, de propria-i indispensabilitate. Consiliul, însuşi Consiliul Atottemporal, nu va avea de ales, ci va trebui să ajungă la o înţelegere, atunci când va fi vorba să dea în schimb o fată pentru existenţa întregii Eternităţi.