TEMPORAL

Casa lui Noÿs Lambent era destul de izolată, situată totuşi în apropierea unuia din oraşele mari ale Secolului. Harlan cunoştea bine oraşul. Îl cunoştea mai bine decât oricare din locuitorii săi. În incursiunile sale de Observaţie în această Realitate, îi vizitase fiecare colţişor, în fiecare deceniu de care se ocupa Secţia.

Cunoştea oraşul şi în Spaţiu, şi în Timp. Şi-l putea reprezenta în totalitatea sa, ca pe un organism, trăind şi crescând cu catastrofele şi vindecările sale, bucuriile şi necazurile. Acum se afla într-o săptămână dată a Timpului, în acest oraş, într-un moment de animaţie suspendată a vieţii sale lente de oţel şi beton.

Mai mult decât atât, explorările sale preliminare se concentraseră din ce în ce mai puternic pe „perioeci”, locuitorii cei mai de vază ai oraşului, care însă locuiau în afara lui, pe spaţii mai mari şi într-o relativă izolare.

482 se număra printre multele Secole în care bogăţiile erau inegal distribuite. Sociologii aveau pentru acest fenomen o ecuaţie (pe care Harlan o văzuse tipărită, dar pe care o înţelegea doar vag). Se rezolva, pentru orice Secol dat, în trei relaţii, şi pentru 482 aceste relaţii se aflau aproape de limita permisă. Sociologii dădeau din cap când li se punea această problemă şi Harlan îl auzise pe unul din ei spunând odată că orice nouă deteriorare adusă de Schimbările de Realitate ar face necesară „cea mai strictă Observaţie”.

Însă mai era ceva de spus despre relaţiile nefavorabile din ecuaţia distribuţiei bunurilor materiale. Acestea însemnau existenţa unei clase fără griji şi elaborarea unui fel atrăgător de viaţă care, la apogeul său, încuraja cultura şi graţia. Atâta timp cât celălalt capăt al scării nu o ducea foarte rău, atâta timp cât clasele privilegiate nu-şi uitau cu totul responsabilităţile în timp ce se bucurau de avantajele lor, atâta timp cât cultura lor nu înregistra o cotitură nesănătoasă evidentă, exista întotdeauna tendinţa, în Eternitate, de a se ierta îndepărtarea de modelul ideal de distribuţie a bunurilor materiale şi de a se căuta alte nepotriviri, mai puţin atrăgătoare.

Împotriva voinţei sale, Harlan începea să înţeleagă aceste lucruri. De obicei, rămânerile sale peste noapte în Timp erau legate de hoteluri din cartierele mai sărace, unde cineva putea rămâne cu uşurinţă anonim, unde străinii nu erau băgaţi în seamă, unde o prezenţă în plus sau în minus nu însemna mare lucru şi astfel nu făcea edificiul social decât să tremure puţin. Când până şi aici intervenea nesiguranţa, când exista o posibilitate ca acest tremurat să treacă de punctul critic şi să dărâme un element important al castelului din cărţi de joc al Realităţii, se întâmpla adeseori să fie nevoit să doarmă sub un anume gard viu, la ţară.

Şi, de obicei, se studiau atent mai multe garduri, pentru a se vedea care va fi cel mai puţin tulburat în timpul nopţii de fermieri, vagabonzi, sau câini fără stăpân.

Acum însă, Harlan, la celălalt capăt al scării, dormea într-un pat cu suprafaţă din materie îmbibată de câmp, o împletire ciudată de materie şi energie de care beneficiau doar păturile cu cea mai bună situaţie economică din societate. Prin timp, era mai puţin comună decât materia pură, dar mai comună decât pura energie. În orice caz, se mula pe corpul lui când stătea întins, de o rigiditate moale când stătea liniştit, cedând când se mişca sau se întorcea.

Îşi mărturisea, involuntar, atracţia faţă de asemenea lucruri, şi accepta motivul înţelept pentru care fiecare Secţie a Eternităţii trăia la scara medie a Secolului său şi nu la cel mai confortabil nivel existent. În felul acesta putea menţine contactul cu problemele epocii şi „pulsul” Secolului, fără să cadă într-o identificare prea puternică cu o extremă sociologică.

Este uşor, gândi Harlan, în acea primă noapte, să trăieşti cu aristocraţi.

Şi chiar înainte de a adormi, gândul îi zbură la Noÿs. Visă că era în Consiliul Atottemporal, cu degetele împreunate în mod auster pe masa din faţa lui. Privea în jos la un Finge mic, foarte mic, care asculta înspăimântat sentinţa care-l arunca din Eternitate într-o Observare permanentă a unuia din Secolele Necunoscute din sus-Timpul îndepărtat. Cuvintele sumbre ale exilului ieşeau chiar din gura lui Harlan, şi imediat la dreapta lui stătea Noÿs Lambent.

Nu o observase la început, însă privirea îi tot aluneca spre dreapta şi se poticnea în cuvinte.

Nu o mai vedea nimeni? Restul membrilor Consiliului priveau numai înainte, cu excepţia lui Twissell. El se întoarse ca să-i zâmbească lui Harlan, privind prin fată ca şi cum nu ar fi fost acolo.

Harlan vru să-i spună fetei să iasă, dar îi era imposibil să mai articuleze vreo silabă. Încercă să o atingă, dar braţul i se urni leneş şi ea nu se mişcă. Carnea ei era rece.

Finge râdea... mai tare... mai tare...

... şi de fapt Noÿs Lambent era cea care râdea.

Harlan deschise ochii în lumina vie a soarelui şi o privi o clipă pe fată cu spaimă, până îşi aduse aminte unde se aflau.

Ea îi spuse:

— Gemeai şi dădeai cu pumnii în pernă. Ai visat urât? Harlan nu răspunse.

— Baia ta este gata. La fel şi hainele. Am aranjat să participi şi tu la întrunire diseară. E un sentiment foarte ciudat să păşesc din nou în viaţa mea obişnuită după ce am stat atât de mult în Eternitate.

Harlan se simţi extrem de stânjenit la auzul înşiruirii ei degajate de cuvinte.

— Sper că nu le-ai spus cine sunt.

— Desigur că nu.

Desigur că nu! Finge va fi avut grijă de acest amănunt, alterându-i uşor psihicul, sub narcoză, dacă a găsit că este necesar. Dar poate că nu a crezut de cuviinţă, totuşi. Doar o ţinuse sub „strictă observaţie”.

Gândul acesta îl agasă. Spuse:

— Aş prefera să fiu lăsat singur cât mai mult posibil.

Ea îl privi, nesigură, o clipă, două, apoi plecă.

Harlan îndeplini ritualul matinal al spălatului şi îmbrăcatului cu un aer ursuz. Nu prea avea speranţa unei seri plăcute. Va trebui să vorbească cât mai puţin cu putinţă, să se confunde cu peretele cât mai mult cu putinţă.

Adevăratul lui rol era acela al unei perechi de urechi şi al unei perechi de ochi. Mintea lui urma să conecteze aceste simţuri cu raportul final şi nu avea, în principiu, altă funcţie.

De obicei nu îl deranja că, pe post de Observator fiind, nu ştia precis ce caută. Un Observator, i se spusese pe când era Novice, nu trebuie să aibă noţiuni preconcepute despre ce date sunt cerute sau ce concluzii se aşteaptă. Cunoaşterea acestora, se spunea, i-ar deforma perspectiva, oricât de conştiincios ar încerca să fie.

În circumstanţele actuale însă, ignorarea lor era iritantă. Harlan avea bănuieli puternice că nu era nimic de căutat, că, într-un fel, îi făcea jocul lui Finge. Şi între acesta şi Noÿs...

Privi furios la propria lui imagine, înfăţişată cu exactitate tridimensională, la aproape un metru în faţa lui, de Reflector.

Veşmintele colante ale Secolului 482, fără cusătură şi viu colorate, îi dădeau, gândi el, o înfăţişare ridicolă.

Noÿs Lambent veni în fugă la el, imediat după ce Harlan îşi terminase, solitar, micul dejun adus de un Mekkano. Ea spuse, cu sufletul la gură:

— Este iunie, Tehnician Harlan.

— Nu folosi aici această denumire. Ce dacă este iunie? îi răspunse el aspru.

— Dar era februarie atunci când am venit! Se opri, şovăind, în locul acela, şi asta s-a întâmplat doar acum o lună.

Harlan se încruntă.

— În ce an ne aflăm?

— Oh, în anul în care trebuie.

— Eşti sigură?

— Absolut sigură. S-a strecurat vreo greşeală?

Avea un obicei supărător de a sta foarte aproape de el în timp ce vorbeau şi uşorul ei sâsâit (mai degrabă o trăsătură a Secolului decât al ei personal) îi făcea o voce de copil neajutorat. Harlan nu se lăsa păcălit astfel. Se trase înapoi.

— Nici o greşeală. Ai fost pusă aici pentru că aşa este mai convenabil. De fapt, în Timp, ai fost aici pe toată perioada.

— Dar cum aş fi putut? acum părea şi mai înspăimântată. Nu-mi amintesc nimic. Există doi de eu?

Harlan era mult mai iritat decât îl îndreptăţea situaţia. Cum putea să-i explice existenţa micro-schimbărilor declanşate de fiecare interferenţă cu Timpul care putea modifica vieţi individuale fără efect vizibil asupra Secolului în ansamblu? Până şi Eternilor, uneori, le ieşea din minte diferenţa dintre micro-schimbări (cu „s” mic) şi Schimbările (cu majusculă), care modificau Realitatea în mod semnificativ.

— Eternitatea ştie ce face. Nu pune întrebări.

O spuse cu mândrie, ca şi cum el însuşi ar fi fost Calculatorul Senior şi ar fi hotărât personal că iunie era momentul optim de Timp şi că micro-schimbarea declanşată prin saltul peste trei luni nu se putea transforma într-o Schimbare.

Ea remarcă:

— Atunci înseamnă că am pierdut trei luni din viaţă.

— Deplasările tale prin Timp nu au nici o legătură cu vârsta ta fiziologică, oftă el.

— Da sau nu?

— Da sau nu ce?

— Dacă am pierdut trei luni.

— Pe Timp, femeie, îţi explic cât de limpede se poate, nu ai pierdut nici un timp din viaţă. Nu-l poţi pierde.

Strigătul lui o făcu să se dea un pas înapoi şi, dintr-o dată, chicoti.

— Ai un accent foarte ciudat. Mai ales când îţi ieşi din sărite.

El se încruntă văzând că se dă înapoi. Ce accent? Vorbea mileniala 50 la fel de bine ca oricare din Secţie. Poate chiar mai bine.

Fată proastă!

Se trezi din nou în faţa Reflectorului, scrutându-şi imaginea, care-l privea şi ea, având cute verticale săpate adânc între sprâncene.

Le descreţi şi gândi: „Nu arăt bine. Am ochii prea mici, urechi clăpăuge şi bărbia prea mare”.

Nu se gândise niciodată în mod deosebit la aceasta, însă acum îi veni în minte, brusc, că ar fi fost plăcut să arate mai bine.

Noaptea, târziu, Harlan adăuga însemnările sale la conversaţiile pe care le prinsese, cât îi mai erau încă proaspete în minte.

Ca întotdeauna în astfel de cazuri, se folosise de un înregistrator molecular fabricat în Secolul 55. Avea forma unui cilindru subţire, lung de 10 cm şi cu diametru de un centimetru, colorat într-un maro închis, dar discret. Putea fi ţinut cu uşurinţă în manşetă, buzunar sau căptuşeala hainei, în funcţie de stilul de îmbrăcăminte, sau suspendat de curea, nasture sau butoni.

Oricum ar fi fost ţinut, oriunde ar fi fost purtat, avea capacitatea de a înregistra aproximativ 20 milioane de cuvinte pe fiecare din cele trei niveluri moleculare de energie. Cu un capăt al cilindrului conectat la un transliterator în legătură cu un mic receptor de la urechea lui, iar celălalt capăt conectat prin câmp la micul microfon de la buzele sale, Harlan putea asculta şi vorbi simultan. Fiecare sunet emis în orele „întrunirii” era acum repetat în urechea lui şi, în timp ce asculta, spunea cuvinte care se înregistrau pe cel de-al doilea nivel, coordonat cu, dar diferit de primul nivel, pe care se înregistrase fondul sonor al adunării. Pe acest al doilea nivel îşi descria propriile impresii, atribuia semnificaţii, sublinia corelaţii. În final, când se folosea astfel de înregistratorul molecular pentru a scrie un raport, obţinea nu o înregistrare sunet-pe-sunet, ci o reconstituire adnotată.

Noÿs Lambent apăru. Nu îşi semnalase intrarea în nici un fel.

Iritat, Harlan deconectă receptorul şi microfonul, le ataşă înregistratorului molecular, le aşeză pe toate în trusă şi o închise furios.

— De ce eşti întotdeauna atât de înfuriat pe mine? întrebă Noÿs.

Braţele şi umerii îi erau goale şi picioarele ei lungi luceau în foamitul uşor luminiscent.

— Nu sunt înfuriat. Nu simt nimic faţă de tine.

În momentul acela simţea că afirmaţia sa era strictul adevăr.

— Încă mai lucrezi? Cu siguranţă că eşti obosit.

— Nu pot să lucrez dacă eşti de faţă, veni replica ţâfnoasă.

— Eşti furios pe mine. Nu mi-ai adresat nici un cuvânt toată seara.

— Am vorbit cu fiecare cât am putut mai puţin. Nu mă aflam acolo ca să vorbesc.

Aştepta ca ea să plece. Însă ea spuse:

— Ţi-am mai adus ceva de băut. Părea să-ţi placă paharul pe care l-ai băut la întrunire şi unul nu este de ajuns. Mai ales dacă ai de gând să lucrezi.

El îl observă pe micul Mekkano din spatele ei, alunecând într-un câmp stabil de forţe.

De-abia mâncase în timpul serii, luând câte puţin din feluri despre care raportase în amănunţime în Observaţiile trecute, dar din care (cu excepţia câtorva îmbucături care să-i furnizeze date) se abţinuse până acum să mănânce. Împotriva voinţei sale, îi plăcuse băutura înspumată, de un verde-deschis, cu aromă de mentă (nu cu totul alcoolică, ci mai degrabă altceva), care era pe atunci la modă. Nu existase în cadrul Secolului cu doi fizio-ani înainte, anterior ultimei Schimbări de Realitate.

Luă cel de-al doilea pahar de la Mekkano cu o înclinare austeră din cap drept mulţumire faţă de Noÿs.

Dar de ce o Schimbare de Realitate, care nu avusese, virtual, nici un efect fizic asupra Secolului, introdusese în existenţă o nouă băutură? El nu era Calculator, aşa că n-avea rost să-şi pună întrebarea asta. Şi pe urmă chiar şi Calculele cele mai detaliate cu putinţă nu puteau elimina niciodată toată nesiguranţa, toate efectele întâmplării. Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost nevoie de Observatori.

Noÿs şi cu el erau singuri împreună în casă. Acei Mekkano se aflau la apogeul popularităţii lor de două decenii încoace şi vor mai rămâne astfel încă zece ani în această Realitate, aşa că nu prea existau servitori umani.

Desigur, cu femelele speciei la fel de independente din punct de vedere economic ca şi masculii şi capabile de a ajunge la maternitate, dacă doreau, fără să-şi poarte fizic sarcina, nu era nimic „nepotrivit” dacă ei doi erau singuri, cel puţin în ochii Secolului 482.

Şi totuşi Harlan se simţea compromis.

Fata se întinsese, sprijinită în cot, pe o sofa din faţa lui. Haina cu desene se afunda în jurul ei ca şi cum ar fi tânjit s-o îmbrăţişeze. Îşi aruncase pantofii transparenţi pe care-i purta şi degetele i se îndoiau şi dezdoiau în foamitul flexibil, ca labele moi ale unei pisici de rasă.

Îşi scutură capul şi ceea ce îi ţinuse părul pieptănat în sus, departe de urechi, într-o împletire delicată, se desfăcu deodată. Părul îi căzu pe lângă gât şi umerii ei goi apărură şi mai frumoşi, mai albi în contrast cu părul negru.

Murmură:

— Câţi ani ai?

Cu siguranţă că nu ar fi trebuit să răspundă la întrebare. Era o chestiune personală, al cărei răspuns nu era treaba ei. Ceea ce ar fi trebuit să spună atunci, cu o fermitate politicoasă, era: „Pot fi lăsat în pace să lucrez?” În loc de asta, se auzi spunând:

— Treizeci şi doi.

Voia să spună fizio-ani, desigur.

— Sunt mai tânără decât tine, Am douăzeci şi şapte de ani. Dar presupun că nu voi arăta întotdeauna mai tânără ca tine. Cred că tu vei arăta la fel ca acum şi atunci când eu o să fiu bătrână. Ce te-a făcut să te hotărăşti să ai 32 de ani? Poţi să-ţi schimbi vârsta dacă vrei? Nu ai vrea să fii mai tânăr?

— La ce te referi?

Harlan îşi frecă fruntea ca să-şi limpezească gândurile. Ea răspunse încetişor:

— Eşti nemuritor. Eşti etern. Era o întrebare sau o afirmaţie?

— Eşti nebună. Îmbătrânim şi murim ca toată lumea.

— Mie poţi să-mi spui.

Vocea îi era joasă şi mângâietoare. Mileniala 50, pe care el o socotise întotdeauna aspră şi neplăcută, părea acum armonioasă. Sau poate doar că stomacul plin şi aerul parfumat îi vătuiseră urechile?

Ea reluă: „Poţi vedea toate Timpurile şi vizita toate locurile. Mi-am dorit atâta să lucrez în Eternitate. Am aşteptat atâta timp să mi se dea voie. Am crezut că, poate, o să mă facă Eternă, şi pe urmă am văzut că acolo nu sunt decât bărbaţi. Unii dintre ei nici măcar nu-mi vorbeau, pentru că sunt femeie. Tu nu-mi vorbeai.

— Suntem cu toţii ocupaţi, mormăi Harlan, luptându-se să se desprindă de ceva care putea fi descris ca o mulţumire amorţită. Eram foarte ocupat.

— Dar de ce nu există mai multe femei Eterne?

Harlan nu avea încredere în el să-i răspundă. Ce putea să-i spună? Că membrii Eternităţii erau aleşi cu o grijă infinită, pentru că trebuiau să îndeplinească două condiţii. Prima, să fie apţi pentru misiunea lor; a doua, ca retragerea lor din Timp să nu aibă un efect dăunător asupra Realităţii.

Realitatea! Cuvânt pe care nu trebuia să-l rostească cu nici un preţ. Senzaţia că i se învârteşte capul devenea din ce în ce mai puternică şi închise ochii o clipă pentru a o opri. Câte proiecte excelente rămăseseră neatinse în Timp pentru că aducerea lor în Eternitate ar fi însemnat non-naşterea unor copii, non-moartea unor femei şi bărbaţi, non-căsătorii, non-întâmplări, non-circumstanţe, care ar fi răsucit Realitatea pe căi pe care Consiliul Atottemporal nu le putea îngădui.

Putea să-i spună ceva din toate acestea? Sigur că nu. Putea să-i spună că femeile nu erau aproape niciodată calificate pentru Eternitate, căci, pentru un anumit motiv pe care el nu-l înţelegea (poate Calculatorii da, dar el cu siguranţă nu), abstragerea lor din Timp era de la zece la o sută de ori mai pasibilă de a deforma Realitatea decât abstragerea unui Bărbat?

(Toate gândurile i se învârtejeau în cap, pierdute şi învolburate, legate în asocieri libere, care produceau imagini ciudate, aproape groteşti, dar nu cu totul neplăcute. Noÿs era acum şi mai aproape, zâmbindu-i).

Îi auzi vocea, ca o boare de vânt în trecere.

— Oh, voi, Eternii. Sunteţi atât de misterioşi. Nu vreţi să daţi nimic. Fă-mă Eternă!

Vocea ei era acum un sunet care nu se lega în cuvinte separate, doar un sunet cu modulaţie delicată care i se insinua în minte.

Voia, dorea fierbinte să-i spună: Eternitatea nu este o distracţie, doamnă! acolo muncim! Muncim să proiectăm toate detaliile tot-Timpului, de la începuturile Eternităţii până acolo unde Pământul este pustiu şi încercăm să proiectăm toate posibilităţile infinite ar-fi-putut-fi şi să alegem un ar-fi-putut-fi mai bun decât este şi să hotărâm unde în Timp putem face o schimbare măruntă care să-l transforme pe este în ar-putea-fi şi obţinem un nou este şi căutăm un nou ar-putea-fi, mereu şi mereu şi tot aşa de când Vikkor Mallansohn a descoperit Câmpul Temporal, în Secolul 24, departe în Timp, în Primitivul 24, şi a făcut posibilă înfiinţarea Eternităţii în Secolul 27, misteriosul Mallansohn, pe care nimeni nu îl cunoaşte şi care a pus bazele Eternităţii, într-adevăr, şi noul ar-putea-fi mereu şi mereu şi...

Scutură din cap, însă volbura gândurilor nu se opri, făcând pauze şi salturi şi mai ciudate, inegale, până când se sparse într-o explozie bruscă de iluminare, care persistă o secundă strălucitoare, apoi se stinse.

Acest moment îl paraliză. Căută să-l prindă, dar fugise. Băutura cu aromă de mentă?

Noÿs era acum şi mai aproape, cu faţa ei nu prea clară în ochii lui. Îi putea simţi părul atingându-i obrazul şi vălul cald, uşor, al răsuflării. Ar fi trebuit să se retragă, însă – ciudat, ciudat – îşi dădu seama că nu vrea.

— Dacă aş fi făcută Eternă... îi spuse şoptit, aproape la ureche, deşi cuvintele de-abia se auzeau, acoperite de bătăile inimii lui. Buzele ei erau umede, depărtate. Nu ţi-ar plăcea?

Nu ştia ce voia ea să spună, însă, dintr-o dată, nici nu-i mai păsă. Flăcări păreau să-l cuprindă. Întinse braţele stângaci, pe dibuite. Ea nu i se împotrivi, ci se topi şi se făcu una cu el.

Totul se întâmplă ca într-un vis, ca şi cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. Nu era atât de respingător, cum îşi imaginase întotdeauna că trebuie să fie. Şi avu revelaţia, ca un şoc, că nu era respingător deloc.

Chiar şi după aceea, când ea se aplecă deasupra lui, cu ochi catifelaţi, zâmbind uşor, el simţi că trebuie să întindă mâna şi să-i mângâie părul umed, cu o încântare lentă, tremurătoare. Acum părea cu totul alta în ochii lui. Nu era o femeie, nici măcar o individualitate. Era, deodată, un aspect al lui. Era, într-un fel nou, neaşteptat, o parte din el însuşi.

Diagrama spaţio-temporală nu cuprindea nimic din toate acestea, dar Harlan nu simţea nici o vină. Doar gândul la Finge ridica în pieptul lui o emoţie puternică. Şi nu era vină. Nicidecum.

Era satisfacţie, chiar triumf.

În pat, Harlan nu putu să doarmă. Vârtejurile îi dispăruseră din cap, dar mai era încă faptul că, pentru prima oară în viaţa lui de adult, împărţea patul cu o femeie.

Îi putea auzi răsuflarea uşoară şi, în strălucirea ultra-voalată la care fusese redusă lumina interioară a pereţilor şi tavanului, îi putea vedea trupul ca doar o simplă umbră lângă el.

Nu trebuia decât să mişte mâna ca să simtă căldura şi moliciunea cărnii ei, şi nu îndrăznea s-o facă, ca să nu o trezească din orice vis ar fi putut avea. Era ca şi cum ea ar fi visat pentru amândoi, s-ar visa pe ea şi pe el şi tot ce se întâmplase, ca şi când trezirea ei le-ar fi gonit din existenţă pe toate.

Era un gând care părea o frântură din celelalte gânduri ciudate, neobişnuite, pe care le avusese doar cu puţin înainte...

Fuseseră gânduri stranii, survenite într-un moment suspendat între sens şi nonsens. Încercă să le prindă din nou şi nu putu. Şi deodată i se păru că este foarte important să le prindă. Căci, cu toate că nu-şi putea aminti amănuntele, îşi aducea aminte că, pentru o clipă doar, înţelesese ceva. Nu era sigur ce era acel ceva, însă era învăluit în claritatea nepământească a celui pe jumătate adormit, când ceva dincolo de ochiul şi mintea muritorului pare deodată să se trezească.

Neliniştea lui crescu. De ce nu-şi putea aminti? Fusese doar atât de aproape.

Pentru moment, chiar şi fata adormită de lângă el se îndepărtase în hinterlandul gândurilor sale.

Îşi spuse: „Dacă urmăresc şirul... mă gândeam la Realitate şi Eternitate... da, şi Mallansohn, şi Novicele!”.

Se opri aici. De ce Novicele? De ce Cooper? Nu se gândise la el.

Şi dacă nu se gândise, de ce să-i vină acum în minte tocmai Brinsley Sheridan Cooper?

Se încruntă! Care era adevărul care le lega pe toate? Ce încerca să găsească? Ce-l făcea să fie aşa de sigur că era ceva de găsit?

Harlan simţi fiori reci, pentru că, odată cu aceste întrebări, o sclipire a acelei iluminări de mai înainte păru să apară orizonturilor minţii sale şi acum aproape că ştiu.

Îşi ţinu respiraţia, nu o grăbi. Las-o să se apropie.

Las-o să vină.

Şi în liniştea nopţii, o noapte deja atât de unic importantă în viaţa lui, îi apărură o explicaţie şi o interpretare a evenimentelor, cărora, în momente mai lucide, mai normale, nu le-ar fi dat crezare nici o clipă.

Lăsă gândul să scoată muguri şi să înflorească, să crească până când văzu că explica o sută de detalii ciudate, care altfel nu rămâneau decât... ciudate.

Va trebui să facă investigaţii, să verifice, ajuns înapoi în Eternitate, însă în inima sa era deja convins că deţinea un secret formidabil de care nu trebuia să ştie.

Un secret care îmbrăţişa întreaga Eternitate!