PROIECTANTUL-DE-VIEŢI

Din noaptea aceea din 482, în care cunoscuse atâtea lucruri, trecuse o lună de fizio-timp. Acum, dacă făcea calculul după timpul obişnuit, era cu aproape 2.000 de secole în viitorul lui Noÿs Lambent, încercând, printr-un amestec de constrângere şi convingere, să afle care ar fi soarta ei într-o nouă Realitate.

Era mai rău decât amoral, dar trecuse de stadiul în care i-ar fi păsat de aşa ceva. În fizio-luna care trecuse devenise, în proprii săi ochi, un nelegiuit. Acest fapt nu se mai putea ascunde în nici un fel. Poate că, dacă va ajunge la un compromis, nu va mai fi un criminal, şi făcând aceasta nu avea decât de câştigat.

Acum, începându-şi manevrele criminale (nu făcea nici un efort să găsească o exprimare mai blândă), stătea la bariera dinaintea Secolului 2456. Intrarea în Timp era mult mai complicată decât simpla trecere între Eternitate şi tunelurile navelor. Pentru a se intra în Timp, coordonatele care fixau regiunea dorită de pe Pământ trebuiau reglate cu minuţiozitate şi momentul dorit în Timp precizat în cadrul secolului. În ciuda tensiunii interioare, Harlan manevra comenzile cu uşurinţa şi siguranţa rapide ale cuiva cu multă experienţă şi mult talent.

Se trezi în camera maşinilor pe care o văzuse mai înainte pe monitor, în Eternitate. În acest fizio-moment, Sociologul Voy se afla în siguranţă în faţa ecranului, supraveghind aşteptata Atingere a Tehnicianului.

Harlan nu se grăbea. Încăperea va rămâne goală în următoarele 156 de minute. Pentru mai multă siguranţă, diagrama spaţio-temporală nu îi acorda decât 110 minute, lăsând următoarele 46 ca marjă obişnuită de 40%. Marja era lăsată pentru orice eventualitate, dar un Tehnician nu trebuia, în general, să se folosească de ea. Un „consumator de marjă” nu rămânea mult timp Specialist.

El, totuşi, se aştepta să nu folosească mai mult de două minute din cele 110. Purtând la încheietura mâinii generatorul său de câmp, astfel încât era înconjurat de o aură de fizio-timp (un efluviu, aşa-zis, de Eternitate) şi deci apărat de orice efect al Schimbării de Realitate, făcu un pas către perete, ridică un recipient mic de la locul lui de pe raft şi îl aşeză într-un punct ales cu grijă de pe raftul de dedesubt.

După aceasta, reintră în Eternitate într-un mod la fel de prozaic, pentru el, ca şi trecerea printr-o uşă oarecare. Dacă ar fi fost de faţă vreun Temporal, i s-ar fi părut că Harlan pur şi simplu dispăruse.

Micul recipient stătea acolo unde-l pusese. Nu-şi juca imediat rolul în istoria omenirii. Mâna unui om, câteva ore mai târziu, se întinse să-l ia, dar nu-l găsi. Căutările l-au dat la iveală după încă o jumătate de oră, însă, între timp, dispăruse un câmp de forţe şi un om îşi pierduse cumpătul. O hotărâre care nu ar fi existat în Realitatea anterioară era acum luată la mânie. O întrunire nu a mai avut loc. Un om, care ar fi murit, mai trăi un an, în alte condiţii. Altul, care ar fi trăit, muri ceva mai devreme.

Undele se propagară şi mai departe, atingând punctul maxim în Secolul 2481, 25 de Secole în sus-Timp faţă de Atingere. După aceea, intensitatea Schimbării de Realitate scăzu. Teoreticienii au arătat că, infinit în sus-Timp faţă de Atingere, Schimbarea devenise prea mică pentru a putea fi detectată prin cele mai fine calcule, şi aceasta era limita practică.

Desigur că nici o fiinţă omenească din Timp nu-şi putea da seama că s-a produs o Schimbare de Realitate. Intelectul se modifica şi el odată cu materia şi numai Eternii se puteau menţine în exterior, de unde observau schimbarea.

Sociologul Voy privea fix scena albăstruie din Secolul 2481, unde, cu puţin înainte, se desfăşura activitatea intensă a unui port spaţial. De-abia ridică ochii când Harlan pătrunse în încăpere. De-abia mormăi ceva ce ar fi putut fi luat drept un salut.

Portul spaţial fusese într-adevăr distrus de Schimbare. Strălucirea lui murise. Construcţiile care mai rămăseseră în picioare nu mai semănau cu creaţiile maiestuoase care fuseseră. Una din navele spaţiale ruginise. Nu mai era nici un om. Nici o mişcare.

Harlan îşi îngădui un zâmbet discret, care pâlpâi o clipă, apoi dispăru. Era, într-adevăr, R.M.D.: Răspunsul Maximum Dorit. Şi a survenit imediat. Schimbarea nu se producea neapărat în momentul exact al Atingerii Tehnicianului. În cazul în care calculele aferente erau neglijent făcute, se puteau scurge ore sau zile până când să survină Schimbarea (calculând, bineînţeles, în fizio-timp).

Schimbarea avea loc numai după ce dispăreau toate gradele de libertate. Cât timp mai exista chiar şi o şansă matematică a unor acţiuni suplimentare, Schimbarea nu se producea.

Harlan se mândrea cu faptul că, atunci când el calcula o S.M.N., când mâna lui efectua Atingerea, gradele de libertate dispăreau dintr-o dată şi Schimbarea se producea instantaneu.

Voy spuse încet:

— Era foarte frumos.

Cuvintele zgâriară urechile lui Harlan, părând să micşoreze frumuseţea propriei sale execuţii.

— Nu mi-ar părea rău, spuse el, dacă zborurile spaţiale ar fi scoase din Realitate cu totul.

— Nu? spuse Voy.

— La ce folosesc? Nu durează niciodată mai mult de un mileniu sau două. Oamenii obosesc, se plictisesc. Se întorc acasă şi coloniile se destramă. Apoi, după alte patru, sau cinci milenii, sau patruzeci, sau cincizeci, încearcă din nou şi urmează un alt eşec. Este o risipă de ingeniozitate şi efort uman.

Voy răspunse sec:

— Eşti un adevărat filozof.

Lui Harlan i se urcă sângele în obraz. Gândi: „Ce rost are să vorbeşti cu vreunul din ei?” Răspunse furios, cu o schimbare bruscă de subiect:

— Şi Proiectantul-de-Vieţi?

— Ce e cu el?

— Vrei să verifici ce face? Trebuie să fi avansat ceva până acum.

Sociologului îi trecu peste faţă o privire de dezaprobare, ca pentru a spune: „Eşti nerăbdător, nu-i aşa?” Zise, cu glas tare:

— Vino cu mine să vedem.

Numele de pe tăbliţa bătută pe uşa încăperii era Neron Feruque, ceea ce izbi ochiul şi mintea lui Harlan, din cauza uşoarei sale asemănări cu cel a doi conducători din timpurile Primitive ai bazinului Mediteranean. (întâlnirile sale săptămânale cu Cooper îi ascuţiseră febril propriile preocupări în domeniul Istoriei Primitive).

Omul, însă, din câte îşi amintea Harlan, nu semăna cu nici unul din cei doi conducători. Era de o slăbiciune aproape cadaverică, cu pielea întinsă la limită pe un nas coroiat. Degetele îi erau lungi şi încheieturile noduroase. Cum stătea aşa, atingând uşor micul său Totalizator, semăna cu Moartea, cântărind un suflet în balanţă.

Harlan se trezi că priveşte cu aviditate Totalizatorul. Era inima şi sângele Proiectării-de-Vieţi, pielea şi oasele, nervii, muşchii şi toate celelalte. Introdu în el datele necesare despre istoria unei personalităţi şi ecuaţiile Schimbării de Realitate. Fă asta şi va chicoti pe înfundate, cu o veselie obscenă, între un minut şi o zi, dând apoi afară vieţile posibile ale persoanei implicate (în cadrul noii Realităţi), fiecare etichetată frumos cu o valoare de probabilitate.

Sociologul Voy îl prezentă pe Harlan. Feruque după ce privi cu ostilitate evidentă la insigna de Tehnician, dădu din cap şi nu mai făcu nici un comentariu.

Harlan îl întrebă:

— E gata Proiectul-de-Viaţă al tinerei doamne?

— Nu este. O să-ţi spun eu când e gata.

Era unul dintre aceia care împingeau dispreţul faţă de un Tehnician până la o grosolănie făţişă. Voy îl admonestă.

— Uşurel, Proiectant-de-Vieţi.

Feruque avea sprâncenele atât de subţiri, încât abia dacă se vedeau, ceea ce accentua asemănarea feţei sale cu un craniu. Ochii i se rostogoleau în ceea ce ar fi fost orbitele goale, în timp ce remarca:

— Aşa-i că aţi distrus navele spaţiale?

Voy dădu afirmativ din cap.

— Pentru un Secol.

Buzele lui Feruque se răsuciră încet şi schiţară un cuvânt.

Harlan îşi încrucişă braţele şi-l privi fix pe Proiectantul-de-Vieţi, care se uită în altă parte, cu un aer tulburat.

Harlan îşi spuse: „Ştie că este şi vina lui”. Feruque i se adresă lui Voy:

— Ascultă, dacă tot eşti aici, ce mă fac, pe Timp, cu cererile de seruri anti-cancer? Nu suntem singurul Secol cu anti-cancer. De ce vin toate cererile la noi?

— Toate celelalte Secole sunt la fel de solicitate. Ştii bine asta.

— Atunci ar trebui să înceteze cu cererile.

— Şi cum să-i oprim s-o facă?

— Simplu. Să nu le mai primească Consiliul Atottemporal.

— Nu cunosc pe nimeni din Consiliu.

— Dar îl cunoşti pe bătrânu'.

Harlan asculta conversaţia plictisit, fără interes. Cel puţin îl ajuta să se gândească la lucruri fără importanţă şi nu la Totalizatorul indiferent. „Bătrânul”, ştia, trebuia să fie Calculatorul care se ocupa de secţie.

— Am vorbit cu bătrânul, răspunse Sociologul, şi el a vorbit cu membrii Consiliului.

— Aiurea. A trimis doar o circulară de rutină. Trebuie să se zbată pentru asta. Face parte din politica elementară.

— Consiliului Atottemporal nu-i prea arde zilele astea de schimbări în politica elementară. Ştii doar ce zvonuri circulă.

— Da... sigur, sunt ocupaţi cu o chestiune importantă. Ori de câte ori trebuie să se eschiveze de la ceva, se împrăştie zvonuri cum că sunt ocupaţi cu o chestiune importantă.

(Dacă l-ar fi lăsat inima, Harlan ar fi zâmbit la auzul acestor cuvinte).

Feruque stătu câteva clipe pe gânduri şi apoi izbucni:

— Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi este că serul anti-cancer nu este puiet de pom sau motor-de-câmp. Ştiu că fiecare sămânţă de molid trebuie analizată pentru a nu declanşa efecte adverse asupra realităţii, dar anti-cancerul implică întotdeauna o viaţă de om, ceea ce este de o sută de ori mai complicat.

Gândeşte-te. Câţi oameni mor anual de cancer în fiecare Secol care nu are seruri anti-cancer de un fel sau altul. Îţi poţi închipui câţi dintre pacienţi vor să moară. Aşa că guvernele Temporale din fiecare Secol înaintează în permanenţă cereri Eternităţii, de genul: „Vă rugăm frumos...”, să le trimitem 75.000 de fiole de ser, în numele oamenilor cu cazuri grave, care sunt de o importanţă vitală pentru culturile lor, se anexează datele biografice.

Voy dădu repede din cap:

— Ştiu. Ştiu.

Însă Feruque nu renunţa la înverşunarea lui.

— Aşa că citeşti datele biografice şi fiecare om e un erou. Fiecare om este o pierdere ireparabilă pentru lumea lui. Şi atunci analizezi. Vezi ce s-ar întâmpla cu Realitatea dacă fiecare din ei ar trăi şi, în numele Timpului, dacă diferite combinaţii de oameni ar trăi. În ultima lună am analizat 572 de astfel de cereri. Şaptesprezece, fii atent, şaptesprezece Proiecte-de-Vieţi s-au dovedit a nu însemna Schimbări de Realitate nedorite. Bagă de seamă, în nici unul din cazuri o posibilă Schimbare avantajoasă de realitate, însă consiliul a hotărât ca serul să fie acordat cazurilor neutre. Din omenie, ştii. Aşa că luna asta se vindecă exact 17 oameni, din diverse Secole. Şi ce se întâmplă? Sunt Secolele mai fericite? Nici să nu-ţi treacă prin gând! Un om se vindecă şi o duzină, în aceeaşi ţară şi în acelaşi Timp, nu. Toată lumea spune: „De ce tocmai acela?” Poate că cei netrataţi au un fond mai bun, poate că sunt filantropi cu obraji trandafirii şi iubiţi de toţi, în timp ce acela pe care l-am vindecat îşi burduşeşte mama în vârstă sub ochii vecinilor, atunci când face o pauză cu bătutul copiilor. Ei habar n-au despre Schimbările de Realitate şi nici nu le putem spune. Ne băgăm singuri în bucluc, Voy, dacă Consiliul Atottemporal nu hotărăşte să verificăm toate cererile şi să le aprobăm doar pe cele care au ca rezultat o Schimbare de Realitate avantajoasă. Asta-i tot. Ori vindecarea lor este un bine făcut omenirii, ori la loc comanda. Să ne învăţăm să nu mai spunem „Nu face nici un rău...”

Sociologul ascultase cu o expresie ca de uşoară durere întipărită pe faţă, şi acum spuse:

— Dacă tu ai avea cancer...

— Asta este o remarcă stupidă, Voy. Pe asta ne bazăm noi deciziile? În cazul acesta, n-ar mai exista nici o Schimbare de Realitate. Întotdeauna o păţeşte vreun fraier, nu-i aşa? Şi dacă ai fi tu fraierul acela, atunci?

Şi încă ceva. Adu-ţi aminte că de fiecare dată când declanşăm o Schimbare de Realitate este din ce în ce mai greu să găseşti una şi mai bună care să-i urmeze. În fiecare fizio-an, şansa ca o Schimbare secundară să fie negativă creşte. Aceasta înseamnă că proporţia indivizilor pe care-i putem vindeca scade oricum. Şi va continua întotdeauna să scadă, într-o zi, vom ajunge să nu mai putem vindeca decât un individ pe fizio-an ţinând cont chiar şi de cazurile neutre. Ţine minte asta.

Harlan îşi pierdu orice urmă de interes. Aceasta era problema tipică a procesului. Psihologii şi Sociologii, în rarele lor studii de interior al Eternităţii, o numeau identificare. Oamenii se identificau cu Secolul de care erau legaţi profesional. Conflictele lui deveneau, mult prea adesea, propriile lor conflicte. Eternitatea lupta cu demonul identificării cu toate forţele de care dispunea. Nimeni nu era repartizat într-o Secţie mai aproape de două Secole de propriul său cămin temporal, pentru ca identificarea să fie astfel mai dificilă. Se preferau Secole cu culturi deosebit de diferite de cele ale căminelor for Temporale. (Pe Harlan îl duse gândul la Finge şi Secolul 482). Mai mult, repartiţiile lor erau schimbate imediat ce reacţiile le deveneau suspecte. (Harlan nu ar fi dat o smochină din Secolul 50 pe şansele lui Feruque de a-şi menţine postul aici mai mult de încă un fizio-an).

Şi totuşi oamenii cedau tentaţiei identificării dintr-un dor prostesc de un cămin în Timp (dorinţa-de-Timp, toată lumea o ştia). Pentru anumite motive, aceasta se întâmpla cel mai des în Secole care cunoşteau zborul spaţial. Era o problemă care trebuia cercetată şi chiar ar fi fost, dacă nu ar fi existat acea împotrivire cronică a Eternităţii de a-şi întoarce privirea spre sine însăşi.

Cu o lună înainte, poate că Harlan l-ar fi dispreţuit pe Feruque ca pe un sentimental ostentativ, un nătărău arţăgos care-şi alina durerea de a vedea aparatele electro-gravitice pierzându-şi importanţa într-o nouă Realitate rostind invective la adresa celor din alte Secole care cereau ser anti-cancer.

Poate că i-ar fi făcut şi raport. Ar fi fost de datoria lui. În reacţiile acestui om nu se mai putea avea încredere.

Acum însă nu mai putea s-o facă. Simţea chiar simpatie pentru el. Propria lui crimă era cu mult mai mare.

Şi cât de uşor îi era să zboare cu gândul înapoi la Noÿs.

În noaptea aceea, somnul îl învinsese în sfârşit şi se trezise în lumina dimineţii, într-o strălucire care pătrundea prin pereţii translucizi, de jur împrejur, încât i se păruse că s-a trezit pe un nor pe cerul aburos la zorilor.

Noÿs râdea de el.

— E nemaipomenit ce greu mi-a fost să te trezesc.

Prima mişcare reflexă a lui Harlan a fost să caute un aşternut inexistent. Apoi îşi aminti totul şi o privi fără s-o vadă, cu obrajii în flăcări. Cum ar trebui el să se simtă acum? Apoi îi veni altceva în minte şi se ridică brusc în capul oaselor.

— Nu e trecut de unu, nu-i aşa? Sfinte Timp!

— Nu este decât unsprezece. Ai în faţă micul dejun şi o grămadă de timp.

— Mulţumesc, mormăi el.

— Comenzile pentru duş sunt reglate şi hainele sunt gata pregătite.

Ce ar fi putut spune?

— Mulţumesc, mormăi din nou.

Evită privirea ei pe tot timpul mesei. Ea stătea în faţa lui, fără să mănânce, cu bărbia îngropată în palmă, părul întunecat, pieptănat şi adus într-o singură parte şi genele neînchipuit de lungi.

Urmărea fiecare gest al lui, în timp ce el ţinea ochii plecaţi şi voia să dea de urma ruşinii arzătoare pe care ştia că ar trebui s-o simtă.

Ea spuse:

— Unde te duci la ora unu?

— Meci de aerobal, bolborosi el. Am bilet.

— A, jocul cu mingea de cauciuc. Şi am pierdut întregul sezon din cauza saltului peste timp, ştii. Şi cine va câştiga, Andrew?

Se simţi ciudat de slab la auzul numelui său mic. Dădu scurt din cap şi încercă să pară sobru. (Altă dată îi era atât de uşor).

— Dar cu siguranţă că ştii. Ai examinat întreaga perioadă, nu-i aşa?

În mod normal, ar fi trebuie să păstreze un ton negativ, plat şi rece, însă îi explică, încet:

— A trebuit să acopăr o mulţime de Spaţiu şi de Timp. Nu cunosc mici lucruri exacte, cum ar fi scorurile de meciuri.

— Nu vrei să-mi spui, asta-i tot.

Harlan nu-i răspunse. Înfipse tacâmul într-un fruct, mic, zemos, şi-l ridică, întreg, la gură. După un moment, Noÿs spuse:

— Înainte de a veni, ai văzut ce s-a întâmplat pe aici?

— Fără amănunte, N-Noÿs (numele ei îi trecu cu greutate printre buze).

Fata spuse, încetişor:

— Nu ne-ai văzut pe noi? Nu ai ştiut tot timpul că...

Harlan se bâlbâi.

— Nu, nu, pe mine nu m-am putut vedea. Eu nu sunt în Real ... Nu sunt aici până când nu vin. Nu pot să-ţi explic.

Era de două ori tulburat; mai întâi, că ea vorbea despre asta. Apoi, fusese cât pe aici să-i scape cuvântul „Realitate”, cel interzis cu cea mai mare străşnicie, dintre toate cuvintele, să fie rostit în conversaţiile cu Temporalii.

Ea ridică sprâncenele şi ochii i se rotunjiră, puţin uimiţi.

— Ţi-e ruşine?

— Ce am făcut noi nu este bine.

— De ce nu?

Şi în Secolul 482, întrebarea ei era perfect nevinovată.

— Eternii nu au voie să... ?

Întrebarea era pusă pe un ton de glumă, ca şi cum ar fi întrebat dacă Eternii nu aveau voie să mănânce.

— Nu folosi cuvântul, spuse Harlan. De fapt, într-un fel, nu avem voie.

— Atunci nu le spune. Eu nu le spun nimic.

Înconjură masa şi i se aşeză în braţe, îndepărtând măsuţa cu o mişcare lină şi prelungă a coapsei. Pe moment el înţepeni, ridică mâinile într-un gest care poate ar fi vrut să o ţină la distanţă. Dar nu reuşi. Ea se aplecă şi îi sărută buzele şi nimic nu mai păru ruşinos. Nimic din ceea ce însemna el şi Noÿs.

Nu era sigur când a început, pentru prima oară, să facă ceva ce un Observator, din punct de vedere etic, nu avea dreptul să facă. Începu să facă speculaţii asupra naturii problemei care implica Realitatea curentă şi pe cea a Schimbării de Realitate care va fi elaborată.

Nu moravurile libere ale Secolului, nu ectogeneza, nu matriarhatul nemulţumeau Eternitatea. Toate acestea existaseră şi în Realitatea precedentă şi Consiliul Atottemporal le privise cu destulă îngăduinţă. Finge spusese că era vorba de ceva foarte subtil.

Asta însemna că şi Schimbarea va trebui să fie foarte subtilă şi va trebui să implice grupul pe care îl Observa. Cel puţin atâta părea evident. Va implica aristocraţia, înstăriţii, clasele superioare, beneficiarii sistemului.

Ceea ce îl neliniştea era că o va implica, în mod cert, pe Noÿs.

În cele trei zile care îi mai rămâneau pe diagramă trăi ca într-un nor din ce în ce mai gros, care îi întuneca până şi bucuria pe care i-o dădea prezenţa lui Noÿs.

Ea îl întrebă:

— Ce s-a întâmplat? O clipă, ai părut atât de diferit de cel care erai în Eter în locul acela. Nu mai erai atât de ţeapăn. Acum pari preocupat. Asta pentru că trebuie să te întorci?

— În parte.

— Trebuie?

— Trebuie.

— Şi cui i-ar păsa dacă ai întârzia? Harlan aproape că zâmbi.

— Nu le-ar face plăcere să întârzii, răspunse, gândindu-se însă cu jind la marja de două zile pe care i-o îngăduia diagrama.

Ea regla comenzile unui instrument muzical care scotea acorduri moi şi complicate din propriile măruntaie creatoare, răspândind note pe coarde lovite la întâmplare: întâmplarea înclina balanţa în favoarea unor combinaţii plăcute, prin formule matematice complicate. Muzica nu se putea repeta, aşa cum nu se repetă fulgii de zăpadă, şi, ca şi ei, avea o frumuseţe de o esenţă superioară.

Prin hipnoza sunetelor, Harlan o privea lung pe Noÿs şi gândurile i se încolăciră strâns în jurul ei. Ce va deveni ea în noua distribuire? Negustoreasă de peşte, muncitoare în fabrică, mamă a şase copii, grasă, urâtă, bolnavă? Orice ar fi fost, nu-şi va mai aminti de el. Într-o nouă Realitate, el nu ar mai fi o parte din viaţa ei. Şi orice ar fi atunci, nu va mai fi Noÿs.

Nu iubea doar o fată. (Ciudat folosea cuvântul „a iubi” pentru întâia oară în gândurile lui şi nici măcar nu se oprea destul pentru ca să contemple această noutate şi să se minuneze de ea). Iubea un complex de factori: felul în care îşi alegea hainele, mersul, vorbirea, schimbările de expresie. În elaborarea lor, intrase un sfert de Secol de viaţă şi experienţă într-o Realitate dată. Ea nu fusese Noÿs a lui în Realitatea precedentă de acum un fizio-an. Nu va mai fi Noÿs a lui în noua Realitate.

Noua Noÿs ar putea fi, în mod plauzibil, mai bună, în mai multe feluri, dar un lucru era sigur. El o voia pe această Noÿs de aici, cea pe care o vedea în această clipă, cea a acestei realităţi. Dacă avea defecte, vroia şi aceste defecte.

Ce putea face?

Îi veniră în minte mai multe alternative, toate ilegale. Una dintre ele era să afle natura Schimbării şi să determine, cu precizie, cum o va afecta pe Noÿs.

Nu puteai, oricum, fi sigur că...

O tăcere de moarte îl smulse pe Harlan din reveria sa. Se afla, din nou, în biroul Proiectantului-de-Vieţi. Sociologul Voy îl privea cu coada ochiului. Capul de mort al lui Feruque era înclinat către el.

Şi tăcerea era penetrantă.

Îi trebui un moment ca să-şi dea seama. Doar un moment. Totalizatorul îşi încetase chicotitul.

Harlan sări în picioare.

— Ai răspunsul, Proiectant-de-Vieţi.

Feruque privi la foiţele din mâna lui.

— Mda, sigur. Cam ciudat, aş spune.

— Vrei să mi le dai? întrebă Harlan şi întinse mâna, care îi tremura vizibil.

— Nu-i nimic de văzut. Asta este ciudat.

— Ce vrei să spui cu „nimic”?

Harlan îl fixă pe Feruque cu ochii care, deodată, începură să-l usture, până când locul proiectantului fu luat de o umbră lungă, îngustă.

Vocea seacă a Proiectantului-de-Vieţi era subţire.

— Femeia nu există în noua Realitate. Nici o modificare de personalitate. Dispare, asta-i tot. Complet. Am verificat şi alternativele până la Probabilitatea 0,0001. Nu se încadrează nicăieri. De fapt – şi-şi frecă obrazul cu nişte degete lungi, osoase – cu combinaţia de factori pe care mi-ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi în vechea Realitate.

Harlan de-abia auzi.

— Dar... dar Schimbarea era atât de neînsemnată.

— Ştiu. O combinaţie stranie de factori. Vrei foiţele? Mâna lui Harlan se închise peste ele, fără să le simtă. Noÿs dispărută? Noÿs inexistentă? Cum se putea?

Simţi o mână pe umăr şi vocea lui Voy îi răsună în ureche:

— Nu te simţi bine, Tehnician?

Mâna se retrase, ca şi cum i-ar fi părut deja rău de contactul involuntar cu corpul unui Tehnician.

Harlan înghiţi în sec şi, cu un efort, îşi veni în fire.

— Mă simt bine. Vrei să mă conduci până la navă?

Nu trebuia să-şi arate sentimentele. Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi fost doar ceea ce spusese el că este, o simplă investigaţie teoretică. Trebuia să ascundă faptul că inexistenţa lui Noÿs în noua Realitate îl copleşea cu un flux aproape fizic de exaltare pură, cu o fericire aproape de nesuportat.