Urmează patru rânduri din partea doamnei Guibert-Germain. „Cu toate complimentele mele pentru reuşita voastră şi cele mai bune urări pentru noul an. Cel mai bun gând pentru «protejatul» meu. –M. Guibert-Germain. „

  Doamna Guibert-Germain nu se va duce în Indochina după soţul ei. Acesta a fost ucis în timp ce încerca să salveze un rănit de pe câmpul de luptă, aşA. Că nu l-am mai revăzut niciodată. Acest medic de o mare modestie a fost unul dintre puţinii oameni care, asemenea maiorului Pean din Armata Salvării, au avut curajul ca, acolo, să apere nişte principii umanitariste privind comportamentul faţă de ocnaşi şi, în ceea ce-i priveşte, să ajungă la anumite rezultate cât timp au fost în post. Nu pot exprima în cuvinte respectul ce-l datorăm unor oameni ca el şi soţia lui. Împotriva tuturor şi cu riscul de a-şi distruge cariera, spunea că un om rămâne un om şi că acesta nu este pierdut pentru totdeauna, chiar dacă a comis un delicT. Grav.

  Mai sunt şi scrisorile primite de la Tanti Ju. Nu sunt scrisorile unei mame vitrege, care nu te-a cunoscut, ci scrisorile unei adevărate mame, căci cuvintele pe care mi le adresează pot porni numai din inima unei mame. Scrisori în care îmi vorbeşte despre viaţa tatei până la moartea lui, a acestui institutor ce respecta legile şi magistraţii, dar, care, totuşi, spunea: „Băiatul meu este nevinovat, o simt, dar aceşti ticăloşi l-au condamnat! Unde poate fi acum, când a evadat? A murit sau trăieşte?! „De fiecare dată când rezistenta din Ardèche reuşea o operaţiune împotriva ocupanţilor spunea: „Dacă Henri ar fi aici, ar fi cu ei! „Apoi, urmau luni de tăcere, în care nu mai amintea numele fiului pierdut. S-ar fi putut spune că întreaga lui tandreţe pentru mine şi-o revărsa asupra nepoţilor pe care-i răsfăţa precum puţini bunici o fac, cu o răbdare inepuizabilă.

  Mă hrănesc cu toate astea ca un înfometat. Toate aceste scrisori preţioase prin care se înnoadă legăturile cu familia mea, legături rupte de atâţia ani, le citesc şi le recitesc împreună cu Rita şi le păstrăm ca pe nişte adevărate relicve. Sunt, într-adevăr, binecuvântat de Dumnezeu dacă toţi ai mei, fără excepţie, mă iubesc şi au curajul, cu toată poziţia lor socială destul de burgheză, să nu le pese de ce s-ar putea să spună lumea şi să-mi mărturisească bucuria lor că sunt în viaţă, liber şi fericit. Într-adevăr, îţi trebuie curaj, căci societatea este necruţătoare şi nu-i iartă uşor unei familii faptul că are un delincvent printre membrii ei. Există chiar unii oameni josnici, care abia aşteaptă să spună: „Oh, ştiţi, toţi cei din această familie poartă în ei sămânţă de ocnaş. „

  1953. Vindem hotelul. Cu timpul, căldura copleşitoare de la Maracaibo ne-a obosit nespus de tare şi, oricum, Rita şi cu mine avem gustul aventurii şi nu ne gândim să ne terminăm viaţa aici. Cu atât mai mult cu cât am auzit vorbindu-se de un boom teribil în Guyana venezueliană, unde s-a descoperit un munte de fier aproape pur. Este la celălalt capăt al ţării, deci la drum, spre Caracas, unde facem escală şi examinăm situaţia.

  În imensul meu Soto break, de culoare verde, înţesat de bagaje, plecăm într-o dimineaţă, lăsând în urma noastră cinci ani de fericire liniştită şi pe numeroşii noştri prieteni maracuchos şi străini.

  Şi redescopăr Caracasul. Dar este cu adevărat Caracasul? Nu cumva ne-am înşelat asupra oraşului?

  Blestematul ăsta de Perez Jimenez, care la sfârşitul interimatului lui Flamerich s-a proclamat preşedinte al Republicii, s-a apucat, chiar înainte, să facă din Caracas un oraş colonial, o veritabilă capitală ultramodernă. Toate astea într-o epocă de violenţă şi cruzime extraordinare, atât din partea guvernului, cât şi a opoziţiei care acţiona în ilegalitate. Astfel, Caldera, actualul preşedinte al republicii, a scăpat pe atunci dintr-un oribil atentat: o bombă de mare putere a fost aruncată în camera sa, unde dormea cu soţia şi unul din copii. Printr-un adevărat miracol, niciunul dintre ei nu a fost ucis şi, cu un sânge rece extraordinar, fără strigăte, fără panică, el şi soţia lui au început să se roage pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că au scăpat cu viaţă. Asta se petrecea în 1951 şi atrag atenţia că era deja social-creştin şi că nu a devenit din cauza acestui miracol.

  Dar, cu toate dificultăţile din timpul dictaturii lui, Perez Jimenez a transformat complet Caracasul şi multe alte lucruri.

  Vechiul drum ce coboară din Caracas spre aeroportul Maiquetia şi spre portul La Guaira există încă. Dar, Perez Jimenez a construit o superbă autostradă, remarcabilă din punct de vedere tehnic, care permite să se facă legătura între oraş şi mare în mai puţin de un sfert de oră, în timp ce pe vechiul drum ai nevoie de două ore. În cartierul Sileneio, opera lui Medina, a construit imobile imense, la fel de înalte ca la New York. A trasat în plin centrul oraşului o autostradă cu trei benzi, care-l traversează dintr-o parte în alta etc. Fără a mai vorbi de ameliorarea reţelei rutiere, de construirea de ansambluri pentru muncitori şi clasele mijlocii ce constituie modele de urbanism, sau de alte transformări. Se poate vorbi de un adevărat vals al milioanelor de dolari ce declanşează o puternică energie în această ţară adormită de secole. Celelalte ţări o privesc cu alţi ochi şi capitalurile străine năvălesc în acelaşi timp cu specialişti de toate felurile. Viaţa se transformă, imigraţia este deschisă, iar acest sânge nou, mai adaptat la cerinţele lumii moderne, face ca noul ritm de viaţă pe care l-a luat ţara să aibă rezultate pozitive. O singură greşeală, după mine foarte mare, o constituie faptul că în acea perioadă nu s-a profitat, sau nu s-a profitat îndeajuns, de prezenţa atâtor tehnicieni străini pentru a se asigura o pregătire tehnică superioară miilor de tineri care ar fi învăţat astfel o meserie sau o specialitate.

  Profit de escala noastră de la Caracas pentru a lua contact cu vechii mei prieteni şi pentru a afla ce s-a mai întâmplat cu Picolino. În aceşti ultimi ani, i-am rugat adesea pe diverşi prieteni să-l viziteze şi să-i ducă ceva bani. Un prieten, pe care reuşesc să-l întâlnesc, i-a transmis anul trecut, din partea mea, o mică sumă de bani pe care mi-o ceruse ca să se instaleze la La Guaira, aproape de port. De mai multe ori îi propusesem să vină să stea cu noi la Maracaibo, dar de fiecare dată îmi răspunsese că numai la Caracas putea dispune de doctorii de care avea nevoie. Se pare că îşi recăpătase vorbirea şi că braţul drept îl putea folosi aproape complet. Acum, nimeni nu mai ştia nimic de el. Fusese văzut prin port, dar apoi dispăruse… Poate luase un vapor spre Franţa. N-am aflat niciodată ce s-a mai întâmplat cu el şi-mi pare rău că nu am venit până la Caracas să-l conving să mă urmeze la Maracaibo.

  Situaţia este clară: dacă nu găsim ceea ce vrem în Guyana venezueliană unde s-a produs faimosul boom al fierului şi unde un general arhitect, Ravard, a început să atace exploziva pădure tropicală şi cursurile ei imense de apă pentru a demonstra că, în pofida puterii lor, acestea pot fi domesticite, vom reveni să ne instalăm la Caracas.

  Cu maşina încărcată de valize, Rita şi cu mine pornim spre capitala acestui stat, Ciudad de Bolivar, situat pe malul fluviului Orinoco. Au trecut mai bine de opt ani de când am fost prima oară în acest oraş provincial, plin de căldură, unde oamenii sunt amabili şi primitori.

  După o noapte la hotel, de abia ne-am aşezat pe terasa unei cafenele că un bărbat se opreşte în faţa noastră. Înalt, slab, ars de soare, cu o pălărie de pai pe cap, de vreo cincizeci de ani, îşi strânge ochii care aproape că dispar în spatele pleoapelor.

  — Sau eu sunt nebun, sau tu eşti un francez numit Papillon, îmi spune.

  — Nu eşti prea discret, frate. Dacă doamna care mă acompaniază n-ar fi la curent cu toate?

  — Scuză-mă. Am fost aşa de surprins să te întâlnesc aici încât nici nu mi-am dat seama că am spus o prostie.

  — Să nu mai vorbim despre asta şi aşază-te aici, la masa noastră. Este un vechi prieten, Marcel B. Sporovăim despre toate. Este mirat să mă vadă într-o formă aşa de bună şi-şi dă seama c-am reuşit să-mi fac o situaţie. Îi spun c-am avut mai ales mult noroc, căci el, sărmanul, nu trebuie să-mi spună că n-a prea reuşit, hainele vorbesc în locul lui. Îl invit la masă. După câteva pahare de vin chilian, ne povesteşte:

  — Ei bine, da, doamnă, aşa cum mă vedeţi, eram foarte voinic în tinereţea mea şi aveam tupeu! După prima mea evadare de la ocnă am ajuns în Canada şi m-am angajat, nici mai mult, nici mai puţin, decât în Poliţia călare!

  Trebuie să vă spun că sunt un fost cavalerist. Aş fi putut să rămân acolo toată viaţa, dar, într-o zi, fiind beat, m-am luat la bătaie şi adversarul a căzut în cuţitul meu. A fost chiar aşa cum vă spun, doamnă Papillon. Canadianul a căzut în cuţitul meu.

  Nu mă credeţi, nu-i aşa? Ei bine, cum eram sigur că nici poliţia canadiană n-o să mă creadă, am plecat repede, fugind, şi după ce am trecut prin Statele Unite, am ajuns la Paris. Desigur, denunţat de un şmecher, am fost închis, trimis la ocnă şi acolo l-am cunoscut pe soţul dumneavoastră. Am fost buni prieteni.

  — Şi acum ce faci Marcel?

  — Am o grădină de tomate la Morichales.,

  — Merge?

  — Nu prea. Câteodată, norii nu lasă soarele să iasă la iveală. Simţi că este acolo, dar nu-l vezi. Numai că-ţi trimite nişte raze invizibile ce-ţi omoară roşiile în câteva ore

  — Asta-i bună. De ce?

  — Misterul naturii, frate. Cauza nu o ştiu, dar rezultatul îl cunosc.

  — Sunteţi mulţi foşti ocnaşi pe aici?

  — Vreo douăzeci.

  — Fericiţi?

  — Mai mult sau mai puţin.

  — Ai nevoie de ceva?

  — Pe cuvânt, Papi, că dacă nu mă întrebai nu-ţi spuneam nimic. Dar, cum simt că situaţia ta nu este prea rea, aş îndrăzni, scuzaţi-mă, doamnă, să-ţi cer ceva foarte important.

  Mă gândesc imediat: „Numai de n-ar fi ceva prea costisitor. „

  — De ce anume ai nevoie? Spune-mi, Marcel.

  — De-o pereche de pantaloni, de una de pantofi, de-o cămaşă şi de-o cravată.

  — Haidem, urcă în maşină.

  — Asta-i a ta? Bravo, amice, ai avut şansă!

  — Da, multă şansă.

  — Când pleci?

  — În seara asta.

  — Păcat, căci ai fi putut să-i duci pe miri cu maşina ta.

  — Ce miri?

  — Aşa-i că nu ţi-am spus că am nevoie de ţoale noi ca să mă duc la nunta unui fost ocnaş.

  — Îl cunosc?

  — Nu ştiu. Îl cheamă Maturette.

  — Ce spui? Maturette?

  — Da. Ce este extraordinar în asta. Ţi-a fost duşman?

  — Din contră, am fost buni prieteni.

  Nu-mi vine să cred. Micul pederast, datorită căruia am reuşit să evadăm din spitalul de la Saim-Laurent-du-Maroni şi care a parcurs cu noi două mii de kilometri, pe o barcă, în plin ocean, este aici.

  Nici vorbă să mai plecăm. A doua zi, asistăm la căsătoria lui Maturette cu o femeie simpatică, cu pielea de culoarea cafelei cu lapte. Nu puteam face mai mult decât să plătim cheltuielile şi să-i îmbrăcăm pe cei trei copii pe care-i avuseseră înainte de a se duce în faţa preotului. Este una din rarele situaţii când regret că nu sunt botezat, căci asta mă împiedică să-i servesc drept martor.

  Maturette locuieşte într-un cartier sărac, unde automobilul nostru provoacă senzaţie, dar are, totuşi, o căsuţă a lui, din cărămidă, curată, cu bucătărie, duş, sufragerie. Nu mi-a povestit cea de-a doua evadare, nici eu pe-a mea. O singură aluzie la trecut:

  — Cu mai mult noroc, am fi putut fi liberi cu zece ani mai înainte.

  — Da, dar destinele noastre ar fi fost atunci altele. Sunt fericit, totuşi, Maturette, văd că şi tu ai un aer fericit.

  Ne despărţim cu gâtlejul strâns de emoţie, cu saluturile obişnuite: „la revedere”, „pe curând”!

  Şi, continuându-ne drumul spre Ciudad Piar, oraşul care tocmai se naşte alături de zăcământul de fier ce trebuie exploatat, îi povestesc Ritei despre Maturette, despre extraordinarele răsturnări ale situaţiilor din viaţă. Împreună cu el am fi putut muri de douăzeci de ori pe mare, am riscat totul, am fost prinşi, readuşi la ocnă, am făcut câte doi ani de Recluziune şi acum, când sunt în drum spre o nouă aventură, printr-un hazard extraordinar, nu numai că-l reîntâlnesc, dar asta se întâmplă chiar în ajunul căsătoriei sale, într-un moment în care ajunge şi el la o nouă situaţie, poate modestă, dar fericită! Şi ne gândim la acelaşi lucru, în acelaşi timp. „Trecutul nu înseamnă nimic, nu contează decât ce-ai devenit. „

  La Ciudad Piar nu găsim nimic care să ne convină şi ne întoarcem imediat la Caracas pentru a cumpăra o afacere prosperă.

  Rapid, găsim ceva care corespunde atât priceperii noastre, cât şi posibilităţilor noastre financiare. Este un restaurant, pe care proprietarii vor să-l vândă şi care nouă ne convine perfect, situat într-un loc foarte frumos, în apropierea parcului Carbobo. Începuturile la Aragon sunt foarte dificile-căci vechii proprietari veneau din Insulele Canare şi trebuie să transformăm totul. Servim meniuri pe jumătate franţuzeşti, pe jumătate venezueliene, iar clientela noastră se măreşte pe zi ce trece. Printre ei, mulţi oameni cu profesiuni liberale: medici, dentişti, chimişti, avocaţi, industriaşi, de asemenea. Şi, în această ambianţă plăcută, trec lunile, fără nici un fel de întâmplări neplăcute.

  Minunata veste ne-a sosit la ora nouă dimineaţa, într-o zi de luni, mai exact la 6 iunie 1956: Ministerul de Interne mă înştiinţa că cererea mea de naturalizare a fost aprobată.

  Astăzi este ziua care mă recompensează pentru cei mai bine de zece ani petrecuţi în Venezuela fără-ca autorităţile să aibă ceva să-mi reproşeze în viaţa pe care am dus-o ca viitor cetăţean. Suntem în 5 iulie 1956, sărbătoarea naţională. Voi jura credinţă drapelului noii mele patrii, cea care mă acceptă deşi îmi cunoaşte trecutul. Suntem trei sute rânduiţi în faţa drapelului. Rita şi Clotilde se află în publicul care asistă. Este greu de spus ce simt, atât de tare mi se zbat gândurile în cap şi inima în piept. Mă gândesc la ce mi-a dat acest popor venezuelian: ajutor material, ajutor moral, fără a mi se vorbi o singură dată de trecutul meu. Mă gândesc la legenda indienilor ianos-mamos, care trăiesc la frontiera braziliană, potrivit căreia ei sunt fiii lui Peribo, luna. Peribo, care era un mare luptător, fiind în pericol să fie omorât de numeroasele săgeţi ale duşmanilor săi care-l atinseseră, a sărit atât de tare în sus, pentru a scăpa de moarte, încât s-a ridicat în aer. Urca tot mai sus şi din rănile sale se scurgeau picături de sânge care, atingând pământul, se transformau în ianos-mamos. Da, mă gândesc la această legendă şi mă întreb dacă Simon Bolivar, eliberatorul Venezuelei, nu şi-a semănat cumva şi el sângele pe acest pământ pentru a da naştere unei rase de oameni generoşi, cărora le-a lăsat moştenire ceea ce avea mai bun în el.

  Se cântă imnul naţional. Toată lumea este în picioare. Privesc fix drapelul înstelat şi lacrimile mi se preling pe obraji.

  Cu voce tare, împreună cu ceilalţi, eu, care crezusem că nu voi mai cânta niciodată în viaţa mea un imn naţional, rostesc cuvintele imnului noii mele patrii.

  Abajo cadenas… („Jos lanţurile… „)

  Da, astăzi simt, într-adevăr, că lanţurile pe care le-am purtat au căzut pentru totdeauna. Pentru totdeauna.

  — Juraţi credinţă acestui drapel care este de acum şi al vostru.

  Solemn, toţi cei trei sute jurăm, dar sunt sigur că cel care-o face cu cea mai mare sinceritate sunt eu, Papillon, cel pe care patria sa l-a condamnat la ceva mai rău decât moartea, pentru o faptă pe care de fapt nu a comis-o. Da, dacă Franţa este pământul meu, Venezuela este de acum cerul meu.

  Capitolul 13 – După douăzeci şi şase de ani… – Copilăria mea.

  Evenimentele se precipită. Fiind venezuelian, pot cere un paşaport şi-l obţin repede. Tremur de emoţie când îl am în mână. Tremur şi mai puternic când îl iau înapoi de la Ambasada Spaniei, cu o frumoasă viză de trei luni. Tremur când îmi este vizat la îmbarcarea pe vaporul Napoli, un frumos pachebot care ne duce pe Rita şi pe mine spre Europa, la Barcelona. Tremur primindu-l înapoi de la garda civilă, purtând viza de intrare în Spania. Acest paşaport, care a făcut din mine cetăţeanul unei ţări, reprezintă pentru mine o comoară atât de importantă încât Rita mi-a cusut, la fiecare buzunar interior al hainei, câte un fermoar pentru ca, în orice împrejurare m-aş afla, să nu-l pot pierde.

  Totul este frumos în această călătorie, chiar marea când este furioasă, chiar ploaia când mătură puntea, chiar paznicul uricios al calei pachebotului, care mă lasă să cobor, în silă, ca să mă conving că automobilul Lincoln pe care l-am cumpărat înainte de plecare este bine amarat. Totul este frumos pentru că Rita şi cu mine avem sufletele în sărbătoare. Oriunde ne-am afla, în sufragerie, în bar sau în salon, fie că suntem singuri sau că este lume în jurul nostru, ochii noştri se caută pentru a-şi vorbi fără ca nimeni să ne audă. Căci, dacă ne ducem în Spania, aproape de frontiera franceză, avem un obiectiv precis la care ani de zile n-am încetat să mă gândesc şi ochii mei îi spun Ritei:

  — Mulţumesc, Minouche. Datorită ţie îi voi regăsi pe ai mei. Şi tu eşti cea care mă duci la ei.

  Şi ochii ei îmi răspund:

  — Ţi-am spus că, într-o zi, când vei dori, unde vei dori, dacă ai încredere în mine, vei putea să-i îmbrăţişezi pe ai tăi fară nici o teamă.

  Într-adevăr, această călătorie, pregătită oarecum în grabă, îmi va da prilejul să-mi regăsesc familia, pe pământul Spaniei, la adăpost de poliţia franceză. Sunt douăzeci şi şase de ani de când nu i-am văzut. Toţi au fost de acord să vină să mă vadă. Vom petrece o lună împreunĂ. La invitaţia mea. Luna lor de vacanţă, luna august.

  Zilele trec greu, una după alta, şi adesea rămân mult timp pe punte, ca şi cum această porţiune din vapor ar fi mai aproape de ţinta noastră. Am trecut prin Gibraltar, am pierdut din nou pământul din vedere, ne apropiem de capătul călătoriei noastre.

  Confortabil instalat într-un şezlong de pe puntea vaporului Napoli, ochii mei caută să străpungă orizontul unde ştiu că trebuie să apară, dintr-un moment într-altul, pământul Europei. Pământul Spaniei, lipit de cel al Franţei.

  —1956; douăzeci şi şase de ani. Aveam aproape douăzeci şi patru de ani, acum am aproape cincizeci. O viaţă. Sunt oameni care mor înainte să ajungă la această vârstă. Inima îmi bate puternic când zăresc coasta. Pachebotul înaintează repede, tăind marea într-un fel de V enorm, a cărui bază se lărgeşte în urma noastră, se lărgeşte într-atât încât încet, încet, dispare şi se topeşte în mare.

  Când am părăsit Franţa la bordul vasului La Martinière, vasul blestemat, ocnă înainte de ocnă, care ne ducea în Guyana, şi când acesta s-a îndepărtat de coastă nu am mai văzut pământul, pământul meu, îndepărtându-se încetul cu încetul de mine pentru totdeauna (aşa credeam atunci), căci eram închişi în cuşti de fier, în fundul calei.

  Şi astăzi, în haina mea de yachtman, bine păzit cu ajutorul fermoarului cusut special de Rita, se află noul meu paşaport, cel al noii mele patrii, al noii mele identităţi, „venezuelian”. Venezuelian? Tu, un francez, din părinţi francezi, mai mult chiar, institutori din Ardèche, de necrezut! Şi totuşi, aşa-i!

  Iar acest pământ al Europei se apropie atât de repede încât încep să îi disting bine contururile… în acest pământ se odihnesc mama, tata, toţi morţii mei şi pe el trăiesc toţi ai mei.

  Mama? O mamă cum nu sunt multe, o adevărată zână, plină de tandreţe, o comuniune între ea şi mine atât de profundă încât nu eram, cred, decât o singură fiinţă.

  Aveam cinci ani, poate, da, cinci ani, când bunicul Thierry mi-a cumpărat un frumos cal pe rotile. Este frumos, magnific, calul meu. Maro deschis, aproape roşcat, şi ce coamă! Neagră, din păr natural, atârnând în partea dreaptă.

  Apăs atât de tare pe pedale încât, pe drum drept, bona mea este obligată să fugă pentru a rămâne lângă mine, apoi mă împinge puţin când urcăm o pantă pe care eu o numesc „coastă”, apoi un alt drum drept, până la grădiniţă.

  Doamna Bonnot, directoarea, prietena mamei, mă întâmpină în faţa grădiniţei, îmi mângâie părul lung, buclat, care-mi cade pe umeri ca unei fetiţe, şi-i spune portarului:

  — Deschide larg poarta pentru ca Riri să poată intra pe calul lui cel mare.

  Mândru ca Artaban, apăsând cu toată forţa pe pedale, intru parcă zburând în curte. Întâi fac un tur de onoare, apoi cobor încet din şa şi-mi apuc calul de frâu ca şi cum mi-ar fi frică să nu plece de lângă mine. O îmbrăţişez pe Thérèse, bona, care-i dă doamnei Bonnot pacheţelul meu cu mâncare pentru gustare. Toţi camarazii mei, băieţi şi fetiţe, vin să admire şi să mângâie această minune, unicul cal pe rotile din cele două sate, Pont-d ’Ucel şi Pont-d’ Aubenas.

  Sunt puţin trist când trebuie să fac ceea ce-mi spune mama în fiecare zi înainte de a pleca: să-l împrumut fiecăruia pe rând, dar o fac totuşi. Când sună clopoţelul, Louis, portarul, duce calul în curtea interioară, unde ne jucăm în mod obişnuit, iar noi, aşezaţi în rând, cântând „Nu ne vom duce în pădure”, intrăm în clasă.

  Ştiu că, prin felul meu de a povesti, îi voi face pe unii să surâdă, dar, când îmi povestesc copilăria, vi se adresează nu un om de şaizeci şi cinci de ani, care scrie pentru cei din saloanele mondene, ci Riri din Pont-d’ Ucel, atât de profund s-a gravat în el această copilărie şi o descrie cu cuvintele pe care le întrebuinţa, cu cele pe care le auzea atunci; şi mama mea era „zâna” mea, şi surorile mele „surioarele”, eu eram „frăţiorul” lor, şi tata n-a fost niciodată altceva decât „tata”.

  Copilăria mea… O grădină în care cresc coacăze pe care le mănânc, împreună cu surorile mele, înainte de-a fi coapte; şi pere care ţi se topesc în gură şi pe care nu aveam voie să le culegem înainte de-a ne spune tata, dar părul având crengile joase, prinse pe spaliere, mă târăsc ca un indian sioux, pentru ca nimeni să nu mă vadă de la vreo fereastră, şi mănânc în prostie, până mă apucă durerile de burtă.

  Am deja opt ani, dar adorm adesea în braţele tatei sau ale mamei. Nu simt când sunt dezbrăcat şi nici când mâinile atât de gingaşe ale mamei îmi pun pijamaua. Adesea, când se aşază pe marginea patului meu, mă scol şi-mi trec braţele după gâtul ei şi o ţin strâns, amestecându-ne respiraţiile, şi mi se pare că trece mult timp, şi adorm fără să-mi dau seama când ea pleacă. Sunt cel mai răsfăţat din toţi; aşa mi se pare normal, sunt băiat, moştenitorul numelui familiei. Ele, surioarele mele, sunt mai mari ca mine, cu mult mai mari! Cea mare are unsprezece ani, cealaltă zece. Atunci, aşa trebuie să fie, nu?

  Regele sunt eu, nu-i aşa, mamă? Ele sunt doar prinţese.

  Cât este de frumoasă mama, fină, subţire, elegantă întotdeauna! Dar de ce s-o mai descriu? Era cea mai frumoasă dintre mame, cea mai distinsă, cea mai blândă. Trebuia s-o vezi cântând la pian chiar şi atunci când, stând pe genunchi, pe un taburet, în spatele ei, îi acopeream ochii cu mânuţele mele. Nu-i aşa că-i extraordinar să ai o mamă care cântă la pian fără să vadă clapele şi partitura? De altfel, mama nu era destinată să fie institutoare, îţi dai seama, nu-i aşa? Bunicul era foarte bogat şi mama n-a urmat şcoala publică… Ea şi sora ei Léontine au urmat şcolile cele mai scumpe şi mai selecte din Avignon, ca toate fetele din lumea bună! Şi nu-i vina mamei dacă bunicului Thierry i-a plăcut să ducă o viaţă pe picior mare, cu caleaşca cu doi cai superbi, vineţi-rotaţi, şi cu trăsurică din lemn de teck, da, de teck, trasă de un magnific cal negru, pentru drumurile de ţară. Şi frumoasa mea mamă, care n-ar fi trebuit niciodată să lucreze, cu zestrea ce-i era destinată, şi care ar fi meritat să facă o căsătorie remarcabilă, a ajuns să fie într-o bună zi o simplă institutoare. Sărmana mea mamă, care, din cauza tatălui ei, atât de bun, totuşi, dar trăind pe picior mare cât a putut (n-ai spune-o, dacă-l vezi acum), tot în chefuri la Avignon şi întâlnindu-se prea adesea cu frumoasele fermiere cu ocazia plimbărilor sale la ţară, s-a trezit fără zestre şi obligată să muncească!

  Toate astea le-am prins din zbor din spusele celor mari, care vorbesc fără să dea atenţie unui copil, în special de la Tanti Online (Tanti Léontine), care l-a luat la ea, la Fabras, pe bunicul. De altfel, mama şi sora ei ar mai fi putut salva câte ceva, dacă bunicul n-ar fi avut ideea năstruşnică să-şi facă pe acoperişurile caselor sale de la Sorgue nişte grădini suspendate. „Se credea în Babylon”, spunea Tanti Ontine. Mama, cu blândeţe, o corecta: „Trebuie să recunoaştem, însă, că aceste grădini suspendate erau splendide. „Necazul este că, din cauza acestor „splendide” grădini, casele s-au deteriorat într-un aşa hal încât pereţii au trebuit să fie întăriţi cu bare de fier în formă de X. Rezultatul: casele, deşi atât de frumoase, au fost vândute pe un preţ de nimic.

  Bunicul este formidabil. Are un barbişon şi o mustaţă albe ca zăpada, asemenea lui Raymond Poincaré. Ţinându-l de mână, merg cu el, dimineaţa, de la o fermă la alta. Deoarece este secretarul primăriei din Fabras, unde-mi petrec întotdeauna vacanţele –„trebuie să-şi câştige banii pentru tabac”, spune Tanti Léontine –are mereu de dus sau de luat hârtii de la ţărani. Am remarcat că mătuşa mea are dreptate când spune că se opreşte mai îndelung la o anumită fermă unde fermiera este frumoasă. El îmi explică, însă, că frumuseţea proprietăresei fermei unde zăbovim ceva mai mult nu are nici un amestec în toate astea. Îi place doar să discute cu ea, căci este foarte amabilă şi vorbeşte frumos. Şi eu sunt mulţumit, pentru că este singura fermă unde mi se permite să încalec pe un măgăruş şi unde pot s-o iau cu mine şi pe Mireille, care are vârsta mea şi care ştie mai bine decât vecina mea de la Pont-d’Ucel să se joace de-a tata şi mama.

  „Cât suntem de fericiţi! „, spune uneori mama.

  — Noroc că tata s-a ruinai, căci altfel nu l-aş fi cunoscut pe tatăl tău, cel mai minunat dintre oameni. De altfel, nici tu n-ai mai fi aici dacă nu mi-aş fi pierdut zestrea.

  — Şi unde aş fi fost atunci?

  — Departe, departe, dar sigur nu aici.

  — O, mamă-zână, ce noroc am avut că bunicului i-au plăcut grădinile suspendate!

  Am deja opt ani şi încep să fac prostii. Mă duc să înot pe ascuns în Ardèche. Am învăţat să înot singur, în râu; este adânc, dar nu are decât cinci metri lăţime. Ne scăldăm goi, bineînţeles, şapte sau opt băieţi. Trebuie să fim însă foarte atenţi la paznicul moşiei. Mă arunc în râu. Trebuie să cazi pe burtă şi, datorită elanului cu care te-ai aruncat, să ajungi aproape de celălalt mal. Două sau trei mişcări rapide şi, uf! am ajuns să mă agăţ de trestii. La sosire, un băiat mai mare îi aşteaptă pe cei mai mici ca mine. Ne supraveghează foarte atent. El este cel care, la doisprezece ani, conştient de responsabilitatea pe care şi-a luat-o, îţi întinde mâna şi te ajută să urci pe mal sau plonjează imediat şi te scoate la mal dacă n-ai putut să te agăţi de trestii.

  Ah! aceste zile însorite petrecute în apa râului Ardèche! Păstrăvii prinşi cu mâna! Nu mă întorc acasă decât după ce m-am uscat complet! Am părul tuns scurt de doi ani, cu atât mai bine, se usucă mai repede!

  Alături de şcoala primară, unde ocupăm cele două locuinţe de la primul etaj, deoarece tata predă la şcoala de băieţi, iar mama la cea de fete, se află o cafenea ţinută de familia Debannes. Mama ştie că la aceşti oameni cumsecade sunt în siguranţă şi, de oriunde aş veni, îi răspund la întrebarea „De unde vii, Riri? „cu „De la Debannes”. Dându-i această explicaţie, n-am probleme.

  1914. Începe războiul şi tata pleacă. Ne-am dus să-l conducem la tren. Pleacă cu vânătorii de munte, dar e sigur că se va întoarce curând. Ne-a spus: „Să fiţi cuminţi, s-o ascultaţi pe mama, iar voi, fetelor, s-o ajutaţi la gospodărie, căci va trebui să predea la două clase, a mea şi a ei. Se va termina repede, toată lumea o spune”. Şi, rămânând pe peronul gării, privim toţi cum pleacă trenul şi pe tata cum ne face semn cu braţul, cu corpul scos pe jumătate afară pe fereastră ca să poată să ne privească mai mult timp.

  Şi aceşti patru ani de război nu au nici o influenţă asupra fericirii de acasă. Ne-am restrâns puţin. Eu dorm în patul mare, cu mama, am luat locul tatei, care, pe front, se bate ca un viteaz ce este.

  Patru ani în istoria lumii nu înseamnă nimic.

  Patru ani pentru un puşti de opt ani sunt, însă, foarte importanţi.

  Cresc repede, ne jucăm de-a soldaţii şi de-a războiul. Mă întorc cu hainele rupte, plin de cucuie, dar învingător sau învins, întotdeauna mulţumit, niciodată plângând. Mama îmi pansează zgârieturile, îmi pune carne crudă pe ochiul vânăt. Mă ceartă puţin, cu blândeţe. Niciodată nu strigă. Reproşurile îi sunt mai degrabă un murmur, surorile mele nu trebuie să audă că-mi face morală, totul rămâne numai între noi doi. „Fii cuminte, scumpul meu Riri, mama ta este obosită. Clasa asta cu şaizeci de elevi este epuizantă. Nu mai pot, îţi dai seama, mă depăşeşte. Ajută-mă, comoara mea, fii ascultător şi drăguţ. „Totul se termină cu sărutări şi cu angajamentul că voi fi cuminte de la o zi până la o săptămână. Întotdeauna mi-am respectat contractele.

  Sora mea mai mare are treisprezece ani şi Yvonne doisprezece. Eu rămân cel mai mic şi ele mă iubesc mult. Bineînţeles că le mai trag câteodată de păr, dar tot mai rar.

  Pianul a fost închis în ziua când tata a plecat la război, nu va fi deschis decât atunci când va reveni.

  Ni se fură din lemnele aşezate în curtea interioară a şcolii, mama este nervoasă, noaptea se teme. Mă lipesc de ea, o cuprind cu braţele mele de puştan şi sunt convins, şi i-o spun, că eu o protejez: „Să nu-ţi fie frică, mamă, sunt bărbatul casei, sunt destul de mare pentru a te apăra. „Am dat jos din cui puşca tatei, am pus două cartuşe cu alice pentru mistreţi. Într-o noapte, zâna mea s-a trezit, m-a scuturat şi, toată transpirată, mi-a spus la ureche:

  — Am auzit hoţi, au făcut zgomot trăgând de lemne.

  — Nu-ţi fie frică, mamă.

  O liniştesc. Mă dau jos din pat, încet, ca şi cum din curte s-ar putea auzi un zgomot suspect din camera noastră. Am puşca în mână. Cu o grijă deosebită deschid fereastra care scârţâie puţin, îmi reţin respiraţia, apoi, trăgând cu o mână oblonul spre mine, cu vârful ţevii scot cârligul şi, ţinând patul puştii pe umăr, gata să trag în hoţi, împing oblonul fără să fac vreun zgomot. Luna luminează curtea ca ziua şi se vede foarte bine că nu este nimeni. Grămada de lemne este tot simetric aşezată: „Nu-i nimeni, mamă, vino să vezi! „Şi amândoi, îmbrăţişaţi, rămânem un moment la fereastră, liniştiţi că nu sunt hoţi şi mama este fericită să vadă că puiul ei este curajos.

  Cu toată această fericire, la zece ani, fără tata acasă, fac destule pozne, cu toate că nu vreau s-o amărăsc pe buna mea zână, pe care o ador, dar sper că ea nu va afla nimic. O pisică legată de coadă de soneria unei case, bicicleta paznicului moşiei, care plecase pe cursul apei să prindă în flagrant nişte pescari, aruncată în Ardèche şi altele… Vânăm păsări cu praştia şi, de două ori, între zece şi unsprezece ani, eu şi micul Riquet Debannes luăm puşca tatei să împuşcăm un iepure pe care-l văzusem sărind într-un câmp de lucernă. Să scoatem şi să punem la loc puşca, fără ca mama să vadă, de două ori, a fost pentru noi o adevărată aventură.

  1917. Tata este rănit. Are nişte schije mici de obuz în cap, dar viaţa nu-i este în pericol. Ştirea, sosită prin Crucea Roşie, este ca o lovitură violentă. Nu sunt strigăte, aproape deloc plânsete. Douăzeci şi patru de ore trec,. Suntem toţi gravi, mama a fost la ore, nu ştie nimeni nimic. O privesc pe mama, o admir. De obicei stau în primul rând din clasă, astăzi m-am aşezat în ultimul ca să pot să-i supraveghez pe toţi elevii, hotărât să intervin dacă vreunul din ei face vreo prostie în timpul orei. La ora trei şi jumătate, mama este la capătul puterilor. O simt, căci ar fi trebuit să începem ora de ştiinţele naturale. Reuşeşte să se ţină încă tare, dar scrie pe tablă enunţul unei probleme de aritmetică, spunându-ne: „Rezolvaţi singuri problema, trebuie să ies pentru câteva minute. „

  Ies după ea şi o găsesc sprijinită de mimoza de lângă uşa de la ieşire. Plânge, n-a mai rezistat, draga mea mamă. Surorile mele nu sunt aici, sunt la Şcoala Superioară de la Aubenas, se întorc pe la ora şase.

  Mă lipesc de ea. Eu nu plâng. Din contră, încerc s-o încurajez şi inima mea de copil găseşte un răspuns convingător când îmi spune, plângând în hohote: „Sărmanul tău tată este rănit”, ca şi cum eu n-aş fi ştiut; „Cu atât mai bine, mamă, aşa suntem siguri că războiul a luat, sfârşit pentru el şi că se va întoarce acasă. „Şi deodată mama îşi dă seama că am dreptate.

  — Da, e adevărat! Ai dreptate, dragul meu, tata va reveni în viaţă!

  O sărutare pe fruntea mea, un sărut pe obrazul ei şi, mână în mână, revenim în clasă.

  Coasta Spaniei se apropie, pot distinge petele albe ale caselor. Coasta se apropie cum se apropie vacanţa mare din 1917, petrecută la Saint-Chamas, unde tata este afectat la paza depozitului de muniţii. Rănile nu au urmări prea grave, doar nişte tulburări datorate acelor schije infime care l-au lovit la cap şi nu pot fi încă operate. Este clasat auxiliar, frontul nu mai este pentru el.

  Nu se găsesc locuinţe din cauza fluxului de refugiaţi. Oamenii trăiesc chiar şi în grote. Tata a făcut însă un miracol: institutoarea din Saint-Chamas i-a lăsat apartamentul ei pentru întreaga perioadă de vacanţă. Două luni cu tata! în locuinţa şcolii se află de toate, până şi o marmită norvegiană!

  Suntem toţi împreună, plini de bucurie, sănătoşi, fericiţi. Mama este radioasă, noi am ieşit cu bine din acest război, dar el continuă pentru alţii şi mama ne spune mereu: „Nu trebuie să fim egoişti, dragii mei, să ne gândim numai la noi sau doar să ne jucăm. Nu trebuie să ne petrecem tot timpul alergând sau culegând fructe,trei ore pe zi trebuie să ne gândim şi la ceilalţi. „

  Şi o însoţim pe mama la spital, unde, în fiecare dimineaţă, se duce să ridice moralul răniţilor şi să-i îngrijească. Fiecare dintre noi trebuie să facă ceva util, să împingă căruciorul unui rănit grav, să dea braţul unui orb şi să-l ajute să se deplaseze, să facă fese, să le oferim bolnavilor fructele pe care le-am păstrat pentru ei, să le scriem scrisori, să ascultăm poveştile celor ce nu se pot ridica din pat despre familiile lor şi, în special, despre copiii lor.

  Dar vacanţa se apropie de sfârşit şi, în timp ce ne întoarcem spre casă, la Vogiie, mama se simte atât de rău încât trebuie să ne ducem la Lanas, la treizeci de kilometri de Aubenas, la sora tatei, mătuşa Antoinette, institutoare şi ea.

  Suntem ţinuţi departe de mama, doctorul diagnosticând o boală contagioasă necunoscută, luată, desigur, când i-a îngrijit pe indochinezi la Saint-Chamas.

  Surorile mele intră interne la Şcoala Superioară de la Aubenas, iar eu intru intern la Şcoala Superioară de băieţi tot de aici.

  Se pare că mama se simte mai bine. Cu toate astea, sunt trist, am refuzat să mă duc să mă plimb cu ceilalţi băieţi, azi, duminică. Surorile mele au venit să mă vadă şi se întorc la internatul lor. Le conduc în afara şcolii. Rămân singur şi arunc un briceag într-un platan. Aproape că la fiecare lansare briceagul intră în scoarţa copacului.

  Îmi petrec astfel timpul pe drum, în faţa şcolii, cu inima strânsă. Drumul vine dinspre gară, care se află la cinci sute de metri.

  Am auzit un tren şuierând când a sosit şi când a plecat. Nu aştept pe nimeni şi, deci, nu privesc în lungul drumului de unde vin cei ce-au coborât din tren.

  Şi-mi lansez briceagul fără încetare. Ceasul meu din oţel arată ora cinci. Soarele apune, mă jenează acum, aşa că îmi schimb poziţia. Şi atunci, observ semnele morţii care înaintează încet spre mine.

  Mesagerii ei, cu capul plecat, cu feţele ascunse de voaluri negre ce cad până la pământ, au ajuns aproape de mine; îi recunosc uşor cu toate veşmintele lor cernite, pe mătuşa Ontine, pe mătuşa Antoinette, pe bunica din partea tatei şi, în spatele lor, pe bărbaţii care vin după ele, ca şi când ar vrea să se ascundă. Tata, aproape îndoit de mijloc, şi cei doi bunici, toţi îmbrăcaţi în negru.

  Nu m-am îndreptat spre ei, n-am făcut nici o mişcare, cum aş fi putut? Sângele mi se oprise parcă în vene, inima încetase să mai bată, ochii voiau să plângă, dar parcă se blocaseră şi ei şi nu mai lăsau nici o lacrimă să curgă. Grupul s-a oprit la mai mult de zece metri de mine. Nu îndrăznesc, nu, mai mult decât atât, le este ruşine să-mi adreseze un singur cuvânt; desigur, o simt, ar prefera să fie morţi ei înşişi decât să-mi spună ceea ce am aflat deja, pentru că această deghizare în prevestitoare ale nenorocirii îmi spune totul fără să fie nevoie ca ei să emită vreun sunet: „Mama ta a murit, a murit singură. „Cine a fost lângă ea? Nimeni, pentru că eu, dragostea ei cea mai mare, nu eram acolo. Moartă şi îngropată fără s-o fi văzut, moartă fără să-mi fi dat nici o sărutare. Tata, ca la război, în tranşee, trece înainte. A reuşit aproape să se îndrepte. Biata-i faţă mi se pare imaginea suferinţei celei mai disperate, lacrimile îi curg fără încetare, eu tot nu mă mişc, el nu-mi întinde braţele, ştie bine că nu pot face nici o mişcare. În sfârşit, ajunge până la mine, mă ia în braţe, fără să rostească nici un cuvânt. Atunci, în sfârşit, izbucnesc în hohote de plâns, când îl aud spunându-mi: „A murit rostindu-ţi numele. „Şi cad leşinat.

  Casa în care a venit mătuşa Antoinette ca s-o înlocuiască pe mama şi, de asemenea, să preia cele două clase de şcoală, casa cu bunica şi bunicul din partea tatei, casa unde m-au readus pentru că le-a fost teamă să mă lase intern la şcoală, casa unde un biet bătrân şi două femei încearcă să-mi dea tandreţe, tata fiind încă mobilizat, casa unde fiecare cameră este pentru mine un sanctuar, fiecare obiect o relicvă, casa care, chiar plină de soarele acestui sfârşit de vară, mi se pare lugubră şi tristă, fără speranţe, casa unde bunicul spune că tata trebuie să revină în curând, dar el întârzie să revină, casa unde totul mă irită, totul mă răneşte, unde gesturile, cuvintele, chiar cele mai sincere, nu pot avea asupra mea decât un rezultat contrariu, casa aceasta nu mai este casă.

  „Mama nu mi-ar fi spus aşa ceva niciodată şi, în plus, nu au dreptul să creadă că se pot substitui unei mame cum a fost a mea! „Nu vreau să mai aud cuvinte dulci, pot accepta amabilităţi, atenţii de la mătuşi, bunici, dar nu cuvinte pe care ţi le poate spune doar o mamă. Nu vreau să fiu legănat, răsfăţat de oricine. Le spun toate astea celor două femei minunate, fără să strig, fără să mă revolt, ci aproape ca pe o rugăminte. Au înţeles, cred.

  — Nu vreau să mai locuiesc aici. Daţi-mă intern, voi avea destul timp să-mi petrec vacanţele în această casă, nu-i nevoie să mai stau şi cât sunt la şcoală.

  Vacanţa, de ce vacanţa aici? Nu-i posibil, nu se poate admite aşa ceva, ar fi un sacrilegiu să râzi sau să te joci în această casă. În timpul vacanţei mă voi duce la Fabras, la mătuşa Ontine, unde, păzind caprele şi mieii cu prietenii mei, mă voi juca în locuri pe unde frumoasa mea mamă nu a fost niciodată.

  Războiul s-a sfârşit. Tata s-a întors. Un domn a venit să-l vadă, au mâncat brânză şi au băut câteva pahare cu vin roşu. Au trecut în revistă morţii din regiune, apoi vizitatorul a spus următoarele cuvinte: „Am ieşit destul de bine din acest război, nu, domnule Charrière? Şi cumnatul dumneavoastră, de asemenea. Dacă n-am câştigat nimic, nici n-am pierdut nimic, „

  Am ieşit înaintea lui din casă, noaptea se lăsase, aştept ceva mai încolo să treacă şi-i trimit cu praştia o piatră chiar în cap. Se duce ţipând la nişte vecini ca să-l ajute să-şi îngrijească rana sângerândă. Nu înţelege cine a putut să dea cu piatra în el şi nici de ce. Nu ştie că a primit această piatră pentru că a uitat să o treacă în lista victimelor de război pe cea mai importantă dintre ele, pe aceea a cărei pierdere este ireparabilă pentru mine. Mama mea.

  Nu, nu am ieşit prea rău din acest nenorocit de război…

  Şi, în fiecare toamnă, la începutul anului şcolar, mă întorc la Crest, în regiunea Drame, ca intern la Şcoala Superioară, unde mă pregătesc pentru intrarea la Şcoala de Arte şi Meserii de la Aix-en-Provenee.

  Şi, în fiecare an, fugim de casa noastră, tata, eu şi surorile mele, şi ne petrecem vacanţele la Fabras. Vacanţe formidabile, totuşi, căci tata are pentru noi aceleaşi cuvinte ca şi mama, aceleaşi gesturi, căldura mamei.

  La şcoală, devin violent. Joc rugby, la deschidere. Îi plachez dur pe adversari, nu le fac cadouri, dar nici nu aştept ca ei să-mi facă.

  De şase ani sunt intern la Crest, şase ani de când sunt un elev bun, în special la matematici, şase ani de când am zero la purtare. Iau parte la cele mai neaşteptate trăsnăi. Regulat, o dată sau de două ori pe lună, mă bat cu unii dintre colegii mei, întotdeauna joia Duminica ies să mă plimb sau joc rugby.

  Dar joile, ziua de vizită a părinţilor, nu se poate să nu-mi sară mai totdeauna ţandăra. Imposibil să fac altfel.

  Mamele vin să-şi vadă fiii, îi duc la masă în oraş, iar după-amiezele, când este frumos, n-au altceva mai bun de făcut decât să se plimbe eu ei prin curtea şcolii, pe sub castani. Mi-am promis în fiecare miercuri să nu mai privesc spectacolul de la fereastra bibliotecii. Nu-i însă nimic de făcut şi a două zi nu mă pot abţine. Mă aşez în locul de unde pot vedea foarte bine tot ce se întâmplă. Şi aşa descopăr două mentalităţi, care, fiecare în felul ei, mă scot din sărite.

  Mai întâi, sunt cei care au mame cu corp urât, sau prost îmbrăcate, sau cu un aer de ţărănci. Ăstora parcă le-ar fi ruşine. Îi privesc cu atenţie. Da, este adevărat pe Dumnezeul meu! Le este ruşine! Ah, laşii, ticăloşii, scârboşii! îţi dai imediat seama de asta. În loc să se plimbe prin curte, de-a lungul şi de-a latul, se aşază pe o bancă într-un colţ şi nu se mai mişcă de acolo. Nu vor ca mamele lor să fie văzute, le ascund, şi-au dat seama, deja, aceşti ticăloşi ce înseamnă oamenii instruiţi şi distinşi şi, înainte chiar de a ajunge ingineri, absolvenţi ai Şcolii de Arte şi Meserii, vor să-şi uite originea. Sunt tipi care vor fi capabili mai târziu, surprinşi de vizita inopinată a părinţilor picaţi în mijlocul unei adunări de oameni ajunşi, să-i ducă la bucătărie şi să le spună invitaţilor: „Scuzaţi-mă, sunt nişte rude îndepărtate din provincie. „

  Cearta nu-i greu de început cu cei din această categorie. Când văd pe vreunul dintre ei expediindu-şi mama care-l jenează înainte de ora până la care aceasta ar putea rămâne cu el şi dacă nefericitul intră în biblioteca de unde l-am observat, îl atac rapid:

  — Spune, Pierrot, de ce-ai expediat-o atât de repede pe mama ta?

  — Era grăbită…

  — Nu-i adevărat. Eşti un mincinos, mama ta ia trenul pentru Gap la ora şapte. Am să-ţi spun eu de ce-ai expediat-o: pentru că-ţi este ruşine cu ea. Îndrăzneşte să spui că nu este adevărat, ticălosule!

  Din aceste bătăi ies întotdeauna victorios. Mă bat atât de des încât am devenit expert în scrima cu pumnii. Chiar când primesc mai multe lovituri decât adversarul, nu-mi pasă. Sunt aproape fericit. Dar niciodată nu mă bat cu unul mai slab ca mine.

  Cealaltă specie care mă scoate din sărite, cea cu care mă bat ca un turbat, este aceea pe care eu o numesc a fanfaronilor. Sunt cei care au o mamă frumoasă, elegantă, distinsă. Când ai şaisprezece, şaptesprezece ani te afişezi din orgoliu cu o astfel de mamă, iar ei defilează prin curte, umflându-se în pene la braţul mamelor lor, făcând fel de fel de fasoane care mă exasperează.

  De fiecare dată când unul dintre ei face prea mult pe fanfaronul –ceea ce pentru mine constituie aproape o provocare –sau dacă mama lui are un mers care mi-l aminteşte pe acela al mamei mele, sau dacă poartă mănuşi pe care le scoate şi le ţine în mână, atunci nu mai rezist, înnebunesc de-a binelea.

  De abia s-a întors vinovatul, că mă şi reped asupra lui.

  — Nu e cazul să faci pe grozavul, ţărănoiule, cu o mamă îmbrăcată după moda de anul trecut! A mea era mai frumoasă, mai fină, mai distinsă decât a ta! Bijuteriile ei erau adevărate, nu tinichele ca ale mamei tale! Chiar cineva care nu se pricepe poate să-şi dea seama!

  Nu-i nevoie să spun că majoritatea celor pe care-i atac astfel nu aşteaptă să termin pentru a-mi da un pumn în gură. Adesea, această lovitură mă face să-mi pierd complet capul. Mă bat cu ei ca un vagabond, le dau lovituri de cap, de picior, de cot în lupta corp la corp; o adevărată fericire clocoteşte în mine, ca şi cum aş strivi toate mamele care au îndrăzneala să fie la fel de frumoase şi de elegante cum a fost a mea.

  Este, într-adevăr, ceva care mă depăşeşte. Nu pot face altfel. De la moartea mamei, când aveam aproape unsprezece ani, am păstrat în mine acest fier înroşit al nedreptăţii pe care mi-a făcut-o destinul! La unsprezece ani nu înţelegi moartea, nu o accepţi. Ca cei în vârsta să moară, mai treacă-meargă. Dar mama mea, zâna plină de tinereţe, de frumuseţe, sănătate, care mă iubea atât de mult, cum de-a fost, oare, posibil să moară? Nu este însă vorba numai de atât, pentru că acest lucru abject care este moartea trebuie să-l înţelegi şi să-l accepţi. Nu este posibil, nu, nu este posibil! Ar trebui să ascundeţi toate mamele din lume dacă vreţi să nu mă revolt. Şi încă ceva! Cred c-aş fi fost capabil să fiu gelos şi pe mielul pe care oaia îl linge ca să-l facă să nu mai behăie.

  Datorită unei bătăi de acest gen viaţa mea şi-a schimbat cursul cu lotul.

  Într-adevăr, individul ăla nu avea dreptul să se culce liniştit după comedia pe care o jucase toată după-amiaza. Pretenţios, mândru de cei nouăsprezece ani ai lui, de succesele lui la matematică, primul dintre candidaţii la viitorul concurs de intrare la Şcoala de Arte şi Meserii. Mare, foarte mare, deloc sportiv, căci toceşte tot timpul, dar foarte puternic. Într-o zi, în timpul unei plimbări, a ridicat singur un trunchi de copac, ceea ce ne-a permis să ajungem la gaura unde se ascunsese un şoarece de câmp.

  Şi tocmai el s-a găsit să dea un întreg spectacol în acea joi! O mamă înaltă, cu talia aproape la fel de subţire, nu, să fim drepţi, la fel de subţire ca a mamei, cu o rochie de culoare deschisă, albă cu buline bleu, cu mâneci bufante. Dacă ar fi vrut să copieze o rochie a mamei, n-ar fi reuşit mai bine. Ochi mari, negri, o pălăriuţă împodobită cu o voaletă din tul alb.

  Şi viitorul candidat la Şcoala de Arte şi Meserii s-a fălit cu ea prin curte toată după-amiaza, în lung şi-n lat, de-a curmezişul, în cerc, în diagonală. Se sărută adesea, parcă ar fi doi îndrăgostiţi. Ar fi trebuit să fiu eu în locul lui, mama mea ar fi trebuit să se sprijine de braţul meu, foarte uşor, ca o gazelă, şi eu aş fi sărutat-o pe obrajii atât de dulci.

  De îndată ce-a rămas singur, îl atac.

  — Ei, tu! Eşti la fel de bun artist de circ ca şi la matematică. Nu te credeam atât de…

  — Ce te-a apucat, Henri?

  — M-a apucat că trebuie să-ţi spun că o expui pe mama ta ca pe un urs la circ, dorind să-ţi uluieşti colegii. Ei bine, pe mine nu m-ai uluit deloc. Căci mama ta este un nimic pe lângă a mea, este asemenea cocotelor de lux pe care le-am văzut vara trecută la Vals-les-Bains!

  — Am să te pocnesc dacă nu taci din gură. Retrage tot ce-ai spus. Ştii că sunt mai puternic decât tine.

  — Te dezumfli? Ştiu că eşti mai puternic ca mine. Atunci, ca să ne echilibrăm forţele, ne vom bate în duel, fiecare cu un compas cu vârful ascuţit. Du-te şi caută-l pe-al tău, eu îl voi aduce pe al meu. Dacă nu eşti un rahat, dacă eşti capabil să te aperi, pe tine şi pe maică-ta de trei parale, te aştept în spatele toaletelor peste cinei minute.

  — Voi fi acolo.

  Câteva, minute mai târziu, se prăbuşea cu vârful compasului meu înfipt adânc chiar deasupra inimii.

  Tata a fost chemat imediat. Este înalt, de aproape un metru optzeci, puţin greoi, cum poate fi fiul unui institutor şi al unei ţărănci. Are o faţă rotundă, foarte blândă, ochi căprui deschis, cu pete aurii,. O privire plină parcă de întrebări, aproape copilărească, poate din pricina numeroşilor elevi pe care i-a avut şi a căror copilărie s-a reflectat în ochii lui ca într-o oglindă. Mi se pare firesc faptul că ochii lui au păstrat, ca şi cum ar fi fost impregnat în ei, ceva foarte pur, misterios, pe care numai copilul îl are: naivitatea, naturaleţea.

  Pentru el, moartea mamei nu a fost doar o pierdere înfiorătoare. Această moarte nu a provocat în el o rană care se cicatrizează încetul cu încetul, ci o poartă în el la fel de dureroasă ca în prima zi. Dragostea lui totală, exclusivă, Loulou, cum îi spunea el, nu mai există fizic, dar, nemaiputând să o simtă alături, s-a refugiat în propria lui suferinţă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Şi, totuşi, fruntea îi este senină. Nu pare a fi brăzdată de durere sau griji. Nimic nu lasă să se vadă efortul supraomenesc pe care-l face ca să continue să trăiască, să se ocupe de copiii lui şi ai altora. Numai că nu mai poate râde; cânta, nici chiar fredona. Ridurile sunt în interiorul lui, al inimii. În ciuda acestor riduri, se forţează să rămână senin şi natural. Ştiu că, aşa cum făcea şi înainte, renunţă la o partidă de vânătoare dacă unul dintre elevi are nevoie de meditaţii pentru a reuşi la un examen. Şi cum în sat şi în împrejurimi se ştie că-i plac undiţele, trebuie să vezi la intrare acel enorm buchet de undiţe pentru a înţelege câţi puşti, cu răbdare, cu blândeţe, au fost conduşi de el spre succes.

  Am de acum şaptesprezece ani când ieşim de la judecătorul de instrucţie însărcinat cu cazul meu. L-a sfătuit pe tata, dacă vrea să oprească acţiunea judiciară, să mă facă să semnez un angajament pentru intrarea în marină. Semnez la jandarmeria de la Aubenas pentru o perioadă de trei ani.

  Tata nu m-a certat cu adevărat pentru lucrul grav pe care l-am comis.

  — Dacă înţeleg bine, şi aşa cred, Henri (îmi spune Henri când vrea să fie sever), ai propus să vă bateţi cu o armă pentru că adversarul tău era mai puternic?

  — Da, tată.

  — Ei bine, rău ai făcut. Numai golanii se bat aşa. Şi tu nu eşti un golan, dragul meu.

  — Nu.

  — Uite în ce poveste te-ai vârât şi ne-ai vârât pe toţi. Gândeşte-te la durerea pe care i-ai provocat-o mamei tale acolo unde este.

  — Nu cred că i-am provocat durere!

  — De ce Henri?

  — Pentru ea m-am bătut.

  — Ce vrei să spui?

  — Că nu suport să-i văd pe camarazii care mă sfidează cu mamele lor.

  — Am să-ţi spun, Henri, că nu pentru mama ta te-ai luat la bătaie, nici acum, nici altădată. Nu din dragoste adevărată pentru ea. Adevărul este că eşti un egoist, înţelegi? Ai vrea, pentru că fatalitatea ţi-a luat-o pe mama ta, ca nici ceilalţi copii să n-aibă nimic. Nu este bine, ar fi nedrept, şi asta mă miră la tine. Şi eu sufăr când mă întâlnesc cu un coleg care merge cu soţia lui la braţ. Nu pot să nu mă gândesc la fericirea lor, la acea fericire pe care şi eu meritam s-o am, mai mare poate decât a lor, dacă n-ar fi fost acea dramatică nedreptate a sorţii. Numai că eu nu sunt gelos pe ei, din contră, le doresc să nu li se întâmple ceva la fel de oribil ca mie.

  Dacă ai avea cu adevărat sufletul mamei tale, te-ai bucura de bucuria altora. Iată, ca să ieşi din situaţia asta ingrată, trebuie să pleci acum la marină. Cel puţin trei ani care nu vor fi uşori. Şi eu voi fi pedepsit, căci, toţi aceşti ani, copilul meu va fi departe de mine.

  Iar apoi mi-a spus o frază care s-a gravat foarte adânc în mintea mea:

  — Ştii, dragul meu, nu există o anumită vârstă la care să devii orfan. Să-ţi aduci aminte de asta toată viaţa.

   Sirena pachebotului Napoli mă face să tresar şi-mi şterge din faţa ochilor amintirea acestui trecut îndepărtat, imaginea mea la şaptesprezece ani, când, împreună cu tata, ies de la jandarmeria unde am semnat angajamentul pentru marină. Dar, imediat după aceea, îmi apare în faţă un alt moment, poate cel mai disperat, momentul când l-am văzut ultima oară pe tata.

  Eram într-unul din acele sinistre vorbitoare ale închisorii La Santé, separaţi de un culoar lat de un metru fiecare în spatele unui grilaj, într-un fel de celulă. Ruşinea, dezgustul pentru tot ceea ce a însemnat viaţa mea de până atunci şi l-a adus pe tata aici, pentru treizeci de minute, în această cuşcă de fiare, mă strâng parcă de gât.

  Nu a venit să-mi reproşeze că sunt suspectul numărul unu într-o afacere murdară de-a tagmei. Este aici, cu aceeaşi faţă răvăşită pe care o avea când mi-a anunţat moartea mamei. A intrat singur în această închisoare, ca să-şi vadă încă o dată puiul, măcar pentru o jumătate de oră, nu cu intenţia să-i reproşeze proasta conduită, să-l facă să simtă consecinţele acestei afaceri pentru onoarea şi pacea familiei. Nu-mi spune „Eşti un fiu rău”, nu, îmi cere scuze că nu a ştiut să mă crească.

  Nu vine să spună: „Te acuz de!… „, ci, din contră, îmi spune ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat, cel care, mai mult decât orice reproş din lume, putea să mă atingă în adâncul inimii:

  — Dacă ai ajuns până aici, puiule, este din cauza mea. Iartă-mă, da, iartă-mă, pentru că te-am răsfăţat prea mult.

  Şi, pe această mare Mediterană, pe care pachebotul Napoli îşi croieşte acum drum cu atâta uşurinţă, m-am îmbarcat la bordul vasului Thionville, după ce-am petrecut câteva săptămâni la Depozitul 5 al Marinei din Toulon. Este un avizo, o navă de mic tonaj, fin şi rasat, unde totul a fost conceput pentru viteză. Nici cel mai mic confort, doar imensa cală pentru cărbuni.

  Nimic nu putea fi mai ostil decât climatul de disciplină de fier al marinei din acel an 1923. În plus, marinarii fiind clasaţi de la unu la şase, după nivelul lor de instruire, eu mă găseam la cel mai înalt nivel, şase. Şi acest tânăr de şaptesprezece ani, atunci ieşit din clasele preparatorii pentru Şcoala de Arte şi Meserii, acest tânăr nu înţelege şi nu poate să-şi însuşească această supunere oarbă, imediată, în faţa unor ordine date de nişte distinşi caporali de marină cu un nivel intelectual destul de scăzut. Au, cel mult, clasa a treia ca instruire generală. Toţi sunt bretoni sau aproape toţi. Nu am nimic contra bretonilor. Buni marinari, buni la tăvăleală, ceea ce nu se poate contesta. Dar, în ce priveşte psihologia, asta-i cu totul altceva.

  Intru imediat în conflict cu ei. Nu pot să mă supun unor ordine fără cap şi coadă. Refuz să urmez orice curs de specializare, ceea ce era normal având în vedere studiile mele, şi sunt imediat catalogat în echipa indisciplinaţilor, a celor ce nu-s buni la nimic, a celor „fără specialitate”.

  Corvezile cele mai grele, cele mai plictisitoare, cele mai cretine sunt pentru noi. „Eşti un bun la nimic? Ei bine, vom face din tine un bun la toate. „Corvezile la cartofi, curăţirea W. C.-urilor, lustruirea obiectelor de aramă, „valsul confetilor” (încărcarea la bord a cărbunilor în brichete de cinci kilograme, pe care trebuie să le aranjezi în cală ca pe nişte cărţi în bibliotecă), spălarea punţii, toate astea sunt pentru noi.

  — Ce faceţi aici, v-aţi adăpostit în spatele coşului?

  — Domnule contramaistru, abia am terminat de spălat puntea.

  — A, da! Ei bine, luaţi-o de la început, dar de data asta de la pupă spre proră, şi să frecaţi mai bine, dacă nu, veţi mai auzi de mine!

  Cretinul ăla este de cincisprezece ani în marină. Nivel de instruire, poate doi. Se spune că nici măcar nu este breton de pe coastă, că este un „ţărănoi”, un ţăran din interiorul regiunii.

  Un marinar arată atât de bine cu pomponul lui, cu bluzonul cu guler mare albastru, cu bereta tip plăcintă trasă puţin pe-o ureche, cu ţinuta bine ajustată, la fantezie, cum se spune. Dar noi, cei buni la nimic, nu avem dreptul să ne retuşăm uniformele. Cu cât suntem mai urât îmbrăcaţi, cu cât avem aerul mai nenorocit, eu atât sunt şi contramaiştrii mai fericiţi. Atunci, nu avem altă soluţie decât să suprasolicităm. „Arţăgoşii” nu încetează să inventeze tot felul de trăsnăi şi să comită greşeli destul de grave. Aşa că, de fiecare dată când ajungem la chei, „facem bordul” şi ne petrecem noaptea în oraş. Unde să ne ducem? în bordeluri, bineînţeles. Eu şi alţi doi prieteni ne-am descurcat de minune. Fiecare are tipa lui cu care face dragoste pe gratis, dar care îi mai dă şi câte o bancnotă, două ca să mănânce sau să bea un păhărel. Nu noi le-am agăţat, ci ele pe noi. Ne întoarcem spre arsenal, spre ora patru dimineaţa, frânţi de oboseală şi puţin ameţiţi de băutură.

  Nu-i prea greu să trecem de paznici. Reperăm o santinelă arabă.

  — Cine-i acolo? Răspunde sau trag. Parola? Nu ştii, nu treci.

  — Tu, arăboiule, tu n-o ştii! Cu căpăţâna ta ca o tărtăcuţă, ai şi uitat-o deja!

  — Eu am uitat-o? Azi este „Rochefort”!

  — Ai dreptate, aşa-i!

  O ştergem şi ne îndreptăm spre o altă santinelă.

  — Cine-i? Parola!

  — Rochefort.

  — Bine, treceţi.

  Pedepsele se înmulţesc. Cincisprezece zile de arest, apoi treizeci. Ca să-l punem la punct pe un bucătar care a refuzat să ne dea o bucată de carne şi o bucată de pâine după o corvoadă la cartofi, îi furăm o pulpă întreagă, bine rumenită, cu ajutorul unui cârlig pe care îl introducem prin gaura de aerisire de deasupra cuptorului în timp ce el s-a întors cu spatele. O devorăm în magazia de cărbuni. Rezultatul: patruzeci şi cinci de zile în închisoarea marinei, unde aflu că ordinul „La piele” înseamnă să rămânem goi în întregime. Nu ştiaţi? Şi mă trezesc gol, în curtea închisorii, în plină iarnă, la Toulon, în faţa unui bazin cu apă aproape îngheţată, în care suntem obligaţi să ne aruncăm.

  Pentru o beretă de marinar, care nu valorează nici măcar zece franci, ajung în faţa consiliului de disciplină. Motivul: distrugere de efecte militare.

  În marină, în tot cazul, în acea vreme, toată lumea îşi deformează bonetele. Nu pentru a le distruge, nu, ci doar pentru a fi în pas cu moda. Bonetele se umezesc, apoi, îndoite, sunt întinse cât mai tare cu putinţă şi, după ce sunt lărgite şi li se pune un fel de balenă, în formă de cerc, în interior, capătă forma unei plăcinte. Cum spun fetele: „Este foarte drăguţă o bonetă-plăcintă. „Mai ales când are şi un pompon de culoarea morcovului, bine ajustat cu foarfecele. Toate fetele din oraş, indiferent de rangul lor în societate, cred că atingerea unui pompon le aduce noroc şi trebuie să plătească pentru asta cu un sărut.

  Şeful nostru are necazuri cu copiii lui, care întâmpină dificultăţi la trecerea examenului de absolvire. E convins că nu este vina lor, ci a institutorilor, care îi întreabă în mod special, la oral, despre ceea ce ei nu ştiu. Nu cum procedează cu propriii lor copii: între ei îşi fac favoruri, se întrajutorează. Şi cum eu sunt fiu de institutor…

  — Fiecare la rândul lui, Charrière. Aici, cu mine, nu te poţi aştepta la favoruri. Din contră!

  Am devenit oaia neagră a acestui tâmpit. Nu mă scapă din ochi, mă persecută fără încetare. Astfel că, de trei ori, o şterg fără învoire. Dar niciodată nu lipsesc mai mult de cinci zile şi douăzeci şi trei de ore, căci după ce trec şase zile eşti dat dezertor. Dezertor aş fi putut să ajung la Nisa. Am petrecut noaptea cu o fată teribilă şi m-am sculat prea târziu. Încă o oră şi aş fi dezertor. Mă îmbrac în viteză şi plec în fugă în căutarea unui agent de poliţie care trebuie să mă aresteze. Zăresc unul, mă reped la el şi… cer să mă aresteze. Este un bonom, indulgent.

  — Haide, puştiule. Nu trebuie să te enervezi aşa! Te întorci la navă şi le explici. Toţi au fost o dată tineri.

  Degeaba îi explic că, peste o oră, voi fi considerat dezertor, nu vrea să înţeleagă nimic. Atunci, iau o piatră de pe jos, mă întorc spre o vitrină şi spun:

  — Dacă nu mă arestaţi, la trei sparg vitrina!

  — Parcă e turbat puştiul ăsta! Hai la post!

  Deci, pentru că am deformat o bonetă de marinar ca s-o fac mai elegantă sunt trimis la secţia disciplinară de la Calvi, în Corsica. Nimeni nu putea bănui că acesta era primul meu pas spre ocnă.

  Secţiile disciplinare înseamnă în primul rând la camise, „cămaşa”. Eşti obligat să porţi această ţinută specială. De la sosire eşti întâmpinat de un „comitet de primire” însărcinat să te claseze fie ca un adevărat camisard, fie ca un nenorocit, fie ca un pederast. Această mică ceremonie simpatică se numeşte „demonstraţia”. Trebuie să le dovedeşti că eşti un bărbat, bătându-te succesiv cu unul, doi, trei pensionari mai vechi. Cu antrenamentul de la Şcoala Superioră de la Crest, mă descurc destul de bine. După al doilea adversar, care se alege cu o buză spartă şi cu nasul strivit, vechii pensionari opresc „demonstraţia”. Sunt trecut în rândul adevăraţilor camisards.

  La camise. Lucrez la viile unui senator corsican. De la răsăritul soarelui până la apusul lui, nici o pauză, nici un fel de favoare, trebuie să fim domoliţi, noi, căpăţânoşii. Nici nu mai suntem marinari. Aparţinem celui de-al 173-lea regiment de infanterie din Bastia. Revăd şi acum cetatea Calvi, cei cinci kilometri pe care-i parcurgem până la Calenzona unde lucrăm, cu târnăcopul sau lopata pe umăr, întoarcerile în pas de marş la închisoare. Este de nesuportat, inuman. Ne revoltăm şi, cum mă număr printre capii revoltei, sunt trimis împreună cu alţi doisprezece într-o tabără disciplinară mai dură, cea de la Corle.

  O cetăţuie, sus pe munte, şase sute de trepte de urcat şi de coborât de două ori pe zi ca să ne ducem să muncim aproape de gară la amenajarea unui teren de sport pentru soldaţii din contingent.

  În acest infern, în această adunătură de brute, primesc o scrisorică de la Toulon, pe care mi-o dă pe ascuns un civil din Corte: „Dragul meu, dacă vrei să scapi din acea adevărată galeră, taie-ţi degetul mare. Legea spune că lipsa degetului mare, cu sau fără metacarpian, atrage clasarea printre auxiliari, iar dacă e vorba de o pierdere datorată unui accident survenit în timpul serviciului comandat, ea aduce cu sine incapacitatea permanentă în serviciul armatei, deci reformarea. Legea din 1831, dispoziţia din 23 iulie 1883. Te aştept, Clara”. Adresa: Le Moulin Rouge, cartierul rezervat, Toulon.

  Nu mi-a trebuit mult ca să pun totul la cale. Munca noastră constă în extragerea din munte, zilnic, a aproape doi metri cubi de pământ pe care-i transportăm cu roaba, la cincizeci de metri mai departe, de unde se încarcă în camioane ceea ce nu folosim la nivelarea terenului. Lucrăm în echipe de câte doi. Pentru a nu fi acuzat de mutilare voluntară, ceea ce m-ar costa cinci ani de camise în plus, nu trebuie să-mi tai degetul cu un obiect ascuţit.

  Împreună cu coechipierul meu, un corsican, Franqui, am atacat muntele la bază, săpând un fel de grotă. Este de ajuns o lovitură de târnăcop şi tot ce este deasupra se va prăbuşi peste mine. Paznicii care ne supraveghează sunt duri. Sergentul Albertini este tot timpul după noi, la doi sau trei metri. Asta face manevra ceva mai dificilă, dar este important să fie aşa, pentru că, dacă totul se petrece cum trebuie, el va fi un martor imparţial.

  Franqui a plasat chiar la intrarea în grotă o piatră mare, foarte ascuţită; îmi voi aşeza degetul pe ea şi îmi voi astupa gura cu o batistă ca să nu se audă nici cel mai mic strigăt când Franqui mi-l va strivi cu o altă piatră de aproape zece kilograme. Voi dispune de cinci sau şase secunde pentru a face să se prăbuşească apoi pământul peste mine. Nu se poate să dăm greş. Vor fi nevoiţi să-mi amputeze degetul, chiar dacă nu se rupe complet.

  Sergentul se află la trei metri de noi, curăţându-şi încălţările de pământ. Franqui ia piatra, o ridică sus şi loveşte cu putere. Degetul este strivit. Zgomotul loviturii s-a confundat cu cel al târnăcoapelor, sergentul nu a văzut nimic. Două lovituri de târnăcop şi pământul se prăbuşeşte peste mine, sunt ca şi îngropat. Urlete, strigăte de ajutor, sunt degajat şi apar plin de pământ şi cu degetul complet sfărâmat. Sufăr, de altfel, ca un damnat. Totuşi, reuşesc să-i spun sergentului:

  — O să vedeţi, or să spună că am făcut asta în mod intenţionat.

  — Nu, Charrière, am văzut accidentul, sunt martor. Sunt sever, dar corect. Voi spune ce-am văzul, nu-ţi fie teamă.

  Două luni mai târziu, reformat şi cu pensie, cu degetul mare îngropat la Corte, sunt transferat la Depozitul 5 al Marinei din Toulon, de unde sunt eliberat.

  M-am dus să-i mulţumesc Clarei, la Moulin Rouge. Este de părere că lipsa acelui deget de la mâna stângă nici nu se observă şi că cu patru sau cinci degete, o mângâi la fel de bine. Asta-i principalul. Adio, Marină, secţii disciplinare şi tot tacâmul!

  — S-a schimbat ceva în tine, fiule. Nu ştiu prea bine ce. Sper că cele trei luni petrecute în mijlocul acelor băieţi răi n-au lăsat prea multe urme.

  Sunt aici, cu tata, în casa copilăriei mele, unde m-am întors imediat după ce-am fost reformat. O fi, oare, ceva schimbat profund în mine?

  — Nu pot să-ţi răspund, tată, nu ştiu. Cred că sunt ceva mai violent, mai puţin dispus să urmez regulile de viaţă cu care m-ai deprins când eram mic. Probabil că ai dreptate, ceva s-a schimbat în mine. O simt aici, în această casă, unde am fost atât de fericit cu mama şi surorile mele. Sunt mai puţin şocat de faptul că mă aflu acum doar cu tine. Probabil, am devenit insensibil.

  — Ce vei face?

  — Ce mă sfătuieşti?

  — Să-ţi cauţi de lucru, repede. Ai douăzeci de ani acum, copile. Două concursuri. Unul la Privas, pentru poştă, celălalt la Avignon, pentru o slujbă în administraţia militară. Bunicul Thierry m-a însoţit.

  Scrisul şi oralul au mers foarte bine. Dacă nu sunt primul, sunt probabil printre primii zece. Şi cum sunt o sută zece posturi de ocupat, am trecut hopul. Am intrat în joc. Nu văd nici un inconvenient să urmez sfaturile tatei, voi fi funcţionar. Eram sincer. Le datoram asta tatei şi mamei. Vroiam să duc o viaţă demnă şi cinstită. Dar azi, când scriu aceste rânduri, nu pot să nu mă întreb cât timp ar fi reuşit, oare, micul Charrière, totuşi fiul unui institutor, să rămână un umil funcţionar cu tot ceea ce fierbea în el.

  La citirea rezultatului primit cu poşta de dimineaţă, tata, bucuros, se hotărăşte să dea o mică petrecere în cinstea mea. Mătuşa Léontine, unchiul Dumarché, bunicul Thierry, bunica. O plăcintă enormă, o sticlă de şampanie adevărată, fiica unui coleg al tatei invitată la ceremonie. „Ar fi o soţie remarcabilă pentru fiul meu. „

  Bucuria, pentru prima oară după zece ani, pluteşte parcă în casă. La un moment dat, îmi reproşez acest lucru, dar, apoi, accept ca, pentru prima oară după moartea mamei, să se râdă aici. Accept, deoarece hotărârea de a trăi cum au trăit şi ei, ca nişte oameni cumsecade, le-o ofer amândurora, mamei şi tatei.

  Încredere, certitudine pentru viitor.

  — Henri a ieşit al treilea la concurs. Deci, înainte să împlinească douăzeci de ani, are deja o frumoasă carieră în faţa lui.

  M-am plimbat prin grădină cu tânăra pe care tata şi-o doreşte probabil ca noră şi care ar putea –este sigur de asta –să-l facă fericit pe fiul lui. Este drăguţă, bine educată, aproape distinsă şi foarte inteligentă. Ceva mă atrage în mod deosebit la ea: mama ei a murit la naştere, deci sunt mai bogat ca ea în dragoste maternă. Nu voi mai fi inginer diplomat al Şcolii de Arte şi Meserii, dar voi avea totuşi o bună situaţie.

  Două luni mai târziu, cade bomba!

  „Deoarece n-aţi putut aduce un certificat de bună purtare de la marină, regretăm că trebuie să vă anunţăm că nu puteţi intra în serviciile noastre. „

  Tata nu-i acasă în dimineaţa în care factorul îmi aduce mandatul de pensionar, cu restanţele pe ultimele şase luni. Tata, după primirea scrisorii care a făcut să-i piară toate iluziile, este trist şi nu prea vorbăreţ. Suferă.

  De ce să continui aşa? Haide, o valiză, câteva schimburi şi profit de prezenţa tatei la adunarea institutorilor de la Aubenas ca să dispar.

  Bunica mă surprinde pe scară.

  — Unde te duci, Henri?

  — Mă duc unde nu mi se cere certificatul de bună purtare pentru timpul cât am fost în marină. Mă duc să-l caut pe unul dintre cei pe care l-am cunoscut la secţia disciplinară de la Calvi; el mă va învăţa să trăiesc în afara acestei societăţi în care am crezut ca un tâmpit şi care ştie că nu mai am ce aştepta de la ea. Mă duc la Paris, în Montmartre, bunico.

  — Ce vei face?

  — Nu ştiu încă. Dar sunt sigur că nimic bun! Adio, bunico, îmbrăţişează-l pe tata din partea mea!

  Pământul se apropie foarte repede de noi, se disting de acum toate ferestrele caselor.

  Mă întorc după un lung, foarte lung voiaj, ca să-i întâlnesc pe ai mei, pe care nu i-am mai văzut de douăzeci şi şase de ani.

  Cum arată, oare, familia mea? Cu toţii, timp de mai bine de douăzeci de ani, au trăit forţându-se să mă uite. Eram mort pentru ei, pentru copiii lor nu existasem niciodată, numele meu nu era amintit în nici o împrejurare. Sau, poate, foarte rar, în intimitate, în discuţiile cu tata. De numai cinci ani, au trebuit, puţin câte puţin, să-i dea un chip, pentru copiii lor, unchiului Henri care trăieşte în Venezuela.

  Da, au fost nevoiţi, probabil, să facă efortul de a-l şterge pe nepotul lor, pe fratele lor, pe unchiul copiilor lor de pe lista oamenilor ce trebuie iubiţi. Acum cinci ani, am început să ne scriem. Ei îmi trimit scrisori drăguţe, pline de afecţiune. Dar, oricum, sunt prizonierii trecutului, ai societăţii în care trăiesc. Scrisori –este foarte drăguţ din partea lor –pot să-mi trimită, dar nu le este frică de ce va spune lumea, nu se tem, oare, de întâlnirea cu un frate care a fost la ocnă şi a evadat, iar acum le-a dat întâlnire în Spania?

  Nu aş vrea să vină să mă vadă numai dintr-un sentiment de datorie, aş vrea să vină cu inima plină de adevărate şi bune sentimente pentru mine.

  Dacă ar şti, totuşi…

  Dacă ar şti, în timp ce această coastă, care s-a îndepărtat atât de repede când eram îmbarcat pe La Martinière, se apropie acum atât de încet, dacă ar şti că, în timpul anilor cât am zăcut în ocnă, am fost mereu cu ei!

  Dacă surorile mele ar putea să vadă filmele despre copilăria noastră pe care mi le-am proiectat în memorie în carcerele, celulele, cuştile de fier de la Recluziune!

  Dacă ar şti că m-am hrănit cu amintirea lor, a tuturor celorlalţi care alcătuiau familia noastră, luând de la ei forţa de-a învinge imposibilul, de-a găsi pacea în disperare, uitarea de-a fi prizonier, refuzul sinuciderii, dacă ar şti că lunile, zilele, orele, minutele, secundele anilor de singurătate completă, de linişte absolută, au fost pline până la refuz de cele mai mici întâmplări din copilăria noastră!

  Coasta se apropie din ce în ce mai mult, se vede Barcelona, vom intra curând în port. Huu! Huu! Se aude urletul sirenei. Şi am o poftă nebună să-mi pun mâinile pâlnie la gură şi să strig plin de bucuria de-a trăi: „Hei; voi, toţi, sosesc! Veniţi fuga! „, aşa cum le strigam când eram copil pe pajiştile din Fabras, când găseam un loc cu violete. „Am luat totul”, striga Yvonne, trăgând cu degetul un cerc imaginar, indicând astfel că toate violetele ce se găseau în acel cerc erau ale ei. „Şi eu bucata asta”, spunea Nene, întotdeauna generoasă. Eu nu arătam nici un loc în mod special, dar, foarte repede, adunam câte violete puteam, fără să ţin seama de „proprietăţile” celorlalţi.

  — Ce faci aici, dragul meu? Te caut de-o oră! Am coborât şi în cală, la maşină.

  Fără să mă ridic de pe şezlong, o iau pe Rita de mijloc, ea se apleacă şi mă sărută pe obraz. Şi abia acum realizez că, dacă mă îndrept spre întâlnirea cu familia mea, cu toate întrebările pe care mi le pun şi cu toate întrebările pe care am să le pun alor mei, am aici, lângă mine, familia mea, cea pe care eu am întemeiat-o, cea care m-a adus până aici. Şi, găsind că este extraordinar ceea ce poate să facă dragostea adevărată, îi spun:

  — Draga mea, priveam, retrăind trecutul, pământul care se apropie, unde sunt morţii şi viii mei.

  Barcelona. Maşina strălucitoare ne aşteaptă pe chei, cu toate valizele bine aranjate în portbagaj; traversăm oraşul fără să zăbovim aici, nerăbdători să ajungem chiar în această zi cu soare la frontiera franceză. Dar, două ore mai târziu, emoţia este atât de puternică încât sunt obligat să trag pe dreapta drumului, incapabil să mai conduc.

  Cobor, ochii mei sunt parcă orbiţi de peisajul pe care-l privesc: pământurile cultivate, platanii uriaşi, trestiile care tremură, acoperişurile de paie sau de ţiglă roşie ale fermelor şi căsuţelor, plopii care cântă în vânt, pajiştile pe care şi-au dat întâlnire toate nuanţele de verde, vacile care pasc făcând să le sune tălăngile de la gât, oh, viile cu frunzele ce nu reuşesc să ascundă toţi ciorchinii de struguri. Această parte din Catalonia se asemănă atât de mult cu peisajul în care mi-am petrecut copilăria de parcă toate acestea ar fi ale mele dintotdeauna; de când m-am născut, am văzut aceleaşi culori, aceeaşi vegetaţie, chiar aceleaşi culturi, m-am plimbat mână în mână cu bunicul pe aceleaşi arături şi i-am dus tatei tolba în zilele de vânătoare, când o încurajam pe căţeaua noastră, Clara, să stârnească un iepure sau un stol de potârnichi. Până şi barierele ce mărginesc proprietăţile sunt la fel ca cele din amintirile mele. Şi micile canale de irigaţie prin care curge apa, având din când în când pusă o scândură, ca un stăvilar, pentru a dirija apa spre un loc anume; nu-i nevoie să mă duc să mă uit mai de aproape, ştiu că sunt broaşte şi că doar cu o sfoară de care este prins un cârlig şi cu un petec de pânză roşie aş putea să pescuiesc, cum am făcut-o de atâtea ori!

  Uit cu totul că această câmpie este în Spania, atât de mult se aseamănă cu valea Ardèche-ului sau a Rhône-ului.

  Şi această natură pe care am uitat-o, atât de diferită de cea în care am trăit anii din urmă, meritând şi ea în felul ei să fie admirată, această multitudine de parcele care se pierd la orizont, îngrijite precum grădinile parohiilor sau ale institutorilor, ei bine, această natură pune cu totul stăpânire pe mine, ca o mamă care-şi strânge la piept fiul atât de mult aşteptat. Este normal, de altfel, căci nu sunt eu, oare, fiul acestui pământ?

  Şi acolo, pe şosea, între Barcelona şi Figueras, încep să plâng. Îndelung, până când mâna Ritei, încet, foarte încet, îmi mângâie ceafa şi-mi spune: „Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a adus până aici, atât de aproape de Franţa ta, la două, trei zile de întâlnirea cu ai tăi. „

  Ne oprim la hotelul cel mai apropiat de frontiera franceză. A doua zi, Rita ia trenul şi se duce la Saint-Péray ca s-o aducă pe Tanti Ju. Cât lipseşte Rita, voi închiria o vilă. M-aş fi dus chiar eu, dar, pentru poliţia franceză sunt încă un evadat din Guyana. Am găsit o vilă foarte frumoasă la Rosas, chiar la marginea plajei.

  Doar câteva minute de aşteptare, Papi, şi-o vei vedea coborând din tren pe cea care l-a iubit pe tatăl tău, cea care a cultivat în propriul ei cămin prezenţa şi sufletul mamei tale, cea care ţi-a scris scrisorile acelea atât de frumoase care însufleţeau în tine amintirea celor care te-au iubit şi pe care şi tu i-ai iubit atât Rita coboară prima. Cu atenţii de fiică, o ajută să coboare pe Tanti Ju, o femeie înaltă, bine făcută, cu o mină sănătoasă, ca a femeilor de la ţară. Urmează apoi valiza pe care i-o dă un domn politicos.

  Cele două braţe puternice mă cuprind, mă strâng la piept, îmi transmit căldura vieţii şi alte mii de lucruri ce nu pot fi exprimate în cuvinte. Aceste braţe parcă îmi spun: „în sfârşit! După douăzeci şi şase de ani, chiar dacă tatăl tău nu mai este, chiar dacă mama ta te-a părăsit acum treizeci şi nouă de ani, cineva te întâmpină în locul lor; eu sunt aceea, şi mă aflu aici pentru amândoi. Ei sunt în mine, tu ştii asta, şi nu numai braţele mele te strâng, nu sunt doar două braţe, ci sunt şase, sunt cele care-ţi aparţin pentru totdeauna şi care-ţi spun, copile, că n-am încetat niciodată să te iubim. Niciodată timpul n-a putut, câtuşi de puţin, să atenueze imaginea ta, niciodată nu am crezut că ai fost vinovat, niciodată nu ţi-am şters numele de pe lista celor ce ne erau dragi. Şi, mai ales, Riri, copilul nostru risipitor, care te întorci acum la noi, să nu spui, să nu şopteşti, nici măcar să nu gândeşti că trebuie să ne cerI. Iertare, căci te-am iertat demult. „

  Şi, ţinând-o pe Rita de mijloc de-o parte şi pe-a doua mea mamă de cealaltă, ieşim din gară, uitând complet că valizele nu-şi urmează proprietarii decât dacă le duce cineva.

  Şi Tanti Ju ţipă de bucurie ca o fetiţă minunându-se în faţa superbului automobil al copiilor ei, şi Tanti Ju se miră că, în momente atât de emoţionante, valizele nu participă la miracolul care se produce şi nu-şi urmează cu propriile lor picioare proprietarii transfiguraţi de bucurie. Şi Tanti Ju îmi spune să mă duc să caut valiza aia fără suflet, dar, în acelaşi timp, continuă să vorbească cu copilul ei, deloc neliniştită că nimeni nu se grăbeşte să se ducă, ca şi când ar gândi: „Dacă mi-am pierdut valiza, n-am pierdut mare lucru, atâta pagubă, dar mi-ar părea rău dacă, pentru a o recupera, ar trebui să mă despart, măcar pentru câteva minute, de copilul meu abia regăsit. „

  Era ora unsprezece dimineaţa când am sosit, cu Rita şi Tanti Ju, şi este ora trei dimineaţa, a doua zi, când, în sfârşit, moartă de oboseală din cauza călătoriei, a vârstei, a emoţiilor, a celor şaisprezece ore cât ne-am împărtăşit amintirile, Tanti Ju, în camera în care m-am dus s-o îmbrăţişez, adoarme pe umărul meu cu o figură de copil.

  Am căzut pe patul meu şi am adormit imediat, distrus, măcinat, la capătul puterilor, fără suflul şi energia necesare pentru a rămâne treaz. Explozia unei mari bucurii te dă gata, ca şi cea mai mare nenorocire.

  Cele două femei s-au trezit înaintea mea şi mă scoală din somnul meu profund pentru a-mi spune că este ora unsprezece dimineaţa, că soarele străluceşte, că cerul este albastru, că nisipul este cald, că tartinele şi cafeaua mă aşteaptă, că trebuie să dejunăm în viteză dacă vrem să ajungem la timp la frontieră ca s-o luăm pe sora mea şi familia ei, care trebuie să sosească pe la ora două. „Mai bine mai devreme, îmi spune Tanti Ju, căci cumnatul tău o să conducă repede ca să evite să încaseze o praftură din partea familiei nerăbdătoare să te vadă. „

  Am parcat maşina aproape de postul de vamă şi de poliţistul spaniol. Iată-i!

  Sosesc pe jos, fugind, lăsându-l singur pe cumnatul meu care trebuie să stea la coadă, cu Citroen-ul lui, la vama franceză.

  Prima care aleargă spre mine cu braţele întinse este sora mea Hélène. Trece în fugă fâşia de pământ al nimănui, de la un post la altul, din Franţa în Spania. Mă îndrept spre ea, cu stomacul strâns de emoţie. La patru metri unul de altul ne oprim şi ne privim drept în ochi. Este ea, Nene din copilăria mea; este el, Riri, frăţiorul meu dintotdeauna, spun privirile noastre pline de lacrimi. Şi ne aruncăm unul în braţele celuilalt. Straniu. Pentru mine, această soră care are de acum cincizeci de ani este surioara mea dintotdeauna. Nu-i văd faţa îmbătrânită, nu văd nimic decât că scânteia ce-i animă privirea este aceeaşi şi că trăsăturile ei, pentru mine, nu s-au schimbat.

  Îi uităm pe toţi ceilalţi, atât de mult rămânem unul în braţele celuilalt. Rita i-a îmbrăţişat deja pe toţi copiii. Aud cum îi spun: „Cât eşti de frumoasă, tanti! „Atunci mă întorc, o las pe Nene şi-o împing pe Rita în braţele ei, spunându-i: „Iubeşte-o, căci ea m-a adus până Ia voi. „

  Cele trei nepoate ale mele sunt splendide, cumnatul în plină formă, arătând foarte emoţionat că mă întâlneşte. Nu lipseşte decât primul lor născut, Jacques, mobilizat din cauza războiului din Algeria.

  Şi plecăm spre Rosas, Lincoln-ul în faţă, cu surioara mea alături de mine.

  Această primă cină, în jurul unei mese rotunde, n-o voi uita niciodată. Din când în când, picioarele-mi tremură atât de tare sub masă că trebuie să le ţin cu mâna.

  —1956. Atâtea lucruri li s-au întâmplat atât lor, cât şi mie. Ce drum lung am parcurs, cu ce lupte pentru a ajunge aici, cu ce obstacole de trecut! în timpul mesei nu le vorbesc despre ocnă. Îl întreb doar pe cumnatul meu dacă, din cauza condamnării mele, au avut cumva necazuri. Mă asigură, amabil, că nu, dar bănui cât au suferit ştiind că fratele şi cumnatul lor se află la ocnă. „Nu ne-am îndoit niciodată de tine şi, chiar dacă ai fi fost vinovat, te-am fi plâns, dar nu te-am fi renegat. „

  Nu, nu le povestesc nimic despre ocnă, nu le povestesc nimic despre proces. Pentru ei şi –o cred sincer acum –pentru mine adevărata mea viaţă începe când, datorită Ritei, l-am înmormântat pe omul cel vechi, pe aventurier, pentru a-l reînvia pe Henri Charrière, pe micul Riri, fiul unui institutor din Ardèche.

  Căminul meu s-a mărit, familia a fost regăsită. Nepoatele mele sunt uluite să descopere un unchi căzut din cer cu o maşină americană extraordinară şi care le povesteşte atâtea despre indieni şi despre viaţa lui în America de Sud. Adevăratul unchi din America. Ne adorăm.

  Luna august a trecut parcă prea repede pe plaja de la Rosas.

  Am regăsit gesturile mamei în cele ale surorii mele atunci când îşi cheamă puii. Am regăsit strigătele din copilărie, râsul fără motiv, exploziile de bucurie ale tinereţii mele petrecute pe plaja de la Palavas, unde ne duceam cu părinţii.

  O lună, treizeci de zile, cât este de lungă într-o carceră, singur cu tine, dar cât este de scurtă în mijlocul alor tăi pe care i-ai regăsit! Sunt de-a dreptul beat de fericire. Nu numai că mi-am regăsit sora şi cumnatul, dar am descoperit şi alte fiinţe pe care am toate motivele să le iubesc, nepoatele mele, necunoscute până mai ieri, iar astăzi atât de apropiate ca şi când ar fi fiicele mele.

  Sunt pe plajă cu Rita, bucuroasă că mă vede atât de fericit. Este un triumf pentru ea, cel mai frumos cadou pe care putea să li-l facă, şi să mi-l facă: să ne reunească, în sfârşit, fără să ne fie teamă de poliţia franceză. Sunt pe plajă, pe jumătate adormit, este foarte târziu, poate miezul nopţii. Rita este şi ea lungită pe nisip, cu capul pe coapsele mele, iar eu îi mângâi părul.

  — Mâine îşi iau toţi zborul, Cât de repede a trecut timpul, dar cât a fost de minunat! Este adevărat, dragă, nu trebuie să ceri prea mult de la viaţă, totuşi, sunt trist, vezi tu, să mă despart de ei. Când ne vom mai revedea, oare, costă atât de mult un asemenea voiaj!

  — Ai încredere în viitor, sunt sigură că-i vom revedea cât de curând. I-am însoţit până la frontieră. O iau cu ei pe Tanti Ju. La aproape o sută de metri de frontiera franceză ne-am despărţit. N-au curs lacrimi pentru că le-am mărturisit speranţa mea în viitor: peste doi ani vom petrece nu o lună, ci două luni împreună.

  — Este adevărat, unchiule?

  — Bineînţeles, dragele mele, este sigur.

  Citroenul negru se depărtează încet. Stăm în picioare în mijlocul drumului şi Rita se sprijină de braţul meu. Sunt cu toţii întorşi spre noi şi ne fac semne cu mâna până când o altă maşină se opreşte în spatele lor, prezentându-se la vama franceză.

  La revedere, tuturor! Cine poate să ştie dacă ne vom mai revedea.

  O săptămână mai târziu, cealaltă soră debarcă pe aeroportul din Barcelona, singură. N-a putut veni cu familia. La coborârea din avion o recunosc imediat printre cei patruzeci de pasageri, iar ea, fără să ezite o secundă, se îndreaptă spre mine după ce iese din vamă.

  Trei zile şi trei nopţi, căci, având în vedere timpul pe care-l poate petrece cu noi, nu vreau să pierdem nici un minut, trei zile şi trei nopţi, aproape tot timpul, ne-am cufundat în amintiri. Afecţiunea dintre ea şi Rita a fost reciprocă, astfel că am stat tot timpul împreună, povestindu-ne ea viaţa ei, iar eu ce se putea povesti din a mea.

  Ai pierdut prima manşă, procurorule, şi voi juraţi francezi atât de satisfăcuţi de voi înşivă când l-aţi auzit pe judecător condamnându-mă „pe viaţă”, rezultat al verdictului vostru atât de echilibrat, de perspicace, de cinstit şi drept! Niciunul, nici ceilalţi n-aţi prevăzut că omul pe care l-aţi condamnat la o moarte lentă, dar sigură va ajunge mult timp după aceea, este adevărat, dar va ajunge totuşi într-o zi la o sută de metri de frontiera franceză şi-i va regăsi pe ai lui.

  Şi nu se află nici ascuns într-un tufiş, întorcând capul să vadă dacă nu e urmărit, nu a venit să ceară ajutorul sau sprijinul familiei lui, nu a venit aici ca un învins, urmărit, cerşind firimituri de dragoste, nu, a venit ca un învingător, învingător al verdictului vostru inuman şi nedrept, învingător al lui însuşi pentru că s-a cuminţit şi a acceptat să trăiască aşa cum trăieşte toată lumea, învingător prin faptul că există, prin reuşita lui în faţa tuturor, şi pentru a le arăta aceasta a venit cu maşina cea mai frumoasă din lume, cea mai pretenţioasă, prin luxul ei insolent.

  Două zile mai târziu, soseşte de la Tanger mama Ritei. Atingându-mi cu mâinile obrajii, mă sărută spunându-mi: „Fiul meu, sunt fericită că o iubeşti pe Rita şi că ea te iubeşte. „înconjurat de aureola părului ei alb, chipul îi străluceşte de-o frumuseţe senină, plină de blândeţe, pe care am îndrăgit-o de la început la Rita.

  Am rămas prea mult în Spania, bucuria umplându-ne zilele care trec aşa de repede. Nu ne putem întoarce cu vaporul, şaisprezece zile înseamnă acum prea mult pentru noi, aşa că luăm avionul (maşina va fi îmbarcată mai târziu pe un vas), căci ne aşteaptă restaurantul.

  Totuşi, facem o scurtă plimbare prin Spania şi, în grădinile suspendate ale Granadei, această minune a civilizaţiei arabe, la piciorul turnului „Mirador”, citesc, gravate în piatră, aceste cuvinte ale unui poet:

  Dale limosna, mujer, que no hay en la vida nada comme la pena de ser ciego en Granada, ceea ce înseamnă „Dă-i de pomană, femeie, căci nu este mai mare tristeţe în viaţă decât să fii orb în Granada. „

  Ba da, este ceva mai trist decât să fii orb la Granada, este să ai douăzeci şi patru de ani, să fii tânăr, sănătos, plin de încredere în viaţă, nedisciplinat, da, şi nu prea cinstit, dar nu corupt, în orice caz nu un ucigaş, şi să fii condamnat pe viaţă, pentru crima altuia; asta înseamnă să dispari pentru totdeauna, iremediabil, fără speranţă, condamnat de viu la descompunere, morală şi fizică, fără să ai măcar o şansă la o sută de mii sau un milion de-a mai ridica într-o zi capul şi de-a mai fi om.

  Câţi oameni, oare, pe care o justiţie implacabilă, un sistem penitenciar inuman i-au sfărâmat şi distrus încetul cu încetul n-ar fi preferat să fie orbi la Granada! Eu sunt unul dintre aceia!

  Capitolul 14 – Barurile de noapte – Revoluţia.

  Avionul cu care am plecat de la Madrid aterizează lin la Maiquetia, aeroportul Caracasului. Prietenii şi fiica noastră ne aşteaptă. După douăzeci de minute, iată-ne din nou acasă. Câinii se gudură de bucurie că ne văd, indianca noastră, care face parte de-acum din familie, ne tot întreabă:

  — Ce face familia lui Henri, Señora? Şi pe mama Ritei cum ai găsit-o, Henri? Cu atâţia oameni care vă iubesc acolo, am crezut că n-o să vă mai văd întorcându-vă. Mulţumesc lui Dumnezeu, sunteţi aici, „întregi”.

  Da, mulţumită lui Dumnezeu suntem aici, întregi, cum spune Maria. Mai mult decât întregi, căci comuniunea care s-a stabilit cu ai noştri este foarte importantă pentru mine. Este imposibil să trădez încrederea pe care ei o au în mine. Sub nici un pretext nu mă voi comporta urât în viitor. Cel puţin voi face chiar şi ceea ce pare imposibil pentru asta.

  Lupta pentru viaţă continuă. Vindem restaurantul, mă săturasem de fripturi cu cartofi prăjiţi, de raţă cu portocale şi altele. Cumpărăm un bar de noapte, Caty-Bar.

  Un bar de noapte la Caracas este un loc unde clientela nu este alcătuită decât din bărbaţi, căci găsesc aici fete care să le ţină de urât, să le vorbească şi, în special, să-i asculte, să bea cu ei sau, dacă nu prea le este sete, să-i ajute puţin. Este o viaţă complet diferită de viaţa de zi, mult mai intensă, deloc liniştită, dar care îţi permite ca în fiecare noapte să descoperi ceva nou şi interesant: cel de-al doilea eu al fiecărui client al barului.

  Senatori, deputaţi, bancheri, avocaţi, ofiţeri, înalţi funcţionari vin noaptea pentru a scăpa de tensiunea acumulată în timpul zilei, pentru a se defula şi a oferi a doua zi imaginea unei vieţi exemplare, a unei conduite fără cusur în diferitele lor activităţi. Dar, la Caty-Bar, fiecare îşi dă arama pe faţă. Aici se produce explozia, respingerea ipocriziei sociale la care sunt constrânşi, uitarea grijilor de la serviciu sau din familie, aici răsună strigătul de eliberare al unor oameni din clasa burgheză care s-au săturat să fie înlănţuiţi de convenienţe şi să se teamă de ce va spune lumea.

  Toţi, fără excepţie, redevin tineri pentru câteva ore. Cu ajutorul alcoolului, se desprind din lanţurile convenienţelor sociale şi trăiesc din plin libertatea de a striga, de a discuta, de a face pe Don Juanii cu cele mai frumoase fete din bar. La noi nu se merge însă mai departe, căci fetele sunt ţinute din scurt de Rita care nu permite nici uneia dintre ele să părăsească barul în timpul programului. Dar toţi bărbaţii sunt bucuroşi de prezenţa acestor fete minunate, care au amabilitatea să-i asculte când povestesc (le place la nebunie asta) şi să le umple aceste ore de libertate numai cu frumuseţea şi tinereţea lor, Câţi nu am văzut surprinşi de ivirea zorilor, singuri (fetele plecaseră pe o altă uşă) şi totuşi mulţumiţi, uşuraţi. Pe unul dintre ei, un om de afaceri foarte important, care trebuia să fie, în fiecare dimineaţă, la birou, la ora nouă, îl conduceam ca şi pe ceilalţi la maşină. Adesea, îmi punea o mână pe umăr şi, arătând cu un gest larg al celeilalte mâini spre munţii din preajma Caracasului, bine conturaţi de lumina zilei care începea, îmi spunea:

  — Noaptea s-a sfârşit, Enrique, soarele se va înălţa în spatele Avilei. Această noapte s-a terminat deja, nu mai există nici o speranţă s-o continui nicăieri, totul este închis şi, o dată cu venirea zorilor, realitatea lucrurilor ne pune din nou în faţa responsabilităţilor noastre. Munca, biroul, viaţa, sclavia zilnică mă aşteaptă, dar fără aceste nopţi am mai putea oare continua? Şi, totuşi, noaptea s-a sfârşit, Enrique, femeile şi-au luat zborul spre casele lor, iar noi rămânem singuri, ca nişte tâmpiţi.

  Dar, cu toată deziluzia acestor momente penibile şi în acelaşi timp fermecătoare, clienţii noştri revin mereu să se bucure de acest vis de noapte, ştiind bine că lumina zilei îl va sfâşâia brutal.

  Şi eu stau împreună cu ei şi trăiesc adesea momente de neuitat, în afara rutinei pe care viaţa ne-o impune zilnic.

  În scurt timp devin proprietarul unui al doilea bar, Madrigal, apoi al celui de-al treilea, Normandy.

  Împreună cu un socialist, Gonzalo Durand, duşman al regimului şi gata oricând, zi şi noapte, să apere interesele proprietarilor de nightclub-uri, baruri şi restaurante, înfiinţăm o asociaţie de apărare a instituţiilor de acest fel din două provincii, Federal şi Miranda.

  După câtva timp, sunt numit preşedinte şi îi apărăm cât putem mai bine pe membrii asociaţiei noastre împotriva abuzurilor anumitor funcţionari.

  Deoarece am întotdeauna idei mirobolante, transform Madrigal-ul în local de noapte rusesc, Ninoşka, şi pentru a-i da mai multă culoare locală îmbrac în cazac un spaniol din insulele Canare şi-l cocoţ pe un cal foarte liniştit din cauza vârstei. Amândoi fac pe portarii localului. Dar clienţii îi dau de băut cazacului, care s-ar plictisi altfel de moarte, iar acesta nu uită, la rândul lui, ceea ce este mai puţin recomandabil, nici calul. Bineînţeles că nu dă pe gât păhărelele cu whisky, dar îi place enorm zahărul muiat în alcool, în special în lichior de chimen. Aşa se face că atunci când calul este cherchelit şi cazacul beat criţă, nu rareori se întâmplă ca cei doi „portari” s-o pornească glonţ pe bulevardul Miranda unde se află barul, o arteră foarte importantă, foarte circulată, calul galopând fără noimă, iar călăreţul ţipând cât îl ţine gura. Vă daţi seama ce se întâmplă: frânări bruşte, tamponări, strigăte ale şoferilor, ferestre care se deschid, înjurături pentru aceste zgomote neobişnuite din noapte. Toate incidentele se aranjează, bineînţeles, în cele din urmă, dar se şi râde în hohote.

  Pentru a pune capac la toate, am şi un muzicant, dar nu unul obişnuit. Este un german, Kurt Löwendal, un organist cu mâini de boxer, care cântă cha-cha-cha cu atâta convingere încât sunetele orgii fac să vibreze zidurile până la etajul nouă al imobilului. Nu-mi prea vine să cred, dar proprietarul şi portarul m-au convins să merg să constat eu însumi şi mărturisesc că mi-am putut da seama că nu exagerau deloc.

  Celălalt local, Normandy, este foarte bine plasat. Chiar în faţa Securităţii Naţionale. De-o parte teroarea, torturile, de cealaltă plăcerea de a trăi. De data asta sunt şi eu de partea cea bună. Ceea ce nu mă opreşte să-mi complic viaţa, căci fac lucrul cel mai periculos pentru mine, servesc de cutie de scrisori clandestină prizonierilor, atât celor politici, cât şi celor de drept comun.

  1958. De mai multe luni lucrurile se mişcă în Venezuela, dictatura lui Perez Jimenez este pe ducă. Chiar şi clasele privilegiate îl părăsesc, nu mai are-decât doi susţinători, armata şi teribila poliţie secretă, Seguridad National, care arestează din ce în ce mai mulţi oameni.

  În acest timp, cei mai importanţi lideri politici din Venezuela, toţi exilaţi, pun la punct împreună, la New York, planul de preluare a puterii. Este vorba de Rafael Caldera, Jovito Vilalba şi un om excepţional, Romulo Betancourt. Conducătorul partidului comunist, Machado, nu este invitat. Cu toate acestea, comuniştii vor pierde şi ei oameni în cursul evenimentelor.

  La 1 ianuarie, un general al aerului, Castro Léon, încearcă să ridice oamenii şi un mic grup de aviatori aruncă câteva bombe asupra Caracasului, în special asupra palatului prezidenţial al lui Perez Jimenez. Operaţiunea eşuează şi Castro Léon fuge în Columbia.

  Dar, la 23 ianuarie, la ora două noaptea, un avion survolează Caracasul. Este Perez Jimenez care fuge împreună cu familia, cei mai apropiaţi colaboratori şi o parte din avere. O încărcătură atât de preţioasă de oameni şi bogăţii încât venezuelienii au botezat acest avion „vaca sacră”. Perez Jimenez ştie că a pierdut partida, că armata îl părăseşte. După zece ani de dictatură, este lăsat să plece. Avionul s-a îndreptat spre Republica Dominicană, unde un alt dictator, Trujillo, nu putea decât să-l primească bine pe confratele său.

  Caracasul se trezeşte cu o juntă militară condusă de amiralul Wolfgang Larrazabal, care pune mâna pe cârma acestui vapor abandonat de căpitanul şi echipajul său. Este revoluţie. În această revoluţie, un tânăr joacă un rol important: Fabricio Ojeda. Cu toate că ar fi putut uşor, după aceea, să-şi creeze o poziţie privilegiată şi să se îmbogăţească, nu va avea această slăbiciune şi va fi în continuare unul dintre luptătorii cei mai intransigenţi. Va muri „sinucis”, ceva mai târziu, într-o carceră a poliţiei. L-am cunoscut şi ţin să-i aduc acest omagiu. Poate că într-o bună zi i se va ridica o statuie.

  Aproape trei săptămâni străzile au rămas fără poliţişti. Bineînţeles că au avut loc jafuri, violenţe, dar numai împotriva adepţilor lui Perez Jimenez. Poporul explodează după ce zece ani a purtat botniţă. Sediul Securităţii Naţionale, aflat în faţa barului Normandy, este atacat şi majoritatea poliţiştilor sunt ucişi.

  În zilele care au urmat după plecarea lui Perez Jimenez era să pierd tot ceea ce realizasem în doisprezece ani de muncă.

  Mi se telefonează din mai multe cartiere că barurile, localurile de noapte, restaurantele de lux, locuri preferate ale susţinătorilor regimului Jimenez, sunt atacate şi jefuite. Nu este prea grav pentru patronii care nu locuiesc în aceste localuri. Dar noi locuim chiar deasupra barului Caty-Bar. Este o vilă mică, într-o fundătură; barul este la parter, apartamentul nostru la etaj, cu un acoperiş terasă asemănător celor arabe.

  Sunt hotărât să-mi apăr casa, afacerea şi pe ai mei. Iau douăzeci de sticle cu benzină şi pregătesc cocktailuri Molotov. Le aşez, aliniindu-le pe acoperiş. Rita nu vrea să mă părăsească, este alături de mine, cu bricheta în mână. Iată-i.

  O hoardă de oameni îşi face apariţia; sunt mai mult de o sută de jefuitori. Localul aflându-se într-o fundătură, dacă intri pe străduţă este clar unde intenţionezi să te duci.

  Vin spre noi şi le disting clar strigătele: „Ăsta era un loc de întâlnire al oamenilor lui Perez! Să-l distrugem! „Se reped în fugă, purtând în mâini bare de fier şi lopeţi. Îmi aprind bricheta.

  Dintr-o dată, hoarda se opreşte. Patru oameni, cu braţele îndepărtate, s-au aşezat de-a curmezişul drumului, împiedicându-i să înainteze. Îi aud spunându-le:

  — Şi noi suntem muncitori, şi noi suntem revoluţionari. Dar îi cunoaştem de ani de zile pe aceşti oameni. Patronul, Enrique, este un francez, prieten al poporului nostru, ne-a dovedit-o de zeci de ori până acum. Retrageţi-vă, n-aveţi ce face aici!

  Şi încep să discute, dar acum pe un ton mai blând, şi-i aud pe aceşti patru oameni curajoşi străduindu-se să le explice de ce ne iau apărarea. Durează cam douăzeci de minute. Rita şi cu mine suntem tot pe acoperiş, cu bricheta în mână. Cei patru oameni i-au convins să ne respecte casa, pentru că hoarda se retrage în cele din urmă renunţând la gesturile de ameninţare.

  Uf! am văzut moartea cu ochii, dar şi câţiva dintre ei ar fi avut, de altfel, aceeaşi soartă. Nimeni n-a mai revenit niciodată.

  Cei patru oameni simpli, apărătorii noştri, erau lucrători la Serviciul Apelor din Caracas. Într-adevăr, –alături de vila în care funcţionează Caty-Bar, în fundătura care formează un fel de piaţetă se află intrarea unui depozit de unde intră şi ies camioanele-cisternă care aprovizionează zonele unde apa lipseşte dintr-un motiv sau altul. Cei ce muncesc acolo sunt, natural, oameni de stânga. Adesea, le-am dat să mănânce câte ceva, dacă au venit să cumpere o sticlă de coca le-am spus că nu trebuie să ne-o plătească, am trăit cu ei ca buni vecini şi ei şi-au dat seama că-i privim ca pe toţi ceilalţi. Din cauza dictaturii nu vorbeau aproape niciodată despre politică, dar, câteodată, după ce-au băut câte ceva, unii dintre ei au lăsat să le scape cuvinte imprudente, pentru care au fost denunţaţi. Atunci au fost închişi sau daţi afară din slujbă.

  Am reuşit adesea, Rita şi cu mine, să obţinem de la unii din clienţii noştri ca vinovatul să fie eliberat sau reprimit la lucru. De altfel, printre senatorii, deputaţii sau militarii regimului erau mulţi foarte serviabili şi foarte umani. Rareori se întâmplă ca vreunul să refuze să ne facă un serviciu.

  În această zi, lucrătorii de la Serviciul Apelor şi-au plătit cu mult curaj (căci nu era timp de glumit!) datoriile. Şi cel mai extraordinar lucru a fost că miracolul s-a repetat şi cu celelalte două localuri. La Ninoşka nici un geam spart. La Normandy, chiar în faţa teribilei Securităţi Naţionale, locul cel mai fierbinte al revoluţiei, unde se trăgea din toate părţile, unde revoluţionarii dădeau foc şi jefuiau la dreapta şi la stânga toate magazinele de pe bulevardul Mexico, la Normandy nu s-a întâmplat nimic, nimic n-a fost distrus, nimic n-a fost furat. Datorită vreunui ordin misterios? Nu ştiu, n-am aflat niciodată.

  Pe timpul lui Perez Jimenez, disciplina era forţată, munca, securitatea societăţii contau înainte de orice. De zece ani, nimeni nu cuteza să discute ordinele, toată lumea nu făcea decât să li se supună. Presei i se pusese botniţă.

  Acum, cu Larrazabal, amiralul, toată lumea dansează, cântă, nu respectă legile, declară ce vrea, iar ziarele publică tot ce poate ieşi din capul intelectualilor ahtiaţi de politică şi demagogi, complet beţi de bucuria de a putea spune ce le trece prin cap în toată libertatea. Şi asta pare încurajator. Poţi respira.

  În plus, marinarul este poet, suflet de artist, sensibil la mizeria şi la situaţia miilor de oameni care, o dată cu căderea dictaturii, s-au năpustit din cele patru colţuri ale Venezuelei la Caracas. Inventează Planul de Urgenţă, care distribuie acestor nenorociţi milioane luate din tezaurul naţional.

  A promis alegeri. Mai mult decât cinstit, le pregăteşte în mod loial şi, chiar dacă le câştigă în Caracas, Betancourt iese învingător. Câştigătorul trebuie să facă faţă unei situaţii dificile, nu trece o zi fără un complot, nici o zi în care să nu fie nevoit să lupte împotriva reacţiunii.

  Am cumpărat şi cea mai mare cafenea din Caracas, Grand Café, în Sabana Grande, cu mai bine de patru sute de locuri. Este tocmai cafeneaua în care Julof Huignard, omul cu ciocanul de la bijuteria Lévy, îmi dăduse întâlnire în 1931, pe culoarele închisorii La Santa: „Curaj, Papi, întâlnire la Grand Café, la Caracas, „Eu am venit la întâlnire. Este adevărat că au trecut douăzeci şi opt de ani de atunci, dar sunt aici. Sunt chiar proprietarul cafenelei, dar Huignard nu este aici.

  Deci, pentru mine se pare că totul este în regulă. Dar situaţia politică a ţării nu uşurează sarcina lui Betancourt. Un atentat monstruos, laş, împotriva lui, tulbură această democraţie încă tânără şi nesigură.

  Mai mult ca sigur că din ordinul lui Trujillo, dictatorul din San-Domingo, o maşină plină de explozibil sare în aer la trecerea maşinii prezidenţiale, care se duce la o ceremonie oficială. Şeful Casei militare este ucis, şoferul grav rănit, generalul Lopez Henriquez oribil mutilat, ca şi soţia sa, iar preşedintele însuşi se alege cu arsuri grave la ambele braţe. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, cu mâinile bandajate, se adresează poporului venezuelian. Acest lucru li se pare atât de incredibil încât unii pretind că cel ce le vorbeşte este o sosie a preşedintelui.

  Inutil să mai spun că, într-o asemenea atmosferă, această ţară binecuvântată de Dumnezeu a fost şi ea atacată de virusul pasiunilor politice. Toată lumea poartă microbul, sau aproape, poliţaii sânt peste tot, ia naştere o rasă nouă, necunoscută până atunci. Unii funcţionari abuzează de apartenenţa lor politică şi aşa se naşte o expresie oribilă: „Noi comandăm. „

  Funcţionari din diverse administraţii vin şi mă calcă pe nervi. Apar tot felul de inspectori pentru lichioruri, taxe municipale, pentru una, pentru alta. Majoritatea acestor funcţionari n-au nici o pregătire şi nu ocupă postul pe care-l au decât pentru că fac parte dintr-un anumit partid politic.

  În plus, pentru că adminsitraţia îmi cunoaşte trecutul, cum vin inevitabil în contact cu anumiţi tipi ce trec pe aici, chiar dacă trăiesc cinstit şi nu întreţin legături mai strânse cu aceştia, deoarece, în plus, am primit azil aici, dar am rămas un proscris în Franţa, poliţaii profită şi încearcă să mă şantajeze în tot felul, invocând antecedentele mele. De exemplu, se cercetează din nou asasinarea, acum doi ani, a unui francez, al cărui ucigaş nu a fost descoperit. Ştiu ceva? Nu ştiu nimic? Nu m-ar interesa, având în vedere situaţia mea, să aflu câte ceva?

  Oh, cum îmi mai pică toate astea! Tipii ăştia încep să mă calce pe nervi! Nu că ar fi ceva grav pentru moment, dar, dacă se continuă tot aşa şi ajung să mă enerveze, cine ştie ce se mai poate întâmplă într-un an sau doi? Nu, nu trebuie să mă enervez aici, în această ţară care mi-a oferit şansa să redevin un om liber, să-mi creez un cămin.

  Nu stau prea mult pe gânduri, vând Grand-Cafe şi celelalte localuri şi, Rita şi cu mine, plecăm în Spania. Poate că mă voi putea aclimatiza acolo şi voi putea realiza ceva.

  Nu am reuşit să mă instalez. Ţările din Europa sunt, într-adevăr, prea bine organizate. La Madrid, după ce-am obţinut primele treisprezece autorizaţii pentru a pune pe picioare o afacere, mi s-a spus, cu amabilitate, că mai am nevoie de o a paisprezecea. Mi s-a părut că asta era prea de tot. Şi Rita, văzând că nu pot trăi departe de Venezuela, că-mi lipsesc până şi cei ce mă călcaseră pe nervi, a hotărât ca, pentru fericirea noastră, deşi vândusem totul, să ne întoarcem acolo.

  Capitolul 15 – Creveţii – Cuprul.

  Din nou la Caracas. Suntem în 1961, au trecut şaisprezece ani de când am scăpat de la El Dorado. Suntem foarte fericiţi, bucuroşi să trăim, fără probleme importante. Împrejurări nefavorabile au făcut să nu-mi pot întâlni din nou familia cât am fost în Spania, dar scrisorile pe care ni le scriem regulat ne ţin la curent, şi pe unii, şi pe alţii, cu viaţa fiecăruia.

  Viaţa s-a schimbat la Caracas şi a cumpăra un local în stare bună, frumos şi important ca cel pe care l-am vândut, Grand Café, este mai întâi peste mijloacele noastre, apoi imposibil de găsit disponibil şi chiar şi mai greu de pus pe picioare. Pe de altă parte, o lege ridicolă tinde să demaşte în persoana patronilor de baruri, vânzători de băuturi alcoolice, nişte corupători ai moralei publice, ceea ce permite tot felul de abuzuri din partea anumitor funcţionari, iar eu nu vreau să fac jocul nimănui.

  Trebuie să inventez altceva. Nu descopăr o mină de diamante, ci doar o mină de creveţi foarte mari, camarons, şi alţii şi mai mari, numiţi langostinos. Şi aşa ajungem din nou la Maracaibo. Ne instalăm într-un apartament frumos, cumpăr o parte din plajă şi înfiinţez o companie, „Capitan Chico”, după numele cartierului unde se află plaja. Unic acţionar, Henri Charrière. P. D. G., Henri Charrière. Director al operaţiilor, Henri Charrière. Prim colaborator, Rita.

  Şi iată-ne intraţi într-o aventură extraordinară. Cumpăr optsprezece vase de pescuit. Sunt bărci mari, echipate cu motor de 50 CP şi cu plasă de două sute cincizeci de braţe. Cinci pescari pe fiecare vas. Un vas cu echipamentul complet costă douăsprezece mii cinci sute de bolivari; să ai optsprezece, asta îţi cere să investeşti mulţi bani.

  Trăim din plin. Să creezi viaţă în jurul tău, să transformi satele, să mături mizeria, să înlături dezgustul faţă de muncă al celor pe care îi plăteşti bine, să faci să dispară indiferenţa printr-o nouă viaţă, asta reuşesc să realizez în scurt timp în câteva sate de pescari de la marginea lacului.

  Aceşti oameni sărmani nu posedă nimic, aşa că le dăm pe mână, fără nici o garanţie, vasul cu tot echipamentul. Pescuiesc în echipe de câte cinci, unde şi când vor, şi n-au altă obligaţie decât să-mi vândă creveţii la preţul zilei, din care se scad, însă, 0,50 bolivari deoarece tot materialul de pescuit este al meu şi întreţinerea lui cade în grija mea.

  Afacerea merge din plin. Sunt pasionat de ceea ce fac. Avem camioane frigorifice care adună ceea ce pescuiesc vasele mele şi ale altor pescari; vând apoi marfa celui ce dă mai mult.

  Am construit pe lac un debarcader pe piloni, lung de peste treizeci de metri, iar pe mal o platformă mare, acoperită. Rita conduce o echipă de o sută douăzeci până la o sută patruzeci de femei care prelucrează creveţii. Spălaţi şi respălaţi cu apă rece sunt sortaţi având ca unitate de măsură livra americană. Într-o livră pot intra fie zece-cinsprezece, fie douăzeci-douăzeci şi cinci, fie douăzeci şi cinci-treizeci de bucăţi. Cu cât sunt mai mari, cu atât sânt mai scumpi. În fiecare săptămână, primesc din America o fiţuică de culoare verde, Green sheet, care stabileşte cursul creveţilor valabi începând din fiecare marţi. Zilnic pleacă spre Miami un avion DC8 ceea ce înseamnă 24. 800 livre, altă dată două avioane, dintre care un DC4, cu 12. 400 livre.

  Aş fi câştigat mulţi bani, dacă, într-o zi, n-aş fi acceptat un asociat american. Avea o faţa ca o lună, un aer de om cumsecade, prost şi cinstit. Nu vorbea nici spaniola, nici franceza, iar cum eu nu vorbesc englezeşte, nu avem cum să ne certăm.

  Acest american nu aduce nici un capital, dar reuşeşte să închirieze frigoriferele unei societăţi care produce o îngheţată foarte cunoscută la Maracaibo şi în împrejurimi. Congelarea creveţilor se realizează acum în cele mai bune condiţiuni.

  Eu trebuie să mă ocup de pescuit, de supravegherea vaselor, să recepţionez recolta pescuitului zilnic în cele trei camioane frigorifice şi să le plătesc direct pescarilor marfa, ceea ce înseamnă că furnizez singur nişte sume considerabile.

  Câteodată, plec de acasă cu treizeci de mii de bolivari în buzunar iar seara mă întorc fără nici o leţcaie.

  Totul este foarte bine organizat, nimic nu se mişcă de la sine şi trebuie să mă lupt în permanenţă atât cu pescarii mei, cât şi cu cumpărătorii piraţi.

  Pescarii sunt, în general, oameni cinstiţi. Acum sunt şi harnici datorită câştigului. Dar acest câştig nu este totdeauna bine întrebuinţat şi ei continuă să trăiască în condiţii foarte modeste. Poate că sunt înţelepţi când nu simt nevoia să-şi aranjeze casa, să aibă mobilă, o adevărată bucătărie, un dormitor confortabil. Le explic de nenumărate ori rostul transformărilor, dar este, probabil, mult mai puternic vechiul fond de indiferenţă împotriva căruia nu pot face nimic. Regret, dar asta nu mă împiedică să fiu naşul multor copii de-ai lor.

  Necazuri mai mari am din cauza cumpărătorilor piraţi. Cum am mai spus, pescarii folosesc materialul meu, iar eu le plătesc toţi creveţii la cursul zilei, minus 0,50 bolivari la kilogram, ceea ce consider că este corect. Cumpărătorii piraţi nu riscă însă nimic. Nu au vase, au doar un frigorifer, atâta tot. Stau pe plajă şi cumpără de la oricine. Când un vas se întoarce cu opt sute de kilograme de creveţi, o jumătate de bolivar în plus la kilogram înseamnă o diferenţă pentru pescarii mei de patru sute de bolivari între ceea ce le dau eu şi ceea ce le oferă cumpărătorul pirat. Iar patru sute de bolivari împărţiţi la cinci fac optzeci de bolivari în plus pentru fiecare pescar. Ar trebui să fii un sfânt să rezişti unei asemenea tentaţii. Aşa că, de fiecare dată când au ocazia, pescarii mei acceptă oferta piratului. Trebuie, deci, să-mi apăr interesele aproape zi şi noapte, dar cum lupta îmi place, mă bucur când reuşesc să-mi înfrâng adversarii.

  Pentru creveţii trimişi în SUA, plata se face prin scrisoare de credit după prezentarea documentelor de expediţie la bancă, însoţite de certificatul de control al calităţii produsului şi al congelării acestuia. Banca ne plăteşte imediat 85% din valoarea totală, iar restul de 15% se încasează şaptezeci şi două de ore mai târziu, după ce marfa a fost recepţionată şi controlată la sosire, iar banca din Miami şi-a dat avizul către cea din Maracaibo.

  Se întâmplă, adesea, ca sâmbătă, când trimit transporturi de creveţi, asociatul meu să plece cu unul din ele însoţind încărcătura. În ziua asta cheltuielile de transport sunt mai mari, iar la Miami oamenii însărcinaţi cu manipularea mărfurilor nu lucrează. Trebuie, deci, să fii la faţa locului şi să descarci marfa cu echipe speciale, s-o încarci în remorci frigorifice şi s-o duci până la fabrica cumpărătorului, la Miami, Tampa sau Jacksonville. Cum în ziua asta, sâmbătă, şi băncile sunt închise, nu poţi folosi cartea de credit şi cu atât mai puţin asigurările. Poţi să plăteşti doar cu bani gheaţă! Dar luni, dimineaţa, marfa noastră se vinde cu 10-15% mai scump. Operaţiunea este, deci, rentabilă.

  Totul merge ca pe roate şi mă felicit pentru afacerile pe care le face asociatul meu sâmbăta, plecând cu avioanele. Până în ziua când nu se mai întoarce.

  Şi culmea, deoarece asta se întâmplă în luna când sunt puţini creveţi în lac, închiriasem un vas de la Punto-Fijo, un port la mare, şi făcusem o călătorie la Los Roquès de unde achiziţionasem o încărcătură de languste superbe. Revenisem încărcat la maximum cu un produs de primă calitate, pe care îl sortasem la faţa locului. Expediasem, deci, o încărcătură de mare valoare, numai cozi de languste de un kilogram două sute până la un kilogram trei sute, cea mai bună calitate.

  Şi în această frumoasă zi de sâmbătă, cele două avioane DGS încărcate de mine cu cozi de languste, cu cheltuielile de expediţie şi toate celelalte plătite tot de mine, îşi iau zborul cu asociatul meu şi dispar în nori.

  Luni, nici o ştire, marţi, nici atât. Mă duc la bancă, nimic de la Miami. Nu-mi vine să cred, dar ştiu deja, am fost înşelat. Sunt sigur că asociatul meu a vândut toată încărcătura şi a fugit cu banii.

  Mă apucă o furie teribilă şi plec în America, în căutarea omului cu „faţa ca luna”, cu un revolver la şold. Îi iau urma, nu este greu, dar la fiecare nouă adresă mă aflu în faţa unei femei care declară că este soţia lui legitimă şi că nu ştie unde se află acum soţul ei. Şi asta de trei ori la rând, în trei oraşe diferite! Nu l-am mai găsit niciodată pe simpaticul meu asociat.

  Sunt lefter. Am pierdut o sută cincizeci de mii de dolari. Mai îmi rămăseseră doar vasele, în stare destul de proastă, la fel ca şi motoarele. Şi cum în meseria asta trebuie să dispui zilnic de mulţi bani ca să-ţi menţii piaţa, nu puteam ţine pasul şi nici să ne refacem. Aproape ruinaţi, vindem totul. Rita nu se plânge şi nici nu-mi face nici un reproş pentru că am fost aşa de încrezător. Capitalul, economiile noastre strânse în paisprezece ani de muncă serioasă, plus ultimii doi ani de sacrificii inutile şi de eforturi constante, totul este pierdut sau aproape.

  Cu ochii în lacrimi, părăsim această mare familie de pescari şi de salariaţi pe care am creat-o. Şi ei sunt consternaţi şi-şi manifestă regretul că plecăm şi recunoştinţa pentru că le-am adus, timp de doi ani, un belşug pe care nu-l cunoscuseră înainte.

  Ne întoarcem la Caracas. Ne instalăm într-un apartament drăguţ, nu departe de Grand-Cafe. Ce vom face?

  Nu avem capital suficient să cumpărăm un magazin sau să începem o nouă afacere. Trebuie să găsim ceva.

  Aflu că nişte societăţi străine sunt interesate să cumpere deşeuri de aramă electrolitică, în orice cantitate. Afacerea este delicată, căci cuprul este considerat material strategic. Este controlat în toată America de Sud de americani, care veghează ca acest material să nu treacă dincolo de cortina de fier. În Venezuela, organismul care se ocupă de acest control este departamentul logistic al armatei. După câte spun cumpărătorii, aici ar exista mari cantităţi nefolosite, căci Venezuela nu dispune de mijloace industriale pentru a-l recupera. Ştiu că deşeurile sunt aproape imposibil de scos din ţară, căci ai nevoie de licenţe de export, ce nu se pot obţine decât cu autorizaţia armatei, sau, cel puţin, de un document care să nu se opună eliberării licenţelor.

  Atunci începe cea mai nebunească poveste din viaţa mea…

  Intru în contact cu grupul de cumpărători şi le explic că sunt omul cel mai potrivit în această situaţie. Foarte repede, chiar după primele contacte, îi determin să deschidă scrisori de credit, căci, înainte de orice demers, trebuie să mă asigur că, o dată afacerea pornită, vor avea milioanele de dolari necesare derulării ei. Şi dolarii sosesc în bancă, pe numele cumpărătorului, bineînţeles.

  Mă lansez în afacere şi dau sfoară în ţară, la dreapta şi la stânga. Mi se oferă din toate părţile cantităţi importante de cupru recuperabil. Unii ştiu unde anume se găseşte un cablu telefonic submarin ieşit din uz şi înmagazinat într-un depozit secret, un bun atât de preţios încât a fost pus sub supravegherea gărzilor naţionale, care nici măcar nu ştiu ce se află acolo. Vânzătorul îmi spune că cel ce i-a dat informaţia i-a furnizat şi un detaliu preţios: cablul a fost tăiat în bucăţi mici şi, ascuns în butoaie vechi la suprafaţa cărora s-au pus deşeuri de fontă şi fier pentru a le putea trece peste graniţă ca fier vechi, ceea ce este legal.

  Un foarte respectabil comerciant catalan are un ginere funcţionar la Societatea de Electricitate. Aceasta posedă kilometri de cabluri vechi de înaltă tensiune din cupru ce au fost înlocuite cu cabluri din alt metal. După el, acestea pot fi la dispoziţia mea când doresc la un preţ bun, cu bani peşin, în cele patru puncte cardinale ale Venezuelei se găsesc grămezi de cupru ascunse şi păstrate cu mare grijă, care nu aşteaptă decât un cumpărător.

  Fiecare vânzător păstrează secretul asupra sursei informaţiilor sale, el nefiind adesea decât intermediarul unui alt vânzător. Astfel că, adesea, deşi sunt oameni de bună credinţă, nu-mi pot da decât informaţii vagi, nedezvăluindu-mi niciodată numele celui ce le-a vândut pontul! Totul se bazează pe încredere. Există adevărate bariere ale tăcerii.

  Cumpăr, vând, cumpăr, vând, vând, ofer mese bogate viitorilor mei cumpărători, cât şi vânzătorilor, în micul meu apartament. La bucătărie, Rita se întrece pe sine. Mă cred cel mai şiret şi mai abil dintre comercianţi. Sunt pivotul afacerii, cumpărătorii nu mă cunosc decât pe mine şi vânzătorii la fel.

  Sunt machiavelic, cumpăr pe credit (din fericire) conştiinţe, unele pentru a obţine la timpul necesar licenţele de export, altele pentru a mă asigura, dând comisioane, că rezervele diferitelor companii nu-mi vor fi vândute decât mie.

  Asta mă costă tot geniul meu, tot timpul meu, toţi banii ce-mi mai rămăseseră după dezastrul cu pescuitul. Banii se duc pe deplasări, pe chirie, pe whisky şi tot felul de mâncăruri fine cu care tratez pe toată lumea, ca un mare om de afaceri.

  Ţin reuniuni în cadrul cărora fiecare îşi apără cu străşnicie milioanele care trebuie să-i revină. Participările la beneficiile viitoare sunt tot atât de importante pe cât sunt de variate. Au loc mese şi reuniuni secrete cu cumpărătorii care se impacientează. Mese şi reuniuni şi mai secrete cu prietenii prietenilor prietenilor care pot elibera licenţele de export din partea ministerului. Un intermediar îmi propune un port de îmbarcare, unde, spune el, este ca la el acasă: se vor închide ochii asupra mărfii, cuprul va deveni plumb, fontă sau fiare vechi. Se calculează preţurile de transport şi ajung la concluzia că avem nevoie de un port în fiecare regiune. Pentru Orient: Guanta; pentru Occident: Maracaibo. Pe scurt, cu cât facem mai multe socoteli, eu şi cumpărătorii mei ne dăm seama că trebuie să plătim mai mult şi, deci, că sumele, în milioane, ce vor trebui să fie împărţite vor fi colosale.

  Sunt sigur că mă aflu aproape de reuşită. După una din acele mese memorabile pregătite de Rita, despre care mai vorbesc şi azi unii comercianţi onorabili din Caracas, am revăzut încă o dată cu principalii mei vânzători detaliile operaţiunii. Totul este pus la punct. Fiecare şi-a notat cu grijă sutele de tone pe care trebuie să mi le livreze, am căzut de acord asupra comisionului. Am precizat datele de Iivrare, cât şi ambalajele ce vor fi folosite.

  Deoarece totul este reglat la milimetru, nu-mi rămâne decât să obţin, de la un anumit ofiţer venezuelian, informaţia privind modul cum trebuie să procedez pentru ca serviciile interesate ale armatei să nu se opună emiterii licenţelor de către minister. Îi pun la dispoziţie dosarul cu cantităţile, calităţile şi provenienţa cuprului.

  A doua zi, bomba! Mă cheamă la telefon:

  — Dragă prietene, sunt dezolat să te anunţ că ai vândut mai mult cupru decât există în toate ţările din America Centrală şi de Sud la un loc.

  Ce se întâmplă? Este nebun? Nu vrea să se ocupe de această afacere? O găseşte necinstită, prea riscantă? Deoarece cuprul există! Nu se poate altfel! Nu se poate ca atâţia oameni să mă fi minţit! Dar seara vine la mine cu date statistice şi documente şi-mi demonstrează că nu mi-a spus decât adevărul. Nu mă mai pot îndoi acum de această realitate catastrofală.

  Am crezut în vânzătorii mei, care, şi ei, la rândul lor, au crezut în vânzătorii lor, adesea ei înşişi simpli intermediari faţă de ultima verigă a lanţului. Dar, în ce priveşte ultima verigă, cuprul n-a existat, aproape întotdeauna, decât în imaginaţie. Adesea a servit de momeală pentru tratarea unei alte afaceri. Aşa a fost înşelat respectabilul catalan, cu toate că şi catalanii sunt şireţi! L-au făcut să cumpere trei duzini de frigidere defecte pe care nimeni nu le-ar fi luat nici dacă i-ar fi fost date pe degeaba, pentru că a fost ademenit cu cealaltă afacere: achiziţionarea sigură a treizeci de tone de cupru recuperat. Un alt vânzător, un ungur, şi-a umplut apartamentul, în contul aceloraşi speranţe, cu cozi de târnăcop. Din ziua aceea, întoarce capul când vede cantonieri.

  Îi încolţesc pe vânzători, dar este prea târziu. Cu asta ar fi trebuit să încep. Urcând pe filieră, tonele se transformă în kilograme, câteodată în livre. Acolo unde ar fi trebuit să fie un depozit mirific, găsesc doar o grămadă de cilindri întrebuinţaţi de armată la exerciţiile de tir, şi atât. Cablul telefonic submarin n-a existat niciodată, nici liniile de înaltă tensiune sau liniile reformate ale companiilor petroliere şi nici altele.

  Situaţia era gravă şi cad parcă din lună, căci am cheltuit aproape toţi banii ce ne mai rămăseseră, spunându-mi că viitorul era mai mult decât asigurat.

  Singurul lucru care există, într-adevăr, sunt cumpărătorii. Dar lor nu pot nici măcar să le rambursez cheltuielile considerabile făcute pentru transferul fondurilor şi deschiderea scrisorilor de credit. Nu am, însă, prea multe necazuri cu ei, căci am fost de bună credinţă şi nu am comis decât o greşeală: am crezut în toţi aceşti comercianţi cinstiţi.

  Nu-i nevoie să mai povestesc în ce stare ajunsesem. În mai puţin de doi ani fusesem înşelat de două ori de nişte prostănaci. De americanul cu figura lui ca luna, apoi de aceşti oameni de afaceri burghezi, care se cred buni la toate. De fapt, nu-s buni de nimic!

  Sunt atât de supărat pe mine însumi că mă surprind vorbind tare, singur, în sufragerie:

  — De-acum înainte, nu mai fac afaceri cu oameni cinstiţi; sunt, de fapt, prea mincinoşi şi hoţi! în viitor, nu voi mai trata decât cu pungaşi adevăraţi! Cu ei ştii, cel puţin, la ce să te aştepţi!

  Capitolul 16 – „Gorila” – Pablito.

  Cineva bate la uşă (soneria nu funcţionează) şi mă duc să-i deschid, sperând să fie unul din numeroşii mei vânzători de cupru, ca să pot să mă descarc, în sfârşit, cel puţin asupra unuia dintre ei, debitându-i tot repertoriul meu de înjurături şi chiar, dacă reuşeşte să le suporte, să-l şi caftesc.

  Este însă unul din vechii mei prieteni, colonelul Bolagno. Din totdeauna, el şi familia lui mi-au spus Papillon şi sunt singurii din Venezuela care îmi mai folosesc porecla. Toată lumea îmi spune Enrique sau Don Enrique, depinde de situaţia mea din acel moment. Iar pentru aceasta, venezuelienii au suficiente antene, ştiu imediat dacă eşti înfloritor sau la strâmtoare.

  — Hei, Papillon! Nu ne-am mai văzut de trei ani.

  — Da, Francisco, de trei ani.

  — De ce n-ai venit să mă vezi în casa mea cea nouă pe care mi-am construit-o după gustul meu?

  — Nu m-ai invitat.

  — Un prieten nu se invită, vine singur când vrea, căci, daca prietenul lui are o casă, este şi a lui. Să-l inviţi înseamnă să-l insulţi, pentru că înseamnă că-l aşezi în acelaşi rând cu cei ce nu pot veni decât invitaţi.

  Nu-i răspund, căci simt că are dreptate.

  Bolagno o îmbrăţişează pe Rita. Se aşază în sufragerie cu coatele pe masă, cu un aer preocupat. Şi-a scos chipiul de colonel. Rita îl serveşte cu o cafea şi-l întreb:

  — Cum mi-ai aflat adresa?

  — Ăsta-i un lucru care mă priveşte. De ce nu mi-ai trimis-o?

  — Am avut mult de lucru, multe necazuri…

  — Ai necazuri?

  — Destule.

  — Atunci nu prea am nimerit bine.

  — De ce?

  — Am venit să-ţi cer să-mi împrumuţi cincii mii de bolivari. Sunt cam strâmtorat.

  — Imposibil, Francisco.

  — Suntem ruinaţi, spune Rita.

  — Ah, sunteţi ruinaţi? Eşti ruinat, Papillon, este adevărat că eşti ruinat? Ai tupeul să mi-o spui? Eşti ruinat şi te ascunzi de mine? Şi, deci, din cauza asta nu m-ai vizitat, ca să nu trebuiască să-mi povesteşti despre necazurile tale?

  — Da.

  — Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că eşti un ticălos. Pentru că, atunci când ai un prieten, îl ai ca să-i povesteşti grijile tale, ca să te ajute să ieşi dintr-o situaţie dificilă. Îţi spun că eşti un ticălos pentru că nu te gândeşti la mine, prietenul tău, când eşti la ananghie. Închipuieşte-ţi că am ajuns să aflu de la alţii de necazurile tale şi că de aia am venit acum, ca să te ajut.

  Rita şi cu mine dăm din colţ în colţ, iar emoţia ne împiedică să vorbim. Nu am cerut nimănui nimic. Este adevărat. Dar mai mulţi cunoscuţi, cărora le făcusem mari servicii şi care-mi datorează chiar situaţia lor, ştiu că suntem ruinaţi şi niciunul n-a venit să ne dea o mână de ajutor. Majoritatea sunt francezi, oameni cinstiţi şi pungaşi în acelaşi timp.

  — Ce pot face pentru tine, Papillon?

  — Aş avea nevoie de mulţi bani ca să pot cumpăra un magazin care ne-ar permite să ne câştigăm existenţa. Dacă îi ai, probabil că nu te poţi lipsi de ei, dar mai mult ca sigur că nu-i ai, ar fi vorba de prea mulţi bani.

  — Îmbracă-te, Rita, mergem să mâncăm toţi trei în cel mai bun restaurant francez din oraş!

  La sfârşitul mesei, ne înţelegem că voi căuta un magazin şi că-i voi spune suma necesară cumpărării lui. Şi Bolagno încheie:

  — Dacă am banii, nu-i nici o problemă, iar dacă nu am destui, voi împrumuta de la fratele şi de la cumnatul meu. Dar îţi dau cuvântul meu de onoare că voi face, oricum, rost de câţi ai nevoie!

  Tot restul zilei nu fac decât să discut cu Rita despre el, despre delicateţea lui.

  — Mi-a dat singurul lui costum civil, când era un simplu caporal, ca să ies decent îmbrăcat din ocna de la El Dorado, iar acum ne readuce pe linia de plutire ca să putem s-o luăm de la capăt.

  Am plătit chiria cu care rămăsesem în urmă, înainte să ne mutăm într-o agreabilă cafenea-restaurant bine situată pe bulevardul Las Delicias, tot în cartierul Sabana Grande. Se numeşte Bar-Restaurant-Gab şi aici ne surprinde vestea sosirii lunganului Charlot.

  Charles de Gaulle, pe atunci preşedintele Republicii Franceze, vine în vizită oficială, invitat de preşedintele Venezuelei, Raul Léoni.

  Caracasul şi întreaga Venezuela sunt în sărbătoare. Nu numai oficialităţile sau clasele privilegiate, ci toată Venezuela. Poporul cel adevărat, cel cu mâinile aspre, cu pălării de paie şi espadrile, tot acest popor generos îl aşteaptă, fără excepţie, pe Charles de Gaulle pentru a-l aclama.

  Localul are o terasă acoperită foarte drăguţă, iar eu stau liniştit la o masă, bând un anason, cu un francez care-mi explică misterele fabricării făinei de peşte, şi-mi vorbeşte, în cele din urmă, foarte încet, despre o descoperire pe care o pune la punct şi care-i va aduce, când va fi omologată, milioane. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, decât de cinematograful în relief. Coboară vocea şi-şi învârte ochii în toate părţile, ca să pară că are un aer cât mai confidenţial şi, de asemenea, ca să mă întrebe ce sumă aş putea investi în aceste cercetări. Nu-i deloc cretin, tipul se exprimă în cuvinte alese pe care le-a învăţat la Centrală, nu cea de la Clairvaux sau alta ca ea, ci faimoasa Şcoală Centrală de la Paris, pepinieră de mari ingineri.

  Este întotdeauna amuzant să asculţi poveştile cuiva care crede că poate să te ducă de nas şi este aşa de frumoasă vorbăria lui încât, vrăjit, nu-mi dau seama că un vecin trage cu urechea şi se apleacă chiar, indiscret, să ne asculte. Până în momentul în care desfac un bileţel, trimis printr-un chelner de Rita, care se află la casă: „Nu ştiu ce discuţi cu tipul tău, dar vecinul vostru este foarte interesat să vă asculte conversaţia. Alură de poliţie secretă. „

  Ca să termin cu inventatorul, îl sfătuiesc din tot sufletul să-şi continue cercetările şi-i spun că am atâta încredere în reuşita lui încât aş intra imediat în această afacere dacă aş avea economii, dar, din păcate, nu este cazul. Pleacă, eu mă ridic şi, întorcându-mă, iată-mă cu faţa spre masa indiscretului.

  Tipul este acolo, bine făcut, chiar prea bine, prea corect îmbrăcat, de asemenea, cu cravată şi cu un costum bleumarin, având pe masă un pahar de anason şi un pachet de Gauloises. Nu-i nevoie să-l întreb ce profesiune are sau ce naţionalitate.

  — Perdone usted, fuma cigarillos Francéseş? (Scuzaţi-mă, fumaţi ţigări franceze?)

  — Da, sunt francez.

  — Ca să vezi, nu vă cunosc. Nu sunteţi cumva una din „gorilele” lunganului Charlot?

  Spătosul se ridică şi se prezintă:

  — Cam aşa ceva. Sunt comisarul Belion, însărcinat cu paza generalului.

  — Încântat.

  — Şi dumneavoastră sunteţi francez?

  — Nu mă duceţi cu zăhărelul, comisare, ştiţi foarte bine cine sunt şi nu din întâmplare vă aflaţi aici.

  — Totuşi…

  — Nu insistaţi. Aţi înscris un punct în favoarea dumneavoastră: aţi pus special ţigările pe masă ca să vă vorbesc. Da sau nu?

  — Exact.

  — Încă un pahar?

  — O. K. Am venit să vă văd, căci, răspunzând de securitatea preşedintelui, trebuie să înaintez prin Ambasadă o listă cu persoanele care trebuie să părăsească Caracasul cât timp generalul se va afla aici. Această listă va fi trimisă Ministerului de Interne, care va lua măsurile necesare.

  — Sunt pe listă?

  — Încă nu.

  — Ce ştiţi despre mine?

  — Că aveţi o familie, că trăiţi cinstit.

  — Şi ce altceva?

  — Că sora dumneavoastră se numeşte doamna X… şi locuieşte la Paris, la adresa… că cealaltă soră, doamna Y… locuieşte la Grenoble.

  — Şi?…

  — Condamnarea dumneavoastră va fi prescrisă anul viitor, în iunie 1967.

  — Cine v-a spus?

  — Aflasem ceva înainte de a pleca din Paris, dar acest lucru mi-a fost confirmat aici, la consulat.

  — Dar consulul nu mi-a spus încă nimic!

  — Oficial, nu vă cunoaşte adresa.

  — Mi-o cunoaşte destul de bine ca să-mi trimită pe cap pe toţi francezii care au probleme…

  — Treaba asta o face prin Alianţa Franceză, este cu totul altceva.

  — Poate. Mulţumesc, oricum, pentru vestea cea bună. Mă pot duce la Consulat să cer o înştiinţare oficială?

  — Când doriţi.

  — Dar, spuneţi-mi, comisare, de ce aţi venit aici, pe terasa cafenelei mele? Doar nu pentru a-mi da vestea prescrierii condamnării şi nici ca să-mi spuneţi că surorile mele nu şi-au schimbat adresa?

  — Într-adevăr. Vroiam să vă văd. Vroiam să-l văd pe Papillon.

  — Nu cunoaşteţi decât un singur Papillon, pe cel din dosarul poliţiei pariziene, o grămadă de minciuni, de exagerări, de procese verbale rău intenţionate. Un dosar care nu-l definea nici măcar pe omul care eram atunci şi cu atât mai puţin pe cel ce sunt astăzi.

  — Foarte sincer să fiu, cred că aşa este şi vă felicit.

  — Atunci, că m-aţi văzut, mă veţi pune pe lista celor ce vor fi expulzaţi în perioada vizitei lui de Gaulle?

  — Nu.

  — Ei bine, vreţi să vă spun eu, comisare, de ce vă aflaţi aici?

  — Ar fi amuzant.

  — Ce v-aţi zis: un aventurier caută întotdeauna să pună mâna pe bani. Or, Papillon, chiar dacă este acum la casa lui, a rămas un aventurier. Este posibil să refuze o sumă considerabilă dacă i se cere să acţioneze el însuşi contra lui de Gaulle, dar nu este prost să nu pună mâna pe o sumă mare de bani dacă pentru asta ar trebui să colaboreze doar la pregătirea unui atentat.

  — Continuaţi.

  — V-aţi înşelat, comisare. Mai întâi, nici pentru cea mai mare avere din lume n-aş participa la un atentat politic, şi cu atât mai puţin împotriva lui de Gaulle. Pe urmă, cine ar avea interes să pregătească un atentat în Venezuela?

  — O. A. S-ul!

  — Da, aşa e! Nu numai că este posibil, dar este chiar probabil. Au luat plasă de atâtea ori în Franţa, dar în Venezuela au toate şansele să câştige dinainte.

  — Cum adică să câştige dinainte? De ce?

  — Cu organizarea pe care o au, oamenii O. A. S. -ului nu au nevoie să intre în Venezuela pe căile normale, porturi, aeroporturi, fără să mai vorbim de coasta de două mii de kilometri. Frontierele terestre sunt imense: Brazilia, Columbia, Guyana engleză. Pot intra când vor, la lumina zilei şi la ora pe care o doresc, fără ca nimeni să ştie acest lucru sau, dacă-l află, să vadă ceva rău în asta. Cred că este prima dumneavoastră greşeală, comisare. Dar mai este una.

  — Care? mă întreabă Belion, surâzând.

  — Tipii din O. A. S., dacă sunt atât de şireţi precum se spune, se vor feri să intre în contact cu francezii de aici. Şi asta pentru că, ştiind că, în caz că se produce un atentat, poliţaii se vor duce direct la francezi, prima lor grijă va fi să nu se apropie de nici un francez. Să nu uitaţi nici faptul că o persoană rău intenţionată nu se va duce să locuiască la hotel. Aici sunt sute de persoane care închiriază o cameră mobilată oricui, fără să mai declare treaba asta autorităţilor. Aşa că vă puteţi da seama că cei ce-ar pregăti un atentat împotriva lui de Gaulle nu ar avea de ce să-şi caute aliaţi printre francezii care trăiesc aici, hoţi sau nu.

  Mi se pare că, auzind toate astea, Belion îşi pierde puţin surâsul. Îngrijorat, simt asta, pleacă spunându-mi să trec să-l văd când mă voi putea întoarce la Paris. Îmi dă adresa de la Elyssee. M-am dus: „Nu-l cunoaştem. „îmi pare rău, mi-ar fi plăcut să-l revăd pe acest comisar care a fost corect cu mine, căci, într-adevăr, nu am fost expulzat din Caracas, ca alţi francezi, în timpul vizitei lui de Gaulle. Vizită fără nici un fel de incidente neplăcute, de altfel.

  Şi, ca un tâmpit, m-am dus să-l aplaud pe de Gaulle.

  Şi, ca un tâmpit, am vărsat o lacrimă, văzându-l pe preşedintele ţării mele.

  Şi, ca un tâmpit la pătrat, am uitat, datorită prezenţei acestui mare şef de stat, care a reuşit să salveze onoarea patriei mele, că această patrie m-a trimis la ocnă pe viaţă.

  Şi, ca un tâmpit la cub, mi-aş fi dat un deget să pot să-i strâng mâna sau să asist la recepţia dată de ambasadă în onoarea lui, recepţie la care, bineînţeles, nu am fost invitat. Dar, indirect, tagma şi-a luat revanşa, căci la recepţie au fost prezente şi câteva foste curve, retrase din branşă, care, schimbându-şi pielea, dacă se poate spune aşa, datorită unor căsătorii bune, s-au aflat acolo, cu braţele pline de Hori pentru tanti Yvonne, fericita.

  M-am dus la consulul francez, care mi-a citit notificarea privind prescrierea condamnării mele pentru anul viitor. Încă un an şi mă voi putea duce în Franţa.

  Trebuie să spun că nici la începutul vieţii mele libere în Venezuela, nici mai târziu, în nici o împrejurare nu am fost deranjat sau plictisit de ambasadorii sau de consulii aflaţi în post. În timpul acestor lungi ani, nu am pus niciodată piciorul la ambasadă sau la consulat, dar, în schimb, în restaurantele mele i-am avut adesea clienţi pe unii sau alţii.

  Situaţia noastră se ameliorează rapid şi revin la barurile de noapte, cumpărând Scotch Club, situat în Chacailo, placa turnantă a traficului din Caracas, în plin centru. Curioasă poveste, pentru că mă bag în această afacere ca să-i vin în ajutor unui biet coafor francez pe care nişte falşi membri ai tagmei vroiau să-l fraierească. Dar acest gest de cavaler medieval va fi ceva mai târziu foarte rentabil pentru mine.

  Timp de câţiva ani, reîncep să trăiesc nopţile. Nopţile Caracasului, care se vulgarizează din ce în ce mai mult, pierzându-şi acel aer boem care le dădea tot farmecul. Petrecăreţii nu mai sunt de acelaşi calibru, iar noii clientele îi lipseşte cultura şi arta de a şti să se comporte pe care o aveau clienţii de altă dată.

  Practic, trăiesc mai mult pe stradă, stând cât mai puţin posibil la bar, aproape întotdeauna dând o raită prin cartierele din jur. Învăţ să-i cunosc pe minunaţii copii ai străzilor Caracasului, pe micii vagabonzi care încearcă toată noaptea să agaţe nişte cheflii sperând că vor câştiga câţiva bănuţi, admir imaginaţia fecundă a acestor copii de la marginea societăţii ai căror părinţi locuiesc în magherniţe. Nu sunt întotdeauna cei mai buni părinţi cu putinţă, căci mulţi dintre ei, în mizeria lor materială şi morală, nu ezită să-şi exploateze copiii.

  Şi aceşti copii curajoşi se zbat în noapte ca să adune suma pe care sunt obligaţi s-o aducă dimineaţa în baraca lor. Puştii din aceste bande au de la cinci la doisprezece ani. Unii lustruiesc pantofi, alţii stau la uşile cabaretelor şi se oferă să supravegheze maşinile petrecăreţilor care intră în bar, alţii se descurcă deschizând portiera maşinilor înaintea portarului. Mii de meserii, mii de mizerii, mii de ingeniozităţi ca să pună bolivar lângă bolivar şi să ajungă să aibă la ora cinci sau şase dimineaţa atâţia cât să se poată întoarce acasă.

  Bineînţeles că m-am împrietenit cu unii dintre ei, foarte demni şi conştienţi de ceea ce înseamnă prietenia. Nu-mi cer ajutorul decât atunci când au ajuns la capătul puterilor, când noaptea se sfârşeşte şi sunt disperaţi că n-au adunat nimic sau aproape nimic. Doar atunci vin la mine.

  Este emoţionantă prietenia noastră şi aproape complice. Adesea, când un client pe care-l cunosc bine dă să se urce în maşina lui de lux, îl rog să fie generos cu ei. Fraza consacrată: „Haideţi. Faceţi un gest nobil! Gândiţi-vă la banii pe care i-aţi cheltuit în acest local, o sutime din cât aţi aruncat ar fi destul pentru acest puşti sărman. „Nouă din zece reacţionează normal şi puştiul primeşte de la petrecăreţul generos un bilet de zece sau douăzeci de bolivari.

  Dintre ei, cel mai bun prieten al meu este Pablito. Mic, slab, curajos, se bate ca un leu cu cei mai mari ca el. Căci, în această luptă pentru supravieţuire, dacă, de exemplu, un client nu a desemnat în mod special pe cineva să-i păzească maşina, cel mai rapid, când acesta iese din bar, încasează banii. De aici lupta teribilă pentru a apăra şi a face să fie respectat ceea ce le aparţine sau trebuie să le revină.

  Micul meu prieten este inteligent, a învăţat să citească în ziare, pe care, câteodată le vinde. Nu-i altul mai rapid ca el când e cazul să-şi întreacă rivalii şi să pună primul mâna pe portiera maşinii ce se opreşte la bordură. De asemenea, este cel mai expeditiv când trebuie să facă mici comisioane: să cumpere sandvişuri, plăcinte, ţigări sau altceva ce nu se găseşte la bar.

  Micul meu prieten Pablito luptă în fiecare noapte pentru a-şi ajuta bunica, foarte bătrână, care are, se pare, părul alb, ochii albaştri deschis, dureri reumatice atât de mari încât nu poate munci deloc. Mama lui este în închisoare pentru că a lovit pe un vecin cu o sticlă în cap, când acesta a vrut să le fure radioul. Este foarte frumoasă mama lui, iar el, Pablito, la nouă ani, este singurul susţinător al familiei. Bunica, frăţiorul, surioara, pe care nu vrea să-i lase să coboare pe străzile Caracasului nici ziua, nici noaptea. El este şeful, trebuie să vegheze şi să-i protejeze pe ai lui.

  Îl ajut pe Pablito când nu a avut o noapte prea bună sau în anumite situaţii mai grele pentru el care se ivesc adesea: când îi trebuie bani ca să cumpere medicamente pentru bunica sau să închirieze un taxi s-o ducă la spitalul săracilor pentru a consulta un medic.

  — Suferă şi de astm bunica, aşa că-ţi dai seama ce cheltuieli sunt necesare!

  În toate nopţile, Pablito îmi dă buletinul de sănătate al bunicii. Într-o zi, are nevoie de o sumă mai mare, de patruzeci de bolivari, ca să cumpere o saltea de ocazie. Din cauza astmului, bunica nu poate dormi într-un hamac, căci îi apasă toracele.

  Cum adesea se instalează în maşina mea, într-o noapte un poliţist care vorbea cu el, proptit de portieră şi tot jucându-se cu revolverul, îl împuşcă, din neatenţie, în umăr. Pablito este dus de urgenţă la spital. Este operat şi a doua zi mă duc să-l văd. II întreb unde se găseşte cabana unde locuieşte cu ai lui şi cum pot să ajung acolo. Îmi spune că fără ajutorul lui nu o pot găsi şi că doctorul îi interzice să se ridice din pat.

  Noaptea, îi caut pe prietenii lui Pablito cu speranţa că vreunul dintre ei mă poate duce la bunica lui. Minunata solidaritate a copiilor străzii: toţi îmi spun că nu ştiu unde locuieşte. Nu cred un cuvânt, căci, în fiecare dimineaţă, se aşteaptă unul pe altul şi se întorc împreună în cartierul lor.

  Sunt intrigat şi o rog pe infirmiera care-l îngrijeşte să mă caute când îl va vizita cineva din familie sau din vecini. Îi dau numărul meu de telefon. Două zile mai târziu, mă duc la spital imediat ce primesc apelul infirmierei.

  — Ei, Pablito, cum îţi mai merge? Pari supărat.

  — Nu, Enrique, mă doare puţin spatele.

  — Totuşi, râdea acum câteva minute, îmi spune vizitatoarea lui.

  — Sunteţi din familie, doamnă?

  — Nu, sunt o vecină.

  — Ce mai fac bunica şi cei mici?

  — Care bunică?

  — A lui Pablito!

  — Dar Pablito nu are bunică!

  — Asta-i culmea!

  O iau pe femeie mai la o parte. Da, are o soră mai mică şi un frăţior, dar nu are bunică. Mama nu îi este la închisoare, cum mi-a spus, mama lui este o nenorocită, pe jumătate idioată, nu este periculoasă, ci doar iresponsabilă.

  Admirabil mi se pare acest puşti al străzilor Caracasului, care nu vroia ca prietenul lui, Enrique, să ştie că mama lui este pe jumătate idioată; ar fi preferat ca mama lui să fie în închisoare, dar frumoasă, şi a inventat-o pe bunica bolnavă de astm pentru ca prietenul lui francez să-i dea câte ceva pentru ea, uşurându-i astfel mizeria şi disperarea bietei sale mame.

  Mă întorc la patul micului meu prieten, care nu îndrăzneşte să mă privească în ochi. Încet, îi ridic bărbia, ţine ochii închişi şi când, în sfârşit, îi deschide îi spun:

  — Pablito, eres un tronco de hombre, eşti un bărbat puternic!

  Îi las o bancnotă de o sută de bolivari pentru familia lui şi părăsesc spitalul fericit şi mândru că am un astfel de prieten.

  Pablito, un mic vagabond al străzilor din Caracas? Nu, un suflet excepţional, călit în nenorocire de la primii paşi în viaţă şi care luptă, în nopţile Caracasului, la cei nouă ani ai lui, pentru a-şi hrăni familia.

  Capitolul 17 – Montmartre – Procesul meu

  1967. Condamnarea mea s-a prescris. Am plecat singur în Franţa. Imposibil să lăsăm cuiva în grijă conducerea afacerii. Pentru a menţine o atmosferă sănătoasă, e nevoie de autoritate, curaj, să impui respect şi numai Rita poate face toate astea. Mi-a spus:

  — Du-te să-i îmbrăţişezi pe ai tăi în casele lor, du-te la mormântul tatălui tău, apoi du-te s-o îmbrăţişezi şi pe mama mea, care este aşa de bătrână.

  M-am dus în Franţa prin Nisa. Cu tot paşaportul meu venezuelian, cu toată viza consulatului francez, am luat avionul pe ruta Caracas-Madrid-Barcelona, apoi de la Barcelona la Nisa. De ce tocmai Nisa?

  Împreună cu viza mi s-a remis şi actul oficial prin care Consulatul Franţei la Caracas mă anunţă de prescrierea vechii condamnări de către Curtea de Apel de la Paris. Dar, când mi-a dat acest act şi viza, consulul mi-a spus: „Aşteptaţi să cer instrucţiuni din Franţa pentru a şti în ce condiţii vă puteţi întoarce. „Nu-i nevoie de mai multe explicaţii. Dacă trec pe la consul şi acesta a primit răspunsul de la Paris, îmi va notifica, mai mult ca sigur, interdicţia de şedere pe viaţă în departamentul Sena. Or, nu se poate să nu dau o raită prin Paris.

  Am evitat astfel notificarea şi, neprimind-o şi nesemnând-o, nu comit o infracţiune. Dar dacă, aflând de plecarea mea, consulul cere poliţiei aeroportului de la Paris să mi-o comunice la sosire? De aici necesitatea celor două etape: sosesc la Nisa ca şi cum aş veni din Spania.

  —1967. Treizeci şi şapte de ani au trecut. Treisprezece pe „calea putreziciunii”, iar ceilalţi în libertate, din care douăzeci şi doi având un cămin datorită căruia, reîncorporat în societate, trăiesc cinstit, fără să fiu, însă, un model de disciplină.

  În 1956, am petrecut o lună cu ai mei, în Spania, apoi au trecut unsprezece ani în care, totuşi, numeroase scrisori au menţinut contactul viu cu familia.

  1967. I-am revăzut pe toţi.

  Am intrat în casele lor, m-am aşezat la mesele lor, le-am ţinut pe genunchi copiii, chiar şi nepoţii. Grenoble, Lyon, Cannes, Saint-Priest şi, în sfârşit, Saint-Péray, unde o găsesc, în ultima casă a tatălui meu, pe Tanti Ju, încă fidelă la post. Am împachetat cu grijă fotografiile mari ale părinţilor mei, am primit cu mândrie decoraţiile câştigate de tata în 1914, am păstrat ca pe o comoară carnetul de economii pe care mi l-a făcut la o lună după ce m-am născut. Citesc: „Decembrie 1906, Saint-Etienne de Lugdarès, Henri Charrière, 5 franci. „Sunt depuse sume de 2,3, chiar şi 1 franc, simboluri ale dragostei părinteşti, care, pentru băieţelul lui, deşi nu i-a folosit niciodată, reprezintă astăzi milioane de tandreţe.

  Am ascultat-o pe Tanti Ju povestindu-mi de ce a murit tata înainte de vreme. Îşi uda singur grădina şi-şi căra singur stropitorile cu apă, ore în şir, pe-o distanţă de două sute de metri. „îţi dai seama, copile, la vârsta lui! Ar fi putut cumpăra un furtun, dar nu te puteai înţelege cu el! Era încăpăţânat ca un catâr şi, deoarece vecinul nu vroia să plătească şi el jumătate şi cum ştia că, atunci când îl va avea, acesta i-l va cere să-l folosească şi el, ei bine, s-a încăpăţânat până la capăt, şi, într-o zi, pe când ducea stropitorile, l-a lăsat inima. „

  Îl văd pe tata, îl văd foarte bine, cărând stropitorile grele până la straturile de salate, roşii sau fasole verde.

  Şi-l văd încăpăţânându-se să nu cumpere acel faimos furtun, chiar dacă Tanti Ju îi cerea zilnic s-o facă.

  Şi-l văd pe acest institutor de provincie oprindu-se să-şi tragă sufletul şi să-şi şteargă fruntea de broboane cu batista, dându-i un sfat unui vecin sau predându-i o adevărată lecţie de botanică unuia din nepoţii care stau la el în perioada de convalescenţă, după o tuse convulsivă sau un oreion.

  Şi-l văd împărţind o parte din recoltă celor ce nu au grădină, şi făcând pachete pe care le trimite în cele patru colţuri ale Franţei pentru a-i ajuta pe ai săi sau pe cei mai buni prieteni în timpul lipsurilor datorate ultimului război.

  Înainte de a mă duce la cimitir, la mormântul lui, i-am cerut lui Tanti Ju să-mi arate locurile pe unde se plimba de obicei.

  Şi mergem cu acelaşi pas cu care se plimba şi el, pe aceleaşi drumuri pietruite, mărginite de stuf, de margarete, de maci, aşteptând momentul în care Tanti Ju, văzând o bornă kilometrică, nişte albine sau zborul unei păsări îşi va aminti o întâmplare din trecut care i-a emoţionat. Şi atunci, se opreşte fericită, şi-mi povesteşte cum i-a relatat tata cele întâmplate când o viespe l-a înţepat pe Michel, nepotul lui: „Vezi, Henri, era chiar aici. „

  Cu gâtul uscat, însetat să aflu cât mai multe, cele mai mici detalii din viaţa tatei, ascult, emoţionat, şi-l văd parcă aievea: „Ştii, Ju, când băieţelul meu avea cinci sau şase ani, cel mult, a fost înţepat pe când ne plimbam de o viespe, dar nu o dată, ca Michel, ci de două ori. Ei bine, n-a plâns, ba mai mult, de abia am reuşit să-l oprim să nu caute cuibul viespilor pe care vroia să-l distrugă. Oh, era atât de curajos Riri! „

  Nu m-am dus mai departe în Ardèche, n-am trecut de Saint-Péray.

  Vreau să mă întorc în satul meu cu Rita, poate peste doi sau trei ani.

  Cu sufletul încă plin de astfel de amintiri, debarc la gara Lyon şi îmi las valizele la biroul de bagaje, evitând să completez o fişă de hotel. După treizeci şi şapte de ani, calc din nou asfaltul Parisului.

  Dar acest asfalt nu poate fi asfaltul meu, decât dacă sunt în cartierul meu, Montmartre. Mă duc acolo noaptea, bineînţeles. Papillon al anilor 30 nu cunoştea decât soarele lămpilor electrice.

  Şi iată Montmartre, place Pigalle, cafeneaua Pierrot, şi clarul de lună, şi pasajul Elysdes des Beaux-Arts, şi petrecăreţii, şi prostituatele, şi tipii cu figuri de peşti pe care un iniţiat îi recunoaşte imediat, numai după mers, şi barurile înţesate de lume, unde consumatorii îşi vorbesc de la trei metri distantă. Dar asta este doar prima mea impresie.

  Treizeci şi şapte de ani au trecut, nimeni nu mă priveşte, cine să dea atenţie unui om aproape bătrân (am trecut de şaizeci de ani)? Prostituatele sunt în stare să mă invite să le însoţesc, iar tinerii vor fi, poate, destul de lipsiţi de respect ca să-mi dea paharul mai încolo şi să mă împingă cu cotul ca să-mi ia locul la bar.

  Un străin în plus, un client posibil, un industriaş de provincie, iată ce pare a fi acest domn bine îmbrăcat, cu cravată, un burghez oarecare, unul rătăcit la o oră târzie în acest bar interlop. De altfel, vezi imediat că nu este un obişnuit al acestor locuri, că se simte stingher.

  Ei bine, da. Mă simt stingher. Este de înţeles. Nu mai sunt aceiaşi oameni, nici aceleaşi mutre, îţi dai seama imediat că totul este confuz, amestecat. Sticleţi, lesbiene, pederaşti, tipi fără nici o morală, prostănaci, negri şi arabi, doar foarte rar câţiva marsiliezi sau corsicani, cu accentul lor din sud, care îmi amintesc de timpul trecut. Pe scurt, este o lume total diferită de cea pe care am cunoscut-o.

  Nu mai există nici măcar ceea ce întâlneam la tot pasul pe vremea mea, acele mese cu poeţi, pictori sau artişti reuniţi în grup, cu părul lor lung, care mirosea a boemă, a talent, a inteligenţă avangardistă. De altfel, părul lung îl poartă azi orice cretin.

  Şi intru ca un somnambul din bar în bar, urc scările interioare ca să văd dacă mai sunt la locul lor, acolo, la etaj, mesele de biliard ale tinereţii mele şi refuz amabil oferta unui ghid care vrea să-mi arate adevăratul Montmartre. Totuşi, îl întreb:

  — Credeţi că Montmartre şi-a pierdut sufletul pe care-l avea în anii 30?

  Şi îmi vine o poftă nebună să-l pălmuiesc, pentru că răspunsul lui este o insultă pentru acel Montmartre al meu.

  — Dar, domnule, Montmartre este nemuritor. Trăiesc în acest cartier de patruzeci de ani, căci m-am stabilit aici pe când aveam doar zece ani, şi credeţi-mă că place Pigalle, place Blanche, place Clichy, toate străduţele care pleacă de aici sunt şi vor fi veşnic aceleaşi, cu aceeaşi ambianţă.

  Fug de idiotul ăsta şi mă duc pe spaţiul verde din mijlocul bulevardului, sub copaci. De aici, da, dacă nu distingi bine oamenii, dacă nu vezi decât formele exterioare, de aici, da, poţi spune că Montmartre este acelaşi. Mă îndrept încet spre locul unde s-a zis că eu l-aş fi împuşcat pe Roland Legrand, în noaptea de 25 spre 26 martie 1930.

  Banca este aceeaşi, fără îndoială, revopsită în fiecare an, o bancă obişnuită de pe bulevard, făcută dintr-un lemn atât de gros că a putut să reziste treizeci şi şapte de ani; şi becul electric este la locul lui, şi barul de peste drum, şi pietrele din pavajul drumului sunt aceleaşi, şi obloanele ferestrelor casei din faţă, pe jumătate închise, sunt tot aceleaşi. Dar dacă piatra, lemnul, sticla ar putea vorbi! Voi aţi văzut totul, eraţi aici şi sunteţi şi acum, sunteţi primii, singurii, adevăraţii martori ai dramei, voi ştiţi bine că cel ce a tras în noaptea aceea nu am fost eu. De ce n-aţi spus-o?

  Oamenii trec indiferenţi, oamenii trec fără să-l vadă pe acest om de şaizeci de ani, stând în picioare, sprijinit de un copac, acelaşi care era aici când a pornit glontele din revolver.

  Bărbatul mângâie scoarţa copacului, parcă şi-ar cere scuze pentru că, timp de câteva secunde, s-a gândit că ar avea dreptul să-i reproşeze că nu a vorbit, atât lui, cât şi celorlalţi martori, veşnic muţi, ai vieţii oamenilor: pietrele, copacii din Montmartre.

  Aveam douăzeci şi trei de ani în acel sfârşit de martie 1930 şi coboram în goană strada Lepic, această stradă pe care mai pot încă s-o urc, cu un pas apăsat. Căci, din fericire, sunt viguros şi sănătos, sunt încă tânăr, da, sunt tânăr şi trebuie, într-adevăr, să fiu tânăr, fizic şi intelectual, pentru ca din cauza emoţiei să nu crăp aici de-o criză cardiacă sau să nu devin un nebun furios.

  Strigoiul este aici, în ciuda voastră, a tuturor, a dat la o parte piatra tombală sub care l-aţi îngropat de viu. Opriţi-vă, trecători miopi, priviţi un inocent condamnat pentru că sticleţii au susţinut că el a comis un omor chiar în aceste locuri, chiar pe această bucată de pământ, în faţa acestor copaci şi a acestor pietre, opriţi-vă şi adresaţi-vă acestor martori muţi, cereţi-le să vorbească astăzi. Şi dacă vă veţi înclina mai adânc şi dacă-i veţi ruga din toată inima să vorbească, îi veţi auzi, cum îi aud şi eu, spunându-vă, în şoaptă: „Nu, acum treizeci şi şapte de ani acest om nu era aici în noaptea de 25 spre 26 martie, la ora 3 şi 30 dimineaţa. „ „Dar atunci unde era? „se vor întreba scepticii. Uşor de spus: eram la lris-Bar, poate la o sută de metri mai departe de aici, la Iris-Bar, unde, la un moment dat, a intrat brusc un şofer de taxi spunând: „S-a tras un foc de armă afară. „ „Nu-i adevărat”, au spus sticleţii. „Nu-i adevărat”, au spus patronul şi chelnerul de la Iris, sub presiunea sticleţilor.

  Revăd ancheta, revăd procesul, nu vreau să refuz această confruntare cu trecutul. Vrei să-l retrăieşti, frate? Ţii mult la asta? Au trecut aproape patruzeci de ani de atunci şi vrei din nou să retrăieşti acel coşmar? Nu-ţi este frică, nu te temi că această întoarcere în trecut îţi va reaprinde dorinţa de răzbunare la care ai renunţai de mult? Eşti chiar atât de sigur că, scufundându-te din nou în această mocirlă, nu vei aştepta cu înfrigurare să se facă ziuă şi să se deschidă magazinele ca să cumperi o valiză pe care s-o umpli cu explozibil pentru ce ştii tu, că nu vei răsfoi paginile cărţii de telefon ca să descoperi numărul şi adresa procurorului, că nu vei căuta să afli dacă Goldstein mai este în viaţă şi dacă se mai ocupă de blănuri sau de altceva? Nu, sunt absolut sigur, nici unii, nici alţii nu au de ce se teme de mine, pot să crape în linişte dacă nu i-au mâncat încă viermii.

  Ei bine, bătrâne, nu-i greu să revezi această piesă, demnă de un teatru de marionete, al cărui erou şi victimă ai fost. Aşază-te aici, pe această bancă verde, cea care a asistat la declanşarea împuşcăturii, chiar în faţa străzii Germain-Pilon, pe acest bulevard Clichy, lângă barul Le Clichy, unde, aşa cum a stabilit ancheta, a început drama. Pentru că eşti încăpăţânat, bătrâne Papi, pentru că vrei cu tot dinadinsul ca Papillon cel de douăzeci şi trei de ani să retrăiască şi să-ţi povestească această piesă, vei fi servit!

  Suntem în noaptea de 25 spre 26 martie, este ora trei şi jumătate dimineaţa. Un om intră în barul Le Clichy şi întreabă de Madame Nini.

  — Eu sunt, răspunde o damă.

  — Bărbatul dumneavoastră a primit un glonte în burtă. Veniţi repede, este într-un taxi.

  În viteză, Nini, însoţită de-o prietenă, îl urmează pe necunoscut. Şi urcă în taxiul în care Roland Legrand se află aşezat pe bancheta din spate. Nini îi cere individului care-a venit s-o cheme să o însoţească. Acesta îi răspunde „Nu pot” şi dispare.

  — Repede, la spitalul Lariboisiere!

  Şoferul, un rus, nu află decât în drum spre spital că pasagerul său este rănit; nu remarcase nimic înainte.

  Imediat, după ce şi-a debarcat clientul la spital, se duce să declare poliţiştilor ceea ce ştie: a fost oprit de doi bărbaţi care se ţineau de braţ, în faţa casei cu nr. 17 de pe bulevardul Clichy; nu s-a urcat decât un singur bărbat, Roland Legrand. Celălalt i-a spus să meargă până la barul Le Clichy şi a urmat maşina mergând pe jos. A intrat în bar şi a ieşit cu două femei, apoi a dispărut. Cele două femei i-au spus să meargă la spitalul Lariboisiere. „Pe drum am aflat că bărbatul era rănit. „

  Poliţia îşi notează cu grijă toate astea şi, în plus, că Nini a declarat că toată noaptea prietenul ei a jucat cărţi, în acelaşi bar în care ea agaţă bărbaţii, cu un necunoscut, apoi că a jucat zaruri la bar cu alţi bărbaţi, tot necunoscuţi, şi că Roland a ieşit singur, după ce ceilalţi plecaseră. Nimic din depoziţia lui Nini nu lasă să se înţeleagă că cineva ar fi venit să-l caute. A ieşit singur, după ceilalţi necunoscuţi.

  Un comisar şi un poliţai, comisarul Gerardin şi inspectorul Grimaldi, îl interoghează pe Roland care este pe moarte, în prezenţa mamei lui. Infirmierele le-au spus că starea lui este disperată. Nu fac decât să citez raportul lor şi nimeni nu poate să-mi reproşeze că-l inventez pentru că a fost publicat într-o carte scrisă special pentru a mă desfiinţa şi prefaţată, deci susţinută, de un comisar divizionar, Paul Romain. Cei doi poliţai îl interoghează pe Legrand:

  — Lângă dumneavoastră se află comisarul de poliţie şi mama dumneavoastră, cea care este cel mai sfânt lucru pe care-l aveţi pe lume. Spuneţi-ne adevărul. Cine a tras şi v-a rănit?

  Răspunde: „Papillon Roger”.

  Îi cer să jure c-a spus adevărul. „Da, domnule, am spus adevărul! „ „Ne retragem, lăsând-o pe mama lui cu el”, consemnează, în final, raportul.

  Deci, puştiule de douăzeci şi trei de ani, în acea noapte de 25 martie 1930, se spune clar şi net, cel ce a tras a fost Papillon Roger.

  Roland Legrand este un cârnăţar de proxenet, care-şi exploatează prietena, Nini, cu care locuieşte pe strada Elysées des Beaux Arts la nr. 4. Nu este tocmai un om al tagmei, dar, ca toţi cei ce frecventează Montmartre, ca toţi cei din tagmă, cunoaşte mulţi cărora li se spune Papillon. Şi, de teamă să nu fie arestat! un alt Papillon în locul ucigaşului, ceea ce nu i-ar conveni, îi precizează prenumele. Căci, chiar dacă a trăit ca un proxenet, ca toţi cei ce nu fac parte cu adevărat din tagmă, vrea ca poliţia să-l pedepsească pe duşmanul lui. Nu spune numai marca maşinii, ci indică şi numărul ei de înmatriculare. Un Papillon, da, dar un Papillon Roger.

  Şi-mi amintesc din nou totul revenind în aceste locuri blestemate. Probabil că mi-am rememorat de mii de ori datele din dosarul pe care l-am învăţat aproape pe dinafară, ca pe o biblie, în celula mea, căci avocaţii mei mi l-au dat şi am avut timp să mi-l gravez în memorie, înainte de a ajunge în faţa Curţii cu juri.

  Deci, declaraţia lui Legrand, făcută înainte de a muri, şi declaraţia lui Nini. Niciunul nu te desemnează ca fiind ucigaşul.

  Patru bărbaţi intră acum în scenă. În noaptea crimei s-au dus la spital şi au întrebat:

  —dacă Roger Legrand este cel rănit;

  — În ce stare se alfă.

  Imediat, poliţaii sunt informaţi de vizita lor şi îi caută. Deoarece nu se ascund, nefăcând parte din tagmă, au venit pe jos şi au plecat la fel. Sunt arestaţi pe când mergeau pe bulevardul Rochechouart şi sunt duşi la Comisariatul arondismentului XVIII.

  Se numesc:

  Goldstein Georges, 24 de ani; Dorin Roger, 24 de ani; Jourmar Roger, 21 de ani; Cape Emile, 18 ani.

  Declaraţiile lor sunt consemnate chiar în ziua omorului, la Comisariatul arondismentului XVIII. Totul este clar şi net.

  Goldstein declară că, mergând pe stradă, a auzit, din întâmplare, în îmbulzeală, că un anume Legrand a fost rănit cu trei gloanţe de revolver. Gândindu-se că ar fi putut fi vorba de prietenul lui, Roland Legrand, care frecventa cartierul, s-a dus la spital, pe jos, să se intereseze. În drum, s-a întâlnit cu Dorin, apoi cu ceilalţi doi, şi i-a rugat să-l însoţească. Ceilalţi nu ştiu nimic despre afacerea asta şi nici nu cunosc victima.

  — Îl cunoaşteţi pe Papillon, îl întreabă comisarul pe Goldstein.

  — Da, puţin. L-am întâlnit de câteva ori. Îl cunoaşte pe Legrand, asta-i tot ce vă pot spune.

  Şi ce dacă! Ce înseamnă, de fapt, Papillon? Sunt cinci sau şase cu numele ăsta în Montmartre! Nu te enerva, Papi. Retrăind toate astea, am din nou douăzeci şi trei de ani şi îmi recitesc dosarul în celula mea de la Conciergerie.

  Depoziţia lui Dorin: Goldstein i-a cerut să-l însoţească la Lariboisiere pentru a afla noutăţi despre un prieten al cărui nume nu i l-a spus. A intrat la spital cu el, şi Goldstein a întrebat dacă cel internat, Legrand, este grav rănit.

  — Îl cunoaşteţi pe Legrand? Vă amintiţi de Papillon Roger? îl întreabă comisarul.

  — Nu-l cunosc pe Legrand nici din vedere, nici după nume. Cunosc unul Papillon, pentru că l-am văzut pe bulevard. Este foarte cunoscut şi este considerat teribil. Nu am vorbit niciodată cu el. Nu ştiu nimic în plus.

  Nici acum nimic despre Papillon Roger.

  Cel de-al treilea interogat, Jourmar, declară că Goldstein, ieşind din spital, unde intrase cu Dorin, i-a spus: „Sigur este prietenul meu. „

  Deci, înainte de a intra în spital, nu era sigur, nu, Papi? Comisarul:

  — Îi cunoaşteţi pe Papillon Roger şi pe un anume Legrand?

  — Cunosc un Papillon care frecventează Pigalle. L-am văzut ultima oară acum trei luni.

  Acelaşi lucru şi cu al patrulea pungaş. Nu-l cunoaşte pe Legrand. Un Papillon, da, dar numai din vedere.

  Mama victimei confirmă în prima sa depoziţie că fiul ei a spus Papillon Roger.

  Numai după aceste prime declaraţii încep complicaţiile. Până acum totul este clar, net, precis. Nu tu promisiuni, nu tu poliţai, toţi martorii îşi fac depoziţia în deplină libertate, în faţa unui comisar din cartier, fără a fi manipulaţi, ameninţaţi, orientaţi.

  Concluzie: în barul Le Clichy, unde se află Roland înaintea dramei, nu sunt decât necunoscuţi. Fie că sunt jucători de cărţi sau de zaruri, cei cu care vine în contact Roland sunt toţi nişte necunoscuţi. Ceea ce este curios şi totuşi surprinzător este faptul că aşa vor rămâne până la sfârşit.

  Al doilea punct: Roland Legrand, prietena lui o declară, a ieşit din bar ultimul, singur. Nimeni n-a venit să-l caute. Puţin timp după ce a ieşit, este rănit de un necunoscut, pe care-l identifică pe patul de moarte ca fiind Papillon Roger. Cel ce vine s-o prevină pe Nini este tot un necunoscut, care va rămâne şi el un necunoscut. Totuşi, el este cel care l-a ajutat pe Legrand să se urce în taxi imediat după ce a fost împuşcat. Necunoscut care nu se urcă în maşină, ci merge pe jos, alături de aceasta, până la barul unde o anunţă pe Nini. Şi acest martor principal va rămâne pentru totdeauna un necunoscut, când tot ceea ce a făcut dovedeşte că este un om al tagmei din Montmartre, deci este imposibil să nu fie cunoscut de sticleţi. Bizar.

  Al treilea punct: Goldstein, care va fi martorul principal al acuzării, nu ştie cine a fost rănit şi se duce la spitalul Lariboisiere să vadă dacă nu este vorba cumva de prietenul lui Legrand. Singurele indicii pentru a-l putea repera pe acel Papillon sunt că se numeşte Roger şi că este considerat teribil.

  Erai, oare, teribil, Papi, la douăzeci şi trei de ani, erai un individ periculos? Nu, nu încă, dar aveam şanse să ajung. Sigur că pe atunci eram „un băiat rău”, dar sunt sigur, de asemenea, că la douăzeci şi trei de ani, douăzeci şi trei (cei ai căror fii au avut sau au această vârstă să se gândească bine), nu puteam să mă fi decis pentru totdeauna să rămân aşa. Sunt sigur, totodată, că la acea vârstă, aflat numai de doi ani în Montmartre, nu puteam fi nici un caid, nici teroarea cartierului Pigalle. Dar, fără îndoială, deranjam ordinea publică, fusesem bănuit că am participat la unele lovituri importante, fără să se fi putut dovedi însă nimic. Sigur că fusesem reţinut de mai multe ori şi torturat de cei de la quai des Orfevrès, nr. 36, fără să se obţină vreodată de la mine vreo informaţie sau vreun nume. Sigur că după drama trăită în copilărie, după perioada nefericită din marină, după refuzul administraţiei de a mă accepta într-o funcţie stabilă, mă hotărâsem să trăiesc în afara acestei societăţi de paiaţe şi să o fac să simtă aceasta. Sigur că, de fiecare dată când eram arestat şi torturat de poliţie pentru o afacere serioasă la care se credea că participasem, îmi insultam călăii, făcându-i în toate felurile, spunându-le chiar, adesea, că într-o zi voi fi eu în locul lor şi că ei se vor afla în mâinile mele. Umiliţi profund, poliţaii aveau toate motivele să-şi spună: „Acest Papillon nu trebuie să scape fără să-i tăiem aripile cu prima ocazie. „

  Dar, totuşi, nu aveam decât douăzeci şi trei de ani! Existenţa mea nu însemna numai furie împotriva societăţii, împotriva proştilor care se supuneau legilor ei cretine, ci şi viaţa adevărată, râsul continuu, bucuria şi exuberanţa tinereţii. Făcusem prostii destul de mari, da, dar nu prostii care să fi implicat violenţa. De altfel, când m-au închis, în dosarul meu de la poliţie nu era consemnată decât o condamnare: patru luni de închisoare, cu suspendare, pentru tăinuire de obiecte furate. Trebuia să fiu şters dintre cei vii doar pentru că i-am umilit pe poliţişti şi pentru că s-ar fi putut să ajung periculos? Nu, totuşi!

  Dacă Venezuela ar fi reacţionat la fel, niciodată nu mi-ar fi dat azil şi cu atât mai puţin nu m-ar fi naturalizat. Căci ei aveau de-a face cu un om de treizeci şi opt de ani, deci în plină forţă, şi care se prezenta cu o carte de vizită mai degrabă încărcată: condamnat la ocnă pe viaţă, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, pentru omor, cu mai multe tentative de evadare, şi chiar evadat de două ori, periculos.

  Şi totul porneşte, de fapt, de aici, din momentul în care Poliţia Juridiciară începe să se ocupe de această afacere. Vor fi căutaţi toţi cei pe care-i cheamă Papillon. Căci, bătrâne, la douăzeci de ani te numeai Papillon. N-ai abandonat această poreclă decât în Venezuela. Poate că ţi-o vei relua într-o zi.

  Zvonul se întinde rapid în Montmartre că sunt căutaţi cei ce poartă numele de Papillon: Papillon le Petit, Poussini Papillon, Papillon Trompe la Mort, Papillon Roger etc.

  Mie mi se spune, în mod obişnuit, Papillon şi doar dacă este nevoie de precizări Papillon Pouce Coupé, cu toate că prenumele mele sunt Henri Antoine. Cu toate astea, nu vreau să intru din nou în relaţii cu sticleţii şi o iau repede din loc.

  Dar de ce ai plecat, Papi, dacă nu te ştiai cu musca pe căciulă?

  Acum te-ai găsit să-ţi pui o asemenea întrebare? La şaizeci de ani te-ai tâmpit? Sau ai uitat că până să fi împlinit douăzeci şi trei de ani fuseseşi torturat de mai multe ori la quai des Orfevrès? Nu ţi-au plăcut niciodată loviturile încasate şi nici torturile atât de ingenioase ale poliţiei de atunci. Hârdăul în care ţi se vâra capul în apă, ca să nu mai poţi respira, şi erai ţinut aşa până când nu mai ştiai ce e cu tine, sticleţii care-ţi răsuceau de cinci sau şase ori boaşele de ţi se umflau atât de tare că timp de câteva săptămâni mergeai ca un călăreţ din pampasul argentinian, presa pentru hârtie în care ţi se striveau unghiile până ce-ţi dădea sângele, iar apoi se învineţeau şi-ţi cădeau, loviturile cu bastoanele de cauciuc care-ţi provocau leziuni în plămâni încât vărsai sânge pe gură, sticleţii în civil, de optzeci până la o sută de kilograme, care-ţi săreau pe burtă ca şi cum ai fi fost o trambulină… Ai ajuns, oare, la vârsta când faci amnezie şi ai uitat toate astea? Aveam nu unul, ci mii de motive s-o iau la fugă în viteză. Dar, nu prea departe, căci nu mă ştiam vinovat de nimic. Nu era nevoie s-o şterg în străinătate, ci doar într-un colţişor nu prea îndepărtat de Paris. Îl vor aresta sau, cel puţin, îl vor identifica în curând pe acel Papillon Roger şi atunci, cu taxiul, mă voi întoarce la Paris, şi gata! Nici un pericol pentru boaşe, unghii şi tot restul.

  Numai că Papillon Roger nu a fost niciodată identificat. Şi nici un alt vinovat nu a putut fi descoperit.

  Şi, dintr-o dată, iată-l că răsare ca prin minune. E vorba de un Papillon Roger? Nici o problemă, se elimină Roger şi rămâne doar Papillon, porecla lui Henri Charrière, numit Papillon. Soluţia este la îndemână, rămâne numai să fie adunate probe. Nu mai este vorba de căutarea adevărului, printr-o anchetă cinstită şi fără prejudecată, întreprinsă de nişte vânători dornici să-şi adauge un trofeu în plus la palmaresul lor, ci de fabricarea, în întregime, a unui vinovat.

  Pentru că noi, ceilalţi, poliţiştii, avem nevoie cu orice preţ, ca să putem fi avansaţi în foarte nobila şi cinstita noastră carieră, de soluţionarea unei crime. Or, clientul nostru are tot ceea ce-i trebuie pentru a fi pe placul tuturor. Mai întâi al şefilor noştri, care au încredere în noi, apoi al judecătorului de instrucţie care se ocupă de afacere şi, în sfârşit, al celor douăsprezece momâi din juriu care îi vor da cel mult zece ani. Este tânăr, puţin proxenet… De iubita lui vom avea noi grijă să pară că este o curvă. Suspectat de hoţie, a avut de mai multe ori de-a face cu poliţia, dar a fost condamnat o singură dată, pentru tăinuire de obiecte furate, la patru luni, cu suspendare.

  Mai mult, tipul este de un soi rău, ne trimite la dracu când îl arestăm, îşi bate joc de noi, ne umileşte, şi-a botezat căţelul Chiappe (aşa îl chema pe prefectul de atunci al poliţiei din Paris) şi nu o dată şi-a permis să le spună unor colegi de-ai noştri: „Ai face bine s-o laşi mai moale cu «torturile» dacă vrei să mai apuci pensia. „Asemenea ameninţări că vom fi pedepsiţi într-o bună zi pentru procedeele noastre „moderne” şi „îngrijite” folosite la interogatoriu ne îngrijorează.

  „Ei, băiete, n-ai nici o şansă. Ne-am asigurat în toate privinţele ca să te băgăm la apă. „

  Iată tristul început, Papi. Aveai douăzeci şi trei de ani când te-au prins cei doi sticleţi împuţiţi, la Saint-Cloud, la 10 aprilie, la trei săptămâni după crimă, în timp ce mâncai melci.

  Ehei! Şi nu le-a păsat! Ce înflăcărare, ce perseverenţă, ce încăpăţânare, ce pasiune, ce machiavelism pentru a te face să ajungi într-o zi la Curtea cu juri unde ai primit acea palmă după care ţi-ai revenit abia peste treisprezece ani!

  Au acţionat, oare, ca atunci când e vorba de uciderea unuia din tagmă? Aş, de unde, au fost atât de zeloşi de parcă era vorba de „fabricarea” asasinului unui bancher sau ai unui cinstit tată de familie.

  Nu a fost aşa de uşor să se dea impresia că sunt vinovat. Dar, inspectorul Mayzaud de la Poliţia Judiciară, însărcinat cu afacerea, specialist în Montmartre, pornit împotriva mea atât de tare încât se va ajunge la un război deschis între el şi apărătorii mei până la Curtea cu juri, aşa cum au scris ziarele epocii, cu insulte, plângeri şi procedee neloiale, deci, Mayzaud, din nefericire pentru mine îl avea la mână pe grăsanul de Goldstein, fiu de postăvar, unul dintre acei nemernici care ling picioarele celor din tagmă în speranţa că într-o zi vor ajunge în fruntea acestora. Şi cât de docil este acest Goldstein! Mayzaud (el va declara aceasta la Curtea cu juri) îl întâlneşte poate de-o sută de ori, din întâmplare, în timpul anchetei. Şi acest preţios martor, care declarase în ziua crimei că auzise, în îmbulzeala de pe stradă, că un oarecare Roland primise trei gloanţe în stomac şi că s-a dus la spital să afle identitatea exactă a victimei şi gravitatea rănii, depoziţie susţinută de trei camarazi care nu au nici o legătură cu toată tărăşenia, acelaşi Goldstein, trei săptămâni mai târziu, la 18 aprilie, după multiple întâlniri cu Mayzaud, declară următoarele:

  În noaptea de 25 spre 26 martie, înainte de crimă, l-a întâlnit pe Papillon (adică pe mine), întovărăşit de doi necunoscuţi (iarăşi?), Papillon îl întreabă unde-l poate găsi pe Legrand. Goldstein îi răspunde: „La Clichy”. Papillon pleacă, iar el se duce imediat să-l prevină pe Legrand. În timp ce discută cu el, unul din cei doi care-l însoţeau pe Papillon intră în bar şi-i cere lui Legrand să iasă până afară. El însuşi iese puţin după aceea şi-i vede pe Papillon şi pe Legrand discutând cu calm, dar nu rămâne în preajma lor. Mai târziu, revenind în place Pigalle, îl întâlneşte din nou pe Papillon care-i spune că l-a împuşcat pe Legrand şi că-l roagă să se ducă la Lariboisiere să vadă în ce stare se află, iar dacă mai trăieşte să-l sfătuiască să-şi ţină gura.

  Căci, bineînţeles, Papi, tu care, la Curtea cu juri, eşti prezentat ca un tip teribil, ca unul din tagmă, cu atât mai periculos cu cât eşti inteligent şi şiret, tu, caidul, tu eşti atât de tâmpit încât, după ce ai tras într-un tip, în plin bulevard, să rămâi acolo, în place Pigalle, la locul crimei, aşteptând să treacă Goldstein. Nu, nu te vei duce să respiri aerul unui alt cartier sau al împrejurimilor Parisului, nu! Rămâi acolo, ca o bornă kilometrică, aşteptând ca sticleţii să vină, repede, la locul crimei, să-ţi spună bonjur.

  El, Goldstein, care spune că mă cunoaşte bine, este mai puţin tâmpit decât crede că sunt eu. A doua zi după această declaraţie, o şterge pentru o vreme în Anglia.

  În timpul ăsta, eu mă apăr ca un nebun. Goldstein? Nu-l cunosc. Este posibil să-l fi văzut, să fi schimbat câteva cuvinte cu el, aşa cum se întâmplă între oameni ce frecventează acelaşi cartier, fără să ştii cu cine ai de-a face. Într-adevăr, nu reuşesc să pun o figură pe acest nume, încât numai cu ocazia unei confruntări reuşesc să aflu cine este. Sunt surprins să constat că un tip oarecare, necunoscut de mine, mă acuză cu atâta precizie, încât mă întreb ce delict o fi comis –nu prea grav, asta-i sigur, căci tipul este prea jalnic –pentru ca sticleţii să-l poată manipula astfel. Mă mai întreb şi astăzi, de altfel. Moravuri sau droguri?

  Căci, fără el, fără declaraţiile lui succesive, care, de fiecare dată, adaugă noi cărămizi la edificiul pe care-l construiesc sticleţii, declaraţii care lasă deschisă uşa atâtor „se spune”, fără el, deci, nimic n-ar sta în picioare. Nimic.

  Dar el declară: „Am auzit-o pe doamna X spunând că… „, şi este audiată doamna X, care declară la rândul ei că s-ar putea să fi spus că… etc. Şi toată această adunătură de declaraţii care încep cu „este posibil ca”, smulse celor pe care sticleţii îi hărţuiesc fără încetare, va umple în cele din urmă dosarul.

  Iată, însă, că intervine un element miraculos la prima vedere, care, însă, mai târziu, se va dovedi extrem de periculos, fatal chiar. O maşinaţie poliţienească machiavelică, o capcană în care, împreună cu avocaţii mei, am căzut cu capul înainte. Crezând că mă salvez, m-am pierdut. Căci nu era nimic solid în dosar, mărturiile succesive ale lui Goldstein erau neverosimile. Atât de puţin convingător era dosarul încât pretinsei mele crime îi lipsea un lucru esenţial: mobilul. Neavând nici un motiv să-i port sâmbetele victimei şi nefiind nebun, cădeam în toată afacerea asta ca musca-n lapte şi orice juriu, chiar alcătuit din cele mai cretine momâi, n-ar fi putut să nu-şi dea seama.

  Atunci, poliţia inventează mobilul, iar cel ce-l lansează este un curcan ce bate Montmartre de zece ani, inspectorul Mazillier.

  Unul dintre avocaţii mei, maestrul Beffey, care se plimbă prin Montmartre în timpul liber, îl întâlneşte pe acest curcan care-i spune că ştie ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 25 spre 26 martie şi că este gata să depună mărturie, ceea ce se subînţelege că este în favoarea mea. Împreună cu Beffey, îmi spun: sau acţionează din cinste profesională sau, ceea ce pare mai verosimil, este vorba de rivalitatea dintre el şi Mayzaud.

  Şi noi cerem depoziţia lui. Noi.

  Dar ceea ce declară Mazillier nu este defel ceea ce aşteptăm noi. Declară că mă cunoaşte bine, că i-am făcut multe servicii şi adaugă: „Datorită informaţiilor furnizate de Charrière am putut să fac mai multe arestări. Circumstanţele crimei le ignor. Totuşi, am auzit spunându-se (câţi de „am auzit spunându-se” în cazul meu!) că Charrière era suspectat de nişte indivizi necunoscuţi de mine (ca să vezi!) care-i reproşau relaţiile lui cu poliţia.

  Şi iată mobilul crimei! L-am ucis pe Roland Legrand în timpul unei discuţii aprinse pentru că acesta răspândea în Montmartre zvonul că eram un turnător şi când este făcută această declaraţie a inspectorului Mazillier? La 14 aprilie. Iar cea a lui Goldstein, prin care, revenind asupra celei făcute în ziua crimei, mă vâră până-n gât în rahat? La 18 aprilie, patru zile după cea a lui Mazillier.

  Dar, în afara judecătorului de instrucţie Robbe, pe care curcanii îl au, probabil, cu ceva la mână, magistraţii nu sunt dispuşi să înghită orice fel de gogoşi.

  Ba chiar atât de puţin dispuşi încât decizia lor cade ca un trăsnet.

  Camera de punere sub acuzaţie, în faţa acestor mărturii înnădite, a acestor grămezi de bârfe, minciuni, declaraţii dirijate, impuse poate, simte că ceva nu este în regulă în acest dosar. Căci, Papi, cu toate că eşti dispus adesea să pui în acelaşi sac, considerând că fac tot atâtea parale, magistraţi, justiţie, curcani, momâi şi administraţie penitenciară, trebuie să recunoşti, şi trebuie să te înclini în faţa lor, că ai întâlnit şi magistraţi excesiv de oneşti.

  Rezultat imediat, Camera de punere sub acuzare refuză să mă trimită cu acest dosar dubios în faţa Curţii cu juri şi restituie toate actele judecătorului de instrucţie, cerând un supliment de informaţii.

  Turbarea curcanilor este fără margini şi găsesc martori peste tot, la închisoare, în ajun de-a fi eliberaţi, sau a două zi după eliberare. Tot „mi s-a spus”, „am auzit spunându-se”, „se pare că… sau aproape…„Nu se mai opresc. Dar suplimentul de informaţii nu aduce nimic, nici cel mai mic indiciu sau cel puţin un început de dovadă nouă şi serioasă.

  În sfârşit, fără nimic nou, în afară de o ciorbă de peşte prost făcută, fără peşte de soi, doar cu peşte de râu ce este dat drept peşte din Mediterana, dosarul este acceptat şi trimis la Curtea cu juri.

  Şi acolo, o nouă lovitură de trăsnet. Se petrece un lucru ce poate fi întâlnit foarte rar în lumea judiciară: un procuror general, acuzatorul public, cel al cărui rol şi interes este să apere societatea şi să avanseze pe scara ierarhică trimiţând cât mai mulţi acuzaţi în spatele gratiilor, procurorul general căruia i s-a dat dosarul pentru a susţine în numele legii acuzarea, îl ia cu vârful degetelor ca într-un cleşte şi-l pune pe birou spunând: „Nu accept să susţin acuzarea în numele legii în această afacere… Se simte că ceva este dubios şi prefabricat, daţi-l altora. „

  Cât era de radioasă, în acea zi, faţa maestrului Raymond Hubert care îmi anunţă această ştire extraordinară la Conciergerie!

  — Închipuieşte-ţi, Charrière, că dosarul este atât de puţin convingător încât a creat un nou incident. Ţine-te bine. Un procuror general a refuzat să te acuze în numele legii şi a cerut ca dosarul să fie încredinţat altcuiva!

   S-a lăsat frigul în seara asta de când stau pe banca de pe bulevardul Clichy. Fac câţiva paşi pe sub copaci, nu vreau să ies la lumină de teamă să nu întrerup lanterna magică ce-şi proiectează spre mine acel val de imagini ce vine direct de acum treizeci şi şapte de ani. Îmi ridic gulerul pardesiului. Îmi scot pălăria pentru a-mi aerisi capul înfierbântat de intensitatea acestor evocări. Mă aşez din nou, îmi adun pulpanele pardesiului peste picioare, apoi, întorcându-mă cu spatele spre bulevard, îmi trec picioarele pe sub speteaza băncii şi iată-mă aşezat invers, cu braţele sprijinite pe spetează, aşa cum stăteam pe marginea boxei acuzaţilor la şedinţele Curţii cu juri în timpul acelei prime runde din iulie 1931.

  Căci, pentru mine, nu a fost suficientă o singură sesiune, ci a fost nevoie de două.

  Foarte diferite una de alta. Una în iulie, alta în octombrie.

  Mergea prea bine, Papi! Sala nu era roşie sângerie. Cu valul de lumină al acelei minunate zile de iulie, draperiile, covoarele, robele magistraţilor păreau aproape roz deschis. Nimic asemănător unui abator, mai degrabă un imens budoar. Şi, în această sală, un preşedinte surâzător, cu o mină de om cumsecade, puţin sceptic, nu prea convins de ce citea în dosar, încât deschide dezbaterile astfel:

  — Charrière Henri, actul de acuzare nu corespunde întocmai cu ceea am dori şi ar trebui să găsim în el. Vă rog să expuneţi singur Curţii şi juraţilor cazul dumneavoastră.

  Acest lucru formidabil, nemaiauzit, de nesperat, care nu se întâmplă decât o dată la o mie de cazuri, ţi s-a întâmplat ţie, Papi, ţie. Un preşedinte al unei Curţi cu juri care-i cere acuzatului să-şi expună cazul! îţi aduci aminte de această şedinţă din luna iulie, plină de soare şi de magistraţi minunaţi? Era prea frumos, Papi. Aceşti judecători conduc dezbaterile cu atâta imparţialitate, acest preşedinte caută cu calm şi cinste profesională adevărul, punând întrebări surprinzătoare curcanilor, martorilor, punându-l pe Goldstein pe foc, scoţându-le în relief contradicţiile, permiţându-ne, mie şi avocaţilor mei, să punem întrebări încuietoare; era prea frumos, era o justiţie plină de soare, ţi-o repet, Papi, o sesiune de vacanţă cu aceşti judecători impresionaţi în favoarea ta de talmeş-balmeşul de rapoarte îndoielnice ale unor poliţişti şi mai îndoielnici.

  Acolo puteai lupta şi te puteai apăra, Papi. Să lupţi, cu cine? Adversarii nu lipseau, erau numeroşi.

  Primul martor capital, deja manipulat de Casa Curcanii & Cie, mama victimei. Nu cred că din rea credinţă, ci din inconştienţă, şi-a însuşit insinuările curcanilor.

  Mama nu mai declară ceea ce a auzit o dată cu comisarul -” Papillon Roger” –şi că Legrand a mai spus (când?) că unul dintre prietenii lui Goldstein îl cunoaşte bine pe Papillon. Ea declară, astăzi, că fiul ei a răspuns: „Este Papillon, Goldstein îl cunoaşte. „A uitat de Roger şi a adăugat „Goldstein îl cunoaşte”, cuvinte pe care comisarul Gerardin şi inspectorul Grimaldi nu le-au auzit. Nu vi se pare curios că un comisar nu-şi notează un lucru atât de important, nu?

  Maestrul Gautrat, avocatul părţii civile, mă roagă să-i cer iertare mamei victimei. Îi spun:

  — Doamnă, nu am de ce să vă cer iertare, căci nu eu sunt ucigaşul fiului dumneavoastră. Mă înclin, însă, în faţa durerii pe care o trăiţi, este tot ceea ce pot face.

  Dar comisarul Gerardin şi inspectorul Grimaldi nu schimbă cu nimic prima lor declaraţie. Legrand a spus „Papillon Roger”, asta-i tot.

  Atunci apare martorul perpetuu, bun în toate sosurile, Goldstein. Acest martor, adevărat disc înregistrat pe quai des Orfevrès, la nr. 36, a făcut cinci sau şase depoziţii. S-au reţinut doar trei în dosar. De fiecare dată, declaraţiile lui mă învinovăţesc şi mai mult, chiar dacă se contrazic, adăugând o nouă proptea pentru susţinerea schelăriei poliţiştilor. Îl revăd ca şi cum ar fi azi. Vorbeşte încet, abia a ridicat mâna să spună „Jur”. Când şi-a terminat depoziţia, maestrul Beffey atacă:

  — Goldstein, înainte de toate, de câte ori l-ai întâlnit, din întâmplare, pe inspectorul Mayzaud, care declară el însuşi că v-aţi întâlnit şi aţi discutat despre această afacere de mai multe ori? Este ceva curios, Goldstein. În prima depoziţie susţineţi că nu ştiţi nimic despre această afacere, apoi spuneţi că îl cunoaşteţi pe Papillon, apoi declaraţi că l-aţi întâlnit în noaptea crimei, chiar înaintea acesteia, apoi că v-a rugat să vă duceţi la Lariboisiere să vedeţi cum se simte Legrand. Cum vă explicaţi aceste declaraţii diferite?

  În loc de răspuns, Goldstein nu face decât să repete un singur lucru: „îmi era teamă de Papillon, căci era teroarea din Montmartre. „

  Este evident că protestez prin atitudinea mea şi preşedintele îmi spune:

  — Acuzat, aveţi întrebări pentru martor?

  — Da, domnule Preşedinte. Mă uit fix la Goldstein.

  — Goldstein, întoarce-te spre mine, priveşte-mă în faţă. Care este motivul care te face să minţi şi să mă acuzi pe nedrept? Care este delictul cunoscut de Mayzaud pe care-l plăteşti cu aceste declaraţii mincinoase?

  Imbecilul mă priveşte în faţă, tremurând, dar reuşeşte, totuşi, să pronunţe clar:

  — Spun adevărul.

  Atunci, acolo, l-aş fi ucis pe acest ticălos! Mă întorc spre Curte.

  — Domnilor judecători, domnilor juraţi, procurorul general spune că sunt un personaj viclean, inteligent şi abil, or, din declaraţiile martorului reiese că sunt un imbecil perfect şi am să v-o dovedesc. Dacă eşti un om inteligent, ca să-i faci cuiva o confidenţă atât de gravă, ca să-i spui că i-ai ucis un prieten, înseamnă că-l cunoşti foarte bine; dar trebuie să fii un adevărat imbecil să-i mărturiseşti aşa ceva unui necunoscut, or pentru mine Goldstein este un necunoscut.

  Şi, întorcându-mă spre Goldstein, continui:

  — Poţi cita, în Paris sau în Franţa, o singură persoană care ne-a văzut împreună, stând de vorbă?

  — Nu ştiu pe nimeni care ar putea face o astfel de depoziţie.

  — Bine. Poţi cita, în Montmartre, Paris sau Franţa, un bar, restaurant sau bistro unde am băut sau mâncat o singură dată împreună?

  — Nu am băut, nici nu am mâncat cu dumneata.

  — Foarte bine. Spui că prima dată când m-ai întâlnit în acea noapte bizară eram însoţit de doi indivizi. Cine erau?

  — Nu-i cunosc.

  — Nici eu, de fapt. Spune repede, fără să te gândeşti, unde ţi-am dat rendez-vous ca să-mi aduci răspunsul la comisionul pe care te-am trimis să mi-l faci la spital şi dacă acest loc l-ai comunicat şi celor care te însoţeau. Dacă nu le-ai spus nimic, de ce ai procedat astfel?

  Nici un răspuns.

  — Răspunde, Goldstein, de ce nu răspunzi?

  — Nu ştiam unde să te găsesc. Maestrul Raymond Hubert:

  — Deci, clientul meu te trimite să-i faci un comision atât de important, să vezi în ce stare se găsea Roland Legrand şi dumneata nu ştiai unde să-i aduci răspunsul? Este tot atât de ridicol pe cât este de necrezut!

  Da, Papi, este de necrezut, dar a fost şi mai lamentabil să se accepte ca toată acuzarea să se construiască pe mărturii succesive, de fiecare dată agravante ale acestui nenorocit, care nici măcar nu era destul de inteligent să nu se dea de gol, cu toate că fusese dresat cu grijă de către curcani ca să răspundă în sensul dorit de ei.

  Preşedintele:

  — Charrière, poliţia pretinde că l-ai ucis pe Legrand pentru că ţi-a spus că eşti un turnător. Ce ai de declarat?

  — Am avut de-a face cu poliţia de şase ori şi de fiecare dată s-a văzut că am fost basma curată şi m-au eliberat; o singură dată am fost condamnat la patru luni, cu suspendare. Niciodată nu am fost arestat cu altcineva, niciodată nu am dat declaraţii care să ducă în arestarea cuiva. Este de necrezut şi imposibil de admis că atât timp cât sunt în mâinile poliţiei nu vorbesc, dar când sunt în libertate îmi denunţ prietenii.

  — Un inspector spune că eşti un turnător. Introduceţi-l pe inspectorul Mazillier.

  — Declar că Charrière mi-a dat informaţii care m-au făcut să arestez numeroşi şi periculoşi indivizi şi că acest zvon circula prin Montmartre. În ceea ce priveşte afacerea Legrand, nu ştiu nimic despre asta.

  — Ce ai de spus, Charrière?

  — La sfatul maestrului Beffey, care mi-a spus că acest individ cunoaşte adevărul despre uciderea lui Legrand, am cerut să fie citat la anchetă. Şi-mi dau seama că avocatul meu şi cu mine am căzut într-o capcană periculoasă. Sfătuindu-l pe maestrul Beffey să-l citeze, inspectorul Mazillier i-a spus că ştie totul despre această afacere, şi avocatul meu a crezut, cum am crezut şi eu. Am crezut fie că este un poliţist onest, fie că este vorba de-o rivalitate între el şi Mayzaud, ceea ce-l face să depună mărturie despre crimă. Or, vedeţi şi dumneavoastră, acest poliţist nu ştie nimic despre crimă.

  Era evident, în schimb, că depoziţiile acestui inspector dădeau crimei, în sfârşit, mobilul care-i lipsea. Într-adevăr, venind de la un poliţist, această declaraţie era providenţială, salva eşafodajul acuzării şi dădea ceva consistenţă unui dosar care nu prea ţinea.

  Căci, este evident şi acum că, fără ajutorul dat de Mazillier, cu toate eforturile inspectorului Mayzaud, dosarul acuzării ar fi fost ca şi inexistent. Manevra era atât de evidentă încât te miri că a fost reţinută de acuzare.

  Dar eu continui să mă bat şi le spun:

  — Domnilor de la Curte, domnilor juraţi, dacă aş fi fost cu adevărat un turnător al poliţiei, doar două variante ar fi fost posibile: sau nu l-aş fi ucis pe Roland Legrand pentru că mă făcea turnător, căci un personaj atât de josnic cum este un turnător acceptă o astfel de insultă fără să crâcnească; sau dacă, în urma acestei jigniri, aş fi tras asupra lui Legrand, fiţi siguri că poliţia ar fi respectat regulile jocului şi s-ar fi abţinut să mă înfunde cu această îndârjire şi această stângăcie evidente pentru că ar fi avut în continuare nevoie de mine. Mai mult, ar fi închis ochii în ceea ce priveşte această răfuială între tipi neînsemnaţi ai tagmei sau ar fi aranjat ceva ca să fi părut că am fost în legitimă apărare. Se pot cita numeroase exemple de acest fel, dar, din fericire pentru mine, nu este cazul. Domnule Preşedinte, îi pot pune o întrebare martorului?

  — Da.

  Ştiind unde vreau să ajung, maestrul Raymond Hubert cere Curţii să-l dezlege pe Mazillier de secretul profesional, fără de care nu-mi va putea răspunde.

  Preşedintele:

  — Curtea, prin puterea ei discreţionară, îl dezleagă pe inspectorul Mazillier de secretul profesional şi-i cere, în interesul adevărului şi al justiţiei, să răspundă la întrebarea ce i se va pune.

  — Inspectore Mazillier, vreţi să citaţi, în Franţa, în colonii sau în străinătate, un singur om pe care l-aţi arestat datorită informaţiilor mele?

  — Nu pot să răspund.

  — Sunteţi un mincinos, inspectore! Nu puteţi să răspundeţi pentru că nu a existat niciodată aşa ceva!

  — Charrière, controlează-ţi expresiile, mă pune la punct preşedintele.

  — Domnule Preşedinte, apăr aici două lucruri: onoarea şi viaţa mea!

  Dar incidentul nu merge mai departe. Mazillier se retrage.

  Iar ceilalţi martori cum au mai defilat! Toţi purtând parcă acelaşi tip de costum, executat din acelaşi cupon de stofă, tăiat şi cusut la fel, confecţionat de Casa Curcanii & Cie, adresa: quai des Orfevrès, nr. 36, Paris. Poliţia judiciară din 1930. Sper că s-a schimbat ceva de atunci. Să sperăm, dar să nu credem prea mult în această schimbare.

  Şi ultima ta explicaţie, Papi, nu ţi-o aminteşti, era atât de logică? Dacă mi-o amintesc? Dar crezi că se putea s-o uit?

  — Domnilor, fiţi drepţi cu mine şi ascultaţi-mă cu atenţie. Legrand n-a încasat decât un singur glonte, nu s-a tras decât o singură dată asupra lui, a rămas în picioare, a plecat viu, a fost lăsat să ia liniştit un taxi. Deci, cel care a tras nu a vrut să-l omoare, căci altfel ar fi tras patru, cinci sau şase gloanţe, aşa cum procedează cei din tagmă. Oricine frecventează Montmartre o ştie. Da sau nu?

  Deci, dacă aş fi fost eu, v-aş mărturisi faptul şi v-aş declara: „Domnilor, acest om, pentru un anume motiv, pe drept sau pe nedrept, a discutat cu mine sau m-a acuzat de ceva, a dus mâna la buzunar şi cum era un tip din tagmă, ca şi mine, mi-a fost teamă şi am tras, că să mă apăr, un singur glonte. „Dacă fac o asemenea declaraţie, vă dau în acelaşi timp dovada că n-am vrut să-l omor, deoarece a plecat pe picioare şi în viaţă, şi atunci închei, spunându-vă: „Deoarece un inspector spune că sunt foarte util poliţiei, vă rog să acceptaţi că ceea ce v-am spus este adevărat, ca şi depoziţia mea, şi să mă judecaţi pentru lovituri şi răni ce au provocat moartea victimei fără intenţie. „

  Tribunalul mă ascultă în linişte, gândindu-se, probabil, la spusele mele. Adaug:

  — De zece ori, de-o sută de ori, atât maestrul Raymond Hubert, cât şi maestrul Beffey mi-au pus următoarea întrebare: „Dumneata ai tras? Dacă este aşa, spune-le-o. Vei căpăta cel mult cinci ani, poale mai puţin, nu poţi fi condamnat la mai mult. Ai douăzeci şi ceva de ani. Vei ieşi din închisoare încă tânăr. „

  Dar, domnilor de la Curte, domnilor juraţi, nu pot urma acest drum, deşi sunt sigur că aşa m-aş salva chiar de la ghilotină sau de la ocnă, căci sunt nevinovat şi victimă a unei maşinaţiuni a poliţiei.

  Toate acestea se petreceau la acea Curte cu juri plină de soare, unde mi se dăduse posibilitatea să mă explic până la capăt. Nu, Papi, era preA. Frumos, mergea prea bine, simţeam că tribunalul era tulburat şi că victoria era posibilă. Puşti sărman, nu vedeai că totul era prea frumos?

  Căci atunci s-a produs un incident pus la cale de Mayzaud, care dovedea încă o dată, fără nici o îndoială, machiavelismul acestui personaj diabolic. Simţind că partida este pierdută pentru el şi că eforturile sale de cincisprezece luni riscau să fie reduse la zero, face un lucru care este interzis. Cu ocazia suspendării unei audienţe, intră în sala unde mă aflam doar cu jandarmii şi unde nu are dreptul să pătrundă. Şi, apropiindu-se de mine, are neobrăzarea să-mi spună: „De ce nu le spui că vinovatul este Roger Corsicanul? Cu totul surprins, îi răspund:

  — Dar nu-l cunosc pe Roger Corsicanul!

  Discută un minut, iese repede, se duce la procuror şi-i spune:

  — Papillon mi-a mărturisit că vinovatul este Roger Corsicanul. Atunci se întâmplă ceea ce vroia acest nenorocit de Mayzaud.

  Şedinţa se suspendă cu toate protestele mele. Şi, totuşi, încerc să mă apăr şi le explic:

  — De atâtea luni Mayzaud vehiculează aceleaşi argumente:

  — Afirmă că nu există decât un Papillon în această afacere şi că acela sunt eu

  — Susţine că eu sunt, fără nici o îndoială, ucigaşul lui Legrand

  — Declară că nu numai el este convins de acest lucru, dar aduce şi martori cinstiţi, de necombătut, care dovedesc, fără nici cea mai mică îndoială, vina mea.

  Dacă poliţiştii au găsit toţi martorii şi toate dovezile necesare împotriva mea, din ce cauză tot eşafodajul lor nu ţine?

  Totul să fie, oare, minciună în acest dosar? Şi este oare de ajuns să se arunce un nume nou în arenă pentru ca nimeni să nu mai fie prea sigur că Papillon este vinovatul?

  Deoarece până acum consideraţi că aveţi toate dovezile că sunt vinovat, este posibil ca doar pe baza unei simple supoziţii privind existenţa unui fantomatic Roger Corsicanul –fabricat de Mayzaud, dacă mă credeţi pe mine, fabricat de mine, dacă încă o dată el este cel crezut –totul să fie oprit şi să o luăm de la capăt?

  Nu cred că este posibil aşa ceva, cer ca dezbaterile să continue, cer să fiu judecat.

  Vă rog, domnilor juraţi, domnule preşedinte!

  Câştigaseşi, Papi, aproape câştigaseşi, dar corectitudinea procurorului general te-a făcut să pierzi. Căci acesta, Cassagnau, se ridică şi spune:

  — Domnilor juraţi, domnilor de la Curte, nu pot susţine acuzarea… Nu mai ştiu. Trebuie să evităm un incident neplăcut. Propun Curţii să amâne judecarea şi am să cer un supliment de informaţii.

  Nimic altceva, Papi; doar aceste fraze ale procurorului Cassagnau sunt suficiente pentru a dovedi că ai fost condamnat pe baza unui dosar măsluit.

  Căci dacă acest magistrat cinstit ar fi avut în faţă un caz clar, indiscutabil, dacă ar fi fost sigur pe dosarul din mâna lui, n-ar fi spus: „Opriţi Curtea cu juri, nu pot susţine acuzarea. „

  Ar fi spus: „încă o invenţie a lui Charrière, acuzatul vrea să ne încurce cu acest Roger Corsicanul. Nu cred nici un cuvânt, domnilor, am în mână tot ce trebuie pentru a dovedi că Charrière este vinovat şi am s-o fac. „

  Or, n-a spus-o, n-a făcut-o, de ce? Pentru că, fiind un om onest, nu credea destul în acest dosar şi începea să-şi pună unele întrebări cu privire la corectitudinea curcanilor care-l alcătuiseră.

  Şi iată cum, biet puşti de douăzeci şi patru de ani, în momentul în care au simţit că pierd ruşinos partida, curcanii te-au legat la gard tocmai când ajunseseşi la finiş, ştiind că acel Roger Corsicanul era un fals. Sperau ca până la cealaltă Curte cu juri să mai poată fabrica alte bazaconii. Şi se bazau, desigur, în toate şmecheriile lor, pe faptul că o altă Curte, un alt Preşedinte, un alt procuror general, în mohoreala începutului de octombrie, nu-ţi vor mai fi tot atât de favorabili şi că budoarul se va transforma în abator.

  Se suspendă Curtea cu juri şi se cere un nou supliment de informaţii, al doilea în această afacere.

  Bineînţeles, suplimentul de informaţii nu va aduce nici un fapt nou. Roger Corsicanul nu va fi găsit niciodată.

  În timp ce se adună suplimentul de informaţii solicitat, jandarmii sunt corecţi şi depun mărturie contra lui Mayzaud în legătură cu incidentul din iulie, când acesta a intrat fără să aibă dreptul în camera în care ei mă păzeau. De altfel, cum ar fi fost posibil ca un om care striga că este inocent şi demonstra logic acest lucru, care simţea că argumentele lui au convins Curtea, cum ar fi putut acest om să arunce totul în aer şi să spună deodată: „Mă aflam acolo, dar nu eu am tras, ci Roger Corsicanul. „

  Şi cealaltă Curte cu juri, Papi? Cealaltă sesiune, ultima, definitiva, cea în care ghilotina aceea uscată, care nu face să curgă sânge, a început să funcţioneze, atunci când cei douăzeci şi patru de ani ai tăi, tinereţea ta, încrederea ta în viaţă au primii lovitura de măciucă, pe viaţă, atunci când Mayzaud, regăsindu-şi tot aplombul, se scuză în faţa procurorului general şi recunoaşte că a greşit în luna iulie, atunci când tu i-ai strigat „îţi voi smulge masca ta de om cinstit, Mayzaud!„…vrei cu adevărat s-o mai retrăieşti?

  Ţii cu tot dinadinsul să revezi acea sală, acea zi mohorâtă? Treizeci şi şase de ani au trecut, băiete, de câte ori vrei să-ţi repet? Vrei să simţi din nou pe obraz palma aceea zdravănă care te-a obligat să lupţi atâţia ani ca să ajungi abia astăzi, aici, pe această bancă de pe bulevardul Clichy din Montmartre? Da, pentru a putea aprecia mai bine drumul parcurs, vreau să cobor rând pe rând treptele scării pe care am ajuns în fundul puţului ticăloşiei umane.

  Îţi aduci aminte? Când ai intrat în sala Curţii cu juri, frumos, cu un costum impecabil, cu moaca ta de puşti de douăzeci de ani, ai constatat imediat cât de diferită era de cealaltă! Şi totuşi, era aceeaşi!

  Mâi întâi, cerul este atât de înnorat şi plouă încontinuu încât e nevoie să se aprindă luminile. De data asta totul este îmbrăcat în sânge. Roşu sângeriu. Covoare, draperii, robele magistraţilor, toate stofele fuseseră parcă muiate în coşul în care cad capetele ghilotinate. De data asta magistraţii nu mai sunt pe punctul de a pleca în vacanţă, s-au întors din vacanţă, nu-i la fel ca în iulie. Şi, apoi, să trebuiască să rezolve chiar la întoarcere această mică răfuială între tineri din Montmartre li se pare un lucru plicticos, mai ales că trenează de atâta timp. Trebuie să treacă la afaceri într-adevăr serioase.

  Câtă dreptate au persoanele cu experienţă în palatele de justiţie, avocaţi şi magistraţi, care ştiu mai bine ca oricine cât de mult influenţează timpul de afară, perioada anului, caracterul preşedintelui, dispoziţia lui din ziua aceea, personalitatea procurorului general, a juriului, forma în care se găsesc acuzatul şi avocaţii lui, balanţa dreptăţii care se vrea echitabilă.

  De data asta preşedintele nu-mi mai acordă favoarea să-mi expun singur cazul şi se mulţumeşte cu lectura monotonă, de către grefier, a actului de acuzare.

  Cele douăsprezece momâi din juriu au creierul umed ca şi timpul de afară, asta se vede bine în ochii lor verzi-albaştri de imbecili. Nu le vine greu să absoarbă ca o sugativă tâmpeniile „literare” cuprinse în actul acuzării.

  Procurorul general, primul furnizor al ghilotinei, nu are nimic uman în el. El n-ar fi în stare să spună, precum Cassagnau: „Nu pot susţine acuzarea… „

  Cum am intrat, după ce-am aruncat o privire rapidă asupra mulţimii, am simţit toate astea: „Fii atent, Papillon, în faţa acestei Curţi cu juri nu te vei putea apăra bine. „Şi mă înşel foarte puţin în această apreciere pentru că, în tot timpul dezbaterilor, care vor dura două zile, nu voi fi lăsat aproape deloc să vorbesc. Nici o asemănare cu Curtea cu juri din iulie. De altfel, în iulie se întâmplase aproape un miracol.

  Aceleaşi mărturii, aceleaşi depoziţii, aceleaşi presupuneri –„se spune”, „am auzit spunându-se” etc. –ca şi în iulie. Inutil să revenim în detaliu, acelaşi circ reîncepe, cu singura diferenţă că, dacă mă înfurii, dacă izbucnesc uneori, mi se ia imediat dreptul de a vorbi.

  Singurul lucru nou, venirea unui martor care susţine alibiul meu, Lellu Femand, şofer de taxi, care nu avusese răgazul să facă o depoziţie în iulie, înaintea suspendării procesului, singurul martor pe care curcanii nu reuşiseră să-l găsească şi pe care îl considerau doar un mit.

  Era, totuşi, un martor capital pentru mine, căci a declarat că atunci când a intrat la Iris-Bar spunând „S-a tras cu revolverul” eu eram acolo.

  Ciudată poveste, căci deşi în timpul instrucţiei curcanii nu-l găsesc pe Lellu, găsesc în schimb un alt martor, un recidivist, care are în spate zece condamnări şi care declară că cel ce va apărea într-o zi şi va depune mărturie în favoarea mea este un martor de complezenţă.

  Şi inspectorul Mayzaud, care, într-un lung raport, negase existenţa lui Lellu, el care pretinde că poate găsi orice probă şi dovedi totul, cum se face că nu l-a întâlnit niciodată pe martorul citat de noi? Ştie el, oare, că, deşi nu poate fi găsit, acest martor este hotărât să se prezinte de bună voie? Un martor despre care comisarul de cartier afirmă că este un om cinstit şi muncitor?

  Lellu confirmă mărturia, dar este acuzat că face o depoziţie de complezenţă. Maestrul Raymond Hubert ridică braţele spre cer:

  — După asta, nu vă mai rămâne altceva de făcut, domnule Lellu, decât să vă duceţi la plimbare!

  Mă cuprinde parcă din nou turbarea pe banca asta verde de pe bulevard, nu simt nici frigul, nici ploaia fină care începe să cadă!

  Îl mai revăd pe patronul de la Iris-Bar declarând la bară că nu puteam să fiu la el, când Lellu a intrat spunând că s-a tras afară, pentru că el îmi interzisese să mai intru în bistroul lui de vreo cincisprezece zile.

  Ceea ce înseamnă că eram atât de cretin încât, într-o poveste atât de gravă, în care îmi jucam libertatea şi poate viaţa, să dau ca alibi tocmai locul unde nu mi se mai permitea să intru! Şi chelnerul confirmă declaraţia patronului. Uită să adauge, evident, că permisiunea de-a ţine deschis până la ora 5 dimineaţa este o favoare din partea poliţiei şi că, dacă ar fi spus adevărul, şi-ar fi aprins paie în cap. Ceea ce ar fi însemnat, totodată, închiderea bistroului la ora două dimineaţa. Patronul îşi apăra afacerea, chelnerul bacşişurile.

  Maestrul Raymond Hubert a făcut tot ce-a putut, iar maestrul Beffey la fel. Un maestru Beffey atât de indignat încât a ajuns la un război deschis împotriva lui Mayzaud, care, în rapoartele confidenţiale ale poliţiei (nu atât de confidenţiale încât un ziarist dibaci să nu reuşească să pună mâna pe ele şi să le publice), încerca să-l compromită povestind tot felul de istorioare de moravuri care nu aveau însă nimic de-a face cu cazul meu.

  Este sfârşitul. Vorbesc ultimul. Ce să le spun? „Sunt întru totul nevinovat şi victimă a unei maşinaţiuni a poliţiei. Asta-i tot. „

  Juraţii şi tribunalul se retrag. După o oră, intră, eu mă ridic, în timp ce ei îşi ocupă locurile. Mă aşez din nou. Apoi, preşedintele se ridică la rândul lui pentru a citi sentinţa: „Acuzat, ridică-te. „

  Şi am impresia că mă aflu din nou în acea sală a Curţii cu juri, uitând că stau aşezat sub aceşti copaci de pe bulevardul Clichy; încerc să mă ridic imediat în picioare, dar cum picioarele-mi sunt prinse sub speteaza băncii pe care mă aşezasem invers, cad în fund.

  Şi astfel, aşezat, şi nu în picioare cum ar fi trebuit să fiu, am impresia că ascult, din nou, în 1967, sub copacii de pe bulevard, vocea fără timbru a preşedintelui care, în octombrie 1931, citeşte sentinţa:

  — Acuzat, eşti condamnat la muncă silnică pe viaţă. Gardieni, luaţi-l pe condamnat.

  Sunt pe punctul de a-mi întinde braţele, dar nimeni nu-mi va pune cătuşele, jandarmii nu mai sunt alături de mine. Nu văd decât o biată bătrână, care s-a culcat chircită şi care-şi acoperă capul cu nişte ziare pentru a se proteja de frig şi de ploaie.

  Îmi eliberez picioarele, mă scol şi mi le dezmorţesc, apoi, ridicând uşor ziarele, pun o bancnotă de 100 de franci în mâna acestei bătrâne condamnate şi ea la mizerie pe viaţă.

  Pentru mine, „pe viaţă” nu a însemnat decât treisprezece ani.

  Şi tot pe sub copacii de pe bulevardul Clichy mă duc până în place Blanche, urmărit de ultima imagine a acelei Curţi cu juraţi, unde, în picioare, am primit palma zdravănă care m-a înlăturat din Montmartre, din Montmartre-ul meu, timp de aproape patruzeci de ani.

  Apoi, în lumina acestei pieţe minunate, lanterna magică se stinge şi nu mai văd decât nişte cerşetori care, aşezaţi la ieşirea din metrou, dorm cu capul pe genunchi.

  Încerc să găsesc repede un taxi. Nu mă atrage nimic, nici umbra copacilor care-mi ascund lumina artificială, nici strălucirea pieţei cu cabaretul Moulin-Rouge, luminat din plin. Una îmi aminteşte mult prea mult de trecutul meu, cealaltă îmi strigă: „Nu mai eşti de aici. „Totul, da, totul este schimbat, pleacă repede dacă vrei să nu vezi că toate amintirile celor douăzeci de ani ai tăi au murit, au fost îngropate.

  — Hei! Taxi! La gara Lyon, vă rog!

  Şi, în cursa care mă duce la nepotul meu, îmi rememorez toate articolele pe care maestrul Raymond Hubert mi le-a dat să le citesc după condamnare. Nu era unul care să nu scoată în evidenţă îndoiala care a planat de-a lungul dezbaterilor. La Depeche, La France, Le Matin, L Intransigeant, L Humanite, Le Journal, care publică chiar un articol intitulat „Afacere obscură”.