— Şase zile să scoatem pământul, dacă n-o să fie cumva mai mult

  — Trei zile să armăm

  — Total: nouă zile.

  — Suntem în 24 noiembrie, deci pe 4 decembrie totul ar putea fi O. K. Cât se poate de sigur.

  „Vom ataca într-o vineri, la ora opt seara, banca închizându-se la ora şapte. Vom avea la dispoziţie noaptea de vineri spre sâmbătă, toată ziua de sâmbătă, noaptea de sâmbătă spre duminică şi toată duminica. Dacă totul merge bine, putem zbura din cuib la ora două dimineaţa. În total, cincizeci şi două de ore de muncă. De acord?

  — Nu, Paulo. Nu sunt deloc de acord.

  — De ce, Papi?

  Banca se deschide la ora şapte dimineaţa ca să se facă curat. Dintr-un motiv oarecare, s-ar putea ca cineva să dea alarma la acea oră, deci nu prea târziu după ce noi am şters-o. Iată ce vă propun: trebuie să reuşim să terminăm treaba duminică până la ora optsprezece. Până când vom termina împărţirea, se va face ora douăzeci. Plecând la acea oră, avem la dispoziţie unsprezece ore dacă alarma se dă la ora şapte şi treisprezece ore dacă se va da abia la ora nouă.

  În final, sunt toţi de acord cu propunerea mea. Bem şampanie şi ascultăm discurile pe care le-a adus Paulo: Maurice Chevalier, Piaf, Parisul, balurile populare… în faţa paharelor pline, fiecare visează la ziua cea mare. Este aproape, putem să o atingem parcă cu mâna.

  Papi, nota de plată pe care ţi-ai gravat-o în inimă o să poţi s-o plăteşti în curând, la Paris. Dacă totul merge bine, dacă am şansa de partea mea, voi reveni din Franţa la Callao şi am s-o caut pe Maria.

  Tată, pe dumneata te voi întâlni mai târziu. Sărmane şi minunat tată! Va trebui să aştept, ca să-l pot îmbrăţişa, să îngrop în mine omul de altădată, aventurierul… Asta nu-mi va cere prea mult timp după ce mă voi fi răzbunat şi-mi voi fi făcut o situaţie bună.

  Totul s-a întâmplat a doua zi după ce am sărbătorit atingerea fundaţiilor băncii, dar noi aveam să aflăm cu întârziere… Ne-am dus într-un oraş din apropiere să vedem un grup de sudură şi tăiere cu arc electric din cele produse de General Electric. Foarte corect îmbrăcaţi, camaradul meu şi cu mine am plecat pe jos şi i-am găsit pe Paulo şi Auguste doi kilometri mai departe, în maşină.

  — Merităm plimbarea asta, nu-i aşa fraţilor? Respiraţi, respiraţi din plin acest vânt de libertate.

  — Ai dreptate, Paulo, merităm această plimbare! Să nu conduci prea repede ca să avem timp să admirăm peisajul.

  Stând în două pensiuni diferite, am petrecut trei zile în acel frumos port plin de bărci şi animat de-o populaţie pestriţă şi veselă, în fiecare seară ne întâlneam toţi patru. „Nu tu night-club, nu bordel, nu prostituate, suntem în călătorie de afaceri, camarazi”, ne-a spus Paulo. Avea dreptate.

  Cu el ne-am dus să examinăm aparatul în linişte. Este formidabil, dar trebuie plătit cu bani peşin şi noi n-avem toţi biştarii necesari. Paulo telegrafiază la Buenos Aires şi, din fericire, dă adresa pensiunii unde stă, în port. Ne hotărâm să ne întoarcem acasă, în oraş, iar el să revină singur, două sau trei zile mai târziu, să ia banii şi aparatul. Plecăm foarte destinşi după aceste trei zile de vacanţă.

  Ca de obicei. Paulo ne lasă pe mine şi pe Gaston în colţul străzii. Vila se află cam la o sută de metri. Mergem încet, fericiţi că ne vom revedea capodopera de tunel, când, deodată, îl apuc pe Gaston de braţ şi-l opresc brusc. Ce se întâmplă în faţa casei? Sunt sticleţi, vreo douăsprezece persoane, apoi văd doi pompieri ieşind din pământ în mijlocul străzii. Nu-i nevoie să mi se explice, am înţeles totul, Tunelul a fost descoperit!

  Gaston începe să tremure ca şi când ar avea febră, apoi, clănţănind din dinţi, nu găseşte nimic mai bun să spună decât această superbă idioţenie:

  — Ne-au dărâmat tunelul nostru atât de frumos! Ce bandă de imbecili! Un tunel aşa de frumos!

  Chiar în acel moment, un tip cu o moacă de sticlete, pe care poţi s-o recunoşti de la un kilometru, ne priveşte. Dar situaţia mi se pare nespus de caraghioasă încât izbucnesc într-un râs atât de vesel şi de adevărat încât poliţistul, chiar dacă ar fi avut cea mai mică îndoială în ceea ce ne priveşte, ne crede nişte simpli trecători. Luându-l pe Gaston de braţ, îi spun tare, în spaniolă:

  — Ce tunel au săpat hoţii ăştia!

  Şi, încet, întorcând spatele capodoperei noastre, părăsim strada fără să ne grăbim şi fără să avem neplăceri. Dar acum trebuie să acţionăm repede. Îl întreb pe Gaston:

  — Câţi bani ai asupra ta? Eu am aproape şase sute de dolari şi o mie cinci sute de bolivari. Şi tu?

  — Am două mii de dolari în total, îmi răspunse Gaston.

  — Cel mai bine, Gaston, ar fi să ne despărţim aici, în stradă.

  — Ce vei face, Papi?

  — Mă întorc în portul unde am fost împreună şi voi încerca să mă îmbarc pe un vas care pleacă în orice direcţie, dacă este posibil direct spre Venezuela.

  Nu putem să ne îmbrăţişăm în plină stradă, dar, emoţionat, Gaston are ochii plini de lacrimi ca şi mine când ne strângem mâinile. Nimic nu-i apropie pe oameni mai mult decât aventura şi pericolul trăite împreună.

  — Noroc, Gaston!

  — Baftă, Papi!

  Paulo şi Auguste au plecat pe căi diferite, unul în Paraguay şi celălalt la Buenos Aires. Gagicile lui Paulo nu mai dorm acum cu perna-n braţe.

  Am reuşit să găsesc un loc pe un vapor pentru Porto Rico. De acolo am luat avionul spre Columbia, apoi un vapor spre Venezuela.

  De abia câteva luni mai târziu am aflat ce se întâmplase: conducta principală de apă a bulevardului pe care se afla banca se spărsese. Ca s-o repare, traficul a trebuit să fie deviat pe străzile paralele. Un camion enorm, cu bare de fier, a trecut pe strada noastră, peste tunelul nostru, care s-a prăbuşit sub roţile din spate.

  Strigăte, stupefacţie, poliţie… şi-au dat imediat seama despre ce era vorba.

  Capitolul 7 – Carotte – Muntele de pietate.

  Iată-mă la Caracas, în ziua de Crăciun. Toate străzile importante sunt minunat luminate. Peste tot auzi cântece, se cântă cu acel inegalabil simţ al ritmului specific oamenilor din popor. Veselia este generală. Eu sunt puţin deprimat din cauza eşecului, dar nu prea trist. Am jucat, am pierdut, este sigur, dar sunt tot în viaţă şi mai liber ca oricând. Şi, apoi, cum spunea Gaston, era totuşi un tunel atât de frumos!

  Puţin câte puţin mă las cucerit de ambianţa pe care o creează aceste cântece dedicate naşterii copilaşului din Bethleem şi, probabil, liniştit, cu sufletul din nou senin, îi trimit o telegramă Mariei: „Maria, fie ca acest Crăciun să umple de fericire casa în care mi-ai dat atâtea”

  Mi-am petrecut Crăciunul la spital, cu Picolino. S-a ridicat din pat şi, în grădina spitalului, aşezaţi pe-o bancă, am avut şi noi Crăciunul nostru. Cumpărasem două hallacas, o specialitate ce nu se face decât la Crăciun, cele mai bune şi mai scumpe pe care le-am găsit. În buzunare aveam două sticle plate cu chianti.

  Crăciun de săraci? Nu, Crăciun de oameni bogaţi, foarte bogaţi! Crăciunul unor oameni care au scăpat de „calea putreziciunii”. Crăciun strălucind de lumina unei prietenii cimentate de grele încercări. Crăciun de libertate totală, chiar şi de aceea de a face nebunii ca mine. Crăciun fără zăpadă, la Caracas, plin de florile acestei grădini de spital, Crăciun de speranţă pentru Picolino, a cărui limbă nu mai atârnă şi nici saliva nu-i mai curge, de când este îngrijit. Da, Crăciun miraculos pentru el, pentru că a pronunţat distinct un „da” fericit când l-am întrebat dacă hallacas sunt bune.

  Dar, Dumnezeule! Cât de greu este să-ţi refaci viaţa! Trec câteva săptămâni dificile şi, totuşi, nu mă descurajez. Am în mine două lucruri: primul, o încredere neclintită în viilor; al doilea, o dorinţă mult prea puternică de a trăi. Chiar atunci când poate că ar trebui să-mi fac griji, o întâmplare de pe stradă mă face să râd, iar dacă întâlnesc un camarad pot petrece seara cu el amuzându-mă ca la douăzeci de ani. Asta îmi menţine moralul.

  Un doctor mi-a dat ceva de lucru în laboratorul lui de produse cosmetice. Nu câştig mult, dar destul ca să fiu întotdeauna bine îmbrăcat, chiar elegant. Tinereţea mea face restul. Îl părăsesc şi încep să lucrez pentru o unguroaică; a pus pe roate o făbricuţă de iaurt în casa ei şi aici fac cunoştinţă cu un aviator al cărui nume nu-l voi aminti, căci acum este comandant de cursă lungă la Air France. Am să-i spun Carotte.

  Şi el lucrează la iaurgeria unguroaicei şi câştigăm destul de bine ca să ne putem amuza. Fiecare seară ne-o petrecem în barurile din Caracas. Adeseori, ne ducem să bem un pahar, două la hotelul Majestic, dispărut acum, dar care pe atunci era singurul loc modern al oraşului, în cartierul Silencio.

  Şi atunci, în acele momente în care crezi că nu se mai poate întâmpla nimic, se produce un adevărat miracol. Într-o zi, Carotte, care, ca orice bărbat, nu dă amănunte despre viaţa lui particulară, dispare şi reapare, câteva zile mai târziu, venind din Statele Unite, cu un mic avion de observaţie de două locuri, unul în spatele celuilalt. O chestie superbă. Nu-i cer să-mi spună de unde-l are, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb: ce va face cu el?

  Râde şi-mi spune:

  — Nu ştiu încă, dar putem să ne asociem.

  — Şi ce-o să facem?

  — Orice, numai să ne amuzăm şi să câştigăm ceva lovele.

  — De acord, să ne gândim.

  Unguroaica, amabilă, care nu-şi prea făcuse probabil iluzii asupra „colaborării” noastre cu ea, ne urează noroc şi începe astfel pentru noi o lună extraordinară, complet nebunească.

  Ah, câte n-am făcut cu acest fluture enorm!

  Carotte este un as al pilotajului. În timpul războiului, aducea din Anglia agenţi francezi, pe care-i debarca noaptea pe câmpuri aflate sub controlul celor din Rezistenţă, şi-i lua pe alţii înapoi la Londra. Ateriza adesea ghidat doar de lanternele de buzunar ale celor ce-i aşteptau. Este nu numai un temerar, dar şi un poznaş. O dată, fără să mă prevină, a luat un viraj pe-o aripă, aproape în unghi drept, de era să-mi pierd pantalonii de frică, numai ca să sperie o grăsană ce-şi făcea nevoile în aer liber, în grădină.

  Îmi plăceau enorm avionul şi escapadele noastre aeriene, aşa că, neavând bani să plătim benzina, am avut ideea să mă fac vânzător ambulant cu avioneta.

  Este singura dată în viaţă când am abuzat de încrederea cuiva. Se numea Coriat şi avea un magazin de confecţii pentru bărbaţi şi femei, „Almacen Rio”. Coriat era asociat cu fratele său. Era un evreu de talie mijlocie, brun, cu o expresie inteligentă, vorbind perfect franţuzeşte. Magazinul, bine ţinut, era din ce în ce mai prosper. La raionul pentru femei găseai tot ce era mai variat şi mai nou, rochii şi alte articole, toate aduse de la Paris. Deci, aveam de unde alege lucruri vandabile, foarte frumoase.

  Reuşesc, deci, să-l fac să-mi încredinţeze, în consignaţie, o mulţime de rochii, bluze, pantaloni etC. Pe care urma să le vindem în alte provincii ale ţării.

  Plecăm în plimbare oriunde, ne întoarcem când avem chef, după bunul nostru plac. Dar, cu toate că vindem destul de bine, nu reuşim să ne acoperim cheltuielile, iar partea lui Coriat se duce pe benzină. Nu mai rămâne aproape nimic pentru el.

  Cele mai bune cliente sunt femeile din bordeluri şi nu scăpăm, bineînţeles, ocazia să le vizităm. Bluzele viu colorate, pantalonii croiţi după ultima modă, fustele înflorate, baticurile de mătase etC. Toate erau foarte tentante pentru ele, când, după ce etalam totul pe masa din sufrageria bordelului, începeam să le fac reclamă.

  — Vă rog să mă urmăriţi cu atenţie, doamnelor. Toate astea nu sunt un lux inutil pentru dumneavoastră. Este, mai degrabă, dacă-mi pot permite să spun aşa, un plasament de lucru, căci, cu cât sunteţi mai atrăgătoare, cu atât mai mult clienţii vor da năvală. În ceea ce le priveşte pe cele ce nu se gândesc decât cum să facă economii, pot să le spun, cu certitudine, că este o prostie să nu cumpere nimic de la mine. De ce? Pentru că cele mai bine înţolite vor fi nişte concurente de temut pentru ele!

  Comerţul nostru nu era pe placul tuturor patronilor de bordeluri, căci vedeau cu tristeţe banii intrând şi în alte buzunare decât ale lor. Căci mulţi dintre ei vindeau şi ei pensionarelor lor „instrumente de lucru”. Chiar pe credit. Patronii ăştia vroiau să halească ei totul!

  Ne duceam adesea la Puerto la Cruz, căci într-un oraş din apropiere, Barcelona, se află un aeroport foarte bun. Patronul celui mai şic bordel, celui mai bine întreţinut, unde trăiesc şaizeci de femei, este un individ refractar, grosolan, pretenţios, într-un cuvânt o scârbă. E panamez. Soţia lui, o venezueliană, este, dimpotrivă, foarte amabilă, dar, din păcate, el este cel ce comandă şi nu-i posibil să-ţi deschizi valizele, nici măcar o oră, şi cu atât mai puţin să-ţi expui marfa pe-o masă.

  O dată a mers chiar prea departe. Şi-a dat afară una din pensionare pentru simplul motiv că a îndrăznit să cumpere de la noi fularul pe care eu îl purtam la gât. Discuţia a degenerat şi poliţistul chemat în grabă ne-a sfătuit să plecăm şi să nu mai punem piciorul pe acolo.

  — O. K., cretin de patron de bordel de trei parale, îi spune Carotte. N-o să mai revenim pe jos, ci prin aer! Asta n-o s-o poţi împiedica!

  N-am înţeles ameninţarea decât a doua zi, când, luându-ne zborul dimineaţa, devreme, din Barcelona, îmi spune prin telefonul din interiorul avionului:

  — Mergem să-i dăm bineţe panamezului. Să nu-ţi fie teamă şi ţin-te bine!

  — Ce-ai de gând?

  Nu-mi răspunde şi, când ajungem în apropiere, ia puţină înălţime şi, în plină viteză, se îndreaptă spre bordel, trece pe sub liniile de înaltă tensiune care se găsesc în apropiere şi, cu mare zgomot, aproape razant peste acoperişul de tablă, care, prost prins, îşi ia zborul ca frunzele toamna, lăsând camerele descoperite, cu paturile şi ocupanţii lor. Viraj apoi pe o aripă, luăm puţină înălţime şi trecem din nou, mai sus de data asta, pentru a admira spectacolul. N-am văzul niciodată ceva mai comic decât acele femei şi acei clienţi în pielea goală, înnebuniţi de furie, agitându-se în cutiile lor fără capac, făcându-le semne de răzbunare cu pumnii aviatorilor nesăbuiţi care le-au întrerupt fie zbenguiala amoroasă, fie un somn profund. Doar eu şi Carotte ne prăpădeam de râs.

  Nu ne-am mai întors niciodată acolo, căci, acum, nu numai patronul era furios pe noi, ci şi femeile. Ceva mai târziu, am întâlnit-o pe una dintre ele, care a avut bunul simţ să râdă cu noi de cele întâmplate. De altfel, se pare că s-a făcut mare tărăboi în jurul acestei aventuri şi că, în furia lui, cretinul ăla gras de panamez a ţinut să fixeze el însuşi tabla de pe acoperiş cu buloane enorme.

  Carotte şi cu mine iubim enorm natura şi ne luăm adesea zborul doar ca să găsim locuri extraordinare. Astfel, am descoperit, în plină mare, cam la două sute de kilometri de coastă, o adevărată minune a lumii, Los Roquès. Este o îngrămădire de trei sute şaizeci de insuliţe dispuse într-un oval, strânse unele în altele şi formând astfel un lac neobişnuit în plină mare. Este un lac liniştit, căci insuliţele formează un fel de dig, cu apa verde deschis, atât de clară şi de transparentă încât se poate vedea fundul aflat la douăzeci, douăzeci şi cinci de metri. Din păcate, pe atunci nu exista o pistă de aterizare, dar ne învârteam în jurul lor de mai mult de zece ori înainte de a ne duce să aterizăm într-o insulă aflată la vest, la cincizeci de kilometri, Las Aves.

  Carotte era, într-adevăr, un pilot extraordinar. L-am văzut aterizând cu o aripă ce grebla nisipul sau atingea apa, atunci când plaja era prea înclinată.

  Isla de Aves, adică insula Păsărilor. Sunt mii şi mii, cu penajul gri la maturitate şi complet alb când sunt pui. Li se spune „năroadele”, aici sunt cam prostănace şi foarte încrezătoare. Este o senzaţie unică să ne aflăm doar noi, în pielea goală, pe această insulă plată ca o plăcintă, înconjuraţi de păsări care aterizează sau se urcă pe noi fără teamă, căci n-au văzut probabil în viaţa lor oameni. Ne petrecem ore în şir bronzându-ne la soare, întinşi pe plaja îngustă ce înconjoară insula. Ne jucăm cu păsările, le prindem în căuşul palmelor, câteva sunt foarte interesate de capul nostru şi ne ciugulesc părul. Ne scăldăm, ne bronzăm şi, când ne este foame, găsim întotdeauna languste ce se încălzesc la soare la suprafaţa apei. Repede, le prindem cu mâna şi le prăjim pe cărbuni. Singura dificultate este să găsim destule plante uscate pentru a face focul, căci pe aici nu creşte cine ştie ce vegetaţie. Ronţăind această carne suculentă, udată cu un vin alb din care avem întotdeauna câteva sticle la bord, pe această plajă neumblată, având în jurul nostru marea, cerul şi păsările, ne simţim ca în paradis, încât nu avem nevoie să vorbim pentru a ne împărtăşi comuniunea totală.

  Şi când decolăm, înainte de a se însera, sunt plin de soare şi de bucurie, de gustul de-a muşca din plin din viaţă, nepăsător la toate, chiar şi la faptul că nu ştiu cum vom plăti benzina acestei escapade care nu avea decât un scop: plăcerea de a trăi frumosul şi neaşteptatul.

  În Las Aves am descoperit o vastă grotă marină a cărei intrare apare doar în timpul refluxului, lăsând să intre lumina şi aerul. Sunt pasionat de această grotă cu adevărat impresionantă. Pătrundem înot, apa este limpede, puţin adâncă, nu are mai mult de un metru. Când stăm în picioare, în mijlocul ei, şi privim în jur, avem impresia că pereţii şi bolta sunt înstelate cu greieri. Nu sunt greieri, bineînţeles, ci mii de languste mici, agăţate de rocă, exact ca nişte greieri într-un copac din Provence, şi nu mai mari ca ei. Rămânem mult timp în grotă fără să le deranjăm. Nu intervenim decât atunci când o caracatiţă mare, avidă de pui de languste, îşi întinde un tentacul pentru a-i aduna. Repede, sărim asupra ei şi îi răsucim capul. Se va descompune aici, dacă mai are timp, căci pentru crabi ea constituie un adevărat festin.

  Ne-am întors de câteva ori la Las Aves ca să ne petrecem noaptea acolo. Înarmaţi cu lanterne puternice, adunăm languste de câte un kilogram cu care umplem doi saci mari. Când am plecat de la Carlota, aerodrom situat în plin Caracas, am descărcat întreaga noastră marfă, aşa că putem aduce până la patru sute de kilograme de langustă. Este o nebunie să ne încărcăm aşa, dar râdeam cu inconştienţă. De abia reuşim să ne desprindem de pământ, aşa că stelele nu au de ce să se teamă de noi. Cu greutate, zburăm pe firul văii, pe deasupra caselor, de-a lungul celor douăzeci şi cinci de kilometri care despart coasta de Caracas. Vindem langustele vii cu preţul derizoriu de 2,5 bolivari bucata. Aşa ne putem plăti pensiunea şi benzina. Dar, cum prindem langustele cu mâna goală şi adesea ne rănim, se întâmplă câteodată să revenim fără marfă. Asta nu are nici o importanţă, nu ne pasă de nimic, trăim din plin.

  Într-o zi, când ne duceam la Puerto La Cruz, nu departe de port, Carotte mi-a spus: „Papi, nu prea mai avem benzină, o să aterizăm pe terenul companiei petroliere de la San Tomo! „Când am trecut pe deasupra terenului pentru a le semnaliza că vrem să aterizăm pe pista lor privată, aceşti cretini au aşezat în mijlocul pistei un camion cisternă cu apă sau benzină, dracu ştie cu ce! Carotte, stăpân pe nervii lui şi cu toate că-l bodogăneam că nu văd unde am putea ateriza, îmi spune: „Ţine-te bine, Papi! „şi se îndreaptă spre un drum destul de lat pe care aterizează fără zdruncinături. Dar nu se poate opri înainte de a ajunge la începutul unui viraj de unde apare, într-o viteză nebunească, un camion încărcat cu boi. Scrâşnetele frânei acoperă strigătele noastre de groază, căci, dacă şoferul n-ar fi pierdut imediat controlul camionului şi n-ar fi ajuns cu remorcă cu tot într-un şanţ, ne-am fi dus pe copcă! Repede, Carotte sare din avion şi-l convinge pe şofer, un italian, să înceteze cu înjurăturile: „Ajută-ne să împingem avionul de cealaltă parte a drumului, ai să strigi pe urmă! „Italianul mai tremură încă şi este alb ca varul. Îl ajutăm şi noi să-şi adune animalele ce se împrăştiaseră fugind din remorca făcută praf.

  Acest aterizaj de virtuos a făcut vâlvă, iar guvernul a cumpărat avionul de la Carotte pe care l-a numit instructor civil pe aeroportul de la Carlota.

  Viaţa mea de aviator s-a terminat. Păcat. Luasem câteva lecţii de zbor şi totul mergea bine. Atâta pagubă! Singurul care a pierdut în treaba asta este Coriat. Lucru extraordinar, n-a făcut reclamaţii împotriva mea. Câţiva ani mai târziu, l-am despăgubit integral şi, acum şi aici, vreau să-i mulţumesc pentru generozitatea lui.

  Dar, pentru moment, nu am pierdut numai avionul, nu numai locul de muncă la unguroaică, ci trebuie să evit şi centrul Caracasului, căci magazinul lui Coriat se află acolo şi nu prea am chef să dau nas în nas cu el.

  Situaţia nu este, din nou, prea strălucită, dar nu face nimic. Aceste câteva săptămâni petrecute cu Carotte au fost atât de minunate încât nu am ce regreta. Dimpotrivă, nu le voi uita niciodată.

  Ne vedem adesea, Carotte şi cu mine, într-un bistrou liniştit, ţinut de un bătrân francez pensionat de la compania Transat. Într-o seară, când ne pregăteam să jucăm domino, într-un colţ al bistroului, cu un fost ocnaş care trăia liniştit din vânzarea de parfumuri pe credit şi cu un republican spaniol, doi necunoscuţi, purtând ochelari fumurii, intră şi întreabă dacă-i adevărat că pe aici vine adesea un pilot francez.

  Carotte se ridică şi le spune: „Eu sunt. „

  Îi examinez pe necunoscuţi din cap până-n picioare şi-l recunosc, cu uşurinţă, pe unul dintre ei. Mă îneacă emoţia. Mă apropii. Înainte de a deschide gura, acesta mă recunoaşte la rândul lui:

  — Papi!

  Este Marele Léon, unul dintre cei mai buni prieteni de la ocnă. Un tip înalt, cu o faţă slabă, un om generos. Nu este cazul să părem prea intimi şi mi-l prezintă, fără să-mi spună mai mult, pe prietenul lui, Pedro Chilianul. Léon ne explică într-un colţ, la un pahar, că are nevoie de o avionetă cu un pilot şi că i s-a vorbii de francez.

  — Aviatorul este aici, îi răspunde Carotte, eu sunt. Dar nu mai am avionetă. Ea aparţine acum altora.

  — Îmi pare rău, spune Léon. Nici mai mult, nici mai puţin. Carotte se retrage şi-şi continuă partida de domino, altcineva luându-mi locul. Pedro Chilianul s-a dus la bar, aşa că putem vorbi liniştiţi.

  — Hei, Papi!

  — Hei, Léon!

  — Ne-am văzul ultima oară acum mai bine de zece ani.

  — Da. Tu ieşeai de la Recluziune, când eu intram. Cum o duci, Léon?

  — Nu prea rău. Dar tu, Papi?

  Lui pot să-i mărturisesc ce mă frământă.

  — Să-ţi spun sincer, Léon, mă cam plictisesc. Nu-i uşor să te redresezi. Şi, apoi, chiar dacă ai ieşit de la pârnaie cu cele mai bune intenţii, viaţa este foarte dificilă când nu ai nici o meserie, iar gândul nu-ţi stă decât la aventură.

  Şi, apoi, ascultă-mă Léon, tu eşti mai mare ca mine şi nu eşti un ocnaş ca toţi ceilalţi. Ţie pot să-ţi spun ce am pe inimă. Vezi, gândindu-mă serios şi fiind cinstit faţă de mine însumi, datorez totul acestei ţări. M-am născut din nou aici şi mi-am promis să respect această mare casă şi să fac cât mai puţine lucruri discutabile. Dar nu-i prea uşor. Chiar cu gustul meu pentru aventură, dacă n-aş avea de prezentat câtorva persoane de la Paris o lungă notă de plată, sunt absolut sigur că mi-aş putea face o situaţie plecând de la zero, prin mijloace corecte, numai că nu pot aştepta ca aceste putregaiuri să moară înainte de a ajunge eu acolo.

  Când îi văd pe tinerii de aici, plini de bucuria de a trăi, nepăsându-le de nimic, când mă aflu în faţa unui flăcău între douăzeci şi patru şi treizeci de ani, iluminat parcă din interior de acest minunat gust al vieţii pe care-l ai la această vârsta, atunci, fără să vreau, mă întorc în trecut, spre toţi acei ani ce mi-au fost furaţi, cei mai frumoşi din viaţă. Şi revăd gropile negre ale Recluziunii, şi cei trei ani de aşteptare înainte şi după Curtea cu juri, şi ocna împuţită unde am fost tratat mai rău decât un câine turbat. Şi atunci, timp de ore, câteodată zile întregi, merg pe străzile Caracasului, rumegând toate astea. În loc să-i mulţumesc de zece, de douăzeci de ori pe zi destinului că m-a condus aici, ei bine, mă gândesc la cu totul altceva: văd, retrăiesc, am impresia că mă aflu din nou în toate acele adevărate morminte prin care am trecut şi, aşa cum făceam în acele morminte, unde mă plimbam ca un urs în cuşcă, reîncep să scandez „unu, doi, trei, patru, cinci, întoarcere”! Este ceva mai puternic decât mine, o adevărată obsesie! Nu, nu pot suporta ca cei ce m-au făcut să trăiesc pe nedrept acest calvar, în temniţe mizerabile, unde aş fi putut crăpa ca o zdreanţă, fără a mai păstra nimic uman pe figură şi în inimă, şi de unde n-am reuşit să scap decât după multe suferinţe şi cu mari eforturi, nu, nu pot accepta ideea că vor muri liniştiţi, fără să plătească.

  Atunci, când merg aşa pe străzi, nu mai privesc în jurul meu cu indiferenţă. Fiecare bijuterie, fiecare loc unde se află ceea ce-mi lipseşte mie cel mai mult, banii, reprezintă un obiectiv pe care-l examinez gândindu-mă cum aş putea face să pun mâna pe tot ce-i înăuntru. Şi, dacă n-am făcut încă aşa ceva, nu este pentru că-mi lipseşte dorinţa, căci aici sunt atâtea lucruri care-ţi stau la îndemână încât parcă te provoacă.

  Până acum am câştigat această partidă dificilă cu mine însumi, n-am făcut nimic grav în această ţară şi împotriva acestui popor care mi-au acordat încrederea lor. Ar fi o laşitate din partea mea, un gest dezgustător, josnic, ca şi cum ai viola fetele dintr-o casă unde ai fost primit cu braţele deschise. Dar îmi este teamă, teamă de mine însumi, teamă că într-o zi nu voi mai putea rezista tentaţiei de a da o lovitură. Toate astea mă fac să-mi pierd, câteodată, încrederea că voi putea trăi într-o zi dintr-o muncă cinstită.

  Marele Léon mă ascultă fără să spună nimic, privindu-mă totuşi atent. Bem un ultim pahar, fără să mai spunem vreun cuvânt. Se ridică şi-mi dă întâlnire a doua zi, când vom lua masa împreună cu Pedro Chilianul.

  Ne întâlnim în grădina unui restaurant liniştit, la umbra unei bolte de verdeaţă. Este frumos.

  — M-am gândit la ce mi-ai spus, Papi. Ascultă-mă cu atenţie, am să-ţi povestesc pentru ce ne aflăm la Caracas.

  Nu sunt aici decât în trecere spre o altă ţară din America de Sud, unde au de gând să dea o lovitură serioasă la un munte de pietate; după informaţiile pe care le-au obţinut de la unul dintre funcţionari şi după cercetările pe care le-au făcut singuri, se află acolo amanetate destule bijuterii care, transformate în dolari, le-ar putea aduce fiecăruia o sumă frumoasă. Pentru asta îl căutau pe Carotte. Vroiau să facă o afacere, cu el şi cu avionul lui, dar acum nu mai are nici un rost.

  — Dacă vrei. Papi, poţi veni cu noi.

  — Nu am paşaport şi nici prea multe economii.

  — Paşaportu-i treaba noastră, nu-i aşa, Pedro?

  — Este ca şi cum l-ai avea, răspunde Pedro, dar cu o falsă identitate. Astfel, oficial, nici n-ai ieşit, nici n-ai intrat în Venezuela.

  — Cam la cât se vor ridica cheltuielile?

  — La aproape 1000 de dolari, căci ţara asta nu-i prea aproape. Ai banii ăştia?

  — Da.

  — Atunci, având în vedere situaţia ta, nu prea ai de ales.

  Şi, ca urmare a acestei întâlniri, două săptămâni mai târziu, a doua zi după operaţiune, mă aflu la câţiva kilometri de-o capitală sud-americană, pe cale să îngrop partea mea de bijuterii ascunsă într-o cutie de tablă.

  Operaţiunea, bine pusă la punct, s-a desfăşurat fără probleme. Am intrat printr-un magazin de cravate lipit de muntele de pietate. Léon şi Pedro se duseseră de mai multe ori să-şi cumpere cravate ca să poată să examineze mai bine broasca magazinului şi să repereze locul unde am făcut gaura de trecere în zidul despărţitor. Nu am găsit nici o casă de bani, ci numai dulapuri blindate peste tot. Am intrat sâmbătă la ora 22 şi am ieşit duminică la ora 23.

  Operaţiune bine executată, fără dificultăţi. Îmi îngrop deci cutia cu bijuterii la piciorul unui arbore imens, la douăzeci de kilometri de oraş. Sunt liniştit, voi putea recupera cutia când voi dori, fără să ezit, căci, pe lângă un semn făcut cu cuţitul, arborele este uşor de găsit, chiar după un pod, la marginea drumului, fiind primul din pădure. La întoarcere, arunc târnăcopul la zece kilometri de acest loc.

  Seara ne întâlnim cu toţii într-un restaurant bun. Venim fiecare, pe cont propriu şi ne prefacem că ne întâlnim, din întâmplare, la bar, înainte de a ne duce să cinăm împreună.

  Fiecare şi-a ascuns partea, Léon la un prieten, Pedro în pădure, ca mine.

  — Vezi tu, îmi explică Léon, este mai bine ca fiecare să-şi ascundă partea lui în alt loc. Astfel, nimeni nu ştie ce-a făcut celălalt cu partea lui. Este o precauţie foarte utilă în America de Sud, căci, dacă unul este prins de sticleţi şi este torturat, atunci s-ar putea să mărturisească, dar n-o poate face decât pentru partea lui. Papi, eşti mulţumit de împărţire?

  — Sincer să fiu, cred că estimarea noastră asupra valorii bijuteriilor este corectă. Este bine, n-am nimic de spus.

  Totul s-a terminat, deci, cu bine şi toată lumea este mulţumită.

  — Sus mâinile!

  — Asta-i bună, spune Léon. Sunteţi nebuni?

  În doi timpi şi trei mişcări suntem loviţi, încătuşaţi şi expediaţi cu destinaţia Centrala sticleţilor. Nici măcar nu terminasem de mâncat stridiile.

  Pe aici nu-şi prea pierd timpul sticleţii. „Dansul” a durat toată noaptea, mai mult de opt ore. Prima întrebare:

  — Vă plac cravatele?

  — Hai sictir!

  Şi aşa mai departe. La ora 5 dimineaţa, nu mai suntem decât nişte pachete de carne tumefiată. Înnebuniţi că n-au reuşit să scoată nimic de la noi, sticleţii turbează. „Bine, dacă sunteţi încălziţi, o să vă răcorim. „De abia ţinându-ne pe picioare, suntem îmbarcaţi într-o dubă şi după un sfert de oră ajungem în faţa unei clădiri imense. Sticleţii intră în ea şi apoi apar nişte muncitori. Sticleţii îi chemaseră. Este rândul nostru să intrăm, fiecare susţinut de câte doi sticleţi, care aproape că ne târăsc.

  Un culoar larg, uşi de oţel la dreapta şi la stânga, fiecare având deasupra un fel de ceas cu o singură limbă. Termometre. Îmi dau seama imediat că ne aflăm în faţa camerelor frigorifice ale unui abator.

  Ne oprim pe culoar într-un loc unde se află nişte mese.

  — Deci, ne spune şeful sticleţilor, vă mai dau puţin timp de gândire. Aici se află încăperile de congelare a cărnii. Înţelegeţi ce vreau să spun? Deci, vă întreb pentru ultima oară, unde aţi pus bijuteriile şi toate celelalte lucruri?

  — N-am văzut nici bijuterii, nici cravate, îi răspunde Léon.

  — Foarte bine, avocatule. O să începem cu tine.

  Sticleţii deschid larg uşa unei încăperi. Un fel de ceaţă îngheţată se răspândeşte pe culoar. Léon este împins înăuntru, după ce i s-au scos pantofii şi şosetele.

  — Închide repede, spune şeful, ne vom congela şi noi.

  Cu un fior de groază, văd cum uşa se închide după bietul Léon.

  — Tu, chilianule, ciripeşti sau nu?

  — N-am nimic de spus.

  Se deschide o altă uşă şi chilianul este împins înăuntru.

  — Tu eşti cel mai tânăr, italianule (paşaportul meu era italienesc). Priveşte bine aceste termometre. Limba lor arată -40°C Asta înseamnă că, în starea în care eşti după mardeala pe care ai încasat-o, încălzit cum eşti, dacă nu ciripeşti şi dacă te băgăm înăuntru, ai nouă şanse din zece să faci o congestie pulmonară şi să crapi la spital în mai puţin de patruzeci şi opt de ore. Vezi, îţi mai dau o şansă: aţi cambriolat muntele de pietate trecând prin magazinul de cravate, da sau nu?

  — N-am nimic de-a face cu tipii ăştia. Nu-l cunosc decât pe unul de mai mult timp şi ne-am întâlnit, din întâmplare, la restaurant. Întrebaţi personalul. Nu ştiu dacă ei au vreo legătură cu afacerea asta, dar eu, oricum, nu.

  — Ei bine, n-ai decât să crăpi şi tu, macaronarule! îmi pare rău că vei crăpa la vârsta ta, dar cu atât mai rău. Tu ai vrut-o!

  Uşa se deschide. Cu o lovitură puternică sunt împins înăuntru şi mă întind cât sunt de lung pe podeaua acoperită cu gheaţă şi chiciură, după ce mă lovesc cu capul de-o bucată de carne de vită tare ca fierul, suspendată de un cârlig. Încetul cu încetul, simt frigul teribil din această încăpere învăluindu-mi tot corpul, pătrunzându-mă şi îngheţându-mi oasele. Cu preţul unui efort supraomenesc mă ridic, întâi în genunchi, apoi agăţându-mă de o bucată de carne, în picioare. Cu toată durerea pe care o resimt la fiecare mişcare după bătaia încasată, încep să dau din braţe, să-mi frec gâtul, obrajii, nasul, ochii, încerc să-mi încălzesc mâinile la subţiori. N-am pe mine decât pantalonii şi cămaşa ruptă. Deoarece mi-au scos şi mie pantofii şi şosetele, sufăr îngrozitor, căci talpa piciorului mi se lipeşte de gheaţă şi-mi simt degetele cum încep să îngheţe.

  Îmi spun: „Nu poate dura mai mult de zece minute, un sfert de oră cel mult, apoi voi ajunge şi eu ca aceste vaci, o bucată de carne congelată! „Nu, nu pot face aşa ceva, să ne congeleze de vii? Curaj, Papi! Câteva minute încă şi uşa se va deschide. Culoarul atât de rece ţi se va părea cald. Braţele nu mă mai ascultă, nu-mi mai pot închide pumnii, nici mişca degetele, picioarele sunt lipite de gheaţă şi nu mai am forţa să le mişc. Simt că voi leşina şi, în câteva secunde, revăd figura tatălui meu, pe care se suprapune imediat moaca procurorului, nu prea clară, căci se pierde şi ea în aceea a unor sticleţi. Trei figuri într-una singură. Mă gândesc: „Ce curios! Toţi sunt la fel, se hlizesc pentru că au câştigat! „ Şi leşin.

  Ce se petrece? Unde mă aflu? Un cap frumos de bărbat este aplecat deasupra mea când deschid ochii. Nu pot vorbi, căci îmi simt încă gura îngheţată, dar mă întreb în gând: ce caut aici întins pe-o masă?

  Mâini mari, puternice şi îndemânatice îmi masează tot corpul cu seu cald şi, încetul cu încetul, simt elasticitatea şi căldura revenindu-mi. Şeful sticleţilor priveşte scena de la doi, trei metri. Are un aer neliniştit. De mai multe ori mi se deschide gura pentru a mi se turna câteva picături de alcool. O dată mi se toarnă prea mult, mă sufoc aproape şi vomit totul.

  — Asta-i, spune maseurul, e în afară de orice pericol.

  Şi continuă să mă maseze încă vreo jumătate de oră. Simt că pot vorbi, dar prefer să tac. Îmi dau seama că la dreapta se află un alt corp, aşezat pe-o masă la acelaşi nivel cu mine. Şi acesta este gol, şi el este fricţionat, masat. Cine este? Léon sau chilianul? Eram trei, ori eu şi cu cel ce se află pe cealaltă masă facem doar doi. Unde este al treilea?

  Celelalte mese sunt goale.

  Ajutat de maseur, mă aşez în capul oaselor şi-l pot vedea pe celălalt. Este Pedro chilianul. Ne îmbracă cu costume vătuite, făcute special pentru cei ce lucrează în interiorul camerelor frigorifice.

  Şeful sticleţilor nu se lasă:

  — Poţi vorbi, chilianule?

  — Da!

  — Unde sunt bijuteriile?

  — Nu ştiu nimic.

  — Şi tu, spaghetti?

  — N-am fost cu ăştia.

  — Foarte bine!

  Mă las să alunec de pe masă. Cu greu mă ţin pe picioare, dar am satisfacţia că simt o arsură pe talpă, chiar dacă mă doare, şi sângele cum îmi zvâcneşte prin tot corpul.

  Credeam că, pentru astăzi, am ajuns la capătul suferinţelor, dar mă înşelasem.

  După ce am fost aşezaţi unul lângă altul, Pedro şi cu mine, şeful, care şi-a recăpătat siguranţa, ordonă: „Să li se scoată costumele! „Suntem din nou cu trupul gol şi tremurăm imediat de frig.

  — Şi acum priviţi bine, hombres!

  De sub o masă apare un fel de pachet rigid pe care-l ridică în faţa noastră. Este un corp congelat, ţeapăn ca o scândură. Ochii îi sunt mari, deschişi, ficşi ca două bile de copil; este oribil la vedere, înfricoşător. Marele Léon! L-au congelat de viu!

  — Priviţi bine, hombres! repetă şeful. Complicele vostru n-a vrut să vorbească, aşa c-am mers până la capăt cu el. Acum e rândul vostru, dacă vă încăpăţânaţi ca el. Am primit ordin să fiu neîndurător, căci cazul vostru este prea grav. Muntele de pietate este administrat de stat şi au început deja tulburări în oraş, căci oamenii cred că este vorba de un furt simulat de funcţionari. Aşa că, ori vorbiţi, ori într-o jumătate de oră veţi arăta aşa cum arată complicele vostru.

  Nu mi-am regăsit încă plenitudinea facultăţilor mele şi, în faţa acestui spectacol, sunt atât de tulburat încât, timp de câteva secunde, am chef să vorbesc. Singurul lucru care mă împiedică să comit această monstruozitate este faptul că nu ştiu unde se află celelalte ascunzători. Niciodată ăştia n-au să mă creadă şi voi fi şi mai în pericol.

  Spre stupefacţia mea, aud o voce foarte calmă, cea a lui Pedro, care spune:

  — Să fim serioşi! Nu ne sperii cu asta. Este vorba de un accident, asta-i sigur! N-ai vrut să-l congelezi. Ai făcut o mişcare greşită, asta-i tot, şi nu vrei s-o repeţi şi cu noi. Căci unul, treacă-meargă, dar trei, trei străini transformaţi în blocuri de gheaţă înseamnă mult prea mult şi nu te văd capabil să dai explicaţiile de rigoare la doi ambasadori. Unul mai merge, dar trei este totuşi prea mult.

  Nu mă pot împiedica să nu admir sângele rece, voinţa de oţel a lui Pedro. Foarte calm, sticletele îl priveşte pe chilian fără să spună nimic. După un moment, îi răspunde:

  — Eşti un bandit, asta-i sigur, dar şi, asta trebuie s-o recunosc, un tip curajos! Apoi, întorcându-se către ceilalţi, le spune: „Găsiţi-le câte o cămaşă şi trimiteţi-i la închisoare, judecătorul se va ocupa de ei. Inutil să mai continuăm «bunele tratamente» cu astfel de fiare; n-ar fi decât timp pierdut. „

  Ne întoarce spatele şi pleacă.

  O lună mai târziu, eram liber. Vânzătorul de cravate a recunoscut că nu-i călcasem niciodată pragul, ceea ce era adevărat; barmanul a declarat că băusem două pahare de whisky singur, că reţinusem deja o masă pentru o singură persoană când au sosit ceilalţi doi şi că am avut o mare surpriză să ne întâlnim în acest oraş. Totuşi, mi s-a dat ordin să părăsesc ţara în decurs de cinci zile, căci le era teamă că, fiind aşa-zisul compatriot al lui Léon, aveam să mă plâng la consulat de tot ceea ce se întâmplase.

  La instrucţie am fost confruntaţi cu un tip necunoscut de mine, dar nu şi de Pedro, funcţionarul de la muntele de pietate Gire le vânduse pontul. În seara împărţelii, acest cretin a făcut cadou un inel superb unei târfe dintr-un bar de noapte. Alertaţi, sticleţilor nu le-a trebuit prea mult să-l facă să vorbească şi iată de ce Marele Léon şi Pedro fuseseră atât de repede identificaţi. Pedro chilianul a rămas la zdup pentru treaba asta.

  Iau avionul cu cinci dolari în buzunar. Nu m-am dus la ascunzătoare, este încă prea periculos. Mă voi întoarce peste un an să-mi caut comoara. Fac bilanţul înfricoşătorului coşmar pe care l-am trăit. Ziarele au evaluat furtul de la muntele de pietate la două sute de mii de dolari. Chiar dacă exagerează dublând valoarea, tot rămân cam o sută de mii de dolari, ceea ce înseamnă că eu am în jur de treizeci de mii în ascunzătoare. Or, bijuteriile au fost estimate la valoarea împrumutului, adică la jumătatea valorii lor reale, şi dacă le vând fără ajutorul unui tăinuitor voi avea, după calculele mele, vreo şaizeci de mii de dolari! Am, deci, ce-mi trebuie pentru a mă răzbuna, cu condiţia să nu mă ating de ei ca să trăiesc. Aceşti bani sunt sfinţi, destinaţi unui scop sfânt, nu trebuie să-i întrebuinţez în alt scop, sub nici un pretext.

  Cu tot deznodământul oribil pentru prietenul meu Léon, pentru mine afacerea reprezintă un triumf. Doar dacă nu va trebui să-l ajut pe chilian, dar asta nu-i sigur, căci va trimite cu siguranţă, peste câteva luni, un prieten de încredere să ia comoara pentru a plăti un apărător şi poate pentru a studia un plan de evadare. De altfel, căzusem cu toţii de acord cu acest lucru: fiecare cu ascunzătoarea lui, încât niciunul să nu fie legat de celălalt. Eu nu fusesem de acord cu această metodă, dar aşa se procedează în tagma sud-americană. Odată operaţiunea terminată, fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toţi.

  Şi Dumnezeu pentru toţi… Dacă, într-adevăr, el este cel ce m-a salvat, a fost mai mult decât generos cu mine. Totuşi, el nu poate fi inspiratorul răzbunării mele! El nu vrea ca eu să mă răzbun, o ştiu. Îmi aduc aminte de ocna de la El Dorado, de ziua în care urma să fiu definitiv eliberat. Am vrut să-i mulţumesc Dumnezeului catolicilor, în emoţia mea am spus: „Ce-aş putea face pentru a-ţi demonstra că-ţi sunt sincer recunoscător pentru binefacerile tale? „Şi am avut impresia c-aud o voce ce-mi spunea:

  — Renunţă la răzbunarea ta.

  Şi am spus nu, orice în afară de asta nu. Deci, este imposibil ca el să fie cel ce m-a protejat în afacerea asta. Imposibil. Am avut noroc, asta-i tot, un noroc chior. Bunul Dumnezeu n-are nimic de-a face cu o astfel de porcărie…

  Dar, rezultatul este acolo, la marginea pădurii, îngropat la piciorul unui arbore centenar. Mi s-a luat o piatră de pe inimă, căci am cu ce realiza răzbunarea cu care-mi hrănesc sufletul de atâţia ani.

  Vreau să sper că războiul i-a cruţat pe curlandiştii ăia de călăi! în aşteptarea orei H, nu-mi rămâne decât să caut de lucru şi să trăiesc liniştit până-n ziua în care mă voi duce să-mi dezgrop comoara.

  Avionul zboară la mare înălţime, sub un cer strălucitor, pe deasupra unor nori albi ca neaua. Aici este puritate şi mă gândesc la sufletele alor mei, al tatălui, al mamei, al surorilor mele, la copilăria mea scăldată în lumină. Dedesubtul norilor albi sunt norii murdari, ploaia cenuşie şi spurcată, asemenea lumii pământeşti: setea de putere, setea de a le dovedi celorlalţi că le eşti superior, această sete a unor indivizi fără suflet, cărora nu le pasă dacă distrug o fiinţă umană, dacă, distrugând-o, pot culege sau justifica cu adevărat ceva.

  Capitolul 8 – Bomba.

  Din nou la Caracas. Regăsesc cu mare plăcere acest oraş atât de viu.

  Sunt liber de douăzeci de luni şi n-am reuşit să mă încadrez încă în această societate. Este frumos să-mi spun „N-ai decât să munceşti”, dar, în afara faptului că nu găsesc o muncă acceptabilă, mă descurc cam greu cu spaniola şi multe uşi mi se închid în faţă pentru că nu stăpânesc bine limba locului. Astfel că îmi cumpăr o gramatică şi, închis în cameră, mă hotărăsc să petrec aşa atâtea ore câte vor fi necesare ca să vorbesc spaniola. Mă enervez, nu reuşesc să prind pronunţia şi, după câteva zile, arunc cartea şi iau din nou drumul cafenelelor şi al străzilor, în căutarea unei cunoştinţe care ar putea să-mi găsească ceva de lucru.

  Din ce în ce mai mulţi francezi sosesc din Europa, scârbiţi de războaiele şi convulsiunile politice de acolo. Unii fug de o justiţie nestatornică şi arbitrară, condiţionată de tendinţa politică a momentului, alţii caută calmul, o plajă unde să respire fără ca cineva să vină să le ia pulsul în fiecare minut ca să vadă în ce ritm le bate inima.

  Aceşti oameni nu-mi par francezi şi totuşi sunt. Dar toţi aceştia nu au nimic comun cu papa Charrière şi cu toţi cei pe care i-am cunoscut în copilăria mea. Când mă aflu printre ei, descopăr o mulţime de idei atât de diferite, atât de ciudate în raport cu cele auzite în copilăria mea încât nu înţeleg nimic. Adesea, le spun:

  — Cred că nu trebuie să uitaţi trecutul, dar să nu mai vorbiţi atât de el. Hitler, naziştii, evreii, roşii, albii, de Gaulle, stânga şi ce altceva mai căutaţi să distrugeţi sau să cultivaţi în inima voastră? Este, oare, posibil să se mai afle printre voi, chiar după război, avocaţi ai nazismului, ai siguranţei germane sau franceze? Am să vă spun şi altceva: când vorbiţi de evrei, am senzaţia că o întreagă rasă îşi revarsă ura asupra altei rase.

  Trăiţi în Venezuela, în mijlocul poporului său, şi nu sunteţi în stare să înţelegeţi filosofia atât de minunată a oamenilor acestei ţări. Aici nu există discriminare, nici rasială, nici religioasă. Clasa socială cea mai nenorocită, datorită condiţiilor de viaţă subumane, ar trebui să aibă, măcar ea, virusul răzbunării contra privilegiaţilor. Ei bine, acest virus aici nici nu există!

  Iar voi nu sunteţi capabili nici măcar să reîncepeţi să trăiţi pentru a trăi. Viaţa este, oare, făcută numai din lupte eterne între oameni care nu au aceeaşi ideologie?

  Tăceţi odată, vă rog! Nu aveţi dreptul să veniţi aici ca nişte europeni ce cred în superioritatea rasei lor, ca nişte exploratori. Este adevărat, aveţi, în general, o pregătire intelectuală mai bună decât marea masă de aici; ei şi, ce-i cu asta? La ce vă poate servi dacă, la urma urmelor, sunteţi mai săraci cu duhul decât ei? S-ar spune că această pregătire nu înseamnă pentru voi inteligenţă, generozitate, bunătate, înţelegere, ci numai cunoştinţe căpătate prin studiu. Dacă sufletele vă rămân sterpe, egoiste, pline de ranchiună, fosilizate, aceste cunoştinţe nu înseamnă nimic.

  Bunul Dumnezeu a făcut soarele, marea, imensele prerii, jungla, dar pentru cine? Pentru voi?

  Vă credeţi rasa predestinată să organizaţi lumea? Când vă privesc şi vă ascult, am senzaţia, eu, un tip pe care „justiţia” voastră l-a tratat ca pe un gunoi, că lumea condusă de nişte indivizi ca voi nu poate fi făcută decât din războaie şi revoluţii. Căci sunteţi dintre cei ce visează doar la liniştea publică, se prea poate, dar numai dacă ea corespunde punctului lor de vedere.

  Fiecare îşi scoate lista lui cu cei ce trebuie doborâţi, condamnaţi, închişi şi, cu toată disperarea mea, nu mă pot împiedica să nu râd când îl văd pe câte unul, aşezat într-o cafenea sau în holul unui hotel de mâna a treia, criticând totul şi ajungând la concluzia că numai el ar fi capabil să conducă lumea.

  Şi-mi este frică, da, îmi este frică, căci am senzaţia foarte reală a pericolului pe care aceşti noi veniţi îl aduc cu ei: virusul pasiunilor ideologice fosilizate ale vechii lumi.

  1947. Am făcut cunoştinţă cu un fost ocnaş acum ieşit la liman, Pierre-René Deloffre, care nu crede decât într-un singur zeu: generalul Angarita Medina, fost preşedinte al Venezuelei, răsturnat de la putere în 1945 de ultima lovitură de stat militară. Deloffre este un adevărat personaj. Tot timpul agitat, dar pasionat şi generos.

  Îşi pune parcă întreaga pasiune în joc străduindu-se să mă convingă că beneficiarii acestei lovituri de stat nu valorează nici cât tălpile cizmelor lui Medina. Ca să spun drept, nu mă convinge, dar, cum sunt într-o situaţie dificilă, nu-l contrazic.

  Printr-un bancher, un tip extraordinar, îmi găseşte de lucru. Acest bancher se numeşte Alejandro. Descendent al unei vechi familii venezueliene, nobil, generos, fin, instruit, spiritual, curajos, are toate calităţile posibile, dar şi un defect: un frate invidios, prost şi incapabil. Câteva din maşinaţiunile lui recente m-au convins că a rămas acelaşi şi după douăzeci şi cinci de ani Deloffre ne prezintă fără nici un fel de ceremonie:

  — Prietenul meu, Papillon, evadat din ocna franceză. Papillon, iată-l pe omul despre care ţi-am vorbit.

  Alejandro mă simpatizează din primul moment şi, cu o simplitate de adevărat senior, mă întreabă dacă am nevoie de ceva bani.

  — Nu, domnule Alejandro, am nevoie de o slujbă.

  Oricum, prefer să văd ce urmăreşte, trebuie să am răbdare. În plus, de bani nu am nevoie chiar acum.

  — Să fiţi aici mâine, la ora nouă.

  A doua zi, mă duce la un garaj, „Le Franco-vénézuélien”, unde mă prezintă asociaţilor lui. Sunt trei tineri isteţi, gata să zburde fără căpăstru. Asta se simte imediat. Doi dintre ei sunt căsătoriţi. Unul cu Simone, o pariziancă de douăzeci şi cinci de ani, superbă; celălalt cu Dédée, o bretonă de douăzeci de ani, cu ochii albaştri, preţioasă ca o violetă şi mama unui băieţel, Crieri.

  Sunt frumoşi, primitori, fără gânduri ascunse. Mă întâmpină cu braţele deschise, ca şi cum m-ar cunoaşte de-o viaţă. Mi-au instalat imediat un pat într-un colţ al garajului, izolat cu o perdea, în apropierea uşii care dă spre duşuri. Pot spune că, după mai bine de şaptesprezece ani, mă simt pentru prima dată ca într-o adevărată familie. Iubit, răsfăţat, respectat de această echipă de tineri, sunt cu atât mai fericit cu cât, chiar dacă am câţiva ani mai mult decât ei, simt că avem aceeaşi dragoste de viaţă, aceeaşi bucurie de a trăi fără nici un fel de bariere, fără nici un fel de legi.

  Fără să pun întrebări –de fapt, nici nu am de ce –nu-mi trebuie prea mult timp ca să-mi dau seama că niciunul dintre ei nu este cu adevărat mecanic. Au ceva cunoştinţe, foarte puţine –un pospai de cunoştinţe, ar trebui să spun –despre motoare şi mai puţin chiar despre cele ale maşinilor americane, cele mai multe, dacă nu chiar singurele maşini de care dispune clientela noastră. Unul este strungar, ceea ce explică prezenţa unui strung în garaj, pentru a rectifica pistoanele, spune el.

  Îmi dau seama că acest strung serveşte la adaptarea buteliilor de gaz pentru a li se putea fixa un detonator şi un cordon bickford.

  Pentru valul de francezi recent sosiţi, garajul franco-venezuelian repară de bine, de rău maşinile, dar pentru bancherul venezuelian mai mult ca sigur pregăteşte bombe în vederea unei lovituri de stat o golpe. Toate astea nu-mi prea convin.

  — La naiba! Pentru cine şi contra cui toate astea? Explicaţi-mi. Într-o seară, îi iau la întrebări pe cei trei francezi, după ce soţiile celor doi şi prichindelul s-au dus la culcare

  — Pe noi nu ne priveşte. Noi pregătim şmecheriile pe care ni le cere Alejandro. Şi, salut, frate!

  — Salut, poate pentru voi. Eu trebuie să ştiu însă despre ce este vorba.

  — De ce? Câştigăm bine şi ne distrăm, nu?

  — De distrat, ne distrăm. Dar pentru mine nu este acelaşi lucru ca pentru voi. Eu sunt un tolerat în această ţară. Au avut încredere în mine şi mi-au dat libertatea.

  Sunt uimiţi că, în situaţia mea, le vorbesc aşa. Căci ei ştiu, le-am spus ce-mi stă pe creier, le-am împărtăşit ideea mea fixă. Numai că nu le-am vorbit despre lovitura de la muntele de pietate. Atunci, unul dintre ei îmi spune:

  — Cu treaba asta, dacă reuşeşte, poţi câştiga suma de care ai nevoie ca să faci ce ai de făcut şi chiar mai mult. Noi sperăm să nu ne închidem viaţa în acest garaj. Acum ne distrăm bine, este adevărat, dar nu este ceva serios faţă de ceea ce am visat noi să realizăm venind în America de Sud, îţi dai seama!

  — Şi soţiile voastre, şi copilul?

  — Soţiile ştiu. O lună înaintea loviturii de stat pleacă la Bogota.

  — Ah! Ah! Deci sunt la curent cu toate. Mă cam întrebam eu de ce nu se prea miră ele de anumite lucruri!

  În aceeaşi seară, mă duc să-i văd pe Deloffre şi Alejandro. Stau de vorbă îndelung cu ei. Alejandro îmi explică:

  — În ţara noastră, Betancourl şi Gallegos sunt cei ce conduc în numele pseudo-democraţiei A. D. (Acţiunea Democratică). Puterea le-a fost încredinţată de militari naivi, care nu ştiu prea bine de ce l-au dai jos pe celălalt militar, mai liberal, Medina, mult mai uman decât civilii. Asist ca un martor neputincios la persecutarea foştilor funcţionari din timpul lui Medina şi încerc să înţeleg de ce oamenii care au făcut o revoluţie sub lozinca „dreptate socială, respectul tuturor fără excepţie” devin mai răi decât predecesorii lor o dată ce-au pus mâna pe putere De aceea, vreau să contribui la readucerea lui Medina în fruntea statului.

  — Foarte bine, Alejandro. Înţelegea înainte de toate tu vrei să pui stavilă persecuţiilor făcute de partidul ce deţine acum puterea. Tu Deloffre, tu ai un zeu, Medina, protectorul şi prietenul tău. Dar, ascultaţi-mă bine: pe mine, Papillon, guvernul ăsta m-a eliberat din ocna de la El Dorado.

  După revoluţie, la scurt timp după ce a sosit noul director, Don Julio Ramos, un avocat şi distins scriitor –care sper să fie tot acolo – tipul ăsta m-a eliberat şi a pus capăt imediat regimului de teroare barbară de la ocnă. Şi voi vreţi să particip la o lovitură îndreptată împotriva acestor oameni? Nu, lăsaţi-mă să plec. Ştiţi că puteţi conta pe discreţia mea.

  Alejandro, un adevărat senior, cunoscându-mi situaţia dificilă, îmi spune:

  — Enrique, tu nu faci bombe, nu lucrezi la strung. Tu nu te ocupi decât de maşini şi îi dai tinichigiului uneltele de care are nevoie. Atunci, de ce să nu mai rămâi o vreme. Eu îţi propun acest lucru şi-ţi promit, poţi să fii sigur, că, dacă vom acţiona, vei fi anunţai cu o lună înainte.

  Şi rămân cu cei trei tineri, ale căror nume complete nu le transcriu acum, ci doar iniţialele lor: P. L., B. L. Şi J. G. Trăiesc toţi trei şi se vor recunoaşte cu uşurinţă. Formăm o echipă teribilă, totdeauna împreună, trăind din plin, încât francezii din Caracas ne-au poreclit „Cei trei muşchetari”, care, după cum se ştie, erau patru. Aceste câteva luni petrecute cu ei rămân cele mai minunate momente, cele mai vesele, cele mai tinereşti de care m-am bucurat la Caracas.

  Viaţa nu era decât un râs continuu. Sâmbăta ne rezervam maşina vreunui client, căruia îi spuneam că nu este încă gata, şi ne duceam la mare, pe una din minunatele plaje înflorite şi mărginite de cocotieri, pentru a ne scălda şi a face zeci de nebunii. Bineînţeles, s-a întâmpla, câteodată să-l întâlnim pe proprietarul maşinii, indignat văzând tot acest circ, când el îşi credea maşina în reparaţie. Atunci, cu amabilitate şi cu blândeţe, îi explicam că făceam asta pentru el, nevrând săi livrăm o maşină nepusă la punct şi că pentru asta era necesar să fie rodată. Treaba asta nu s-a terminat niciodată urât, poate că şi datorită surâsului celor două femei.

  În schimb, au avut loc câteva întâmplări mult mai periculoase: rezervorul de benzină al limuzinei ambasadorului Elveţiei curgea la un moment dat. Ne aduc maşina ca să-l lipim. Golesc conştiincios rezervorul cu un furtun de cauciuc, trăgând până la ultima picătură. Probabil că nu a fost suficient, căci, când ne apropiem cu flacăra aparatului de sudat, cretinul ăsta de rezervor explodează, dând foc maşinii care arde în întregime. În timp ce sudorul şi cu mine ne pipăim cu atenţie, mânjiţi de ulei şi de fum, nevenindu-ne să credem că am scăpat de la o moarte sigură, aud vocea liniştită a lui B. L., care spune:

  — Nu credeţi că ar trebui să-i anunţăm pe asociaţii noştri de acest mic dezastru?

  Îi telefonează lui Alejandro şi dă de imbecilul de frati-su, Vincente.

  — Vincente, poţi să-mi dai numărul asigurării garajului?

  — Nu există? Ascultă, nu se poate aşa ceva! Totuşi, tu te ocupi de problemele administrative.

  — De ce? Ah, am uitat să-ţi spun. Pentru că limuzina ambasadorului Elveţiei a luat foc. N-a mai rămas din ea decât un pumn de cenuşă.

  Inutil să mai precizez că, cinci minute mai târziu, Vincente sosea alergând, cu braţele ridicate spre cer şi cu atât mai furios cu cât, într-adevăr, garajul nu era asigurat. A fost nevoie de trei pahare cu whisky fără sifon şi de tot şarmul picioarelor descoperite ale Simonei ca să se calmeze. Alejandro nu apare decât a doua zi, foarte stăpân pe el. Ne spune un lucru foarte drăguţ: „Numai celor ce muncesc li se întâmplă câte ceva. Oricum, să nu mai discutăm,. Am rezolvat cu ambasadorul. „

  Ambasadorul a găsit, desigur, o altă maşină, dar pe la noi nu l-am mai văzut.

  În timp ce duceam această viaţă plină de tinereţe şi de bucuria de a trăi, mă gândeam din când în când la cutia ascunsă la rădăcina unui arbore dintr-o republică faimoasă prin carnea ei congelată. În acelaşi timp, făceam economii pentru drumul dus-întors, când mă voi duce s-o iau. Faptul că ştiam că am cu ce –sau aproape –să-mi satisfac setea de răzbunare, m-a transformat complet. Trăiesc fără grija de-a câştiga mulţi bani; pentru mine, nu mai reprezintă o problemă. Cei pe care-i pun deoparte mi se par suficienţi. De aceea, trăiesc din plin vesela viaţă a muşchetarilor şi, tot de aceea, ne întâlnim cu toţii, într-o duminică după-amiază, pe la ora trei, să ne scăldăm într-o fântână dintr-o piaţă din centrul Caracasului. De data asta, Vincente a fost la înălţime şi a obţinut imediat eliberarea asociaţilor fratelui său din arestul postului de poliţie unde fuseseră închişi pentru ultragiu adus pudorii.

  Au trecut mai multe luni şi acum cred că pot să mă duc să-mi caut comoara fără să mai îmi fie teamă de vreun pericol.

  Deci, la revedere prieteni, vă mulţumesc pentru gentileţea voastră! Şi iată-mă în drum spre aeroport…

  Am ajuns la ora şase dimineaţa, iar la ora nouă sunt la faţa locului după ce am închiriat o maşină.

  Traversez podul. Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Am înnebunit sau trăiesc un miraj? La capătul podului, privesc cu atenţie, dar copacul meu nu mai este acolo. Nu numai al meu, mulţi alţii au dispărut şi ei. Podul, cu lablierul lui a fost lărgit în funcţie de lărgimea drumului, şi el transformat, mult mai lat ca înainte. Calculez, pornind de la pod, şi reuşesc să situez, cu aproximaţie locul unde se găseau copacul şi comoara mea. Nu-mi revin, mi se taie răsuflarea. Nu mai este nimic!

  Atunci, mă cuprinde un fel de nebunie şi de furie prostească. Lovesc cu piciorul asfaltul, ca şi cum acesta ar putea simţi ceva. Mă apucă o furie imensă şi caut în jurul meu ceva de distrus, dar nu văd decât benzile albe trasate pe şosea şi le zgârii cu vârful piciorului, ca şi cum micile fragmente de vopsea pe care le desprind ar putea produce o catastrofă.

  Mă întorc la pod şi, comparând partea nouă a tablierului cu aceea care n-a fost modificată, îmi dau seama că au săpat la mai mult de patru metri adâncime. Cum comoara mea nu era îngropată decât la un metru, n-a rezistat mult timp sărmana!

  Mă sprijin de balustrada podului şi, minute în şir, privesc apa curgând. Puţin câte puţin mă calmez, dar gândurile continuă să se zbată în bietul meu craniu. Trebuie să dau mereu lovituri? Trebuie, oare, să abandonez aventura? Ce voi face acum? Picioarele mi se moaie. Apoi, îmi revin şi-mi spun: „De câte ori ai dat greş înainte ca evadarea să-ţi reuşească? De şapte sau opt ori, nu? Ei bine, şi în viaţă este la fel. Un banco pierdut, un altul câştigat! Viaţa trebuie s-o iei aşa cum e când o iubeşti cu adevărat! „

  N-am rămas mult timp în această ţară care se crede obligată să-şi transforme atât de repede şoselele. Te dezgustă, dacă te gândeşti mai bine, faptul că un popor civilizat –căci, în plus, se cred civilizaţi în acest capăt de lume! –nu respectă nici măcar arborii centenari. Şi de ce, mă rog, să lărgeşti o şosea destul de largă şi aşa pentru traficul mizerabil de aici?

  În avionul care mă readuce la Caracas, râd când mă gândesc că oamenii cred că sunt stăpânii destinului lor, că pot să-şi făurească viitorul, să prevadă ce vor face peste un an sau doi. Fals, Papi! Omul cel mai clarvăzător, cel mai genial organizator al vieţii sale nu este decât o jucărie în faţa destinului. Numai prezentul este sigur, restul este necunoscutul care se numeşte şansă, neşansă, destin sau misterioasa şi neînţeleasa de muritori voinţă a lui Dumnezeu.

  Singurul lucru ce contează în viaţă, înainte de toate, este ca niciodată să nu te declari învins şi după fiecare lovitură s-o iei de la capăt. Ceea ce voi face şi eu.

  Când am plecat îmi luasem un rămas bun definitiv de la prietenii mei. Într-adevăr, după ce-aş fi recuperat comoara, aş fi trecut prin alte ţări decât Venezuela ca să transform bijuteriile în bani şi, după ce le-aş fi vândut, aş fi plecat în Spania, de unde, cu uşurinţă, m-aş fi dus să le fac o vizită procurorului şi „companiei”. Aşa că vă daţi seama de îmbulzeala muşchetarilor când m-au văzut apărând în uşa garajului. Cină bogată, prăjituri în cinstea întoarcerii mele şi patru Hori puse pe masă de Dedec. Ridicăm paharul în cinstea echipei regăsite şi viaţa îşi reia cursul. Totuşi, nu mai sunt la fel de fără grijă ca înainte.

  Alejandro şi Deloffre o simt, pun ceva la cale în ceea ce mă priveşte, dar nu-mi spun încă nimic. După mine, este vorba de lovitura de stat, cu toate că-mi cunosc punctul de vedere. Deloffre mă invită adesea la masă. Mese minunate, fără martori. Deloffre găteşte şi Victor, şoferul lui credincios, ne serveşte la masă. Vorbim despre o mulţime de lucruri, dar, până la urmă, revenim la acelaşi laitmotiv, generalul Medina: cel mai liberal dintre preşedinţii Venezuelei, nici un prizonier politic sub regimul lui, nimeni n-a fost urmărit pentru ideile sale, o politică de coexistenţă cu toate statele, cu toate regimurile, încât a încheiat relaţii diplomatice şi cu Uniunea Sovietică; era bun, nobil şi poporul îl iubea atât de mult pentru simplitatea lui încât, cu ocazia unei sărbători la Paraiso, au fost purtaţi în triumf, el şi soţia lui, ca nişte toreadori.

  Vorbindu-mi mereu despre acest minunat Medina, care se plimba doar cu un aghiotant prin Caracas şi se ducea la cinema ca un cetăţean obişnuit, Alejandro şi Deloffre reuşesc aproape să mă convingă că un om de omenie ar face orice pentru a-l readuce la putere. Nedreptăţile, spiritul de revanşă al funcţionarilor actualului guvern împotriva unei părţi a populaţiei îmi sunt descrise sub aspectul lor cel mai întunecat. Pentru a mi-l face şi mai simpatic pe acest extraordinar preşedinte, Deloffre îmi povesteşte că, în afara tuturor acestor calităţi, Medina era un petrecăreţ de prima mână şi că, în plus, s-a împrietenit cu el deşi ştia bine că este un fost ocnaş evadat. Reţin că Deloffre a pierdut totul în precedenta revoluţie. Nişte misterioşi „răzbunători” i-au devastat splendidul restaurant de lux unde Medina şi toată lumea bună din Caracas veneau să cineze sau să petreacă momente plăcute.

  În sfârşit, aproape convins –pe nedrept, aveam s-o aflu mai târziu –mă gândesc să accept să joc un rol în această lovitură de stat. Ezitările mele se risipesc complet (trebuie s-o mărturisesc, căci vreau să fiu sincer), când mi se promite o sumă suficientă şi toate mijloacele necesare pentru a-mi duce planul de răzbunare la îndeplinire.

  Aşa se face că, într-o noapte, Deloffre şi cu mine ne întâlnim la el acasă, eu îmbrăcat în căpitan, Deloffre în colonel, gata de acţiune.

  Totul debutează prost. Pentru a se recunoaşte, conjuraţii civili trebuiau să poarte o brasardă verde, iar parola era Aragua. Trebuia să fim la ora două dimineaţa la locul acţiunii; spre unsprezece seara, apar însă patru tipi beţi morţi, în singura trăsură din Caracas. Cei patru cântă cât îi ţine gura, acompaniaţi de o chitară. Se opresc în faţa casei şi-i aud, îngrozit, cântând cuplete ce fac aluzie la lovitura de stat din noaptea aceea. Unul dintre ei îi strigă lui Deloffre:

  — Pierre, coşmarul ia sfârşit în noaptea asta. Curaj şi demnitate, amigo! Trebuie să revină papa Medina.

  Ca idioţenie, nici că se putea ceva mai grozav. Mai lipsea doar ca un prostănac să se ducă să-i anunţe pe sticleţi, iar aceştia să vină să ne viziteze! Eram furios şi aveam de ce: pusesem trei bombe în maşină, două în portbagaj şi una pe bancheta din spate, acoperită cu o pătură.

  — Ei bine, sunt deştepţi complicii tăi! Dacă toţi sunt ca ei, nici nu trebuie să ne mai deranjăm, ne putem duce direct la închisoare.

  Deloffre se prăpădea de râs, la fel de decontractat ca şi cum s-ar fi dus la un bal, fericit că se poate admira în oglindă, în uniforma de colonel.

  — Nu-ţi face griji, Papi! De altfel, noi nu vom face rău nimănui. După cum ştii, cele trei butelii nu conţin gaz, ci pulbere. Sunt bune doar să facă puţin zgomot, nimic mai mult.

  — Şi la ce va servi acest „puţin zgomot”?

  — Simplu, le va da semnalul de începere conjuraţilor dispersaţi în oraş. Nimic mai mult. Vezi, nu vrem să facem rău nimănui. Le cerem doar să plece, asta-i tot.

  Bun. Oricum, vreau, nu vreau, m-am angajat, cu atât mai rău pentru mine! Nu am de ce să tremur, nici de ce să regret, trebuie doar să aştept ora.

  Refuz paharul de porto oferit de Deloffre, singura băutură care-i place şi din care consumă cel puţin două sticle pe zi. Dă pe gât câteva pahare.

  Cei trei muşchetari sosesc cu un camion pe care s-a montat o macara. Cu ajutorul lui vor fi „confiscate” două seifuri, cel al unei companii de aviaţie şi cel al închisorii Model (Carcel Modelo) al cărui director –sau şef al garnizoanei –este un complice al conjuraţilor. Mi s-a promis jumătate din conţinutul seifului închisorii şi de aceea am cerut să particip la „confiscarea” lui. Ar fi o frumoasă revanşă împotriva tuturor închisorilor din lume. Ţin mult la asta.

  O ştafetă vine să ne aducă ultimele ordine: să nu fie arestat nici un duşman, să fie lăsaţi să fugă. Terenul de aviaţie civil, situat în plin centru al oraşului, Carlota, a fost degajat pentru ca principalii membri şi funcţionari ai actualului guvern să poată fugi fără dificultate, în avionete.

  Atunci aflu unde trebuie să explodeze prima bombă. Ei bine, are un tupeu formidabil Deloffre ăsta! Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, decât ca explozia să se producă în faţa curţii palatului prezidenţial de la Miraflores, echivalentul Elysse-ului, ce mai! Celelalte două, una la vest, cealaltă la est de Caracas, pentru a da impresia că exploziile se aud de peste tot. Surâd în sinea mea gândindu-mă la panica ce-i va cuprinde pe soldăţoii din palat.

  Nu este vorba de intrarea principală, ci de aceea situată în spate, protejată de o poartă mare de lemn, şi care serveşte de obicei camioanelor militare sau celor de aprovizionare şi permite anumitor personaje, adesea Preşedintelui, să intre sau să iasă fără a fi remarcat.

  Toate ceasurile sunt sincronizate. Trebuie să fim în faţa porţii la ora două fără trei minute. Cineva din interior o va deschide doar pentru două secunde, timp în care şoferul nostru va semnaliza cu o jucărie de copil ce imită orăcăitul broaştei. Astfel, se va şti că suntem acolo. La ce va servi asta? Nu ştiu, căci nu mi s-a dat nici o explicaţie. Oare garda preşedintelui Gallegos participă la complot şi-l va face prizonier? Sau va fi repede neutralizată de conjuraţi? Nu ştiu nimic.

  Pentru mine este sigur că la ora două fix va trebui să dau foc la fitilul detonatorului buteliei de gaz pe care o ţin între genunchi, apoi am s-o arunc spre poarta palatului. Fitilul arde exact un minut şi treizeci de secunde.

  Va trebui să-l aprind cu ţigara şi, în momentul în care va lua foc, să dau la o parte piciorul drept, să deschid portiera, numărând până la treizeci. În acel moment o voi arunca… Am calculat că, bomba rostogolindu-se cu viteză, fitilul va arde mai repede şi că nu vor mai rămâne decât patruzeci de secunde până la explozie.

  Cu toate că bomba nu are mitralii, propriile-i schije vor fi foarte periculoase şi va trebui s-o luăm repede din loc cu maşina ca să ne punem la adăpost. Asta-i treaba lui Victor, şoferul.

  Am obţinut de la Deloffre promisiunea că, dacă un soldat sau un poliţist se vor afla prin apropiere, le va da ordin, având în vedere uniforma lui de colonel, să fugă până la capătul străzii. Mi-a promis.

  Ajungem fără dificultăţi, la ora două fără trei minute, în faţa faimoasei porţi. Ne oprim lângă trotuarul din faţă. Nici o sentinelĂ. Nici un poliţist. Foarte bine. Ora două fără două… ora două fără un minut… ora două…

  Poarta nu s-a deschis.

  Sunt încordat. Îi spun lui Deloffre:

  — Pierre, este ora două.

  — Am şi eu ceas.

  — Atunci, nu-i normal.

  — Nu înţeleg ce se petrece. Să mai aşteptăm cinci minute.

  — O. K.

  Ora două şi două minute. Poarta se deschide cu violenţă şi câţiva soldaţi ies în fugă şi se desfăşoară în poziţie de tragere. Este clar ca lumina zilei. Au aflat de lovitura noastră.

  — La drum, Pierre, am fost trădaţi.

  Este nevoie de mult mai mult pentru ca Deloffre să fie tulburat. Parcă-i inconştient.

  — Ce-ţi trece prin cap. Sunt cu noi!

  Scot un revolver calibru 45 şi-l fixez pe ceafa lui Victor.

  — Demarează sau te omor!

  În loc să simt maşina luând-o din loc, sigur că Victor va apăsa cu toată puterea pe acceleraţie, aud o frază incredibilă:

  — Hombre, aici nu tu comanzi, ci patronul. Ce spune patronul? Pe naiba! am văzut fel de fel de tipi curajoşi, dar ca acest metis indian încă nu!

  Nu pot face nimic, căci soldaţii sunt la trei metri de noi. Deoarece au văzut stelele de colonel de pe epoleţii lui Deloffre, care stă cu cotul pe fereastră, nu se apropie de maşină.

  — Pierre, dacă nu-i spui lui Victor să demareze, nu pe el îl omor, ci pe tine.

  — Micuţule, îţi spun că sunt cu noi. Să mai aşteptăm puţin, îmi răspunde Pierre, întorcându-şi capul spre mine.

  De abia atunci observ nările lui Deloffre pline de pudră. Înţeleg. Este drogat tipul. Teama mă învăluie, da, o teamă teribilă, şi îi pun revolverul pe ceafă, dar el îmi spune cu cel mai mare calm posibil:

  — Este ora două şi şase minute. Încă două minute şi plecăm. Sigur că am fost trădaţi.

  Aceste o sută douăzeci de secunde nu se mai sfârşesc. Sunt cu ochii pe soldaţii care ne observă, dar care nu întreprind nimic deocamdată. În sfârşit, Deloffre spune:

  — Vamos, Victor. Să plecăm. Încet, normal, nu prea repede.

  Şi ieşim cu bine din această capcană, printr-un miracol. Uff! Câţiva ani mai târziu a fost turnat un film, „Ziua cea mai lungă”. S-ar putea turna unul intitulat „Cele mai lungi opt minute”!

  Deloffre îi dă ordin şoferului să se îndrepte către podul care leagă Paraiso de bulevardul San-Martin. Vrea să facă să explodeze bomba sub pod. Pe drum, întâlnim două camioane de conjuraţi care nu ştiu ce să facă pentru că n-au auzit explozia de la ora două. Le explicăm ce s-a întâmplat, că am fost trădaţi, şi asta-l face pe Deloffre să-şi schimbe ideea şi să dea ordin să ne întoarcem repede la el acasă. Eroare grosolană, căci, dacă am fost trădaţi, este posibil ca sticleţii să fie deja acolo. Ne ducem, totuşi, şi, ajutându-l pe Victor să pună bomba în portbagaj, îmi dau seama că are înscrise pe ea trei litere, P. R. D. Nu pot decât să izbucnesc în râs când, în timp ce ne dezbrăcăm uniformele, Pierre-Rene-Deloffre îmi explică:

  — Papi, să nu uiţi niciodată că, într-o afacere periculoasă, trebuie să laşi o semnătură. Aceste iniţiale erau cartea mea de vizită pentru duşmanii prietenului meu.

  Victor pleacă să lase maşina într-un parking, uitând, bineînţeles, să lase şi cheile. Cele trei bombe vor fi descoperite abia peste trei luni.

  Nici vorbă să stau prea mult la Deloffre, el pleacă într-o direcţie, eu în alta. Nici un contact cu Alejandro. Mă duc direct la garaj, unde ajut la demontarea strungului şi la mutarea lui şi a celor cinci sau şase tuburi de gaz ce se mai găseau acolo. Este ora şase şi sună telefonul. O voce misterioasă spune:

  — Francés, plecaţi cu toţii. Fiecare unde poate. Numai B. L. Trebuie să rămână la garaj. Ai înţeles?

  — Cine este la aparat? Legătura se întrerupse.

  Îmbrăcat în femeie, condus într-un jeep de un fost ofiţer din rezistenţă, căruia i-am făcut multe servicii de când a venit aici, ies fără necazuri din Caracas şi ajung la Rio Chico, la aproape douăzeci de kilometri de malul mării. Rămân acolo două luni, cu fostul căpitan, soţia lui şi un cuplu de prieteni din Bordeaux.

  B. L. A fost arestat. N-a fost torturat. Un interogatoriu insistent, dar corect. Când aflu, ajung la concluzia că regimul lui Gallegos şi Betancourt nu este chiar aşa de nedrept pe cât se pretinde, în tot cazul nu în această afacere.

  Deloffre a cerut azil, în aceeaşi noapte, cred că la Ambasada Nicaraguei.

  În ceea ce mă priveşte, plin de încredere, am început să conduc, împreună cu fostul căpitan, camionul de la „Poduri şi şosele” din Rio Chico. Căci reuşisem, cu ajutorul unui prieten, să fim angajaţi de către municipalitate. Amândoi câştigam douăzeci şi unu de bolivari, din care trăiam cinci oameni.

  Această viaţă de cantonier durează două luni, timp suficient pentru ca furtuna stârnită de ultimul complot de la Caracas să se calmeze, iar atenţia poliţiei să fie atrasă de ultimele informaţii primite despre pregătirea unui nou complot. Foarte înţelepţi, se ocupă de prezent şi lasă la o parte trecutul. Nici nu cer mai mult şi sunt decis să nu mă mai las atras într-o astfel de treabă. O dată ajunge. Pentru moment nu-mi trebuie mai mult decât să trăiesc liniştit aici, cu prietenii mei, fără să mă fac remarcat în vreun fel.

  Pentru a ne ameliora masa zilnică, mă duc adesea să pescuiesc la mare, după-amiaza. În seara asta am prins un biban imens şi, aşezat pe plajă, îl curăţ, admirând minunatul apus de soare. Roşul asfinţitului, speranţă. Papi! Şi, cu toate câte mi s-au întâmplat de la eliberare, încep să râd. Dar speranţa trebuie să mă facă, şi mă va face, să înving şi să trăiesc. Dar izbândirea visurilor mele când va veni? Haide, Papi, să facem bilanţul celor doi ani de libertate.

  Nu sunt lefter, dar n-am mare lucru: cel mult trei mii de bolivari, sold net al celor doi ani de aventură.

  Ce s-a întâmplat în tot acest timp?

  — Unu: grămada de aur de la Callao. Nu-i nevoie să ne mai întindem la vorbă, nu a fost un eşec, ci o renunţare din partea mea pentru ca foştii ocnaşi de acolo să poată continua să trăiască în linişte. Regreţi? Nu. Tona aia de aur este foarte bine înmormântată acolo!

  — Doi: jocul la minele de diamante. Ai fost pe punctul de a fi ucis pentru zece mii de dolari pe care nu i-ai încasat niciodată. Jojo joacă rolul pe care ţi-l rezervase ţie şi este omorât, iar tu scapi. Fără o leţcaie, de acord, dar ce aventură minunată! Niciodată nu voi uita intensitatea acelor nopţi, mutrele jucătorilor în lumina lămpii cu carbid, chipul impasibil, dar prea sigur pe el, al lui Jojo. Deci, nimic de regretat.

  — Trei: tunelul de sub bancă. Asta-i altceva: n-am avut noroc. Totuşi, timp de trei luni ai vibrat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru numai cu emoţiile pe care le aducea fiecare oră. Chiar dacă n-ar fi fost decât asta şi tot n-ar trebui să te plângi. Dar îţi dai seama că timp de trei luni, până şi în visele tale nocturne, te-ai văzut milionar cu dolarii pe care ai fi putut să-i iei? Asta nu înseamnă nimic? Bineînţeles că ai fi putut pune mâna pe comoară, dacă aveai mai multă şansă, dar ai fi putut, tot aşa de bine, să fii şi mai nenorocos. Ce s-ar fi întâmplat dacă tunelul s-ar fi prăbuşit când erai înăuntru? Ai fi murit sufocat ca un şoarece sau strivit ca o vulpe în vizuină.

  — Patru: muntele de pietate şi camerele frigorifice. Nici o reclamaţie de făcut decât cel mult întreprinderii de poduri şi şosele din acel stat blestemat.

  — Cinci: complotul. Sincer să fiu, n-ai fost niciodată prea entuziasmat de această lovitură. Afacerile astea ce ţin de politică, bombele care pot omorî pe oricine nu-s de tine. În fond, te-ai lăsat dus de balivernele celor doi tipi simpatici. Apoi, de asigurarea că vei putea să-ţi realizezi planurile cu banii câştigaţi. Dar inima nu-ţi prea dădea ghes, căci, pentru tine, lovitura nu era loială, nu-ţi venea să ataci guvernul care te eliberase. Ai câştigat, totuşi, patru luni de amuzament cu muşchetarii, soţiile şi copiii lor şi aceste zile pline de bucuria de a trăi, de explozia tinereţii, nu le vei uita uşor!

  Fără să mai vorbim de celelalte, de avionul lui Carotte etc.

  Concluzia: am fost închis pe nedrept timp de treisprezece ani, mi s-a furat aproape toată tinereţea şi dacă dorm, mănânc, beau, râd, niciodată nu uit că trebuie să mă răzbun. Foarte bine.

  Pe scurt, eşti liber de doi ani. În doi ani ai trăit zeci de întâmplări, ai avut aventuri extraordinare, terminai o aventură pentru a începe o alta. Mai mult decât atât: n-aveai nevoie să le cauţi, veneau la tine singure; ai avut parte de dragoste ca nimeni altul, ai cunoscut oameni de toate condiţiile, care ţi-au oferit prietenia lor, cu care ţi-ai împărţit viaţa şi cu toate acestea te mai vaieţi? Eşti lefter sau aproape? Lasă-te de bancuri, sărăcia nu-i o boală greu de vindecat.

  Atunci, slavă lui Dumnezeu, Papi! Slavă aventurii, slavă riscurilor ei care te fac să trăieşti, din plin, fiecare zi care trece, fiecare minut! Ca dintr-o apă minunată, bei din ea cupe întregi, care-ţi pătrund în adâncul sufletului! Şi eşti sănătos, ăsta-i principalul.

  Să ştergem totul, domnilor, şi s-o luăm de la capăt! Jocurile sunt făcute! Nu mai merge nimic! Banco pierdut, banco plătit în continuare, banco relansat! Pe viaţă! Dar fiinţa ta se înfioară şi vibrează, cântă această speranţă şi certitudine că într-o zi vei auzi: „Nouă de cupă! Strângeţi, domnule Papillon, aţi câştigat! „

  Soarele este aproape de linia orizontului. Roşul înserării. Speranţă. Asta-i sigur, sunt plin de speranţă şi de încredere în viitor. Aerul s-a mai răcorit şi, înseninat, fericit că mă simt trăind liber, cu picioarele goale în nisipul umed, mă întorc spre casă unde toţi aşteaptă rezultatul pescuitului meu miraculos. Dar toate aceste culori, aceste mii de pete de lumină ce se joacă pe vârful crestelor valurilor care fug spre infinit mă emoţionează atât de profund încât, după ce mi-am amintit de pericolele prin care am trecut, nu pot decât să mă gândesc la creatorul tuturor acestora, la Dumnezeu: „Bună seara, măreţule, şi noapte bună! Cu toate eşecurile de care am avut parte, îţi mulţumesc, totuşi, că mi-ai dat o zi atât de frumoasă, plină de soare, de libertate şi, ca desert, acest apus de soare tropical! „

  Capitolul 9 – Maracaibo – La indieni.

  Deşi a aflat destule despre pregătirea loviturii de stat, poliţia are alte griji decât să se ocupe de mine, aşa că, cu cât mă voi depărta de Caracas, cu atât va fi mai bine. Pentru moment, se pare că au lăsat în plata Domnului complotul ăsta nereuşit, dar nu se ştie niciodată.

  De aceea, profit de ocazia ce mi se iveşte când, în cursul unei scurte călătorii la Caracas, un prieten îmi prezintă o pariziană, fost manechin, care caută pe cineva dispus s-o ajute să conducă un hotel deschis de curând la Maracaibo. Accept, cu bucurie, să fiu un om bun la toate. Se numeşte Laurence, este o fată frumoasă şi elegantă, venită, cred, să prezinte o colecţie la Caracas şi care s-a stabilit în Venezuela. Între poliţia din Maracaibo şi Caracas sunt o mie de kilometri şi asta îmi convine perfect.

  Profit de maşina unui prieten şi, după o călătorie de paisprezece ore, descopăr ceea ce se numeşte lacul Maracaibo, cu toate că, de fapt, este vorba de un imens bazin interior, de o sută cincizeci de kilometri lungime şi o lăţime de maximum o sută de kilometri, legat de mare printr-un canal lat de zece kilometri. Maracaibo se află la nord, pe malul vestic al canalului, legat acum de malul de est printr-un pod. Pe atunci, acesta nu fusese construit încă, aşa că, venind de la Caracas, trebuia să traversezi cu bacul.

  Este, într-adevăr, impresionant acest lac extraordinar, liniştit, presărat cu turnuri metalice. Parcă ar fi o pădure imensă, întinzându-se cât vezi cu ochii, ai căror arbori, plantaţi simetric, se tot duc până la linia orizontului. Dar aceşti arbori sunt puţuri de petrol, iar aceste puţuri au fiecare la baza lor un imens balansier, care, zi şi noapte, fără să se oprească vreodată, pompează aurul negru din adâncurile pământului.

  Un feribot trece maşini, pasageri şi mărfuri, într-un du-te-vino continuu, între şoseaua ce vine de la Caracas şi Maracaibo. În timpul traversării, mă plimb ca un puşti dintr-o parte în alta a feribotului, uluit, încântat să văd aceşti piloni de fier ce se ivesc din lac, şi mă gândesc că, la două mii de kilometri de aici, la celălalt capăt al acestei ţări, în Guyana venezueliană, bunul Dumnezeu a răspândit diamante, aur, fier, nichel, mangan, bauxită, uraniu şi tot restul, iar aici a turnat petrol, motorul lumii, într-o asemenea cantitate încât mii de pompe pot să-l extragă zi şi noapte fără să-i sece izvorul. Ei bine, Venezuela, nu-i poţi reproşa nimic bunului Dumnezeu!

  Hotelul Normandy este de fapt o vilă respectabilă şi magnifică, înconjurată de-o grădină plină de flori, foarte bine îngrijită. Frumoasa Laurence mă primeşte cu braţele deschise.

  — Iată-mi regatul. Henri (întotdeauna mi-a spus Henri), mă întâmpină ea cu surâsul pe buze.

  A deschis hotelul de numai două luni. Şaisprezece camere cu totul, dar de un lux rafinat, fiecare având baia ei proprie, demnă de un hotel de lux. Ea a decorat totul, din camere până la toaletele personalului, salonul, terasa şi sufrageria.

  Mă pun pe treabă şi nu-i uşor să fii primul colaborator al acestei franţuzoaice de nici patruzeci de ani, care se scoală la ora şase dimineaţa, supraveghează şi uneori pregăteşte ea singură micul dejun al pensionarilor hotelului. Toată ziua, neobosită, se agită de colo-colo, se ocupă de toate, supervizează totul şi mai găseşte timp să îngrijească un trandafir sau să măture o alee. A luat viaţa în piept, trecând peste nişte greutăţi insurmontabile, şi are atâta încredere în triumful întreprinderii ei că mă simt molipsit şi eu de aceeaşi pasiune devorantă ca a ei. În sfârşit, aproape. Fac tot posibilul s-o ajut să rezolve mulţimea de probleme ce apar. Probleme financiare în special. Este plină de datorii până-n gât, căci a transformat această vilă în hotel aproape de lux cu bani împrumutaţi.

  Ieri, în urma unor discuţii pe care le-am avut fără s-o mai consult, am obţinut un lucru extraordinar din partea unei companii petroliere.

  — Bună seara, Laurence.

  — Bună seara. S-a făcut deja târziu. Henri, ora opt. Nu-ţi fac nici un reproş, dar nu te-am văzut toată după-amiaza.

  — M-am dus să mă plimb.

  — Îţi baţi joc de mine?

  — Ei da, îmi bat joc de viaţă. Este haioasă viaţa, nu?

  — Nu întotdeauna. Tocmai aş fi avut nevoie de ajutorul tău moral, căci am mari necazuri.

  — Mari?

  — Da. Trebuie să plătesc instalaţia asta şi, cu toate că afacerea merge, nu-i uşor. Am de dat o sumă destul de serioasă.

  — Ţine-te bine, Laurence, nu trebuie să te mai gândeşti la ce ai de plată.

  — Îţi baţi joc de mine?

  — Nu. Ascultă-mă: m-ai băgat în afacerea ta ca un fel de asociat şi mi-am dat seama că anumiţi oameni mă iau chiar drept patron.

  — Şi atunci?

  — Ei bine, un canadian de la Compania Lumus Cie, care crede că sunt aşa ceva, mi-a vorbit, acum câteva zile, despre o afacere pe care vrea s-o facă cu mine. Am fost să-l văd astăzi şi tocmai vin de la el.

  — Spune repede! nu mai are răbdare Laurence, care mă priveşte cu ochii plini de speranţă.

  — Rezultat: hotelul tău este închiriat de Lumus Cie, în întregime, pensiune completă, pentru un an!

  — Nu se poate!

  — Ba da, îţi jur.

  De emoţie, Laurence mă sărută pe ambii obraji şi se lasă să cadă pe un scaun.

  — Bineînţeles că eu nu pot să semnez acest contract fabulos, aşa că va trebui să mergem mâine, împreună, la Companie.

  Datorită acestui contract, Laurence câştigă o mică avere cu hotelul Normandy. Numai cu avansul pe trei luni, îşi poate achita toate datoriile.

  După semnarea contractului, am băut şampanie, şefii de la Lumus Cie, Laurence şi cu mine.

  Sunt fericit, foarte fericit în noaptea asta, în patul meu încăpător. Datorită şampaniei văd viaţa în roz. Papi, nu eşti mai prost ca ea! Poţi, deci, să-ţi faci o situaţie, mai mult chiar, să devii bogat prin muncă? Şi plecând de la aproape nimic? Asta-i bună! Mă pot lăuda cu o adevărată descoperire pe care o fac chiar aici, Ia hotelul Normandy! Da, este o adevărată descoperire, căci, în Franţa, în puţinii ani cât am putut arunca o privire rapidă asupra vieţii, am constatat întotdeauna că un muncilor rămâne doar muncitor, pentru tot restul vieţii lui. Şi această idee cu totul greşită mi se pare şi mai greşită aici, în Venezuela, unde împrejurări cât se poate de favorabile şi facilităţi de tot felul îi stau la dispoziţie celui ce vrea să facă cu adevărat ceva.

  Această constatare este foarte importantă dacă mă gândesc la realizarea proiectelor mele. Într-adevăr, nu din pasiune pentru bani am participat la unele lovituri necinstite şi nu pot să fur din plăcere. Nu puteam crede că poţi triumfa în viaţă, că poţi să-ţi faci o situaţie bună plecând de la nimic şi, în special, în ceea ce mă priveşte, că ar fi posibil să adun o grămadă de bani, suficientă ca să mă duc să prezint nota mea de plată în Franţa. Or, este posibil, n-ai nevoie pentru început decât de un lucru: de o sumă minimă, de câteva mii de bolivari, ceea ce este uşor să economiseşti dacă ai un post bun.

  Deci, Papi, s-a terminat cu loviturile, mari sau mici. Să căutăm deci mijloacele simple şi cinstite. Laurence a reuşit astfel. Ei bine, şi eu voi face la fel! Şi dacă ai putea să realizezi acest lucru, tatăl tău ar fi atât de fericit!

  Singura neplăcere este că, pornind pe această cale, voi avea nevoie de un timp ceva mai îndelungat pentru a mă putea răzbuna. Căci, nu în trei zile voi putea aduna suma necesară. „Răzbunarea este un fel de mâncare ce se mănâncă rece”, mi-a spus Miguel, la mina de diamante. Voi vedea dacă este aşa.

  Maracaibo este într-o continuă fierbere. Într-un climat de emulaţie generală, apar tot felul de întreprinderi, construcţii diverse, rafinării, încât, de la bere la ciment, totul se vinde la negru. Nu se produce la nivelul cererii, totul merge prea repede. Braţele se plătesc, munca se plăteşte, toate formele de comerţ aduc câştiguri.

  Când are loc un boom al petrolului, economia acelei regiuni cunoaşte două epoci complet diferite una de alta. În primul rânD. Cea care precede exploatarea zăcământului, pre-exploatarea. Îşi fac apariţia companiile, se instalează în teren, au nevoie de birouri, de tabere de muncă, se construiesc drumuri, linii de înaltă tensiune, se sapă puţuri, se montează sondele, apoi pompele etc. Este o epocă de aur, şi asta în toate ramurile profesionale şi pe toate treptele societăţii.

  Poporul, cel adevărat, cu mâinile asprite de muncă, începe să manevreze bancnotele, înţelege ce înseamnă banul şi securitatea zilei de mâine. Familia se organizează, locuinţele se măresc sau se îmbunătăţesc, copiii vin bine îmbrăcaţi la şcoală, adesea transportaţi de autobuzele companiilor.

  Apoi, vine a două perioadă, cea care se defineşte prin imaginea pe care am văzut-o când am descoperit lacul Maracaibo transformat (în partea pe care-o puteam vedea) într-o pădure de piloni. Este perioada de exploatare. Mii de pompe, singure, la nesfârşit, scot zilnic milioane de metri cubi de aur negru.

  Dar, cantitatea imensă de bani ce se obţine nu trece prin mâinile celor mulţi, aceste milioane de dolari trec direct în casele de bani ale băncilor statului sau ale companiilor. Dar asta-i tot un drac, cum ar spune un vagabond parizian. Situaţia devine din ce în ce mai dificilă, personalul este redus la strictul necesar, nu mai există o bogăţie colectivă, toate negocierile, afacerile mici sau mai mari sunt de domeniul trecutului. Generaţiile următoare le vor cunoaşte doar din poveştile bunicului:„A fost o dată când Maracaibo era un oraş milionar…„

  Dar eu am avut noroc, chiar în momentul când sosesc se produce cel de-al doilea boom al petrolului de la Maracaibo. Nu am nimic de câştigat de pe urma pompelor din lac, ci datorită vântului de nebunie ce cuprinde mai multe companii petroliere care vin să obţină noi concesiuni, pornind din munţii Perija până la lac sau la mare.

  Este tocmai momentul prielnic de care aveam nevoie.

  Îmi voi găsi un rost aici. Va fi, îmi promit, o frumoasă lovitură. Pentru a ajunge la asta, voi face orice, mă voi strădui prin toate mijloacele, muncind, să apuc şi eu cât mai multe firimituri din acest tort gigantic! Jur! Acum e rândul meu să triumf în viaţă, în felul oamenilor cinstiţi. În fond, au dreptate prostănacii când reuşesc să devină bogaţi fără să ajungă la închisoare.

  „Good French cook, 39 de ani, caut loc la companie petrolieră. Salariu minim 800 de dolari. „

  De la Laurence şi bucătarul ei am învăţat A. B. c. -ul bucătăriei şi mă hotărăsc să-mi încerc norocul. Anunţul a fost publicat în ziarul local şi, opt zile mai târziu, iată-mă bucătar la Richmond Exploration Cie.

  O părăsesc pe Laurence cu mult regret, dar ea nu avea nici pe departe cum să-mi plătească un asemenea salariu.

  Acum mă descurc la bucătărie, după ce-am trecut printr-o asemenea şcoală, Luându-mi postul în primire, am un trac teribil ca ceilalţi bucătari să nu-şi dea seama că french-cook-ul nu prea ştie mare lucru. Dar, spre surprinderea mea, îmi dau seama imediat că şi lor le este teamă ca french-cook-ul să nu descopere că, de fapt, de la primul la ultimul bucătar, toţi nu sunt decât spălători de vase. Respir uşurat. Cu atât mai mult cu cât am un avantaj asupra lor, am o carte de bucate, în franceză, Escoffier, cadou din partea unei prostituate ieşite la pensie.

  Şeful personalului este un canadian, domnul Blanchet. Două zile mai târziu, îmi încredinţează responsabilitatea bucătăriei cadrelor din tabără, douăsprezece persoane, grangurii, ce mai!

  În prima dimineaţă, îi prezint un meniu grozav. Numai că îi atrag atenţia că îmi lipsesc multe lucruri ca să-l pot realiza. Se hotărăşte să am un buget separat a cărei gestiune îmi este încredinţată. Inutil să spun că îmi trag cenuşa pe turta mea, dar cei din clasa specială, este sigur, se ghiftuiesc. Astfel că toată lumea este mulţumită.

  În fiecare seară, afişez în hol meniul pentru a doua zi, în franceză, bineînţeles. Toate numele astea pompoase, luate din cartea de bucate, produc o impresie fantastică. În plus, am descoperit în oraş un magazin specializat în produse franţuzeşti şi, datorită reţetelor şi cutiilor de conserve Potin & Rodel, mă descurc aşa de bine încât tipii din „clasa specială” îşi aduc adesea soţiile. În loc să fie doisprezece, mai totdeauna sunt douăzeci. Pe de-o parte, este agasant, dar, pe de altă parte, nu se mai uită nimeni prea atent la cheltuieli, pentru că, în mod normal, nu ar trebui să hrănesc decât personalul activ.

  Pe scurt, îi văd aşa de mulţumiţi încât cer o mărire de salariu. 1200 de dolari pe lună, deci 400 de dolari în plus. Refuză, îmi dau 1000, mă las convins, dar le spun că, pentru un bucătar ca mine, este un salariu mizerabil.

  Trec astfel câteva luni, dar, cu timpul, orele astea fixe de lucru mă plictisesc ca un guler de cămaşă prea strimt. Am ajuns să-mi fie lehamite de această treabă şi-i cer şefului geolog să mă ia cu el când se va duce într-o expediţie de recunoaştere, în locurile cele mai interesante, chiar dacă sunt periculoase.

  Aceste expediţii au drept scop explorarea geologică a lanţului muntos Perija, care separă Venezuela de Columbia, la est de lacul Maracaibo. Este teritoriul unei rase de indieni războinici şi foarte sălbatici, motilonii, încât, adesea, acest lanţ muntos se numeşte sierra de los Motilones. Încă nu se cunoaşte originea exactă a acestei rase, a cărei limbă, cât şi obiceiurile sunt foarte diferite de cele ale triburilor vecine; de altfel „civilizaţia” începe să pătrundă în mijlocul lor abia acum, când scriu toate astea, atât sunt de periculoşi. Trăiesc în colibe în care dorm cincizeci, o sută de indieni, bărbaţi, femei, copii, într-o promiscuitate oribilă. Singurul animal domestic este câinele. Sunt atât de sălbatici că se povesteşte despre cazurile, frecvente, ale unor motiloni, adesea răniţi, capturaţi de „civilizaţi” şi care, deşi sunt bine trataţi, refuză să mănânce şi să bea şi sfârşesc prin a se sinucide tăindu-şi venele cu incisivii piliţi în mod special ca să poată sfâşia carnea. Dând dovadă de mult curaj, călugării capucini s-au instalat pe malul râului Santa Rosa, la numai câţiva kilometri de cea mai apropiată colibă colectivă a motilonilor.

  Stareţul misiunii întrebuinţează mijloacele cele mai moderne, aruncându-le din avion alimente, îmbrăcăminte, pături şi fotografii ale călugărilor. Mai mult, aruncă şi manechine de paie, îmbrăcate cu rasa capucinilor, ale căror buzunare sunt pline cu diverse alimente şi chiar cu cutii de lapte. Nu-i prost călugărul: în ziua în care va sosi pe jos, indienii vor crede că a picat din cer.

  Dar, când am cerut să particip şi eu la aceste expediţii, eram abia în 1948, departe de adevăratele tentative de pătrundere „civilizate”, care au început de fapt abia în 1965.

  Pentru mine, aceste expediţii au trei aspecte pozitive. În primul rând, ar fi o viaţă complet diferită de cea pe care-o duc în bucătăria taberei celor de la Richmond Exploration Cie şi de care m-am săturat. Ar fi aventura care reîncepe, în mijlocul acestei naturi grandioase, dar o aventură cinstită de data asta. Bineînţeles că există şi un risc, ca în orice aventură. Se întâmplă adesea ca expediţiile să se întoarcă cu unul sau doi oameni mai puţin, căci motilonii sunt foarte agili la trasul cu arcul sau, cum se spune pe aici, unde îşi fixează ochiul, acolo trimit săgeata. Dar, dacă eşti ucis, nu eşti şi mâncat. Nu sunt canibali. Tot eşti în câştig!

  Al doilea aspect: plimbările astea de trei săptămâni, în plină junglă neexplorată, periculoasă, sunt foarte bine plătite. Aş câştiga dublu faţă de ceea ce câştig acum lângă plitele mele. Ceea ce nu poate fi neglijat în viziunea mea actuală asupra lucrurilor.

  Al treilea aspect: compania geologilor îmi place. Sunt grozavi tipii. Cu toate că ştiu că este prea târziu ca să mai pot dobândi cunoştinţe care să facă din mine alt om, am senzaţia că, frec-ventându-i pe aceşti specialişti aproape savanţi, n-aş avea decât de câştigat.

  Pe scurt, plec cu ei plin de zel şi de încredere. Nu mai trebuie să car cu mine cartea de bucate: nu am nevoie decât de conserve, trebuie să ştiu doar să fac plăcinte şi pâine. Nu-i greu de învăţat, se fac repede.

  Noul meu prieten, geologul şef al expediţiei, se numeşte Crichet. Este detaşat de la California Exploration Cie pe lângă cei de la Richmond. Ştie totul despre geologie, secţia petrol. În rest, ştie că a fost război, pentru că a participat la el, dar nu este prea sigur că Alexandru cel Mare a trăit înainte sau după NapoLéon. Nici nu-i pasă de altfel, n-are nevoie să cunoască istoria lumii ca s-o ducă bine, să aibă o soţie minunată, să facă copii şi să dea companiei toate informaţiile geologice de care aceasta are nevoie. Totuşi, bănuiesc că ştie mai mult decât spune, căci am învăţat să nu am încredere în umorul rosbifilor, adesea diferit de cel al indivizilor din Ardenii mei. Ne înţelegem bine.

  O astfel de expediţie durează între douăzeci şi douăzeci şi cinci de zile. La întoarcere, opt zile de vacanţă. Echipa se compune dintr-un geolog şef al expediţiei, alţi doi geologi şi doisprezece până la optsprezece hamali sau ajutoare, cărora nu li se cere decât să fie puternici şi disciplinaţi. Au cortul lor separat şi bucătarul lor. Eu sunt ataşat pe lângă cei trei geologi. Oamenii nu sunt deloc abrutizaţi de muncă şi printre ei se află şi un militant al A. D. (Acţiunea Democratică), partid de stânga, care are grijă să fie respectate legile sindicale. Se numeşte Carlos. Atmosfera este de înţelegere generală şi eu sunt cel ce ţin socoteala orelor suplimentare, foarte corect notate, nici mai mult, nici mai puţin.

  Sunt pasionat de această primă expediţie. Căutarea informaţiilor geologice cu privire la rezervele de petrol este foarte curioasă. Scopul expediţiei este să urcăm cât mai sus posibil, de-a lungul râurilor, spre munţi, acolo unde ele îşi croiesc drumul printre stânci. Mergem cât putem mai departe în camion, apoi în jeep. Când ajungem la capătul pistelor, urcăm pe firul râurilor în pirogi, apoi, când apa nu mai este destul de adâncă, coborâm din pirogi şi încercăm să ajungem pe jos, cât mai sus spre izvoare. O parte din material este cărat acum de oameni, în jur de patruzeci şi cinci de kilograme pentru fiecare om, în afară de bucătari şi de cei trei geologi…

  De ce urcăm aşa de mult în munţi? Deoarece în locurile pe unde apele şi-au tăiat drumul prin roca dură se pot observa, ca într-un manual de geografie, formaţiunile geologice succesive. De aici adună geologii eşantioanele pe care le desprind din pereţii de stâncă, fiecare fiind repertoriat, clasat, pus într-un săculeţ. Se determină direcţia urmată de diferitele straturi geologice spre câmpie. Astfel, cu ajutorul zecilor de eşantioane geologice culese în puncte diferite, se poate reconstitui o hartă a straturilor ce ajung în câmpie cam la o sută, două sute de metri adâncime. Şi, calculând bine, plecând de la aceste informaţii, într-o zi se sapă un puţ la o distanţă de 100 de kilometri într-un loc unde nimeni n-a mai fost până atunci, ştiindu-se dinainte că aici, la o anumită adâncime, se va găsi un strat de petrol. Într-adevăr, ştiinţa este neaşteptată şi sunt uluit de mijloacele ei.

  Toate ar fi bune fără motiloni. Adesea, membrii expediţiilor sunt răniţi sau chiar mor din cauza săgeţilor. Asta nu uşurează recrutarea oamenilor şi face ca o expediţie să coste destul de scump.

  Particip la mai multe expediţii şi trăiesc zile extraordinare.

  Unul dintre geologi este olandez. Se numeşte Lapp. Într-o zi, adună ouă de caiman, foarte bune după ce le-ai uscat la soare. Le găseşti uşor, ţinându-te după urma lăsată de burta crocodiluţei când se târăşte din râu spre un loc uscat, unde îşi depune ouăle, pe care le cloceşte apoi ore în şir. Profitând de absenţa crocodiluţei, Lapp dezgroapă ouăle şi, liniştit, se întoarce în tabără. De abia a ajuns în luminişul unde ne-am instalat, că se pomeneşte cu crocodiluţa care se aruncă ca un bolid asupra lui. L-a urmărit pe hoţ pas cu pas şi vine să se răzbune. Are peste trei metri lungime şi scoate nişte sunete răguşite ca şi cum ar avea laringită. Lapp începe să fugă şi să se învârtă în jurul unui copac gros, în timp ce eu mă topesc de râs văzându-l pe acest tip înalt, în şort, făcând salturi caraghioase şi urlând după ajutor. Crichet şi câţiva oameni sosesc în fugă: două gloanţe explozive fac animalul inofensiv. În ceea ce-l priveşte pe Lapp, palid ca un mort, cade-n fund. Toată lumea este scandalizată de atitudinea mea. Le explic că, oricum, nu aveam ce face; nu am nici o armă asupra mea, căci este incomod de dus.

  La masă, seara, în timp ce le ofer cina mea de conserve, Crichet îmi spune:

  — Tu nu prea tânăr, treizeci şi patru de ani cel puţin, nu?

  — Ceva mai mult, de ce?

  — Tu trăieşti şi comporţi ca bărbat douăzeci ani.

  — Ştiţi, nu prea am mult peste: am douăzeci şi şase de ani.

  — Nu adevărat.

  — Ba da, şi am să vă explic de ce. Am stat treisprezece ani la pârnaie. Aceşti treisprezece ani trebuie să-i trăiesc pentru că nu i-am trăit. Astfel că treizeci şi nouă fără treisprezece, făcând douăzeci şi şase, am douăzeci şi şase de ani.

  — Nu înţeleg.

  — N-are importanţă.

  Şi totuşi este adevărat am sufletul unui puşti de douăzeci de ani. Nici nu se pune problema, trebuie să-i trăiesc, trebuie să recuperez anii ce mi-au fost furaţi. Trebuie să-i trăiesc din plin, nepăsându-mi de nimic, ca la douăzeci de ani, cu inima plină de veselie şi de bucuria de a trăi.

  Într-o dimineaţă, înainte de a se lumina, un strigăt ascuţit ne trezeşte pe toţi. În timp ce agăţa lampa pe care tocmai o aprinsese, bucătarul cărăuşilor s-a trezit cu două săgeţi, una în coaste, alta în fese. Trebuie trimis imediat la Maracaibo. Patru oameni îl vor purta pe un fel de pat până la piroga cu care va fi dus până la jeep, care-l va duce la camion, iar camionul la Maracaibo.

  Ziua trece într-o atmosferă grea, apăsătoare. Simţim în jurul nostru, în junglă, prezenţa indienilor, fără, însă, să-i vedem, fără să-i auzim. Cu cât înaintăm, avem senzaţia că am pătruns pe terenul lor de vânătoare. Este mult vânat şi, cum fiecare are o armă, din când în când împuşcă o pasăre sau un fel de iepure. Toată lumea este gravă, nimeni nu cântă şi, după ce-au tras cu arma, vorbesc în şoaptă, prosteşte, ca şi cum s-ar teme c-ar putea fi auziţi.

  Încetul cu încetul, o teamă colectivă îi cuprinde pe toţi cărăuşii. Vor să întrerupem expediţia şi să ne întoarcem Ia Maracaibo. Crichet, şeful, vrea să continuăm, să urcăm. Reprezentantul sindicatului, Carlos, este un tip curajos, dar şi el este impresionat. Mă ia deoparte:

  — Enrique, ne întoarcem?

  — De ce, Carlos?

  — Indienii.

  — Sunt indieni, este adevărat, dar ne pot ataca şi pe drumul de întoarcere, nu numai dacă vom continua să înaintăm.

  — Nu-i sigur, Francés. Poate nu suntem departe de satul lor. Priveşte această piatră: s-a măcinat grâu cu ea.

  — Nu-i o prostie ce spui, Carlos. Hai să mergem la Crichet. Americanul a participat la debarcarea din Normandia. Este puţin impresionabil şi meseria lui îl pasionează. După ce a adunat toţi oamenii, le mai spune o dată că ne aflăm într-unui din locurile cele mai bogate în informaţii geologice. Se enervează şi, furios, lansează singura frază ce nu trebuia spusă:

  — Dacă vă este frică, plecaţi! Eu rămân.

  Oamenii au plecat cu toţii, în afară de Carlos şi de mine. Dar eu rămân cu condiţia ca la plecare să îngropăm materialul, căci n-am chef să-l car. De când mi-am rupt ambele picioare într-una din evadările ratate de la Baranquilla, obosesc repede, dacă duc greutăţi. Carlos va căra eşantioanele luate.

  Timp de cinci zile, rămânem singuri, Crichet, Lapp, Carlos şi cu mine. Nu s-a întâmplat nimic, dar, sincer să fiu, nu am trăit niciodată atât de tensionat ca în cele cinci zile în care ne-am simţit spionaţi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, de nu ştiu câte perechi de ochi invizibili. Am abandonat totul când Crichet, care se dusese pe malul râului să facă ceva, a văzut trestia mişcându-se la câţiva metri de el, dată la o parte de două mâini. Asta i-a tăiat pofta de a mai face ceva şi, cu calmul său obişnuit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a întors cu spatele şi a revenit în tabără.

  — Cred, i-a spus lui Lapp, că a sosit momentul să ne întoarcem la Maracaibo. Avem destule eşantioane de rocă şi nu cred c-ar fi necesar din punct de vedere ştiinţific să le lăsăm indienilor patru eşantioane interesante ale rasei albe.

  Ajungem fără nici un incident la La Burra (Măgăriţa), cătun cu vreo cincisprezece case. În timp ce bem un păhărel în aşteptarea camionului ce trebuia să vină să ne ia, un metis de indian din acea regiune, beat, mă ia deoparte şi-mi spune:

  — Eşti francez, nu-i aşa? Ei bine, nu e nevoie să fii francez ca să rămâi atât de ignorant.

  — Ah, da, de ce?

  — Am să-ţi spun: pătrundeţi în terenul motilonilor şi ce faceţi?

  Trageţi la dreapta şi la stânga, în tot ce zboară, sau fuge, sau înoată. Toţi oamenii au o puşcă. Nu-i vorba, deci, de-o explorare ştiinţifică, ci de-o gigantică partidă de vânătoare.

  — Unde vrei să ajungi?

  — Acţionând aşa, distrugeţi ceea ce indienii consideră că este rezerva lor de hrană. Nu au prea multă. Ei nu ucid decât atât cât le trebuie pentru o zi sau două. Nu mai mult. În plus, cu săgeţile lor ucid fără zgomot, nu gonesc vânatul. În timp ce voi, voi distrugeţi totul şi cu zgomotul puştilor speriaţi toate animalele. Şi atunci ele migrează în altă parte.

  Nu-i o prostie ce-mi spune tipul. Mă interesează.

  — Ce vrei să bei? Fac cinste.

  — Un rom dublu, Francés. Mulţumesc. Şi continuă:

  — De asta motilonii trag cu săgeţile în voi. Îşi spun că din cauza voastră vor avea greutăţi în obţinerea hranei.

  — De fapt, dacă te înţeleg bine, le devastăm proviziile.

  — Exact, Francés. În plus, n-ai observat niciodată că, urcând cursul unui râu, în locurile unde este mai strimt şi unde este puţină apă, încât trebuie să coborâţi din pirogi şi să le trageţi pe uscat, distrugeţi un fel de baraje făcute din crenguţe şi bambus?

  — Ba da, adesea.

  — Ei bine, ceea ce distrugeţi astfel, fără a da prea multă importanţă acestui fapt, sunt capcanele pentru peşti construite de motiloni, şi asta le aduce mari prejudicii. Căci, este foarte greu să construieşti asemenea capcane. Ele sunt alcătuite din labirinturi complicate, care, prin zigzaguri succesive, conduc peştii care urcă împotriva curentului până la ultima mare capcană, de unde nu mai pot ieşi. În faţă, se află o barieră de bambus, în spate, nu mai pot găsi portiţa de intrare, căci ea este făcută din mici liane pe care le-au îndepărtat când au intrat, iar curentul apei le-a apropiat din nou. Am văzut capcane de mai bine de cincizeci de metri. O muncă extraordinară.

  — Ai de-o sută de ori dreptate. Trebuie să fii un vandal, aşa cum suntem noi, ca să distrugi o asemenea construcţie.

  Pe drumul de întoarcere, mă gândesc îndelung la ce mi-a spus acest metis de indian, puţind a rom, dar având mare dreptate, şi mă decid să întreprind ceva. De îndată ce ajungem la Maracaibo, înainte chiar de a mă duce acasă să-mi petrec în linişte cele opt zile de vacanţă, depun o scrisoare la domnul Blanchet, şeful personalului, cerându-i să mă primească a doua zi.

  Mă primeşte, dar la el se află, cred că din întâmplare, şi şeful cel mare al geologilor. Le explic că nu vor mai fi răniţi şi morţi în expediţiile lor, dacă mi se încredinţează conducerea acestora. Bineînţeles, Crichet va rămâne şeful oficial, dar, de fapt, eu voi fi cel care va asigura disciplina expediţiei. Se hotărăsc să facă o încercare, ceea ce le convine, căci Crichet făcuse un raport din care reieşea că, dacă s-ar putea merge mai departe decât în ultima expediţie, deci într-o regiune şi mai periculoasă, s-ar găsi o adevărată mină de informaţii valoroase. Condiţiile de plată pentru noile mele funcţii, care se adaugă la aceea de bucătar, căci rămân bucătarul geologilor, se vor fixa la întoarcere. Bineînţeles că n-am spus nimic despre raţiunile pentru care voi putea garanta securitatea expediţiei, şi, cum americanii sunt oameni practici, nu-mi pun întrebări, rezultatul contează pentru ei.

  Numai Crichet este pus la curent. Cum asta îi convine, n-are nimic împotrivă să-mi acorde toată încrederea. Este convins că am descoperit un mijloc sigur prin care pot evita necazurile. Şi, apoi, l-a impresionat foarte mult faptul că am fost unul dintre cei trei care au rămas cu el, când toţi ceilalţi l-au părăsit.

  Mă duc la guvernatorul provinciei şi-i explic despre ce este vorba. Se arată înţelegător şi binevoitor; datorită scrisorii sale de recomandare, obţin din partea Gărzii Naţionale promisiunea că vor da ordin ultimului post de pază dinainte de a intra în teritoriul motilonilor să reţină armele celor pe care-i voi indica şi abia după aceea să ne lase să trecem. Vor găsi ei un motiv plauzibil pentru toată lumea. Dacă oamenii ar afla înainte de plecarea din Maracaibo că vor intra pe teritoriul motilonilor fără arme, nu ar merge acolo niciodată. Trebuie să-i iau pe neaşteptate şi să-i conving să meargă mai departe chiar acolo, pe loc.

  Totul merge bine. La ultimul post, La Burra, toţi oamenii sunt dezarmaţi în afară de doi care mi se par mai de încredere şi cărora le dau ordin să nu tragă decât în caz de pericol iminent, niciodată ca să vâneze sau să se amuze. Am şi eu un revolver, asta-i tot.

  N-am mai avut neplăceri din acea zi în expediţiile noastre. Americanii şi-au dat seama de asta şi, fiind partizanii eficacităţii înainte de orice, nu m-au întrebat niciodată nimic.

  Mă înţeleg bine cu oamenii şi sunt ascultat. Rolul ăsta nou mă pasionează. Acum, în loc să distrugem capcanele cu pirogile noastre, le ocolim fără să le stricăm. Şi, altceva: ştiind că principala grijă a motilonilor este asigurarea hranei, de fiecare dată când părăsim o tabără las acolo cutii de conserve goale, în care pun sare, zahăr şi, de asemenea, în funcţie de ce avem în plus, o macetă, un cuţit, o toporişcă. La întoarcere, când trecem din nou prin aceste locuri, nu mai găsim niciodată nimic. Totul a dispărut, până şi cutiile goale. Tactica mea este, deci, bună şi, deoarece la Maracaibo nimeni nu ştie care este motivul real, umblă zvonul că sunt brujo, un vrăjitor adică, sau că m-am înţeles în secret cu motilonii, ceea ce mă face să râd.

  În cursul uneia din aceste expediţii, asist la o lecţie de pescuit extraordinară: cum să prinzi peşti fără momeală, fără undiţă, având doar grija să-i culegi liniştit la suprafaţa apei. Profesorul meu este un tapir, un animal nu mai mare decât un porc gras. Ajunge până la doi metri, doi metri şi ceva. Într-o după-amiază, când mă aflu aproape de râu, văd pentru prima dată un asemenea exemplar. Iese din apă şi-l observ cu atenţie fără să fac vreun gest, ca să nu-l deranjez. Pielea lui seamănă cu cea a rinocerului, are picioarele din faţă mai scurte decât cele din spate, iar buzele şi nasul i se prelungesc într-un fel de trompă scurtă. Se apropie de o anumită specie de liane şi mănâncă o cantitate serioasă, este deci un ierbivor. Apoi îl văd cum coboară din nou spre râu, intră în apă şi se îndreaptă spre o zonă cu apă liniştită. Se opreşte şi, ca o vacă, rumegă. Începe să verse un fel de lichid verzui din trompă. Foarte priceput, amestecă acest lichid cu apa dând din cap. Mă întreb de ce face oare toate astea, dar peste câteva minute am surpriza să văd cum apar la suprafaţă peşti cu burta în sus, mişcând încetişor din aripioare ca şi când ar fi adormiţi sau drogaţi. Şi, iată, tapirul, care, fără să se grăbească, înghite peştii unul după altul. Nu-mi revin uşor în urma acestui spectacol.

  De atunci, am încercat şi eu metoda. Reperând lianele pe care le-a mâncat tapirul, adun o anumită cantitate, o strivesc între două pietre şi torn sucul pe care-l obţin într-un vas. Apoi, mă duc şi-l vărs în râu într-un loc unde apa nu este agitată de curenţi. Victorie! Câteva minute mai târziu, văd peştii apărând la suprafaţă, ameţiţi. O singură măsură de precauţie trebuie să iau: dacă peştii sunt comestibili, trebuie să-i curăţ imediat. Altfel, după două ore, au şi putrezit. După această experienţă, la masa geologilor se serveşte adesea un peşte excelent. Oamenilor le-am spus să nu ucidă niciodată un astfel de pescar. Cu atât mai mult cu cât sunt inofensivi.

  În aceste expediţii am luat adesea ca ghizi o familie de vânători de caimani, Fuenmayor, tatăl şi cei doi fii ai lui. Este convenabil pentru toală lumea, căci, deşi cunosc bine regiunea, dacă sunt singuri pot fi o pradă uşoară pentru motiloni. Dacă merg cu noi, însă, în schimbul întreţinerii lor ne conduc toată ziua, iar noaptea vânează. Toată lumea are de câştigat.

  Sunt originari din Maracaibo, unde întâlneşti fiinţe foarte sociabile. Când vorbesc parcă ar cânta şi au un cult foarte puternic pentru prietenie. Curgându-le în vine sânge indian, au toate calităţile acestora şi, în plus, o inteligenţă şi o şiretenie remarcabile.

  Am avut şi am încă printre Maracuchos prieteni minunaţi. Atât bărbaţii, cât şi femeile, căci femeile sunt frumoase, ştiu să iubească şi să se facă iubite.

  Să vânezi caimani, animale de doi, trei metri lungime, este o treabă foarte periculoasă. În noaptea asta m-am dus cu doi dintre ei tatăl şi fiul cel mare.

  Într-o pirogă foarte îngustă şi foarte uşoară, tatăl stă în spate, mânuind pagaia, eu în mijloc, iar flăcăul în faţă. Este o noapte întunecoasă, nu se aud decât zgomotele junglei şi clipocitul apei ce se loveşte de pirogă. Nu fumăm, nu facem nici un zgomot. Oricum, pagaia ce împinge piroga şi o dirijează în acelaşi timp nu trebuie să-i atingă marginea.

  Trimiţând, cu intermitenţă, fascicolul unei lanterne puternice pe suprafaţa apei, facem să apară perechi de puncte roşii, cum fac farurile maşinilor cu panourile publicitare reflectorizante de pe marginea şoselelor. Două puncte roşii: un caiman. Se ştie că, în faţa ochilor, la suprafaţă, se află găurile nasului, ochii şi botul fiind singurele părţi ale crocodilului ce ies din apă când se odihneşte la suprafaţă. Victima este aleasă în funcţie de distanţa cea mai scurtă dintre vânători şi punctele roşii. O dată reperată, avansăm spre ea, cu precauţie, cu lumina stinsă. Bătrânul Fuenmayor este un adevărat maestru, reuşind să fixeze, în secunda cât luminăm cu lanterna, punctul exact unde se află caimanul. Ne îndreptăm repede spre el şi, când credem că suntem destul de aproape, punem lumina pe animal, care, de fiecare dată, rămâne înmărmurit. Fascicolul luminos nu-l mai părăseşte până ajungem la doi, trei metri de el. Stând în partea din faţă a pirogii, fiul ţine cu mâna stângă lanterna îndreptată spre caiman, iar cu dreapta aruncă cu toată puterea harponul, lestat cu zece kilograme de plumb; este singura armă capabilă să străpungă pielea atât de rezistentă a caimanului şi să-i pătrundă în carne.

  Acum trebuie să acţionăm repede, căci, în clipa în care este atins, animalul se scufundă, iar noi, vâslind, cu cele trei pagaie, trebuie să ajungem repede la mal. Piroga aproape că saltă pe apă căci, dacă-i lăsăm timp, crocodilul se ridică la suprafaţă, se zbate şi, cu o singură lovitură de coadă, ne poate răsturna, transformându-ne pe noi, vânătorii, în doi timpi şi trei mişcări, în vânat pentru ceilalţi crocodili flămânzi. Ajunşi la mal, sărim din pirogă şi, în viteză, înfăşurăm coarda harponului în jurul unui copac. Crocodilul vine, îl simţim, să vadă de ce este legat. Nu ştie ce i se întâmplă, în afara durerii pe care o simte în spate. Vine să afle noutăţi. Încet, fără să tragem prea tare, adunăm coarda rămasă şi o înfăşurăm în jurul copacului. Crocodilul încearcă să iasă pe mal. Flăcăul Fuenmayor, care are în mână o toporişcă bine ascuţită, îl loveşte puternic în cap, chiar când iese.

  Câteodată, este nevoie de trei lovituri până îl omori. La fiecare lovitură, dă cu coada, care, dacă l-ar atinge pe vânător, l-ar trimite şi pe el în ceruri. Dacă loviturile n-au fost mortale, ceea ce se poate întâmpla, trebuie să dai drumul imediat la coardă pentru ca animalul să se poată duce la fundul apei. Căci, cu forţa lui colosală, s-ar putea să scape din harpon, chiar dacă-i foarte bine înfipt în corp. Se aşteaptă ca puterile animalului să slăbească şi pe urmă se trage din nou de coardă.

  Am trăit o noapte extraordinară: am omorât mai mulţi caimani. I-am lăsat pe mal. Dimineaţa, cei trei Fuenmayor vor veni să le ia pielea de pe burtă şi de sub coadă. Pielea de pe spate este prea groasă ca să poată fi prelucrată. Apoi îi vor îngropa. Nu sunt aruncaţi în râu, căci l-ar otrăvi. Şi crocodilii nu se mănâncă între ei, nici morţi fiind.

  Am făcut astfel câteva expediţii, asigurându-mi bine existenţa şi punând chiar câte ceva deoparte până când s-a produs evenimentul cel mai extraordinar din viaţa mea.

  Capitolul 10 – Rita – Hotelul Vera-Cruz.

  Când, în carcerele Recluziunii de la Saint-Joséph gândurile îmi zburau spre stele şi îmi construiam minunate castele în Spania umplându-mi astfel izolarea şi liniştea ucigătoare, mă vedeam adeseori liber, învingător al „căii putreziciunii”, reîncepând o viaţă nouă într-un mare oraş. Da, era o adevărată înviere, împingeam piatra funerară care mă ţinea strivit în întuneric şi reveneam la lumină şi viaţă, iar printre imaginile pe care le plăsmuisem atunci, în prim plan îmi apărea o fată frumoasă şi bună. Nici înaltă, nici mică, blondă, cu ochii de culoarea alunei, cu pupilele strălucind de viaţă şi inteligenţă. Gura îi era frumos marcată, descoperind, când râdea, nişte dinţi de coral strălucitor de albi. Bine făcută, cu corpul perfect proporţionat, această femeie avea să fie, fără îndoială, într-o zi, aşa cum o vedeam, a mea pentru toată viaţa.

  Acestei zeiţe, acestui ideal de frumuseţe, îi conferisem un suflet minunat, cel mai frumos, mai nobil, mai sincer, plin de toate virtuţile pe care doreşti să le aibă o femeie, în acelaşi timp amantă şi prietenă. Eram sigur că o dată şi o dată o voi întâlni şi că, împreună cu ea, uniţi pentru totdeauna, voi trăi iubit, bogat, respectat şi fericit tot restul vieţii.

  Da, în umiditatea fierbinte şi asfixiantă care-i lipsea pe nenorociţii de la Recluziune de cel mai slab suflu al vieţii, când, gâfâind, cu inima strânsă de teamă, torturat de-o sete ce nu putea fi potolită de nimic, fără putere, încercam să captez cea mai mică undă de răcoare, când acei vapori irespirabili îmi ardeau parcă plămânii, visam, pe jumătate asfixiat, la castelele mele din Spania, unde aerul era răcoros, copacii plini de un frumos frunziş verde, unde grijile cotidiene nu-şi aveau rostul pentru că devenisem bogat, iar în fiecare viziune, în fiecare imagine, îmi apărea „frumoasa prinţesă”, cum îi spuneam eu. Era întotdeauna aceeaşi până la cel mai mic detaliu. Nimic nu se schimba niciodată şi de aceea o cunoşteam atât de bine încât atunci când îşi făcea apariţia în diferite scene lucrul mi se părea cât se poate de normal. Nu trebuia ea, oare, să fie soţia mea şi geniul meu cel bun?

  La întoarcerea dintr-o expediţie geologică, mă hotărăsc să-mi abandonez camera de la Richmond Cie şi să mă instalez în centrul oraşului Maracaibo. Astfel, într-o zi, un camion al companiei mă lasă într-o piaţetă umbroasă din centrul oraşului, cu o valiză în mână. Mi-am lăsat cele mai multe lucruri în tabără. Ştiu că sunt mai multe hoteluri şi pensiuni pe aici şi o apuc pe strada Venezuela, o străduţă ce se bucură de o situaţie privilegiată întrucât se află între cele două pieţe principale din Maracaibo, piaţa Bolivar şi piaţa Baralt. Este una dintre acele străduţe coloniale înguste,; străjuite de case cu unul sau două etaje. Este o căldură apăsătoare şi merg în umbra caselor.

  „Hotel Vera-Cruz. „Este o casă frumoasă, în stil colonial, datând din timpul cuceririi, zugrăvită în bleu deschis. Aspectul său curat şi primitor mă atrage şi mă face să pătrund într-un culoar ce dă într-un patio. Şi, acolo, în curtea răcoroasă şi umbroasă, se află o femeie şi această femeie este ea!

  Este ea, nu mă pot înşela, am văzut-o de mii de ori în visele mele nenorocite. Iat-o, frumoasa prinţesă” se află-în faţa mea, aşezată pe un balansoar. Sunt sigur că, dacă mă apropii de ea, voi constata că are ochii de culoarea alunei şi chiar o mică aluniţă pe faţa ovală şi frumoasă! Şi acest decor l-am văzut de mii de ori. Este, deci, imposibil să mă înşel, prinţesa visurilor mele este în faţa mea, mă aşteaptă.

  — Buenos dias, Señora! Aveţi o cameră de închiriat?

  Mi-am pus valiza jos. Sunt sigur că-mi va spune „Da”. Nu o privesc, ci o devorez din priviri. Puţin mirată că se vede astfel „admirată” de un necunoscut, se ridică din balansoar şi vine spre mine. Surâde şi-şi descoperă dinţii minunaţi, pe care-i cunosc atât de bine.

  — Da, domnule, am o cameră pentru dumneavoastră, îmi răspunde „prinţesa” în franceză.

  — De unde ştiţi că sunt francez?

  — După felul cum vorbiţi spaniola. Unele cuvinte sunt greu de pronunţat de francezi. Dacă vreţi, vă rog să mă urmaţi.

  Îmi iau valiza şi sunt condus într-o cameră curată, răcoroasă şi bine mobilată, care dă direct spre patio.

  Numai după ce m-am spălat, ras şi am fumat o ţigară aşezat pe patul acestei camere de hotel, îmi dau seama că, într-adevăr, nu visez: „Ea, cea care te-a ajutat să rezişti atâtea ore de carceră, este aici! Este aici, la câţiva metri de tine. Mai ales nu înnebuni! Lovitura pe care ai primit-o drept în inimă nu trebuie să te determine să faci sau să spui prostii”. Inima îmi bate foarte tare şi încerc să mă calmez. „Mai ales, Papillon, nu povesti nimănui nimic despre această aiureală, nici măcar ei, cine te-ar putea crede? Crezi că este posibil, fără să te faci de râs, să povesteşti cuiva că ai cunoscut-o, ai atins-o, ai îmbrăţişat-o pe această femeie acum câţiva ani, când putrezeai în carcerele unor închisori cumplite? Prinţesa este aici. Asta este principalul. Nu-ţi face inimă rea: acum, c-ai întâlnit-o, n-o să-ţi mai scape. Dar trebuie să procedezi cu blândeţe, încetul cu încetul. Numai după înfăţişare şi-ţi dai seama că este patroana acestui mic hotel. „

  În patio, această grădină în miniatură, i-am şoptit primele cuvinte de dragoste, într-una din acele minunate nopţi tropicale. Era ea cu adevărat, zâna visurilor mele, încât puteam crede că şi ea mă aştepta de mult timp. Prinţesa mea se numeşte Rita, este originară din Tanger şi este liberă, nu are nici o legătură stânjenitoare. Ochii ei mă privesc şi strălucesc ca stelele de pe cerul de deasupra capetelor noastre. Sunt sincer şi îi mărturisesc că am fost căsătorit în Franţa, că nu ştiu care este starea mea civilă în prezent şi că, din cauza unor motive serioase, nu pot cere lămuriri. Ceea ce este adevărat: nu puteam să scriu la primăria din satul meu natal şi să le cer o fişă de stare civilă. Nu aveam de unde să ştiu care va fi reacţia justiţiei în faţa unei asemenea solicitări. Poate o cerere de extrădare. Dar, despre trecutul meu de ocnaş şi de vagabond nu-i spun nimic precis. Îmi folosesc toată puterea de convingere, toate resursele ca s-o fac să-mi înţeleagă sentimentele. Nu pot lăsa să-mi scape ceea ce eu cred că este cea mai mare şansă din viaţa mea.

  — Eşti frumoasă, Rita, minunat de frumoasă. Lasă-te iubită profund, pentru totdeauna, de către un om care nici el nu are pe nimeni în viaţă, dar care are nevoie să iubească şi să fie iubit. Nu am prea mulţi bani, este adevărat, şi tu eşti aproape bogată cu micul tău hotel, dar, crede-mă, sper ca inimile noastre să nu devină decât una pentru totdeauna, până la moarte. Spune-mi „da”, Rita, tu care eşti la fel de frumoasă ca cele mai frumoase flori din această ţară, la fel de frumoasă ca orhideele. Nu-ţi pot spune când şi cum, dar, oricât de incredibil ţi-ar putea părea, să ştii că te-am cunoscut şi m-am îndrăgostit de tine cu mulţi ani în urmă. Trebuie să fii a mea, cum şi eu îţi jur că voi fi al tău, cu totul şi pentru totdeauna.

  Dar Rita nu este o femeie uşuratică, ceea ce nu mă miră. Numai după trei zile consimte să fie a mea. Pudică., mă roagă să mă feresc să nu fiu văzut când mă duc în camera ei. Apoi, într-o dimineaţă frumoasă, fără să zicem nimic nimănui, foarte natural, ne afişăm oficial legătura şi, tot aşa de normal, intru în rolul de patron al hotelului.

  Fericirea noastră este completă şi o viaţă nouă se deschide în faţa mea, viaţa de familie. Eu, paria, evadatul din ocna franceză, după ce am reuşit să înving acea cale a putreziciunii, am un cămin şi alături de mine o femeie frumoasă, cu un suflet la fel de frumos, doar un nor adumbreşte bucuria noastră: faptul că, fiind căsătorit în Franţa, nu mă pot căsători cu ea.

  Să iubeşti, să fii iubit, să ai un cămin al tău, o Dumnezeule, cât eşti de mare că mi-ai dat toate astea!

  Vagabonzii străzilor, vagabonzii mărilor, aventurierii ce au nevoie de aventură aşa cum muritorilor de rând le sunt necesare pâinea şi apa, oamenii care trec prin viaţă precum păsările migratoare pe cer, vagabonzii oraşelor, care mişună noapte şi zi pe străzile unde întâlneşti drojdia societăţii, în parcuri sau prin cartierele bogate, cu sufletul revoltat, gata să pornească la o nouă aventură, vagabonzii anarhişti, care în fiecare moment al existenţei lor găsesc că sistemele sociale sunt din ce în ce mai egoiste, prizonierii eliberaţi, soldaţii în permisie, luptătorii ce revin de pe front, evadaţii urmăriţi de-o organizaţie care vrea să pună mâna pe ei şi să-i închidă în carcere pentru a-i extermina, toţi, da, toţi, fără excepţie, suferă într-un moment sau în altul pentru că nu au un cămin, iar atunci când Providenţa le oferă unul se angajează cu tot sufletul în noua lor viaţă, cu un suflet nou, plin de dragostea de a dărui şi însetat de a primi.

  Astfel, deci, şi eu, ca şi muritorii de rând, ca şi tatăl meu, ca şi mama mea, ca şi surorile mele, ca şi toţi ceilalţi ai mei, şi eu am, în sfârşit, căminul meu, cu o femeie care mă iubeşte cu adevărat.

  Pentru ca întâlnirea cu Rita să mă facă să-mi schimb total felul de-a trăi, pentru ca eu să simt că ea va fi de acum înainte placa turnantă a existenţei mele, femeia aceasta trebuie să fie cu totul deosebită.

  Mai întâi, ca şi mine, a venit în Venezuela în urma unei evadări. Nu o evadare ca cea a ocnaşilor sau a puşcăriaşilor, dar tot de o evadare este vorba.

  A sosit din Tanger, acum şase luni, cu soţul ei, care a părăsit-o în scurt timp, încercând o aventură la trei sute de kilometri de Maracaibo, unde ea n-a vrut să-l urmeze. A lăsat-o, însă, cu hotelul.

  Mi-a povestit pe îndelete viaţa ei şi eu am ascultat-o cu mare atenţie. Prinţesa mea s-a născut într-un cartier sărac din Tanger. Mama ei, rămânând văduvă, şi-a crescut cu curaj cei şase copii, trei băieţi şi trei fele. Rita este cea mai mică.

  Copil fiind, strada este domeniul ei. Nu-şi petrece zilele în cele două camere unde trăiesc cei şapte membri ai tribului. Adevăratul ei domeniu este oraşul, cu parcurile, pieţele, cu lumea care viermuieşte, mănâncă, bea, cântă, strigă în toate limbile. Este desculţă. Pentru puştii de vârsta ei, pentru cei din cartier este Riquita. Împreună cu prietenii ei, bandă de vrăbiuţe zglobii, îşi petrece timpul mai mult la plajă sau în port decât la şcoală, dar ştie să-şi apere locul când s-a aşezat în coada lungă de la fântână ca să ia o găleată cu apă. Numai la vârsta de zece ani acceptă să se încalţe.

  Totul o interesează. Are o inteligenţă vie şi curioasă. Petrece ore în şir în cercul format în jurul povestitorilor arabi, încât, într-o zi, un povestitor iritat de prezenţa acestei micuţe care se aşază întotdeauna în primul rând, dar nu-i dă niciodată nimic, o loveşte cu capul. Din acea zi, se va aşeza totdeauna în rândul doi.

  Nu ştie mare lucru, dar asta n-o împiedică să viseze cu intensitate la lumea aceea misterioasă de unde vin marile vapoare cu nume străine. Să plece, să călătorească este visul ei, marea ei pasiune. N-o va părăsi niciodată. Dar, micuţa Riquita are o viziune deosebită asupra lumii. America de Nord şi America de Sud pentru ea sunt America de sus şi America de jos. America de sus înseamnă New York-ul, care o acoperă în totalitate. Toţi oamenii de acolo sunt bogaţi şi toţi sunt actori de cinema. În America de jos trăiesc indieni care-ţi oferă flori, cântă din flaut; nu ai nevoie să munceşti pentru că negrii fac totul pentru tine.

  Dar, mai mult decât pieţele, conducătorii de cămile, povestitorii arabi, misterul femeilor voalate sau viaţa colcăitoare din port o atrage circul. A fost de două ori. Prima dată strecurându-se pe sub pânza cortului şi altă dată datorită bătrânei paiaţe care, mişcat de privirea frumoasei copile cu picioarele goale, a dus-o el însuşi înăuntru şi i-a dat şi un loc bun. Vrea să plece cu circul, acesta o atrage ca un magnet. Într-o zi, ea va fi vedeta care va dansa pe sârmă, va face piruete şi va primi aplauzele. Circul trebuie să plece în America de jos. Din tot sufletul vrea să plece cu el. Să plece şi să revină bogată, aducând mulţi bani familiei sale.

  N-a plecat cu circul, ci cu familia ei. Nu prea departe, dar este totuşi o călătorie. Se duc să se instaleze la Casablanca. Portul este mai mare, vapoarele mai mari. Să plece, să plece într-o zi departe, foarte departe, visează tot timpul Riquita.

  Are acum şaisprezece ani. Este îmbrăcată întotdeauna cu rochiţe frumoase pe care şi le face singură, căci lucrează într-un magazin, „Aux Tissus de France”, şi patroana îi face adesea cadou puţin metraj. Visul ei de a călători nu are cum să nu se menţină la fel de puternic, căci magazinul, situat pe strada Orologiului, se află aproape de birourile faimoasei companii aeriene Latécoère. Adesea, aviatorii vin să cumpere din magazinul lor. Şi ce aviatori! Mermoz, Saint-Exupéry, scriitorul Mimile, Delaunay, Didier. Sunt frumoşi şi, mai ales, cei mai mari şi mai curajoşi călători din lume. Îi cunoaşte pe toţi, toţi o curtează, din când în când acceptă o sărutare; numai atât, căci este cuminte. Dar ce de călătorii a făcut cu ei în cer, ascultându-i cum îşi povestesc aventurile în timp ce mănâncă o îngheţată la cofetăria de alături. Toţi o iubesc şi o consideră ca fiind mica lor protejată, îi fac cadouri modeste, dar cât de preţioase, îi scriu versuri, care sunt publicate în ziarul La Vigie.

  La nouăsprezece ani se mărită, soţul ei ocupându-se cu exportul fructelor în Europa. Muncesc mult, se naşte o fetiţă, sunt fericiţi. Au două maşini, trăiesc foarte confortabil şi Rita poate să-şi ajute mama şi pe ai săi.

  Unul după altul, două vapoare încărcate cu portocale ajung avariate la destinaţie. Două încărcături pierdute în întregime înseamnă ruina. Soţul ei este dator mari sume de bani şi trebuie să muncească ani buni pentru a putea rambursa datoriile. Atunci, se hotărăşte să plece clandestin în America de Sud. S-o convingă pe Rita să facă acest minunat voiaj cu el, să ajungă într-o ţară unde curge lapte şi miere, unde aurul, diamantele, petrolul se adună cu lopata, nu este greu. O încredinţează pe fetiţă mamei ei, şi, plină de speranţa aventurii, aşteaptă cu nerăbdare îmbarcarea pe vasul cel mare despre care i-a vorbit soţul ei.

  Dar vaporul nu se dovedeşte a fi altceva decât un vas de pescuit de doisprezece metri lungime pe cinci metri cincizeci lăţime. Căpitanul, un estonian care face probabil şi pe piratul, a acceptat să-i îmbarce fără hârtii pentru Venezuela împreună cu alţi doisprezece călători clandestini. Preţul: cinci mii de franci. Şi Rita călătoreşte în cabina echipajului acestui bătrân vas de pescuit, într-o promiscuitate totală, împreună cu zece republicani spanioli care fug de Franco, un portughez care fuge de Salazar şi două femei, o nemţoaică de douăzeci şi cinci de ani, o adevărată iapă care este şi metresa căpitanului, şi o spaniolă grasă, Maria, soţia bucătarului Antonio.

  O sută douăsprezece zile de călătorie pentru a ajunge în Venezuela. Cu o lungă escală în Insulele Capului Verde, căci vasul are spărturi şi este cât pe ce să se scufunde în timpul unei furtuni.

  Vasul se află acum în docul uscat şi începe să fie reparat, iar pasagerii rămân pe ţărm. Soţul Ritei nu mai are încredere în vas. Spune că este o nebunie să te lansezi în Atlantic în această covată putredă. Rita îi ridică moralul. Căpitanul este un viking, iar aceştia sunt cei mai buni marinari din lume, aşa că pot să aibă încredere totală în el.

  Incredibil, nu-şi pot crede urechilor! Spaniolii au aflat că estonianul este o canalie, că a tratat cu un alt grup de pasageri şi că vrea să profite de faptul că ei dorm pe uscat şi să plece noaptea spre Dakar, abandonându-i aici. Toţi se revoltă. Anunţă autorităţile şi se duc în grup la vas. Căpitanul este înconjurat, ameninţat. Spaniolii au cuţite. Calmul revine când căpitanul le promite că vor pleca cu toţii spre Venezuela. Datorită celor întâmplate, acceptă să fie supravegheat tot timpul de unul dintre pasageri. A doua zi, părăsesc Capul Verde şi înfruntă Atlanticul.

  Douăzeci şi cinci de zile mai târziu, ajung în apropierea insulelor Testigos, limba de pământ venezuelian care avansează în mare. Se uită totul, furtunile, aripioarele rechinilor, spatele delfinilor jucându-se în jurul vasului, gândacii din făină, afacerea de la Capul Verde. Rita este fericită şi a uitat că acest căpitan a vrut să-i trădeze, îi sare de gât şi-l sărută pe amândoi obrajii. Şi răsună din nou cântecul pe care spaniolii i l-au compus în timpul traversării –căci acolo unde sunt spanioli găseşti şi o chitară şi un cântăreţ:

  A Venezuela nos vamos Aunque no hay carretera.

  A Venezuela nos vamos En un barquito de vela.

  (Mergem în Venezuela Cu toate că nu sunt drumuri.

  Mergem în Venezuela Într-un mic vas cu pânze.)

  La 16 aprilie 1948 ajung în portul Caracas, LaGuaira, care se află la douăzeci şi cinci de kilometri de oraş, după o călătorie de 4900 de mile.

  Cu ajutorul unui jupon al Zendei, nemţoaica, transformat în steag de semnalizare, căpitanul solicită serviciul sanitar. Toţi sunt bucuroşi văzând cum se apropie vedeta serviciului sanitar venezuelian: aceste figuri, arse de soarele care se înalţă pe cer, reprezintă Venezuela. Au câştigat!

  Rita a rezistat foarte bine, cu toate că a pierdut zece kilograme. Niciodată nu s-a plâns şi nu i-a fost frică. Şi totuşi, ar fi avut de ce pe această coajă de nucă în plin Atlantic! Nu a avut decât un moment de slăbiciune, dar nimeni n-a ştiut acest lucru! La plecare, printre cărţile pe care le luase pentru a se distra, nu avusese ceva mai bun de ales decât cartea lui Jules Verne Douăzeci de mii de leghe sub mări! într-o zi de furtună, nu mai rezistă şi o aruncă peste bord. De mai multe nopţi visa că o imensă caracatiţă trăgea vasul pe fundul oceanului, ca pe Nautilus.

  Câteva ore după sosire, autorităţile venezueliene le acceptă intrarea în ţară, cu toate că nu au nici un act de identitate asupra lor. „Mai târziu o să vă dăm acte de identitate. „Doi bolnavi sunt internaţi în spital, ceilalţi sunt îmbrăcaţi, găzduiţi şi hrăniţi timp de mai multe săptămâni. Apoi, fiecare îşi găseşte ceva de lucru. Iată povestea Ritei.

  Nu este oare ciudat că am întâlnit-o pe femeia care, timp de doi ani, mi-a însufleţit visurile în teribila izolare de la Recluziune; şi, apoi, că această femeie a sosit aici, ca şi mine, fugind, cu toate că în condiţii complet diferite? Tot fără acte şi, la fel ca şi mine, primită şi tratată generos de aceşti oameni?

  Nimic nu ne tulbură fericirea timp de trei luni. Dar, într-o zi, nişte necunoscuţi sparg seiful companiei Richmond Cie pentru care continui să organizez şi să conduc expediţii geologice. Cum de-au descoperit sticleţii de aici trecutul meu, n-am aflat-o niciodată. Ceea ce este sigur, este că sunt arestat ca fiind suspectul nr. 1 şi închis în închisoarea din Maracaibo.

  Foarte normal, Rita este întrebată despre mine şi aşa află, în mod brutal, de la sticleţi, tot ceea ce eu i-am ascuns. Interpolul a furnizat toate informaţiile. Nu mă lasă, totuşi, baltă în închisoare şi mă ajută cât poate. Plăteşte şi un avocat, Echeta La Roche, care mă apără cu pricepere şi, în mai puţin de cincisprezece zile, reuşeşte să mă elibereze. Nevinovăţia mea este recunoscută, dar răul a fost făcut.

  Când vine să mă ia de la închisoare, Rita este foarte emoţionată, dar şi foarte tristă. Nu mă mai priveşte ca înainte. Simt că-i este cu adevărat frică, că ezită să continue legătura cu mine. Am impresia că totul este pierdut. Nu mă înşel, căci imediat Rita mă atacă:

  — De ce m-ai minţit?

  Nu, nu este posibil, nu vreau s-o pierd! Niciodată nu voi mai avea o asemenea şansă. Trebuie să mă lupt încă o dată, cu toată forţa mea.

  — Rita, trebuie să mă crezi. Când te-am întâlnit, mi-ai plăcut imediat; te-am iubit aşa de mult că mi-a fost teamă că n-ai să vrei să mă mai vezi, dacă ţi-aş fi spus imediat adevărul despre trecutul meu. Îţi aduci aminte ce ţi-am povestit despre mine? Bineînţeles că inventam, dar asta doar pentru că atunci, când te-am cunoscut, nu puteam să-ţi spun decât ce simţeam că vrei s-auzi.

  — M-ai minţit… M-ai minţit… nu înceta să-mi repete cu insistenţă. Şi eu care te credeam un om cinstit!

  Femeia asta este cuprinsă de panică, parcă ar trăi un coşmar. Îi este teamă. Da, îi este teamă, îi este teamă de mine.

  — Şi ce-ţi dovedeşte că nu sunt un om cinstit? Cred că şi eu, ca oricare altul, merit şansa de-a putea dovedi că sunt bun, cinstit, că pot fi fericit. Nu uita, Rita, că timp de treisprezece ani a trebuit să mă lupt împotriva celui mai abominabil sistem penitenciar şi că nu a fost uşor să înving „calea putreziciunii”. Te iubesc cu toată fiinţa mea, Rita, nu te iubesc cu trecutul meu, ci cu prezentul. Trebuie să mă crezi: dacă nu ţi-am povestit adevărata mea viaţă de la început am procedat aşa doar pentru că mi-a fost teamă să nu te pierd. Îmi spuneam că dacă am trăit, înainte, urât, în greşeală, viitorul meu cu tine trebuie să fie tocmai contrariul. Tot acest viilor, pe care visam să-l parcurgem împreună, îl vedeam senin şi sănătos, în culori frumoase, îţi jur, Rita, pe viaţa tatălui meu că am suferit enorm gândindu-mă la toate astea.

  Şi izbucnesc în plâns. N-am mai rezistat.

  — Este adevărat, Henri? Aşa vedeai tu lucrurile şi viitorul nostru?

  Îmi revin şi îi răspund cu o voce încă înecată de plâns:

  — Trebuie să fie aşa, pentru că aşa este de-acum în inimile noastre. De altfel, simţi şi tu acest lucru. Tu şi cu mine nu avem trecut. Numai prezentul şi viitorul trebuie să aibă importanţă pentru noi.

  Rita m-a strâns în braţe.

  — Henri, nu mai plânge. Ascultă zgomotul vântului, el este asemenea viitorului nostru care tocmai începe. Dar jură-mi că niciodată nu vei mai face un lucru rău. Promite-mi că niciodată nu-mi vei mai ascunde nimic şi că în viaţa noastră, nu vom avea de ascuns lucrurile murdare.

  Înlănţuiţi unul de altul, îi jur că aşa va fi. Simt că marea şansă a vieţii mele se joacă în acest moment. Îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-i ascund trecutul meu acestei femei curajoase şi cinstite, mamă a unei fetiţe, aflate acum departe de ea, că ar fi trebuit să-i vorbesc despre evadarea mea din ocnă, după ce fusesem condamnat, pe nedrept, pe viaţă.

  Şi atunci îi povestesc totul, absolut totul, dintr-o suflare. Totul se află imprimat în memoria mea, inclusiv acea idee fixă pe care o port de optsprezece ani, şi care s-a transformat în obsesie, răzbunarea mea. Mă hotărăsc să i-o pun la picioare, să renunţ la acest gând ca dovadă a sincerităţii mele. Nici eu nu-mi revin din surpriză: eu, care n-aş putea să fac un sacrificiu mai mare, un sacrificiu a cărui –importanţă reală ea nici nu poate, de altfel, s-o înţeleagă, mă aud spunându-i ca şi cum un altul ar vorbi în locul meu:

  — Pentru a-ţi dovedi cât te iubesc, Rita, îţi ofer sacrificiul cel mai mare pe care-l pot face. Chiar în acest moment renunţ la răzbunare.

  Să crape în paturile lor cei ce m-au făcut să sufăr atât, procurorul, sticleţii, martorul mincinos. Da, ai dreptate. Ca să merit din plin o femeie ca tine trebuie nu să-i iert, căci asta-i imposibil, ci să nu mai port în mine acest gând unic de a-i pedepsi, fără milă, pe cei ce m-au aruncat în carcerele ocnei. Ai în faţa ta un om complet nou, vechiul om a murit.

  Rita a meditat la această conversaţie toată ziua, căci seara, după ce am încheiat cu toate, îmi spune:

  — Şi tatăl tău? Pentru că acum eşti demn de el, scrie-i cât mai repede.

  — Din 1933 nu am mai avut veşti de la el şi nici el de la mine. Din octombrie, mai exact. Am asistat de nenumărate ori la distribuirea scrisorilor primite de ocnaşi, acele nenorocite de scrisori deschise de către gardieni şi în care nu puteai spune nimic. Am văzut pe feţele unora dintre aceşti indivizi disperarea de a nu fi primit nimic, am bănuit şi disperarea celor care, citind scrisoarea mult aşteptată, nu găseau în ea ceea ce sperau. Am văzut cum erau rupte unele scrisori şi călcate în picioare, am văzut lacrimi curgând pe altele şi pătând cuvintele scrise nu numai cu cerneală, ci şi cu sânge. Îmi imaginam şi ce sentimente puteau provoca aceste nenorocite de scrisori acolo unde ajungeau: timbrul poştal din Guyana îi făcea pe poştaşi să le spună vecinilor sau celor cu care beau un păhărel: „Ocnaşul a scris. Este încă în viaţă pentru că a trimis o scrisoare. „Bănuiam ruşinea celui ce-o primea din mâinile poştaşului şi teama lui că va fi întrebat: „Ce mai face fiul dumneavoastră? „

  De aceea, Rita, i-am scris surorii mele o scrisoare, singura pe care am scris-o în ocnă, în care îi spuneam: „Să nu aştepţi nici o veste de la mine. Nici tu să nu-mi dai veşti despre voi. Asemenea lupului lui Alfred de Vigny, voi şti să mor fără să urlu. „

  — Toate astea, Henri, ţin de trecut. Îi vei scrie acum tatălui tău?

  — Da. Mâine.

  — Nu, imediat.

  O lungă scrisoare a plecat astfel spre Franţa, în care nu-i povesteam tatei decât ceea ce putea fi povestit, fără a-i da motive să sufere. Nu-i spuneam nimic despre calvarul meu, ci numai despre învierea mea şi despre viaţa actuală. Scrisoarea mi-a fost returnată cu menţiunea: „Plecat fără a lăsa adresa. „

  Doamne! Cine ştie unde s-a dus tata să-şi ascundă, din cauza mea, ruşinea? Oamenii sunt atât de răi încât, probabil, i-au făcut viaţa imposibilă, acolo unde m-au cunoscut când eram tânăr.

  Reacţia Ritei nu se lasă aşteptată:

  — Mă voi duce în Franţa să-ţi caut tatăl.

  O privesc intens. Ea adaugă:

  — Renunţă la munca de explorator; de altfel, este prea periculoasă, în timpul absenţei mele, te vei ocupa de hotel.

  Într-adevăr, nu m-am înşelat asupra Ritei mele. Nu numai că nu ezită să se lanseze, singură, în necunoscutul acestei lungi călătorii, dar are destulă încredere în mine, fostul ocnaş, şi-mi va lăsa totul pe mână. Are dreptate, ştie că poate conta pe mine.

  Hotelul nu era decât închiriat de Rita, cu opţiunea de cumpărare. Trebuie, înainte de toate, să nu ne scape, deci să-l cumpărăm. Acum învăţ, cu adevărat, ce înseamnă să lupţi pentru a ajunge, prin mijloace cinstite, să-ţi faci un loc în viaţă.

  Îmi dau demisia de la Richmond Cie şi, cu cei şase mii de bolivari pe care mi-i plătesc, plus economiile Ritei, îi achităm proprietarului 50% din valoarea afacerii. Şi începe astfel pentru noi o adevărată luptă de zi cu zi –aş putea adăuga şi de fiecare noapte –pentru a câştiga bani şi a face faţă ratelor. Muncim amândoi ca nişte nebuni, optsprezece ore, adesea nouăsprezece pe zi. Acest efort, această voinţă de a învinge cu orice preţ, care ne animă în strădania de a ne atinge scopul în cât mai scurt timp posibil, sunt minunate. Nici ea, nici eu, nu vorbim niciodată de oboseală. Fac piaţa, o ajut la bucătărie, primesc clienţii… Suntem în toate locurile, în acelaşi timp, surâzători. Morţi de oboseală, o recunosc.

  Pentru a câştiga şi mai mult, am luat o cotigă cu două roţi şi o încarc cu pantaloni şi haine pe care mă duc să le vând în târgul din piaţa Baralt. Aceste confecţii au câte un defect de fabricaţie, ceea ce-mi permite să le cumpăr foarte ieftin. Sub un soare torid, îmi vând marfa, strigând ca un măgar şi punând atâta suflet încât, într-o zi, întinzând o haină pentru a-i dovedi rezistenţa, o rup pe mijlocul spatelui. Degeaba am explicat eu că sunt omul cel mai puternic din Maracaibo, nu prea fac vânzare în ziua aia. Mă duc la târg pe la ora opt şi stau până la prânz. Apoi, fug la hotel pentru a servi la restaurant.

  Această piaţă Baralt este inima comercială a oraşului, unul din locurile cele mai animate. La o extremitate a pieţei se află o biserică, la cealaltă unul din târgurile cele mai pitoreşti din lume. Găseşti aici tot ce-ţi poţi imagina: vânat, carne, peşte, crustacee, mari iguane verzi –din care se pregăteşte un fel de mâncare delicios –cu ghearele împreunate în aşa fel încât nu pot să fugă, ouă de crocodil, de broască ţestoasă, toate fructele, tropicale sau nu, şi, bineînţeles, miez proaspăt de palmier. Sub soarele torid al acestui oraş în fierbere, piaţa colcăie de lume: toate culorile de piele, toate formele de ochi.

  Rita şi cu mine adorăm Maracaibo, cu toate că este unul din locurile cele mai calde din Venezuela. Dar acest oraş colonial are o populaţie binevoitoare, prietenoasă, bucuroasă să trăiască din plin. Oamenii de aici au o limbă armonioasă, ca şi cum ar cânta, sunt nobili, generoşi, au puţin sânge spaniol, dar şi cele mai bune calităţi ale indienilor. Bărbaţii au sângele înfierbântat, au cultul prieteniei şi ştiu să fie ca fraţii pentru prietenii lor. Locuitorii oraşului privesc cu reticenţă tot ce vine din Caracas. Se plâng că ei furnizează bogăţia întregii Venezuele prin petrolul lor şi că sunt întotdeauna uitaţi de către cei din capitală, Se simt precum bogatul tratat ca rudă săracă de către cei pe care de fapt îi îmbogăţeşte. Femeile sunt frumoase, marea lor majoritate de talie medie, credincioase, fiice bune, mame bune. Şi totul se mişcă cu însufleţire, trăieşte, strigă, totul este viu colorat, îmbrăcămintea, casele, fructele. Piaţa Baralt este plină de negustori, de mici contrabandişti care nici măcar nu-şi iau minime măsuri de precauţie când vin să vândă lichioruri, alcool sau ţigări de contrabandă. Totul se petrece oarecum în familie: poliţistul se află la câţiva metri, dar întoarce capul atât timp cât sticlele de whisky, coniac franţuzesc sau ţigările americane trec dintr-un coş în altul. Căci, pe calea aerului, a apei sau pe şosele sosesc cele mai diverse mărfuri ce trec apoi în mâinile consumatorilor care plătesc cu o monedă foarte puternică în acei ani, când dolarul valora trei bolivari şi treizeci şi cinci.

  Să faci să meargă cum trebuie un hotel nu-i o treabă uşoară. Când Rita a sosit aici, a luat o hotărâre contrarie obiceiurilor ţării, într-adevăr, clientela sa venezueliană are obiceiul să ia un mic dejun copios: arepas (un fel de turte de mălai), ouă jumări cu şuncă, brânză. Clienţii având pensiunea completă, meniul este afişat pe o tablă neagră. Şterge totul încă din prima zi şi, cu scrisul ei alungit, notează: „Mic dejun –cafea neagră sau cu lapte, pâine, unt”. Asta-i prea de tot! s-au gândit probabil pensionarii ei. La sfârşitul săptămânii, jumătate din ei îşi luaseră zborul.

  Sosesc eu. Rita făcuse câteva schimbări, eu fac o adevărată revoluţie.

  Primul decret: dublez preţurile.

  Al doilea decret: bucătărie franţuzească.

  Al treilea decret: aer condiţionat peste tot.

  Asta îi frapează pe oameni, nu se aşteaptă ca într-o casă colonială transformată în hotel să găsească aer condiţionat în toate camerele şi la restaurant. Clientela se schimbă. La început avem voiajori comerciali. Apoi se instalează un individ din Ţara bascilor care vinde ceasuri „elveţiene” Omega, fabricate în întregime în Peru. Îşi are magazinul în cameră şi nu vinde decât en gros celor ce revând din uşă în uşă şi în taberele petroliere. Cu toate că hotelul este bine păzit, tipul este atât de neîncrezător încât a montat la uşa camerei sale, pe banii lui, trei încuietori solide. Totuşi, din când în când, îi dispare un ceas. Îşi crede camera bântuită de fantome, până-ntr-o zi când îşi dă seama că hoţul este de fapt o hoaţă, canişul nostru, Bouclette. Este atât de şireată încât intră chiar pe sub nasul lui, târându-se încet, şi fură câte o curea, cu sau fără ceas. Şi vânzătorul începe să strige că eu am învăţat-o pe Bouclette să-i fure marfa. Eu mă topesc de râs şi, după două-trei pahare de rom, reuşesc să-l conving că n-am ce face cu ceasurile lui falsificate, căci mi-ar fi chiar ruşine să vând astfel de imitaţii. Convins şi liniştit, facem pace şi se duce să se închidă în camera lui.

  Vezi tot felul de oameni. Maracaibo este plin de lume şi este greu să găseşti o cameră liberă. O droaie de napolitani merg din casă-n casă şi reuşesc să escrocheze lumea vânzându-le stofe în aşa fel îndoite încât ai impresia că poţi face din ele patru costume, când de fapt nu poţi să croieşti decât două. Îmbrăcaţi în marinari, cu un sac mare pe umăr, îi jefuiesc în adevăratul sens al cuvântului pe cei din oraş şi din împrejurimi, dar mai ales pe cei din taberele petroliere. Nu ştiu cum au descoperit hotelul nostru. Deoarece toate camerele sunt ocupate, nu există decât o soluţie, să doarmă în curtea interioară. Acceptă. Se întorc seara pe la şapte şi se spală la duşurile comune. Cum iau cina la noi, am învăţat să facem spaghete napolitane. Cheltuiesc mult şi sunt clienţi buni.

  Seara, scoatem paturi de fier, le instalăm în patio şi două servitoare o ajută pe Rita să facă paturile. Cum le cer să-mi plătească înainte, în fiecare seară avem aceeaşi discuţie. Găsesc că plătesc prea mult, preţul unei camere, deşi dorm sub cerul liber. Şi, în fiecare seară, le explic că, din contră, este foarte logic şi corect, căci să scoţi paturile, să pui aşternutul, să strângi totul a doua zi dimineaţa, asta cere multă muncă şi, dacă s-ar gândi bine, şi-ar da seama că este, de fapt, neplătită!

  — Şi, pe urmă, dacă mai aveţi atâtea pretenţii, am să vă măresc preţul! Căci, într-adevăr, e obositor să faci şi să desfaci mereu această „instalaţie”. De fapt, vă pun să plătiţi transportul.

  Plătesc, râdem. Şi, cu toate că ei câştigă bine, a doua seară o luăm de la capăt. Fac un scandal şi mai mare când, din cauza unei ploi, au trebuit să-şi strângă în viteză toate catrafusele şi să se refugieze în restaurant pentru tot restul nopţii.

  O patroană de bordel a venit să discutăm ceva. Are un stabiliment foarte mare, la cinci kilometri de Maracaibo, într-un loc numit La Cabeza del toro. Bordelul se numeşte Tibri Tabara. Ea, ELéonora, este o masă enormă de carne, cu ochi frumoşi, inteligenţi. Aproape o sută douăzeci de femei lucrează Ia ea. Dar numai noaptea.

  — Câteva franţuzoaice vor să plece, îmi explică ELéonora. Nu vor să-şi petreacă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru la bordel. Să lucreze de la ora nouă seara la patru dimineaţa, da. Dar vor să aibă posibilitatea să mănânce bine, să doarmă liniştite, departe de zgomot, în camere confortabile.

  Închei un târg cu ELéonora. Franţuzoaicele şi italiencele pot veni la noi. Nu am de ce să mă jenez şi măresc preţul cu zece bolivari pe zi: vor fi foarte mulţumite să locuiască la Hotel Vera-Cruz, la francezi. Trebuia să luăm şase fete în pensiune, dar nu ştiu cum se face că, o lună mai târziu, aveam de două ori mai multe.

  Rita le-a impus o disciplină de fier. Fetele sunt tinere, toate frumoase. Interdicţie absolută de a primi bărbaţi în hotel, chiar în curte sau în sufragerie. De altfel, nu avem nici o problemă, la hotel fetele se poartă ca nişte doamne. Şi este adevărat că în viaţa de toate zilele sunt femei corecte, care ştiu să se poarte. Seara, pleacă cu taxiul. Sunt aranjate, elegante, machiate. Fără zgomot, discret, pleacă la „uzină”, cum spun ele. Din când în când, un proxenet vine de la Paris sau de la Caracas. Se face cât mai nevăzut posibil. Bineînţeles, el poate fi primit de fete la hotel. După ce şi-a fixat partea, şi-a luat banii, a ridicat moralul fetei, individul pleacă la fel de discret precum a venit.

  Totuşi, se mai întâmplă şi mici incidente hazlii. Un proxenet mă ia într-o zi deoparte şi mă roagă să-i dau altă cameră. Gagica lui s-a înţeles deja cu o prietenă a ei să facă un schimb. Motivul: vecinul din camera de alături, un italian bine făcut, face dragoste în fiecare noaptE. Tocmai când gagica lui se întoarce acasă, o dată sau chiar de două ori. Iar el nu are încă patruzeci de ani, iar italianul are patruzeci şi cinci.

  — Înţelegi, frate, eu nu pot ţine ritmul cu italianul. Nici vorbă să ating o astfel de performanţă şi, cum avem camerele alăturate, gagica mea şi cu mine auzim totul, gemetele, rugăminţile, tot tacâmul, ce mai. Aşa că-ţi dai seama în ce postură mă găsesc eu, care-o servesc pe gagica mea doar o dată pe săptămână. Chestia cu durerea de cap n-o mai crede şi, bineînţeles, face comparaţii. Atunci, dacă nu te deranjează, fă-mi te rog acest serviciu.

  Îmi reţin râsul şi-i spun că, în faţa unor astfel de argumente indiscutabile, sunt de acord cu schimbul camerelor.

  Într-o noapte, la ora două, ELéonora mă cheamă la telefon. Un francez, care nu vorbeşte nici o boabă spaniolă, a fost găsit cocoţat într-un copac în faţa bordelului de un poliţist. La întrebările ce i se pun –de ce se află acolo, ca să fure sau ce oare urmăreşte –acesta nu răspunde altceva decât „Enrique de la Vera-Cruz”. Sar în maşină şi dau fuga la Tibiri Tabara.

  Îl recunosc pe tip. Este un lionez care a mai fost la mine. Stă pe un scaun, ELéonora de asemenea. În faţa lui, în picioare, doi poliţişti încruntaţi. Traduc ce mi-a spus, în câteva cuvinte:

  — Nu, acest domn nu se află în copac pentru a da o lovitură. Este doar îndrăgostit de o femeie, dar nu vrea să spună care. Dacă s-a suit în copac, a făcut-o pentru a se ascunde şi pentru a o admira, căci ea nici nu vrea să audă de el. Nici mai mult, nici mai puţin. După câte vedeţi, nimic grav. De altfel, îl cunosc, este un om cinstit.

  Bem o sticlă de şampanie, individul plăteşte, şi îi spun să uite restul pe masă, se va găsi cineva să-l adune, şi-l iau cu mine.

  — Ce dracu făceai cocoţat acolo? Ai înnebunit sau eşti gelos pe femeia ta?

  — Nu-i vorba de asta. De la un timp sumele de bani sunt mult mai mici, fără nici un motiv. Este una dintre fetele cele mai drăguţe de aici şi, totuşi, câştigă mai puţin. Atunci, am venit s-o supraveghez noaptea, fără ca ea să ştie. M-am gândit că aşa voi afla mai repede dacă-mi ascunde ceva sau fură din bani.

  Cu toată proasta mea dispoziţie ca am fost sculat în plină noapte pentru o afacere de proxeneţi, izbucnesc în râs când îi aud explicaţiile.

  „Proxenetul cocoţat într-un copac”, cum îi spun de atunci, pleacă a doua zi la Caracas Supravegherea nu mai este necesară. Povestea a provocat scandal în bordel şi gagica lui, aflând ca toată lumea ce s-a întâmplat, şi-a dat seama de ce gagiul ei se cocoţase în copac: se postase chiar în faţa camerei ei.

  Muncim din greu, dar atmosfera din hotel este veselă. Râdem tot timpul. Astfel, a fost o perioadă când, după ce fetele plecau la „uzină”, făceam chiar şi spiritism… Aşezaţi cuminţi, în jurul unei mese rotunde, cu mâinile puse deasupra ei, fiecare dintre noi cheamă spiritul pe care vrea să-l interogheze. O pictoriţă, o unguroaică de vreo treizeci de ani, este iniţiatoarea acestor şedinţe. Îşi cheamă soţul răposat în fiecare seară şi, bineînţeles, bătând cu piciorul sub masĂ. Ajut spiritul să răspundă, altfel am mai sta acolo şi astăzi.

  Soţul ei o chinuie. De ce? Nu se ştie. În sfârşit, într-o seară, spiritul soţului ei îi răspunde că n-o va lăsa liniştită niciodată. O acuză că este uşuratică. Toţi ne revoltăm strigând că este foarte grav că vrea să se răzbune astfel, acest spirit gelos, cu atât mai mult cu cât unguroaica recunoaşte că este uşuratică. Leacul? Trebuie să ne gândim puţin, căci, deşi ea este aşa, afacerea nu este la fel de uşoară.

  Ne consultăm foarte serios şi găsim leacul. Nu există decât unul singur: într-o noapte cu lună plină, înarmată cu o macetă nouă, să se aşeze în mijlocul patio-ului, cu părul desfăcut, fără farduri, spălată în întregime cu săpun de Marsilia, neparfumată, fără vreo bijuterie, goală din cap până-n picioare. Numai cu maceta în mână. Când luna va fi perpendiculară pe patio, când nu va mai face umbră, va trebui să taie aerul învârtind maceta de exact douăzeci şi unu de ori.

  Rezultatul este cu totul pozitiv, căci, a doua zi după şedinţa de exorcism, când noi am rămas ascunşi, dar ne-am distrat copios, masa a răspuns (la intervenţia Ritei, care a considerat că gluma a durat destul) că de-acum înainte defunctul soţ o va lăsa în pace, că va putea fi oricât de uşuratică va dori, dar cu o condiţie, să nu mai taie aerul cu maceta într-o noapte cu lună plină, căci asta îi face prea mult rău.

  Avem un caniş, Minou, destul de mare, aproape un caniş royal, pe care ni l-a dăruit un client francez în trecere prin Maracaibo. Este întotdeauna tuns şi pieptănat impecabil: părul de pe cap, aspru şi negru, este tuns în formă de turban, foarte înalt şi impresionant. Pulpele par nişte pantalonaşi bufanţi, pentru că părul de pe partea de jos a labelor este tuns scurt, are o „mustăcioară” asemănătoare cu a lui Charlot şi un „barbişon” ascuţit. Localnicii se miră şi, din când în când, unul îndrăzneşte să ne întrebe ce fel de animal este.

  Minou era cât pe ce să provoace un grav incident cu Biserica. Strada Venezuela, unde se află hotelul, duce la o biserică şi adesea trec pe aici procesiuni. Or, lui Minou îi place să urmărească mişcarea străzii, aşezat pe labele din spate, în uşa hotelului. Orice s-ar întâmpla pe stradă, nu latră. În schimb, chiar dacă nu latră, face senzaţie. Acum câteva zile, preotul şi copiii din corul unei procesiuni s-au trezit singuri, căci credincioşii din Maracaibo rămăseseră grupaţi în faţa hotelului, întrebându-se ce este acest animal atât de straniu. Au uitat să mai urmeze procesiunea. Întrebările zboară, se îngrămădesc să-l vadă pe Minou de aproape, câţiva chiar sunt siguri că trebuie să fie sufletul unui păcătos pocăit, dacă poate să stea aşa liniştit la trecerea unui preot şi a copiilor din cor îmbrăcaţi în roşu şi cântând tare! Preotul îşi dă seama că e prea multă linişte în spatele lui şi, întorcându-se, constată că nu mai îl urmează nimeni. Se întoarce cu paşi mari, roşu de furie, certându-şi enoriaşii pentru lipsă de respect faţă de ceremonie. Temători, oamenii se aşază din nou în rând şi pleacă. Am remarcat câţiva care fuseseră atât de impresionaţi că mergeau de-a-ndărătelea pentru a putea să-l mai contemple pe Minou. De atunci, urmărim în ziarul Panorama ziua şi ora procesiunilor religioase ce trebuie să treacă prin faţa hotelului şi-l legăm pe Minou în patio.

  Hotărât lucru, este perioada incidentelor cu preoţii. Două franţuzoaice au părăsit bordelul şi hotelul. S-au decis să fie independente şi să-şi deschidă pe cont propriu o „casă” pe o stradă din centrul oraşului, unde nu vor lucra decât ele două. Nu-i rău gândit, căci clienţii nu vor mai fi nevoiţi să se urce în maşină şi să facă zece kilometri pentru a le vizita. Băcănia, dacă pot spune aşa, este la îndemână. Pentru a se face cunoscute, au imprimat cărţi de vizită: „Julie şi Nana, lucru îngrijit” şi adresa. Le distribuie în oraş, dar adesea, în loc să le dea direct bărbaţilor, le pun sub ştergătoarele de parbriz ale maşinilor. Din nenorocire, au pus două şi sub ştergătoarele maşinii episcopului de Maracaibo. Asta declanşează un scandal monstru. Pentru a scoate bine în relief caracterul profanator al unui astfel de gest, ziarul La Religion publică fotografia cărţii de vizită. Dar episcopul şi clerul au fost indulgenţi: „casa” nu a fost închisă, dar li s-a cerut damelor să fie mai discrete. De altfel, ar fi fost inutil să continue distribuirea cărţii lor de vizită: datorită publicităţii gratuite pe care le-o făcuse ziarul, un mare număr de clienţi s-au dus Ia adresa indicată. Afluxul a fost aşa de mare încât, pentru a da o explicaţie plauzibilă prezenţei atâtor bărbaţi în faţa uşii lor, au cerut unui negustor ambulant de crenvurşti să-şi instaleze căruciorul în apropiere, pentru ca lumea să creadă că toţi aceştia nu aşteaptă altceva decât să-şi cumpere de mâncare.

  Asta era partea pitorească a vieţii de la hotel, dar această viaţă nu o trăiam pe o planetă îndepărtată. O trăiam în Venezuela, amestecaţi în frământările ei economice şi politice. Or, politica, în 1948, nu prea era liniştită. Din 1945, Gallegos şi Betancourt guvernau ţara, prima încercare de guvern democratic din istoria Venezuelei.

  La 13 noiembrie 1948, trei luni de când începusem să tragem tare, Rita şi cu mine, ca să putem cumpăra hotelul, prima lovitură de tun împotriva regimului: un maior, Thomas Mendoza, are îndrăzneala, singur împotriva tuturor, să încerce o răsturnare de guvern. Eşuează.

  La 24 ale aceleiaşi luni, datorită unei lovituri de stat pregătită minuţios, cu precizia unui mecanism de ceasornic, fără sau aproape fără să fi făcut victime, militarii pun mâna pe putere. Gallegos, preşedinte al republicii şi scriitor distins, este obligat să se retragă. Betancourt, un adevărat leu al politicii, cere azil la ambasada Columbiei. La Maracaibo, trăim câteva ore de suspans foarte intense. La un moment dat, la radio se aude o voce pasionată strigând: „Muncitori, coborâţi în stradă, vor să vă fure libertatea, să vă suprime sindicatele, să vă impună prin forţă o dictatură militară! Tot poporul să vină să-şi ocupe locurile, toţi… „Pac! Vocea încetează brusc, microfonul fiind probabil smuls din mâinile acelui militant curajos, apoi o voce calmă, gravă, încearcă să ne liniştească: „Cetăţeni! Forţele armate au retras puterea celor cărora li s-a încredinţat după demiterea generalului Medina, căci n-au ştiut s-o folosească cum trebuie. Să nu vă temeţi de nimic, garantăm viaţa şi bunurile tuturor. Trăiască Armata! Trăiască Revoluţia! „

  Este tot ceea ce văd şi aud dintr-o revoluţie care n-a făcut să curgă picătură de sânge şi ne trezim a doua zi în ziare cu lista juntei militare formată din trei colonei: Delgado Chalbaud, preşedinte, Perez Jimenez şi Llovera Paez.

  La început, ne-a fost teamă că acest nou regim va suprima libertăţile acordate de precedentul. Nu se întâmplă aşa. Viaţa nu se modifică cu nimic, aproape nu-ţi dai seama de schimbarea de regim decât doar că posturile-cheie sunt ocupate de militari.

  Apoi, doi ani mai târziu, asasinarea lui Delgado Chalbaud. O poveste urâtă, despre care circulă două versiuni. Prima: trebuiau să fie asasinaţi toţi trei şi el a fost primul ucis; a doua: unul sau altul dintre ceilalţi doi colonei l-a suprimat. Niciodată nu s-a aflat adevărul. Asasinul este arestat imediat, dar moare ucis de un glonte pe drumul spre închisoare. Binevenit acel glonte care a împiedicat orice declaraţie jenantă. Din acea zi, omul forte al regimului este Perez Jimenez, care va deveni în mod oficial dictator în 1952.

  Viaţa noastră continuă şi această viaţă, fără nici o plăcere exterioară, fără plimbări, ne dă totuşi o fericire extraordinară pe care o alimentează ardoarea inimilor noastre. Căci ceea ce construim prin efortul nostru va fi căminul nostru, căminul unde vom trăi fericiţi, satisfăcuţi că nu datorăm nimănui nimic şi că l-am câştigat noi înşine, uniţi cum pot fi doi oameni singuri când se iubesc cum ne iubim noi.

  Şi în acest cămin va veni Clotilde, fiica Ritei, care va fi fiica mea, şi în acest cămin va veni tatăl meu, care va fi tatăl lor.

  Şi în casa noastră vor veni prietenii mei să se pună pe picioare şi să-şi tragă sufletul când vor avea nevoie.

  Şi în această casă a fericirii vom fi atât de copleşiţi de fericire încât niciodată nu mă voi mai gândi să mă răzbun pe cei ce m-au făcut să sufăr atât, pe mine şi pe ai mei.

  În sfârşit, vine ziua în care am câştigat partida. În decembrie 1950, un frumos document este încheiat la notar, iar noi suntem definitiv proprietarii hotelului.

  Capitolul 11 – Tatăl meu.

  Iată că a venit timpul călătoriei şi Rita a plecat astăzi cu inima plină de speranţă. A plecat să caute locul unde s-a retras sau poate s-a ascuns tatăl meu.

  — Ai încredere. Henri, îl voi aduce pe tatăl tău.

  Rămân singur să ţin hotelul. Am renunţat la vânzarea pantalonilor şi a cămăşilor, care, în câteva ore, îmi aducea beneficii frumoase. Dar Rita a plecat să-mi caute tatăl, trebuie să mă ocup singur de toate şi nu cum o făceam când era ea aici, ci de două ori mai bine.

  Să-mi caute tatăl, să-mi caute tatăl! Pe el, învăţătorul simplu şi cinstit dintr-un sat din Ardèche, pe el care, de douăzeci de ani, nu şi-a mai îmbrăţişat fiul, căci atunci când acesta a fost condamnat la ocnă pe viaţă n-a putut s-o facă din cauza zăbrelelor de la vorbitor. Rita, soţia mea, va putea să-i mărturisească acestui tată: „Vin ca o adevărată fiică să vă spun că fiul dumneavoastră şi-a recâştigat libertatea, prin eforturile sale, că şi-a făurit o viaţă de om bun şi cinstit şi că împreună am creat un cămin care vă aşteaptă. „

  Mă scol la ora cinci şi mă duc la piaţă cu Minou, canişul, şi cu un puşti de doisprezece ani, Carlitos, pe care l-am cules de pe stradă. El duce coşurile. Într-o oră şi jumătate am făcut cumpărăturile pentru toată ziua: carne, peşte, legume. Ne întoarcem încărcaţi amândoi ca nişte măgari. La bucătărie robotesc două femei. Una de douăzeci şi patru, alta de optsprezece ani. Le dau tot ce-am cumpărat şi ele pregătesc mâncărurile.

  Pentru mine, cel mai plăcut moment al acestei vieţi simple se petrece la ora şase şi jumătate dimineaţa, ora micului dejun, pe care-l servesc în sufragerie, având-o pe genunchi pe Rosa, fetiţa bucătăresei. Are patru ani, este neagră precum cărbunele şi nu vrea să mănânce dacă nu mănâncă împreună cu mine. Corpul ei dolofan care este umed după baia făcută la sculare, ciripitul de puştoaică, frumoşii ochi strălucitori care mă privesc cu atâta încredere, totul, până şi câinele care, gelos, latră, văzându-se neglijat, papagalul Ritei, care ciuguleşte miez de pâine muiat în lapte alături de ceaşca mea de cafea, totul, da totul, face ca acest moment al zilei să fie pentru mine minunat.

  Rita? Nici o scrisoare. De ce? A trecut mai bine de-o lună de când a plecat. A făcut şaisprezece zile până acolo, este adevărat, dar de cincisprezece zile, de când se află în Franţa, n-a găsit oare nimic sau nu vrea să-mi dea o asemenea veste? Nu aştept decât o telegramă, în care, în câteva cuvinte, să-mi anunţe victoria: „Tatăl tău este sănătos şi te iubeşte. „

  Îl pândesc pe poştaş, nu părăsesc hotelul decât pentru treburile necesare bunei lui funcţionări, grăbindu-mă să-mi închei cursele sau treburile cât pot de repede pentru a fi în permanenţă acasă. În Venezuela, cei ce aduc telegramele nu poartă uniforme, dar sunt toţi tineri. Aşa că, atunci când un tânăr intră în patio, mă îndrept spre el, cu privirea aţintită spre mâinile lui, ca să-mi dau seama dacă-mi aduce sau nu o hârtie verde cum sunt aici formularele telegramelor. Nimic, nimic. Nici măcar nu prea am parte de vizitatori tineri. De două sau de trei ori au apărut, totuşi, tineri „telegrafişti”. M-am repezit la ei şi aproape că le-am smuls hârtiile verzi din mâini, dar mi-am dat seama imediat, decepţionat, că telegramele nu erau pentru mine, ci pentru nişte clienţi ai hotelului.

  Această aşteptare prelungită a unor veşti mă face nervos şi anxios. Muncesc pe rupte, trebuie să am mereu ceva de făcut, căci altfel nu voi reuşi să rezist. Ajut la bucătărie, inventez meniuri inedite, inspectez camerele de două ori pe zi, vorbesc cu clienţii despre orice, ascult pe oricine. Singurul lucru care contează este să umplu aceste ore şi zile pentru a putea suporta absenţa veştilor şi aşteptarea. Singurul lucru pe care nu pot să-l fac: să iau parte la partida de poker din fiecare noapte.

  În ceea ce priveşte hotelul, mă descurc destul de bine şi clienţii sunt mulţumiţi.

  Se întâmplă, însă, un accident. Carlitos s-a înşelat şi, în loc să cumpere petrol pentru curăţatul bucătăriei, a cumpărat benzină. După ce-au spălat bine podeaua cimentată, bucătăresele, fără să bănuiască nimic, aprind cuptorul. Toată bucătăria ia foc. Cele două surori sunt atinse de flăcări de la picioare până la burtă. Reuşesc să înfăşor cu o faţă de masă fetiţa şi s-o scot afară rapid. Nu are aproape nimic, dar cele două femei au arsuri serioase. Le îngrijesc în camera lor din hotel şi angajez un bucătar panamez.

  Viaţa obişnuită a hotelului continuă, dar eu încep să fiu serios afectat de tăcerea şi absenţa Ritei.

  Şi aşa trec cincizeci şi şapte de zile de când a plecat. Va sosi în curând, în zece, douăzeci de minute. O aştept la aeroport. De ce mi-a trimis doar o simplă telegramă? „Sosesc marţi, ora 15 şi 30, cu zborul 705. Sărutări. Rita. „De ce nimic altceva? Nu a găsit pe nimeni? Nu ştiu ce să mai cred, nu vreau să fac presupuneri.

  Iat-o pe Rita. În sfârşit, voi afla ce-a făcut.

  Este a cincea care coboară din avion. Mă vede imediat şi-mi face semn cu mâna. Înaintează cu un aer normal. De la mai bine de patruzeci de metri îi scrutez faţa, nu râde, surâde numai. Nu, nu vine spre mine cu un aer victorios, nu, n-a ridicat braţul în semn de victorie, ci simplu, natural, ca să mă facă să înţeleg că m-a văzut.

  Când este la zece metri de mine, îmi dau seama că a revenit învinsă.

  — L-ai regăsit pe tata?

  Întrebarea o loveşte în faţă, direct, ca un bici, după ce n-am sărutat-o decât o dată, o singură dată, după aproape două luni de despărţire. Nu mai puteam aştepta.

  Da, l-a regăsit pe tata. Doarme într-un mic cimitir din Ardèche.

  Îmi întinde o fotografic. Un mormânt frumos, cimentat, pe care se poate citi: J. CHARRIÈRE. Murise cu patru luni înainte de sosirea ei. Fotografia acestui mormânt este tot ce mi-a putut aduce.

  Inima mea, după ce-o văzusem pe Rita plecând cu atâta speranţă, aproape că a încetat să mai bată la aflarea acestei monstruoase ştiri. Simt în mine ca o sfâşiere adâncă, prăbuşirea tuturor iluziilor mele de bărbat care, faţă de tatăl său, se vedea tot băieţel. Dumnezeule, nu numai că m-ai lovit în tinereţea mea, dar mi-ai refuzat bucuria să-l îmbrăţişez pe tata şi să-i aud vocea care mi-ar fi spus, sunt sigur: „Vino în braţele mele, micuţul meu Riri. Destinul a fost neîndurător cu tine, justiţia şi sistemul ei penitenciar te-au tratat inuman, dar eu te iubesc, nu te-am renegat niciodată şi sunt mândru c-ai avut forţa să învingi, în ciuda tuturor greutăţilor, şi că ai devenit ceea ce eşti. „Tot timpul Rita îmi repetă puţinul pe care l-a aflat, mai mult milogindu-se, despre ce-a însemnat viaţa tatei după condamnarea mea. Nu spun nimic, nu pot vorbi, ceva s-a blocat în mine, cu violenţă. Şi, brusc, ca şi cum porţile unei ecluze s-ar fi deschis dintr-o dată, ideea răzbunării mă invadează din nou, cu violenţă: „Sticleţilor, am să pun o bombă la nr. 36, quai des Orfevrès, dar nu pentru a omorî doar câţiva, ci pentru a suprima cât mai mulţi posibil, o sută, două, trei, o mie! Şi tu, Goldstein, martor mincinos mânat de interes, ai încredere în mine, vei avea ce meriţi şi n-am să mă zgârcesc! în ceea ce te priveşte pe tine, procurorule general însetat de condamnări, am să găsesc eu ceva ca să-ţi smulg limba aia spurcată, făcându-te să înduri cele mai mari suferinţe! „

  — Trebuie să ne despărţim, Rita, încearcă să mă înţelegi: mi-au distrus viaţa. M-au împiedicat să-mi îmbrăţişez tatăl şi să obţin iertarea lui. Trebuie să mă răzbun. Nu trebuie să scape. Mâine voi pleca, este ultima noastră noapte. Banii pentru călătorie şi pentru punerea în practică a planului meu ştiu unde am să-i găsesc. Singurul lucru pe care ţi-l cer este să mă laşi să iau cinci mii de bolivari din economiile noastre pentru primele cheltuieli.

  Se lasă o tăcere interminabilă, nu o mai văd pe Rita, figura ei dispare în spatele ecranului pe care se derulează planul pe care l-am proiectat de mii de ori până acum.

  Ce-mi trebuie ca să-mi realizez planul? în ce priveşte banii, mai puţin de două sute de mii de bolivari. Înainte ceream prea mult. Aceşti şaizeci de mii de dolari vor fi destui. Sunt două locuri de care nu m-am atins din respect pentru această ţară. Mai întâi, Callao, grămada aia de aur păzită de foştii ocnaşi. Apoi, în plin centrul Caracasului, casieria unei foarte mari întreprinderi. Pe ăştia este uşor să-i furi, transportă fondurile fără escortă. Culoarul de la intrarea imobilului îmi poate favoriza lovitura, la fel şi cel de la etajul patru, amândouă fiind prost luminate. Pot să acţionez singur, fără armă, cu cloroform. Nenorocirea este că, în cazul unui transport de fonduri mai important, sunt trei casieri, nu unul singur. În cazul acesta, nu pot fi sigur de reuşită sută la sută dacă acţionez singur. Cel mai uşor este să acţionez la Callao. Acolo voi pune mâna doar pe treizeci de kilograme de aur, de atâta am nevoie, nu mai mult, şi am să-l îngrop. În caz că izbucneşte scandalul, fac pe bolnavul acasă la Maria, dar nimic nu-mi spune că acesta se va declanşa imediat. Operaţiunea mi se pare destul de uşoară: mă culc cu Maria şi, când adoarme, o adorm şi mai bine cu cloroform, ca să nu se trezească când plec. Pot ieşi, dau lovitura şi mă întorc să mă culc lângă ea fără să fiu văzut de nimeni. Să mă apropii de gardian va fi uşor, în tot cazul, îmbrăcat în negru, într-o noapte fără lună.

  Plecarea trebuie să aibă loc prin Guyana engleză. Trebuie să sosesc la Georgetown cu foarte puţin aur, dar nu în lingouri, ci transformat în bucăţi de diverse forme după ce l-am topit cu ajutorul aparatului de sudat, ceea ce este relativ uşor de făcut. Voi găsi, sunt sigur, un cumpărător pentru toată cantitatea. Voi cădea de acord cu tăinuitorul să facem afacerea folosind bancnote tăiate în două. Va păstra jumătate din ele şi nu mi le va da decât atunci când îi voi preda marfa pe malul englezesc al râului Caroni, unde voi ascunde totul. Astfel, toată lumea va avea deplină încredere că nu va fi păcălită.

  Pot să reapar la Georgetown chiar dacă am plecat de acolo clandestin acum câţiva ani. Intrând tot clandestin, dacă voi fi interogat vreodată, ceea ce nu se poate întâmpla decât în urma vreunei întâmplări neobişnuite, voi putea spune că am petrecut aceşti ani în fundul junglei, în căutarea cauciucului sau a aurului, şi, de aceea, nu am mai fost văzut de mult timp.

  Ştiu că micul Julot mai este acolo. Este un tip serios, o să mă găzduiască. Un singur pericol: Indira şi sora ei. Nu va trebui să ies decât seara sau, şi mai bine, nu voi ieşi deloc şi-l voi ruga pe Julot să mă ajute să-mi pregătesc plecarea. Cred că marele Andre se află şi el la Georgetown şi că are un paşaport canadian. Este uşor să schimbi fotografia, să modifici ştampila. Dacă nu este acolo, va trebui să cumpăr actele unui tip oarecare, ajuns la ananghie, sau ale unui marinar.

  Apoi, voi vira banii prin bancă la Buenos Aires, căci va trebui să am puţine devize asupra mea, voi lua avionul la Trinidad pentru Rio de Janeiro. La Rio, voi face rost de un alt paşaport şi mă voi duce în Argentina. Acolo, nu voi avea nici o problemă. Am prieteni, foşti ocnaşi, şi se găsesc uşor foşti nazişti care au sertarele pline cu tot felul de acte. Voi pleca de la Buenos Aires în Portugalia cu patru paşapoarte şi actele de identitate de naţionalităţi diferite, dar pe acelaşi nume, ca să nu mă încurc.

  De la Lisabona mă duc în Spania, pe şosea, până la Barcelona. Apoi, tot pe şosea, intru în Franţa, cu un paşaport din Paraguay. Acum vorbesc destul de bine spaniola pentru ca un jandarm prea curios să mă ia drept sud-american.

  Voi găsi jumătate din bani la Creditul Lionez, unde i-am virat din vreme, cealaltă jumătate lăsând-o în rezervă la Buenos Aires.

  Cei pe care-i voi fi contactat la Georgetown, în Brazilia sau în Argentina trebuie să creadă, cu toţii, fără excepţie, că mă duc în Italia, unde mă aşteaptă soţia ca să cumpărăm un magazin într-o staţiune balneară.

  La Paris, voi destinde la George V. Nu voi ieşi niciodată noaptea, voi lua mesele la restaurantul hotelului, la ora zece voi cere să mi se aducă ceaiul în apartamentul meu. Şi asta în toate zilele săptămânii. Este dovada concludentă că sunt un tip serios, ducând o viaţă strict cronometrată. Asta se află întotdeauna într-un hotel.

  Voi purta mustaţă, bineînţeles, şi părul tuns perie, stil ofiţer. Nu voi spune decât strictul necesar şi nu voi întrebuinţa decât câteva cuvinte franţuzeşti spaniolizate. Voi cere zilnic să mi se aducă ziare spaniole.

  De mii de ori m-am gândit cu cine voi începe pentru ca nimeni să nu poată face nici o legătură între cele trei lovituri şi Papillon.

  Primii serviţi vor fi sticleţii, cu ajutorul valizei plină de exploziv plasată la nr. 36, quai des Orfevrès. Nu va exista nici un motiv ca cineva să se gândească la mine, dacă voi proceda cum trebuie. Mă voi duce mai întâi să vizitez locurile, să cronometrez timpul de care am nevoie ca să ajung în dreptul sălii de la etaj unde se adună poliţiştii pentru raport şi, apoi, să ies. Nu am nevoie de nimeni ca să-mi regleze mecanismul detonatorului, am făcut destule încercări în garajul franco-venezuelian.

  Voi veni cu o furgonetă pe care voi serie: „Casa X, furnituri de birou”. Îmbrăcat ca şofer comisionar, cu valijoara pe umăr, nu se poate să nu meargă. Va trebui să reţin de pe vreo uşă, când voi repera locurile, numele unui comisar de brigadă sau să reuşesc să aflu numele unui tip ce ocupă un post important şi-şi are biroul tocmai la acest etaj. Astfel, voi şti ce nume să le spun poliţailor aflaţi de gardă la intrare sau, chiar mai bine, le voi putea arăta factura, ca şi cum nu mi-aş aminti numele destinatarului. Şi apoi este rândul focului de artificii. Aş avea o neşansă colosală dacă cineva ar face legătura între atentat, de fapt o lovitură a anarhiştilor, şi Papillon.

  Astfel, Pradel nu va bănui nimic. Pentru el şi pentru pregătirea valizei, a mecanismului de ceasornic, a explozibilului, voi închiria o vilă, arătându-mi paşaportul paraguaian, dacă nu voi reuşi să fac rost de acte de identitate franţuzeşti. Dar, cred că risc prea mult dacă mă adresez pentru asta celor din tagmă. Mai bine nu, mă voi descurca cu paşaportul.

  Vila va fi pe undeva în împrejurimile Parisului, pe malul Senei, căci trebuie să pot ajunge acolo atât pe şosea, cât şi pe apă. Voi cumpăra un vaporaş rapid, cu o cabină, pentru care voi avea un cheu de ancorare în dreptul vilei şi un altul pe malul Senei, în plin Paris. Pentru deplasări, voi dispune de o maşină mică, nervoasă şi rapidă. O dată ajuns la Paris, după ce voi afla unde locuieşte Pradel, unde lucrează, când voi afla cum trăieşte, unde îşi petrece week-end-ul, dacă ia metroul, autobuzul, taxiul sau dacă-şi conduce singur maşina, voi lua măsurile necesare pentru a-l răpi şi sechestra în vilă.

  Important este să reperez bine momentele şi locurile unde se află singur. Dacă-l aduc în pivniţa vilei, am câştigat. Pe el, procurorul temut de avocaţi, care, cu privirea-i de vultur, la Curtea cu juri, în 1931, părea că mă ameninţă tot timpul –„Nu-mi vei scăpa, băiete, voi întrebuinţa tot ceea ce pare a fi împotriva ta, din tot acest talmeş-balmeş din dosarul tău, pentru a te face dezgustător în ochii juraţilor şi pentru ca aceştia să considere că meriţi să dispari pentru totdeauna din societate” –pe el, care şi-a întrebuinţat toată ştiinţa şi forţa pentru a contura portretul unui tânăr abject, irecuperabil, la cei douăzeci şi patru de ani ai lui, în aşa fel încât cele douăsprezece momâi de juraţi incompetenţi să mă trimită la ocnă pe viaţă, trebuie să-l torturez cel puţin opt zile înainte de a crăpa. Şi tot n-ar fi destul!

  Ultimul care trebuie să plătească factura va fi Goldstein, martorul fals. Îl voi lăsa la urmă, căci este cel mai periculos pentru mine; o dată ucis, se va analiza toată viaţa lui şi sticleţii, care nu sunt întotdeauna nişte tâmpiţi, vor putea descoperi foarte bine rolul pe care l-a jucat în procesul meu. Şi cum nu se poate să nu ştie că eu am evadat, se vor gândi şi la posibilitatea ca Papillon să fi ajuns la Paris, în acel moment, totul va deveni foarte periculos pentru mine: hoteluri, străzi, gări, porturi, aeroporturi. Va trebui s-o şterg repede, fără să neglijez nimic.

  Punând sub observaţie magazinul de blănuri al tatălui său, nu va fi prea greu să-l reperez şi să-l urmăresc. Ca să-l omor, am mai multe soluţii, dar oricare ar fi aceasta, vreau ca înainte de a crăpa să mă recunoască. Dacă va fi posibil, voi face ceea ce am visat să fac: să-l strâng de gât cu mâinile mele, spunându-i: „Morţii se scoală din mormânt câteodată. Nu te aşteptai la asta, nu, să crăpi ucis de mâinile mele? Totuşi, vei fi în câştig, căci vei muri în câteva minute, tu, care m-ai condamnat să putrezesc lent, toată viaţa, până voi crăpa. „

  Nu ştiu dacă voi reuşi să ies din Franţa, căci o dată ce-l voi fi omorât pe Goldstein, pericolul va fi real. Mai mult ca sigur, mă vor identifica. Nu-mi pasă! Chiar dacă-mi voi lăsa pielea, trebuie să mi se plătească nota pentru moartea tatălui meu. Pentru calvarul meu îi iert. Dar pentru că tatăl meu a murit fără să afle că eu sunt în viaţă şi că am învins „calea putreziciunii”, că a murit de ruşine, poate, ascunzându-se la vechii lui prieteni, că s-a culcat în mormânt fără să ştie ce sunt astăzi, asta nu pot s-o fac, nu, nu, nu! Niciodată nu voi putea să le-o iert!

  În timpul acestei lungi tăceri în cursul căreia trec în revistă, încă o dată, toate fazele acţiunii pentru a-mi da seama dacă totul va fi în regulă, Rita se aşezase la picioarele mele, cu capul pe genunchii mei. Nici un cuvânt, nici o silabă, parcă îşi reţinea şi respiraţia.

  — Dragă Rita, voi pleca mâine.

  — Nu vei pleca nicăieri.

  S-a ridicat, şi-a pus mâinile pe umerii mei şi mă priveşte drept în ochi. Continuă:

  — Nu trebuie să pleci, nu poţi să pleci. Şi eu am veşti noi pentru tine. Am profitat de această călătorie şi am pregătit venirea fiicei mele. Soseşte peste câteva zile. Ţi-am spus că nu am adus-o cu mine pentru că aveam nevoie de-o situaţie normală ca s-o pot primi. Dar acum, nu numai că am această situaţie, dar va avea şi un tată, pe tine. Poţi să fugi de responsabilităţile tale? Vrei să strici tot ce am făcut din dragoste şi încredere reciprocă? Crezi că, răzbunându-te pe cei ce sunt responsabili de nenorocirile tale şi, poate, de moartea tatălui tău, îndeplineşti lucrul cel mai important în comparaţie cu toate celelalte îndatoriri pe care le ai? Este singura soluţie pe care o găseşti?

  Destinele noastre sunt legate pentru totdeauna, Henri. N-ai nici o datorie faţă de mine, faţă de această fată aflată deja pe drum şi care te va iubi? Sunt sigură că nu-ţi pot cere să ierţi, ci doar să abandonezi pentru totdeauna ideea răzbunării. Te hotărâseşi deja. Şi iată că vestea morţii tatălui tău te îndeamnă să pleci din nou pe „calea putreziciunii”. Dar, ascultă-mă bine: dacă tatăl tău ţi-ar mai putea vorbi, de acolo de unde e, cred că acest institutor de provincie, care toată viaţa a învăţat atâţia copii că omul trebuie să fie bun, drept, muncitor, caritabil, respectuos faţă de legi, ar putea accepta ideile tale de răzbunare? Nu. Ţi-ar spune că nici sticleţii, nici martorul mincinos, nici procurorul general, nici cei pe care tu îi numeşti „momâile de juraţi”, nici gardienii nu sunt atât de importanţi încât să merite să sacrifici pentru ei o femeie care te iubeşte şi pe care tu o iubeşti, pe fiica ei, care speră să găsească în tine un tată, căminul tău echilibrat, viaţa ta cinstită.

  Eu cred că răzbunarea ta se poate realiza şi altfel; familia noastră să ajungă să fie un simbol al fericirii, prin inteligenţa ta şi cu ajutorul meu să reuşim să ne facem o situaţie frumoasă, apelând la mijloace cinstite, iar atunci când vor vorbi de tine, oamenii de aici să spună: francezul este un om drept, cinstit, corect, al cărui cuvânt valorează cât aurul. Asta va fi răzbunarea ta şi va fi cu adevărat cea mai frumoasă. Să le demonstrezi tuturor că s-au înşelat amarnic în ceea ce te priveşte, că ai devenit cineva pentru că ai reuşit să scapi neviciat din calvarul tău, cu toată mizeria unui sistem penitenciar învechit şi a slăbiciunii oamenilor. Este singura răzbunare demnă de dragostea mea şi de încrederea pe care o am în tine.

  Rita a câştigat partida. Toată noaptea am discutat şi am învăţat să beau cupa amărăciunii până la fund. Nu pot rezista dorinţei de a afla toate detaliile călătoriei Ritei. Stă întinsă pe o sofa, obosită de durerosul eşec al acestei lungi călătorii şi de lupta pe care a trebuit să o ducă împotriva mea. Eu o întreb, şi iar o întreb, încontinuu, aşezat pe marginea sofalei, aplecat asupra ei, şi, bucăţică cu bucăţică, scot la iveală chiar şi ceea ce ea ar vrea să-mi ascundă.

  Mai întâi, după plecarea atât de încrezătoare din Maracaibo spre Caracas, de unde trebuie să ia vaporul, are un ciudat presentiment că va eşua. Totul parcă se leagă pentru a o împiedica să plece în Franţa. În momentul îmbarcării pe vasul Columbia, îşi dă seama că-i lipseşte una din vizele necesare. Cursă contra cronometru, pe acel drum periculos pe care-l cunosc prea bine, pentru a se întoarce în oraş ca să obţină viza. Cu ea în buzunar, porneşte din nou spre port, cu inima strânsă ca vaporul să nu plece cumva fără ea. Izbucneşte o furtună violentă, care provoacă alunecări de teren. Drumul devine atât de periculos încât şoferul este cuprins de panică şi se întoarce din drum, lăsând-o pe Rita singură, în furtună, în mijlocul surpăturilor.

  Parcurge trei kilometri pe jos prin ploaie şi, ca prin miracol, întâlneşte un taxi care se întorcea la Caracas, dar care, din cauza alunecărilor de teren, este nevoit să revină în port.

  Iar din port se aude sirena unui vapor, încât, înnebunită de frică, crede că este tocmai cea care anunţă plecarea Columbiei.

  Când, în sfârşit, ajunge în cabina ei, plângând de bucurie, se produce un incident la bord şi vasul nu poate pleca decât câteva ore mai târziu.

  Toate aceste întâmplări o impresionează neplăcut, ca şi cum ar fi fost semne ale destinului.

  Apoi oceanul, Le Havre, Paris, Marsilia fără oprire. La Marsilia, o întâmpină o prietenă care o prezintă unui consilier municipal, iar acesta, fără să ezite, îi dă o scrisoare de recomandare, foarte amabilă, către unul din prietenii lui care locuieşte în Ardèche, la Vals-les-Bains, Henri Champel.

  Din nou ia trenul, autobuzul, şi abia când ajunge acolo, la soţii Champel, doi oameni de-o amabilitate extraordinară, poate să-şi tragă sufletul şi să-şi organizeze cercetările. Dar încă n-a ieşit la liman.

  Henri Champel o duce la Aubenas, în Ardèche, la notarul familiei mele, maestrul Testud. Ah! acest Testud! Un burghez fără inimă! Mai întâi, îi anunţă direct că tatăl meu este mort. Apoi, fără să consulte pe nimeni, din proprie iniţiativă, îi interzice să se ducă s-o vadă pe sora tatei, pe soţul ei, Dumarché, institutori la pensie care locuiesc la Aubenas. Mulţi ani mai târziu, ne vor primi cu braţele deschise, indignaţi şi profund impresionaţi la gândul că n-au putut s-o primească pe Rita şi să reînnoade astfel legăturile cu mine din cauza acestui blestemat de Testud. Procedează la fel şi în ceea ce le priveşte pe surorile mele şi refuză să-i dea Ritei adresa lor. Ea reuşeşte, totuşi, să-i smulgă acestui om cu sufletul împietrit numele localităţii unde a murit tatăl meu, Saint-Péray.

  La drum, spre Saint-Péray. Acolo, Henri Champel şi Rita găsesc mormântul tatei şi află altceva: că, după treizeci de ani de văduvie, s-a recăsătorit cu o institutoare pensionară… O caută şi o găsesc. În familie i se spune Tanti Ju.

  O femeie admirabilă, îmi spune Rita, care a avut nobleţea sufletească să păstreze intactă şi vie, în noul lor cămin, amintirea şi spiritul mamei mele. Rita a putut să vadă, agăţate pe peretele sufrageriei, mari fotografii ale mamei, care a fost idolul meu şi al tatei. A putut să atingă şi să mângâie cu mâna mobilele care i-au aparţinut. Această Tanti Ju, care intră deodată în viaţa mea şi pe care am senzaţia că am şi cunoscut-o, a făcut totul pentru ca Rita să se simtă bine în atmosfera pe care ea şi tatăl meu s-au străduit s-o facă să se menţină în continuare: amintirea mamei şi prezenţa constantă a fiului dispărut, care, pentru tatăl meu, rămânea acelaşi Riri.

  La 16 noiembrie, de aniversarea zilei mele de naştere, tata plângea. De fiecare Crăciun, un scaun rămânea gol. Când jandarmii veneau să-i spună că fiul lui a evadat încă o dată, i-ar fi îmbrăţişat pentru că le aduceau o veste atât de bună, căci Tanti Ju, deşi nu mă cunoştea, mă adoptase în inima ei ca şi cum aş fi fost copilul ei şi, împreună cu tata, plângeau de bucurie la anunţul acestei veşti, care pentru ei era de speranţă.

  Aşa se face că Rita a fost mai mult decât bine primită. O singură umbră: Tanti Ju nu i-a dat nici ea adresa surorilor mele. De ce? Da, de ce Tanti Ju, soţia tatălui meu, nu a vrut să-i dea aceste adrese? Mă gândesc rapid. Fără îndoială, pentru că nu era sigură de felul în care ar fi fost primită vestea reapariţiei mele. Dacă nu i-a spus Ritei „Duceţi-vă repede să le vedeţi, vor fi nebune de bucurie să ştie că fratele lor trăieşte, că are o familie şi că pot să-i cunoască soţia”, înseamnă că are motivele ei serioase. Tanti Ju ştie, probabil, că nici sora mea Yvonne, nici sora mea Hélène, nici cumnaţii mei n-ar fi bucuroşi să primească vizita soţiei fratelui lor, ocnaşul evadat, condamnat pentru omor, pe viaţă. Este mai mult ca sigur că n-a vrut să le tulbure liniştea.

  Este adevărat că sunt măritate, că au copii şi că probabil aceşti copii nici nu ştiu de existenţa mea. Îşi spune, probabil, în sinea ei, că trebuie să fie precaută. De altfel, nu ştiu dacă este aşa, dar presupun că, în timpul anilor cât am fost la ocnă, am continuat să trăiesc alături de ei, prin ei, şi că, în acest interval, ei au încercat să mă uite sau, cel puţin, să mă scoată din viaţa lor de fiecare zi. Deci, soţia mea nu a reuşit să-mi aducă decât puţină ţărână luată de pe mormântul tatei şi fotografia acelui mormânt, unde, exact cu patru luni înainte de sosirea ei, el se culcase pentru totdeauna.

  Dar am revăzut, totuşi, prin ochii Ritei (Champel a dus-o peste tot) satul Pont d’ Ucel, cel al copilăriei mele. Am ascultat-o povestindu-mi despre şcoala primară, unde, deasupra claselor, se afla apartamentul în care locuisem noi. Am revăzut monumentul ridicat pentru cinstirea morţilor în dreptul grădinii noastre şi grădina în care mimoza splendid înflorită părea că o aşteaptă pe această necunoscută care sorbea din ochi totul –casa, grădina, monumentul –ca să-mi poată spune mie la întoarcere: „Nimic sau aproape nimic nu s-a schimbat, iar tu mi-ai descris de atâtea ori acest tablou al locurilor copilăriei tale încât, pentru mine, nu a fost o descoperire, ci, mai degrabă, regăsirea unor locuri pe care le cunoşteam deja. „

  Adesea, seara, o rog pe Rita să-mi povestească din nou un anumit moment al călătoriei. Viaţa şi-a reluat cursul la hotel ca mai înainte, dar, în fundul sufletului meu, s-a petrecut ceva inexplicabil. Moartea tatălui meu nu o resimt ca un om de patruzeci de ani, în plină forţă, ce află de dispariţia părintelui său pe care nu l-a mai văzut de douăzeci de ani, ci o resimt ca un puşti care a stat tot timpul cu tatăl lui şi care, neascultându-l şi chiulind de la şcoală, află la întoarcere de moartea acestuia.

  Fiica Ritei, Clotilde, a sosit. Are cu puţin peste cincisprezece ani, dar este atât de subţirică şi delicată că de abia îi dai doisprezece. Este de talie mică. Un păr negru, aspru şi buclat i se revarsă pe umeri. Ochii ei mici şi negri ca smoala strălucesc de inteligenţă şi curiozitate. Expresia feţei nu este încă aceea a unei domnişoare, ci a unei puştoaice care se mai joacă, încă, cu păpuşile. Încrederea între noi a fost instantanee. Îmi dau seama că a înţeles că omul acesta care trăieşte cu mama ei va fi cel mai bun prieten al ei şi că, întotdeauna, o va iubi şi o va ocroti.

  De când a venit, m-a cuprins un sentiment nou, instinctul de a o proteja, dorinţa de a o vedea fericită, de-a mă considera, dacă nu tatăl ei, cel puţin omul pe care ea se poate sprijini cel mai mult şi mai sigur.

  Rita fiind acum aici, mă duc la piaţă ceva mai târziu, la ora şapte. O iau cu mine pe Clotilde şi plecăm ţinându-ne de mână, împreună cu Minou, canişul nostru pe care-l poartă în lesă, şi cu Carlitos, care duce coşurile încă goale. Totul este nou pentru ea, vrea să vadă totul deodată. Când descoperă ceva neaşteptat, scoate nişte ţipete scurte de uimire. Ceea ce o impresionează cel mai mult sunt indienele cu lungile lor rochii lucioase, cu obrajii pictaţi, cu papucii având un pompon enorm de lână de toate culorile.

  Să am lângă mine un copil care-mi strânge mâna când crede că se află în faţa unui pericol, o puştoaică ce se sprijină de braţul meu şi mă face astfel să simt că, în mijlocul acestei mulţimi pestriţe, care vine, se duce, aleargă, strigă într-o adevărată explozie de vitalitate, ea se simte bine protejată, acest fapt mă emoţionează profund şi-mi dă un sentiment nou: dragostea paternă: „Da, micuţă Clotilde, mergi liniştită şi cu încredere în viaţă, fii sigură că până la sfârşit voi face lotul pentru a îndepărta spinii din calea ta”.

  Şi ne întoarcem mulţumiţi la hotel, întotdeauna cu ceva hazliu de povestit Ritei despre ceea ce ni s-a întâmplat sau despre ceea ce am văzut.

  Capitolul 12 – Legăturile reînnodate – Venezuelian.

  Ştiu bine că ceea ce aşteaptă în primul rând cititorul de la mine sunt aventurile pe care le-am trăit şi nu istoria Venezuelei. Să mă ierte, însă, dacă ţin să-i vorbesc despre câteva evenimente politice importante care s-au întâmplat în perioada despre care îi povestesc O fac din două motive. Mai întâi pentru că ele au influenţat direct desfăşurarea vieţii mele, hotărârile pe care le-am luat, iar apoi pentru că mi-am dat seama, în cursul călătoriilor făcute în mai multe ţări unde s-a publicat Papillon, că Venezuela este foarte puţin cunoscută.

  Pentru majoritatea oamenilor, Venezuela este o ţară din America de Sud (majoritatea nu prea ştiu bine nici măcar unde s-o plaseze), producătoare de petrol, o ţară exploatată de americani ca şi cum cei de pe aici ar fi o cantitate neglijabilă, pe scurt, un fel de colonie americană. O asemenea imagine este însă departe de a fi exactă.

  Rolul companiilor petroliere a fost desigur foarte important, dar, puţin câte puţin, intelectualii venezuelieni au reuşit să elibereze aproape total naţiunea lor de sub influenţa politicii americane.

  Actualmente, independenţa politică a Venezuelei este completă, aşa cum o dovedeşte prin locul pe care-l ocupă şi prin poziţiile pe care le ia la Naţiunile Unite, sau în celelalte organisme internaţionale. Toate partidele politice au ceva comun: sunt preocupate să apere libertatea de acţiune a Venezuelei în raport cu orice altă ţară din lume. Astfel, de la venirea la putere a lui Caldera, avem relaţii diplomatice cu ţoale statele, indiferent de regimul lor politic.

  Din punct de vedere economic, este adevărat, Venezuela depinde de petrol, dar a reuşit să-l vândă la valoarea lui şi să obţină de la companiile petroliere până la 85% din beneficiile obţinute.

  Venezuela mai are şi altceva decât petrol, fier şi alte materii prime, are oameni, o rezervă preţioasă de oameni al căror scop este să-şi elibereze complet ţara de orice tutelă economică, de oriunde s-ar exercita aceasta. Oameni care au dovedit şi vor dovedi că în Venezuela se poate să se instaleze, să fie respectată şi tocmai de aceea să reziste o democraţie nu mai prejos decât aceea din orice altă ţară.

  În universităţi, unde se manifestă o puternică emulaţie a ideilor politice, tinerii nu visează decât la dreptatea socială, la transformarea radicală a ţării lor. Au încredere în viitor, sunt siguri că şi-l pot construi, fără să se renunţe la principiile adevăratei libertăţi şi că întregul popor va trăi fericit, fără să se ajungă la o dictatură de extremă dreapta sau de extremă stânga. Bineînţeles că aceste deziderate nu se pot realiza fără anumite manifestări de violenţă pe care agenţiile de presă le fac cunoscute în întreaga lume, uitând, pur şi simplu, să explice şi cauza acestor manifestări, care este de fapt setea de dreptate socială şi de libertate. Sunt convins că tineretul acestei ţări va reuşi să facă din ea o naţiune demnă de a fi dată altora drept exemplu, atât pentru regimul ei de adevărată democraţie, cât şi pentru dezvoltarea economiei ei, căci nu trebuie să uităm că enormele resurse de materii prime vor fi, într-un viitor apropiat, prelucrate de o industrie care abia se construieşte. În acea zi, Venezuela va fi câştigat o mare bătălie, şi sunt sigur că o va câştiga. Am încredere în ea.

  În afară de posibilităţile de prelucrare industrială fără limită, sau aproape fără limită, a bogatelor ei resurse de materii prime, Venezuela este o ţară ideală pentru turism, care poate să se dezvolte foarte mult în viitor. Totul este în favoarea unei asemenea dezvoltări: plajele de coral umbrite de cocotieri, timpul însorit mai generos decât în orice altă ţară, pescuitul unor specii de tot felul în apele care au mereu o temperatură potrivită, aeroporturile unde pot ateriza toate tipurile de avioane, o viaţă mai ieftină decât oriunde, îngrămădirea de insule, o populaţie amabilă, ospitalieră, fără nici o problemă de segregaţie rasială. La o oră de Caracas găseşti indieni, satele lacustre din Maracaibo, Anzii cu zăpezile lor veşnice.

  Peste puţin timp, Venezuela va putea primi contingente de turişti, care nu vor regreta că au venit s-o viziteze, aceasta fiind capabilă să-i ofere diferite posibilităţi de destindere. Căci, dacă poporul se radicalizează din punct de vedere politic, asta este numai datorită problemelor sale interne. Este un popor prea echilibrat pentru a judeca străinii în funcţie de regimul politic al ţării de unde vin.

  Am visat întotdeauna că, prin intermediul marilor sindicate, se poate oferi familiei posibilitatea, de a se reuni în vacanţă, dar nu în hoteluri imense, ci în bungalouri unde fiecare să poată să trăiască, să mănânce, să se îmbrace când vrea şi cum vrea. Avioanele zboară mai repede, cursele charter dau posibilitatea să se diminueze enorm preţul călătoriei. Atunci, de ce marile sindicate ale lumii n-ar avea ele însele mari ansambluri de căsuţe unde membrii lor ar putea să se bucure, la preţuri rezonabile, de-o natură şi de-o climă privilegiate?

  Pe scurt, Venezuela are atâtea resurse care nu cer decât să fie industrializate încât se poate spune că nu are nevoie de un om politic în fruntea ei, ci de un bun contabil, înconjurat de-o echipă activă de specialişti care, cu devizele obţinute din vânzarea petrolului, vor putea construi uzine ca să-i exploateze bogăţiile şi să înmulţească locurile de muncă pentru toţi cei ce au nevoie de ele şi le doresc.

  Este necesar ca o asemenea revoluţie să fie făcută de sus în jos. Va avea rezultate mai bune decât cele, inevitabile, care ar veni de jos, dacă tineretul, hrănit cu idei noi, nu are conştiinţa necesităţii unei profunde modificări a sistemului actual. Personal, sunt convins că Venezuela va câştiga această bătălie şi astfel această naţiune, care are totul pentru a fi fericită şi prosperă, va asigura celui mai umil dintre cetăţenii săi un nivel de viaţă şi de siguranţă ridicat.

  1951… Ajungând cu povestirea la această dată, regăsesc impresia pe care o aveam atunci, că nimic deosebit nu avea să mi se mai întâmple. Ai ce povesti din timpul furtunilor, sau când coborî pe cursul torentelor, dar când apa este calmă, liniştită, ai vrea să închizi ochii şi să te odihneşti, fără să spui ceva despre aceste ape limpezi şi domoale. Dar ploile cad din nou, râurile se umflă, apele potolite până acum se agită, un vârtej te poartă cu el şi chiar dacă visai să trăieşti în pace, departe de toţi, evenimentele exterioare acţionează atât de puternic asupra vieţii tale încât te obligă să porneşti din nou pe firul curentului şi să eviţi obstacolele, sau să treci peste ele, în speranţa că vei găsi, în cele din urmă, un liman liniştit.

  După asasinarea misterioasă a lui Chalbaud, la sfârşitul lui 1950, Perez Jimenez ia puterea în mână, cu toate că se ascunde în spatele unui preşedinte de junta fantoşă, Flamerich. Începe dictatura. Prima manifestare: suprimarea libertăţilor de exprimare. Presa şi radioul sunt jugulate. Opoziţia se organizează în clandestinitate şi teribila Seguridad National, poliţia politică, intră în acţiune. Comuniştii şi Adecos (membrii Acţiunii Democratice, partidului Betancourt) sunt urmăriţi peste toi.

  De mai multe ori, îi ascundem pe unii dintre cei urmăriţi în hotel. Niciodată nu închidem uşa nimănui, niciodată nu cerem acte de identitate. Îmi plătesc cu bucurie tributul faţă de aceşti oameni ai lui Betancourt, al cărui regim m-a eliberat şi mi-a dat azil în această ţară. Acţionând astfel, riscăm să pierdem totul, dar Rita înţelege că nu avem dreptul să procedăm altfel.

  Pe de altă parte, hotelul a devenit un fel de refugiu al francezilor aliaţi în dificultate, al celor care au sosit în Venezuela cu puţine resurse şi care nu ştiu unde să se ducă. La noi pot să mănânce şi să doarmă fără să plătească, atât timp cât îşi caută de lucru. Astfel că la Maracaibo sunt considerat un fel de consul al francezilor. Printre cei găzduiţi de mine s-a numărat şi Georges Arnaud, care a dormit, a mâncat, a fost îmbrăcat şi i s-au dat mijloacele necesare pentru a trece în Columbia şi care, mai târziu, a repovestit unele întâmplări pe care i le povestisem eu în Salariul groazei şi care, pentru a ne mulţumi, fără îndoială, ne va denigra în mod gratuit într-una din ultimele sale cărţi.

  Dar, în acei ani, se produce un eveniment important pentru mine, aproape la fel de important ca întâlnirea cu Rita: restabilesc legăturile cu familia mea. După plecarea Ritei, Tanti Ju le-a scris surorilor mele. ŞI. Toate, surorile mele şi Tanti Ju, îmi scriu acum. Douăzeci de ani au trecut, marea tăcere ia sfârşit. Tremur de emoţie deschizând prima scrisoare. Ce conţine ea, oare? Nu îndrăznesc să citesc. Mă resping pentru totdeauna sau, din contră…

  Victorie! Scrisorile sunt un strigăt de bucurie pentru că au aflat că sunt în viaţă, într-o situaţie onorabilă, căsătorit cu o femeie despre care Tanti Ju le-a spus numai lucruri bune. Le regăsesc pe surorile mele, dar le descopăr şi familia, care devine familia mea.

  Sora mea cea mai mare are patru copii frumoşi, trei fete şi un băiat. Soţul ei îmi scrie şi el că afecţiunea lui faţă de mine a rămas neschimbată şi că este fericit să mă ştie liber şi bine. Şi fotografii, şi iar fotografii, şi pagini, şi iar pagini de amintiri, şi povestea vieţii lor, a războiului, a eforturilor pe care au trebuit să le facă pentru a-şi creşte copiii. Fiecare cuvânt este citit, cântărit, analizat bine pentru a fi înţeles, pentru a-i savura tot farmecul.

  Şi, ca din tunelul timpului, după pata neagră pe care o reprezintă închisorile şi ocna, iese la suprafaţă copilăria mea: „Dragul meu Riri”, îmi scrie sora mea. Riri… o aud pe mama spunându-mi aşa, cu surâsul ei frumos. Se pare că, într-una din fotografiile pe care le-am trimis-o, semăn cu tata. Sora mea este convinsă că, dacă-i semăn fizic, trebuie să-i semăn şi moral. Soţul ei şi ea nu se tem de reapariţia mea. Aflând despre călătoria Ritei în Ardèche, jandarmii au venit să-i întrebe despre mine şi cumnatul meu le-a spus: „într-adevăr, avem veşti de la el. O duce foarte bine şi este foarte fericit, mulţumesc. „

  Cealaltă soră a mea locuieşte la Paris şi este căsătorită cu un avocat corsican. Au doi fii şi o fiică. O situaţie bună. Acelaşi strigăt: „Eşti liber, iubit, ai un cămin. O situaţie bună, trăieşti ca toată lumea. Bravo, frăţioare! Copiii mei, soţul meu şi cu mine îl binecuvântăm pe Dumnezeu că te-a ajutat să ieşi învingător din ocna aceea oribilă unde ai fost aruncat. „

  Sora mea mai mare îmi propune s-o ia la ei pe fiica noastră pentru a-şi urma studiile. Bineînţeles, se va duce acolo.

  Dar ceea ce ne încălzeşte cel mai mult inimile este faptul că nici uneia dintre ele nu-i este ruşine să aibă un frate fost ocnaş evadat.

  Pentru a completa parcă această ploaie de ştiri extraordinare, cu ajutorul unui doctor francez instalat la Maracaibo, Roesberg, am putut da de urma prietenului meu Guibert-Germain, fostul medic de la ocnă, care, pe insula Royale, m-a tratat ca pe un membru al familiei, m-a primit la el, m-a protejat în faţa gardienilor şi n-a încetat, împreună cu soţia lui, să-mi dea încredere în valoarea mea ca om. Datorită lui, izolarea completă de la Recluziunea de la Saint-Joséph a fost abolită, datorită lui am putut fi mutat pe Insula Diavolului, de unde am evadat. Îi scriu şi, într-o bună zi, am imensa bucurie să primesc această scrisoare: „Lyon, 21 februarie 1952. Dragul meu Papillon, suntem foarte fericiţi să avem, în sfârşit, veşti de la tine. De mult eram sigur că vei încerca să mă contactezi. În timpul şederii mele la Djibouti, mama mi-a spus că a primit o scrisoare din Venezuela fără să poată să-mi precizeze cine era expeditorul. În sfârşit, ea mi-a transmis scrisoarea ta trimisă prin doamna Roesberg. Deci, după lungi tribulaţii, ai reuşit să mă găseşti. Din septembrie 1945, data la care am părăsit insula Royale, s-au petrecut multe lucruri. (…)

  În sfârşit, în octombrie 1951, am primit numirea pentru Indochina, unde trebuie să plec imediat, mai exact la 6 martie, deci luna viitoare, pentru doi ani. De data asta voi pleca singur. Poate că acolo, asta depinde de condiţiile de care voi dispune, voi putea face demersurile necesare pentru ca soţia mea să vină şi ea.

  Vezi că, după ultima noastră întrevedere, am parcurs ceva kilometri! Am păstrat câteva amintiri frumoase din acele vremuri, dar, din păcate, n-am putut regăsi pe niciunul dintre cei pe care-i primeam la mine acasă. Am avut câtva timp veşti de la Ruche, bucătarul meu, care s-a stabilit la Saint-Laurent; după plecarea mea la Djibouti n-am mai primit ştiri despre el. Orice-ar fi, am fost mulţumiţi când am aflat că eşti fericit, sănătos şi bine instalat. Viaţa este ceva bizar, dar îmi aduc aminte că n-ai disperat niciodată şi aveai dreptate.

  Fotografia ta şi a soţiei tale ne-a făcut plăcere şi ne dovedeşte că ai reuşit. Poate, într-o zi, vom avea posibilitatea să te vizităm, cine ştie! Evenimentele merg mai repede decât noi. Din fotografie ne-am dat seama că ai bun gust, doamna ta este fermecătoare şi hotelul pare foarte agreabil. Dragul meu Papillon, te rog să mă scuzi că întrebuinţez această poreclă, dar pentru noi el evocă atâtea amintiri! (…)

  Iată, bătrâne, câteva veşti despre noi. Fii sigur că am avut adesea ocazia să vorbim despre tine şi ne aduceam aminte de ziua în care Mandolini 6 şi-a băgat nasul unde nu trebuia.

  Dragul meu Papillon, îţi trimit o fotografie făcută la Marsilia, acum două luni, pe Canebiere.

  Acum, te las, transmiţându-ţi cele mai bune gânduri şi sperând să primim veşti de la tine din când în când.

  Soţia mea şi cu mine transmitem cele mai bune sentimente de prietenie soţiei tale şi cele mai bune sentimente pentru tine. -A. Guibert-Germain. „