BANCO

 

  CUPRINS:

  Capitolul 1 PRIMII PAŞI AI LIBERTĂŢII… 5

  Capitolul 2 MINA… 22

  Capitolul 3 JOJO LA PASSE… 40

  Capitolul 4 ADIO, CALLAO… 69

  Capitolul 5 CARACAS… 77

  Capitolul 6 TUNELUL DE SUB BANCĂ… 87

  Capitolul 7 CAROTTE –MUNTELE DE PIETATE…100

  Capitolul 8 BOMBA…116

  Capitolul 9 MARACAIBO –LA INDIENI… 131

  Capitolul 10 RITA –HOTELUL VERA-CRUZ…147

  Capitolul 11 TATĂL MEU… 166

  Capitolul 12 LEGĂTURILE REÎNNODATE –VENEZUELIAN.

  Capitolul 13 DUPĂ DOUĂZECI ŞI ŞASE DE ANI – COPILĂRIA MEA… 193

  Capitolul 14 BARURILE DE NOAPTE –REVOLUŢIA… 222

  Capitolul 15 CREVEŢII – CUPRUL… 230

  Capitolul 16 „GORILA” – PABLITO… 237

  Capitolul 17 MONTMARTRE –PROCESUL MEU… 246

  Capitolul 18 ISRAEL –CUTREMURUL… 278

  Capitolul 19 NAŞTEREA UNUI PAPILLON…288

  Capitolul 20 DOMNII MEI EDITORI… 301

  Capitolul 21 ÎNAINTE DE PARIS…317

  Capitolul 22 BANCO!…333

 

 

 

  Capitolul I – Primii paşi ai libertăţii

  — Noroc, Francés! Din acest moment sunteţi liberi. Adios!

  Ofiţerul care ne-a însoţit de la ocna din El Dorado ne întoarce spatele, după ce ne face un semn cu mâna.

  Cât de uşor poţi să te desparţi de lanţurile pe care le târai după tine de treisprezece ani. Luându-l pe Picolino de braţ, pornesc pe cărarea în pantă, care, pornind de la malul fluviului unde ne-a lăsat ofiţerul, urcă spre satul El Dorado. Şi în bătrâna mea casă din Spania, acum, în 1971, mai exact în noaptea de 18 august, mă revăd aievea pe cărarea cu prundiş şi nu numai vocea ofiţerului îmi sună în urechi la fel de grav şi de clar, ci şi gestul pe care-l fac este acelaşi ca în urmă cu douăzeci şi şapte de ani: întorc capul.

  Este miezul nopţii, afară este întuneric. Ei bine, nu. Pentru mine, şi numai pentru mine, soarele străluceşte, este ora zece dimineaţa şi privesc cei mai frumoşi umeri, cel mai frumos spate văzuţi în viaţa mea, cei ai temnicerului care se îndepărtează, ceea ce înseamnă sfârşitul pazei care –zile, nopţi, minute, secunde –nu a încetat niciodată, timp de treisprezece ani, să-şi facă simţită prezenţa apăsătoare.

  O ultimă privire spre râul Caroni, o ultimă privire peste umerii temnicerului meu, spre insula din mijlocul fluviului, unde se află ocna venezueliană, o ultimă privire spre oribilul trecut care a durat treisprezece ani în care am fost călcat în picioare, umilit, strivit.

  Pe fluviu, pe pânza de aburi ce se înalţă din apa încălzită de soarele fierbinte al tropicelor, par să se proiecteze ca pe un ecran imaginile drumului pe care l-am parcurs. Refuz să asist la derularea acestui film, îl iau pe Picolino de braţ, întorcând spatele acestui ecran straniu, şi-l târăsc repede, după ce mi-am scuturat umerii parcă pentru a mă debarasa definitiv de noroiul trecutului.

  Libertatea? Dar unde? La un capăt de lume, în mijlocul platourilor Guyanei venezueliene, într-un sătuc ascuns în cea mai exuberantă pădure virgină pe care ţi-o poţi imagina. Mă aflu în partea de sud-est a Venezuelei, aproape de frontiera braziliană, înconjurat de un imens ocean verde, străpuns doar ici şi colo de căderile de apă ale râurilor şi fluviilor care-l traversează şi unde, împrăştiate, trăiesc într-un mod şi un spirit demne de timpurile biblice mici comunităţi grupate în jurul unei capele în care preotul nu are nici măcar a propovădui dragostea şi încrederea între oameni, deoarece acestea există în stare naturală şi permanentă. Adesea, aceste sătucuri nu sunt legate de altele, pierdute ca şi ele în mijlocul pădurii, decât prin cursele făcute de unul sau două camioane despre care te întrebi cum de au ajuns până acolo. Şi în felul lor de a munci, de a gândi, de a iubi, aceşti oameni simpli şi romantici trăiesc cum se trăia cu secole în urmă, neîntinaţi de nici o miazmă a civilizaţiei.

  Când terminăm de urcat panta, înainte de-a porni pe platoul unde începe sătucul El Dorado, ne oprim ca să ne tragem sufletul, ca să ne refacem energia necesară pentru a ne continua încet, încet, drumul. Îl aud pe Picolino respirând şi, la fel ca el, respir şi eu foarte adânc, aspirând aerul până în fundul plămânilor pentru a-l da apoi afară încet, ca şi cum mi-ar fi teamă să nu trăiesc prea repede aceste minute superbe, primele minute ale libertăţii.

  Marele platou se desfăşoară în faţa noastră mărginit la dreapta şi la stânga de căsuţele curate şi pline de flori ale sătucului.

  Copiii ne-au zărit, ştiu de unde venim. Fără ostilitate, ba din contră, prietenoşi, se apropie şi merg alături de noi. Par că înţeleg acest moment grav şi-l respectă.

  Chiar în faţa primei case, o negresă obeză vinde cafea şi turtiţe de mălai, arepas, pe-o măsuţă de lemn.

  — Bună ziua. Doamnă!

  — Buenos dias, hombres!

  — Două cafele, vă rog.

  — Si, Señores.

  Şi negresa ne serveşte două cafele pe care le bem în picioare, căci nu există scaune.

  — Cât vă datorez?

  — Nimic.

  — De ce?

  — Îmi face plăcere să vă ofer prima cafea a libertăţii.

  — Mulţumim. La ce oră vine autobuzul?

  — Astăzi este sărbătoare, autobuzul nu circulă, dar la ora unsprezece trece un camion.

  — Mulţumesc.

  O tânără cu ochii negri şi cu pielea puţin măslinie iese din casă.

  — Intraţi şi luaţi loc, ne invită ea cu un surâs plăcut.

  Intrăm în casă şi ne aşezăm alături de vreo zece persoane care beau rom.

  — De ce scoate limba prietenul tău?

  — Este bolnav.

  — Putem să facem ceva pentru el?

  — Nu, nimic. Are un braţ paralizat şi nici nu poate să vorbească. Trebuie internat într-un spital.

  — Cine îi va da să mănânce?

  — Eu.

  — Este fratele tău?

  — Nu, un prieten.

  — Ai bani. Francés?

  — Puţini. De unde ştii că sunt francez?

  — Aici totul se ştie. Am aflat de ieri că vei fi eliberat. Ştim, de asemenea, c-ai evadat din Insula Diavolului şi că poliţia franceză te caută ca să te ducă înapoi acolo. Dar aici nu va veni, căci aici ea nu poate comanda. Noi te vom apăra.

  — De ce?

  — Deoarece…

  — Ce vrei să spui?

  — Ţine, bea o gură de rom şi dă-i şi prietenului tău.

  O femeie de vreo treizeci de ani intră şi ea în vorbă. Are pielea aproape neagră. Mă întreabă dacă sunt căsătorit. Nu. Şi dacă părinţii mei mai trăiesc. Numai tatăl.

  — Va fi mulţumit să te ştie în Venezuela.

  — Asta, da.

  Un alb slab, cu ochii mari, dar simpatic, continuă:

  — Rubedenia mea n-a ştiut să-ţi spună de ce te vom apăra. Dar eu îţi voi spune. Deoarece, un om, numai dacă este turbat (şi atunci nu se mai poate face nimic pentru el) nu poate să nu se căiască şi să nu devină bun, dacă este ajutat. Iată de ce vei fi sprijinit în Venezuela: pentru că noi iubim omul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, credem în el.

  — De ce crezi că am fost trimis în Insula Diavolului?

  — Sigur că pentru un lucru foarte grav! Poate pentru că ai ucis sau pentru că ai furat ceva foarte important. La câţi ani ai fost condamnat?

  — La ocnă pe viaţă.

  — Aici pedeapsa cea mai mare este de treizeci de ani. Câţi ai făcut deja?

  — Treisprezece, dar acum sunt liber.

  — Uită toate astea, hombre. Uită cât poţi de repede tot ce-ai îndurat în închisorile franceze şi aici, la El Dorado. Uită, căci dacă te vei gândi prea mult, vei ajunge să-i urăşti pe oameni. Numai uitarea îţi va permite să-i iubeşti din nou şi să trăieşti în mijlocul lor. Căsătoreşte-te cât mai repede. Femeile din ţara asta sunt înfocate şi dragostea ce ţi-o va dărui aceea pe care o vei alege te va face să uiţi, datorită bucuriei şi copiilor, ceea ce ai suferit în trecut.

  Iată că apare şi camionul. Le mulţumesc acestor oameni şi ies din casă, trăgându-l pe Picolino de braţ. Vreo zece pasageri sunt aşezaţi pe bănci, în spatele cabinei şoferului. Cu bunăvoinţă, aceşti oameni simpli ne-au cedat nouă cele mai comode locuri, în cabină, alături de şofer.

  Călătorind în camionul care saltă nebuneşte pe drumul numai hârtoape, mă gândesc la acest curios popor al Venezuelei. Nici pescarii din golful Paria, nici simplii soldaţi de la El Dorado, nici acest sărman om din popor care mi-a vorbit în căsuţa din chirpici nu sunt oameni cu educaţie. De abia dacă ştiu să scrie şi să citească. Atunci, de unde au acest sens al milei creştineşti, acea nobleţe a sufletului care să le permită să-i ierte pe oamenii care au păcătuit? Cum pot ei, oare, găsi cuvintele cele mai potrivite de îmbărbătare, cum pot să-l ajute pe un fost ocnaş cu sfaturile lor şi cu puţinul ce-l au? Cum se face, oare, că şefii ocnei de la El Dorado, care sunt instruiţi, atât directorul, cât şi ofiţerii, au aceleaşi idei ca şi oamenii din popor, socotind că trebuie să dea o şansă celui rătăcit, oricare ar fi gravitatea delictului înfăptuit? Astfel de calităţi nu pot fi moştenite de la europeni, deci le vin de la indieni. Oricum, te poţi închina în faţa lor, Papillon.

  Am ajuns la Callao. O piaţă mare, muzică. Suntem în 5 iulie, este adevărat, ziua sărbătorii naţionale. O mulţime în straie ca de duminică, acea lume împestriţată a tropicelor, unde se întâlnesc toate culorile: negru, galben, alb şi arămiul indienilor a căror rasă este întotdeauna trădată de ochii puţin oblici şi de strălucirea pielii.

  Coborâm, eu şi Picolino, împreună cu câţiva pasageri. O tânără ce coborâse şi ea se apropie de mine şi-mi spune: „Nu-i nevoie să plăteşti, am plătit deja”. Şoferul ne urează mult noroc şi camionul pleacă. Într-o mână cu un pachet, iar cu cealaltă strânsă bine de cele trei degete care-i mai rămăseseră lui Picolino la mâna stângă, încerc să mă gândesc la ce vom face. Am livre englezeşti din Antile şi câteva sute de bolivari, cadouri ale paznicilor de la El Dorado pe care i-am ajutat să se prezinte la examenele de matematică. Şi câteva diamante brute găsite între roşiile din grădina de zarzavat pe care o făcusem la ocnă.

  Tânăra care-mi spusese să nu mai plătim mă întreabă încotro ne îndreptăm. Îi răspund că vreau să găsesc o pensiune modestă.

  — Vino întâi la noi, vom vedea pe urmă.

  O urmăm, traversăm piaţa şi, după două sute de metri, ajungem pe o stradă nepietruită, mărginită de căsuţe joase, din argilă, cu acoperişul de paie sau de tablă. Ne oprim în faţa uneia dintre ele.

  — Intraţi, această casă vă aparţine, ne spune tânăra care părea să aibă vreo 18 ani.

  Ne face loc să intrăm. O cameră curată, cu podeaua de pământ bătătorit, o masă rotundă, câteva scaune, un bărbat de vreo patruzeci de ani, de talie mijlocie, cu părul negru lins şi cu aceeaşi culoare a pielii ca şi fiica lui, cărămiziu deschisă, cu ochi de indian. Mai sunt acolo trei fete, cam de paisprezece, cincisprezece şi şaisprezece ani.

  — Tată, fetelor, am venit cu nişte străini pe care i-am invitat la noi. Au sosit de la închisoarea de la El Dorado şi nu ştiu unde să se ducă. Vă cer să-i primiţi cum se cuvine.

  — Fiţi bine veniţi, spuse tatăl. Şi repetă formula consacrată: Această casă vă aparţine. Aşezaţi-vă în jurul mesei. Vă este foame? Vreţi cafea sau rom?

  Nu vreau să-l ofensez refuzându-l şi accept să beau cafea. Casa este curată, dar, după simplitatea mobilei, îmi dau seama că sunt săraci.

  — Maria, fiica mea, care v-a adus aici, este cea mai mare. O înlocuieşte pe mama ei, care ne-a părăsit acum cinci ani, când a plecat cu un căutător de aur. Prefer să vă spun eu toate astea înainte să le aflaţi de la alţii.

  Maria ne serveşte cafeaua. Pot s-o observ mai cu atenţie, căci se aşează lângă tatăl ei, chiar în faţa mea. Cele trei surori stau în picioare, în spatele ei. Şi ele mă examinează. Maria este o fiică a tropicelor. Are ochii mari, negri, puţin oblici. Părul buclat, foarte negru, cu o cărare pe mijloc, îi cade pe umeri. Trăsăturile-i sunt fine şi, cu toate că se simte, după culoarea arămie a pielii, prezenţa unui strop de sânge indian, nu are nici o trăsătură mongolică. Are o gură senzuală şi dinţi superbi. Din când în când îşi scoate vârful limbii. Poartă o bluză albă, cu un decolteu larg, ce-i descoperă umerii şi începutul sânilor strânşi într-un sutien ce se zăreşte sub bluză. Această bluză, o fustă neagră şi pantofii cu tocul jos sunt hainele ei de sărbătoare. Buzele-i sunt de un roşu aprins, iar liniile negre ale genelor accentuează parcă imensitatea ochilor.

  — Iat-o pe Esmeralda, precizează ea, prezentând-o pe cea mai mică dintre surori. Îi spunem aşa din cauza ochilor ei verzi. Aceasta este Conchita, iar cealaltă RositA. Deoarece seamănă cu un trandafir. Are tenul mai deschis decât noi şi roşeşte din nimica toată. Acum aţi făcut cunoştinţă cu toată familia. Tatăl meu se numeşte José. Toţi cinci formăm un întreg pentru că inimile noastre bat la unison. Şi pe dumneavoastră cum vă cheamă?

  — Enricue (Henri, care se pronunţă în spaniolă Enriché).

  — Aţi stat mult timp în închisoare?

  — Treisprezece ani.

  — Sărmanul, cât aţi suferit!

  — Da, mult.

  — Tată, ce poate să facă aici Enrique?

  — Nu ştiu. Aveţi vreo meserie?

  — Nu.

  — Duceţi-vă atunci la mina de aur. Au să vă dea sigur de lucru.

  — Dar dumneavoastră, José, ce faceţi?

  — Eu? Nimic, pentru că se plăteşte foarte prost.

  Asta-i bună! Sunt săraci, este adevărat, dar sunt curat îmbrăcaţi. Totuşi, nu pot să-l întreb din ce trăieşte, dacă fură în loc să muncească! Om mai vedea.

  — Enrique, veţi dormi aici în noaptea asta. Avem o cameră unde dormea înainte fratele tatei. A plecat. Puteţi să staţi în locul lui. Noi ne vom ocupa de bolnav cât timp veţi fi la muncă. Să nu ne mulţumiţi, căci nu vă dăm de fapt nimic. Nu este decât o cameră neocupată.

  Nu ştiu ce să spun. Las să mi se ia pachetul. Maria se ridică şi ceilalţi o urmează să-mi arate camera. Imediat îmi dau seama că Maria m-a minţit; camera era de fapt locuită, căci scoate din ea câteva lucruri femeieşti şi le duce în altă parte. Mă prefac că nu văd nimic. Nu există pat, ci ceva mult mai bun la tropice: două hamace de lână. O fereastră mare, protejată de obloane de lemn, dă spre o grădină de bananieri.

  Legănat de hamac, îmi este greu să realizez ce se întâmplă cu mine. Cât de uşoară a fost această primă zi de libertate! Prea uşoară. Am o cameră pe gratis, iar asupra lui Picolino vor veghea patru tinere atât de atrăgătoare. De ce mă las condus astfel, ca un copil? De ce? Sunt la capătul lumii, este adevărat, dar cred că, fiind atâta timp prizonier, nu mai ştiu decât să mă supun. Iar acum, când sunt liber, când ar treibui să iau singur deciziile, mă las în seama altora. Exact ca o pasăre căreia i se deschide dintr-o dată colivia şi care nu mai ştie să zboare. Trebuie să înveţe din nou.

  Adorm fără să mă mai gândesc la trecut, aşa cum m-a sfătuit acel sărman din El Dorado. Doar un gând înainte de a adormi: ospitalitatea acestor oameni este surprinzătoare şi minunată.

  Am mâncat de dimineaţă două ouă ochiuri, două banane fripte înotând în margarina topită şi pâine neagră. Maria este şi ea în cameră şi-l spală pe Picolino. Un om îşi face apariţia în pragul uşii. La brâu, pe un şold, îi atârnă o macetă, un fel de cuţit de mari dimensiuni, bun la toate.

  — Gentes de paz (Oameni buni!), spune el. Acesta este modul obişnuit de a te asigura că-ţi este prieten…

  — Ce vrei? întreabă José, care luase micul dejun cu mine.

  — Şeful civil (şeful prefecturii locale) vrea să-i vadă pe caienezi.

  — Nu trebuie să le spui aşa. Spune-le pe nume.

  — Bine, José. Dar cum îi cheamă?

  — Enrique şi Picolino.

  — Senor Enrique, veniţi cu mine. Sunt poliţist. Şeful m-a trimis după voi.

  — Ce vrea de la el? întreabă Maria, în timp ce iese din cameră. Vin şi eu cu voi. Aşteptaţi-mă să mă îmbrac.

  În câteva minute, Maria este gata. Imediat ce ieşim pe stradă, mă ia de braţ. Surprins, o privesc şi-mi zâmbeşte. În câteva minute, ajungem la prefectură. Şi ceilalţi poliţişti sunt aproape toţi în civil, în afară de doi, în uniformă, cu maceta atârnându-le la brâu. Într-o sală plină de puşti, întâlnim un negru ce poartă o caschetă cu ceaprazuri. Mă întreabă:

  — Dumneata eşti francezul?

  — Da.

  — Şi celălalt?

  — Este bolnav, răspunde, în locul meu, Maria.

  — Sunt comandantul poliţiei şi vreau să vă ajut în caz că veţi avea nevoie. Mă numesc Alfonso.

  Şi îmi întinde mâna.

  — Mulţumesc, mă numesc Enrique.

  — Enrique, Şeful civil vrea să te vadă. Tu nu poţi să intri, Maria, adaugă el, văzând că ea vrea să mă urmeze. Trec într-o altă cameră.

  — Bună ziua, Francezule. Sunt Şeful civil. Ia loc. Fiindcă te afli cu domiciliu forţat aici, la Callao, te-am chemat ca să te cunosc, căci te afli în grija mea.

  Mă întreabă ce vreau să fac, unde vreau să muncesc. Mai discutăm puţin, apoi îmi spune: „Vino să mă vezi dacă ai vreo problemă; te voi ajuta să-ţi organizezi cât mai bine viaţa. „

  — Vă mulţumesc.

  — Încă ceva. Trebuie să te avertizez că locuieşti la nişte fete foarte drăguţe şi cinstite, dar că tatăl lor, José, este un pungaş. La revedere.

  Maria mă aşteaptă afară, în faţa prefecturii, în atitudinea indienilor, dreaptă, fără să se mişte sau să vorbească cu cineva. Maria nu este însă indiancă. Cu toate astea, puţinul sânge indian pe care-l are face ca anumite trăsături ale acestei rase să iasă în evidenţă. Braţ la braţ, traversăm satul de-a lungul, căci acum o luăm pe un alt drum decât cel pe care am venit.

  — Ce vroia de la tine Şeful civil? mă întreabă Maria, care mă tutuieşte pentru prima oară.

  — Nimic. Mi-a spus că mă pot baza pe el dacă vreau să găsesc de lucru sau dacă voi avea cumva necazuri.

  — Enrique, acum nu mai aveţi nevoie de ajutorul nimănui, nici tu, nici prietenul tău.

  — Mulţumesc, Maria.

  Trecem prin faţa unei tarabe unde se vând fel de fel de podoabe pentru femei: coliere, brăţări, cercei, broşe etc.

  — Ia uită-te la lucrurile astea.

  — Da, sunt drăguţe.

  Aleg cel mai frumos colier, cu cercei asortaţi, şi alte trei perechi mai ieftine pentru surorile ei. Gablonţurile costă treizeci de bolivari. Îşi pune imediat colierul şi cerceii. Ochii ei mari, negri, strălucesc de bucurie şi-mi mulţumeşte ca şi cum ar fi vorba de bijuterii de valoare.

  Ne întoarcem acasă, unde cele trei fete ţipă de bucurie în faţa cadourilor. Le las şi mă duc în camera mea. Simt nevoia să reflectez singur. Această familie mi-a oferit ospitalitatea ei cu o rară nobleţe. Cu toate astea, trebuie oare să accept? Am puţini bani venezuelieni, dolari antilezi, fără a mai vorbi de diamante. Cu ei pot trăi fără grijă timp de patru luni de zile şi-l pot îngriji şi pe Picolino.

  Fetele sunt foarte frumoase şi, desigur, ca florile tropicelor, foarte calde, senzuale, gata să se dăruiască, nu din interes, fără a sta prea mult pe gânduri. Pe Maria am văzut-o azi privindu-mă aproape ca o îndrăgostită. Voi putea, oare, rezista atâtor tentaţii? Mai bine plec din această casă prea primitoare, căci n-aş vrea, din slăbiciune, să aduc necazuri şi suferinţe. Pe de altă parte, am treizeci şi şapte de ani, în curând treizeci şi opt, şi, cu toate că arăt mai tânăr, asta nu-mi scade din vârstă. Maria nu are încă optsprezece ani, iar surorile ei şi mai puţin. Cred că trebuie să plec. Cel mai bine ar fi să-l las pe Picolino în grija lor, plătind, bineînţeles, o pensiune.

  — Domnule José, vreau să vă vorbesc între patru ochi. Vreţi să mergem să bem un rom sau o cafea?

  — Da. Dar nu-mi mai spuneţi Domnule. Spuneţi-mi pe nume şi eu voi face la fel. Haidem! Maria, ieşim puţin.

  — Schimbă-ţi cămaşa, Enrique, cea pe care o porţi nu este prea curată.

  Mă duc să mă schimb în cameră. Înainte de a pleca, Maria îmi spune: „Nu sta prea mult, Enrique, şi, mai ales, nu bea prea mult. „Şi, înainte de a dispărea, mă sărută pe obraz. Tatăl începe să râdă şi-mi spune:

  — Maria s-a şi îndrăgostit de tine. Mergând spre bar, încep să-i spun:

  — José, dumneata şi familia dumitale m-aţi găzduit în această primă zi de libertate şi vă mulţumesc foarte mult. Am aproape vârsta dumitale, n-aş vrea să vă răsplătesc cu rău pentru ospitalitatea voastră. Dumneata, ca bărbat, trebuie să înţelegi că, trăind alături de fiicele tale, va fi imposibil să nu mă îndrăgostesc de una dintre ele. Or, am dublul vârstei celei mai mari şi sunt căsătorit legal în Franţa. Aşa că o să bem mai întâi unul sau două pahare împreună, apoi o să mă conduci la o pensiune ieftină. Am cu ce plăti.

  — Francezule, eşti un bărbat adevărat, îmi răspunse José, privindu-mă drept în ochi. Dă-mi mâna să ţi-o strâng, ca unui frate, şi să-ţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai spus mie, un tip sărman. Aici, vezi tu, nu este ca în ţara ta. Aproape nimeni nu este căsătorit legal. Îţi place cineva, trăieşti cu el, şi, dacă apare un copil, trăieşti ca într-o familie. Te uneşti la fel de uşor, pe cât te desparţi. Este foarte cald în ţara noastră, de aceea femeile sunt foarte pătimaşe. Le este sete de dragoste, doresc plăcerea cărnii. Sunt precoce. Maria este o excepţie. Nu a avut încă nici o aventură, cu toate că are aproape optsprezece ani. Cred că morala ţării tale este mai bună decât a noastră, căci aici sunt atâtea femei cu copii fără tată încât problema a ajuns să fie foarte serioasă. Dar, ce să faci? Bunul Dumnezeu a spus să ne iubim şi să facem copii! Femeile din ţara asta nu sunt interesate, nu caută o poziţie socială când se dăruiesc unui bărbat. Vor să iubească şi să fie iubite, aşa, sincer, şi nimic mai mult. Sunt fidele atâta vreme cât le placi din punct de vedere sexual. După aceea, este altceva. Şi, totuşi, sunt mame exemplare, care, pentru micuţii lor, sunt în stare de orice sacrificiu, mergând până la a-i întreţine chiar şi atunci când aceştia ar putea munci. Aşa că, cu toate că-mi dau seama că te afli în mijlocul unor tentaţii permanente, rămâi la noi, ţi-o spun încă o dată. Mă bucur să am un bărbat ca tine în casă.

  Intrăm în bar şi nu mai am timp să-i răspund. Este, în acelaşi timp, şi bar, şi băcănie. Vreo zece bărbaţi sunt aşezaţi la mese. Se bea un fel de cuba-libre, un amestec de rom şi coca-cola. Mai mulţi bărbaţi au venit să-mi strângă mâna şi să-mi ureze bun venit în satul lor. José mă prezintă de fiecare dată ca fiind prietenul lui, care locuieşte la el în casă. Bem câteva pahare. Când vreau să plătesc, José aproape că se supără. Vrea să plătească el cu orice preţ. Reuşesc să-l fac, totuşi, pe patron să-i refuze banii şi să-i ia pe ai mei. Cineva mă atinge pe umăr. Este Maria.

  — Vino acasă. Este timpul să mâncăm. Nu mai bea. Mi-ai promis că nu vei bea prea mult. Mă tutuieşte acum.

  José fiind într-o discuţie aprinsă cu un prieten, nu-i spune nimic. Maria mă ia de braţ şi mă scoate afară.

  — Şi tatăl tău?

  — Lasă-l. Nu pot să-i spun nimic când bea şi nu vin niciodată să-l iau de aici. De altfel, nici n-ar accepta.

  — Atunci, de ce ai venit să mă cauţi?

  — Nu este acelaşi lucru. Fii drăguţ, Enrique, şi vino cu mine. Privirea ei este atât de strălucitoare şi-mi spune toate astea cu atâta naturaleţe încât mă întorc cu ea acasă.

  — Meriţi o sărutare, îmi spune când ajungem. Şi mă sărută pe obraz, foarte aproape de colţul gurii.

  José se întoarce acasă după ce noi am terminat. Picolino a fost ajutat de cea mai mică dintre surori, care i-a dat să mănânce puţin câte puţin.

  José se aşează la masă singur. Este beat criţă, aşa că vorbeşte fără să gândească.

  — Lui Enrique îi este frică de voi, fetelor. Aşa de frică încât vrea să plece de la noI. L-am spus că, în ceea ce mă priveşte, poate să rămână şi că fiicele mele sunt destul de mari ca să ştie ce fac.

  Maria mă priveşte. Are un aer mirat, poate chiar decepţionat.

  — Tată, dacă vrea să plece, să plece! Dar cred că nu se va simţi mai bine în altă parte, aici lumea îl iubeşte. Şi, întorcându-se spre mine, adaugă: Enrique, nu fi laş. Dacă una dintre noi îţi place şi te place şi ea, de ce-ai fugi?

  — Pentru că este căsătorit în Franţa.

  — De când n-ai mai văzut-o pe nevasta ta?

  — De treisprezece ani.

  — Noi nu iubim pe cineva ca să ne căsătorim cu orice preţ. Dacă ne dăruim unui bărbat, o facem doar pentru că-l iubim, nimic mai mult. Dar ai făcut bine că i-ai spus tatălui nostru că eşti căsătorit, astfel nu-i poţi promite nimic nici uneia dintre noi decât, pur şi simplu, s-o iubeşti.

  Şi-mi spune să rămân fără nici un fel de obligaţie. II vor îngriji pe Picolino, iar eu voi fi liber să muncesc. Va accepta chiar, ca să mă simt mai în largul meu, o modestă sumă, ca şi cum aş fi într-o pensiune. Accept?

  Nu prea am timp să reflectez. Totul este atât de nou, atât de rapid, după treisprezece ani de ocnă! Şi spun:

  — De acord, Maria, este bine aşa.

  — Vrei să te însoţesc după amiază la mina de aur, să cauţi de lucru? Dacă vrei, plecăm pe la oră 17, când soarele începe să apună. Sunt trei kilometri din sat până la mină.

  — De acord.

  Prin gesturi şi prin mimica feţei, Picolino îşi manifestă bucuria că rămânem aici. Atenţiile şi îngrijirile fetelor l-au cucerit. Dacă rămân, o fac mai mult pentru el. Căci aici, sigur, peste puţin timp, voi avea o aventură. Şi poate că asta nu-mi convine.

  Cu ceea ce am în minte de treisprezece ani şi m-a împiedicat, în tot acest timp, să dorm liniştit nu trebuie să mă opresc şi să mă fixez, atât de repede, într-un sat de la capătul lumii, pentru ochii frumoşi ai unei fete. Drumul care mă aşteaptă este lung, haltele trebuie să fie scurte. Numai cât să răsuflu puţin şi gata! Căci, dacă de treisprezece ani lupt pentru libertatea mea, dacă am câştigat-o, am făcut-o pentru un anumit motiv: răzbunarea. Procurorul, martorul mincinos, poliţistul trebuie să dea socoteală! Şi asta nu am dreptul s-o uit. Niciodată.

  Mă duc în piaţa satului. Am văzut un magazin pe firma căruia este înscris numele Prosperi. Nu poate fi vorba decât de un corsican sau de un italian. Într-adevăr, băcănia îi aparţine descendentului unei familii de corsicani. Domnul Prosperi vorbeşte foarte bine franţuzeşte. Îmi propune, cu amabilitate, să-mi dea o scrisoare de recomandare pentru directorul companiei franceze La Mocupia, care exploatează mina de aur de la Caratal. Ca să mă ajute, acest om extraordinar îmi oferă chiar ceva bani. Îi mulţumesc pentru tot şi plec.

  — Ce faci aici, Papillon? De unde dracu ai apărut? Ai căzut din lună? Cu paraşuta? Vino să te îmbrăţişez!

  Un găligan, ars de soare, cu o imensă pălărie de paie pe cap, coboară de pe un măgar.

  — Nu mă recunoşti? Şi îşi scoate pălăria.

  — Marele Charlot! Asta-i bună!

  Marele Charlot, cel ce devalizase casele de bani de la cinematograful GaumonT. Din piaţa ClichY. Şi din gara Batignolles, de la Paris. Ne îmbrăţişăm ca doi fraţi. Ne dau lacrimile de bucurie. Ne privim îndelung.

  — Suntem departe aici de piaţa Blanche şi de ocnă, frate-miu! Nu? Dar de unde dracu vii? Eşti îmbrăcat ca un lord şi n-ai îmbătrânit aşa ca mine.

  — Am scăpat de la EI Dorado.

  — Cât ai stat acolo?

  — Mai mult de un an.

  — De ce nu mi-ai trimis nici o vorbă? Te-aş fi scos de acolo imediat, semnând o hârtie prin care te luam pe răspunderea mea. Dumnezeule! Ştiam că la El Dorado sunt închişi evadaţi din alte părţi, dar niciodată nu mi-am închipuit că te afli printre ei!

  — Este un adevărat miracol că ne-am întâlnit!

  — Îţi dai seama, Papi! Toată Guyana venezueliană, de la Ciudad Bolivar la Callao, mişună de ocnaşi sau de deportaţi care se ascund. Pentru că din golful Paria şi până aici este primul pământ al Venezuelei care apare în calea evadaţilor, nu este de mirare să te întâlneşti cu cineva cunoscut, căci toţi, fără excepţie, trecem pe aici. Sigur că-i vorba doar de cei ce n-au crăpat pe drum. Unde stai?

  — La un om de treabă. José. Are patru fete.

  — Da, îl ştiu. Este un tip bine, un mare pungaş. Hai să-ţi iei lucrurile, căci, bineînţeles vei veni să stai la mine.

  — Nu sunt singur. Sunt cu un prieten paralizat pe care l-am luat cu mine.

  — Nu-i nimic. Mă duc să mai caut un măgar ca să-l transportăm. Casa mea este mare şi o negrita (negresă tânără) se va ocupa de el ca o mamă.

  După ce am găsit un al doilea măgar, ne-am dus la casa cu cele patru fete. Plecarea noastră a fost o adevărată dramă pentru aceşti oameni cumsecade. Numai promiţându-le că vom reveni să le vedem şi că ele vor putea să ne viziteze la Caratal, am reuşit să le calmăm puţin. Nu voi înceta niciodată să laud ospitalitatea extraordinară a acestor oameni din Guyana venezueliană. Îmi era aproape ruşine de mine, părăsindu-i.

  Două ore mai târziu, ne aflam în „castelul” lui Charlot, cum îi spune el. O casă mare şi luminoasă, construită pe un promontoriu ce domină toată valea ce coboară de la Caratal, un cătun, până aproape de Callao. În dreapta acestei panorame superbe a pădurii virgine se află mina de aur a companiei La Mocupia. Casa lui Charlot este construită din bârne de lemn de esenţă tare aduse din junglă. Trei camere, o sufragerie şi o bucătărie. Două duşuri în interior şi unul în aer liber, în grădina de zarzavat, impecabil întreţinută. Toate legumele cu care suntem obişnuiţi din Franţa cresc aici viguroase. Şi o adevărată crescătorie cu cinci sute de păsări, iepuri, cobai, un porc şi două capre. Toate astea sunt averea şi bucuria lui Charlot, fostul ocnaş, fostul specialist în spargerea caselor de bani şi în mari lovituri bine puse la punct!

  — Hei, Papi, îţi place gourbi-ul meu? 1

  Sunt de şapte ani aici. Cum iţi spuneam, la Callao suntem departe de Montmartre şi de ocnă. Cine-ar fi crezut că într-o zi mă voi mulţumi cu această viaţă atât de calmă şi de tihnită. Ce spui, tipule?

  — Nu ştiu ce să-ţi spun, Charlot: Sunt de prea puţin timp liber ca să îmi pot forma o opinie. Căci, fără îndoială, suntem nişte aventurieri şi tinereţea noastră a fost mai degrabă agitată! Astfel că… sunt puţin surprins să te văd bucuros, liniştit în acest cătun pierdut de lume. Totuşi, sunt sigur că ai făcut totul cu mâna ta şi-mi dau seama c-ai consumat o bună doză de energie şi că ai făcut unele sacrificii. Vezi tu, eu, pentru moment, nu sunt capabil de aşa ceva.

  Când ne aşezăm la masa din sufragerie şi bem un punci ă la martiniquaise, Marele Charlot reia discuţia:

  — Da, Papillon. Îmi dau seama că eşti mirat. Ai înţeles imediat că trăiesc din munca mea. Cu cei optsprezece bolivari pe care îi câştig pe zi duc o viaţă modestă, dar care are şi bucuriile ei. O cloşcă cu pui mulţi, o iepuroaică prolifică aşa cum sunt în mod obişnuit iepuroaicelE. Naşterea unui ied frumos şi sănătos, roşiile mereu proaspete… Ţoale aceste fleacuri pe care le-am dispreţuit atâţia ani alcătuiesc acum un tot care-mi dă multe satisfacţii. Iat-o pe negrita mea! Conchita, ţi-aduc nişte prieteni. El este bolnav, va trebui să-l îngrijeşti. Celălalt se numeşte Enrique sau Papillon. Este un prieten din Franţa, un prieten vechi.

  — Bine-aţi venit în această casă, ne spune negresa. Nu-ţi face griji, Charlot, prietenii tăi vor fi bine primiţi, vei fi mulţumit. Mă duc să le pregătesc camera.

  Charlot îmi povesteşte cum a reuşit să evadeze fără peripeţii. Fugise de la Saint-Laurent-du-Maroni, unde fusese internat la sosire în secţia celor periculoşi, după şase luni, împreună cu doi compatrioţi corsicani: Simon şi un eliberat (căruia îi era frică să nu fie din nou întemniţat). „Am avut noroc să ajungem în Venezuela câteva luni după moartea dictatorului Gomez. Oamenii aceştia generoşi ne-au ajutat să ne refacem existenţa. Timp de doi ani am avut domiciliu forţat la Callao şi, apoi, am rămas aici. Vezi tu, încetul cu încetul această viaţă simplă m-a cucerit. Mi-am pierdut prima nevastă la naştere şi fetiţa. Şi această negrita pe care ai văzut-o, Conchita, a ştiut să mă înţeleagă, să mă consoleze şi să mă facă fericit prin dragostea ei. Şi tu. Papi? Lupta ta a fost cumplită, căci treisprezece ani sunt atât de lungi. Povesteşte-mi. „

  Îi vorbesc timp de două ore, eliberându-mi inima parcă de tot ce adunase în aceşti ani. A fost o seară minunată, în care ne-am putut împărtăşi amintirile. Lucru curios, n-am adus niciunul vorba despre colina Montmartre, despre foburg, despre loviturile reuşite sau ratate, nici nu ne-am amintit de cei din tagmă, care sunt tot liberi. Ca şi cum viaţa noastră ar fi început o dată cu îmbarcarea pe La Martinière, eu în 1933, el în 1935.

  O salată bună, un pui la grătar, brânză de capră, un fruct de mango, totul stropit cu un bun chianti, servite cu veselie de Conchita, îl fac pe Charlot să fie mulţumit că mă poate primi atât de bine la el. Îmi propune să coborâm în cătun să bem ceva. Îi răspund că mă simt prea bine aici ca să mai ieşim în seara asta.

  — Îţi mulţumesc, frate, îmi răspunde acest corsican care, din când în când, are un accent parizian. Este adevărat că ne simţim bine aici. Conchita, va trebui să-i găseşti o „logodnică” prietenului meu.

  — Desigur, Enrique, te voi prezenta prietenelor mele, care sunt mai frumoase ca mine.

  — Tu eşti cea mai frumoasă, spuse Charlot.

  — Da, dar sunt neagră.

  — De asta eşti şi aşa de frumoasă, Conchita mea. Căci ai sângele curat al rasei tale.

  Ochii mari ai Conchitei strălucesc de plăcere şi de dragoste. Se simte cât de colo că Charlot este Dumnezeul ei.

  Culcat într-un pat bun, ascult ştirile de la BBC Londra. Sunt puţin tulburat să mă cufund din nou în viaţa lumii. Nu mai sunt obişnuit. Caut un alt post. Muzica este din Caraibe, Caracasul cântă. Nu vreau să aud chemarea marilor oraşe. Cel puţin în seara asta. Închid repede radioul şi mă gândesc la tot ce-am trăit până acum.

  Oare în mod deliberat n-am vorbit în seara asta de anii petrecuţi la Paris? Nu. Oare în mod deliberat nu ne-am amintit de cei din tagmă, care au avut şansa să nu fie prinşi? Nu. Atunci pentru că ceea ce s-a petrecut înainte de Curtea cu juri nu mai avea importanţă pentru noi?

  Mă sucesc şi mă răsucesc în patul ăsta mare. Este cald, nu mai pot. Ies în grădină. Mă aşez pe un pietroi. De unde mă aflu domin cu privirea valea şi mina de aur. Se zăresc vagonetele, goale sau încărcate, circulând în sus şi în jos.

  Aurul, în lingouri sau transformat în bancnote, aurul scos din măruntaiele pământului îţi permite, atunci când îl ai, să faci orice vrei. Acest adevărat motor al lumii, care costă atât de puţin ca să fie extras, căci muncitorii sunt plătiţi mizerabil, este un lucru indispensabil pentru a trăi bine. Şi Charlot, care şi-a pierdut libertatea pentru că a vrut probabil să câştige mulţi bani, nici măcar nu vorbeşte despre el. Nici măcar nu mi-a spus dacă mina asta este sau nu bogată în aur. Fericirea lui actuală este alcătuită din negresă, casă, animale, legume. Banii nici măcar nu-i menţionează. A ajuns un înţelept. Sunt nedumerit.

  Îmi aduc aminte că a fost denunţat de un oarecare Petit Louis şi că în timpul rarelor noastre discuţii din închisoarea La Santé, Charlot nu înceta să jure că-l va tăia în bucăţele cu prima ocazie. În seara asta nici măcar nu l-a amintit. Dar eu –ca să vezi, şi asta-i extraordinar –nici eu n-am vorbit despre curcani, nici despre GoldsteiN. Nici despre procuror. Ar fi trebuit să vorbesc, ce dracu! N-am evadat ca să ajung pe jumătate muncitor” pe jumătate grădinar!

  Mi-am promis să respect această ţară şi-mi voi ţine cuvântul, de acord! Dar asta nu înseamnă c-am renunţat la răzbunarea mea. Căci, Papi, nu trebuie să uiţi că, dacă te afli aici, azi, asta se datorează nu numai faptului că această idee a răzbunării te-a susţinut timp de treisprezece ani în celulele închisorilor, ci şi pentru că ea a fost singura ta religie, şi această religie nu trebuie s-o abandonezi niciodată.

  Este adevărat că negrita este frumoasă, dar, totuşi, cred că Marele Charlot s-ar simţi mai bine într-un oraş decât aici, în acest sat de la capătul lumii. Sau eu sunt un cretin şi n-am înţeles că viaţa prietenului meu are şarmul ei; sau poate că-i este teamă de responsabilităţile pe care, în mod obligatoriu, viaţa modernă a oraşelor i le-ar impune? Rămâne de văzut…

  Charlot are patruzeci şi cinci de ani, nu este deci un bărbat în vârstă. Foarte înalt., puternic, cu o statură de ţăran corsican bine hrănit şi sănătos în tinereţe. Bronzat de soarele acestei ţări, cu pălăria imensă de paj pe cap şi borurile ridicate în părţi, are un aer foarte mândru. Este tipul pionierului acestor regiuni virgine şi s-a asimilat într-atât oamenilor de pe aici încât nu distonează deloc în mijlocul lor. Din contră. Face într-adevăr parte dintre ei.

  Au trecut deja şapte ani de când fostul spărgător din Montmartre se află aici! A muncit singur mai bine de doi ani pentru a defrişa această porţiune de platou şi a-şi construi casa. A trebuit să se ducă în junglă, să-şi aleagă lemnele, să le taie, să le care, să le fasoneze. Fiecare bârnă a acestei case este din lemnul cel mai dur şi mai greu din lume, cunoscut sub numele de „lemn de fier”. Tot ce-a câştigat la mină a băgat în această casă, căci sunt sigur că a angajat lucrători pe care i-a plătit, a cumpărat ciment (casa este cimentată), a săpat un puţ, a construit o elice eoliană cu ajutorul căreia face ca apa să urce într-un rezervor.

  Negrita este bine făcută, cu frumoşii ei ochi de îndrăgostită, este probabil tovarăşa perfectă pentru acest om al tagmei, aflat acum în retragere. Am zărit o maşină de cusut în camera mare. Probabil că-şi coase singură rochiţele care-i vin atât de bine. Marele Charlot nu trebuie să achite probabil prea des facturile croitoreselor.

  Dacă nu s-a dus la oraş, asta înseamnă, poate, că nu era prea sigur pe el şi că aici se bucură de o existenţă fără probleme. Charlot, eşti un tip grozav! Eşti exemplul perfect al modului cum un hoţ poate ajunge un om cinstit. Te felicit, dar îi felicit de asemenea, şi pe cei ce te-au ajutat nu numai să-ţi schimbi viaţa, ci şi să înţelegi ceea ce poate şi trebuie să fie ea.

  Cu toaie acestea, cu toată primirea lor călduroasă, venezuelienii mi se par a fi însă periculoşi. Dacă eşti încontinuu înconjurat de bunăvoinţă şi cordialitate umană, asta te face repede să ajungi un feL. De prizonier şi să te laşi prins în laţul obişnuinţei. Eu sunt liber, liber, liber şi vreau să rămân aşa totdeauna.

  Fii atent, Papi! Fereşte-te mai ales să te căsătoreşti. Ai nevoie, desigur, de dragoste când ai fost lipsit atâta timp de ea. Noroc că eu am avut şansa să o fi trăit deja la Georgetown. În urmă cu nici doi ani, o cunoscusem pe Indara, hindusa. Şocul revenirii de acum în lume este deci mai mic din acest punct de vedere, decât dacă aş fi sosit direct de la ocnă, ceea ce s-a întâmplat cu Charlot. Indara era frumoasă, eu eram fericit, dar nu pentru asta mă chinuisem atât să ajung Ia Georgetown, ca să huzuresc în puf. Şi apoi, viaţa liniştită, chiar fericită, dacă este prea calmă, nu-i pentru mine, o ştiu bine.

  Am nevoie de aventură, frate, de aventură pentru a simţi că trăiesc din plin! De aceea, de fapt, am plecat de la Georgetown şi am eşuat la EI Dorado. Dar tot pentru asta mă aflu azi, aici, pe acest pământ.

  Bine. Aici femeile sunt frumoase, calde, seducătoare şi, desigur, n-aş putea trăi fără dragostea lor. Trebuie sĂ. Am grijă să evit doar complicaţiile. Trebuie să-mi promit că voi avea, totuşi, răbdarea necesară să rămân aici un an, deoarece sunt obligat s-o fac. Cu cât voi avea mai puţine legături de sfărâmat, cu atât voi putea să mă desprind mai uşor de aceşti oameni atât de încântători. Eu sunt un aventurier, da, dar totuşi trebuie să precizez că vreau să câştig un ban cinstit, cel puţin nefăcând rău nimănui. Scopul meu: Parisul, pentru a prezenta nota de plată celor care m-au făcut să sufăr atât de mult.

  Mulţumit, ochii mi se umplu de lumina lunii care va dispărea curând în spatele pădurii virgine, această mare cu valuri de diferite înălţimi, dar care nu se mişcă decât în bătaia vântului. Mă întorc în cameră şi mă lungesc pe pat.

  Paris, Paris! Eşti încă departe, dar nu atât de departe încât să nu pot ajunge într-o zi să mai calc pe asfaltul străzilor tale.

  Capitolul 2 – Mina.

  Datorită scrisorii de recomandare a lui Prosperi, băcanul corsican, peste opt zile sunt angajat la mina companiei La Mocupia. Trebuie să am grijă de funcţionarea pompelor care aspiră apa din galerii.

  Această mină de aur seamănă cu o mină de cărbuni. Aceleaşi galerii sub pământ, aceleaşi… etc. Nu sunt filoane de aur şi se găsesc foarte puţine pepite. Metalul preţios este răspândit în roca dură. Aceasta este sfărâmată cu dinamită, apoi blocurile prea mari sunt sparte cu ciocanul şi târnăcopul. Bucăţile de rocă sunt puse în vagonete care se aduc la suprafaţă cu ascensorul. Concasoarele puternice mărunţesc piatra, iar morile o transformă într-o pulbere mai fină decât nisipul. Aceasta se amestecă cu apă, formând un noroi pe care pompele îl introduc în tancuri imense, la fel de mari ca rezervoarele rafinăriilor de petrol. Firişoarele de aur sunt mai grele şi se lasă la fund. Cu ajutorul unei soluţii de cianură de sodiu şi al căldurii, în urma unor operaţiuni mai mult sau mai puţin complicate, aurul este separat şi reţinut de nişte filtre ce se aseamănă cu nişte piepteni. Se adună, se toarnă în lingouri, care sunt controlate cu atenţie dacă au cele 24 de carate obligatorii, şi este depus într-o magazie, straşnic păzită. Dar păzită de cine? Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Nici mai mult nici mai puţin decât de un fost ocnaş, de Simon, tovarăşul de evadare al Marelui Charlot!

  După lucru, mă duc să savurez spectacolul: admir în depozit o enormă stivă de lingouri de aur aşezate cu grijă de către Simon, fostul ocnaş! Nici măcar un seif, ci doar o cameră obişnuită cu podeaua de ciment, cu ziduri nu mai groase decât cele normale, cu o uşă de lemn.

  — Merge, Simon?

  — Merge. Şi tu, Papi? Eşti mulţumit la Charlot?

  — Da, mă simt bine.

  — N-am ştiut că erai la EI Dorado, altfel aş fi venit să te caut.

  — Îţi mulţumesc. Eşti fericit aici?

  — Ştii, am o casă, nu aşa mare ca a lui Charlot, dar a mea este din cărămidă şi ciment. Eu am construit-o. Am o nevastă tânără şi foarte drăguţă. Avem două fetiţe. Vino să mă vezi când vrei, uşa casei mele îţi este oricând deschisă. Charlot mi-a spus că prietenul tău este bolnav. Soţia mea ştie să facă injecţii, dacă ai nevoie de ea, vino fără să-ţi faci probleme.

  Discutăm. Şi el este pe deplin fericit. Nici el nu vorbeşte despre Franţa, despre Montmartre, unde totuşi a trăit atâta timp! La fel ca Charlot. Trecutul nu mai există, nu contează decât prezentul, nevasta, copiii, casa. Mi-a spus că câştigă douăzeci de bolivari pe zi. Noroc că omleta şi-o face din ouăle găinilor lui şi că găinile şi le creşte singur, căci, altfel, Simon şi familia lui n-ar duce-o prea bine.

  Privesc insistent acea masă de aur depozitată acolo, atât de neglijent, în spatele acestei uşi de lemn şi între aceşti patru pereţi care nu sunt mai groşi de treizeci de centimetri. O uşă care s-ar deschide fără zgomot, în doi timpi şi trei mişcări, cu un şperaclu. Această grămadă de aur –trei bolivari şi jumătate gramul sau treizeci şi cinci de dolari uncia –valorează cam trei milioane cinci sute de mii de bolivari sau un milion de dolari. Şi această fantastică avere se află la îndemâna oricui! Să pui mâna pe ea mi se pare un joc de copii!

  — Ce frumoasă este stiva asta bine rânduită de lingouri, nu Papillon?

  — Cred că ar fi şi mai frumoasă în dezordine şi bine ascunsă. Ce avere!

  — Poate. Dar nu ne aparţine. Este de neatins pentru că îmi este dată în grijă.

  — Dată în grijă ţie, dar nu mie. Îţi mărturisesc că mi se pare tentantă o asemenea avere abandonată.

  — Dar nu-i abandonată, pentru că eu o păzesc.

  — Poate, dar nu eşti aici douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

  — Nu, numai de la şase seara la şase dimineaţa. Ziua magazia este păzită însă de un alt gardian pe care poate că îl cunoşti: Alexandre, cel cu mandatele poştale falsificate.

  — Da, îl cunosc. La revedere, Simon. Transmite complimente familiei tale.

  — O să treci pe la noi?

  — Da, cu plăcere. Ciao!

  Plec repede, cât mai repede posibil, din acest loc al ispitelor. Să nu-ţi vină să crezi. Tipii ăştia de la mină parcă te îndeamnă să-i furi.

  Un depozit care de-abia se ţine pe picioare şi, colac peste pupăză, doi foşti hoţi de mare clasă care păzesc comoara! Multe îmi este dat să văd în viaţa mea de aventurier!

  Încet, pornesc pe drumul în serpentină care duce spre cătun. Trebuie să-l traversez de la un cap la altul ca să ajung la „castelul” lui Charlot. Mă cam târâi, căci ziua aceasta de 8 ore a fost grea. La al doilea nivel sub pământ, cu toate ventilatoarele, aerul este rarefiat, umed şi cald. Pompele mele s-au stricat de trei sau patru ori şi a trebuit să le repar. Este ora 20 şi 30 de minute şi am coborât în mină la 12. Am câştigat optsprezece bolivari. Dacă aş fi un ins care să se mulţumească cu munca asta dură, mi s-ar părea că nu e rău deloc. Un kilogram de carne costă 2,50 bolivari, zahărul 0,70, cafeaua 2 bolivari. Nici celelalte nu sunt scumpe: 0,50 kilogramul de orez sau de fasole uscată. Poţi trăi cu puţin, este adevărat. Dar voi fi, oare, atât de înţelept ca să accept această viaţă?

  Fără să vreau, urcând cărarea pietroasă pe care merg destul de uşor datorită pantofilor solizi cu ţinte primiţi la mină, deci fără să vreau şi cu toate chiar că fac totul ca să nu mă mai gândesc la asta, revăd milionul acela de dolari în lingouri de aur care nu aşteaptă decât un lucru: un îndrăzneţ care să pună mâna pe el. Nu cred să fie greu să-l surprinzi noaptea pe Simon şi, fără să te recunoască, să-l adormi cu cloroform. Cu asta afacerea este ca şi rezolvată, căci ăştia de la mină sunt atât de iresponsabili încât îi lasă şi cheile depozitului ca să se adăpostească înăuntru dacă plouă. Câtă inconştienţă! Nu mai rămâne decât să transporţi cele două sute de lingouri departe de mină şi să le încarci în vreun vehicul oarecare, camion sau şaretă. Trebuie să ai pregătite mai multe ascunzători în junglă, de-a lungul drumului, în care să poţi să ascunzi lingourile în loturi nu mai mari de o sută de kilograme. Dacă foloseşti un camion, o dată descărcat, trebuie să-l duci departe, să alegi un loc foarte adânc în fluviu şi să-l scufunzi acolo. O şaretă? Sunt cu zecile în sat. Calul este mai greu de găsit, dar nu imposibil. Între ora opt seara şi şase dimineaţa, într-o noapte cu ploaie torenţială ai tot timpul necesar să-ţi duci la bun sfârşit operaţiunea şi îţi rămâne chiar şi timp să te întorci acasă şi să te culci cuminte.

  Ajung în piaţa din centrul satului în momentul în care mă şi vedeam, cu operaţiunea dusă la bun sfârşit, întorcându-mă acasă şi vârându-mă sub cearşaf în patul cel mare din casa lui Charlot.

  — Buenas noches, Francés! îmi urează un grup de bărbaţi aşezaţi la mesele barului.

  — Bună seara. Noapte bună la toţi, hombres!

  — Stai cu noi un moment. Nu vrei o bere rece? Ne-ar face mare plăcere.

  Să refuz ar fi nepoliticos. Accept şi iată-mă în mijlocul acestor oameni cumsecade, mineri în marea lor majoritate. Vor să ştie cum mă simt, dacă mi-am găsit o femeie, dacă Conchita îl îngrijeşte bine pe Picolino, dacă am nevoie de bani pentru medicamente sau pentru altceva. Aceste oferte generoase, spontane, mă aduc la realitate. Un căutător de aur îmi propune, dacă în mină nu-mi place şi dacă nu vreau să lucrez decât când am chef, să plec cu el: „Este greu, dar se câştigă mai bine. Şi, apoi, poţi avea şansa să te îmbogăţeşti într-o zi. „Le mulţumesc tuturor şi vreau să le ofer un rând.

  — Nu, Francés, eşti invitatul nostru. Altă dată, când vei fi bogat. Dumnezeu să te aibă în paza lui.

  Îmi reiau drumul spre „castel”. Da, este uşor să devii un om modest şi cinstit printre aceşti oameni care trăiesc cu puţin, se mulţumesc cu aproape nimic şi acceptă cu generozitate între ei un om fără să le pese de unde vine şi ce-a făcut înainte.

  Conchita mă întâmpină. Este singură. Charlot s-a dus la mină. Când eu terminam, el de abia începea lucrul. Conchita este veselă şi atentă cu mine. Îmi dă nişte papuci ca să-mi odihnesc picioarele obosite din cauza pantofilor.

  — Prietenul tău doarme. A mâncat bine; am dus la poştă o scrisoare în care îi rog să-l primească la un spital din orăşelul Tumereno, nu departe de aici.

  Îi mulţumesc şi încep să mănânc felurile calde care mă aşteptau. Această primire atât de familiară, atât de simplă şi veselă, mă destinde şi-mi aduce liniştea de care am atâta nevoie ca să uit tentaţia tonei de aur. Uşa se deschide.

  — Bună seara la toţi!

  Două tinere femei intră ca la ele acasă.

  — Bună seara, le răspunde Conchita. Îţi prezint două prietene, Papillon.

  Una este brunetă şi zveltă. Se numeşte Graciela. Are o alură de ţigancă, fiindcă tatăl ei era spaniol. Cealaltă se numeşte Mercedes. Bunicul ei era neamţ, dovadă pielea ei albă şi părul blond, foarte fin. Graciela are ochii negri ca ai unei andaluze, iar Mercedes verzi, amintindu-mi de Lali, indianca guarira. Lali… Lali şi sora ei Zoraima, ce s-a întâmplat cu ele? Voi încerca, oare, deoarece am venit în Venezuela, să dau de urma lor? Suntem în 1945. Au trecut doisprezece ani. Este mult, dar în ciuda acestor ani sunt tulburat când mă gândesc la aceste două superbe creaturi. După atâta timp, probabil că şi-au legat viaţa de a unor bărbaţi din rasa lor. Nu, cinstit să fiu, nu am dreptul să le tulbur existenţa.

  — Conchita, prietenele tale sunt superbe. Îţi mulţumesc că mi le-ai prezentat.

  Înţeleg că sunt libere amândouă, că nu au logodnici. Seara trece repede în această companie plăcută. Le însoţesc împreună cu Conchita până la marginea cătunului şi-mi dau seama că se sprijină de braţele mele cu plăcere. Când ne întoarcem, Conchita îmi spune că le-am plăcut amândurora. „Care-ţi place? „mă întreabă ea.

  — Amândouă sunt fermecătoare, Conchita, dar nu vreau complicaţii.

  — Să faci dragoste, asta numeşti tu complicaţie? Dragostea este necesară ca mâncarea şi băutura. Poţi să trăieşti fără să mănânci şi să bei? Eu, când nu fac dragoste, sunt ca şi bolnavă şi am deja douăzeci şi doi de ani. Dă-ţi seama ce înseamnă pentru ele care n-au decât şaisprezece şi şaptesprezece ani. Dacă nu se bucură de corpul lor, vor muri.

  — Şi părinţii lor? Şi ea îmi repetă, cu alte cuvinte, ceea ce mi-a spus şi Joso, că fetele de aici iubesc pentru a fi iubite. Spontan, ele se dăruiesc cu totul bărbatului care le place, fără să-i ceară nimic în schimb, în afară de dragostea lui.

  — Înţeleg, frumoasă Conchita. Nici cu nu doresc mai puţin decât alţii să iubesc pentru a iubi, numai că trebuie să le avertizez pe prietenele tale că o asemenea aventură nu mă angajează cu nimic. Când ai prevenit pe cineva, este cu totul altceva.

  Dumnezeule! Nu va fi uşor să scapi dintr-o atât de plăcută ambianţă. Charlot, Simon, Alexandre şi alţii, desigur, au fost cu totul vrăjiţi. Înţeleg de ce sunt pe deplin fericiţi în mijlocul acestor oameni atât de generoşi şi veseli, atât de diferiţi de noi. Şi mă culc.

  — Scoală-te, Papi, este ora zece! Ai o vizită.

  — Bună ziua, domnule.

  Un bărbat de vreo cincizeci de ani, grizonat, cu capul descoperit, înalt, cu ochi sinceri şi sprâncene groase îmi întinde mâna…

  — Sânt doctorul Bougrat2

  Am venit pentru că mi s-a spus că unul din voi doi este bolnav. L-am examinat pe prietenul dumneavoastră. Nu se poate face nimic pentru el dacă nu-l internaţi la spitalul din Caracas. Şi va fi greu de vindecat.

  — Mâncaţi cu noi, doctore? îl întrebă Charlot.

  — Cu plăcere, mulţumesc.

  În timp ce ne bem păhărelul de anason, Bougrat mă întreabă:

  — Ei, Papillon, ce poţi să-mi povesteşti?

  — Ei bine, doctore, fac din nou primii paşi în viaţă. Mi se pare că de abia m-am născut. Sau, mai degrabă, pot să vă mărturisesc, sunt dezorientat ca un adolescent. Nu-mi dau prea bine seama pe ce drum trebuie s-o apuc.

  — Drumul este simplu. Priveşte în jurul tău şi vei vedea. Cu una sau două excepţii, toţi foştii noştri camarazi au apucat-o pe drumul cel drept. Sunt în Venezuela din 1928. Niciunul dintre ocnaşii pe care i-am cunoscut n-a comis nici un delict aici. Aproape toţi sunt căsătoriţi au copii şi trăiesc cinstit, acceptaţi de societate. Toţi şi-au uitat trecutul într-atât încât unii dintre ei n-ar mai fi capabili să-ţi povestească, cu lux de amănunte, pentru ce au fost condamnaţi. Totul este vag, foarte îndepărtat, îngropat într-un trecut nebulos, fără importanţă.

  — Pentru mine, doctore, este altceva. Am de prezentat o notă de plată foarte încărcată celor care m-au condamnat pe nedrept; port în mine” treisprezece-ani de lupte şi suferinţe. Ca” să-i fac să-şi plătească-datoria, trebuie să mă întorc în Franţa; şi pentru asta am nevoie de, foarte mulţi bani. Nu muncind ca un salahor voi aduna destui bani ca să-mi ajungă pentru un drum dus-întors, dacă va exista o întoarcere, fără a mai pune la socoteală cheltuielile necesare ca să-mi pun planul în aplicare. Şi, apoi, nu mă văd sfârşindu-mi viaţa într-un sătuc pierdut… Caracasul mă atrage.

  — Crezi că eşti singurul dintre noi care are de pedepsit pe cineva? Să-ţi spun povestea unui om pe care-l cunosc foarte bine: Georges Dubois; Era un puşti din cartierele mărginaşe de la Villette. Un tată alcoolic, deseori internat pentru delirium tremens, o mamă cu şase plozi pe cap, ducându-şi viaţa prin barurile arabe ale cartierului. De la vârsta de opt ani, Jojo, cum era numit, a trecut dintr-o casă de reeducare în alta. Comisese crima de-a şterpeli legume de pe tarabele băcăniilor. La început, câteva stagii sub patronajul abatelui Rollet, apoi, la doisprezece ani, este internat într-o casă de corecţie mai severă. Inutil să-ţi spun că, la paisprezece ani, în mijlocul celor de optsprezece ani, a trebuit să-şi apere fundul. Cum era cam slăbuţ, n-a avut decât o singură armă pentru a se apăra: cuţitul. O lovitură de cuţit dată unui mic depravat şi este trimis de administraţie la casa de corecţie cea mai severă, cea a incorigibililor, de la Esse. Şi aici ar fi trebuit să rămână până la vârsta de douăzeci şi unu de ani! Pe scurt, a intrat la vârsta de opt ani în circuit, este totuşi eliberat la nouăsprezece ani, dar cu foaia de drum completată ca să se înroleze imediat în teribilele detaşamente disciplinare din Africa. Căci, cu trecutul pe care-l are, nu se poate înrola în armata obişnuită. I se dă o mică soldă si… salut! Nenorocirea face ca acest băiat să aibă totuşi un suflet. Inima i-a devenit dură, dar mai sunt în ea cotloane de sensibilitate. La gară, pe o tăbliţă veche scria PARIS. Este ca şi cum în mintea lui s-ar fi declanşat un resort. Nu se gândeşte mult, sare în tren şi ajunge la Paris. Când iese din gară, plouă. Se adăposteşte sub o marchiză, în timp ce se gândeşte cum poale ajunge la Villette. Sub aceeaşi marchiză se mai adăposteşte şi o tânără. II priveşte cu plăcere. Tot ce ştia el despre femei se limita la imaginea mătuşii celei grase a gardianului şef de la Esse şi la ceea ce auzise de la cei mai mari ca el în casele de corecţie. Nimeni nu-l mai privise ca fata asta şi încep să discute:

  — De unde vii?

  — Din provincie.

  — Îmi placi mult. De ce să nu mergem la un hotel? Voi fi drăguţă şi vom sta la căldură.

  Jojo este mişcat. Puştoaica i se pare o fiinţă minunată şi, în plus, îşi sprijină mâna delicată pe a lui. Descoperirea dragostei îl năuceşte. Fata este atât de pasională. Când, săturându-se de dragoste, se aşază pe marginea patului ca să fumeze o ţigară, puştoaica îl întreabă:

  — Este prima oară că te culci cu o femeie?

  — Da, mărturiseşte el.

  — De ce-ai aşteptat atât?

  — Am fost la casa de corecţie.

  — Mult timp?

  — Foarte mult.

  — Şi eu am fost la asistenţa socială, dar am fugit.

  — Câţi ani ai? o întrebă Jojo.

  — Şaisprezece ani.

  — De unde eşti?

  — De la Villette.

  — Ce stradă?

  — Strada Rouen.

  Şi Jojo tot de acolo e. Îi este teamă de ceea ce va urma. „Cum te cheamă”? strigă el.

  — Ginette Dubois.

  Era sora lui. Sunt tulburaţi şi încep amândoi să plângă de ruşine şi de mizerie. Apoi, fiecare îşi povesteşte calvarul îndurat. Ginette şi surorile ei au avut parte de aceeaşi viaţă ca şi el. Asistenţa socială şi casele de corecţie. Mama abia a ieşit din sanatoriu. Sora cea mare este prostituată într-un bordel pentru arabi din Villette. Se hotărăsc să se ducă s-o vadă.

  De abia au ieşit din hotel, că un poliţai se leagă de fată.

  — Curviştino, ţi-am spus să nu vii să mai agăţi pe aici? Şi se îndreaptă spre ei.

  — Lepădătură, de data asta te duc la post!

  Asta era prea mult pentru Jojo. După tot ce se întâmplase nu mai ştie ce face. Scoate din buzunar un briceag cu mai multe lame pe care-l cumpărase ca să-l aibă la regiment şi-l înfige în pieptul poliţaiului. Arestat, apoi condamnat la moarte de către doisprezece juraţi „competenţi”, este graţiat de Preşedintele Republicii şi trimis la ocnă.

  — Ei bine, Papillon, a evadat şi acum trăieşte, căsătorit, într-un port destul de important, Cumana. Este cizmar şi are nouă copii, bine crescuţi şi toţi trimişi la şcoală. Unul dintre cei mari a intrat de anul trecut la Universitate. De fiecare dată când trec prin Cumana, mă duc să-i văd. Este un frumos exemplu, nu? Totuşi, crede-mă, avea şi el multe poliţe de plătit societăţii. Vezi, Papillon, nu eşti o excepţie. Mulţi dintre noi aveau motive să se răzbune. După câte ştiu eu, însă, nimeni n-a părăsit această ţară ca să-şi împlinească visul. Am încredere în tine, Papillon. Deoarece Caracasul te atrage, du-te acolo, dar sper că vei putea trăi în acest oraş modern fără să cazi în capcanele lui.

  Bougrat a plecat pe înserat. Sunt tulburat. De ce, oare, m-a impresionat atât de mult? Uşor, uşor de înţeles. În aceste prime zile de libertate am întâlnit ocnaşi fericiţi, readaptaţi, dar viaţa lor nu are totuşi nimic extraordinar. Este mai degrabă un sfârşit foarte înţelept şi foarte modest. Rămân nişte oameni umili, pe jumătate muncitori, pe jumătate ţărani. Bougrat, însă, nu seamănă cu ei. Pentru prima oară am întâlnit astăzi un fost puşcăriaş care a redevenit un domn. Asta mi-a tulburat sufletul. Şi eu voi fi, oare, ca el? Pentru el, un medic, a fost relativ uşor. Pentru mine va fi mai greu, recunosc, dar chiar dacă nu ştiu cum, ceea ce este sigur este că într-o zi voi ajunge şi eu domn.

  Aşezat pe banca mea, în fundul galeriei cu numărul 11, supraveghez pompele care astăzi funcţionează normal. Îmi repet, în ritmul motorului, vorbele lui Bougrat! „Am încredere în tine, Papillon! Fereşte-te de capcanele oraşului. „Sigur că ele există şi nu-i prea uşor să-ţi schimbi mentalitatea. Dovada: nu mai departe decât ieri, vederea depozitului de aur aproape că m-a înnebunit. Sunt liber de numai cincisprezece zile şi, urcând cărarea, orbit de această avere, mă şi gândeam cum să pun mâna pe ea. Şi, în fundul sufletului, încă nu m-am hotărât dacă voi lăsa aceste lingouri în pace.

  Gândurile mi se bulucesc în minte. „Papillon, am încredere în tine. „Dar voi putea accepta să trăiesc asemenea prietenilor mei?

  Nu cred. În definitiv, există multe mijloace cinstite de-a câştiga destui bani. Sunt obligat să accept acum această viaţă prea strimtă pentru mine. Dar voi putea continua aventura, voi putea să mă fac căutător de aur, de diamante, voi putea să mă duc în junglă, de unde mă voi întoarce într-o bună zi cu o sumă importantă de bani cu care îmi voi face o situaţie acceptabilă.

  Da, sunt sigur, va fi greu să abandonez aventura şi loviturile riscante. Totuşi, cu toată provocarea pe care o reprezintă grămada aceea de aur, dacă te gândeşti bine, nu trebuie să te atingi de ea, nu poţi s-o faci, nu ai dreptul. Un milion de dolari!… Papi, îţi dai seama? Mai ales că este o afacere ca şi rezolvată. Nu-i nevoie s-o mai studiezi. Soluţia este găsită înainte de a începe s-o cauţi, nu poate da greş. Tocmai de aceea este atât de tentantă. Dumnezeule! nu ai dreptul să vâri sub nasul unui hoţ o grămadă de aur, aproape lăsată în voia sorţii, şi să-i spui: „Nu trebuie să te atingi de ea! „A zecea parte din acest aur îmi poate ajunge ca să duc totul la bun sfârşit, incluzând şi răzbunarea prin care aş concretiza tot ce-am plănuit să fac în timpul acelor mii de ore în care am fost închis.

  La ora 20, ascensorul mă ridică la suprafaţă. Fac un mic ocol ca să nu trec prin dreptul depozitului. Cu cât îl voi vedea mai puţin, cu atât mai bine. Mă duc direct acasă, traversez cătunul salutând oamenii, scuzându-mă faţă de cei ce vor să mă oprească, pretextând că sunt grăbit, Conchita mă aşteaptă la fel de neagră şi de veselă.

  — Papillon, merge? Charlot mi-a spus să-ţi dau un pahar cu anason înainte de masă. Mi-a spus că a avut impresia că ai necazuri… Ce nu merge, Papi? Mie, soţia prietenului tău, poţi să-mi spui. Nu vrei s-o chem pe Graciela sau, dacă o preferi, pe Mercedes? Nu crezi c-ar fi un lucru bun?

  — Conchita, micuţă perlă din Callao, eşti minunată şi-l înţeleg pe Charlot care te adoră! Poate ai dreptate, ca să mă eliberez ar trebui să am o femeie alături de mine.

  — Mai mult ca sigur… Doar dacă Charlot n-are dreptate.

  — Nu înţeleg.

  — Uite. Eu cred că ai nevoie să iubeşti şi să fii iubit. Charlot mi-a spus să mai aştept înainte de a-ţi aduce o fată, că nu este vorba de asta, ci de altceva.

  — Ce altceva?

  Conchita ezită un moment, apoi îmi spune dintr-o răsuflare: „Cu atât mai rău dacă-i spui lui Charlot, o să-mi dea o pereche de palme. „

  — Nu-i voi spune nimic. Îţi promit.

  — Ei bine, Charlot spune că nu eşti făcut să trăieşti aceeaşi viaţă ca el sau ca ceilalţi francezi de aici.

  — Şi ce mai spune? Hai, spune-mi totul, Conchita!

  — Mai spune că tu te gândeşti că este prea mult aur păstrat inutil la mină şi că tu i-ai găsi o mai bună întrebuinţare, Asta-i! A mai spus că nu eşti un tip care să trăiască fără să cheltuiască mult, că ai o răzbunare de îndeplinit, pe care n-o poţi abandona, şi că pentru toate astea ai nevoie de mulţi bani!

  O privesc drept în ochi

  — Şi totuşi, Conchita, Charlot s-a înşelat de-a binelea! Tu eşti cea care ai dreptate. Viitorul meu nu-mi pune probleme. Ai ghicit. Am nevoie să iubesc o femeie. Nu prea îndrăzneam să-ţi spun căci sunt puţin timid.

  — Asta n-o cred, Papillon!

  — Bine, du-te şi adu-mi-o pe blondă, ai să vezi dacă n-am să fiu mai vesel când voi avea pe cine iubi.

  — Mă duc imediat.

  Trece în camera ei să-şi schimbe rochia. „Mercedes va fi fericită”, îmi strigă ea. Cineva bate la uşă. „Intră”, spune Conchita. Uşa se deschide şi o văd intrând pe Maria, foarte intimidată.

  — Tu eşti, Maria? La ora asta? Ce surpriză plăcută! Conchita, ţi-o prezint pe Maria, fata care m-a primit la ei când am sosit în Callao, eu şi Picolino.

  — Lasă-mă să te îmbrăţişez. Eşti tot atât de generoasă pe cât mi-a povestit Papillon?

  — Cine este Papillon?

  — Eu, Papillon sau Enrique înseamnă cam acelaşi lucru. Aşază-te aici pe canapea, lângă mine şi povesteşte-mi.

  Conchita râde amuzată. „Cred că nu trebuie să mă mai duc”, îmi spune.

  Maria a rămas toată noaptea. S-a dovedit o îndrăgostită încă timidă, dar vibrând la fiecare mângâiere. Eu sunt primul bărbat din viaţa ei. Doarme acum istovită. Cele două lumânări pe care le-am aprins în locul becului prea puternic sunt pe sfârşite. Lumina lor discretă face să iasă mai bine în evidenţă frumuseţea acestui corp tânăr şi a sânilor purtând încă urma îmbrăţişărilor noastre. Încet, mă scol ca să-mi încălzesc puţină cafea şi să văd cât este ceasul. Este ora patru dimineaţa. O cratiţă îmi scapă din mână şi zgomotul o trezeşte pe Conchita. Iese în capot din camera ei.

  — Vrei cafea?

  — Da.

  — Doar pentru tine, desigur, căci ea doarme împreună cu îngerii pe care ai făcut-o să-i întâlnească.

  — Eşti expertă, Conchita.

  — Rasa mea are un foc nestins ce-i curge prin vene. Ţi-ai dat seama în noaptea asta. Căci Maria are o parte din rasa neagră, două din cea indiană şi restul din cea spaniolă. Dacă acest amestec nu te poate face fericit, sinucide-te, adăugă ea râzând.

  Un soare splendid salută trezirea Mariei. Îi aduc cafeaua la pat. O întrebare nu-mi dă pace.

  — Ai tăi nu se vor nelinişti c-ai lipsit de acasă?

  — Le-am spus surorilor mele că vin aici, aşa că tata a aflat o oră mai târziu. Nu mă trimiţi azi înapoi, nu?

  — Nu, draga mea. Ţi-am spus că nu pot să mă căsătoresc, dar dacă vrei să rămâi, fără ca asta să-ţi facă vreun rău, asta-i altceva. Rămâi cât vrei.

  Este aproape de amiază, trebuie să mă duc la mină. Maria se hotărăşte să se întoarcă acasă cu un camion şi să revină diseară.

  — Bravo, băiete! Ţi-ai găsit singur fetiţa de care aveai nevoie. Este o bucăţică bună. Te felicit, camarade!

  Charlot, în pijama, îmi vorbeşte în franceză din uşa dormitorului său. Mai spune că, deoarece mâine este duminică, putem sărbători evenimentul. Sunt de acord.

  — Maria, spune-le alor tăi să vină să petreacă mâine cu noi. Şi tu, vino când vrei. Această casă este şi a ta. O zi bună, Papi. Fii atent la pompa numărul 3 şi, după ce termini, nu-i nevoie să treci pe la Simon să-l saluţi. Dacă n-o să vezi ce păzeşte aşa de mântuială, n-o să trebuiască să rezişti în faţa ispitei.

  — Haimana ce eşti! Nu, n-o să mă duc să-l văd pe Simon. Fii liniştit, frate! Ciao!

  Maria şi cu mine traversăm cătunul îmbrăţişaţi pentru ca toate fetele să afle că este acum femeia mea.

  Pompele funcţionează de minune, chiar şi cea cu numărul 3. Dar nici aerul cald şi umed, nici zgomotul motorului nu mă împiedică să mă gândesc la Charlot. El a înţeles de ce sunt dus pe gânduri. Ca fost borfaş, n-a avut nevoie de prea mult timp ca să-şi dea seama că acea grămadă de aur era de vină. Şi Simon, desigur, i-a vorbit despre conversaţia noastră. Prieteni de treabă! îmi dau seama cât sunt de bucuroşi că mi-am găsit o femeie. Speră că acest cadou de la Dumnezeu mă va face să uit grămada aia de dolari-aur.

  Tot învârtind chestiile astea în cap, situaţia îmi apare din ce în ce mai clară. Aceşti oameni sunt acum foarte oneşti şi duc o viaţă ireproşabilă. Dar, cu toată viaţa asta de adevăraţi pustnici, nu şi-au pierdut mentalitatea celor din tagmă şi sunt incapabili să toarne pe cineva poliţiei, chiar dacă îi bănuiesc proiectele şi sunt siguri că le vor aduce mari necazuri. Cei mai vizaţi, în cazul unei lovituri, sunt Simon şi Alexandre, paznicii comorii. Şi Charlot, de altfel, va avea partea lui de necazuri, căci toţi foştii ocnaşi vor fi, fără excepţie, ridicaţi. Şi atunci, adio linişte, casă, grădină de zarzavat, nevastă, copii, găini, capre şi porci. Înţeleg limpede că aceşti borfaşi au tremurat nu pentru ei înşişi, ci pentru căminul lor, gândindu-se că, prin acţiunea mea, voi distruge totul. Probabil că şi-au spus: „Numai să nu ne complice viaţa! „Parcă-i văd ţinând un mic consiliu de război. Aş fi curios să ştiu cum au început discuţiile şi cum au rezolvat problema.

  Hotărârea mea este luată. Voi trece pe la Simon diseară şi-l voi invita la petrecerea de mâine, împreună cu familia; îl voi ruga să-l invite şi pe Alexandre, dacă poate veni. Trebuie să-i fac să creadă pe toţi că o femeie ca Maria reprezintă acum pentru mine cel mai frumos lucru din lume.

  Ascensorul mă scoate la aer curat. Îl întâlnesc pe Charlot, care se pregăteşte să coboare, şi îi spun: „Nu te-ai răzgândit în privinţa petrecerii de mâine? „

  — Nu, bineînţeles, Papillon.

  — O să-i invit atunci şi pe Simon, cu familia lui, şi pe Alexandre, dacă poate veni.

  Este viclean bătrânul Charlot. Mă priveşte drept în ochi şi-mi spune cu un aer amuzat: „Da, nu este o idee rea. „Şi, fără să mai aştepte un răspuns, intră în ascensorul care-l coboară în galeria de unde eu tocmai am urcat. Fac un ocol pe la depozit şi-l salut pe Simon.

  — Cum merge?

  — Merge bine.

  — Am trecut să te salut şi să te invit mâine, la masă, cu familia bineînţeles.

  — Cu plăcere. Ce sărbătoreşti? Eliberarea ta?

  — Nu, căsătoria. Am găsit o femeie, Maria din Callao, fata lui José.

  — Sincer, te felicit. Să fii fericit, frate, ţi-o doresc din toată inima, îmi strânge mâna cu putere şi plec. La jumătatea drumului o întâlnesc pe Maria, care venea în întâmpinarea mea, şi urcăm împreună spre castel, ţinându-ne de mijloc. Tatăl şi surorile ei vor veni mâine pe la ora zece să ajute la pregătirea ospăţului.

  — Cu atât mai bine, căci vor fi mai mulţi decât am crezut la început. Ce-a spus tatăl tău?

  — Mi-a spus: „Fii fericită, fata mea, dar nu-ţi face iluzii pentru viitor. Cunosc oamenii numai privindu-i. Bărbatul pe care l-ai ales este bun, dar nu va rămâne aici. Nu este un om care să se mulţumească cu viaţa noastră simplă. „

  — Ce i-ai spus?

  — Că voi face totul pentru a te păstra cât mai mult posibil.

  — Vino să te îmbrăţişez, Maria. Ai un suflet frumos. Să trăim prezentul, viitorul va decide pentru rest.

  După ce mâncăm, ne ducem la culcare, căci mâine trebuie să ne sculăm mai devreme ca s-o ajutăm pe Conchita să taie iepurii, să facă prăjituri, să caute vin etc. Noaptea este şi mai frumoasă, şi mai pasionantă, şi mai vrăjită decât prima. Maria, are, într-adevăr, foc în vene. Foarte repede este capabilă să provoace şi să mărească plăcerea pe care am făcut-o s-o cunoască. Ne-am iubit de atâtea ori şi cu o asemenea intensitate încât adormim lipiţi unul de altul.

  A doua zi, duminică, petrecerea este foarte reuşită. José ne felicită că vrem să trăim împreună şi surorile Mariei îi pun zeci de întrebări indiscrete la ureche. Simon a venit şi el cu familia. Şi Alexandre, care a reuşit să-şi găsească un înlocuitor pentru pază. Soţia lui este foarte simpatică, o fetiţă şi un băieţel frumos îmbrăcaţi îi însoţesc. Iepurele a fost delicios, iar prăjiturile, având parcă forma unor inimioare, au dispărut imediat de pe masă. Am dansat chiar după muzica de la radio, şi după un vechi gramofon, iar un fost ocnaş a cântat la acordeon toate cântecele la modă în Franţa acum douăzeci de ani: Bal d’ Oseaux etc.

  După mai multe coniacuri, le spun în franceză:

  — Ce-aţi crezut voi, borfaşilor? Că aveam chiar de gând să întreprind ceva?

  — Da, frate, îmi răspunde Charlot. Nu ţi-am fi spus nimic dacă nu vorbeai tu mai întâi, dar este sigur că te-ai gândit să umfli tona aia de aur. Răspunde cinstit, Papillon.

  — Ştiţi că rumeg o răzbunare de treisprezece ani. Înmulţiţi aceşti treisprezece ani cu trei sute şaizeci şi cinci de zile, cu douăzeci şi patru de ore şi cu şaizeci de minute şi încă nu veţi avea cifra exactă a numărului de ori în care mi-am promis că-i voi face să plătească factura pentru suferinţele mele, aşa că atunci când am văzut această masă de aur, în locul acela, m-am gândit cu adevărat că aş putea să întreprind ceva.

  — Şi apoi? întrebă Simon.

  — După aceea, am examinat situaţia pe toate părţile şi mi-a fost ruşine. Aş fi riscat să distrug fericirea voastră, a tuturor. Probabil că aş fi aruncat în aer tot ce-aţi construit voi. Am înţeles că fericirea voastră, la care sper să ajung şi eu într-o zi, valorează mai mult decât să fii bogat. Astfel, tentaţia de a şterpeli aurul şi-a luat zborul. Să fiţi siguri, vă dau cuvântul meu de onoare, că nu voi întreprinde nimic aici.

  — Ia te uită! spune Charlot, vesel. Putem să dormim în pace şi cât se poate de liniştiţi. Nici un borfaş de pe la noi nu va ceda în faţa ispitei. Trăiască Papillon! Trăiască Maria! Trăiască libertatea şi dragostea! Să trăiască şi înţelepciunea! Borfaşi am fost, borfaşi vom rămâne, dar numai pentru poliţai. Acum, incluzându-l şi pe Papillon, suntem cu toţii de acord că trebuie să rămânem curaţi!

  Au trecut şase luni de când mă aflu aici. Avea dreptate Charlot. În ziua aceea de sărbătoare am câştigat prima bătălie împotriva tentaţiei răului. Sigur, eram pe cale să mă îndepărtez, după evadare, de „calea putreziciunii”. Datorită vechilor mei tovarăşi de suferinţă, repurtasem o victorie importantă asupra răului din mine, renunţasem să fur acel milion de dolari. Ceea ce câştigasem, fără îndoială, era că nu voi fi tentat la fel de uşor, în viitor, de o nouă lovitură. După ce renunţasem la o astfel de avere, va fi greu ca ceva să mă facă să-mi schimb gândurile. Totuşi, nu prea sunt împăcat cu mine însumi. Ar trebui să câştig bani pe altă cale decât furând, sunt de acord, dar va trebui să fac rost de atât de mulţi încât să-mi ajungă să mă duc la Paris să le prezint factura! Şi pentru asta am nevoie de o groază de bani!

  Bum-ban, bum-ban, bum-ban! Pompele sug fără încetare apa care invadează galeriile. Căldura este mai puternică decât oricând. În fiecare zi îmi petrec opt ore în măruntaiele pământului. Acum lucrez de la ora patru dimineaţa până la prânz. Astăzi, când termin, trebuie să mă duc la Maria, la Callao. Picolino se află acolo de o lună de zile, căci medicul poate să-l examineze zilnic. Urmează un tratament şi este admirabil îngrijit de Maria şi surorile ei. Mă duc, deci, să-l văd şi să fac dragoste cu Maria, căci n-am văzut-o de opt zile şi am nevoie de ea, fizic şi moral. Găsesc un camion care mă duce până acolo.

  Plouă torenţial când, spre ora unu, ajung acasă. Toţi sunt aşezaţi la masă în afară de Maria, care era în picioare, lângă uşă, parcă aşteptându-mă.

  — De ce n-ai venit până acum? Au trecut opt zile! Eşti ud. Vino să te schimbi.

  „Mă duc în camera ei, mă dezbracă şi mă usucă cu un prosop mare. „Întinde-te pe pat” îmi spune. Şi facem dragoste acolo, în spatele uşii ce ne desparte de cei ce ne aşteaptă, fără să ne pese nici de ei, nici de nerăbdarea lor. Adormim şi Esmeralda, sora cu ochii verzi, vine să ne trezească încetişor, târziu, când s-a lăsat aproape noaptea.

  După o masă în familie, José îngândurat, îmi propune să facem o plimbare.

  — Enrique, i-ai cerut Şefului civil să solicite la Caracas suspendarea domiciliului tău forţat, nu-i aşa?

  — Da, José.

  — A primit răspunsul de la Caracas.

  — Bun sau prost?

  — Bun. Domiciliul forţat a luat sfârşit.

  — Maria ştie?

  — Da.

  — Ce spune?

  — Că i-ai spus că nu poţi rămâne la Callao. Când vei pleca? mă întreabă după un moment de tăcere.

  Cu toate că sunt emoţionat de această ştire, mă gândesc şi-i răspund imediat.

  — Mâine. Şoferul camionului cu care am venit mi-a spus că mâine merge spre Ciudad Bolivar.

  José îşi lasă capul în jos.

  — Amigo mio, îmi porţi pică?

  — Nu, Enrique. Ai spus mereu că nu vei rămâne. Dar sărmana Maria şi bietul de mine!

  — Te las, mă duc să-i spun şoferului, dacă-l găsesc.

  L-am găsit. Pleacă mâine, la ora nouă. Cum mai are un pasager, Picolino va călători alături de el în cabină, iar eu pe butoaiele goale de fier pe care le transportă. Mă duc la Şeful civil care-mi dă hârtiile şi care, ca un sufletist ce este, îmi dă câteva sfaturi şi-mi urează mult noroc. Apoi, trec pe la toţi cei pe care i-am cunoscut şi care m-au încurajat cu prietenia lor.

  Mai întâi la Caratal, de unde-mi iau cele câteva lucruri. Cu Charlot mă îmbrăţişez emoţionat. Conchita plânge. Le mulţumesc pentru minunata lor ospitalitate.

  — N-ai pentru ce, frate! Şi tu ai fi făcut la fel. Noroc. Şi dacă ajungi la Paris, să saluţi Montmartre din partea mea.

  — Îţi voi scrie.

  Apoi trec pe la Simon, Alexandre, Marcel, Andre. Mă reîntorc repede la Callao, îi salut pe toţi minerii căutători de aur sau diamante, camarazii mei din mină. Toţi, bărbaţi şi femei, îmi urează noroc din toată inima. Sunt foarte emoţionat şi-mi dau seama repede că dacă m-aş fi însurat cu Maria, ca Charlot şi ceilalţi, n-aş fi putut niciodată să mă smulg din acest adevărat Eden.

  Cel mai greu este cu Maria.

  Ultima noastră noapte de dragoste, amestec de plăcere şi de lacrimi, a fost de-o violenţă fără seamăn. Chiar şi mângâierile ne sfâşie. Drama este că trebuie să o fac să înţeleagă că nu are de ce să spere că mă voi întoarce. Cine ştie ce destin îmi rezervă îndeplinirea proiectelor mele?

  O rază de soare mă trezeşte. Este deja ora opt. Nu am curajul să rămân în casă nici măcar câteva minute ca să-mi beau cafeaua. Picolino, aşezat pe un scaun, scânceşte fără încetare. Esmeralda l-a spălat şi îmbrăcat. Le caut pe surorile Mariei. Nu le găsesc nicăieri. S-au ascuns pentru a nu mă vedea plecând. Numai José este îN. Pragul casei. Cu o îmbrăţişare cum obişnuiesc venezuelienii (o strângere de mână şi cu celălalt braţ pe după umeri) ne luăm rămas bun, el mai emoţionat decât mine. Eu sunt aproape mut, iar el nu-mi spune decât:

  — Să nu ne uiţi, căci noi nu te vom uita niciodată! Adio, Dumnezeu să te aibă în paza lui!

  Picolino, cu lucrurile lui curate strânse într-o bocceluţă, plânge tare şi, după agitaţia şi sunetele pe care le scoate, înţeleg că este disperat că nu poate să-şi exprime direct mulţumirile ce-i stau pe suflet. Îl trag după mine.

  Ajungem cu bagajele în mână acasă la şofer. Marea noastră plecare spre oraş începe cu o adevărată performanţă! Camionul este în pană. Nu putem pleca azi. Trebuie să aştepte un nou carburator. Nu există o altă soluţie. Ne întoarcem la Maria. Vă imaginaţi strigătele tuturor când ne văd revenind.

  — Dumnezeu este bun, Enrique, dacă a stricat camionul. Lasă-l pe Picolino aici şi du-te şi dă o raită prin sat, până pregătesc masa. Este curios, dar destinul tău pare să nu te ducă la Caracas.

  Plecând, nu pot să nu mă gândesc la această remarcă a Mariei. Sânt tulburat. Caracasul, marele oraş colonial, nu-l cunosc încă, dar mi-l imaginez, căci mi s-a vorbit mult despre el. Mă atrage, asta-i sigur, dar o dată ajuns acolo ce voi face?

  Merg încet prin piaţa din Callao, cu mâinile la spate. Căldura soarelui este apăsătoare. Mă apropii de un migdal, un arbore imens, cu frunzişul des, să mă protejez de soarele ăsta inuman. De trunchi sunt legaţi doi măgari pe care un bătrân îi încarcă. Zăresc nişte site din cele folosite de căutătorii de diamante şi ustensile asemănătoare unor pălării chinezeşti cu care căutătorii de aur spală nisipul aurifer. Privind aceste obiecte, noi pentru mine, continui să visez. În faţa acestui tablou patriarhal al unei vieţi calme şi liniştite, fără alte zgomote decât cele ale naturii, îmi imaginez cum trebuie să fie acum la Caracas, capitala atât de agitată care mă cheamă. Tot ceea ce mi s-a povestit până acum se transformă în imagini precise. Totuşi, de paisprezece ani nu am mai văzut un oraş mare! Fără îndoială că acum, deoarece pot să fac orice vreau, voi porni într-acolo fără întârziere.

  Capitolul 3 – Jojo la Passe.

  La naiba, un cântec în franceză! îl cântă bătrânul ăsta mic de statură. Ascult.

  Rechinii cei bătrâni sunt aici.

  Au simţit corpul omului.

  Unul ronţăie un braţ ca pe un măr.

  Celălalt trunchiul şi tra-la-la cel mai rapid, cel mai dibaci învinge.

  Adio, ocnaşule, trăiască dreptatea!

  Sunt uluit. Melodia este cântată încet, ca un recviem. Dar „tra-la-la” -ul răsună cu o veselie ironică, „iar „trăiască dreptatea” pe tonul zeflemist folosit în foburgurile pariziene când vorbeşti despre un adevăr ce li se pare doar unora indiscutabil. Numai că trebuie să fii de acolo ca să simţi ironia.

  Îl privesc cu atenţie pe bătrân. Înalt de-o şchioapă, are de fapt 1,55 metri, aşa cum am să aflu mai târziu. Este unul dintre cei mai pitoreşti foşti ocnaşi pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc. Părul alb, cu cotleţi grizonaţi. Un pantalon de blugi, o curea lată de piele groasă, un toc lung din care se zăreşte un mâner curbat îi atârnă în dreapta. Mă apropii de el. Cum este cu capul descoperit –pălăria îi este pe undeva pe jos –pot să-i disting bine fruntea largă, plină de pete mai roşii decât cele de pe pielea unui bătrân pirat răscoaptă de soare. Sprâncenele-i sunt atât de lungi şi de stufoase încât sunt sigur că trebuie să şi le pieptene. Pe sub ele, nişte ochi de oţel gri-verzui, adevărate sfredele, mă examinează rapid. Nici n-am făcut câţiva paşi că-mi spune:

  — Vii de la ocnă, sunt la fel de sigur de asta cum sunt că mi se spune La Passe 3

  — Ai dreptate. Mie mi se spune Papillon 4

  — Jojo la Passe, se recomandă el.

  Îmi întinde mâna şi o strânge pe a mea cu sinceritate, fără prea mare forţă, aşa cum fac bărbaţii adevăraţi, nici prea tare ca să-ţi sfărâme oasele, cum fac cei înfumuraţi, dar nici prea slab, ca ipocriţii şi cei lipsiţi de vlagă. Îi spun:

  — Hai să bem ceva la bar. Fac cinste.

  — Nu, vino la mine. Căsuţa albă, din faţă. Se numeşte Belleville, ca şi cartierul în care am copilărit. O să putem trăncăni mai în linişte.

  Interiorul este curat, foarte curat chiar. Este domeniul soţiei lui, o femeie tânără, poate de douăzeci şi cinci de ani. El, Dumnezeu ştie. Cel puţin şaizeci. O cheamă Lola şi este o venezueliană cu tenul mai.

  — Fiţi binevenit, îmi urează ea cu un surâs primitor.

  — Mulţumesc.

  — Bem un lichior de anason? mă întreabă Jojo. Un corsican mi-a adus două sute de pliculeţe din Franţa. Să vezi cât este de bun.

  Lola ne serveşte şi Jojo dă pe gât, dintr-o duşcă, trei sferturi din pahar.

  — Ei? mă întreabă privindu-mă în ochi.

  — Ce? Doar nu crezi că-ţi voi povesti viaţa mea?

  — Bine, frate, dar Jojo la. Passe nu-ţi spune nimic?

  — Nu.

  — Cât de repede eşti uitat. Cu toate astea eram cineva printre ocnaşi. Nu era nimeni în stare să dea şapte sau unsprezece ca mine, cu zarurile puţin pilite, dar nu garnisite cu plumb, bineînţeles. Asta nu s-a petrecut ieri, este adevărat, dar suntem oameni, lăsăm urme, intrăm în legendă şi toate astea, după câte văd, s-au uitat în câţiva ani. Chiar nu ţi-a vorbit nimeni de mine?

  Era foarte scandalizat.

  — Sincer să fiu, nu.

  Din nou, sfredelul privirii lui mă străpunge.

  — Ai stat puţin la ocnă, nu prea ai moaca ălora.

  — Treisprezece ani în total, cu ocna de la El Dorado, crezi că înseamnă puţin?

  — Nu se poate. De abia se văd semnele şi doar un alt ocnaş poate ghici că vii de acolo. Şi unul care nu prea este fizionomist s-ar putea chiar înşela. Ai dus-o bine la ocnă, nu?

  — N-a fost uşor. Insulele, Recluziunea…

  — Fleacuri, frate, fleacuri! Insulele? O colonie de vacanţă, unde nu lipseşte decât un cazinou! Am înţeles, domnule. Pentru dumneata ocna a însemnai doar briza din largul mării, langustinele, pescuitul, nu tu ţânţari, şi, din când în când, fundul unuia sau… nevasta unui gardian cam neglijată de cretinul de bărbat!

  — Totuşi, ştii…

  — Ţţţ… nu mai insista! Cunosc. Nu am fost în Insule, dar mi s-a povestit.

  O fi poate pitoresc tipul, dar simt cum începe să-mi sară muştarul. Reia:

  — Ocnaşii, adevăraţii ocnaşi îi afli Ia kilometrul 24. Nu-ţi spune nimic asta? Nu, sigur că nu. Cu faţa pe care o ai este clar că n-ai fost pe acolo! Ei bine, frate, eu am fost. O sută de bărbaţi, toţi cu pântecăraie. Nu se mai ţin pe picioare, unii stau culcaţi, alţii gem ca nişte câini. Jungla este acolo, în faţa lor, ca un zid. Dar ei nu sunt în stare să dărâme zidul, căci zidul este mai puternic decât ei. Nu este o colonie de muncă. După cum spune Administraţia penitenciară este ca un lighean ascuns în pădurea guyaneză, în care se aruncă oameni ce nu vor mai ieşi niciodată de acolo. Lasă-te, Papillon, nu mai insista, frate! Cu mine nu ţine! Nu ai nici privirea unui câine bătut, nici obrajii scofâlciţi de foame ai unui condamnat pe viaţă, nici înfăţişarea unei zdrenţe umane scăpată ca prin minune din acest infern, a cărei figură a fost gravată parcă cu acul ca să i se aplice o mască de bătrân pe un obraz încă tânăr. Nu ai nimic din toate astea. Deci, diagnosticul meu este infailibil: pentru tine ocna a fost egală cu o vacanţă însorită.

  Ce insistent este tipul! Mă întreb cum se va termina întâlnirea asta.

  — Pentru mine, ţi-am spus, ocna înseamnă ligheanul de unde nimeni nu poate scăpa, infecţia produsă de amibe, diareea care te distruge încetul cu încetul. Sărmanul de tine, Papillon! îţi repet, nici nu ştii ce înseamnă cu adevărat ocna. Frate, descrierea asta este mai mult decât adevărată, eu n-aş fi putut s-o fac atât de bine, dar l-am citit pe Albert Londres şi el a scris exact cum ţi-am spus.

  Îl privesc cu atenţie pe acest omuleţ plin de energie, calculând cel mai bun unghi ca să-i bag pumnul în gură, dar, dintr-o dată, îmi schimb părerea şi mă hotărăsc să devenim prieteni. Nu-i nevoie să mă enervez, poate voi avea cândva nevoie de el.

  — Ai dreptate, Jojo. O nimica toată anii ăştia de ocnă, căci sunt încă în formă şi doar un bun cunoscător îşi poate da seama de unde vin.

  — Bine, de acord. Şi cu ce te ocupi acum?

  — Lucrez în mina de aur La Mocupia, cu optsprezece bolivari pe zi, dar pot să mă duc unde vreau. Domiciliul meu forţat a luat sfârşit.

  — Pariez că vrei să te duci la Caracas şi să-ţi continui aventurile.

  — Este adevărat. Asta îmi doresc.

  — Dar Caracasul este un oraş mare şi acolo aventura înseamnă din nou lovituri riscante. De abia ai scăpat şi vrei să te şi întorci la închisoare?

  — Am o factură foarte încărcată de prezentat celor care m-au trimis la ocnă: poliţişti, martori, procuror. Treisprezece ani pentru un delict pe care nu l-am comis, şi Insulele, oricare ar fi părerea ta despre ele; în plus, Recluziunea de la Saint-Joséph, unde am trăit cele mai groaznice chinuri pe care le poate inventa un sistem penitenciar. Nu trebuie să uiţi că am fost condamnat la douăzeci şi patru de ani.

  — Ei, drace! Ţi-au furat toată tinereţea. Eşti cu adevărat nevinovat sau baţi iarăşi câmpii?

  — Nevinovat, Jojo. Jur pe amintirea mamei mele.

  — Asta-i bună! înţeleg că nu-i uşor să înghiţi aşa ceva. Dar dacă vrei să faci rost de biştari ca să-ţi rezolvi afacerile, n-ai nevoie să te duci la Caracas. Vino cu mine.

  — Unde?

  — La diamante, frate, la diamante! Statul este generos aici. Este singura ţară din lume unde poţi să te duci să cauţi de capul tău, în măruntaiele pământului, aur sau diamante. O singură condiţie: să nu utilizezi mijloace mecanice. Singurele admise sunt lopata, târnăcopul şi sita.

  — Şi unde se găseşte acest adevărat El Dorado? Nu cel de unde vin, bineînţeles.

  — Departe, departe în junglă. La câteva zile de mers cu catârul, cu piroga, apoi pe jos, cu tot materialul în spate.

  — Treaba nu e simplă!

  — Oricum, Papillon, este singura şansă ca să pui mâna pe mulţi biştari. Dacă dai de o „bombă”, eşti un om făcut. Ai în palmă toate gagicile care se lăfăie în mătăsuri. Sau mijlocul de-a te duce să-ţi prezinţi factura.

  Şi Jojo nu se mai opreşte din povestit. Ochii îi strălucesc, este excitat şi pasionat. Îmi explică, ceea ce ştiam deja de la mină,. Că o „bombă” este o mică suprafaţă de pământ, nu mai mare decât o basma, unde, prin nu se ştie ce miracol al naturii, se găsesc grupate o sută, două sute, cinci sute, până la o mie de carate de diamante. Dacă un căutător descoperă o astfel de „bombă” într-un loc singuratic imediat începe goana. Ca şi cum ar fi preveniţi printr-un sistem telegrafic supranatural, încep să apară imediat căutători din toate cele patru puncte cardinale. Zeci, apoi o sută, apoi o mie… Amuşinează aurul şi diamantele ca nişte câini înfometaţi ce simt osul sau o bucată de carne. Uneori este de ajuns chiar ca un căutător să, găsească ceva mai multe diamante decât de obicei ca să înceapă goana.

  În momentul acela sosesc din nord, din sud, din vest, din est indivizi de toate naţionalităţile. Mai întâi venezuelieni. Oameni simpli, fără vreo meserie, care s-au săturat să câştige doisprezece bolivari pe zi săpând şanţuri pentru oricine. Atunci ascultă cântecul sirenelor din junglă. Nu mai vor ca familiile lor să trăiască în nişte coşmelii şi, ştiind bine că se duc să lucreze într-un climat şi într-o atmosferă îngrozitoare, cu soarele deasupra capului tot timpul, se condamnă singuri la câţiva ani de infern. Dar nevestele lor, cu banii pe care ei îi trimit, vor trăi într-o casă luminoasă şi spaţioasă, copiii vor fi bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, se vor putea duce la şcoală şi chiar la universitate.

  — Cu ceea ce iau dintr-o „bombă”?

  — Nu fi cretin, Papillon! Cel ce descoperă o „bombă” nu mai revine niciodată la mină. Este bogat pentru tot restul zilelor lui, dacă bucuria nu-l face să înnebunească încât să-i dea catârului să mănânce bancnote de o sută de bolivari muiate în lichior de chimen sau de anason. Nu, muncitorul despre care îţi vorbesc omul ăsta simplu, va găsi în fiecare zi doar diamante mici, chiar minuscule. Dar acest puţin reprezintă de zece sau cincisprezece ori mai mult decât câştigă la oraş. Mai mult, ca să trăiască se lipseşte de multe, pentru că acolo totul se plăteşte în aur sau diamante. Dar, procedând astfel, familia lui poate să trăiască mai bine ca înainte.

  — Şi ceilalţi?

  — De toate rasele. Brazilieni, guyanezi, englezi, tipi din Trinidad, care şi-au părăsit cu toţii pământurile lor mizere ca să lucreze în uzine, pe plantaţii de bumbac sau altceva, sperând că vor ajunge „să câştige ceva mai mult. Şi, apoi, sunt adevăraţii aventurieri, cei ce nu pot trăi decât în spaţii nemărginite, care joacă totul pentru a câştiga Marele Loz: italieni, englezi, spanioli, francezi, portughezi, tipi de peste tot. La dracu! nu poţi să-ţi dai seama ce înseamnă această faună care se îmbulzeşte spre aceste adevărate pământuri ale făgăduinţei, unde Bunul Dumnezeu, care a adus aici peştii piraia, anaconda, ţânţarii, malaria, febra galbenă, a răspândit totodată pe suprafaţa pământului aur, diamante, topaze, smaralde şi alte de-alde astea. Este o adevărată goană a aventurierilor din lumea întreagă care, în gropi cu apa până la brâu, cu o energie care îi face să nu simtă nici soarele, nici ţânţarii, nici foamea, nici setea, sapă, smulg, zdrobesc tot ceea ce găsesc în acest pământ cleios pe care-l spală de zeci de ori şi-l trec la nesfârşit prin site ca să găsească diamantele. În plus, frontierele Venezuelei sunt imense şi nu vei da peste nimeni în junglă care să-ţi ceară actele. Deci, pe lângă atracţia diamantelor, siguranţa că poţi fi într-adevăr liniştit în privinţa sticleţilor. Un loc mult visat pentru a răsufla puţin când eşti urmărit.

  Jojo se opreşte. Nu a uitat să-mi spună nimic, ştiu acum totul. După un minut de reflecţie, îi spun:

  — Du-te singur, Jojo. Nu mă văd prea bine în munca asta de titan. Trebuie să ai chemare, să crezi ca într-un Dumnezeu în descoperirea unei „bombe” pentru a rezista într-un astfel de infern! Da, du-te singur. „Bomba” o voi căuta la Caracas.

  Din nou ochii lui necruţători mă examinează rapid

  — Am înţeles, nu te-ai schimbat. Vrei să ştii ce gândesc exact despre tine?

  — Dă-i drumul.

  — Pleci din Callao pentru că eşti bolnav ştiind că la mina La Mocupia există o grămadă de aur aproape nepăzită. Da sau nu?

  — Da.

  — Nu te atingi de ea pentru că nu vrei să complici viaţa foştilor ocnaşi care trăiesc retraşi aici. Da sau nu?

  — Da.

  — Şi te gândeşti că, pentru a găsi „bomba” acolo unde-ţi spun eu, sunt puţini aleşi dintre cei mulţi chemaţi. Da sau nu?

  — Exact.

  — Preferi să găseşti „bomba” la Caracas, gata pregătită, cu diamantele prelucrate, la un bijutier sau la un angrosist de pietre preţioase.

  — Poate, nu sunt sigur. Rămâne de văzut.

  — Eşti într-adevăr un aventurier pe care nimic nu-l poate cuminţi

  — Nu ştiu încă. Dar nu uita treaba aia care mă torturează fără încetare: răzbunarea, Pentru ea cred că aş face orice.

  — Aventură sau răzbunare, ai nevoie de biştari. Atunci, vino în junglă cu mine. Vei vedea. Este formidabil.

  — Cu lopata şi târnăcopul? Nu-i pentru mine!

  — Papillon, eşti bolnav? Sau faptul că de ieri ştii că te poţi duce unde vrei te-a tâmpit?

  — Nu prea cred.

  — Totuşi, ai uitat principalul: numele meu, Jojo la Passe.

  De acord, eşti un jucător încercat, dar nu văd legătura cu proiectul de-a munci ca nişte animale.

  — Nici eu, spuse, tăvălindu-se de râs.

  — Cum, nu ne ducem la mină să scoatem diamantele din pământ? Atunci de unde le vom lua?

  — Din buzunarele minerilor.

  — Cum?

  — Jucând toată noaptea şi pierzând din când în când.

  — Am înţeles, frate, când plecăm?

  — Aşteaptă-mă doar un minut.

  Foarte mulţumit de efectul pe care l-a produs, se scoală liniştit, trage masa în mijlocul camerei, o acoperă cu o pătură de lână şi scoate şase perechi de zaruri: „Priveşte-le bine. „Le examinez cu toată atenţia. Nu au miezul din plumb.

  — Poate să spună cineva că sunt trucate? Da sau nu? -Nu, nimeni.

  Dintr-o punguliţă de postav scoate un şubler şi mi-l întinde.

  — Măsoară.

  Una dintre faţete a fost pilită cu mai puţin de o zecime de milimetru şi lustruită cu grijă. Nu-ţi dai seama de asta.

  — Încearcă să dai şapte sau unsprezece.

  Arunc zarurile. Nu reuşesc nici şapte, nici unsprezece.

  — Acum este rândul meu.

  Jojo face un mic pliu păturii. Ia zarurile cu vârful degetelor.

  — Asta se numeşte pensetă, îmi spune. Arunc zarurile. Şi iată şapte! Şi unsprezece! Şi şapte! Vrei şase? Pac, iată şase! Şase din patru şi doi, sau din cinci şi unu? Şi iată, domnul este servit!

  Rămân cu gura căscată. N-am mai văzut o astfel de chestie, este extraordinar. Nu se observă absolut nimic.

  — Frate, de când mă ştiu am jucat zaruri. La vârsta de opt ani, în Montmartre, îmi începeam cariera. Mi-am permis, frate, să dau eu astfel de zaruri, ştii unde? Pe postavul biliardului din Gara de est, pe timpul lui Roger Sole şi compania.

  — Îmi aduc aminte. Erau nişte tipi ciudaţi pe acolo

  — Mie-mi spui! în afară de gangsteri înarmaţi, proxeneţi, spărgători, mai făceau parte din clientelă şi sticleţi la fel de celebri ca Jojo le Beau, sticletele proxenet din Madeleine, şi specialişti din brigada de jocuri de noroc Ei bine, erau la fel de fraieri ca şi ceilalţi. Atunci, îţi dai seama că nu este periculos să-i învârt pe degete pe căutătorii de aur şi diamante din junglă.

  — Desigur.

  — Fii atent, însă, că cele două locuri sânt la fel de periculoase.

  Jucătorii de la Gara de est trăgeau tot atât de repede ca şi minerii de aici. Cu o singură diferenţă: la Paris, tragi şi dispari. La mină, tragi şi rămâi pe loc. Nu există sticleţi, minerii fac legea.

  Se opreşte, dă pe gât paharul şi spune încet: „Papillon, vii cu mine? „

  Reflectez un moment, nu prea mult. Aventura mă tentează. Este riscantă, fără îndoială, căci tipii de pe acolo nu sunt nişte inocenţi. Dar s-ar putea să câştig biştari buni. Haide, Papillon mizează pe Jojo. Şi îi răspund:

  — Când plecăm?

  — Mâine după-amiază, dacă vrei, după ce se lasă puţină răcoare, la ora cinci. Numai cât să adun uneltele. Vom călători mai întâi noaptea. Ai o armă?

  — Nu.

  — Nici un cuţit bun?

  — Nu.

  — Nu-ţi face griji. Mă ocup eu de asta. Ciao!

  Mă întorc acasă şi mă gândesc la Maria. Sigur că va prefera să mă duc în junglă, decât la Caracas. Îl voi lăsa aici pe Picolino şi, mâine la drum, spre diamante! Şi şapte, şi unsprezece! Once, siete! Seven, eleven!… Am înţeles, va trebui doar să învăţ cifrele în spaniolă, engleză, braziliană şi italiană. În ceea ce priveşte restul, vom vedea.

  Acasă, îl găsesc doar pe José. Îi spun că m-am răzgândit, că las Caracasul pentru mai târziu şi că plec cu un bătrân francez cu părul alb, Jojo, la căutătorii de diamante.

  — În ce calitate îl întovărăşeşti?

  — Ca asociat, evident.

  — Le dă întotdeauna asociaţilor săi jumătate din câştig.

  — Aşa-i regula? Ştii cumva câţi au lucrat cu el până acum?

  — Vreo trei.

  — Au adunat mulţi bani?

  — Nu ştiu. Dar s-ar putea… Toţi au făcut cu el trei sau patru expediţii.

  — Şi după aceea?

  — După? Nu s-au mai întors.

  — De ce? Au rămas acolo?

  — Nu, au murit.

  — Ah, s-au îmbolnăvit?

  — Nu, au fost omorâţi…

  — Ah!… Jojo a avut baftă dacă a reuşit să scape întotdeauna.

  — Da, pentru că este un mare şmecher. El nu câştigă niciodată prea mult, îl lasă pe asociatul lui să câştige.

  — Îmi dau seama. Deci, celălalt este în pericol, nu el. Este bine de ştiut, José. Îţi mulţumesc.

  — Sper că n-ai să mai pleci acum când ştii toate astea?

  — O ultimă întrebare. Dar răspunde-mi cinstit; există, cu adevărat vreo posibilitate să revii cu mulţi bani după două sau trei expediţii?

  — Desigur.

  — Deci Jojo este bogat. De ce se întoarce acolo? L-am văzut încărcându-şi măgarii.

  — În primul rând, ţi-am spus, el nu riscă nimic. În al doilea, sunt sigur că nu vroia să plece. Măgarii sunt ai socrului lui. S-a hotărât să se ducă din nou la diamante după ce te-a întâlnit.

  — Dar materialul pe care-l încărca?

  — Cine-ţi spune că era pentru el?

  — Oho! Ce sfat poţi să-mi mai dai?

  — Să nu pleci.

  — Nu asta aşteptam de la tine. Sunt hotărât să mă duc. Altceva. José Iasă capul în jos, ca atunci când te reculegi. Trece un minut interminabil. Când şi-l ridică, faţa i s-a luminat, ochii îi strălucesc şi, încet, parcă detaşând silabele, îmi spune:

  — Ascultă sfatul unui om care cunoaşte bine această lume aflată în afara oricăror legi: de fiecare dată când se ajunge la sume enorme, când cantitatea de diamante din faţa ta este cu adevărat impresionantă şi jocul este înfierbântat, ridică-te imediat, când nimeni nu se aşteaptă la asta, şi ia-ţi câştigul. Le spui că te doare burta şi că te duci la privată. Bineînţeles că nu mai revii la joc, iar în noaptea aceea nu mai dormi la tine, ci în altă parte.

  — Nu-i rău, José. Şi un alt sfat?

  — Cu toate că acolo, la mină, cumpărătorii de diamante plătesc mai puţin decât la Callao sau la Ciudad Bolivar, tu să-ţi vinzi zilnic diamantele pe care le-ai câştigat. Dar să nu încasezi banii. Cere-le să-ţi dea chitanţe pe numele tău, pe care să le poţi încasa la Callao sau la Ciudad Bolivar. Faci la fel cu bancnotele străine. Spui că ţi-e frică să nu pierzi într-o zi tot ce-ai câştigat şi că, păstrând doar puţin la tine, nu rişti nimic. Şi asta să le-o spui tuturor, ca să se ştie.

  — Deci, făcând mereu aşa, am şanse să revin.

  — Da, ai şanse să te întorci în viaţă, dacă Dumnezeu o doreşte.

  — Mulţumesc, José. Buenas noches.

  În braţele Mariei, sătul de dragoste, cu capul pe umărul ei, îi simt răsuflarea mângâindu-mi obrazul. În întuneric, înainte de-a închide ochii, văd în faţa mea o mare grămadă de diamante. Încetişor, ca şi cum m-aş juca cu ele, le adun şi le pun în săculeţul de pânză pe care-l poartă de obicei minerii. Apoi, mă ridic dintr-un salt şi îi spun lui Jojo, după ce privesc în jurul meu: „Păstrează-mi locul, mă duc la privată. Revin imediat! „Adorm, gândindu-mă la ochii plini de şiretenie ai lui José, strălucitori şi luminoşi, cum numai fiinţele care trăiesc în mijlocul naturii pol să-i aibă.

  Dimineaţa trece repede. Totul este în regulă. Picolino rămâne aici. Va fi bine îngrijit. Îi îmbrăţişez pe toţi. Maria este bucuroasă. Ştie că, ducându-mă la mina de diamante, vă trebui să mai trec pe aici la întoarcere, în timp ce Caracasul nu-i mai trimite niciodată înapoi pe bărbaţii care se duc să trăiască acolo.

  Maria mă însoţeşte până la locul întâlnirii. Este ora cinci după-amiază. Jojo este acolo în plină formă.

  — Salut, frate. Totul e în regulă? Eşti punctual, asta-i bine. Într-o oră apune soarele, aşa că n-o să avem probleme. Noaptea nu se găseşte nimeni care să te urmărească; asta-i sigur.

  O sărut pe drăguţa mea şi mă sui pe catâr. Jojo îmi strânge dârlogii şi, când s-o luăm din loc, Maria îmi şopteşte:

  — Mio amor, nu uita, în special, să te duci la privată când trebuie! Izbucnesc în râs şi, cu o lovitură de călcâi, îmi îndemn catârul s-o ia din loc.

  — Vicleană mică, asculţi pe la uşi!

  — Când iubeşti, este normal.

  Iată-ne plecaţi. Jojo pe un cal şi eu pe catâr. Jungla este străbătută de drumeaguri numite, „piques”. Sunt un fel de culoare care au mai puţin de doi metri lăţime, care au fost făcute încetul cu încetul în vegetaţie şi sunt întreţinute cu ajutorul macetei de către cei ce trec pe acolo. La dreapta şi la stânga sunt mărginite de două faleze de verdeaţă. Pe deasupra, o boltă formată din milioane de plante, prea înaltă însă pentru a putea fi tăiată cu maceta, chiar dacă stai în picioare pe un cal. Aceasta este selva, cum se numeşte aici pădurea tropicală. Este formată prin îmbinarea a două feluri de vegetaţie. Mai întâi, o încâlceală de liane, de arbori şi de tot felul de plante care nu depăşesc şase metri înălţime. Apoi, peste ele, între douăzeci şi treizeci de metri, marile şi maiestuoasele coroane ale arborilor giganţi care se ridică tot mai sus ca să ajungă la razele soarelui. Dar dacă vârful le este scăldat de lumină, frunzişul foarte dens al ramurilor lor formează un veritabil ecran care nu lasă să se strecoare decât o lumină foarte difuză. Această minune a naturii care este pădurea tropicală explodează parcă de peste tot. Astfel, ca să mergi călare printr-un asemenea culoar, trebuie să ţii cu o mână frâiele şi cu maceta în cealaltă să tai fără întrerupere tot ceea ce te împiedică să înaintezi. Un drumeag puţin frecventat pare totuşi, aproape întotdeauna, bine întreţinut.

  Nimic nu-i dă omului mai mult senzaţia de libertate decât jungla, atunci când se află în mijlocul ei bine înarmat. Are sentimentul că face parte din natură ca şi animalele sălbatice. Se deplasează cu prudenţă, dar şi cu o încredere în el nelimitată. Se simte în elementul lui cel mai profund, toate simţurile îi sunt în alertă, auzul, mirosul, ochiul analizează tot ce mişcă în jurul lui. Numai un singur duşman contează în junglă: fiara fiarelor, cea mai inteligentă, cea mai crudă, cea mai rea, cea mai lacomă, cea mai odioasă, dar şi cea mai minunată: omul.

  Am mers toată noaptea destul de bine. Dar dimineaţa, după ce am băut puţină cafea din termos, iată că imbecilul ăsta de catâr începe să se lenevească şi rămâne cam cu o sută de metri în urma lui Jojo. Am încercat să-l stimulez lovindu-l sau înfigându-i tot felul de ţepuşe în spate, dar n-am nici un fel de succes. Ca să mai pună paie pe foc, Jojo mă ia peste picior: „Nu ştii să călăreşti, frate! Totuşi, este simplu! Ia te uită! „De abia îşi atinge mârţoaga cu călcâiul, că şi porneşte în galop. Atunci, Jojo se înalţă în scări şi strigă: „Sunt căpitanul Cook. „Sau: „Hei, Sancho, vii? Nu reuşeşti să te ţii de stăpânul tău Don Quijote? „

  Asta mă scoate din sărite şi încerc, prin toate mijloacele, să-l fac pe catâr să meargă mai repede. În sfârşit, am o idee pe care o găsesc uluitoare şi, într-adevăr, catârul începe să galopeze. I-am pus în ureche un chiştoc de ţigară aprins. Fuge ca un cal pur sânge, iar eu jubilez, depăşindu-l chiar şi pe „căpitanul Cook”, pe care-l salut cu respect. Dar asta nu durează mult, căci catârul ăsta este un parşiv. Dintr-o singură lovitură, mă izbeşte de un copac, gata să-mi rupă piciorul, şi mă trezesc cu fundul pe pământul plin de spini şi de nu ştiu ce fel de plante. Şi cretinul ăsta de Jojo, care râde ca şi cum ar avea douăzeci de ani, uitând cu totul că el şi Mathusalem s-au născut în aceeaşi zi!

  Nu mai vorbesc de urmărirea măgarului (două ore!), de loviturile lui de copită, de pârţurile şi de toate celelalte… În sfârşit, la capătul puterilor, cu fundul tot numai spini, mort de căldură şi de oboseală, reuşesc să mă caţăr pe spatele acestui descendent al măgarului breton. De data asta poate merge cum vrea, eu nu-l voi mai sâcâi în nici un fel. Primul kilometru nu l-am parcurs şezând, ci culcat pe burtă, cu fundul în sus, încercând să-mi smulg spinii care mă ardeau ca focul.

  A doua zi, îl abandonăm pe încăpăţânatul ăsta la o posada, un loc de popas. Două zile cu piroga, apoi un marş de-o zi, cu bagajul în spate, şi ajungem la mina de diamante.

  Îmi las bagajul jos, pe o masă din lemn, într-o locantă în aer liber. Nu mai pot de oboseală şi, pentru un fleac, aş fi în stare să-l sugrum pe loc pe bătrânul Jojo, care, cu numai câţiva stropi de transpiraţie pe frunte, mă contemplă batjocoritor.

  — Ei, frate, merge?

  — Da, frate, merge. De ce n-ar merge? Doar o întrebare, de ce m-ai pus să car o zi întreagă o lopată, un târnăcop şi o sită, dacă nu vom face pe minerii?

  Jojo ia un aer întristat.

  — Papillon, mă dezamăgeşti. Gândeşte-te. Dacă cel ce vine aici n-ar avea aceste unelte, pentru ce-ar veni atunci? Este întrebarea pe care şi-ar pune-o sutele de perechi de ochi, care, printre scândurile sau tăbliile barăcilor, te privesc făcându-ţi intrarea în sat. Cu echipamentul pe care-l duci, nu te întreabă însă nimeni nimic. Ai înţeles?

  — Înţeles, frate.

  — Dar gândeşte-te ce se va întâmpla cu mine, care nu am nici un fel de ustensile. Imaginează-ţi că sosesc cu mâinile în buzunare şi că organizez doar jocul, fără să fac nimic altceva. Ce-ar spune minerii şi gagicile lor, hei, Papi? Şi-ar da seama că bătrânul francez este un jucător profesionist. Or, ai să vezi ce-am sĂ. Fac. Dacă sunt norocos, am să găsesc pe aici o motopompă de ocazie, dacă nu, mi-o comand. În plus, mai fac rost de vreo douăzeci de metri de furtun şi de două sau trei „sluces”. Un „sluce” este o cutie lungă de lemn având mai multe despărţituri cu găuri. Nămolul supt de pompă este aruncat în acest soi de aparat, cu ajutorul căruia o echipă de şapte oameni poate să spele de cincizeci de ori mai mult pământ decât reuşeşte să facă o echipă de doisprezece oameni muncind cu mijloace arhaice. Şi ăsta nu-i considerat încă un „mijloc mecanic”. Ca proprietar al pompei, pe de-o parte iau 25% din recolta de diamante, iar pe de altă parte îmi justific prezenţa aici. Nimeni nu poate spune că trăiesc din joc, deoarece trăiesc din câştigul pe care mi-l aduce pompa. Dar cum sunt şi jucător, joc noaptea. Este normal, deoarece eu nu muncesc în mină. Te-ai prins?

  — Este foarte clar şi cinstit.

  — Îmi face plăcere ce-mi spui. Două frescos, Señora!

  O mătuşă voluminoasă, dar atrăgătoare, cu pielea puţin închisă la culoare, ne aduce câte un pahar cu o apă ciocolatie în care plutesc un cub de gheaţă şi o felie de lămâie.

  — Opt bolivari, hombres.

  — Mai mult de doi dolari! Pe naiba, viaţa nu-i prea ieftină prin coclaurile astea!

  Jojo plăteşte.

  — Cum merge pe aici? întreabă el.

  — Aşa şi aşa.

  — Se găsesc sau nu?

  — Lume, destulă. Dar diamante puţine, foarte puţine. De trei luni de când s-a descoperit locul ăsta s-au îmbulzit pe-aici vreo patru mii de oameni. Sunt prea mulţi pentru aşa puţine diamante. Şi el, adaugă ea, arătându-mă cu bărbia. German sau francez?

  — Francez. Este cu mine.

  — Sărmanul!

  — De ce sărmanul? o întreb.

  — Pentru că eşti prea tânăr şi frumos ca să mori. Cei ce vin cu Jojo n-au noroc niciodată.

  — Tacă-ţi fleanca, băbătio! Haide Papi, o luăm din loc.

  Când ne ridicăm să plecăm, mătuşica îmi spune: „Ai grijă de tine. „.

  Bineînţeles că n-am spus nimic despre ce aflasem de la José, aşa că Jojo este foarte mirat că nu dau atenţie vorbelor bătrânei. Simt că aşteaptă de la mine întrebări ce nu vin. Pare dezorientat şi-mi aruncă din când în când priviri piezişe.

  După ce-a sporovăit cu unul şi cu altul, Jojo a găsit repede o baracă. Trei cămăruţe, inele ca să ne agăţăm hamacele, cutii de carton… Pe una dintre ele se află sticle goale de bere şi de rom, pe o alta un lighean cu emailul sărit şi o stropitoare cu apă. Sunt întinse sfori pe care poţi să-ţi pui lucrurile. Podeaua este din pământ bătătorit, foarte curată. Pereţii despărţitori sunt făcuţi din cutii de ambalaj. Se mai poate încă citi pe ele: Savon Camay, Aceite Branca, Lait Nestlé ele. Fiecare cameră are cam trei metri pe trei. Nu există ferestre. Mă sufoc şi-mi scot cămaşa.

  Jojo se întoarce şi tresare.

  — Nu eşti sănătos la minte? Dacă intră cineva? Pe lângă mutra ta dubioasă, dacă îţi mai arăţi şi tatuajele ar fi ca şi cum ai trâmbiţa că eşti un răufăcător, frate! Te rog, fii la locul tău!

  — Dar, Jojo, mă sufoc.

  — O să-ţi treacă. Este doar o chestiune de obişnuinţă. Înainte de toate, ţinuta, Dumnezeule! Trebuie să ai ţinută!

  Mă abţin să nu râd. Este o figură Jojo ăsta! Scoatem un perete despărţitor şi facem din două camere una singură, mai mare.

  — Aici va fi cazinoul, spuse Jojo, râzând.

  Camera are acum şase metri pe trei. Măturăm pământul, ne ducem să căutăm trei lăzi din lemn, rom şi pahare din carton. Aştept cu nerăbdare să văd cum va decurge jocul.

  Aşteptarea nu-mi este de prea lungă durată. După ce-am vizitat câteva „localuri” nenorocite, pentru „a lua contact”, cum spune Jojo, toată lumea ştie că diseară, la ora opt, se va desfăşura la noi o partidă de passe-anglaise. Ultimul „local” vizitat este o baracă mică, cu două mese în aer liber, patru bănci şi o lampă cu carbid care atârnă de acoperişul improvizat din ramuri de copac. Proprietarul, un uriaş roşcat, fără vârsta, ne serveşte punciurile fără să scoată o vorbă, Când să plecăm, se apropie de mine şi-mi spune în franceză: „Nu ştiu cine eşti şi nici nu vreau să ştiu. Vreau să-ţi dau doar un sfat: în ziua în care vei dori să dormi aici, poţi veni. Voi veghea asupra ta! „

  Cu toate că vorbeşte o franceză bizară, după accent îmi dau seama că trebuie să fie din Corsica.

  — Corsican?

  — Da, Şi tu ştii că un corsican nu trădează niciodată. Nu ca anumiţi tipi din nord, adaugă cu un surâs plin de subînţeles.

  — Mulţumesc. Este bine s-o ştiu.

  Spre şapte seara, Jojo aprinde lampa cu carbid. Întindem cele două pături pe jos. Nu sunt scaune. Jucătorii vor sta în picioare sau pe vine. Am hotărât că în seara asta nu voi juca. Voi observa doar tot ce se întâmplă.

  Oamenii sosesc. Moacele lor mi se par extraordinare. Puţini bărbaţi sunt mici de statură, majoritatea sunt voinici, bărboşi şi mustăcioşi. Mâinile şi feţele le sunt curate, nu miros urât şi totuşi hainele le sunt pătate şi foarte uzate. Dar toate cămăşile, fără excepţie, majoritatea cu mâneci scurte, sunt impecabile.

  În mijlocul spaţiului de joc format din cele două pături se găsesc opt perechi de zaruri bine aliniate, fiecare într-o cutiuţă. Jojo mă roagă să le dau tuturor jucătorilor pahare de carton. Sunt vreo douăzeci. Le torn rom. Nici un tip nu-mi face semn să mă opresc înainte de a-i umple paharul. După ce-i servesc pe toţi, constat că am şi golit trei sticle.

  Încet, fiecare bea câte puţin, îşi aşază paharul în faţă şi pune alături un tub de aspirină. Ştiu că în aceste tuburi se află diamante. Nimeni nu scoate faimoasele pungi de pânză. Un chinez bătrân, ce tremură din tot corpul, a aşezat în faţa lui o balanţă de bijutier. Cuvinte nu se prea rostesc. Aceşti oameni sunt abrutizaţi de efortul fizic, de soarele torid şi de apa în care stau până la brâu adesea de la ora şase dimineaţa până la apusul soarelui.

  Ah! Lumea începe să se mişte. Unul, apoi doi, apoi trei jucători iau câte o pereche de zaruri, le examinează cu atenţie, le lipesc unele de altele şi le trec apoi vecinilor. Totul pare în ordine, căci zarurile sunt aruncate pe pătură fără cea mai mică observaţie. De fiecare dată Jojo adună zarurile şi le pune într-una din cutiuţe, cu excepţia ultimei perechi care rămâne pe pătură.

  Câţiva, care şi-au scos cămăşile, se plâng din pricina ţânţarilor. Jojo mă roagă să ard puţină iarbă umedă pentru ca fumul să-i gonească.

  — Cine dă primul? întreabă un malac cu pielea arămie de indian, cu barba neagră şi ondulată, cu o floare nereuşită tatuată pe braţul drept.

  — Tu, dacă vrei, îi răspunde Jojo, Atunci, gorila, căci are aspectul unei gorile, scoate un teanc enorm de bolivari, prins cu un elastic, din centura împodobită cu ţinte de argint.

  — Cu cât începi, Chino, îl întreabă un altul.

  — Cu 500 de bolivari.

  — Bine, să fie 500.

  Şi zarurile se rostogolesc. Iese opt. Jojo încearcă să dea şi el opt.

  — 1000 de bolivari că nu reuşeşti un opt dintr-o dublă de patru, îi spune un alt jucător.

  — Merg, spune Jojo.

  Chino reuşeşte să obţină optul, dar din cinci şi trei. Jojo a pierdut. Timp de cinci ore partida se desfăşoară fără nici un strigăt sau contestaţie. Aceşti oameni sunt într-adevăr nişte jucători excepţionali. Jojo a pierdut 7000 de bolivari şi un individ şchiop mai mult de 10000.

  Se hotărâse ca jocul să se termine la miezul nopţii, dar, de comun acord, s-a mai prelungit cu o oră. La ora unu, Jojo anunţă că asta-i ultima partidă.,

  — Eu am deschis jocul, spune Chino, luând zarurile. Tot eu vreau să-l închei. Pun jos tot ce am câştigat, 9000 de bolivari.

  Banii lui sunt acoperiţi cu bancnote şi diamante. Dă cu zarul şi obţine şaptele din prima aruncare.

  În faţa acestei lovituri formidabile, se aude pentru prima dată un murmur general. Bărbaţii se ridică: „Hai să ne culcăm”.

  — Ai văzut, frăţioare? îmi spune Jojo, când rămânem singuri.

  — Da, am văzut în special mutrele lor impresionante. Toţi sunt înarmaţi, cu pistol şi pumnal. Unii erau aşezaţi pe macete, atât de ascuţite încât îţi pot tăia capul dintr-o lovitură.

  — Asta-i sigur, dar ai văzut tu altele şi mai şi în viaţa ta.

  — Cu toate astea, vezi tu, am fost staroste de joc în Insule, dar n-am simţit niciodată o senzaţie de nesiguranţă ca în noaptea asta.

  — Chestie de obişnuinţă, frate, mâine joci şi câştigăm. Treaba-i simplă. După tine, adăugă el, care sunt cei ce trebuie să fie supravegheaţi îndeaproape?

  — Brazilienii.

  — Bravo! Iată după ce poţi cunoaşte un om adevărat, după rapiditatea cu care-i reperează pe cei ce pot, într-o secundă, să-i pună viaţa în pericol.

  După ce a încuiat uşa cu trei zăvoare imense, ne aruncăm în hamace şi bine-am făcut că am adormit primul, înainte să se dezlănţuie sforăiturile lui Jojo.

  A doua zi, un soare magnific, dar apăsător, parc-ar fi de plumb, nici un nor, nici cea mai mică speranţă de briză. Mă plimb prin satul ăsta atât de curios. Toată lumea e prietenoasă. Întâlneşti şi fete care te neliniştesc, dar cu toţii au un anume fel de-a spune lucrurilor pe nume, în orice limbă ţi-ar vorbi, încât îţi dau o senzaţie de căldură umană de la primul contact. L-am regăsit pe uriaşul corsican. Se numeşte Miguel, vorbeşte o venezueliană pură, împestriţată din când în când cu cuvinte englezeşti sau braziliene, care apar pe neaşteptate în frază ca şi când ar fi paraşutate. Numai când vorbeşte franţuzeşte, cu greutate, accentul specific locului natal iese în evidenţă şi-ţi dai seama că este corsican. Sorbim o cafea pe care o tânără metisă ne-a servit-o în nişte stacane. Miguel mă întreabă:

  — De unde vii?

  — După invitaţia ta amabilă de ieri, nu te pot minţi. Vin de la ocnă.

  — Ah! eşti un evadat? Bine-ai făcut că mi-ai spus-o.

  — Şi tu?

  Se ridică în picioare, la înălţimea celor doi metri ai săi, şi figura lui de roşcovan capătă o expresie de mare nobleţe.

  — Şi eu sunt un evadat, dar nu din Guyana, căci eu am plecat din Corsica înainte de a mă prinde. Eu sunt un „bandit de onoare”.

  Sunt impresionat de faţa lui iluminată de orgoliul de a fi un om onest. Este superb acest „bandit de onoare”. Continuă:

  — Corsica este paradisul lumii, singura ţară unde oamenii ştiu să-şi dea viaţa pentru onoare. Nu crezi?

  — Nu ştiu dacă este singura ţară, dar sunt sigur că între cei ce şi-au luat lumea în cap acolo se găsesc mai mulţi oameni care au ajuns aşa din cauza onoarei decât pentru că sunt bandiţi.

  — Nu-mi plac bandiţii din oraşe, spune gânditor.

  În două cuvinte îi spun povestea mea şi adaug că sper că voi ajunge să mă întorc la Paris ca să-mi prezint factura.

  — Ai dreptate, dar răzbunarea este un fel de mâncare ce se consumă rece. Fii cu băgare de seamă! Ar fi păcat dacă te-ar prinde înainte să te răzbuni. Eşti împreună cu bătrânul Jojo?

  — Da.

  — E un om bun. Unii spun că este prea abil la joc, dar eu cred că nu trişează. Îl cunoşti de mult?

  — Nu prea. Dar asta n-are importanţă.

  — Ştii, Papi, dacă joci mult ajungi să ştii mai multe decât alţii, dar un lucru mă nelinişteşte în ceea ce te priveşte.

  — Ce anume?

  — De două sau de trei ori asociatul lui a fost asasinat. Pentru asta, de fapt, ţi-am făcut oferta de ieri seară. Fii foarte atent şi, când nu te simţi în siguranţă, vino aici cu toată încrederea.

  — Mulţumesc, Miguel.

  Curios sat, curios amestec de oameni pierduţi în junglă, ducând o viaţă dură, în mijlocul unei naturi explozive. Fiecare cu povestea lui. Este minunat să-i vezi, să-i auzi. Barăcile lor n-au câteodată decât un acoperiş din frunze de palmier sau din tablă de zinc, ajunsă aici dracu ştie cum. Pereţii? Bucăţi din cutii de carton sau de lemn şi câteodată, chiar de pânză. Nu există paturi, numai hamace. Dorm, mănâncă, se spală, fac dragoste, aproape în drum. Şi, totuşi, nimeni n-ar ridica un colţ al pânzei, n-ar privi printre două scânduri ca să vadă ce se petrece în interior. Toată lumea are cel mai mare respect pentru viaţa intimă a celuilalt. Dacă vrei să te duci să vizitezi pe cineva, nu te apropii mai mult de doi metri de casă şi, în loc de sonerie, strigi: „Este cineva acasă? „Dacă ai de-a face cu o persoană care nu te cunoaşte, îi spui Gentes de paz, ceea ce înseamnă „Oameni buni”. Când iese cineva să te întâmpine, te invită cu amabilitate: Adelante. Esta casa es suya. („Intraţi, casa aceasta vă aparţine. „)

  O masă în faţa unei barăci solide din trunchiuri foarte bine prinse între ele. Pe masă, coliere din perle naturale din insula Margărita, câteva pepite de aur pur, câteva ceasuri, curele de ceas din piele sau din zale-de oţel, multe deşteptătoare.

  Este bijuteria Mustafa.

  În spatele mesei, un bătrân arab cu o faţă simpatică. Discutăm puţin, este marocan şi şi-a dat seama că sunt francez. Este ora cinci după amiază şi mă întreabă:

  — Ai mâncat?

  — Încă nu.

  — Nici eu. Tocmai vroiam s-o fac. Dacă vrei putem să luăm masa împreună.

  — Cu plăcere.

  Mustafa este primitor, amabil, simpatic. Petrec o oră plăcută cu el. Nu este curios şi nu mă întreabă de unde vin.

  — Este ciudat, îmi spune. În ţara mea nu-i iubeam pe francezi, dar aici îi iubesc. Ai mai cunoscut arabi?

  — Mulţi. Sunt unii foarte buni şi alţii foarte răi.

  — Aşa este în toate rasele. Eu, Mustafa, fac parte dintre cei buni. Am şaizeci de ani. Aş putea să-ţi fiu tată. Am avut un fiu de treizeci de ani, care a fost ucis cu un glonte, acum doi ani. Era frumos şi bun.

  Ochii îi sunt înlăcrimaţi.

  Pun mâna pe umărul acestui sărman tată, atât de mişcat de amintirea fiului pierdut şi mă gândesc la tatăl meu, care, şi el, probabil are ochii în lacrimi când vorbeşte despre mine, acolo, în Ardèche. Bietul tata! Cum aş putea să aflu unde este acum, ce face? Sunt sigur că trăieşte, o simt. Să sperăm că nu a avut de suferit de pe urma războiului.

  Mustafa mă invită să vin să mănânc cu el când vreau şi, de asemenea, să vin când am nevoie de ceva, căci îi voi face o favoare cerându-i un serviciu.

  Se lasă noaptea, plec, după ce-i mulţumesc pentru tot, şi mă îndrept spre baraca noastră. În curând va începe jocul. După ce i-am întâlnit pe Miguel şi pe Mustafa sunt ceva mai încrezător în viaţă.

  N-am nici o teamă pentru prima mea partidă. „Cine nu riscă nimic n-are nimic”, mi-a spus. Jojo. Are, într-adevăr, dreptate. Dacă vreau să pun valiza cu exploziv la nr. 36, quai des Orfevrès, şi să mă ocup şi de ceilalţi atunci am nevoie de biştari, de mulţi biştari. Voi avea în curând, sunt sigur.

  Cum este sâmbătă şi odihna de duminică este sfântă pentru mineri, partida nu începe decât la ora nouă seara, căci va dura până la răsăritul soarelui. A venit multă lume, mult prea multă pentru spaţiul de care dispunem. Este imposibil să-i laşi pe toţi să intre şi atunci Jojo îi triază pe cei care pot miza mai mult. Rămân în cameră douăzeci şi patru de jucători, ceilalţi vor juca afară. Mă duc la Mustafa, care, foarte amabil, îmi împrumută un covor mare şi o lampă cu carbid. Pe măsură ce un jucător din interior se retrage din joc, poate fi înlocuit cu unul din exterior.

  Banco şi iar banco!5

  Nu mă mai opresc şi pariez de fiecare dată când Jojo dă cu zarul: „Doi contra unu că nu dă şase din dublă de trei… zece din dublă de cinci… „etc. Ochii oamenilor strălucesc. De fiecare dată când cineva ridică paharul, un puşti de unsprezece ani i-l umple cu rom. Miguel este cel ce ne aprovizionează cu băuturi şi ţigări pentru jucători, aşa cum l-am rugat eu pe Jojo.

  Partida se transformă repede în infern. Fără a-i cere permisiunea, schimb tactica lui Jojo. Nu mizez numai pe el, ci şi pe ceilalţi ceea ce-l face să-şi încrunte sprâncenele. Aprinzându-i o ţigară, îmi mormăie printre dinţi: „Astâmpără-te, mă! Nu semăna aiurea biştarii! „Spre ora patru dimineaţa, am în faţa mea un teanc impresionant de bolivari, cruzeiros, dolari americani, dolari antilezi, diamante şi chiar câteva pepite de aur.

  Jojo apucă zarurile. Pune jos 500 de bolivari. Pariez pe el 1000.

  Şi… şapte!

  Las jos totul, ceea ce face 2000 de bolivari. Jojo îşi retrage cei 500 câştigaţi.

  Şi… iar şapte!

  Jojo îşi retrage iar banii…

  — Ce faci, Enrique? mă întreabă El Chino.

  — Merg cu 4000 de bolivari.

  — Banco solo!

  Îl privesc pe ripul care vorbise. Este unul mic, îndesat, negru precum crema de ghete, cu ochii injectaţi de alcool. Un brazilian, desigur.

  — Pune 4000 de bolivari.

  — Piatra asta valorează mai mult.

  Şi lasă să cadă pe pătură, în faţa lui, un diamant. Este aşezat turceşte, cu torsul gol şi poartă un şorţ maroniu. Chinezul ia diamantul, îl pune pe cântar şi spune:

  — Nu face decât 3500 de bolivari.

  — Bine, 3500 spune brazilianul.

  — Dă, Jojo.

  Jojo aruncă zarurile, dar cu un gest rapid brazilianul le prinde din zbor. Mă întreb ce se va întâmpla, căci priveşte puţin zarurile, scuipă peste ele şi i le înapoiază lui Jojo spunându-i:

  — Aruncă-le aşa, ude.

  — Accepţi, Enrique? mă întreabă Jojo privindu-mă.

  — Cum vrei, hombre.

  După ce-a aranjat rapid pătura cu mâna stângă pentru a-i accentua pliul, Jojo, fără să şteargă zarurile, le aruncă departe. Şi iarăşi şapte!

  Ca împins de un resort, brazilianul se ridică dintr-o mişcare, cu mâna pe revolver. Apoi, încet, spune: „Nici în noaptea asta nu voi câştiga. „Şi pleacă.

  În aceeaşi clipă, când s-a ridicat ca un diavol ce iese dintr-o cutie de jucării, am pus mâna pe revolverul meu care avea deja un glonte pe ţeavă. Jojo nu s-a mişcat, nici n-a făcut vreun gest de apărare. Şi, totuşi, pe el îl viza negroteiul. Văd că mai am multe de învăţat ca să ştiu precis când este cazul să scot pistolul şi să trag.

  La răsăritul soarelui ne oprim. De atâta fum de ţigări, ţigări de foi şi iarbă umedă, ochii mă înţeapă şi-mi vine să plâng. Picioarele îmi sunt complet anchilozate, căci am stat cu ele încrucişate sub fund timp de nouă ore. Dar sunt satisfăcut, nu m-am ridicat să mă duc la privată şi, asta este sigur, m-am simţit stăpân pe nervii şi pe viaţa mea.

  Am dormit până la ora două după-amiază. Când mă trezesc, Jojo nu mai este în casă. Îmi îmbrac pantalonii, buzunarele sunt goale. Jojo a adunat totul. Pe naiba! Totuşi, încă n-am făcut socotelile, n-ar fi trebuit să facă aşa ceva. Am impresia că prea se crede un şef incontestabil. Nu sunt şi n-am fost niciodată un caid, dar am oroare de oamenii care se cred superiori sau au impresia că totul le este permis.

  Ies şi-l găsesc pe Jojo la Miguel mâncând nişte macaroane cu carne.

  — Merge, frăţioare? mă întreabă el.

  — Da şi nu.

  — De ce acest nu?

  — Pentru că n-ar fi trebuit să-mi scotoceşti prin buzunare fără să ştiu şi eu.

  — Nu fi cretin, tinere. Sunt un om corect şi dacă am procedat aşa am făcut-o pentru că, oricum, totul se bazează pe încredere reciprocă. De exemplu, în timpul unei partide ai putea foarte bine să ascunzi diamante sau lovele în altă parte decât în buzunar. Pe de altă parte, tu nu ştii cât am câştigat eu. Atunci, n-are importanţă dacă ne golim buzunarele împreună sau nu. Chestiune de încredere.

  Are dreptate. Să nu mai discutăm. Jojo îi plăteşte lui Miguel romul şi ţigările din noaptea trecută. Îl întreb dacă tipilor nu li se pare ciudat că le plăteşte băutura şi ţigările.

  — Dar nu eu le plătesc. Cel ce câştigă mai mult lasă ceva. Toată lumea ştie asta.

  Şi viaţa noastră continuă la fel în toate nopţile. Suntem aici de două săptămâni şi de două săptămâni jucăm în fiecare noapte un joc infernal, dar şi viaţa noastră.

  Ieri a fost o noapte cu ploaie teribilă. Neagră ca smoala. Un jucător se ridică după ce a reuşit să câştige ceva. Iese în acelaşi timp cu un tip uriaş care rămăsese aşezat şi care nu mai juca de un timp, din lipsă de muniţii. Douăzeci de minute mai târziu, uriaşul nenorocos se întoarce şi joacă ca un turbat. Cred că cel ce-a câştigat i-a împrumutat lovele, dar mi se pare totuşi bizar că i-a împrumutat atâţia. Dimineaţa, cel ce câştigase a fost găsit înjunghiat la nici cincizeci de metri de baraca noastră. Îi povestesc lui Jojo: „Nu-i treaba noastră, îmi spune. Data viitoare va fi mai atent. „

  — Baţi câmpii, bătrâne. Nu va mai exista data viitoare pentru el, pentru că a murit!

  — Este adevărat, dar ce putem face?

  Bineînţeles, am urmat sfaturile lui José. Îmi vând bancnotele străine, diamantele şi aurul unui cumpărător libanez, proprietarul unei bijuterii la Ciudad Bolivar. În fundul barăcii sale se află o pancardă: „Aici se cumpără la preţ bun aur şi diamante. „Şi dedesubt: „Comoara mea cea mai de preţ este cinstea. „

  Într-un plic cauciucat, adică muiat în lapte de cauciuc brut, pun biletele pe care este scris numele meu, plătibile la prezentare. Nu pot fi încasate de nimeni altcineva, nici transferate altcuiva… Toate mutrele bune de spânzurătoare de pe aici o ştiu deja, iar când vreun tip care nu vorbeşte nici franceza, nici spaniola mi se pare prea insistent, i le arăt. Nu sunt deci în pericol decât în timpul partidei de zaruri şi când aceasta se termină. Câteodată curajosul Miguel vine să mă caute la sfârşitul partidei.

  De două zile am senzaţia că atmosfera devine tot mai tensionată, ameninţătoare, înceţoşată. Am învăţat să simt toate astea la ocnă. Când în barăcile din Insule se ivea un pericol, îl simţeai fără să ştii de ce. Pentru că erai tot timpul cu ochii în patru, captai probabil undele emise de cei care se pregăteau să dea o lovitură. Nu ştiu cum. Dar niciodată nu m-am înşelat în astfel de cazuri.

  Ieri, de exemplu, patru brazilieni şi-au petrecut toată noaptea în întunericul celor patru colţuri ale camerei. Câteodată unul dintre ei s-a desprins din umbră, a venit sub lumina ceva mai puternică de deasupra covorului şi a jucat pe mize ridicole. Niciodată nu au cerut şi nu au pus mâna pe zaruri. Şi încă ceva: niciunul nu purta armă la vedere. Nici maceta, nici cuţit, nici revolver. Şi asta nu se prea loveşte cu mutrele lor de asasini. Sigur că se poartă în mod deliberat aşa.

  Au revenit în seara asta. Cum poartă cămaşa pe deasupra pantalonilor, sunt sigur că au revolverul sub centură. S-au aşezat în umbră bineînţeles. Dar, cu toate astea, reuşesc să-i disting. Nu scapă din ochi gesturile jucătorilor. Trebuie să-i supraveghez fără să le trezesc bănuiala, deci fără să mă uit fix la ei. Reuşesc, prefăcându-mă că tuşesc şi lăsându-mă pe spate, cu mâna la gură. Din păcate, nu am decât doi în faţă. Ceilalţi doi sunt în spate şi nu pot să-i văd decât întorcându-mă repede, să-mi suflu nasul.

  Jojo este surprinzător de calm. Rămâne de gheaţă. Joacă din când în când chiar şi pe mâna altora, luându-şi astfel riscul de-a pierde sau de-a câştiga la noroc. Ştiu, mi-a spus-o, că această tactică îl enervează, căci îl obligă să câştige de două sau chiar de trei ori aceiaşi bani înainte de a-i păstra definitiv. Numai că atunci când jocul este în toi, fiind prea avid să câştige, îmi „trimite” prea repede sume importante.

  Cum mă ştiu observat de tipii ăştia, las totul, cu ostentaţie, pe jos, în faţa mea. Nu am interes să fac astăzi pe casa de bani.

  De două sau de trei ori îi spun lui Jojo, în argou, că-mi dă prea multe lovituri câştigătoare. Se face că nu înţelege. Cum ieri am folosit şmecheria cu privata şi nu m-am mai întors, îmi spun că dacă cei patru tipi vor să acţioneze în noaptea asta nu vor aştepta ca să revin, ci îmi vor face felul între baracă şi privată.

  Simt cum urcă tensiunea, cum creşte enervarea celor patru statui din cele patru colţuri ale camerei. În special unul dintre ei, care fumează ţigară de la ţigară.

  — Atunci încep să fac banco în dreapta şi-n stânga, cu toate mârâiturile lui Jojo. Culmea, câştig în loc să pierd şi grămada din faţa mea în loc să se micşoreze creşte. Se adună bancnote de tot soiul, în special de 500 de bolivari. Sunt atât de încordat încât atunci când iau zarurile în mână pun ţigara aprinsă pe bani. Pe una dintre bancnotele de 500 rămân două găuri, căci era îndoită. O joc şi o pierd împreună cu altele trei pe un alT. Banco de 2000 de bolivari. Câştigătorul se ridică şi spune: „Pe mâine! „Pleacă.

  În febra jocului, nu-mi dau seama de trecerea timpului, când, stupefiat, revăd bancnota arsă pe covor. Ştiu bine cine a câştigat-o: un bărbos de vreo patruzeci de ani, un alb foarte slab, cu o pată albă pe lobul urechii stângi. Or, acest tip nu se mai afla în cameră. În două secunde reconstitui scena plecării lui. A ieşit singur, sunt sigur, dar niciunul dintre cei patru indivizi nu s-a mişcat din locul lui. Deci, au unul sau doi complici afară. Probabil că au o combinaţie pentru a le semnala când tipul care iese din cameră are bani şi diamante.

  Nu reuşesc să-mi dau seama cine a intrat de atunci, căci mulţi joacă în picioare. În ceea ce-i priveşte pe cei ce stau pe jos, locul bărbosului cu bancnota arsă a fost ocupat imediat.

  Dar cine a jucat bancnota? Aş vrea s-o iau şi să pun întrebări. Dar ar fi foarte riscant.

  Este clar că sunt în pericol. Am sub ochi dovada că bărbosul a fost ucis. Cu nervii încordaţi, dar încă stăpânindu-mă, sunt obligat să gândesc foarte repede. Este ora patru dimineaţa. Nu se luminează înainte de ora şase şi un sfert, căci la tropice se luminează dintr-odată, începând cu ora şase. Deci, dacă se va întâmpla ceva, asta se va petrece între patru şi cinci. Este o noapte ca de smoală, ştiu, căci mă ridic la un moment dat ca să respir chipurile aer curat în pragul uşii.

  Mi-am lăsat câştigul la locul lui, frumos aranjat. Afară nu remarc nimic anormal.

  Mă aşeZ. Din nou, calm, dar cu toate simţurile treze. Ceafa îmi semnalează că două perechi de ochi sunt îndreptate cu intensitate spre ea.

  Jojo aruncă zarurile, îi las pe alţii să-i acopere jocul. Atunci începe să se adune în fata lui o grămadă respectabilă de bani, ceea ce nu-i place deloc. Simt, într-adevăr, cum urcă temperatura şi, fără să par că mă feresc de ceilalţi, îi spun lui Jojo, pe un ton normal, în franceză:

  — Sunt sigur, o simt, miroase a revolver. Ridică-te în acelaşi timp cu mine şi să-i ţinem la respect cu arma, pe toţi.

  Surâzând, ca şi cum mi-ar fi spus ceva amabil, neţinând seama că şi altul poate înţelege ce vorbim, îmi spune:

  — Dragă prietene, ce rost ar avea o asemenea atitudine stupidă? Şi pe cine să ţinem la respect în mod special?

  Într-adevăr, pe cine? Şi ce motiv am avea? Totuşi, se simte ceva. Asta-i sigur. Tipul cu veşnica ţigară în gură cere, unul după altul, două pahare cu alcool pe care le dă pe gât dintr-odată.

  Să ies singur, chiar cu revolverul în mână, nu serveşte la nimic în noaptea asta neagră. Cei ce sunt afară mă vor vedea, dar eu nu. Să mă retrag în camera de alături, mai rău. Nouă şanse la zece că acolo se află deja un tip care a intrat îndepărtând doar o scândură.

  Nu am decât un singur lucru de făcut: să-mi pun tot câştigul, în aşa fel încât să mă vadă toţi, în punga de pânză, să las punga pe locul meu şi să mă ridic ca şi când m-aş duce la privată. Nu vor da semnalul celor de afară, căci nu am comoara asupra mea. Sunt peste 5000 de bolivari. E mai bine să-i pierd decât să-mi pierd viaţa.

  De altfel, nu am de ales. Este singura soluţie pentru a ieşi din această capcană foarte bine pusă la punct şi care este gata să se închidă dintr-un moment în altul.

  Toate astea îmi trec rapid prin minte, căci este ora cinci fără şapte minute. Adun totul –bancnote, diamante, tubul de aspirină – în văzul celorlalţi. Încet, introduc această comoară în punga de pânză. Cu multă naturaleţe, trag de şiretul pungii, o pun în faţa mea, la patruzeci de centimetri, şi spun în spaniolă, pentru ca toată lumea să înţeleagă:

  — Ai grijă de pungă, Jojo. Nu mă simt prea bine. Mă duc să iau puţin aer.

  Jojo, care mi-a urmărit toate gesturile, întinde mâna şi-mi spune:

  — Dă-mi-o, stă mai bine la mine decât oriunde.

  Cu regret, îi întind punga, căci ştiu că se pune singur într-o situaţie periculoasă. Dar ce să fac? Să-l refuz? Imposibil, ar părea bizar.

  Ies, cu mâna pe revolver. În noapte, nu zăresc pe nimeni, dar n-am nevoie să-i văd pentru a şti că sunt acolo. Repede, aproape fugind, mă îndrept spre Miguel. Revenind cu el şi cu o lampă mare cu carbid, care ne va permite să luminăm în jurul barăcii, cred că avem o şansă să dezamorsăm situaţia asta explozivă. Din păcate, Miguel locuieşte la mai mult de două sute de metri de noi. Încep să fug.

  — Miguel! Miguel!

  — Ce este?

  — Scoală-te repede. Ia-ţi revolverul şi o lampă. E de rău! Poc! Poc! Se aud două împuşcături în noapte.

  O iau din loc, alergând cât se poate de repede. Întâi confund baraca şi cei dinăuntru, după ce mă înjură, mă întreabă ce-i cu împuşcăturile, îmi continui cursa, iată baraca, totul este în întuneric. Îmi aprind bricheta. Sosesc oameni cu lămpi. În cameră nu a mai rămas nimeni. Doar Jojo se află întins pe jos, cu ceafa sângerându-i abundent. Nu este mort, ci în comă. Reconstitui repede scena, căci o lanternă abandonată acolo mă face să înţeleg ce s-a întâmplat. S-a tras în lampa cu carbid şi, în acelaşi timp, l-au pocnit pe Jojo în cap. La lumina lanternei, au adunat tot ce se afla în faţa lui, punga mea şi tot ceea ce câştigase eL. L-au smuls cămaşa, iar centura de pânză groasă pe care o purta direct pe piele a fost tăiată cu o lovitură de cuţit sau de macetă.

  Bineînţeles, toţi jucătorii o şterseseră. Cea de-a doua împuşcătură a fost trasă ca să-i facă să fugă mai repede. De altfel, nu mai erau mulţi când m-am ridicat eu. Opt oameni jos, doi în picioare, cei patru tipi în colţurile camerei şi puştiul care servea.

  Toată lumea se oferă să mă ajute. Jojo este transportat la Miguel, care are un pat de scânduri în baraca lui. Jojo rămâne în comă toată dimineaţa. Sângele s-a coagulat. Nu mai curge. După părerea unui miner englez, este bine şi rău, căci dacă are o fractură a craniului înseamnă că hemoragia este internă. Mă hotărăsc să nu-l mişc din loc. Un miner din Callao, un vechi prieten al lui Jojo, s-a dus la o altă mină să ceară ajutorul unui aşa-zis medic.

  Sunt foarte abătut. Le-am explicat totul lui Miguel şi Mustafa, iar ei mă încurajează spunându-mi că dacă lovitura era previzibilă de la început şi dacă îl avertizasem, trebuia să mă asculte.

  Spre ora trei după-amiază, Jojo deschide ochii. I se dau câţiva stropi de rom, apoi, cu mare greutate, „murmură: „Mi-a venit sorocul, frate, o simt. Să nu mă mişcaţi. Nu e vina ta, Papi, ci a mea. „

  Răsuflă cu greu şi continuă: „Miguel, în spatele cocinei porcului tău am îngropat o cutie. Chiorul s-o ducă nevesti-mi, Lola. „După aceste câteva momente de luciditate, recade în comă. A murit la apusul soarelui.

  Grăsana care ne servise primele frescos când am sosit, Dona Carmencita, a venit să-l vadă şi ea pe Jojo. Îmi aduce câteva diamante şi trei patru bancnote pe care le culesese astăzi de dimineaţă din camera noastră. Şi totuşi, se perindase ceva lume pe acolo! Dar nimeni nu se atinsese nici de bani, nici de diamante.

  Aproape toată comunitatea a venit la înmormântare. Cei patru brazilieni sunt şi ei prezenţi, cu cămaşa pe deasupra pantalonilor. Unul dintre ei se apropie de mine şi-mi întinde mina. Mă prefac că nu observ gestul lui şi-l bat cu palma prieteneşte peste burtă. Nu mă înşelasem, revolverul se afla acolo unde bănuiam.

  Mă întreb dacă pot să iau vreo măsură contra lor. Acum? Mai târziu? Ce să fac? Nimic. Este prea târziu.

  Simt nevoia să fiu singur, dar aici obiceiul este ca, după o înmormântare, să te duci să bei câte un pahar în fiecare local al cărui patron a fost la înmormântare. Vin, de obicei, cu toţii.

  Când ajung la Dona Carmencita, aceasta vine şi se aşază lângă mine, cu un pahar de lichior de anason în mână. În momentul în care ridic paharul să beau, îl ridică şi ea pe al ei, dar îl duce doar la gură şi-mi spune printre dinţi:

  — Este mai bine c-a fost el şi nu tu. Acum poţi să te duci în siguranţă unde vrei.

  — De ce în siguranţă?

  — Pentru că toată lumea ştie că tot ce ai câştigat ai vândut libanezului.

  — Da, dar dacă libanezul este omorât?

  — Şi asta se poate… Dar asta-i o altă problemă.

  Plec singur, lăsându-mi prietenii la mese, după ce i-am spus Donei Carrnencita că eu plătesc totul.

  O iau pe cărarea ce duce la aşa-zisul cimitir, un teren defrişat de 50 m, fără să ştiu prea bine de ce.

  În cimitir sunt opt morminte. Cel al lui Jojo este ultimul; în faţa lui, Mustafa. Mă apropii:

  — Ce faci aici, Mustafa?

  — Am venit să mă rog pentru acest vechi prieten la care ţineam mult şi să-i aduc o cruce. Ai uitat să faci una.

  — La naiba! Este adevărat. Nu m-am gândit la cruce. Îi strâng mâna acestui arab de treabă şi-i mulţumesc.

  — Nu eşti creştin? mă întreabă. Nu te-am văzut rugându-te când au aruncat pământul peste coşciug.

  — Adevărul este că… sigur că există un Dumnezeu, Mustafa, îi spun pentru a-i face plăcere. Îi mulţumesc, de altfel, pentru că m-a protejat în loc să mă lase să continui ca Jojo… Decât să mă rog pentru el, mai bine îl iert pe acest bătrân care s-a născut în drojdia societăţii, Ia Belleville. N-a putut învăţa decât un singur lucru, să joace zaruri.

  — Ce tot spui acolo, prietene, nu înţeleg nimic.

  — N-are importanţă. Să-ţi aminteşti numai acest lucru: regret sincer că a murit. Am încercat să-l salvez. Dar nimeni nu trebuie să se creadă mai şmecher decât altul, căci, într-o zi, se găseşte unul mai isteţ decât tine. Acum Jojo se simte bine aici. Va dormi pentru totdeauna înconjurat de ceea ce a adorat, aventura şi natura, cu mila lui Dumnezeu.

  — Da, bunul Dumnezeu îl va ierta, căci era un om de treabă.

  — Asta-i sigur.

  Încet, mă întorc la cabană. Este adevărat că nu sunt supărat pe Jojo, cu toate că atunci când m-a luat cu el aproape că m-a condamnat. Veselia, energia sa de fier, tinereţea, în ciuda celor şaizeci de ani, alura lui de mare senior al foburgurilor: „Ţinuta… Dumnezeule! Ţinuta!„…Şi, apoi, am fost prevenit. Am să mă rog pentru José, care mi-a dat acele sfaturi atât de bune. Fără el, n-aş mai fi în viaţă.

  Legănat în hamacul meu, fumând trabuc după trabuc, ca să mă îmbăt cu nicotină şi să alung ţânţarii, încerc să fac bilanţul.

  Bun. Am zece mii de dolari după numai câteva luni de libertate. La Callao şi aici am întâlnit bărbaţi şi femei de toate rasele, de origini sociale diferite, dar toţi de-o căldură umană extraordinară. Am simţit prin ei şi prin viaţa în natură, în această ambianţă atât de diferită de cea a oraşului, cât de minunată este libertatea pentru care m-am zbătut atâta.

  Pe de altă parte, războiul s-a terminat datorită lunganului Charlot şi acestor pompieri ai lumii care sunt americanii. În această harababură în care se află milioane de oameni, un ocnaş nu reprezintă într-adevăr nimic. Cu atât mai bine, asta mă va ajuta: în mijlocul tuturor problemelor pe care le au de rezolvat, vor avea altceva mai bun de făcut decât să se intereseze de soarta mea…

  Am treizeci şi şapte de ani, am stat treisprezece ani la ocnă, cincizeci şi trei de luni în singurătate totală, socotind, în afara Recluziunii, şi închisorile La Santé, La Conciergerie, centrala de la Beaulieu. Sunt greu de clasificat. Nu sunt un tip sărman, care n-are altă posibilitate decât să dea cu sapa, târnăcopul sau securea, dar nici n-am o adevărată meserie care să-mi permită să fiu un muncitor bun, de exemplu mecanic sau electrician, putând să-mi asigur existenţa în orice ţară. Pe de altă parte, din cauza lipsei unei instrucţii suficiente, sunt incapabil să-mi asum mari responsabilităţi. Ar trebui, în acelaşi timp cu studiile, să înveţi şi o meserie. Dacă, dintr-un motiv sau altul, îţi ratezi studiile, o meserie te-ar putea ajuta şi te descurci în viaţă. Nu pentru că având ceva învăţătură ai fi superior, să zicem, măturătorului –n-am dispreţuit niciodată pe nimeni în afară de gardieni şi sticleţi – ci pentru că nu le potriveşti cu propriul tău personaj, eşti cu fundul în două luntri, simţi că ai putea, dar nu poţi să fii fericit. De fapt, sunt prea instruit şi, în acelaşi timp, nu destul. Pe dracu! Nu-i prea grozavă o asemenea concluzie.

  Şi, apoi, cum să-ţi stăpâneşti impulsurile interioare dacă eşti un om normal? Eu, care ar fi trebuit să caut liniştea, pacea, să trăiesc la Callao ca ocnaşii ajunşi la pensie, resimt, dimpotrivă, în modul cel mai profund, o violentă sete de viaţă. Aventura mă atrage cu atâta forţă încât mă întreb dacă voi putea vreodată să stau liniştit.

  Este adevărat, de asemenea, că trebuie să mă răzbun, este adevărat că nu-i pot ierta pe cei ce mi-au făcut tot acest rău, mie şi celor ce-mi erau dragi.

  Calmează-te, Papi. Ai tot timpul în faţa ta. Încetul cu încetul, trebuie să-ţi recapeţi încrederea în viilor. Căci, tu, care ţi-ai promis să trăieşti corect în această ţară, ai intrat deja în plină aventură, uitându-ţi promisiunea.

  Cât de greu este să trăieşti ca toată lumea, să te supui ca toată lumea, să mergi în acelaşi pas cu toţi ceilalţi, având ca regulă acceptarea acestor două măsuri: timpul şi distanţa.

  Trebuie să alegi, Papi: sau vei respecta această ţară a bunului Dumnezeu şi vei lăsa deoparte răzbunarea, sau, dacă nu poţi abandona această idee fixă, atunci vei avea nevoie de mulţi bani pe care nu-i vei putea câştiga niciodată muncind, ci va trebui să cauţi o altă „cale”.

  De fapt, aş putea să mă duc să caut în altă parte decât în Venezuela această avere ce-mi este indispensabilă. Nu-i aşa complicat, amice. Vom vedea! Trebuie să mai reflectez. Să dormim acum.

  Dar, înainte de asta, nu pot rezista să nu mă duc să admir îndelung, din uşă, stelele, luna, să ascult miile de zgomote, miile de strigăte ale junglei ce înconjoară satul ca o misterioasă frontieră, perete la fel de întunecos pe cât este de strălucitoare lumina lunii.

  Şi dorm, dorm, legănat de hamac, fericit în toate fibrele sufletului meu că sunt liber, liber şi stăpân pe destinul meu.

  Capitolul 4 – Adio, Callao.

  Spre ora zece dimineaţa, a doua zi, mă duc să-l caut pe libanez.

  — Deci, când ajung la Callao sau-la Ciudad Bolivar, mă duc la adresele pe care mi le-ai dat şi-mi vor plăti chitanţele pe care mi le-ai semnat?

  — Desigur, poţi fi liniştit.

  — Şi dacă eşti ucis şi tu?

  — Asta n-are nici o importanţă pentru tine, vei fi plătit. Te duci la Callao?

  — Da.

  — Din ce regiune a Franţei eşti?

  — De pe lângă Avignon, nu departe de Marsilia.

  — I-auzi! Am şi eu un prieten marsiliez, dar nu l-am mai văzut de multă vreme. Se numeşte Alexandre Guigue.

  — Nu se poate. Este unul din bunii mei prieteni.

  — Şi al meu. Îmi face plăcere că-l cunoşti.

  — Unde locuieşte şi cum pot să-l revăd?

  — În Brazilia, la Boa Vista. Este foarte departe şi complicat să ajungi până acolo.

  — Cu ce se ocupă acum?

  — Este coafor. Îţi este uşor să-l găseşti. Întrebi de coaforul-dentist francez.

  — De când este şi dentist? îl întreb, neputându-mi stăpâni râsul. Căci pe Alexandre Guigue, un tip extraordinar, l-am cunoscut bine. Condamnat la ocnă o dată cu mine, în 1933, am fost împreună pe La Martinière şi a avut timp să-mi povestească istoria lui în detaliu.

  În 1929 sau 1930, într-o sâmbătă noaptea, Alexandre şi un prieten coborau liniştiţi, prin tavan, în cea mai mare bijuterie din Lisabona. Au pătruns prin efracţie în apartamentul de deasupra bijuteriei, aparţinând unui dentist. Pentru a repera locurile, pentru a se asigura că dentistul pleacă în fiecare week-end, cu toată familia, pentru a lua amprentele cheilor de la uşile de la intrare şi de la cabinetul de lucru, a trebuit să se ducă de mai multe ori la dentist şi să-şi plombeze doi dinţi.

  — Excelent lucraţi, de altfel, căci mai am şi acum plombele!

  Timp de două nopţi am avut timp destul să luăm toate bijuteriile şi să deschidem, fără zgomot, două case de bani şi un seif mai mic din oţel. Portretul robot nu se inventase încă pe atunci, dar dentistul ştia probabil foarte bine să descrie oamenii, căci, părăsind Lisabona, sticleţii ne-au sărit în spate la gară. Justiţia portugheză ne-a condamnat la zece şi doisprezece ani de ocnă. După câtva timp, ne aflam în ocna lor, în Angola, la nord de Congo belgian şi Congo francez. Nu am avut dificultăţi ca să evadăm. Prietenii au ştiut unde şi când să ne aştepte cu taxiul. Eu, ca un cretin, m-am dus la Brazaville, iar camaradul meu la Leopoldville. Trec peste aventurile mele din Congo. Câteva luni mai târziu, am fost prins. Camaradul meu de asemenea. Francezii au refuzat să mă predea portughezilor şi m-au trimis în Franţa, unde m-am trezit cu douăzeci de ani de ocnă, în loc de zece cât mi se dăduseră în Portugalia.

  A evadat din Guyana. Am aflat că trecuse prin Georgetown şi că, într-adevăr, pornise spre Brazilia călare pe un bou cu care vroia să străbată jungla.

  Şi dacă m-aş duce să-l caut?

  Da. Mă voi duce la Boa Vista.

  Ei bine, o asemenea idee mi se pare, într-adevăr, formidabilă.

  Plec cu doi oameni care-mi spun că ştiu pe unde se ajunge în Brazilia şi care mă vor ajuta să-mi car lucrurile pentru dormit şi pentru gătit. Mai mult de zece zile rătăcim prin junglă, fără ca măcar să dăm de Santa Helena, ultimul sat de mineri înainte de frontiera braziliană, dar ajungem, după cincisprezece zile, aproape de frontiera Guyanei engleze, la o mină de aur, Aminos. Cu ajutorul unor indieni, atingem râul Cuyuni, care ne conduce la un sătuc venezuelian, Castillejo. Aici, cumpăr câteva macete şi pile pe care le dau indienilor în semn de mulţumire şi-i abandonez pe aşa-zişii mei ghizi, abia abţinându-mă să nu le mut fălcile din loc. Căci, de fapt, indivizii nu cunosc mai bine decât mine regiunea.

  Reuşesc să găsesc, totuşi, în sat, un om care cunoaşte locurile şi care acceptă să mă conducă. Patru sau cinci zile mai târziu, ajung Ia Callao.

  Epuizat de oboseală, slab ca un băţ, bat, la lăsatul serii, la uşa Măriei.

  — A venit! A venit! strigă cât o ţine gura Esmeralda.

  — Cine? întreabă Maria din cealaltă camerĂ. Şi de ce strigi aşa de tare?

  Foarte emoţionat de această atmosferă de prospeţime pe care o regăsesc după săptămânile apăsătoare pe care le-am trăit, am luat-o pe Esmeralda în braţe şi i-am astupat gura cu mâna, ca s-o împiedic să-i răspundă.

  — De ce faci atâta zgomot? întreabă Maria intrând în cameră. Un strigăt, un strigăt din adâncul inimii, un strigăt de bucurie, de dragoste, de speranţă împlinită şi Maria se aruncă în braţele mele.

  Mult timp, foarte mult timp după ce l-am îmbrăţişat pe Picolino şi pe celelalte surori ale Mariei –doar José este plecat de acasă – rămân lungit lângă Maria. Îmi pune mereu aceleaşi întrebări: nu-i vine să creadă c-am venit direct la ea, fără să mă opresc la Marele Charlot sau la vreo cafenea din sat.

  — Vei rămâne un timp la Callao?

  — Da, voi sta câtva timp.

  — Trebuie să te îngrijeşti, să te îngraşi, am să-ţi fac mâncărurile tale preferate. Când vei pleca, chiar dacă inima mea va sângera pentru totdeauna, nu-ţi voi reproşa nimic, căci m-ai avertizat de la început. Vreau să fii puternic, ca să poţi scăpa mai uşor din capcanele Caracasului.

  El Callao, Uasipata, Upata, Tumeremo, sătucuri cu nume curioase pentru un european, minuscule puncte pe harta unei ţări de trei ori mai mare ca Franţa, pierdute la capătul lumii, unde cuvântul progres nu înseamnă nimic, în sânul celei mai minunate dintre naturi, în mijlocul căreia bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni trăiesc cum se trăia la începutul secolului, dar sunt însufleţiţi de pasiuni adevărate, de generozitate, de bucuria de a trăi, de omenie… Sunt rari cei care au acum peste patruzeci de ani şi care n-au avut de suferit din cauza celei mai teribile dintre dictaturi, cea a lui Gomez. Pentru un nimic erau urmăriţi, bătuţi măr, flagelaţi cu vâna de bou de către reprezentanţii autorităţilor. Toţi, pe când aveau între cincisprezece şi douăzeci de ani, între 1925 şi 1935, au fost urmăriţi ca nişte animale de către poliţiştii tiranului şi, odată prinşi cu arcanul, erau târâţi cu o funie până la cazarmă. Pe atunci, o fată frumoasă putea fi răpită de un funcţionar important, apoi aruncată în stradă când acesta se sătura de ea. Dacă o familie îndrăznea să schiţeze cel mai mic gest de apărare, era imediat distrusă.

  Au avut loc din când în când revolte, adevărate sinucideri colective ale unor oameni hotărâţi să se răzbune cu orice preţ, chiar cu cel al vieţii lor, cum a fost colonelul Zapata. Dar sosea imediat armata şi cei ce reuşeau să scape cu viaţă rămâneau schilodiţi pentru tot restul zilelor lor în urma torturilor.

  Şi, cu toate acestea, toţi aceşti oameni, aproape analfabeţi, din sătucurile astea înapoiate şi-au păstrat aceeaşi dragoste şi încredere în semenii lor. Este pentru mine o lecţie constantă de omenie care mă impresionează.

  Mă gândesc la toate astea, stând lungit lângă Maria, Am suferit, este adevărat, am fost condamnat pe nedrept, şi asta este adevărat, gardienii francezi erau la fel de barbari şi poate chiar mai diabolici decât poliţiştii şi soldaţii tiranului, dar eu sunt acum aici, întreg, după ce am trăit o aventură periculoasă, dar cât de pasionantă. Am mers pe jos, am împins piroga, am călărit prin junglă, dar fiecare zi a însemnat pentru mine cât un an, atât de plină a fost această viaţă de om fără lege, liber de orice constrângere, de orice barieră morală, de orice supunere în faţa unor ordine.

  Aşa că mă întreb dacă fac bine plecând la Caracas şi lăsând în urma mea această lume desprinsă parcă din paradis. Încă şi încă îmi mai pun această întrebare.

  A doua zi, o veste proastă. Reprezentantul libanezului, un mărunt bijutier specializat în orhidee de aur cu perle din insula Margărita şi tot felul de mici bijuterii într-adevăr originale, îmi spune că nu-mi poate plăti nimic pentru chitanţele mele, căci libanezul îi datorează o groază de bani. Asta-mi mai lipsea! Bine, mă voi duce să mi se plătească la cealaltă adresă, la Ciudad Bolivar. Îl întreb:

  — Îl cunoaşteţi pe acel domn?

  — Din păcate, prea bine. Este un pungaş care a dispărut luându-şi toate lucrurile, chiar şi cele câteva piese rare pe care i le încredinţasem spre păstrare.

  Dacă ceea ce-mi spune acest cretin este adevărat, asta pune capac la toate. Sunt şi mai lefter ca înainte de a pleca cu Jojo. Nu-i totuşi prea rău! Cât de misterios este destinul. Numai mie puteau să mi se întâmple toate astea şi să fiu şmecherit pe deasupra de un libanez!

  Mă întorc acasă târându-mi picioarele şi cu privirea în pământ. Pentru acei nenorociţi de 10. 000 de dolari, din care nu mi-a rămas măcar umbra unei centime, mi-am riscat viaţa de zece, de douăzeci de ori. Ei bine, libanezul n-are nevoie să falsifice zarurile ca să câştige la joc. Mai mult, nici măcar nu se deranjează, aşteaptă să-i fie aduse lovelele acasă.

  Dar voinţa mea de a răzbi prin toate este aşa de mare încât mă încurajez singur: „Eşti liber, liber, şi vrei să te superi pe destin? Cred că glumeşti, nu poţi fi serios! Banco pierdut, poate, dar aventura a fost extraordinară. «Faceţi jocurile! » «Banca sare în aer. » în câteva săptămâni aş fi putut să fiu un om bogat sau un om mort! „Intensitatea suspansului, ca şi când aş fi fost pe un vulcan supraveghindu-i craterul, dar ştiind bine că şi alte cratere se pot deschide şi că trebuie să prevăd dinainte celelalte explozii posibile, nu a meritat, oare, pierderea celor 10. 000 de dolari? „

  Mi-am revenit şi analizez cu calm situaţia. Trebuie să mă întorc rapid la mină înainte ca libanezul să o întindă. Şi deoarece timpul costă bani, să nu-l pierdem. Mă duc să caut un catâr, alimente şi… la drum! Revolverul şi cuţitul le mai am. Doar o întrebare mă nelinişteşte: voi mai fi în stare să recunosc drumul?

  Am închiriat în cele din urmă un cal-pe care Maria îl consideră mai bun decât catârul. Singura mea grijă este să nu apuc la un moment dat pe un alt drumeag, căci pe alocuri se întretaie mai multe.

  — Cunosc drumurile. Vrei să te însoţesc? îmi propune Maria. Spune, mi-aş dori asta atât de mult! Nu merg decât până la posada, unde laşi calul şi porneşti mai departe cu piroga.

  — Este prea periculos pentru tine, Maria, şi mai ales este periculos să te întorci singură.

  — Am să aştept să treacă cineva care vine la Callao. Aşa că voi fi în siguranţă. Spune da, mi amor!

  Vorbesc cu José care este de acord. „Am să-i împrumut revolverul meu, Maria ştie să se servească de el”, îmi spune.

  Şi iată cum, după cinci ore de mers călare (am închiriat un cal şi pentru Maria), ne aflăm singuri, aşezaţi pe marginea drumului din selva. Maria şi eu. Maria poartă un pantalon de călărie, cadou din partea unei prietene de la câmpie, o Llanera. Llana se numeşte imensa câmpie a Venezuelei, unde femeile sunt curajoase, neîmblânzite, trag cu puşca şi cu revolverul ca un bărbat, învârtesc maceta ca un scrimeur şi călăresc ca nişte amazoane. Se poartă bărbăteşte, dar, cu toate astea, ştiu să moară din dragoste.

  Maria este exact contrariul lor. Este blândă, senzuală şi atât de apropiată de natură încât lasă impresia că se contopeşte cu aceasta. Ceea ce n-o împiedică să ştie să se apere cu sau fără armă, căci este curajoasă.

  Niciodată, niciodată nu voi putea uita aceste zile de călătorie dinainte de a ajunge la posada. Zile şi nopţi de neuitat, în care inimile noastre erau cele ce cântau când oboseam să ne strigăm bucuria.

  Niciodată nu voi putea descrie fericirea acelor clipe de răgaz, când ne zbenguiam în răcoarea apei cristaline, apoi, încă uzi, făceam dragoste în iarba de pe mal, învăluiţi de freamătul multicolor al colibriilor, al fluturilor, al libelulelor din junglă, al căror balet părea că însoţeşte dragostea unor tineri ce se iubeau în mijlocul naturii.

  După fiecare popas, plecăm ghiftuiţi de mângâieri, câteodată ameţiţi de un fel de beţie încât îmi pipăi corpul pentru a mă asigura că sunt încă întreg.

  Cu cât ne apropiem de posada, ascult mai atent vocea pură, naturală a Mariei, care fredonează valsuri de dragoste. Cu cât distanţa se micşorează, cu atât încetinesc pasul calului şi găsesc pretexte pentru a ne tot opri.

  — Maria, cred că trebuie să lăsăm caii să răsufle puţin.

  — În ritmul în care merg nu cred că ei vor fi obosiţi când vom ajunge, Papi, ci noi, spune ea, izbucnind într-un râs care-i descoperă perlele dinţilor.

  Am reuşit să ajungem în şase zile la posada. Când o zăresc, ca într-o străfulgerare, simt dorinţa să petrec noaptea aici şi apoi să mă reîntorc la Callao. Să retrăiesc puritatea acestor şase zile şi nopţi pasionante mi se pare, în acest moment, de o mie de ori mai important decât să-mi recapăt cele zece mii de dolari. Dar, mai puternică decât această dorinţă este o voce interioară care-mi spune: „Nu fi tâmpit, Papi, zece mii de dolari sunt o avere, prima parte importantă din suma ce-ţi trebuie ca să-ţi realizezi proiectele. Nu trebuie să le abandonezi. „

  — Iată posada, spune Maria.

  Şi, împotriva mea, împotriva a tot ceea ce gândesc şi simt, îi spun Mariei contrariul a ceea ce aş fi vrut să-i spun:

  — Da, iată posada, Maria. Călătoria noastră a luat sfârşit, mâine ne vom despărţi.

  Cu patru vâslaşi buni, piroga pare că zboară pe apa râului împotriva curentului. Fiecare lovitură de pagaie mă îndepărtează de Maria, care, de pe mal, mă priveşte cum dispar.

  Unde este oare pacea, unde este dragostea, unde este, poate, femeia predestinată cu care îmi voi întemeia un cămin, o familie? Mă abţin să nu privesc în urmă de teamă să nu le strig vâslaşilor: „Să ne întoarcem! „Trebuie să mă duc la mină să-mi iau banii şi să pornesc cât mai repede în alte aventuri pentru a-mi completa suma necesară, marii călătorii la Paris, dus-întors, dacă va mai exista întoarcere.

  Promit un singur lucru: nu-i voi face nici un rău libanezului. Voi lua ce-mi aparţine, nici mai mult, nici mai puţin. Nu va şti niciodată că această iertare o datorează celor şase zile de plimbare în paradis alături de fata cea mai minunată din lume, mica zână din Callao, Maria.

  — Libanezul? Cred că a plecat, îmi spune Miguel, după ce m-a strâns în braţele-i vânjoase.

  Găsisem baraca lui închisă, este adevărat, dar avea încă acea extraordinară pancartă: „Comoara mea cea mai de preţ este cinstea. „

  — Crezi că a plecat? Oh, mizerabilul!

  — Calmează-te, Papi! Aflăm imediat.

  Îndoiala nu a fost de lungă durată, nici speranţa de altfel. Mustafa confirmă că a plecat, dar unde? De abia după două zile de căutări un miner îmi spune că, însoţit de trei gărzi de corp, a plecat spre Brazilia: „Toţi minerii spun că este un om cinstit, fără nici o îndoială! „Atunci le povestesc ce mi s-a întâmplat la Callao şi ce-am aflat despre omul lui de la Ciudad Bolivar, care a şters-o. Patru sau cinci tipi, printre care un italian, îmi spun că, dacă am dreptate, şi ei au rămas lefteri. Numai un bătrân guyanez nu acceptă această posibilitate. După el, nu există decât un hoţ: grecul de la Ciudad Bolivar. Discutăm mult pro şi contra, dar în sinea mea îmi dau seama că am pierdut totul. Ce voi face?

  Să mă duc să-l văd pe Alexandre Guigue? Dar Brazilia este destul de departe, ca să ajungi la Boa Vista ai de străbătut vreo 500 de kilometri prin junglă, iar recenta mea experienţă a fost prea periculoasă. Încă puţin şi acolo îmi rămâneau oasele. Nu, voi face în aşa fel încât să păstrez contactul cu minele de diamante şi mă voi întoarce îndată ce voi afla că libanezul şi-a făcut apariţia pe undeva. Apoi, va trebui s-o pornesc spre Caracas, după ce-l voi lua pe Picolino. Este soluţia cea mai înţeleaptă. Mâine voi porni din noU. Spre Callao.

  Opt zile mai târziu mă aflu la José şi Maria. Le povestesc totul. Cu înţelegere, cu blândeţe, Maria găseşte cuvintele cele mai potrivite care-mi dau curaj. Tatăl ei insistă să rămân cu ei: „Dacă vrei, vom da lovitura la mina de la Caratal. „îi surâd, bătându-l pe umăr.

  Nu, într-adevăr, asta nu-mi spune nimic, nu trebuie să rămân aici. Numai dragostea mea pentru Maria şi cea pe care ea mi-o dăruieşte mă pot reţine aici, la Callao. M-am ataşat mai mult decât aş fi crezut şi decât aş fi dorit. Este o dragoste adevărată, puternică, dar nu îndeajuns, totuşi, pentru a învinge ideea mea fixă de răzbunare.

  Totul s-a aranjat, am vorbit cu un camionagiu. Voi pleca mâine la ora cinci dimineaţa.

  În timp ce mă rad, Maria iese din camera mea şi se refugiază în cea a surorilor ei. Cu acel simţ misterios al femeilor, ştie că, de data asta, este plecarea definitivă. Picolino este aşezat la masa din camera comună, curat, bine pieptănat. Lângă el se află Esmeralda, cu mâna pe umărul lui. Vreau să mă duc în camera în care se află Maria, dar Esmeralda mă opreşte:

  — Nu, Enrique.

  Şi, brusc, fuge şi se ascunde şi ea în cameră.

  José m-a întovărăşit până la camion. Nu ne-am spus nici un cuvânt pe drum.

  Vreau să plec cât mai repede spre Caracas.

  Adio, Maria, mică floare din Callao, mi-ai dat mai multă dragoste şi tandreţe decât tot aurul ce se poate scoate din minele de pe aici.

  Capitolul 5 – Caracas.

  Călătoria a fost penibilă, mai ales pentru Picolino. O mie de kilometri, douăzeci de ore de drum, plus opririle. Petrecem câteva ore la Ciudad Bolivar şi, după ce traversăm magnificul Orinoco pe un bac, urmează o cursă dezlănţuită a camionului care aleargă nebuneşte, condus de un tip din fericire cu o rezistenţă de fier.

  În sfârşit, a doua zi după-amiază ajungem la Caracas. Şi, dintr-o privire, descopăr oraşul. Forfota fiinţelor care se mişcă în toate părţile mă fascinează.

  1930, Paris. 1946, Caracas. Au trecut şaisprezece ani de când n-am mai văzut un oraş cu adevărat mare. Au mai fost Trinidad şi Georgetown, dar nu pot intra în discuţie; de altfel, în fiecare dintre ele n-am petrecut decât câteva luni.

  Este frumos Caracasul, maiestuos, cu casele sale coloniale cu un etaj, înconjurat de munţii Avila, întins de-a lungul unei văi. Situat la 900 de metri altitudine, se bucură de-o primăvară veşnică, nici prea cald, nici prea frig.

  „Am încredere în tine, Papillon”, îmi repetă doctorul Bougrat la ureche, ca şi cum ar asista la intrarea noastră în acest imens şi forfotitor oraş.

  Peste tot, oameni de toate culorile, fără nici un complex de rasă, de la cea mai deschisă la cea mai închisă. Toată lumea, de la negru la arămiu sau la albul cel mai pur, toată această populaţie pestriţă pare să trăiască, la prima vedere, într-o fericire continuă.

  Cu Picolino la braţ mă îndrept spre centrul oraşului. Marele Charlot mi-a dat adresa unui fost ocnaş care are o pensiune, pensiunea Maracaibo.

  Da, au trecut şaisprezece ani, un război sângeros a răvăşit vieţile a sute de mii de oameni de vârsta mea din multe ţări, printre care şi din a mea. Franţa. Din 1940 în 1945, ei au fost făcuţi prizonieri, sau ucişi, sau răniţi, adesea mutilaţi pentru tot restul vieţii. Tu, Papi, te afli aici, acum, într-un oraş mare! Ai treizeci şi şapte de ani, eşti încă tânăr, puternic, priveşte în jurul tău la toţi aceşti oameni care, deşi unii dintre ei sunt modest îmbrăcaţi, râd din tot sufletul. Cântecele nu răsună doar în eter, difuzate de discursurile la modă, ele se află în inimile tuturor, fără excepţie. Sau aproape ale tuturor, căci, bineînţeles, îţi dai seama imediat că unii târăsc după ei nu ghiulele sau lanţuri, ci, mai rău decât astea, nefericirea de-a fi sărac şi de a nu şti să se apere în această adevărată junglă cum este un mare oraş.

  Cât de frumos mi se pare un oraş! Şi nu este decât ora 16. Cum trebuie să arate oare noaptea cu sutele de mii de stele electrice strălucind? Şi, totuşi, nu ne aflăm decât într-un cartier oarecare, cu o reputaţie nu prea grozavă.

  Mă hotărăsc să nu mă uit la bani:

  — Hei, taxi!

  Aşezat lângă mine, Picolino râde ca un copil şi salivează tot timpul. Îi şterg buzele şi-mi mulţumeşte cu ochii, tremurând de emoţie. A fi într-un oraş mare, într-o capitală, înseamnă pentru el, înainte de toate, speranţa de a găsi spitale şi profesori care să-l transforme dintr-o zdreanţă umană cum este acum într-un om normal. Miracol al speranţei. Mi-a luat mâna într-a lui, în timp ce în jurul nostru se perindă străzi, şi iar străzi, cu oameni şi iar oameni, atât de mulţi încât umplu trotuarele. Şi automobilele, şi claxoanele, şi sirena unei ambulanţe, şi cea a maşinii de pompieri, şi strigătele vânzătorilor ambulanţi, şi ale celor ce vând ziarele de seară, şi scrâşnetele frânei unui camion, şi clinchetul tramvaielor, şi al bicicletelor, toată această zarvă, toate aceste strigăte care ne învăluie, ne ameţesc, ne îmbată aproape, toate aceste zgomote diverse, care distrug sistemul nervos al celorlalţi, au asupra noastră un efect contrariu, ne trezesc pe amândoi, ne fac să înţelegem că suntem reintegraţi în ritmul nebunesc al vieţii mecanice moderne şi, în loc să ne enerveze, ne dau sentimentul că suntem cu adevărat fericiţi.

  Nici nu este de mirare că zgomotul este ceea ce ne frapează cel mai mult. De atâţia ani trăim în mijlocul liniştii. De şaisprezece ani am ascultat doar liniştea închisorii, a ocnei, mai mult chiar, liniştea de la Recluziune, liniştea junglei şi a mării, liniştea sătucurilor pierdute, unde trăiesc oameni fericiţi.

  Îi spun lui Picolino:

  — Intrăm în anticamera Parisului, într-un adevărat oraş, Caracasul. Aici vei fi vindecat, iar eu îmi voi găsi calea şi-mi voi realiza destinul, fii sigur de asta.

  Mâna lui o strânge pe a mea. O lacrimă i se prelinge pe obraz. Mâna lui este atât de caldă, de frăţească, că i-o reţin pentru a nu pierde nimic din acest sentiment minunat, şi cum cealaltă mână îi este inertă, îi şterg cu grijă lacrima fratelui meu, protejatului meu.

  Am ajuns, în sfârşit, şi ne-am instalat în pensiunea fostului ocnaş, Emile S. El nu era acasă, dar soţia lui, o venezueliană, când i-am spus că venim de la Callao, a înţeles cine suntem şi s-a grăbit să ne dea o cameră cu două paturi şi cafea.

  Îl culc pe Picolino, după ce l-am ajutat să facă un duş. Este obosit şi foarte excitat. Când dau să ies îmi face semne disperate. Ştiu ce vrea să-mi spună. „Ai să revii, nu-i aşa? Să nu mă părăseşti aici, singur! „

  — Nu, Pico. Mă duc doar pentru câteva ore şi revin.

  Şi, iată-mă la Caracas. Este ora şapte când cobor strada spre piaţa Simon Bolivar, cea mai mare din oraş. O explozie de lumină mă întâmpină pretutindeni, o risipă minunată de electricitate, cu lămpi de neon în toate culorile. Ce mă încântă cel mai mult sunt panourile publicitare luminoase, adevăraţi şerpi de flăcări, care, ca licuricii, apar, dispar, ca într-un adevărat balet al cărui maestru coregraf ar fi un magician.

  Piaţa este frumoasă. În centru este plasată o mare statuie din bronz a lui Simon Bolivar călare pe un cal enorm. Are o alură falnică şi pe chip i se distinge o nobleţe sufletească pe care sunt sigur că o avea şi în realitate. II privesc din toate unghiurile pe acest eliberator al Americii Latine şi nu mă pot împiedica, în spaniola mea stângace, să-l salut cu o voce înceată, pentru ca nimeni să nu mă audă: „Hombre! Ce miracol să fiu la picioarele tale, tu, om al Libertăţii, eu, un biet nenorocit care a luptat întotdeauna pentru această libertate al cărei simbol eşti tu! „

  M-am întors de două ori la pensiune care se află doar la vreo patru sute de metri de piaţă şi abia a treia oară îl găsesc pe Emile S. Îmi spune că fusese prevenit de Charlot printr-o scrisoare de venirea noastră. Ne ducem să bem un păhărel şi să discutăm în linişte.

  — Sunt de zece ani aici, îmi spune Emile. Sunt căsătorit, am o fată şi soţia mea este proprietara pensiunii. De aceea nu vă pot ţine pe gratis, dar veţi plăti jumătate din preţ. (Cât de minunată este solidaritatea vechilor ocnaşi când unul dintre ei este în dificultate.) Continuă: „Nenorocitul care este cu tine îţi este prieten demult? „

  — L-ai văzut?

  — Nu, dar soţia mea mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că este o zdreanţă umană. Este idiot?

  — Din contră. Şi aici este drama. Este în plenitudinea facultăţilor sale mintale, dar gura, limba, partea dreaptă până la şold îi sunt paralizate. L-am cunoscut la El Dorado, în starea asta. Nici nu ştiu cine este, dacă-i un fost ocnaş sau un mutat disciplinar.

  — Nu înţeleg de ce-l târăşti după tine. Nici nu ştii dacă este un tip de treabă, un om corect. În plus, este o povară pentru tine.

  — Am reuşit să-l cunosc în cele opt luni de când mă ocup de el. La Callao, am găsit nişte femei care l-au îngrijit. Cu toate astea, este penibil.

  — Ce ai de gând să faci?

  — Să-l internez, dacă se poate. Sau să găsesc o cameră, chiar foarte modestă, dar cu duş, o toaletă, pentru a-l îngriji până reuşesc să-l internez.

  — Ai bani?

  — Puţini, dar trebuie să fiu atent căci, chiar dacă înţeleg totul, vorbesc prost spaniola şi nu va fi uşor să mă descurc.

  — Da, nu-i uşor aici, sunt mai mulţi muncitori decât locuri de muncă. Oricum, Papi, poţi să rămâi la mine cu încredere câteva zile până găseşti ceva.

  Am înţeles. Cu toate că este un tip generos, prezenţa noastră este sâcâitoare pentru Emile. Nevastă-sa i l-a descris probabil pe Picolino aşa cum este, cu limba atârnându-i şi cu mormăielile lui ca de animal. Se gândeşte mai mult ca sigur la proasta impresie pe care prietenul meu o poate face asupra clientelei sale.

  Mâine îi voi duce mâncarea în cameră. Sărmane Picolino, care dormi lângă mine în patul tău de fier. Cu toate că plătesc pentru tine, nimeni nu te vrea. Bolnavii, vezi tu, îi deranjează pe cei sănătoşi. Gura ta strâmbă le taie pofta celorlalţi să mai râdă. Asta-i viaţa! Nu eşti acceptat de un grup decât dacă îi aduci ceva din personalitatea ta, sau dacă eşti atât de neînsemnat încât să nu deranjezi pe nimeni. O mobilă însufleţită poate se suportă! Dar nu face nimic, frăţioare! Chiar dacă gesturile mele nu sunt la fel de tandre ca ale fetelor de la Callao, vei avea alături de tine mai mult decât un prieten: un borfaş care te-a adoptat şi care va face totul ca să nu crăpi ca un câine.

  Emile mi-a dat mai multe adrese, dar nicăieri nu au de lucru pentru mine. De două ori m-am dus la spital să încerc să-l internez pe Picolino. Imposibil. Chipurile, n-au paturi libere, iar hârtiile lui de eliberat de la El Dorado nu uşurează deloc lucrurile. Ieri am fost întrebat de ce-l am în grijă, care este naţionalitatea lui etc. Când i-am povestit lui scârţa-scârţa pe hârtie de la spital că mi-a fost încredinţat de directorul de la El Dorado şi că mi-am luat sarcina să mă ocup de el, acest cretin mi-a spus:

  — Ei bine, deoarece a fost eliberat pentru că v-aţi angajat să-l ajutaţi, n-aveţi decât să vi-l păstraţi şi să-l îngrijiţi acasă la dumneavoastră. Dacă nu sunteţi capabil, trebuia să-l lăsaţi acolo.

  Când îmi cere adresa îi indic una falsă, căci n-am încredere în acest imbecil, exemplu valabil oriunde al funcţionarului mediocru, care vrea să-şi dea importanţă.

  Sunt disperat atât pentru Picolino, cât şi pentru mine. Îmi dau seama că nu mai pot rămâne la Emile, a cărui soţie se plânge că trebuie să schimbe zilnic cearşafurile lui Pico. Totuşi, spăl zilnic petele de pe cearşafuri la chiuvetă, cât pot mai bine, dar se usucă greu şi proprietăreasa îşi dă seama repede. Atunci, cumpăr un fier de călcat şi usuc cu el părţile spălate.

  Ce să fac? Nu prea ştiu. Trebuie să găsesc repede o soluţie. Pentru a treia oară am încercat să-l internez pe Picolino într-un spital, dar fără rezultat. Este ora unsprezece când ieşim de acolo. Dacă-i aşa, va trebui să recurg la măsuri extreme şi mă hotărăsc să petrec această după-amiază cu prietenul meu. Îl duc la Calvario, o grădină cu plante şi flori tropicale superbe, aflată pe o mică colină în plin centrul Caracasului.

  Acolo, suS. Pe o bancă, admirând splendida panoramă, mâncăm arepas cu carne şi bem o sticlă cu bere. Apoi, aprind două ţigări, una pentru Pico, alta pentru mine. Picolino fumează cu greutate” lăsându-şi saliva pe ţigară. Îşi dă seama că momentul este important, că vreau să-i spun ceva ce-l va tulbura. Ochii îi sunt speriaţi şi par să-mi spună: „Vorbeşte, vorbeşte repede! Simt că ai luat o hotărâre importantă. Vorbeşte, te implor! „

  Toate astea le citesc în ochii lui mai clar decât dacă le-ar fi scris. Îmi pare rău că-l văd aşa şi ezit. În sfârşit, îndrăznesc şi-i spun:

  — Pico, de trei zile încerc să te internez într-un spital. Nu-i nimic de făcut. Nu se poate. Înţelegi?

  — Da, spun ochii lui.

  — Pe de altă parte, nu ne putem duce la consulatul francez fără să riscăm o cerere de extrădare pe lângă guvernul Venezuelei.

  Ridică din umărul sănătos.

  — Ascultă-mă cu atenţie. Trebuie să te faci bine şi pentru asta ai nevoie de un tratament serios. Asta-i principalul. Or, ştii bine că nu am destui bani să te îngrijesc. Atunci, uite cum vom face. Vom petrece seara împreună, mergem la cinema, iar mâine dimineaţă te voi duce în piaţa Simon Bolivar fără să ai vreun act asupra ta. Acolo, te vei culca la picioarele statuii şi nu te vei mişca din loc. Dacă vor încerca să te scoale în capul oaselor, le vei da de înţeles că nu poţi. Sigur că, după un timp, cineva va anunţa poliţia care va chema o ambulanţă. O voi urmări într-un taxi şi am să văd la ce spital te vor duce. Voi veni peste două zile să te văd la ora vizitelor, amestecându-mă printre vizitatori. Prima oară poate că nu-ţi voi vorbi, dar, trecând pe lângă patul tău, îţi voi lăsa ţigări şi ceva bani. Eşti de acord?

  Îşi pune braţul valid pe umărul meu şi mă priveşte în faţă. Privirea lui îmi dezvăluie un amestec extraordinar de tristeţe şi de recunoştinţă. Gâtlejul i se contractă, face un efort supraomenesc pentru a scoate un sunet răguşit, care vrea să însemne aproape un „da, mulţumesc! „

  A doua zi, lucrurile se petrec aşa cum am prevăzut. Mai puţin de un sfert de oră după ce Picolino se culcase la picioarele statuii, trei sau patru bătrâni ce stăteau la umbra copacilor au prevenit un poliţist. Douăzeci de minute mai târziu, o ambulanţă sosea să-l ia. Am urmărit-o într-un taxi.

  N-am avut nici o dificultate, două zile mai târziu, pierdut într-un grup de vizitatori, să-l găsesc pe Picolino în cea de-a treia sală comună pe care o parcurgeam. Din fericire pentru mine, patul lui se află între altele două unde sânt bolnavi grav şi pot, fără nici un pericol, să-i vorbesc puţin. Este congestionat de bucurie că mă vede şi se agită poate prea mult.

  — Eşti bine îngrijit?

  — Da, dă el din cap.

  Privesc foaia de observaţie de la piciorul patului: „Paraplegie sau malarie cu complicaţii secundare. De urmărit din două în două ore. „îi las şase pachete de ţigări, chibrituri şi douăzeci de bolivari mărunţiş.

  — La revedere, Pico!

  Văzându-i privirea disperată şi rugătoare, adaug: „Nu-ţi face griji, vin să te mai văd, frăţioare! „Nu trebuie să uit că am devenit pentru el de neînlocuit. Sunt singura persoană ce-l mai leagă de lume.

  Au trecut deja cincisprezece zile de când mă aflu aici şi bancnotele de o sută de bolivari se duc repede. Noroc că eram corect îmbrăcat când am sosit. Am găsit o cămăruţă, modestă, dar totuşi destul de scumpă pentru buzunarul meu. Nici o femeie la orizont. Cu toate astea, femeile din Caracas sunt frumoase, fine şi cu mult spirit. Este greu, totuşi, să stabileşti o legătură. Suntem în 1946 şi nu este un gest obişnuit ca femeile să intre neînsoţite într-o cafenea.

  Un oraş mare îşi are secretele lui. Pentru a te apăra trebuie să le cunoşti, şi pentru a le cunoaşte ai nevoie de profesori. Dar cine sunt oare aceşti profesori ai străzii? O întreagă faună misterioasă, care are limbajul ei, legile ei, obişnuinţele, viciile, trucurile ei pentru ca să reuşească să se descurce şi să câştige cu ce să trăiască douăzeci şi patru de ore. Să-ţi câştigi viaţa cât mai cinstit posibil, iată problema. Nu-i, însă, prea uşor.

  Ca şi ceilalţi, mă descurc, fac lucruri adesea haioase, dar nu am ajuns un răufăcător. De exemplu, într-o zi am întâlnit un columbian pe care-l cunoscusem la El Dorado.

  — Ce mai faci?

  Îmi spune că în momentul de faţă îşi câştigă viaţa trăgând la loto un superb Cadillac.

  — Pe naiba! Te-ai îmbogăţit atât de mult încât îţi poţi permite să fii proprietarul unui Cadillac?

  Se topeşte de râs, apoi îmi explică în ce constă afacerea:

  — Este Cadillacul directorului unei mari bănci. O conduce singur, soseşte fix la ora nouă dimineaţa şi o parchează la o sută, o sută cincizeci de metri de bancă. Suntem doi. Unul dintre noi, nu întotdeauna acelaşi, ca să nu fim reperaţi, îl urmăreşte până la uşa băncii, unde ţine de şase. În caz de pericol, fluieră într-un anume fel ce nu poate fi confundat. Dar asta nu ni s-a întâmplat decât o dată. Astfel, între venirea şi plecarea lui, la ora 13, punem pe maşină un afiş alb pe care am scris frumos cu roşu: „Cumpăraţi biletul loto cu care puteţi câştiga acest automobil Cadillac. Numerele sunt valabile la loteria din Caracas. Tragerea luna viitoare. „

  — Chestia asta este ceva cu totul neobişnuit! Deci, vinzi bilete pentru „câştigarea” unui Cadillac ce nu-ţi aparţine. Ai curaj! Dar sticleţii?

  — Niciodată nu sunt aceiaşi şi, cum nu sunt şmecheri, nu le dă niciodată prin cap c-ar fi o escrocherie. Şi, dacă se interesează prea tare de noi, le facem cadou două sau trei bilete şi fiecare dintre ei visează că poate va câştiga Cadillacul. Dacă vrei să câştigi ceva, vino cu noi, te voi prezenta asociatului meu.

  — Nu crezi că-i o ticăloşie să-i furi pe cei nenorociţi?

  — Vezi-ţi de treabă! Biletul costă zece bolivari, astfel încât numai cei ce au lovele îl cumpără. Deci, nici un rău.

  Şi, iată-mă, după ce l-am cunoscut şi pe asociat, intrat în chestia asta Nu-i prea grozav, Papi, dar trebuie să mănânci, să dormi, să fii curat, dacă nu elegant, şi să păstrezi cât mai mult timp posibil în rezervă cele câteva diamante pe care le-ai adus de la El Dorado şi cele două bancnote de cinci sute de bolivari pe care le păstrezi ca un avar, în tub, ca şi cum ai mai fi la ocnă. Căci n-am încetat să port tubul din două motive: cineva ar putea să mi-l fure din camera de hotel care se află într-un cartier destul de dubios, iar dacă l-aş ţine în buzunarul pantalonilor s-ar putea să-l pierd. Oricum, sunt mai bine de paisprezece ani de când port tubul în colon. Un an în plus sau în minus nu mai are nici o importanţă şi sunt mai liniştit cu el.

  Vânzarea biletelor de loterie a durat mai mult de cincisprezece zile şi ar mai fi continuat, dacă, într-o zi, un client n-ar fi cumpărat două bilete şi n-ar fi examinat în detaliu această superbă maşină pe care visa s-o câştige. Deodată, începe să strige:

  — Dar această maşină nu este a doctorului Fulano, directorul băncii?

  Foarte calm, columbianul îi răspunde:

  — Bineînţeles, ne-a încredinţat-o pentru a o oferi la loto. Speră, astfel, să obţină un preţ mai bun decât dacă ar vinde-o direct.

  — Ciudat…!gândeşte cu voce tare clientul.

  — Mai ales să nu-i spuneţi, continuă columbianul, la fel de impasibil. I-am promis că nu vom spune nimănui, s-ar simţi foarte prost dacă s-ar afla.

  — Îl înţeleg, căci, într-adevăr, este destul de neaşteptat din partea unui om ca el!

  De îndată ce s-a îndepărtat destul în direcţia băncii, am luat repede afişul şi l-am împăturit. Columbianul dispare cu el, iar eu mă duc la uşa băncii să-l anunţ pe camaradul nostru că ne-am strâns catrafusele. Mor de râs în sinea mea şi nu mă pot abţine să nu rămân ceva mai departe de intrare ca să văd urmarea pe care o bănui. Şi iată, trei minute mai târziu, îl văd pe director apărând împreună cu clientul bănuitor. Gesticulează şi merge atât de repede încât am impresia că este enervat la culme.

  Constatând, fără ca acest lucru să-i surprindă, probabil, că nu mai este nimeni în preajma Cadillacului, se întorc şi se opresc într-un bar ca să bea un păhărel şi să se calmeze. Deoarece clientul nu m-a reperat, intru şi eu ca să mă amuz ascultându-le conversaţia:

  — Ce tupeu, ce tupeu pot să aibă! Nu credeţi, doctore Fulano? Dar proprietarul Cadillacului, ca un bun locuitor al Caracasului, căruia nu-i displace umorul, începe să râdă şi spune:

  — Când mă gândesc că dacă aş fi trecut şi eu pe acolo, pe jos, s-ar fi putut să-mi ofere bilete pentru câştigarea propriei mele maşini, iar eu, care sunt atât de distrat câteodată, aş fi fost capabil să le cumpăr!… Nu credeţi, totuşi, că este destul de hazliu?

  Evident, loteria noastră a luat sfârşit. Columbienii au dispărut. Eu am câştigat aproape o mie cinci sute de bolivari, cu care pot să trăiesc mai bine de o lună, ceea ce era important.

  Zilele trec şi nu-i prea uşor să găseşti ceva de făcut. Este perioada în care încep să sosească petainiştii şi colaboraţioniştii care încearcă să scape de justiţia franceză. Nefiind la curent cu diferenţa dintre petainişti şi colaboraţionişti, îi pun pe toţi în aceeaşi oală cu eticheta „foşti gestapovişti”. Deci, nu-i frecventez.

  Trece o lună fără prea multe schimbări. La Callao, nu mă gândeam că va fi atât de greu să-mi găsesc un rost. Acum, fac pe comisul voiajor, din uşă în uşă, pentru a vinde cafetiere făcute special pentru birouri (bancuri!). Gogoşile pe care le torn sunt aşa de cretine că mă dezgustă: „înţelegeţi, domnule director, de fiecare dată când salariaţii dumneavoastră coboară să bea o cafeluţă (aşa se obişnuieşte în toate birourile din Venezuela) pierd un timp important, mai ales dacă plouă, iar dumneavoastră în acest timp pierdeţi bani. Cu cafetiera în birou, câştigaţi pe toate planurile. „Câştigători pe toate planurile, poate ei, dar nu eu, asta-i sigur. Căci mulţi patroni îmi răspund:

  — Oh, ştiţi, în Venezuela privim viaţa cu calm, chiar şi când e vorba de afaceri. Pentru asta, de altfel, salariaţii noştri au voie să se ducă când vor, în timpul orelor de serviciu, şi să bea o cafeluţă.

  Şi cu aerul ăla foarte inteligent pe care ţi-l dă o cafetieră ţinută în mână când mergi pe stradă, dau nas în nas cu Paulo Boxerul, o veche cunoştinţă din Montmartre.

  — Asta-i bună! Tu eşti Paulo…

  — Şi tu, Papillon?

  Repede, mă ia de braţ şi intrăm într-o cafenea.

  — Ce ciudat, ce rol poate juca şi hazardul!

  — Ce făceai cu cafetiera pe trotuar?

  — Le vând, oricât ţi se poate părea de ciudat. Tot scoţând-o şi băgând-o la loc, cutia s-a rupt.

  Îi povestesc despre mine şi-l întreb: „Dar tu? „

  — Să ne bem cafelele. Îţi voi spune în altă parte.

  După ce-a plătit, ne sculăm şi fac un gest să-mi iau cafetiera.

  — Las-o aici, nu vei mai avea nevoie de ea, îţi garantez.

  — Crezi?

  — Sunt sigur.

  Îmi las nenorocita aia de cafetiera pe masă şi ieşim.

  O oră mai târziu, după ce ne-am amintit de Montmartre, Paulo trece la atac. Îmi propune să iau parte la o afacere formidabilă, într-o ţară nu prea îndepărtată de Venezuela. Are încredere în mine. Dacă accept, mă ia în echipa lui.

  — Este foarte uşor, afacerea este ca şi rezolvată, frate! îţi spun serios. Vor fi atâţia bani încât vor trebui neteziţi cu fierul de călcat pentru a nu ocupa prea mult loc.

  — Şi unde-i afacerea asta extraordinară?

  — Vei afla acolo. Nu-ţi pot spune nimic dinainte.

  — Câţi vom fi?

  — Patru. Unul se află deja acolo. Pe cel de-al doilea am venit să-l iau de aici. Îl cunoşti, de altfel. E Gaston, ai fost prieten cu el.

  — Da, dar l-am pierdut din vedere.

  — Dar eu nu, spune Paulo râzând.

  — Şi chiar nu poţi să-mi spui nimic în plus despre afacere?

  — Imposibil, Papi. Am motivele mele.

  Mă gândesc repede. În situaţia în care mă aflu nu prea am de ales. Sau continui să mă plimb cu o cafetieră sau cu orice altă tâmpenie în mână sau reiau aventura şi am şansa să fac rost, în curând, de mulţi biştari. Ştiu că Paulo este mai mult decât serios şi că, dacă s-a gândit că trebuie să fim patru, afacerea trebuie să fie şi ea foarte serioasă. Nu am nici o îndoială că, din punct de vedere tehnic, va fi o frumoasă operaţie. Şi asta, trebuie s-o recunosc, mă tentează. Atunci, Papi, mizăm?

  — Banco!

  A doua zi, pornim.

  Capitolul 6 – Tunelul de sub bancă.

  Mai mult de şaptezeci şi două de ore de călătorie cu maşina. Trecem pe rând la volan. Paulo este foarte prudent. De fiecare dată când trebuie să facem plinul, cel ce conduce îi lasă pe ceilalţi doi la trei sute de metri de staţia de benzină şi vine înapoi să-i ia.

  Am rămas cu Gaston mai bine de o jumătate de oră sub o ploaie torenţială, aşteptând ca Paulo să revină. Sunt furios.

  — Crezi, într-adevăr, că merită tot circul ăsta, Paulo? Uite cum arătăm. O să ne îmbolnăvim.

  — Papi, eşti agasant la culme! A trebuit să umflu pneurile, să schimb roata din spate, să schimb uleiul şi să pun apă. Toate astea nu se fac în cinci minute!

  — Nu te contrazic, Paulo! Dar te rog să mă crezi că nu prea văd utilitatea atâtor precauţii.

  — Eu le văd şi eu sunt cel ce comandă. Tu ai făcut treisprezece ani de ocnă, dar şi eu am făcut zece ani de închisoare în frumoasa noastră Franţă. Aşa că îmi dau seama că nu suntem niciodată destul de precauţi. Dacă cineva îşi aminteşte de o maşină, un Chevrolet, cu o persoană la bord în loc de trei câţi suntem nu-i tot aia!

  Are dreptate, nu e cazul să mai discutăm.

  Zece ore mai târziu, ajungem în oraşul care constituie ţelul călătoriei noastre. Paulo ne lasă la colţul unei străzi mărginite de vile de-o parte şi de alta.

  — Mergeţi pe trotuarul din dreapta. Vă opriţi la vila Mi amor. Intraţi ca la voi acasă. Înăuntru îl găsiţi pe Auguste.

  O grădină cu flori, o alee îngrijită, o casă cochetă a cărei uşă este închisă. Batem cu discreţie.

  — Bună ziua, prieteni! Intraţi, ne spune Auguste deschizându-ne. Ne primeşte într-o cămaşă cu mânecile suflecate, transpirat şi plin de pământ lipit pe braţele-i păroase. Îi explicăm că Paulo s-a dus să parcheze maşina la celălalt capăt al oraşului. Nu-i cazul să fie văzută o maşină cu număr de Venezuela pe stradă.

  — Aţi călătorit bine?

  — Da.

  Nimic mai mult. Ne-am aşezat în sufragerie. Simt că se apropie un moment deosebit şi sunt puţin încordat. Nici Gaston, nici eu nu ştim despre ce este vorba. „O chestiune de încredere, ne-a spus Paulo la Caracas. Mergeţi sau nu. Un lucru este sigur: e vorba de atâţia bani lichizi cât n-aţi îndrăznit voi să visaţi vreodată! „Am fost de acord, dar acum totul trebuie să devină clar şi precis.

  Auguste ne oferă o cafea. În afară de cele câteva întrebări despre călătorie, despre cum stăm cu sănătatea, nimic altceva care să mă lămurească. Sunt discreţi în familia asta!

  Aud o portieră trântindu-se în faţa casei. Sunt sigur că este Paulo, care avea de gând să închirieze o maşină cu număr local.

  — Ei, iată-ne cu toţii! spune Paulo intrând în cameră şi scoţându-şi jacheta de piele. Totul e în regulă, băieţi!

  Liniştit, îşi bea cafeaua. Nu ne spune încă nimic. Aştept. Îi cere lui Auguste să pună sticla de coniac pe masă. Fără să se grăbească, cu acelaşi aer satisfăcut de viaţă, ne serveşte şi, în sfârşit, atacă subiectul.

  — Ei bine, băieţi, sunteţi la locul nostru de muncă. Imaginaţi-vă că, în dreptul acestei vile drăguţe, de cealaltă parte a străzii pe care am venit, se găseşte spatele unei bănci a cărei intrare este situată pe un bulevard paralel cu străduţa noastră. Şi dacă aţi observat că braţele lui Auguste sunt murdare de pământ argilos, asta înseamnă că, ştiind că sunteţi nişte leneşi, s-a şi apucat de treabă pentru ca voi să aveţi mai puţin de făcut.

  — Ce să facem? îl întreabă Gaston, care nu-i tâmpit, dar pricepe mai greu.

  — Nu prea mare lucru, spune Paulo surâzând. Un tunel, care pleacă din camera alăturată, va trece pe sub grădină, apoi pe sub stradă, pentru ca în cele din urmă să ajungă sub camera blindată a băncii. Asta dacă toate calculele mele sunt exacte. Dacă nu, s-ar putea să ne trezim în partea din faţă a băncii, în stradă. În acest caz vom săpa mai adânc şi vom încerca să revenim dedesubt, chiar în centru.

  O mică pauză, apoi continuă:

  — Ce spuneţi?

  — Lasă-mă să pricep despre ce este vorba. Nu-i tocmai chestia la care mă aşteptam.

  — Banca este atât de importantă? întreabă Gaston, dovedind încă o dată că pricepe ceva mai greu, căci, dacă Paulo a pus totul pe roate, n-a făcut-o doar pentru trei acadele.

  — Treci prin faţa ei mâine şi ai să-mi povesteşti pe urmă, îi răspunde Paulo, râzând în hohote. Ca să-ţi faci doar o idee, îţi spun că are opt casieri. Şi dacă faci un mic efort, o să-ţi dai seama câţi bani le pot trece zilnic prin mâini.

  — Colosal! exclamă Gaston, bătându-se pe coapse. Este o bancă adevărată. Ei bine, sunt foarte bucuros. Voi participa şi eu o dată la o spargere calculată la milimetru. Aşa, o să-mi câştig bastonul meu de mareşal al borfaşilor!

  Cu acelaşi surâs de om satisfăcut, Paulo se întoarce spre mine:

  — Nu spui nimic, Papi?

  — Eu n-am nevoie să ajung mareşal. Prefer să rămân caporal cu destui bani ca să pot să fac treaba la care mă gândesc. Pentru asta nu am nevoie de milioane. Cred, Paulo, că-i vorba de o muncă gigantică şi, dacă reuşeşte –trebuie să crezi întotdeauna în ceea ce faci, deci va reuşi, sunt sigur! –vom avea cu ce ne plăti toată viaţa chiria şi telefonul. Dar… mai sunt câteva „dar” -uri ce trebuie rezolvate! îţi putem pune câteva întrebări, căpitane?

  — Câte vrei, Papi. Aveam, de altfel, intenţia să discut cu voi fiecare detaliu al afacerii. Căci, dacă eu sunt cel care conduce operaţiunea, –am acest drept fiindcă eu am proiectat-o – fiecare dintre voi îşi riscă libertatea şi poate viaţa. Aşa că poţi să-mi pui orice întrebare doreşti.

  — Corect. Prima întrebare: din camera de alături, unde se află probabil puţul de coborâre, câţi metri sunt până la trotuarul din dreptul grădinii?

  — Exact optsprezece metri.

  — A doua: ce distanţă este de la bordura trotuarului până la bancă?

  — Zece metri.

  — A treia: ai reuşit să localizezi, din interiorul băncii, în raport cu celelalte încăperi, intrarea camerei blindate?

  — Da. Am închiriat un seif în sala la care are acces clientela obişnuită a băncii. Această sală se află alături de cea în care se păstrează tezaurul băncii şi este separată de ea printr-o uşă blindată protejată de două sisteme de siguranţă. Nu există decât o intrare care dă în camera seifurilor clienţilor. De aici se trece în sala cea mare. Într-o zi, după mai multe vizite, aşteptând să mi se dea a doua cheie a seifului meu, am văzut deschizându-se uşa blindată. În timp ce uşa se învârtea în jurul propriului său ax, am putut zări sala şi marile seifuri aliniate împrejur.

  — Ai putut să-ţi dai seama de grosimea peretelui despărţitor dintre cele două săli?

  — Este greu de calculat din cauza grosimii blindajului din oţel.

  — Câte trepte trebuie să coborî până ajungi la uşa camerei cu seifuri?

  — Douăsprezece.

  — Deci, podeaua celor două săli, se află la trei metri sub nivelul străzii. Şi cum te-ai gândit să procedăm?

  — Trebuie să încercăm să atacăm chiar sub zidul despărţitor dintre cele două săli. Este posibil, dacă reuşim să reperăm buloanele exterioare care fixează seifurile de podea. Astfel, printr-o singură gaură, ceva mai largă, avem acces la ambele săli deodată.

  — Da, dar cum seifurile sunt fixate de peretele despărţitor, n-ar fi imposibil să nimerim sub unul din ele.

  — Nu m-am gândit la asta. În acest caz nu ne-ar rămâne altă soluţie decât să facem gaura spre centrul sălii.

  — Cred că ar fi mai bine să facem două găuri de acces. Câte una în fiecare sală şi, dacă este posibil, în mijlocul lor.

  — Şi eu sunt acum de aceeaşi părere, mă susţine Auguste.

  — De acord, Papi. Nu am ajuns încă acolo, dar este bine să ne gândim dinainte la toate. Şi altceva?

  — La ce adâncime va fi tunelul?

  — Trei metri.

  — Lăţimea?

  — Optzeci de centimetri. Trebuie să avem posibilitatea să ne mişcăm în tunel.

  — Ce înălţime va avea?

  — Un metru.

  — Sânt de acord în ce priveşte lăţimea şi înălţimea, dar nu şi pentru adâncime. Doi metri deasupra noastră nu constituie o crustă prea rezistentă. Dacă trece un camion greu sau un cilindru compresor tunelul se poate prăbuşi.

  — Poate, Papi, dar nu există nici un motiv ca să treacă un camion sau un cilindru compresor pe strada asta.

  — Te cred, dar nu ne costă mai nimic în plus ca să facem tunelul la patru metri adâncime. Astfel, vor fi trei metri de pământ între plafonul tunelului şi stradă. Vezi vreun inconvenient? Munca suplimentară va însemna doar să săpăm un metru în plus în puţul de acces. Asta nu schimbă cu nimic datele pentru tunel. Pe de altă parte, la patru metri adâncime este aproape sigur că vom ajunge la bancă la nivelul fundaţiilor sau chiar sub ele. Câte etaje are imobilul?

  — Parter şi un etaj.

  — Fundaţiile nu pot fi, deci, prea adânci.

  — Corect, Papi. Vom coborî la patru metri.

  — Cum te gândeşti să forţăm camera blindată? Cum stăm cu sistemul de alarmă?

  — După mine, Papi, aici e buba. Totuşi, logic vorbind, sistemele de alarmă sunt instalate în mod obişnuit în exteriorul camerelor blindate. Din moment ce nu vom atinge niciuna dintre uşi, nici cea a băncii, nici cea a camerei tezaurului, alarma n-ar trebui să se declanşeze. Şi nu cred că există un alt sistem de alarmă în interiorul celor două săli ale seifurilor. Ca precauţie, cred că nu trebuie să ne atingem însă de seifurile aflate lângă uşa de acces la camera tezaurului şi nici de cele situate lângă uşa blindată.

  — De acord. Sunt şi eu de această părere. Bineînţeles, există riscul ca, în timp ce lucrăm la seifuri, vibraţiile să declanşeze sistemul de alarmă. Dar, luându-ne toate măsurile de precauţie, nu văd de ce norocul nu ar fi de partea noastră.

  — Altceva, Papi?

  — Ai prevăzut să armezi tunelul?

  — Da. În garaj avem tot ce ne trebuie pentru o armătură solidă.

  — În regulă. Şi cu pământul ce facem?

  — Mai întâi, îl împrăştiem în toată grădina, apoi vom face din el moviliţe şi în cele din urmă vom aranja de-a lungul zidurilor o brazdă largă de un metru şi cât se poate de înaltă, fără ca asta să pară ciudat.

  — Vecinii sunt curioşi?

  — Cu cei de la dreapta nici o problemă. Un bătrânel şi-o bătrânică slăbuţă, care se scuză de fiecare dată când mă văd deoarece câinele lor îşi face nevoile în faţa porţii noastre. La stânga, nu putem fi la fel de siguri. Sunt doi copii, de opt şi zece ani, care toată ziua se dau în leagăn şi se înalţă atât de sus încât pot vedea pe deasupra zidului ce meşterim noi pe aici.

  — Oricum, nu pot vedea decât o parte a grădinii, în orice caz nu cea care se află în dreptul zidului lor.

  — Ai dreptate, Papi. Bine, să presupunem că am terminat tunelul şi că ne aflăm sub camera tezaurului. Va trebui să săpăm o cavitate ceva mai mare, un fel de cameră, ca să ne ţinem uneltele şi să putem lucra comod, doi sau trei poate. Şi, după ce vom localiza centrul fiecărei camere, vom săpa sub fiecare dintre ele un fel de spaţiu de doi pe doi metri.

  — Corect. Cu ce vom ataca pereţii din oţel ai seifurilor?

  — Ăsta-i un punct pe care trebuie să-l discutăm împreună.

  — Spune.

  — Putem să-i tăiem cu aparatul de sudură, ştiu să umblu cu el, asta mi-e meseria. Sau cu arcul electric, ştiu şi asta, dar există o dificultate. Vila este alimentată cu o tensiune de 120 de volţi şi avem nevoie de 220. De aceea, m-am gândit să mai chem un tip, dar el nu vrea să muncească la tunel. Va sosi abia în ajunul „atacului”.

  — Cu ce lucrează?

  — Ţin-te bine, Papi. Cu termit. Este un adevărat maestru în această specialitate. Voi, ceilalţi, ce spuneţi?

  — Asta înseamnă cinci părţi în loc de patru.

  — Vei avea destul, Gaston. Patru părţi sau cinci nu contează cine ştie ce.

  — Sunt de acord să-l chemi pe tipul ăsta căci, dacă avem vreo douăsprezece seifuri de deschis, treaba merge mai repede cu termit decât cu orice altceva.

  — Aşa arată, deci, planul general. Toată lumea este de acord cu el?

  Îl adoptăm în unanimitate. Paulo ne recomandă încă ceva: Gaston şi cu mine să nu ieşim sub nici un motiv din casă în timpul zilei. Nu vom putea ieşi decât seara, din când în când, cât mai puţin posibil, foarte corect îmbrăcaţi, cu cravată şi tot dichisul. Niciodată, însă, toţi patru împreună.

  Trecem în camera alăturată, ce servea înainte drept birou. O groapă cu un diametru de un metru şi trei metri adâncime este deja săpată. În timp ce-i admir pereţii drepţi ca un zid îmi trece prin cap problema aerisirii.

  — Ca să putem respira cât de cât mai normal, la ce te-ai gândit?

  — Vom trimite aer, cu ajutorul unui compresor, prin tuburi de plastic. Dacă cel ce lucrează nu are aer destul, un altul îi va trimite direct în gură un jet constant atât timp cât va lucra. Am cumpărat un compresor la Caracas, care mi s-a părut silenţios.

  — Şi dacă am lua un aparat de aer condiţionat?

  — M-am gândit şi la asta şi am deja unul în garaj, dar de fiecare dată când îl vom folosi vor sări siguranţele.

  — Ascultă, Paulo. Nu ştiu ce se poate întâmpla cu tipul cu termitul. Dacă nu vine, cu aparatul de sudură nu merge prea repede şi numai cu arcul electric am putea face treaba. Trebuie neapărat să pui 220 de volţi. Pentru ca cererea ta să pară normală, spui că ai nevoie de un congelator pentru carne, de aparate de aer condiţionat şi că, în plus, deoarece lucrezi în lemn, ai dori să-ţi instalezi în garaj un fierăstrău electric. N-ar trebui să-ţi pună nici o problemă chestia asta.

  — Ai dreptate. Nu avem decât de câştigat punând 220 de volţi. Şi acum, ajunge, am trăncănit destul despre asta! Auguste este regele spaghetelor. Cum sunt gata, ne aşezăm la masă.

  Masa a fost foarte veselă. După ce ne-am adus aminte câteva întâmplări mai puţin agreabile, cădem de acord ca atunci când vorbim de trecut să nu ne mai gândim la închisoare. Să vorbim doar despre ceea ce a fost plăcut: femeile, soarele, marea, plăcerile fizice etc. Râdem toţi ca nişte copii. Nimeni nu are nici un regret la gândul că vom ataca societatea tocmai în ceea ce simbolizează puterea ei egoistă: o bancă.

  Vila a fost branşată la curentul de 220 de volţi fără nici o dificultate, transformatorul găsindu-se în apropiere. Nici o problemă. Pentru a termina mai repede puţul, am renunţat la târnăcopul cu coada scurtă, foarte greu de mânuit într-un spaţiu aşa de mic. Decupăm bucăţi de pământ cu un fierăstrău circular pentru lemne, fiecare bucată fiind smulsă cu ajutorul unui soi de ţăruş solid, uşor de mânuit, şi depusă într-o găleată.

  Muncă de titan, ce avansează încet, încet. Din casă, abia se aude zumzăitul fierăstrăului circular în fundul puţului, care a atins deja cei patru metri. Din grădină nu se aude absolut nimic.

  Puţul este terminat. Astăzi ne-am apucat de tunel şi Paulo a fost cel care, cu busola în mână, a săpat primul metru într-un pământ argilos care se lipeşte de toate cele. Nu mai lucrăm pe jumătate dezbrăcaţi, ci în salopete care ne acoperă şi tălpile, aşa că atunci când le scoatem, după ce urcăm, suntem la fel de curaţi ca nişte fluturi ce ies din crisalide. În afară de mâini, bineînţeles.

  După calculele noastre, va trebui să săpăm treizeci de metri cubi de pământ. Nici mai mult, nici mai puţin.

  — Adevărată muncă de ocnaş, mormăie Paulo când este prost dispus.

  Dar, încet, avansăm. „Ca nişte cârtiţe sau bursuci”; spune Auguste.

  — Vom reuşi, băieţi! Şi vom avea lovele pentru toată viaţa. Nu-i aşa, Papillon?

  — Bineînţeles. Iar eu îi voi tăia limba procurorului, cât şi martorului mincinos şi voi organiza un superb foc de artificii la nr. 36 pe quai des Orfevrès. Haideţi, la treabă, băieţi! Dacă voi nu sunteţi prea grăbiţi să deveniţi milionari, eu, în schimb, visez toată noaptea că procurorul a murit de moarte bună în patul lui, cu limbă cu tot, că martorul meu se învârteşte liniştit în magazinul de blănuri al lui tac-su şi că războiul a făcut nu numai ca sticleţii să-şi schimbe domiciliul, dar şi să se transforme în soldaţi ai Armatei Salvării! Ceea ce ar însemna ca această operaţiune să nu mai însemne nimic pentru mine. Atunci, nu-i momentul să spunem idioţenii sau să jucăm belotă. Haideţi, coborâţi-mă în gaură. Mai lucrez câteva ore.

  — Calmează-te, Papi! Toţi suntem enervaţi. Nu prea merge repede, este adevărat, dar avansăm totuşi, şi acolo, în faţa noastră, la mai puţin de cincisprezece metri, se află comoara. Şi, apoi, fiecare are problemele lui. Iată ce-mi scrie prietenul meu Santos de la Buenos Aires.

  Şi Paulo scoate o scrisoare din buzunar şi ne citeşte cu voce tare: „Dragă Paulo. Crezi, frăţioare, în miracole? Iată că s-au dus mai bine de şase luni de când n-ai mai trecut să-ţi vezi cele două gagici, nici măcar nu le-ai scris sau trimis o carte poştală. Eşti complet inconştient. Ele nu ştiu dacă ai murit sau trăieşti şi în ce colţ al planetei te afli. Nu-i prea vesel pentru mine, în aceste condiţii, să mă duc să adun biştarii. În fiecare luni, strigătul lor este tot mai violent: «Hei, unde-i omul nostru? Ce face? Are în cap o afacere, sigur. E haios cu loviturile lui grozave! Dar ar fi mai bine să fie aici cu noi. Ne-am săturat să dormim doar cu perna în braţe. Este ultima oară când îţi mai dăm bani. Ai înţeles? Sau vine sau divorţăm! »

  Paulo, fă un efort, trimite-le măcar un rând. Nu cred în miracole, într-o zi, vei pierde cele două mori şi atunci adio făină. Amicul tău, Santos. „

  — Ei bine, eu cred în miracole, şi miracolul este acolo, în faţa noastră. Şi eu, Paulo, şi voi, camarazii mei, prin inteligenţa şi curajul nostru suntem făuritorii lui. Totuşi, sper să mai reziste un timp gagicile, căci avem nevoie de banii lor pentru a duce afacerea la bun sfârşit.

  — O să le facem cu toţii câte un cadou, spune Auguste surâzând.

  — Asta-i treaba mea, spune Paulo. Eu sunt artistul care realizează una dintre cele mai frumoase operaţiuni gândite de un borfaş; ele, fără să ştie, o finanţează, ceea ce, cu toate astea, este o mare onoare pentru ele.

  Hohot de râs general, un pahar de coniac, iar eu accept să fac o belotă pentru a mulţumi pe toată lumea şi pentru a mă destinde puţin.

  Nici o problemă cu evacuarea pământului în grădină, care măsoară optsprezece metri lungime pe zece lăţime. Pământul este răspândit pe lăţime, ţinându-se seama de aleea care merge la garaj. Dar cum pământul scos nu-i la fel cu cel de afară, aducem din când în când un camion de mraniţă. Totu-i în regulă.

  Şi săpăm, şi cărăm găleţile pline de pământ! Am „parchetat”, ca să spun aşa, solul galeriei, căci sunt infiltraţii de apă care transformă totul în noroi. Iar pe scânduri găleata alunecă mai uşor dacă o tragi cu frânghia.

  Iată cum lucrăm. Unul dintre noi se află în fundul tunelului. Cu un fierăstrău circular şi cu un piolet sapă şi dislocă pietrele şi pământul pe care le pune apoi în găleată. Cel de al doilea se află la baza puţului şi trage găleata până la el. Sus, se află al treilea, care ridică găleata şi o goleşte într-o roabă cu roata cauciucată. Am făcut o trecere care dă direct în garaj. Al patrulea nu are decât să ia roaba, să treacă prin garaj cu ea şi să apară cât mai natural cu putinţă în grădină.

  Lucrăm ore în şir, împinşi de voinţa cumplită de a triumfa. Este o cheltuială de energie extraordinară. Munca în fundul galeriei este greu de suportat, cu toată instalaţia de aer condiţionat şi cu tot aerul adus de tubul pe care ni-l înfăşurăm în jurul gâtului şi al cărui capăt îl apucăm din când în când… Sunt plin de bubuliţe roşii din cauza căldurii, am asemenea porţiuni întinse pe tot corpul. Parcă ar fi urticarie şi mă mănâncă îngrozitor. Singurul care nu are aşa ceva este Paulo, căci el nu se ocupă decât de roabă şi de împrăştierea pământu-lui în grădină. Când ieşi din infernul ăsta, chiar după ce-ai făcut un duş, ai nevoie de mai mult de o oră să respiri normal şi, uns cu vaselină sau unt de cacao, să te simţi aproape bine. „Oricum, noi am fost cei ce-am ales această muncă, nu? Nimeni nu ne-a obligat s-o facem. Atunci, ajută-te singur, suportă, tacă-ţi fleanca şi Cerul te va ajuta! „Este ceea ce-i spun şi-i repet de două sau trei ori pe zi lui Auguste, când începe să strige că dracu l-a pus să se vâre în treaba asta afurisită.

  Întâi, trebuie să vă spun că pentru a slăbi nu există o reţetă mai bună decât să sapi un tunel sub o bancă. Este extraordinar cât de suplu poţi deveni după ce te-ai aplecat, târât şi contorsionat atâta. În tunel transpiri la fel ca într-o saună. Făcând aceste exerciţii în toate poziţiile posibile şi imposibile, nu rişti să-ţi mai rămână grăsime în plus şi te alegi şi cu muşchi frumoşi. Vedeţi, este un lucru pozitiv din toate punctele de vedere şi, pe deasupra, la capătul culoarului te aşteaptă o recompensă magnifică: comoara altora.

  Totul merge bine, în afară de grădină. Tot ridicându-i nivelul cu pământul pe care-l scoatem, florile se afundă în loc să crească, ceea ce nu prea pare normal. Dacă vom continua tot aşa, în curând nu se vor mai vedea decât petalele. Găsim un remediu: punem florile în ghivece pe care le aşezăm în pământul proaspăt adus. Bine acoperite, nu se vede nimic, plantele par ieşite din pământ.

  Se cam lungeşte povestea asta! Dacă am putea să ne odihnim cu rândul, mai treacă meargă. Dar nici vorbă de aşa ceva. Trebuie să fim cu toţii la datorie pentru a păstra un ritm eficient. În trei, totul ar deveni interminabil şi ar trebui să înmagazinăm provizoriu pământul în vilă, ceea ce ar fi periculos.

  Chepengul care acoperă puţul se potriveşte de minune. Când ne odihnim, putem să lăsăm deschisă uşa camerei, nu se observă absolut nimic. În ceea ce priveşte trecerea prin perete, am acoperit-o în partea dinspre garaj cu un panou imens de care sunt agăţate tot felul de unelte, iar în casă cu un dulap enorm din epoca colonizării spaniole. Astfel, când Paulo trebuie să primească pe cineva, o face fără nici o teamă. Numai Gaston şi cu mine ne ascundem în camera noastră de la etajul întâi.

  Timp de două zile, fără întrerupere, a plouat cu găleata şi tunelul este inundat. Sunt aproape douăzeci de centimetri de apă; propun ca Paulo să se ducă să cumpere o pompă de mână şi furtunul de care este nevoie. O oră mai târziu, pompa este în funcţiune. Pompând cu rândul (alt exerciţiu!), scoatem apa pe care o deversăm la canal. O zi de lucru lungă şi penibilă pentru mine:

  Nu mai avem mult până în decembrie. Ar fi minunat dacă am putea fi gata la sfârşitul lui noiembrie cu cămăruţa de sub bancă, săpată şi armată. Dacă tipul cu termitul vine la timp, nu am nici o îndoială că Sfântul Nicolae ne va umple ghetuţele din plin. Dacă nu vine, ne-am hotărât să lucrăm cu arcul electric. Ştim de unde să luăm aparatul cu toate accesoriile. Se găsesc unele grozave la General Electric. Le vom cumpăra dintr-un alt oraş, este mai prudent.

  Tunelul avansează. Ieri, 24 noiembrie, am atins fundaţiile băncii. Mai avem numai trei metri de tunel şi cămăruţa de făcut, deci în jur de doisprezece metri cubi de pământ de scos. Sărbătorim asta bând şampanie adevărată, franţuzească.

  — Este cam verde, spusese Auguste.

  — Cu atât mai bine, semn bun: este culoarea dolarilor!

  Paulo face socoteala timpului şi a operaţiunilor pe care le mai avem de făcut: