Ajunseră la ceaţa de deasupra piscurilor cenuşii şi ciopârţite ce formează graniţa Inquanokului şi plutiră deasupra straniilor caverne care, după cum îşi amintea Carter, le înspăimântaseră atât de tare pe păsările Shantak. Auzind strigătele insistente ale comandanţilor vampirilor, cete negre de păsări cu coarne ieşiră din fiecare asemenea vizuină şi începură să discute cu ei prin gesturi neliniştitoare. Nu trecu mult şi se lămuriră că cel mai bun drum ar fi cel care trecea prin pustiul îngheţat ce se întinde la nord de Inquanok, deoarece la graniţa de nord a Lengului pândeau capcane nevăzute ce stârnesc repulsie chiar şi nevolnicelor lighioane ale nopţii. Era vorba despre anumite construcţii albe emisferice, înălţate pe coline ciudate, care exercitau o influenţa de neînţeles pe care străvechea înţelepciune a folclorului o asociase în mod neplăcut cu Ceilalţi Zei şi cu Nyarlathotep, Haosul Târâtor.

  Locuitorii piscurilor nu ştiau aproape nimic despre Kadath, doar că undeva spre nord exista un mare miracol, păzit de păsările Shantak şi de munţii ciopliţi. Făcură aluzie la vorbele care umblau în legătură cu proporţiile anormale şi dimensiunile nelimitate ale regiunii de acolo şi amintiră vagile zvonuri care circulă referitor la existenţa unei împărăţii a nopţii fără de sfârşit, dar nu puteau relata nimic precis despre acestea. Carter şi armata sa le mulţumi politicos şi, trecând dincolo de înaltele vârfuri de granit de la frontierele Inquanokului, coborâră sub norii fosforescenţi ai nopţii şi zăriră în depărtare acele înfricoşătoare santinele ghemuite ce fuseseră munţii, înainte ca o mână gigantică să fi sculptat groaza în roca lor virgină.

  Continuau să stea chircite acolo, într-un semicerc demonic, cu picioarele odihnindu-se pe nisipul deşertului şi cu mitrele străpungând norii fosforescenţi: sinistrele lor capete duble, semănând cu cele de lupi, aveau feţele desfigurate de furie, în timp ce mâinile lor drepte se ridicau cu răutate spre universul oamenilor, protejând frontierele acestei lumi nordice şi îngheţate ce nu este o lume a oamenilor. Diabolicele păsări Shantak se iviră de la poalele lor, greoaie ca nişte elefanţi, dar se retraseră cu ţipete smintite, de îndată ce zăriră pe cerul înceţoşat avangarda nevolnicelor lighioane ale nopţii. Trecând în zbor peste munţii-santinele, armata îşi continuă drumul spre nord pe deasupra a leghe şi leghe de deşert obscur. Norii deveniră din ce în ce mai puţin luminoşi şi Carter se scufundă în cele din urmă într-o beznă desăvârşită, dar bidivii înaripaţi înaintau fără greş, căci se născuseră în abisurile cele mai întunecoase ale Pământului şi păreau să vadă nu numai cu ochii, ci şi cu întreaga suprafaţă umedă a trupurilor lor alunecoase. Zburau drept înainte, deasupra curenţilor încărcaţi cu mirosuri incerte şi de zgomote suspecte, mereu înainte în întunericul din ce în ce mai profund, acoperind distanţe atât de mari încât Carter se întreba dacă se mai aflau încă în interiorul lumii terestre a visului.

  Norii se risipiră brusc şi stelele începură să strălucească, spectrale. Jos era încă întuneric, dar palidele semne cereşti păreau a fi însufleţite de o semnificaţie pe care nu o mai avuseseră niciodată şi nicicând. Configuraţia stelelor rămăsese aceeaşi, dar acele poziţii familiare revelau acum un înţeles pe care altă dată nu reuşiseră să-l transmită. Totul convergea spre nord; fiecare curbă şi fiecare scânteie de pe cerul scânteietor devenea o parte a unui imens desen, care avea drept funcţie să oblige întâi ochiul, apoi pe observator în întregimea lui, să se îndrepta spre un anumit punct secret de convergenţă, aflat dincolo de imensa întindere îngheţată din faţa lor.

  Carter se întoarse spre est, pentru a vedea dacă enorma barieră de piscuri a cărei imagine îl însoţise de-a lungul întregii sale călătorii prin Inquanok mai era încă vizibilă, şi astfel zări sub stele o siluetă descărnată ce atesta încă prezenţa acelor munţi. Ei păreau acum mult mai ciopârţiţi, ciuruiţi de crevase larg deschise şi încoronaţi de piscuri zdrenţuite; Carter studie cu atenţie curbele şi înclinaţiile sugestive ale siluetelor lor şi acestea părură să împrumute de la stele misteriosul magnetism ce dirija atenţia spre nord.

  Armata zbura cu o viteză nebună, aşa că Randolph trebui să facă un efort pentru a putea sesiza detaliile. Deodată, desluşi chiar deasupra şirului celui mai înalt de piscuri un obiect negru, care se mişca în lumina stelelor şi a cărui traiectorie era perfect paralelă cu cea a bizarei sale armate. Vampirii zăriseră şi ei acest obiect, căci îi auzi discutând despre el. O clipă, crezu că era vorba despre un Shantak gigantic, de dimensiuni infinit superioare celor obişnuite pentru specia sa. Îşi dădu însă curând seama că această impresie era falsă: forma animalului respectiv, profilată deasupra munţilor, se dovedea a nu fi cea a uneia dintre acele păsări cu cap de cal. Silueta sa, pe care mai mult o ghicea după modul în care acoperea acum stelele, semăna cu cea a unui cap acoperit cu o mitră enormă, sau mai degrabă cu o pereche de capete infinit amplificate; iar în privinţa zborului său săltăreţ şi rapid prin aer, se părea că se realiza fără ajutorul aripilor. Carter n-ar fi putut preciza de care parte a muntelui se găsea acel animal, dar constată curând că sub ceea ce zărise până atunci existau şi alte membre, ce ascundeau stelele atunci când trecea peste defileurile care brăzdau adânc muntele.

  Apăru o spărtură mare în lanţul de piscuri, de-a lungul căreia frontierele oribilului podiş Leng se contopeau cu imensitatea îngheţată. Acolo, lumina stelelor avea o intensitate crescută, dar culoarea ei era mai ştearsă. Carter îşi fixă privirile spre acea trecătoare, ştiind că în felul acesta putea să zărească întreaga siluetă a acelui animal cu zbor unduitor, profilată pe cerul înstelat. Obiectul avansase acum într-o oarecare măsură, şi ochii întregii armate erau aţintiţi asupra marii depresiuni unde urma să apară enorma siluetă. Giganticul animal se apropie de crăpătură, zburând fără grabă pe deasupra piscurilor, încetinindu-şi mersul, de parcă ar fi fost conştient că lăsase în urmă armata vampirilor. În minutul următor, neliniştea aşteptării crescu continuu; iar apoi sosi scurtul interval în care silueta se contura pe cer, arătându-şi dimensiunile care făcură să se nască pe buzele vampirilor un zâmbet de teamă respectuoasă, însoţit de un strigăt de spaimă înăbuşit, iar în sufletul călătorului stârni o înfiorare cum nu mai încercase niciodată până atunci. Forma colosală ce se bălăbănea deasupra crestelor nu era decât un cap – un cap dublu, acoperit de o mitră – sub care înainta în salturi prin deşertul îngheţat corpul enorm şi înfricoşător pe care era aşezat. Acest monstru, mare cât un munte, mergea furişat şi fără zgomot; această fiară, semănând oarecum cu o hienă încrucişată cu un antropoid gigantic, galopa lipită de cer, înălţându-şi respingătoarea pereche de capete cu coifuri conice la jumătatea Zenitului.

  Fiind un visător cu experienţa, Carter nici nu urlă, nici nu-şi pierdu cunoştinţa, ci doar privi înapoi cu oroare şi se cutremură atunci când observă că alte capete de monştri se conturau deasupra nivelului crestelor, ţâşnind hoţeşte pe urmele primului. Spre sud se zăreau trei noi siluete cât munţii de mari, ce se furişau ca lupii, perfect profilate pe cerul înstelat, mitrele lor ţuguiate legănându-se în aer la o mie de picioare înălţime.

  Munţii ciopliţi, având mâna dreaptă ridicată, păreau a nu mai sta chirciţi în semicerc în partea de nord a Inquanokului. Aveau o misiune de îndeplinit şi nu o neglijau, şi lucrul cel mai îngrozitor era că munţii nu vorbesc şi nici nu fac vreun zgomot atunci când se deplasează.

  Tocmai atunci, vampirul Pickman dădu un ordin nevolnicelor lighioane ale nopţii şi întreaga armată se ridică încă mai sus în aer. Coloana grotescă urcă spre stele, până când nimic nu se mai zări profilat pe cerul înstelat – nici cenuşia barieră de granit, nici munţii ciopliţi şi purtând mitre pe cap care veniseră spre ei. Tot ce se găsea sub hoarda care se scurgea spre nord printre vânturile violente şi hohotele de râs izbucnite de nicăieri, din eter, era acum scufundat în beznă; nici o pasăre Shantak sau vreo altă creatură mai puţin catalogabilă nu se înălţă din spaţiile bântuite, pentru a-i urmări. Cu cât înaintau mai mult, cu atât creştea viteza zborului lor, astfel încât nu după multă vreme, deplasarea lor vertiginoasă păru să depăşească viteza unui glonţ şi să se apropie de cea a unei planete pe orbita ei. Având în vedere viteza aceasta, Carter se întreba cum de mai rămâneau încă deasupra Pământului, dar ştia că în lumea visului dimensiunile capătă proprietăţi stranii. Nu avea nici o îndoială asupra faptului că se aflau în împărăţia nopţii eterne, şi îşi imagina că acea convergenţă spre nord a constelaţiilor sporise pe ascuns, stelele strângându-se astfel pentru a arunca armata vampirilor în vidul de la polul boreal, la fel cum se strânge gura unui sac plin pentru a reţine în el tot conţinutul său.

  Se îngrozi atunci când băgă de seamă că nevolnicele lighioane ale nopţii nu mai băteau deloc din aripi. Creaturile cu coarne şi lipsite de chip îşi strânseseră apendicele lor membranoase şi se lăsaseră în voia vârtejurilor vântului năprasnic ce părea să râdă pe ascuns în timp ce îi purta. O forţă ce nu aparţinea acestei lumi înşfăcase întreaga armată, şi nici vampirii, nici nevolnicele lighioane ale nopţii nu i se puteau împotrivi, lăsându-se târâţi orbeşte şi fără nici o clipă de răgaz spre acel nord de unde nici un muritor nu s-a mai întors vreodată. O lumină slabă şi singuratică apăru în cele din urmă la orizont, înălţându-se pe măsură ce se apropiau, de ea, şi care se afla deasupra unei mase compacte de întuneric, ce făcea să pălească lumina stelelor. Carter înţelese că probabil era vorba despre un far aprins pe un munte, fiindcă doar un munte s-ar fi putut ridica în văzduh până la o înălţime atât de miraculoasă.

  Lumina de deasupra tenebrelor se înălţa tot mai sus şi masa întunecată, conică şi sfârtecată ce o susţinea ajunsese acum să acopere jumătate din cerul nordic. Deşi armata zbura la mare altitudine, lumina palidă şi sinistră a acelui far strălucea deasupra ei, depăşind cu mult cele mai înalte piscuri de pe Pământ şi cufundându-se în eterul fără atomi în care gravitează Luna Neagră şi planetele întunecate. Muntele ce se profila în faţa lor era necunoscut oamenilor. Norii cei mai înalţi se găseau foarte departe, sub ei, părând a fi doar o spumă neclară ce plutea în dreptul primelor contraforturi ale muntelui. Aerul ameţitor de pe cele mai înalte culmi ale Pământului nu ajungea decât până la jumătatea înălţimii acestui munte. Această punte aruncată între cer şi pământ se înălţa întunecos în noaptea eternă, dispreţuitor şi spectral, încoronat cu o diademă de stele necunoscute, ale căror contururi impunătoare şi pline de semnificaţie deveneau din ce în ce mai limpezi. Vampirii scoaseră strigăte de încântare atunci când dădură cu ochii de ele, dar Carter se cutremură de spaimă, la gândul că întreaga armată urma să fie făcută zob, izbindu-se de onixul dur al acestui munte ciclopic.

  Lumina se înălţa tot mai sus şi, contopindu-se cu discul Zenitului, clipea cu o ironie lugubră spre trupa aflată în zbor. Sub ea, întregul nord era cufundat într-o beznă înspăimântătoare, o beznă plină de stânci, o beznă urcând din adâncuri infinite spre înălţimi infinite. Pe culmile acestei viziuni, exista doar acel far ce licărea inaccesibil. Carter îi studie lumina cu mai multă atenţie şi distinse, în cele din urmă, liniile care îi trasau silueta de un negru absolut pe cerul înstelat. Existau nişte turnuri pe această culme titanică, înfricoşătoare turnuri cu nenumărate etaje, acoperite de domuri. Acestea erau dispuse într-un ansamblu arhitectonic al cărui rafinament era de neconceput chiar şi aici, în lumea viselor; în depărtare, profilate cu negru pe diadema stelară ce strălucea răuvoitoare la limita extremă a vizibilităţii, se zăreau mici clădiri şi terase încărcate în egală măsură de farmec şi de ameninţări obscure. Un castel ce depăşea imaginaţia muritorilor încorona acest munte fără margini, şi în interiorul său licărea o lumină demonică. Randolph Carter înţelese atunci că toate căutările sale se sfârşiseră şi că zărea deasupra lui ţinta tuturor călătoriilor interzise şi a tuturor viziunilor îndrăzneţe: fabuloasa şi incredibila reşedinţă a Marilor Strămoşi, aflată deasupra cetăţii interzise, Kadath.

  În timp ce înţelegea toate acestea, Carter remarcă o modificare a direcţiei curenţilor care duceau cu ei această armată capturată de către vânt şi lipsită de speranţa de a scăpa. Acum urcau pieptiş în văzduh, şi era evident faptul că punctul de convergenţă al acestui zbor era castelul de onix în care lucea palida lumină. Uriaşul munte negru era atât de aproape, încât aproape îi atingeau versanţii cu o viteză vertiginoasă dar, din cauza întunericului, nu puteau distinge nimic din aceştia. Turnurile întunecate ale castelului nopţii se profilau din ce în ce mai vaste deasupra capetelor lor şi Carter putu constata că imensitatea acestuia era aproape o blasfemie.

  Probabil că lucrători fără număr extrăseseră din acea oribilă carieră cioplită în stânca munţilor din nordul ţinutului Inquanok blocurile din care erau construite aceste ziduri, blocuri care aveau asemenea dimensiuni încât dacă ar fi stat la poalele unuia dintre ele, un om ar fi părut aşezat la picioarele uneia dintre cele mai înalte fortăreţe terestre. Diadema de stele necunoscute împrăştia o lumină ştearsă şi morbidă asupra miriadelor de domuri şi foişoare, de parcă un fel de crepuscul ar fi coborât peste pereţii de onix şlefuit. Ceea ce păruse a fi lucirea palidă a unui far se dovedi acum a nu fi decât o fereastră luminată aflată în vârful unuia dintre cele mai înalte turnuri. Atunci când armata sa, prizonieră a curenţilor care o purtau cu ei, se apropie de piscul muntelui, Carter crezu că distinge o serie de umbre dezagreabile ce traversau alene spaţiul slab luminat. Fereastra luminată era straniu boltită şi forma sa nu avea nimic pământesc în ea.

  Stânca masivă făcuse în prezent loc giganticei fundaţii a monstruosului castel şi se părea că viteza armatei începuse oarecum să scadă. Ziduri înalte ţâşniră deodată şi, cât ai clipi din ochi, armata se trezi purtată de vânt pe sub bolta unei porţi uriaşe, totul era învăluit în noapte în uriaşa curte de la intrare, apoi urmă bezna adâncă a coridoarelor interioare, care absorbiră coloana printr-un enorm portal boltit. Trombe de aer rece, încărcat cu umiditate, răscoleau obscurul labirint de onix şi Carter nu reuşi să ghicească cum arătau coridoarele şi scările ciclopice ce se deschideau fără zgomot în calea zborului lor mereu învolburat. Înfricoşătorul lor salt în întuneric îi aruncă tot mai sus şi nici un sunet, nici o atingere, nici o imagine nu sfâşiară, fie şi numai pentru o clipă, vălul gros de mister. Deşi numeroasă, armata de vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii se pierdea în spaţiul nemărginit al acestui castel supraterestru. Atunci când, în cele din urmă, lumina palidă venită dinspre acel turn a cărui fereastră le servise drept far inundă totul în jurul lor, lui Carter îi trebui mult timp până să ghicească poziţia plafonului şi a pereţilor îndepărtaţi şi să se convingă că într-adevăr nu se găseau în aer liber.

  Randolph Carter sperase să-şi poată face intrarea în sala tronului Marilor Strămoşi cu mândrie şi demnitate; sperase să intre solemn, escortat de şiruri lungi de vampiri, şi să-şi exprime doleanţele în calitate de senior al lumii viselor. Ştia că se putea trata cu Marii Strămoşi, întrucât puterea lor nu se întinde şi asupra lumii muritorilor, şi că sperase ca Ceilalţi Zei şi Nyarlathotep, Haosul lor Târâtor, să nu intervină în momentul crucial, aşa cum o mai făcuseră de atâtea ori până atunci, de fiecare dată când oamenii încercaseră să îi întâlnească pe zeii Pământului în bârlogul lor sau pe munţii unde sălăşluiesc. Sperase, chiar, să-i poată înfrunta pe Ceilalţi Zei cu escorta sa hidoasă, dacă acest lucru s-ar fi dovedit necesar, ştiind că vampirii nu au stăpân şi că seniorul nevolnicelor lighioane ale nopţii nu este Nyarlathotep, ci străvechiul Nodens. Avea însă acum certitudinea că extraordinara cetate Kadath din inima nemărginirii fără viaţă este vegheată de sumbre miracole şi santinele fără număr şi că Ceilalţi Zei stau permanent cu ochii pe indulgenţii zei de pe Pământ. Chiar dacă nu au nici o autoritate directă asupra vampirilor şi a nevolnicelor lighioane ale nopţii, ororile fără formă şi fără spirit din spaţiul exterior au, totuşi, un anume ascendent asupra lor atunci când se impune, aşa că Randolph Carter nu reuşi să-şi facă intrarea ca un mare senior în sala tronului Marilor Strămoşi. Măturată claie peste grămadă de o furtună de coşmar ce sufla dinspre stele, prizonieră a ororilor invizibile ce populează imensitatea nordică, iremediabil captivă a luminii palide, întreaga lui armată zbură şi se prăbuşi ameţită pe dalele de onix, în clipa când o poruncă neauzită făcu să înceteze acea groaznică vijelie.

  Nu înaintea unei estrade aurite ajunsese Randolph Carter, şi nici în faţa unui cerc solemn de capete nimbate de aureola sanctităţii, ba nici măcar a unor fiinţe cu ochi înguşti, cu lobul urechii alungit, cu nas subţire şi bărbie ascuţită, a căror asemănare cu chipul sculptat pe Ngranek le-ar fi putut desemna drept cele către care trebuia să se îndrepte rugăciunea unui visător. Cu excepţia ferestrei luminate din vârful turnului, în castelul de onix ce domina peste Kadath era întuneric şi stăpânii săi lipseau. Carter ajunsese la Kadath, cetatea necunoscută din nemărginirea fără de viaţă, dar zeii nu erau acolo. Totuşi, lumina palidă din vârful turnului continua să lucească, luminând această încăpere ale cărei dimensiuni nu erau cu nimic inferioare celor ale restului castelului, fiind atât de vastă încât cu greu i se puteau distinge zidurile şi plafonul cu curbe sinuoase. Zeii Pământului lipseau într-adevăr, dar fără îndoială existau alte prezenţe încă mai enigmatice şi mai puţin evidente decât ei. Acolo unde lipsesc zeii indulgenţi, Ceilalţi Zei nu îşi îngăduie să nu fie reprezentaţi, aşa că nu se putea pune problema că acel castel ar fi putut fi nelocuit. Carter nu reuşea, într-adevăr, să-şi închipuie în ce fel urma să se manifeste teroarea, ce feţe respingătoare va îmbrăca ea. Îşi dădea seama că vizita sa fusese aşteptată şi se întreba cât de riguroasă fusese supravegherea exercitată asupra lui de către Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Nyarlathotep, oroarea formelor infinite, duh osândit şi mesager al Celorlalţi zei, este cel căruia i se închină vâscoasele jivine de pe Lună. Carter îşi aminti atunci de galera întunecată ce se retrăsese atunci când soarta bătăliei de pe stânca descărnată ce se înalţă din valurile mării se întorsese împotriva monstruozităţilor cu formă de broască râioasă.

  Gândindu-se la toate acestea, Carter se clătina în mijlocul escortei sale de coşmar, când sunetul oribil al unei trâmbiţe demonice răsună brusc în imensitatea acelei săli slab luminate. De trei ori izbucni oribilul sunet şi, când ecoul ultimei trâmbiţări se pierdu într-un soi de râs batjocoritor, Randolph Carter observă că rămăsese singur. Ce vrajă îi răpise pe vampiri şi pe nevolnicele lighioane ale nopţii? Nu stătea în puterea lui să ghicească. Tot ce ştia era că în acel moment rămăsese singur, şi că oricare ar fi fost forţele perfide care îl pândeau, nevăzute, acestea nu aparţineau binecunoscutei lumi a viselor de pe Pământ. Un nou sunet răsună puternic dintr-un ungher îndepărtat al sălii. Era un sunet de trompetă, modulat după un ritm precis, întru totul deosebit de cele trei trâmbiţări răguşite care îi împrăştiaseră numeroasa sa escortă. În acest cânt înăbuşit răsuna ecoul tuturor miracolelor şi al melodiei visărilor diafane, fiecare straniu acord şi fiecare cadenţă misterioasă a lui făcând să ţâşnească viziuni exotice, de o frumuseţe de neînchipuit. Arome de tămâie veniră să se alăture acestor note aurite şi se ivi o lumină mare, a cărei culoare schimbătoare se supunea unui ciclu necunoscut spectrului solar şi urma ritmul trompetelor, în oculte armonii simfonice. Torţe scânteiară în depărtare şi duruitul unor tobe răsună foarte aproape, marcând o aşteptare fremătătoare.

  Din norii de tămâie şi din aburii de ceaţă ce se ridicau, se iviră două coloane de gigantici sclavi negri, înveşmântaţi în lungi bucăţi de mătase iridiscentă, înfăşurate peste coapse. Pe capetele lor erau fixate mari torţe de metal strălucitor, semănând cu nişte cărţi. Aceste torţe răspândeau în spirale de fum parfumul unor răşini necunoscute. În mâna dreaptă, ţineau baghete de cristal, ale căror capete erau sculptate în formă de himere, în timp ce în mâna stângă strângeau trompete de argint, lungi şi subţiri, în care suflau pe rând.

  Purtau brăţări de aur la încheieturile mâinilor şi la glezne, iar picioarele le erau legate între ele cu un lanţ de aur, care îi obliga să păşească măsurat. Sărea în ochi faptul că erau negri adevăraţi, originari din lumea terestră a viselor, dar era mai puţin evident dacă ritualul şi costumele lor erau terestre. Coloanele se opriră la zece picioare de Carter şi toţi negri duseră, simultan, trompetele la buzele subţiri. Sălbatic şi extatic fu cântul ce urmă, dar încă mai sălbatic fu strigătul ce izbucni imediat după aceea din gâturile sumbre, strigăt a cărui stridenţă părea a fi rezultatul unui straniu artificiu.

  Între cele două coloane despărţite printr-un spaţiu vast ţâşni atunci o siluetă solitară, o siluetă înaltă şi zveltă, având acel chip tânăr caracteristic faraonilor antici şi purtând o rochie prismatică şi o diademă de aur, ce părea să strălucească cu o lumină interioară. Această siluetă regală se apropie rapid de Carter. Ţinuta sa mândră şi trăsăturile elegante emanau acea putere de seducţie a unui zeu întunecat şi a unui înger căzut în păcat, iar pleoapele sale păreau să ascundă sclipirea şireată a unui caracter capricios. Această siluetă grăi şi în vocea sa gravă se auzi muzica sălbatică a curenţilor din fluviul Lethe: „Randolph Carter, spuse vocea, te-ai înfăţişat dinaintea Marilor Strămoşi, deşi legea interzice tuturor muritorilor să îi vadă la chip. Gardienii au raportat acest lucru Celorlalţi Zei, în timp ce mârâiau şi se agitau fără noimă în sunetul flautelor subţiri în întunecatul vid suprem în care domneşte sultanul demonic al cărui nume nici o gură nu se încumetă să îl rostească cu voce tare.

  „Când Barzai Înţeleptul a escaladat Hatheg-Kla pentru a-i vedea pe Marii Strămoşi dansând şi urlând sub lumina Lunii, deasupra norilor, el nu se mai întoarse nicicând de acolo. Ceilalţi Zei erau în preajmă şi au făcut ce se cădea. Zenig d'Aphorat a încercat şi el să ajungă la Kadath, cetatea necunoscută din nemărginirea fără viaţă, iar craniul său împodobeşte acum inelul de la degetul cel mic al celui al cărui nume nu e nevoie să-l rostesc acum. Din contră, tu, Randolph Carter, ai înfruntat toate primejdiile lumii terestre a viselor şi arzi încă, mistuit de focul căutării. Tu nu ai venit aici mânat de curiozitate, ci ca unul care cere ceea ce i se cuvine, arătând tot respectul ce li se cuvine indulgenţilor zei ai Pământului. Aceşti zei ţi-au interzis, totuşi, accesul la miraculoasa cetate a soarelui apune la care ai visat atât şi au făcut-o doar din pricina propriei lor lăcomii egoiste fiindcă, în realitate, au râvnit cu nesaţ să se bucure doar ei de blândeţea magică a ceea ce imaginaţia ta a modelat şi au jurat ca din acea clipă doar acolo să-şi găsească ei sălaş.

  „Şi-au părăsit castelul ce domină Kadath, pentru a merge să locuiască în cetatea ta miraculoasă. Cât e ziua de lungă, petrec în palatele sale de marmură, iar când soarele se duce la culcare, ies în grădinile parfumate pentru a contempla slava apusului sângerând deasupra templelor şi colonadelor, a podurilor arcuite şi a bazinelor de argint ale fântânilor arteziene, a străzilor largi mărginite de urne încărcate cu flori şi a şirurilor strălucitoare de statui de fildeş. Când se lasă noaptea, se caţără prin rouă până pe înaltele terase şi se aşează acolo pe băncile de porfir sculptat, pentru a scruta bolta înstelată sau a se sprijini de balustradele albe şi a privi spre nord, către oraşul şi pantele abrupte pe care palide luminiţe gălbui se aprind una câte una la ferestrele mici ale vechilor cabane cu acoperişuri ţuguiate.

  „Zeii au îndrăgit cetatea ta miraculoasă şi s-au abătut de la menirea lor. Nu mai vor să ştie de sălaşurile din înalturile Pământului şi din munţii tinereţii lor. Pământul nu mai are nici un zeu care să fie zeu adevărat şi numai Ceilalţi Zei mai au cu adevărat autoritate în Kadath. Marii Strămoşi, buimăciţi, se joacă foarte departe de aici, într-o vale aparţinând propriei tale copilării. Ai visat prea bine, o, înţeleptule arhivisător, căci i-ai răpit pe zeii visului din lumea viziunilor tuturor oamenilor, pentru a-i aduce în cea care îţi aparţine în exclusivitate, şi din nevinovatele reverii ale copilăriei tale ai plămădit o cetate mai încântătoare decât orice altă fantasmă ce a existat până la ea.

  „Nu este deloc bine că zeii Pământului şi-au părăsit jilţurile împărăteşti, lăsându-le în voia păianjenilor, pentru ca aceştia să-şi ţeasă pânza peste ele, şi că şi-au abandonat împărăţiile, lăsându-le în grija Celorlalţi Zei, pentru ca aceştia să guverneze asupra lor potrivit legii lor sumbre. Pentru că le-ai deranjat, Randolph Carter, forţele din afară ar abate bucuroase haosul şi toate ororile asupra ta, dacă nu ar şti că numai tu îi poţi trimite pe zei înapoi în lumea lor. Nici o forţă din lumea întunericului veşnic nu se poate aventura în acea lume a visului pe jumătate treaz ce este numai a ta şi numai tu poţi reuşi, cu diplomaţie, să-i alungi pe egoiştii Mari Strămoşi din miraculoasa cetate a soarelui apune şi să-i faci să străbată crepusculul nordic pentru a se întoarce la această reşedinţă care îi aşteaptă în nemărginirea fără de viaţă, în cetatea necunoscută Kadath.

  „De aceea, Randolph Carter, te cruţ în numele Celorlalţi Zei şi te condamn să mă slujeşti. Te condamn să porneşti în căutarea acelei cetăţi a soarelui apune care îţi aparţine şi să-i goneşti de acolo pe zeii somnoroşi şi leneşi, pe care îi aşteaptă lumea viselor. Această fanfară de trompete celeste, aceste simboluri nemuritoare a căror strălucire îţi ia ochii, acest mister a cărui explicaţie şi semnificaţie te-au obsedat atât în răstimpurile de veghe, cât şi în abisurile somnului şi te-au torturat, trezindu-ţi nostalgia amintirilor pierdute şi regretul lucrurilor dispărute, nu sunt greu de găsit. Relicvele şi simbolurile viziunilor tale miraculoase nu sunt greu de regăsit, căci ele nu sunt nimic altceva decât nestematul veşnic neschimbat în care scânteiază toate minunile, cristalizate, pentru a-ţi lumina cărarea nopţilor tale. Priveşte! Nu dincolo de mări necunoscute trebuie să-ţi continui căutarea, ci în adâncurile trecutului tău, care îţi sunt bine cunoscute; întoarce-te spre straniile iluminări ale copilăriei şi la viziunile inundate de soare şi de vrajă pe care străvechile privelişti le trezeau în ochii tineri şi larg deschişi.

  „Află că miraculoasa ta cetate de aur şi de marmură nu este altceva decât suma a tot ceea ce ai văzut şi îndrăgit în tinereţe. În ea există slava acoperişurilor din Boston şi a ferestrelor orientate spre vest, incendiate de soarele la apus, văzute dintr-o parte a colinei Beacon Hill; Commonul parfumat de flori şi marele dom de pe deal, mulţimea dezordonată de acoperişuri ţuguiate şi de coşuri din valea violetă prin care curge leneş râul Charles, traversat de multe poduri. Tu ai văzut aceste locuri, Randolph Carter, atunci când doica te-a plimbat pentru prima oară într-un cărucior, într-o primăvară, şi acestea vor fi ultimele locuri pe care le vei vedea cu ochii memoriei şi ai iubirii. Printre ele este şi anticul Salem împovărat de ani şi fantomaticul Marblehead, arătându-şi prăpăstiile stâncoase din secolele trecute, dar şi slava turnurilor şi a spirelor Salemului zărite de departe, profilate pe cerul soarelui la apus, începând de pe păşunile Marbleheadului şi mergând până deasupra portului.

  „În ea există şi Providence, stranie şi maiestuoasă pe cele şapte coline ale sale de deasupra portului azuriu. Providence cu terasele sale de gazon, ridicându-se până la înălţimea clopotniţelor şi a citadelelor aparţinând unei antichităţi veşnic vii, dar şi Newport, urcându-se asemeni unei pasarele ce începe din dreptul acelui dig de vis. În ea se înalţă şi Arkham, cu acoperişurile sale şubrede şi acoperite de muşchi, cu câmpiile sale unduitoare şi stâncoase şi antediluvianul Kingsport, albit de ani, cu căminele sale înghesuite, cheiurile pustii, acoperişurile triunghiulare, cu miracolul înaltelor sale faleze şi oceanul acoperit de o ceaţă lăptoasă, pe care se aud geamandurile scârţâind.

  „Vâlceaua răcoroasă din Concord, străduţele pavate din Portsmouth, curbele crepusculare ale drumurilor de ţară din New Hampshire, unde ulmii uriaşi ascund pe jumătate pereţii albi ai fermelor şi spiralele dărăpănate ale fântânilor. Depozitele de sare din Gloucester şi sălciile agitate de vânt din Truro. Panorama unui oraş îndepărtat, clădit în pantă, şi a celor două şiruri paralele de coline ce accentuează liniştea versanţilor stâncoşi şi a micilor vile acoperite de iederă, clădite la adăpostul pereţilor naturali din Rhode Island. Mirosul mării şi mireasma câmpiei, parfumul pădurilor întunecate şi voioşia grădinilor şi livezilor în zori. Toate acestea, Randolph Carter, constituie cetatea ta, căci fac parte din fiinţa ta. Noua Anglie te-a purtat în braţe şi a revărsat în sufletul tău un farmec nepieritor. Această frumuseţe, modelată, cristalizată, şlefuită de ani şi ani de amintiri şi vise este esenţa însăşi a viziunii miraculoaselor terase scăldate în lumina unui apus imperceptibil. Ajunge să regăseşti cugetările şi viziunile tinereţii tale însetate de vise, pentru a descoperi acel parapet de marmură cu urne stranii şi margini sculptate şi pentru a coborî în sfârşit treptele mărginite de balustrade, până în cetatea cu pieţe mari şi cu fântâni prismatice.

  „Priveşte! Dincolo de această fereastră strălucesc stelele nopţii eterne. Ele scânteiază acum şi deasupra acelor privelişti pe care le-ai cunoscut şi îndrăgit. Ele le sorb farmecul, pentru a străluci mai frumoase ca oricând deasupra grădinilor din vis. Antares, de exemplu, licăreşte acum deasupra acoperişurilor din Tremont Street şi ai putea să o vezi de la fereastra ta din Beacon Hill. Dincolo de aceste stele, se cască abisurile din care m-au trimis stăpânii mei absurzi. Şi tu le-ai putea străbate într-o zi, dar, dacă eşti înţelept, te vei feri să comiţi o asemenea nebunie, căci doar unul singur dintre muritorii de rând ce au făcut această călătorie dus-întors s-a întors cu mintea întreagă din încleştarea cu ororile strivitoare şi năprasnice din vid. Spaimele şi blasfemiile îşi dispută spaţiul, şi cele mai slabe dintre ele sunt şi cele mai încăpăţânate; ai putut constata acest lucru din modul de acţiune al celor care te-au înhăţat pentru a te aduce la mine, în vreme ce eu însumi nu doream deloc să te osândesc şi, dimpotrivă; ţi-aş fi acordat tot sprijinul de multă vreme, dacă nu aş fi avut altele pe cap şi dacă nu aş fi fost convins că îţi vei croi drumul şi singur. Evită, aşadar, infernul exterior şi stabileşte-te în locurile liniştite şi senine ale tinereţii tale. Continuă să cauţi cetatea minunată şi alungă-i de acolo pe leneşii Mari Strămoşi, pentru a-i trimite cu diplomaţie în acele locuri care au fost martore propriei lor tinereţi şi care aşteaptă cu nerăbdare revenirea lor.

  „Calea pe care o vei urma de acum înainte, potrivit voinţei mele, este mult mai puţin anevoioasă decât cea a memoriei nesigure. Priveşte! Am pregătit un Shantak condus de un sclav, pe care l-am făcut invizibil, pentru pacea sufletului tău. Urcă pe Shantak şi fii gata de plecare!

  — Bine. Negrul Yogash te va ajuta să-ţi păstrezi echilibrul pe oribilul animal solzos. Îndreptaţi-vă spre acea stea foarte strălucitoare pe care o vezi chiar deasupra zenitului – este Vega – şi în două ore vei survola terasa cetăţii tale a soarelui apune. Mergi în direcţia acestei stele până când vei auzi un cântec îndepărtat în eter, dincolo de care îşi are ascunzişul nebunia, aşa că opreşte-ţi pasărea Shantak de cum vei auzi prima notă a acestei melodii fascinante. Întoarce-ţi atunci privirile spre Pământ, şi vei vedea strălucind pe acoperişul sacru al templului flăcările nemuritoare ale altarului din Ired-Naa. Acest templu se înalţă în a ta cetate a soarelui apune, aşa că îndreaptă-te spre el înainte de a te lăsa sedus de cântec şi a te pierde.

  „Când vei ajunge în apropierea cetăţii, porneşte în căutarea înaltului parapet de unde contemplai odinioară splendoarea soarelui la asfinţit şi împunge-l pe Shantak până când îl vei face să urle. Marii Strămoşi ce stau tolăniţi pe terasele parfumate vor auzi şi vor înţelege ce înseamnă acest urlet; vor fi copleşiţi de un asemenea dor de casă, încât toate miracolele cetăţii tale nu îi vor putea consola de pierderea austerului castel Kadath şi a eternei diademe de stele care îl încoronează.

  „Atunci, va fi nevoie să cobori cu pasărea Shantak în mijlocul lor şi să-i laşi să pipăie pasărea puturoasă cu cap de cal, vorbindu-le despre Kadath, cetatea necunoscută, pe care ai părăsit-o cu atât de puţin timp în urmă, amintindu-le cât de sumbre şi în acelaşi timp cât de frumoase sunt sălile sale imense, în care aveau odinioară obiceiul de a se hârjoni şi a se desfăta, încercându-şi în glumă puterile supranaturale. Pasărea Shantak le va vorbi la rândul său, în limba sa, dar nu va avea alte mijloace de convingere decât evocarea zilelor de odinioară.

  „Vorbeşte-le fără încetare Marilor Strămoşi extaziaţi despre locuinţa şi tinereţea lor, până când, în sfârşit, vor începe să plângă şi îţi vor cere să le arăţi drumul de întoarcere, pe care ei l-au uitat. Te poţi despărţi atunci de Shantak, asmuţindu-l în cer cu strigătul de atac al speciei sale; auzind acest strigăt, Marii Strămoşi se vor avânta în urmărirea josnicei păsări, străbătând, plini de o bucurie ancestrală, abisurile profunde ale spaţiului spre turnurile şi drumurile familiare lor ale cetăţii Kadath.

  „Miraculoasa cetate a soarelui apune va fi atunci a ta pentru totdeauna, pentru ca tu să o îngrijeşti şi să trăieşti în ea pe vecie. Zeii Pământului vor guverna din nou visele oamenilor din reşedinţa lor obişnuită. Pleacă acum – fereastra este deschisă şi stelele te aşteaptă afară. Pasărea Shantak a şi început să gâfâie şi se schimonoseşte de nerăbdare. Porneşte prin noapte spre Vega, dar întoarce-te din drum de îndată ce vei auzi melodia fascinantă şi înşelătoare. Nu uita această recomandare, altfel tare mi-e teamă că ororile inimaginabile te vor târî în abisurile înspăimântătoarei nebunii. Aminteşte-ţi de Ceilalţi Zei, care sunt atotputernici, absurzi şi inexorabili şi care se ascund în vidul exterior. Ei sunt într-adevăr zei din calea cărora este bine să te fereşti.

  „Hei! Aa-Shanta'nygh! Eşti liber! Trimite-i pe zeii Pământului înapoi la reşedinţa lor de deasupra cetăţii necunoscute Kadath şi roagă-te spaţiului să nu mă întâlneşti niciodată într-una din celelalte o mie de forme sub care pot apare. Adio, Randolph Carter, şi ia seama la cele ce ţi-am spus, căci eu sunt Nyarlathotep, Haosul Târâtor!”

  Gâfâind şi simţind că se sufocă, Randolph Carter îşi luă zborul pe spatele hidoasei păsări Shantak spre recea lumină albastră a stelei boreale, Vega. Se întoarse pentru a mai privi o dată masa întunecată şi turnurile învălmăşite ale acestui coşmar de onix, în inima căruia strălucea încă singuratica şi palida licărire a acelei ferestre deschise deasupra văzduhului şi norilor lumii terestre a viselor. Orori mătăhăloase în formă de polipi se furişau prin întuneric, fără a le putea atinge, şi numeroşi lilieci băteau nevăzuţi din aripi în jurul său, dar el se agăţa cu înverşunare de coama nefirească a respingătoarei păsări cu cap de cal. În timp ce vânturile inferioare, eterne, urlau în întunericul şi pustietatea ce se întind în afara cosmosului, stelele dansau ironic şi, din când în când, păreau gata să se transforme în palide semne ale destinului, semne care ar fi putut să-l mire, dacă nu le-ar fi văzut şi nu s-ar fi temut de ele odinioară, cu mult înainte.

  O tăcere încărcată de presentimente se aşternu deodată peste bolta înstelată şi toţi curenţii de aer şi toate ororile se retraseră din faţa zorilor. Nebuloase aurii se revărsară în valuri tremurătoare, parcă puse cu mâna, aureolate de o strălucire magică şi, deodată, se înălţă o vagă părere de cântec, o foarte îndepărtată melodie, ale cărei slabe acorduri zumzăitoare erau cu totul străine propriului nostru univers stelar. Când această muzică deveni mai clară, pasărea Shantak îşi ciuli urechile şi se năpusti înainte, în timp ce Carter îşi încorda atenţia pentru a surprinde fiece acord miraculos. Era o cântare, dar o cântare ce nu ţâşnea de pe buzele nimănui. Era cântecul nopţii şi al sferelor, un cântec deja vechi atunci când spaţiul, Nyarlathotep şi Ceilalţi Zei au fost creaţi.

  Pasărea Shantak zbură mai repede şi călăreţul său se concentra mai mult, îmbătat de miracolul ţâşnit din abisurile stranii, învolburându-se în sferele de cristal ale lumii exterioare şi magice. Carter îşi aminti atunci de avertismentul demonului, de sarcastica lui punere în gardă, dar era prea târziu. Demonicul emisar îi recomandase să se ferească de nebunia acestui cântec. Îi arătase calea de a se salva şi drumul spre cetatea miraculoasă doar pentru a-şi bate joc de el; doar pentru a-l lua în zeflemea îi dezvăluise întunecatul mesager taina acelor zei trândavi, pe care el i-ar fi putut trimite acasă cu uşurinţă, oricând ar fi dorit. Singurele daruri pe care i le făcuse Nyarlathotep arogantului călător erau însă nebunia şi sălbatica răzbunare a vidului. Carter încercă disperat să-l facă pe respingătorul său armăsar să se întoarcă, dar pasărea Shantak rânji şi îşi iuţi cursa sa impetuoasă, bătând din marile sale aripi lunecoase cu o bucurie răutăcioasă, şi se îndreptă direct spre acele abisuri interzise, până la care nici un vis nu a ajuns vreodată, spre Abisul Suprem al lui Azathoth, sultanul demonilor, cel al cărui nume nici o gură nu îndrăzneşte să-l rostească cu voce tare.

  Ascultând şi supunându-se orbeşte ordinelor emisarului Celorlalţi Zei, infernala pasăre se năpusti mereu înainte, prin mulţimea de animale de pradă şi de jivine diforme ce se ascund în beznă şi în vid, ceată de entităţi care plutesc la voia întâmplării, orbecăie şi zgârie, larve abjecte ale Celorlalţi Zei care, ca şi aceştia, sunt oarbe şi fără minte, dar stăpânite de pofte stranii.

  Ferm şi inflexibil, ricanând vesel în ritmul cântecului nopţii şi al sferelor, care în prezent se transformase într-un râs isteric, oribilul armăsar solzos îl ducea mereu mai departe pe călăreţul lipsit de apărare. Cu o viteză nebună, depăşiră ultimul cerc şi traversară abisurile cele mai adânci, lăsând în urma lor stelele şi împărăţia materiei, şi se prăvăliră asemeni unor meteoriţi prin spaţiul inform, spre grotele întunecate şi de neînchipuit care se cască dincolo de timp, în care voracele Azathoth se ghiftuieşte în sunetul bătăilor surde şi fără de noimă ale unor tobe cumplite şi al încetelor lamentaţii monotone ale unor flaute execrabile.

  Înainte, mereu înainte, prin abisurile care urlau şi trosneau, pline de fiare obscure – când brusc Randolph Carter, osânditul, fu cuprins de gânduri şi imagini încurajatoare. Nyarlathotep îşi explicase mult prea bine răzbunarea şi batjocura şi făcuse să se trezească în sufletul lui amintirea a ceea ce nici o spaimă nu putea şterge complet: Casa – Noua Anglie – Beacon Hill – lumea treziei!

  „Află că miraculoasa ta cetate de aur şi marmură nu este decât suma a ceea ce ai îndrăgit în tinereţe… În ea există slava acoperişurilor din Boston şi a ferestrelor orientate spre vest, incendiate de soarele la apus, văzute dintr-o parte a colinei Beacon Hill; Commonul parfumat de flori şi marele dom de pe deal, mulţimea dezordonată de acoperişuri ţuguiate şi de coşuri din valea violetă prin care curge leneş râul Charles, traversat de multe poduri… Această frumuseţe, modelată, cristalizată, şlefuită de ani şi ani de amintiri şi vise este esenţa însăşi a viziunii miraculoaselor terase scăldate în lumina unui apus imperceptibil. Ajunge să regăseşti cugetările şi viziunile tinereţii tale însetate de vise, pentru a descoperi acel parapet de marmură cu urne stranii şi margini sculptate şi pentru a coborî în sfârşit treptele mărginite de balustrade, până în cetatea cu pieţe mari şi cu fântâni prismatice.”

  Înainte – mereu înainte – prăvălindu-se vertiginos spre sentinţa supremă, străbătând bezna în care tentacule oarbe se întind spre tine, în care râturi vâscoase se ciocnesc unul de altul şi în care fiare fără nume rânjesc, rânjesc într-una. Dar gândurile şi imaginile dătătoare de speranţa puseseră stăpânire pe el şi Randolph Carter ştia acum că visa, că nu făcea nimic altceva decât să viseze şi că undeva, în planul cel mai din spate, existau încă lumea treziei şi cetatea copilăriei sale. Amintirea cuvintelor lui Nyarlathotep îl străfulgera: „ajunge să regăseşti cugetările şi viziunile tinereţii tale însetate de vise”. Să se întoarcă, să se întoarcă! Beznă peste tot! Dar Randolph Carter putea să se întoarcă.

  Randolph Carter se putea mişca şi se putea întoarce din străfundurile acestui coşmar învolburat, care îi încătuşase simţurile. Putea să se mişte şi, dacă voia, să sară de pe demonicul Shantak care, ascultând de porunca lui Nyarlathotep, îl purta spre osândă, fără a-i da posibilitatea de a se apăra. Putea să sară de pe el şi să înfrunte aceste adâncuri ale nopţii ce se căscau nesfârşite sub el, aceste adâncuri ale spaimei a căror oroare nu putea totuşi depăşi sentinţa nerostită ce se ascundea în inima întunericului nesfârşit. Putea să se mişte, să se întoarcă şi să sară, putea – o dorea – o dorea.

  Visătorul osândit, gata să rişte totul, sări de pe enorma abjecţie cu cap de cal şi se prăbuşi în vidul nesfârşit, pregătit să înfrunte întunericul cu gheare. Veşnicii se rotiră, universuri muriră şi se renăscură, stele se preschimbară în nebuloase, nebuloase în stele, iar Randolph Carter continuă să se prăbuşească în vidul infinit, străbătând tenebrele însufleţite.

  În mersul lent şi târâtor al veşniciei, ultimul ciclu al cosmosului însuşi se desprinse sub forma unui alt avatar trecător şi toate lucrurile redeveniră ceea ce fuseseră cu nenumărate perioade kalpas înainte. Materia şi lumina se născură din nou, aşa cum le cunoscuse spaţiul odinioară; cometele, sorii şi planetele se avântară, strălucitoare, în valurile vieţii, fără ca nimic din cele ce ar fi putut spune că ele existaseră şi dispăruseră iar şi iară, fără început şi fără sfârşit, să fi supravieţuit.

  Apăru din nou un firmament, apăru din nou vântul şi licărirea unei lumini purpurii în ochii celui scufundat în somn, care continua să se prăbuşească. Apărură zeii, prezenţele şi dorinţele; apăru frumosul şi urâtul, dar şi râsul nopţii vorace, căreia îi fusese smulsă prada, din cauză că viziunile şi cugetările din copilărie ale unui visător supravieţuiseră la cursul ultimului ciclu necunoscut. Acum, pentru a întruchipa şi a justifica toate acestea, o lume a treziei şi o veche cetate îndrăgită existau din nou. S'ugak, gazul violet, arătase drumul ce duce în afara vidului şi Nodens eternul îşi şoptise sfaturile, din străfunduri inimaginabile.

  Stelele dispărură în zori şi umbrele explodară în fântâni de auriu, de carmin şi purpuriu, în vreme ce visătorul continua să cadă. În clipa în care primele raze de lumină alungau demonii, urlete sfâşiară eterul şi străvechiul Nodens, albit de ani, scoase un urlet triumfător atunci când Nyarlathotep, foarte aproape de prada sa, se opri, descumpănit de apariţia unei raze de lumină, ce transformă într-un nor de praf cenuşiu oribilele sale trupuri informe, pe care le asmuţise în urmărirea lui Carter. Acesta din urmă coborâse, în sfârşit, scara largă de marmură ce ducea în miraculoasa sa cetate căci, de fapt, revenise în frumosul ţinut al Noii Anglii, ţara sa.

  Acordurile vocale şi miriadele de sunete ale dimineţii, razele puternice şi strălucitoare ale soarelui ce răsărea, reflectate în ferestrele purpurii ale marelui dom auriu de pe State House îl treziră brusc pe Randolph Carter, care sări din pat, ţipând. Cântecul păsărilor se înălţa din grădini tăinuite şi parfumul strugurilor copţi se răspândea dinspre umbrarul de viţă de vie plantată de bunicul său. Frumuseţea şi lumina se răspândiră în încăpere, făcând să strălucească placa de marmură de deasupra căminului, scoţând în evidenţă cornişa sculptată şi trezind parcă la viaţa figurile groteşti ale tapetului, în timp ce un motan cu blană neagră şi lucioasă se arcuia căscând, tulburat de strigătul stăpânului său dintr-un somn care-l purtase dincolo de Pământ. Câteva veşnicii mai departe, dincolo de Poarta Somnului Profund, de Pădurea Fermecată, de pământul grădinilor, de marea Cereneriană şi de frontierele crepuscularului Inquanok, Nyarlathotep, Haosul Târâtor, trona ameninţător în castelul de onix din inima nemărginirii fără de viaţă, înălţat deasupra cetăţii necunoscute Kadath, şi îi ocăra cu neruşinare pe blajinii zei ai Pământului, pe care îi smulsese cu furie din toiul desfătărilor din palatele parfumate ale miraculoasei cetăţi a soarelui apune.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

 

Howard Philips Lovecraft
001.html
002.html
003.html
004.html