DEMONI ŞI MIRACOLE

 

  CUPRINS:

  PREFAŢĂ 4

  UN EXILAT ÎN TIMP 4

  PARTEA ÎNTÂI 27

  DEPOZIŢIA LUI RANDOLPH CARTER 27

  PARTEA A DOUA 36

  CHEIA DE ARGINT 36

  PARTEA A TREIA 53

  Dincolo de poarta cheii de argint 53

PARTEA A PATRA 109

  ÎN CĂUTAREA CETĂŢII KADATH 109

CONCLUZIE 214

 

 

 

  PREFAŢĂ.

  UN EXILAT ÎN TIMP.

  Aproape toţi comentatorii operei scriitorului american Howard Phillips Lovecraft sunt unanimi în a recunoaşte caracterul insolit al acesteia. Un univers straniu este descris într-o manieră stranie, iar biografia şi personalitatea autorului sunt cel puţin la fel de stranii. Această senzaţie de bizar, ciudat, neobişnuit, insolit, inedit, nefiresc, curios şi, de aceea, neliniştitor, înspăimântător, răscolitor, bulversant, terifiant, năucitor se explică, deci, nu numai prin substanţa operei, pornind din interiorul ei, ci şi prin formula literară asumată şi adoptată, ca şi prin existenţa autorului transformată de aceeaşi comentatori – din ce în ce mai numeroşi pe măsura trecerii timpului – într-un mit.

  O legendă Lovecraft, creată şi întreţinută cu grijă, tinde să absoarbă viaţa autorului mutând-o în spaţiul mitic al operei. H. P. Lovecraft nu mai este doar autorul operei sale, creatorul unui univers fantastic, ci devine unul dintre personajele acesteia, se integrează în acest univers. G. Călinescu vorbea undeva despre acest efect „paricid” al operei literare care îşi ucide „tatăl”, îl transformă într-o ficţiune, prin identificarea creatorului cu unul dintre personajele sale. Cervantes devine Don Quijote, Shakespeare devine Hamlet, Rostand devine Cyrano de Bergerac, Marcel Proust devine pentru posteritate pur şi simplu Marcel. Acelaşi mecanism oarecum misterios funcţionează şi în cazul lui H. P. Lovecraft. Nu neapărat, însă, prin identificarea cu unul dintre personajele sale anume – deşi un alter ego posibil există chiar în Demoni şi miracole – ci prin transformarea sa într-o „făptură lovecraftiană” aidoma altor eroi ai povestirilor sale.

  O prima coordonată comună autorului şi personajelor sale, care permite alimentarea legendei Lovecraft, ar fi tocmai caracterul ieşit din comun al existenţei, rezultat al definirii şi manifestării unei personalităţi excentrice. Dacă unul dintre eroii povestirilor sale declară „eu vin dintr-o altă lume”, H. P. Lovecraft pozează într-una din scrisorile sale în „exilat interior”, fiinţa aleasă, aparţinând „elitei”, rătăcită printre contemporani. Fără a fi deloc departe de adevăr. Născut într-un mic oraş de provincie – în 1890, în Providence (Rhode Island) – va dispreţui toată viaţa preceptele fundamentale ale societăţii americane – a munci pentru a se întreţine, a se îmbogăţi şi a ocupa o poziţie socială, adică „job”, „standing” şi „top” – năzuind înainte de orice să devină „artist creator”, ca şi Randolph Carter din „această veritabilă autobiografie spirituală” care este Demoni şi miracole. În aceleaşi scrisori Lovecraft mărturiseşte că ar fi preferat să se fi născut patrician în Roma antică sau „gentleman fermier” în Anglia secolului al XVIII-lea.

  Acest sentiment al înstrăinării, al rătăcirii îi va domina întreaga existenţă. Claustrat într-o realitate paralelă, într-un cuib al imaginarului construit cu meticulozitate, Lovecraft va respinge „banalitatea cotidianului”. Însăşi copilăria sa îl va fixa pe această orbită a straniului. Încă de pe atunci visător, fragil şi introvertit, Lovecraft se închide într-o lume numai a lui, se refugiază într-un univers interior opus „vulgarităţii”. Realitatea sa va fi una de ordin spiritual, populată de „fantome”. O precocitate ieşită din obişnuit îl izolează de timpuriu de lume, la fel ca o sănătate extrem de precară. O primă pasiune absolut neaşteptată pentru un copil este mitologia greco-latină: la vârsta când de obicei copiii se joacă în nisip construieşte altare unde oferă diverse sacrificii lui Pan, Apollo sau Minervei. La opt ani interesul său se dezvoltă într-o direcţie absolut contrară, aceea a ştiinţei. Întâi chimia – îşi amenajează un mic laborator în subsolul casei părinteşti unde se dedă unor misterioase experienţe. Apoi, astronomia: la doisprezece ani posedă un mic telescop şi poate deja recunoaşte majoritatea constelaţiilor, iar puţin mai târziu editează nici mai mult nici mai puţin decât o revistă de specialitate, „Buletinul Astronomic din Rhode Island”, în întregime redactată şi scrisă de mâna sa. La şaisprezece ani încep să-i apară articole referitoare la cer şi la astre în mai multe periodice din Rhode Island. Mitologiei şi ştiinţei i se adaugă bineînţeles literatura. „Astfel, respins de oameni, am căutat refugiu şi prietenie în cărţi”. La şapte ani îl descoperă pe Poe. Veneraţia pentru acesta îl va împinge să-şi semneze mai târziu scrisorile H. Poe Lovecraft. Sub umbra tutelară a acestuia scrie prima sa nuvela la 8 ani. Uşor puerile, lucru perfect explicabil, Fiara din cavernă (1905) şi Alchimistul (1908) conţin deja temele sale obsedante: imaginea labirintului subteran, a monstrului, a crudităţii tulburi. Lovecraft este la cincisprezece ani deja un „adolescent bătrân” aşa cum până atunci se dovedise „un copil bătrân”. Îi plăcea de altfel să fie numit de colegii de şcoală şi chiar de adulţi – mama şi mătuşile sale îi spuneau aşa – „bunicul”. Înzestrarea sa deosebită aşează bariere între el şi lume, „darurile” sale îi dau conştiinţa superiorităţii, îl închid într-o sobrietate deloc specifică vârstei.

  Boala sa, de origine oarecum obscură, aşezată sub acelaşi semn al nedefinitului, al misterului, îl obligă mai întâi să-şi urmeze şcoala cu intermitenţe, iar apoi chiar să-şi abandoneze studiile. Migrenele, insomniile, „tulburările nervoase” nu îi permit să intre la Brown University, fiind incapabil de un efort regulat, susţinut. Continuă să citească, să lucreze în ritmul său, într-un univers din ce în ce mai închis. Lovecraft ilustrează perfect tipul autodidactului şi este – ca Eliade, Borges, Culianu – o victimă fericită, voluntară, a labirintului bibliotecii. Fascinat de erudiţie – totdeauna va mărturisi un respect deosebit pentru acei scriitori aureolaţi de reputaţia de a fi oameni de litere universali, de tipul lui M. R. James, A. Machen sau lordul Dunsany. El însuşi se va considera „un erudit amator al Antichităţii” pe care studiile universitare l-ar fi „corupt”. Registrul cunoştinţelor sale este imens şi alambicat: matematică, chimie organică, cosmogonii relativiste, civilizaţie aztecă, Creta Veche. Cunoaşte un număr incredibil de limbi moderne – germană, franceză, italiană, spaniolă – vechi – elenă, latină – şi „exotice” – graiurile africane Damora, Swahili, Chulu, Zani cu dialectele respective.

  Însinguratul solitar are, totuşi, ocazia să se deschidă spre lume. Două experienţe sunt revelatoare în acest sens. Ambele datează din 1914 de la vârsta de 24 de ani, dar natura lor este diferită. Prima ţine de înfiinţarea mişcării de „jurnalism amator” Providence Amateur Press Club, printre ai cărei membrii fondatori se numără şi H. P. Lovecraft şi care îl obligă pe „pustnic” la o activitate socială, la o confruntare directă cu lumea. După trei ani, obosit şi hărţuit, eternul inadaptabil se va retrage, refugiindu-se din nou în cochilia sa. Mult mai adecvată structurii sale intime se va dovedi United Amateur Press Association, organizaţie asemănătoare, cu scopuri similare, dar care diferă într-un punct esenţial, acela al canalului de comunicare. Acest organism regrupează tinerii scriitori amatori care îşi transmit prin scrisori lucrările. Comunicarea indirectă, mediată, se potriveşte ca o mânuşă timidului introvertit, îi permite, în fine, să se exprime plenar şi să-şi găsească auditoriul, publicul, cititorii. Înconjurat de la distanţă de admiratori invizibili, în centrul unei reţele strânse de legături epistolare complicate; scrie Dagon şi Mormântul – în 1917 – apoi Polaris – 1918. Treptat, întreaga sa operă se va dezvolta stimulată de această cel puţin ciudată camaraderie literară. Lovecraft va avea peste trei sute de corespondenţi, va scrie în jur de 5000 de scrisori şi, prin cultura şi geniul său, va căpăta un ascendent incontestabil asupra acestui cerc de „amatori luminaţi”, devenind preşedintele Asociaţiei.

  Distanţarea faţă de lume se amplifică prin descoperirea acestei insule imaginare colective. Prietenii dobândiţi în acest mod cel puţin ciudat nu-l vor părăsi niciodată ba, mai mult, vor contribui la naşterea şi menţinerea unui veritabil cult Lovecraft. Biblioteca din Providence va adăposti o colecţie integrală a manuscriselor sale – „Lovecraftiana” – iar August Derleth, unul dintre cei mai fideli admiratori şi colaboratori ai săi, va scrie o serie de nuvele, dezvoltând postum idei şi motive din aceste manuscrise. Se naşte astfel poate una dintre cele mai ciudate simbioze din istoria literaturii, cei doi continuând să colaboreze, oricât ar părea de straniu, chiar şi după sfârşitul unuia dintre ei. Mai mult, acelaşi August Derleth va fonda editura Arkham – după numele unuia dintre oraşele imaginare din opera lui Lovecraft – contribuind la impunerea postumă a scriitorului american. De asemenea, „mitul lui Cthulhu”, imagine centrală a scrierilor sale, dezvoltat iniţial de Lovecraft va deveni ulterior o creaţie colectivă, un bun spiritual comun.

  De reţinut această putere de fascinaţie a imaginarului lovecraftian, care treptat se insinuează şi contaminează o colectivitate spirituală relativ restrânsă, colectivitate care, integral sedusă, se instituie la rândul ei într-un focar de propagare, de iradiere, de impunere postumă a operei scriitorului fantastic american.

  În 1921 însă, odată cu stingerea din viaţă a mamei sale, Lovecraft resimte într-un mod tragic cât de fragil este edificiul pe care şi-a clădit această existenţă de „exilat”. Ca şi casa părintească, mama sa reprezenta pentru el un simbol al siguranţei şi al liniştii, chiar şi în ultimii ani pe care aceasta îi petrecuse într-un spital psihiatric. Orfan de tată de la vârsta de opt ani, Lovecraft va fi ocrotit şi îngrijit de o mamă nevrozată şi posesivă, care îl va feri continuu de grijile materiale. Dezarmat, expus, ameninţat în echilibrul său, se refugiază mai adânc în vis şi ireal Coşmarele sale devin şi mai întunecate, povestirile – Eu sunt din altă lume (1921), Herbert West, reanimator şi Liliacul (1922) – devin mai nocturne.

  La treizeci de ani trecuţi, nu are încă o profesiune stabilă. Este în continuare un „fantezist”, un „visător profesionist”. Toată viaţa de până acum fusese protejat de mama sa împotriva oricărui efort. Substituindu-se lui, aceasta îl convinsese că este inapt pentru orice fel de activitate socială susţinută. Salvarea, rezolvarea problemelor sale materiale, vine tot din direcţia acelei comunicări indirecte, mediate, care se potrivea atât de bine atitudinii sale existenţiale retractile. Se angajează într-o obscură muncă de corector prin corespondenţă, în cadrul căreia îşi poate exercita talentul epistolar. Cecurile de câţiva dolari pe care le primeşte în schimb, adăugate inconsistentei rente familiale, îi sunt suficiente pentru nevoile sale modeste. Şi, în plus, îşi păstrează libertatea, nefiind supus rigorilor unui orar precis şi, în special, distanţa faţă de lume, izolarea.

  În martie 1924 însă, survine un moment de criză în această existenţă ferită. Se căsătoreşte cu Sonia Greene – una dintre clientele sale, evreică de origine rusă, văduvă, cu câţiva ani mai în vârstă decât el – şi se mută la New York. Clădită pe o nepotrivire flagrantă – el abulic pierdut în vise bizare, urmărit şi preocupat exclusiv de himere, iar ea energică, activă, solid ancorată în realitate, proprietara unui magazin – căsătoria se destramă în mai puţin de doi ani. Părăsit de Sonia, nu îndrăzneşte să revină acasă în Providence şi mai trăieşte încă aproape doi ani de infern. Incapabil să-şi găsească o slujbă, slăbeşte în câteva luni douăzeci de kilograme. El şi Teroare la Red Hook, scrise în 1925, sunt tot atâtea sondaje ale unei disperări negre, reacţie la existenţa dusă în acest oraş artificial, „azil al nebunilor care urlă”. New York-ul este pentru acest „exilat în timp” simbolul civilizaţiei moderne pe care a detestat-o întotdeauna, un spaţiu labirintic al depersonalizării, al alienării.

  În primăvara lui 1926 acest coşmar se încheie, după doi ani petrecuţi în infern se întoarce în sfârşit în paradis. Casa părintească, ţinutul natal, reprezintă un teritoriu sacru, un loc al experienţei existenţiale primordiale, matca originară. Entuziasmul reîntoarcerii este nemăsurat. Îşi regăseşte obiceiurile şi visele. Reinstalat în casa mătuşilor sale, din nou veghează asupra sa – ca odinioară mama – o prezenţă feminină discretă, non-conjugală. Din nou este înconjurat de peisajul familiar încă din copilărie: coline, case vechi, domuri, clopotniţe. Providence este cetatea antică al cărei trecut coincide cu istoria personală, spaţiul identităţii. În acest cadru benefic, începe să scrie opera sa de maturitate, acele nuvele care îi vor asigura recunoaşterea postumă – Chemarea lui Cthulhu, Cazul Charles Dexter Ward, Oroarea din Dunwich, Casa Shunned, Culoarea din afara spaţiului. Aceasta din urmă reprezintă un punct de cotitură în creaţia lui Lovecraft. Dorinţa de a crea o atmosferă de groază pare să se fi estompat. Cele mai bune nuvele din această perioada – Munţii nebuniei, Cel care şuşotea în întuneric, Cel care bântuia în întuneric – se apropie mai mult de science-fiction decât de horror. În toate, se regăseşte ideea lui Arthur Ford, conform căreia fiinţe venite din alte galaxii – sau dintr-o lume cu alte dimensiuni – au vizitat planeta noastră cu milioane de ani în urmă, iar urmele civilizaţiei lor dispărute se pot depista şi astăzi. Lovecraft nu mai apasă pe elementul terifiant, scrierile sale fiind centrate acum pe evocarea imensităţii universului, pe sugerarea misterului şi spaţiului „exterior”. Tot din această epocă, ce se aşează deci aproape exclusiv sub semnul enigmaticului pur, aproape ermetic – misterul este relavat dar nu şi explicat – datează şi două dintre cele patru secvenţe narative ce compun Demoni şi miracole: Cheia de argint (1925) şi Dincolo de poarta de argint (1932).

  Totuşi, majoritatea scrierilor care îl fac cât de cât cunoscut în timpul vieţii aparţin literaturii de groază şi apar în revistele specializate în acest gen, începând încă din 1923 în Astounding Stories, Marvel Tales, Home Brew, Fantasy Magazine, Amazing Stories şi, mai ales, Weird Tales. De reţinut că, în timpul vieţii sale, imaginea sa în conştiinţa literară a epocii este exclusiv cea a unui autor de horror. De altfel, Lovecraft protestează continuu împotriva gustului „prea frust” al cititorilor săi şi deplânge absenţa unei „pieţe de desfacere serioase” pentru literatura fantastică autentică, de valoare. Protestează, de asemenea, împotriva „timidităţii” editorilor, înspăimântaţi de o eventuală intervenţie a cenzurii în povestirile sale, apreciate ca depăşind limita admisibilă a literaturii de groază.

  După 1930 începe să afirme constant în corespondenţa sa că va renunţa la scris, pentru că nu mai are nimic de spus. Continuă, totuşi, să contrazică această afirmaţie, dar lucrează din ce în ce mai puţin: în 1935 termină Cel care bântuie tenebrele şi, de-abia după doi ani, în 1937, Preotul blestemat. În martie 1937, i se descoperă un cancer la colon, dacă ar fi fost consultat cu şase luni mai devreme ar fi putut fi operat, aşa este prea târziu, cancerul îi cuprinsese întreg organismul. Se stinge din viaţă la cinci zile de la internarea sa în spital.

  Este înmormântat în cimitirul din Providence unde, totuşi, nu există nici o inscripţie tombală cu numele său. „Ultim mister al unei vieţi de exil, consacrată lărgirii razei de acţiune a imaginaţiei noastre până în lumea ce se află dincolo de porţile somnului.”

  Sau, altfel spus, un frumos început de legendă, un posibil prag al mitului Lovecraft. Căci opera acestui autor fără mormânt începe să existe cu adevărat de-abia după moartea creatorului ci.

  În acest sens, se poate afirma că poate nu există în toată istoria literaturii un exemplu mai elocvent de recuperare postumă. Astfel, Lovecraft publică în timpul vieţii un singur volum, în 1936, iar numele său nu figurează în nici un dicţionar al literaturii americane, pentru ca astăzi să fie apreciat ca unul din întemeietorii romanului fantastic modern, să fie considerat maestrul incontestabil al ficţiunii de groază, să fie revendicat atât de literatura cu rezonanţe oculte, cât şi de science-fiction, ca unul dintre importanţii lor precursori, să fie receptat ca „ultimul mare romantic întârziat, în descendenţa lui Poe” sau ca un autor de mituri, „mitograf al secolului XX.”

  Se poate observa că toate aceste multiple şi aparent deconcertante evaluări sunt reductibile la un numitor comun, toate – chiar şi S. F.-ul care conţine de asemenea o direcţie de sondare a fenomenelor tulburi, circumscrisă acelei aşa-numite „zone crepusculare” – fiind preocupate de partea întunecată, obscură a universului atât interior cât şi exterior. Mai mult, şi atitudinea romantică şi ficţiunea macabră şi heroic fantasy şi ocultismul şi mitul şi S. F.-ul şi literatura onirică pornesc toate de la supoziţia şi nostalgia unei „alte lumi”, situate dincolo de „realitatea aparentă”. Toate descriu evenimente străine experienţei uzuale şi lumii noastre, toate pornesc de la încercarea de reconciliere a civilizaţiei moderne cu imaginaţia sa şi cu inconştientul său. Astfel, „dacă Dracula este un personaj fantastic, adversarul său, doctorul Van Helsing, este un perfect erou de science-fiction” se afirmă, pe bună dreptate, în „Introducerea generală” la Istorii oculte.

  Deci amestecul, amalgamul, aliajul de stiluri, tehnici, registre diferite, care conferă şi asigură caracterul inconfundabil şi insolit al operei lui Lovecraft, porneşte de la o atitudine existenţială unică în cele din urmă, detectabilă la nivelul „biografiei interioare” a autorului. Lovecraft este „un „extraterestru„, un „outsider„, un romantic care găseşte intolerabilă lumea noastră reală”, susţine Colin Wilson.

  Întreaga existenţă a lui Lovecraft poate fi citită şi interpretată ca o secvenţă mitologică, ca un „scenariu” fabulos regăsibil în diferite variante şi ipostaze la nivelul întregii sale opere. Atitudinea lui Lovecraft este cea a unei personalităţi fragile şi introvertite, aflate permanent în defensivă, obsedate continuu de sentimentul agresării, apăsată de presimţirea unor forţe obscure şi ostile. Boala, faptul că a suferit întreaga viaţă, explică în parte – poate chiar în mare parte – această conştiinţă acută a fragilităţii. O maladie cronică, înainte de orice, te singularizează, te face altfel decât ceilalţi, te plasează într-un spaţiu al claustrării, într-o rezervaţie, creează un climat propice dezvoltării introspecţiei şi imaginarului. Apoi, te desparte chiar şi de propriul tău trup, care există independent de tine, supus şi expus agresiunii unor forţe incontrolabile. Experienţa suferinţei, trăită de Lovecraft încă din copilărie, îl face pe de o parte să se întoarcă încă de timpuriu spre sine, iar pe de alta îl determină să se considere un „străin”, îl marginalizează şi de asemenea îl obişnuieşte cu ideea existenţei unor puteri malefice care nu pot fi dominate şi care te pot oricând lua în stăpânire. „Nu sunt decât pe jumătate viu – o mare parte a energiei mele fiind consacrată efortului de a mă aşeza sau de a merge. Sistemul meu nervos este o epavă ciuruită şi cad într-o plictiseală cumplită, cuprins de o apatie din care mă scot doar acele lucruri care mă interesează în mod deosebit.” Astfel se scurg săptămâni întregi „de imensă oboseală şi de completă letargie”. Grefată pe un fond cultural dobândit de asemenea încă din copilărie, această experienţa precoce a suferinţei îl va conduce spre asumarea romantismului. Să nu uitam că îl descoperă pe Poe la opt ani. Trebuie reţinut însă că romantismul lui Lovecraft este structural congenital dacă se poate spune aşa. Ceea ce este valabil în cazul romantismului este valabil şi pentru toate celelalte direcţii literare din care se naşte opera sa. Lovecraft selectează şi îşi însuşeşte doar acele tehnici ficţionale care corespund structurii sale intime, care permit etalarea experienţei sale existenţiale. Opera sa se instituie în acest sens într-o veritabilă autobiografie mitică. Lovecraft trăieşte şi suportă efectiv – la nivelul bolii – agresiunea unor forţe implacabile, împotriva cărora se află complet dezarmat. Aceste forţe care pot fi demonii romanticilor, zeii răuvoitori din mitologie, vampirii din ficţiunile macabre, spiriduşii din povestirile de heroic fantasy, fiinţele extraterestre din S. F., sau de natură fantastică ori ocultă, vin mai întâi din interiorul trupului chinuit, măcinat şi răvăşit de boală al lui Lovecraft. Mai mult, obligându-l la o continuă autoscopie, boala îl călăuzeşte spre descoperirea părţii întunecate a fiinţei, acelei „părţi blestemate”, adică a inconştientului, visului şi libertăţii interioare. „Cel mai important lucru este să înţelegem de ce romanticii (şi nu numai, n.n.) visează alte lumi. Esenţa romantismului este un sentiment de descătuşare, care pare să provină din contactul cu lumea interioară. Suntem captivii lumii fizice, prizonierii realităţii imediate. Imaginaţia ne oferă cheia unei lumi care se află în noi înşine. Ca şi cum ni s-ar acorda un tip de libertate aproape necunoscut de fiinţele umane. Iată autenticul ideal al romanticilor, această curioasă libertate… Impulsul romantic nu este însă numai un simplu refugiu în faţa realităţii exterioare. Este explorarea unei împărăţii necunoscute a libertăţii… Pentru romantici, omul este, potenţial, un zeu şi evoluţia sa depinde de facultatea de a explora această nouă împărăţie a libertăţii interioare”, arată acelaşi Colin Wilson.

  Structură fundamental romantică, Lovecraft va adopta mai întâi în plan existenţial şi apoi la nivelul operei dezgustul faţă de real, cultul pentru trecut, cultivarea visului, dezvoltarea „dublului oniric”, comportamentul mitic.

  Mai întâi, va crea un spaţiu închis, un teritoriu sacru, un loc mitic de dezvoltare şi refugiu a autenticei sale personalităţi. Fiind altfel decât ceilalţi, va trăi şi într-o altă lume.

  Providence, oraşul natal, va fi înconjurat de o aură de fabulos, iar casa părintească aflată la celebra adresă 10, Barnes Street, Providence (Rhode Island), va fi un centru mitic de potenţare a facultăţilor creatoare, amintind de nu mai puţin celebra mansardă din strada Mântuleasa a lui Mircea Eliade. Oricât ar părea de surprinzătoare această apropiere, ea se susţine şi permite chiar o mai bună aprofundare a portretului interior al lui Lovecraft. Ambii se disting printr-un „enciclopedism” precoce, ca şi printr-o ciudată pasiune culturală, împărţită între două domenii aparent antagonice, ireductibile, între fantastic, mit, alchimie, literatură şi pozitiv, ştiinţific. Ambii sunt fascinaţi deopotrivă de mitologie şi ştiinţele naturii. De altfel, mulţi comentatori ai operei lui Lovecraft fac apel la Mircea Eliade atunci când descifrează stratul său mitic. Ambii sunt devoraţi încă din adolescenţă de ceea ce Eliade avea să numească „eroism cultural”, de obsesia acumulării – chiar cantitative – a cât mai multe şi chiar cât mai disparate cunoştinţe şi de preocuparea de a se dezvolta spiritual. Ambii se retrag într-un soi de Arcă a lui Noe culturală, într-un spaţiu sacru prielnic cunoaşterii interioare. Comparaţia se opreşte însă aici, pentru ca Eliade se deschide firesc spre lume, în timp ce Lovecraft se închide nefiresc în acest univers al claustrării. Un psihiatru ar putea descifra, interpreta şi cataloga exact simptomele unei nevroze vizibile şi cu ochiul profanului.

  Dar Lovecraft nu trăieşte numai într-un alt spaţiu, ci şi într-un alt timp, considerându-se un aristocrat englez din secolul al XVIII-lea, exilat în America secolului XX. Obsesia originilor îl va împinge spre un cult al civilizaţiilor începuturilor, iar în planul istoriei personale spre scăldarea timpului revolut al copilăriei într-o lumină mitică, ieşirea din universul acesteia fiind resimţită ca o izgonire din paradis.

  Dezgustul faţă de real determină o pronunţată şi consecventă aplecare spre vis, prin cultivarea unei predispoziţii onirice naturale şi aici, în acest punct, datele culturale şi existenţiale suprapunându-se. August Derleth a strâns într-un fascinant volum toate visele lui Lovecraft, extrase atât din scrisori cât şi din povestiri, arătând că – lucru oarecum ieşit din comun – acesta avea un coşmar în fiecare noapte.

  În mod straniu însă, această evidentă orientare spre inconştient şi valorizare creatoare a acestuia este dublată de un la fel de evident materialism pozitivist împins până la nihilism. Scrisorile ne dezvăluie un „monist agnostic”, pentru care evoluţia umanităţii nu are nici un scop, frizând absurdul. Apariţia rasei umane nu reprezintă decât „un infim incident în istoria fără sfârşit a cosmosului”. Omul nu este decât „un fragment infinitezimal al acestei mase cosmice de materie asupra căreia se exercită forţe capricioase”. Se poate înţelege, pornind de aici, apatia sa, scepticismul său în ceea ce priveşte iniţiativele derizorii ale individului supus permanent asaltului „forţelor cosmice”. Într-una din scrisori, mărturiseşte că nu vede cum un om care gândeşte poate fi fericit, ştiindu-se la discreţia unor puteri obscure, care îi depăşesc puterea de înţelegere. Pentru el, nimic nu are sens într-o lume a cărei evoluţie se reduce la „un proces permanent de dezintegrare şi de refacere a atomilor şi moleculelor un joc absurd de forte reciproc dependente unele de altele, un joc care a existat dintotdeauna şi care nu se va sfârşi niciodată”. În acest sens, Lovecraft se dovedeşte a fi fost pe întreg parcursul existenţei sale, în sensul total, dramatic al cuvântului, un disperat.

  Acesta ar fi portretul interior al lui Lovecraft, rezultat dintr-o examinare poate un pic cam prea minuţioasă a biografiei, a „romanului său existenţial”.

  Întorcându-ne privirea spre operă, constatăm în primul rând că, în cazul său, fantasticul nu este o simplă tehnică literară, ci răspunde unei aplecări naturale şi esenţiale – vitale chiar în efortul de a supravieţui într-o lume apreciată ca eminamente absurdă – spre mister şi spaimă. Fantasticul acoperă în parte vidul pe care îl sapă la nivelul conştiinţei agnosticismul şi disperarea sa. „Într-un anume fel, eu nu sunt cu adevărat atras decât de ceea ce sugerează prezenţa, la colţul străzii, a unor incredibile miracole: cetăţi glorioase, diafane, cu acoperişuri de aur şi terase de marmură, scăldate în lumina asfinţitului sau, mai mult a unor prezenţe cosmice, vagi şi obscure, care se agaţă cu ghearele lor ameninţătoare de marginea subţire care desparte universul cunoscut de abisurile de dincolo. Lumea şi locuitorii săi mă frapează prin incomensurabila lor insignifianţă, de aceea aspir mereu spre sisteme mai vaste şi mai subtile decât cele care îl privesc spre om”.

  Această experienţă a întâlnirii cu fantasticul „de la colţul străzii” va fi împărtăşită de toate personajele lovecraftiene. Ca şi autorul lor, şi acestea vor fi nişte pozitivişti, spirite lucide, martori ai unor „miracole” în care refuză să creadă, chiar dacă mulţi dintre ei sunt de asemenea nişte „visători profesionişti”, care, nefericiţi şi rătăciţi în lumea reală, încearcă cu toţii să provoace aceste stări de „viziune interioară”, încearcă să intre în contact cu forţele profunde ale subconştientului.

  Schema majorităţii povestirilor sale este aproape mereu aceeaşi, scenariul se derulează aproape identic. Autorul – care este în acelaşi timp şi protagonistul întâmplării, relatarea la persoana întâia fiind predominantă – începe prin a-şi informa cititorul că tocmai a fost martorul unui eveniment incredibil, care i-a tulburat minţile, l-a scos de pe orbita ordinii fireşti a existenţei sale. Toţi aceşti protagonişti, toţi aceşti martori, sunt în majoritate indivizi eminamente respectabili, aparţin unei „elite”, descind din familii onorabile şi practică profesiuni onorabile. Toţi duc, în sânul comunităţii lor, o viaţă activă, liniştită, utilă, până în ziua în care în existenţa lor, ferită şi monotonă, irumpe monstruosul, insolitul. Toţi sunt fiinţe cultivate şi sceptice, manifestând faţă de supranatural aceeaşi atitudine de perfectă incredulitate ca şi Lovecraft.

  Fantasticul rezultă tocmai din confruntarea acestor fiinţe pe deplin raţionale cu necunoscutul, atmosfera halucinantă, de coşmar ia naştere din contrastul dintre luciditatea perfectă a personajului şi imaginile din vis, care îl înconjoară. Realitatea diurnă este treptat acaparată, invadată de un univers demenţial, de o profundă intensitate onirică. Fantasticul lovecraftian consistă, în ceea ce priveşte aspectul său „tehnic”, în alunecarea treptată în vis: imaginilor clare, distincte, luminoase, diurne, li se substituie treptat imaginile nocturne, ceţoase, neclare, pâlpâitoare, monstruoase, imagini tenebroase în sensul material al cuvântului, purtătoare ale unor simboluri specifice visului. Astfel se explică şi trebuiesc interpretate imagini caracteristice universului lovecraftian, ca aceea a labirintului, a scării în spirală, a prăpastiei întunecate, a apei, a zborului, a plutirii, a spaţiului închis – toate aparţinând, după cum ne arată Bachelard, „poeticii visului” – imagini care se instituie într-un veritabil vocabular al spaimei şi al neliniştii. În acelaşi timp, însă, este important ca personajele care parcurg acest peisaj să fie treze, lucide, întrucât fantasticul, aşa cum îl înţelege Lovecraft, implică prezenţa unei inteligenţe conştiente în chiar miezul dens al visului. Devine limpede că toate aceste personaje sunt proiecţii ale lui Lovecraft, alter ego-uri ale acestuia, repetând experienţa care i-a marcat întreaga existenţă: confruntarea cu obscure şi incontrolabile forţe malefice.

  Dacă întreaga creaţie a lui Lovecraft – de dimensiuni destul de reduse, de altfel: cincizeci şi patru de nuvele, dintre care patru concentrate într-un roman – este reductibilă la un număr de variaţiuni cam pe aceeaşi ternă, devine limpede că analiza, demontarea mecanismului doar a uneia dintre povestirile sale permite identificarea elementelor care compun universul acesteia, regăsibile la nivelul întregii opere.

  Din acest punct de vedere, Demoni şi miracole, singurul său roman, pare a fi creaţia sa emblematică, sumă a imaginarului lovecraftian. Că este într-adevăr vorba de opera sa cea mai complexă, topind în substanţa sa toate imaginile şi motivele care l-au obsedat, o dovedeşte în primul rând lunga perioadă de gestaţie, care acoperă practic întreaga sa perioadă creatoare. Astfel, prima din cele patru secvenţe narative care compun romanul, datează din perioada de început – este vorba de Depoziţia lui Randolph Carter, scrisă în 1919 – iar ultima – Dincolo de poarta cheii de argint – din 1932, din perioada de maturitate, care aproape coincide cu sfârşitul carierei sale literare, între ele situându-se În căutarea cetăţii Kadath – din 1920 – şi Cheia de argint – din 1926. Ordinea scrierii nu este cea în care aceste secvenţe vor fi ordonate în volum, adică Depoziţia lui Randolph Carter, Cheia de argint, Dincolo de poarta Cheii de argint, În căutarea cetăţii Kadath.

  Demoni şi miracole are ca motiv central cunoscuta şi des abordata temă îi călătoriei în timp care, în viziunea lui Lovecraft, echivalează cu un voiaj iniţiatic în universul labirintic al viselor. De altfel, Depoziţia lui Randolph Carter este transcripţia aproape integrală a unui vis în cursul căruia Lovecraft se vede, însoţit de prietenul şi corespondentul sau Samuel Lovemann, pe cale de a explora unul din acele cimitire din Noua Anglie care fac parte integrantă din universul operei sale. Aventurile pe care le trăiesc cei doi protagonişti, coborârea unuia dintre ei în cavou, contactul pe care îl stabileşte cu cel rămas la suprafaţă prin sistemul de telefon portativ, deznodământul înspăimântător, adică faptul că cel coborât în adâncuri nu mai revine la suprafaţă, totul, întreaga substanţă epică şi atmosferă terifiantă sunt conţinute în vis, în aşa fel încât naraţiunea pare a fi doar un coşmar dramatizat.

  Elementul oniric domină de altfel întreg romanul, căci protagonistul său, Randolph Carter, este, ca şi Lovecraft, un „visător de profesie”, un „lup al viselor”, deprins cu exerciţiile onirice cele mai complicate; un călător în „ţara somnului profund”. Ca şi Lovecraft, Randolph Carter caută în vis acea supremă frumuseţe şi acea tihnă pe care nu le poate afla pe pământ, acel contact cu absolutul pe care lumea reală i-l refuză. Romanul reface etapele acestei căutări, care este simultan una a timpului pierdut, cât şi una a viselor pierdute. Lovecraft avea de altfel să declare – proustian – în legătură cu Demoni şi miracole: „Lupta împotriva timpului este singurul subiect veritabil demn de un roman”.

  Dominat ca şi Lovecraft de nostalgia copilăriei pierdute, Randolph Carter îşi începe voiajul în timp prin recuperarea acestui paradis din care a fost izgonit. La vârsta de cincizeci de ani, după ce a încercat în van să se adapteze vieţii sociale, hotărăşte să se reîntoarcă în vechea casă părintească – spaţiu sacru şi privilegiat al reveriei – pentru a evada o dată pentru totdeauna, definitiv din această realitate sufocantă care îl înconjoară prin intermediul experienţelor onirice. Supunându-se sugestiilor unui vis straniu, redevine băieţelul „Randy” care fusese cu patruzeci de ani în urmă. Redevine la propriu: aude din nou voci familiare, ale unor persoane care muriseră de mult, ba chiar acestea îl înconjoară cu prezenţa lor îndrăgită, îi apar din nou în faţa ochilor; îşi recapătă înfăţişarea de altă dată: este din nou un puşti în pantaloni scurţi şi bluziţă şi acest puşti răsuceşte „cheia de argint” în broasca „Porţii”, trecând în „lumea exterioară” şi începând acea dublă călătorie, în timp şi în spaţiul viselor.

  Această călătorie este, de fapt, un periplu mitic, o ieşire din timpul cronologic pentru a pătrunde în durata sacră, cosmică. Este vorba de o „reîntoarcere la origini” efectuată în cadrul psihismului individual. Randolph Carter devine contemporan, în sensul cel mai literal al termenului, cu prima sa copilărie, el este proiectat – prin voinţa autorului – la începutul istoriei sale personale. El „se reintegrează în perioada paradisiacă a începuturilor, desprinzându-se din timpul cronologic al adultului care, din păcate, devenise…

  — Demersul mitic coincide încă o dată cu demersul oniric – Carter redevine copil şi revenind la stadiul iniţial al existenţei sale, redescoperă prin el însuşi adevărurile care au prezidat, la început, facerea lumii. Cheia de argint este simbolul timpului copilăriei, care îi permite accesul în copilăria Timpului”, arată Maurice Levy în monografia consacrată lui Lovecraft.

  Dincolo de „poarta cheii de argint” se află „spaţiul exterior”, total diferit de „lumea cu trei dimensiuni a oamenilor”. Este teritoriul „Marilor Strămoşi”, pierduţi într-o meditaţie veşnică, un soi de umbre, nici oameni, nici zei. Pentru a pătrunde în acest spaţiu imaterial Randolph Carter utilizează cheia de argint în cadrul unui ritual complicat, ceea ce indică o dată în plus natura fabuloasă a călătoriei sale, ritul având după cum se ştie funcţia de a reactualiza mitul. „Dincolo de poarta cheii de argint” se află lumea începuturilor, „Marii Strămoşi”, „Cei Străvechi” fiind aceia care au trăit şi întemeiat civilizaţii străvechi pe Pământ, cu mult înainte de apariţia omului.

  Lovecraft introduce aici, în acest punct al povestirii, un motiv central al creaţiei sale: „Toate povestirile mele, oricât de eterogene ar părea, se bazează pe o credinţă legendară fundamentală, care este aceea că lumea noastră a fost locuită la un moment dat de alte rase care, întrucât practicau magia neagră, au fost deposedate de puterea lor şi expulzate, dar trăiesc undeva în exterior; gata mereu să reintre în posesia acestui Pământ.”

  Se poate observa cu uşurinţă că această „credinţă legendară” nu reprezintă doar o deschidere spre mit, ci trimite şi într-o cu totul altă direcţie, cea a literaturii S. F., dominate de prezenţa „extratereştrilor”. Astfel, douăzeci şi cinci de ani după moartea lui Lovecraft, Pauwels şi Bergier vor ajunge la rândul lor la concluzia că fiinţele umane nu au fost primele care au păşit pe suprafaţa pământului – şi că această planetă a fost gazda unor vizitatori veniţi din spaţiu cu mii sau chiar cu milioane de ani înainte de apariţia omului. Ulterior, teoriile lor vor fi vulgarizate de elveţianul Erik von Däniken în Amintiri despre viitor. Şi, de asemenea, în cărţi ca Ameninţarea farfuriilor zburătoare sau Pentru ce ne observă ei – la noi lucrarea lui Doru Davidovici – experţi în obiecte zburătoare neidentificate au avansat teorii asupra „străinilor” veniţi din spaţiu, care seamănă enorm cu fiinţele din spaţiul exterior descris de Lovecraft aici dar şi în ultimele sale povestiri, care sunt mult mai aproape de S. F.

  Aventura cosmică a lui Randolph Carter, pătrunderea sa în „spaţiul astral”, contactul cu „pluralitatea lumilor”, începe deci prin întâlnirea cu aceste fiinţe vaporoase de dincolo de timp. Senzaţia predominantă este cea de acută imaterialitate. Peisajul este în acelaşi timp fantastic, mitic şi de povestire ştiinţifico-fantastică. Conceptul de dimensiune nu mai are sens. În jurul lui Randolph Carter se află un soi de forme monstruoase, învăluite într-un fel de mantii lungi cu glugă, ce le acoperă în întregime, aşezate pe un fel de piedestale. Aceste siluete învăluite sunt acei „Mari Strămoşi” situaţi într-un fel de „continuum spaţiu-timp”, în afara duratei şi geometriei cunoscute, tradiţionale. Nici timpul, nici spaţiul, nu mai sunt fixe, precis delimitate, totul este vag, imprecis, parcă lichefiat. Este un teritoriu nedefinit, fără volum şi fără densitate, adâncime, profunzime. Aici, Carter află în sfârşit adevărul: lumea nu se „construieşte” pornind de la figurile geometrice cele mai simple, aşa cum învaţă oamenii, ci se „deduce” din forme din ce în ce mai complexe, suprapuse într-o ierarhie infinită. Există o „multitudine de lumi”, înşiruindu-se „până în vârful inaccesibil al infinităţii arhetipale”. Ceea ce oamenii iau drept realitate, „lumea cu trei dimensiuni”, nu este decât o „iluzie ridicolă”.

  În acest decor halucinant, Carter întâlneşte Călăuza, pe acela care îl va instrui asupra unor adevăruri esenţiale ce îi vor permite accesul dincolo de „Ultima Poartă”. Aceasta este Umr-at-tawil, nume simbolic ce se traduce prin „Cel-a-cărui-viaţă-a-fost-prelungită”. Dincolo de „Ultima Poartă”, Carter va trece printr-o nouă serie de „probe” ale acestui „voiaj iniţiatic”. Cea mai cumplită este pierderea nu numai a înfăţişării omeneşti, dar şi a identităţii. Mai întâi, se transformă într-un monstru „cu rât de tapir”, cu gheare şi pielea zgrunţuroasă, asemănător celor care vieţuiesc pe planeta Yaddith, situată dincolo de Ultima Poartă, la milioane de ani distanţă de Pământ. Acest motiv al „metamorfozei” este propriu universului lovecraftian, populat de un veritabil „bestiar al ororii” după cum arată Maurice Levy în monografia deja amintită. Ceea ce este caracteristic unei mari categorii de monştri din opera sa este aspectul, caracterul lor „hibrid”, înfăţişarea lor aproape omenească„. Ei conservă de multe ori aparenţa omenească, alura, silueta, şi se pot insinua în rândul fiinţelor normale, fără a fi reperaţi, cum va fi chiar cazul lui Carter, care se va reîntoarce pe Pământ în trupul unui monstru şi va putea să se integreze în rândul semenilor săi graţie unei deghizări ingenioase. Acest aspect „hibrid„ îi face şi mai ameninţători, mai neliniştitori. Graniţele dintre monstruos, aberaţie fizică şi firesc, normal, devin extrem de labile şi uşor de încălcat şi oricând există – pentru oricine – pericolul „contaminării„, al „metamorfozei” peste noapte. Aşa cum i se întâmplă lui Carter, care se trezeşte brusc în trupul unui monstru, păstrând aspectul general uman, dar aparţinând de acum – prin atribute evidente – unei specii diferite.

  Dar mult mai îngrozitoare este pierderea identităţii. Randolph Carter se dezintegrează într-o infinitate de Carteri, trecuţi, prezenţi, viitori, tereştri şi extratereştri. Trecând dincolo de timp şi de spaţiu, trăieşte şi retrăieşte simultan toate existenţele sale, din toate epocile şi din toate locurile. Descoperă că orice fiinţă umană este compusă dintr-o multitudine de „faţete”, despărţite prin timp şi spaţiu, trăind fără a avea cunoştinţă una de alta, toate avându-şi original într-un arhetip originar. Artiştii, spiritele alese, fiinţele de elită, au o ascendenţă sacră, „arhetipurile” lor fiind zei. Cum este şi cazul lui Randolph Carter, a cărui „nelinişte metafizică”, a cărui pasiune de „scormonitor în lumea viselor”, a cărui nostalgie a unei alte lumi şi al cărui dezgust faţă de realitatea şi preocupările oamenilor se explică prin originea sa divină, arhetipul său fiind însuşi Yog-Sothoth, stăpânul primordial al tuturor lumilor. Descoperă, de asemenea, că fiecare fiinţă umană posedă o „faţetă” demonică, un dublu monstruos, un alter ego de umbră şi întuneric, trăindu-şi exilul undeva, în „spaţiul exterior”. Faţeta demonică a lui Carter este Zkauba, vrăjitorul de pe planeta Yaddith, şi acesta va încerca să pună stăpânire pe spiritul său, să desăvârşească „metamorfoza”, să-l transforme integral în monstru. Carter va reuşi să salveze şi să se reîntoarcă pe Pământ, dar recuperarea sa nu va fi integrală, întoarcerea din infern va lăsa urme. Îndrăzneala de a fi trecut pragul „Ultimei Porţi” îl va stigmatiza atât fizic – păstrându-şi aspectul „hibrid” de monstru „cu înfăţişare aproape omenească” – cât şi în planul conştiinţei, în care se va lupta cu „faţeta demonică” Zkauba.

  Dacă în această secvenţă a romanului elementele de S. F., de „fantastic instrumental” cum le numeşte Ţvetan Todorov, adică mai cu seamă instrumente ţinând de o civilizaţie tehnică mult mai avansată decât cea umană, sunt evidente – între altele, Randolph Carter călătoreşte în spaţiu graţie unui aparat de scafandru al luminii – aliindu-se în mod insolit cu structurile mitice, ultima parte a romanului, În căutarea cetăţii Kadath, reprezintă o schimbare totală a registrului stilistic. De fapt, această povestire reia motivul căutării mitice a unei alte lumi, mutându-l în alt plan al fantasticului. S. F.-ul, paranormalul, fac loc atmosferei intens onirice, miraculosului, decorului de basm şi feeric. O aceeaşi poveste este spusă altfel. „Pădurea fermecată” înlocuieşte „spaţiul galactic”. Lumea în care îşi începe acum Randolph Carter voiajul iniţiatic în căutarea fiinţelor şi civilizaţiilor originare este lumea visului, „ţara somnului profund”. Rămâne însă acel profund strat mitic. Dacă mai înainte originalitatea profundă a lui Lovecraft provenea din aliajul inedit dintre mit şi S. F., acum aceeaşi originalitate profundă rezidă în fuziunea intimă dintre viziunea onirică şi construcţia mitologică.

  În căutarea cetăţii Kadath este, în acest sens, o „epopee onirică”, o „gesta în spaţiul imaginarului”, după cum o defineşte Marcel Lay.

  De trei ori a încercat Carter, pe parcursul viselor sale, să ajungă în Kadath, cetatea fabuloasă, şi de trei ori a eşuat, zeii ostili şi răuvoitori i-au barat drumul. Dar cuceririle spiritului necesită îndrăzneală şi perseverenţă, aşa că renunţă la lumea diurnă şi se afundă, coborând cele şapte sute de trepte, dincolo de „Poarta Somnului profund”, în căutarea cetăţii visate odinioară. Întreaga naraţiune se organizează în jurul acestei călătorii onirice, care este în acelaşi timp o confruntare în spaţiul mitologic, luptă împotriva zeilor potrivnici şi a slujitorilor acestora.

  Peisajul oniric în care pătrunde Randolph Carter aminteşte de romanticii germani – de Hoffmann în special – şi de Shakespeare din Visul unei nopţi de vară şi Furtuna, în special prin acea „pădure fermecată”, „bântuită de zoogi”, un soi de spiriduşi. Pădurea din visele sale este codrul primordial, spaţiul virgin în care se ascund fantasme şi pericole nelămurite, este locul în care te poţi pierde, „un labirint vegetal”. „Pădurea este un simbol care conţine moartea”, ne spune Mircea Eliade. Nu este de mirare că în acest „loc bântuit”, Lovecraft plasează „gura infernului”, începutul acoperit de o trapă al unei galerii subterane care conduce în ţara monştrilor.

  Scopul lui Carter este de a ajunge la castelul de onix care este străvechea reşedinţă a „Străvechilor”, a zeilor, şi de a-i implora să îi permită accesul în „miraculoasa cetate a soarelui la apus”. După cum se vede, zeii, aceiaşi, cei care la început au locuit pe Pământ şi apoi l-au lăsat în stăpânirea oamenilor, nu îşi mai au sediul pe o planetă îndepărtată, ci într-un tărâm miraculos, desprins din basme, în care intercalarea, integrarea motivelor mitologice este mult mai firească. Iar dacă şi acum Carter este obligat să călătorească prin spaţiu, nu o mai face cu ajutorul „echipamentului de scafandru al luminii”, ci recurgând la recuzita clasică a supranaturalului, la făpturi mitologice. Căci, în lupta sa împotriva zeilor şi a „agenţilor” acestora, Carter ajunge să fraternizeze cu o parte din monştrii, este sprijinit de aceştia. Astfel, vampirii luptă alături de el împotriva „jivinelor de pe Lună” şi tot ei îi vor organiza de mai multe ori transportul aerian.

  Itinerariul pe care îl parcurge este sinuos, complicat, ca orice căutare a adevărului, amintind de etapele unui ritual de iniţiere. Treptat, pe parcursul acestui itinerar oniric, se conturează surprinzător de exact desenată o hartă a fabulosului, o topografie mitică, Lovecraft fiind un neîntrecut creator de spaţii imaginare, apropiat de Faulkner şi, mai ales, de Marquez, de care îl apropie această minuţiozitate cu care construieşte o veritabilă geografie a sacrului. Întreaga opera a lui Lovecraft se circumscrie, de altfel, în limitele unui univers închis, în care se amestecă locuri şi realităţi reale cu unele imaginare, în care Boston stă alături de Arkham – oraş de vis şi oraş al viselor. Peisajul lovecraftian devine perfect recognoscibil, capătă o autonomie aparte, îngăduind chiar studierea lui, ca a unui loc real, cum procedează Angela Carter în Lumea lui Lovecraft sau Peisajul lovecraftian.

  Esenţa acestui spaţiu imaginar este în În căutarea cetăţii Kadath structura sa labirintică. Nu numai pădurea este un labirint, dar şi oraşele, unele clădiri. Pe înfricoşătorul platou Leng se află un templu din care Carter va reuşi să fugă după o năucitoare urmărire de-a lungul unor coridoare încâlcite. „Labirintul este simbolul interiorizării, al spiritualităţii, al călătoriei agitate spre centrul inconştientului”, arată Angela Carter.

  Finalul romanului demonstrează tocmai această orientare spre interior, călătoria lui Carter sfârşeşte printr-o întoarcere în punctul de plecare, cetatea pe care o căuta era de fapt o plăsmuire a imaginaţiei sale. Astfel, Nyarlathotep, „Haosul târâtor”, îi dezvăluie că „Marii Strămoşi”, zeii, au părăsit castelul de onix, străvechea lor reşedinţă, „aceea pe care mitul le-o desemnase o dată pentru totdeauna”, pentru a se instala în „miraculoasa cetate” imaginată de îndrăzneţul visător din Arkham. „Marii Strămoşi” evadează din Kadath, cetatea primordială, evadează de fapt din mit, pentru a se restabili într-o cetate „fermecată”, care nu este de fapt decât suma, proiecţia onirică, a tuturor oraşelor pe care le-a îndrăgit Carter în tinereţea sa: Boston, Salem, Providence şi atâtea altele.

  Să intenţioneze astfel Lovecraft să ne sugereze că visele unui om pot fi mai frumoase chiar decât însăşi realitatea divină, într-o asemenea măsură încât pot fi râvnite chiar de zei?

  Povestirea fantastică devine în ultimele pagini povestire filosofică, apolog.

  PARTEA ÎNTÂI.

  DEPOZIŢIA LUI RANDOLPH CARTER

  — Domnilor, vă repet că această anchetă este de prisos!

  Osândiţi-mă pe viaţă dacă vreţi; închideţi-mă, executaţi-mă, dacă aveţi nevoie de o victimă pentru a da satisfacţie iluziei pe care o numiţi justiţie: nu pot adăuga nimic la cele declarate anterior. V-am relatat cât se poate de sincer tot ceea ce sunt în stare să-mi reamintesc. Nimic nu a fost răstălmăcit sau ascuns, iar dacă a rămas ceva nelămurit în depoziţie, este numai din cauza acestei amnezii demonice care a pus stăpânire pe mintea mea. Amnezia e cauza, precum şi teroarea subterană ce a făcut să se năpustească toate aceste nenorociri asupra mea.

  Vă repet, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Harley Warren.

  Cred totuşi – aproape că sper – că odihneşte într-o netulburată uitare, dacă o asemenea fericire poate exista aievea undeva. Este adevărat că, vreme de cinci ani, am fost prietenul lui cel mai apropiat şi că am participat, parţial, la înfricoşătoarele sale cercetări asupra misterelor lumii. Deşi memoria mea este încă nesigură şi tulbure, nu voi nega mărturia pusă pe seama mea; se prea poate să fi fost văzut în noaptea aceea de spaimă, pe la ora unsprezece şi jumătate, la bariera oraşului Gainsville, îndreptându-mă împreună cu Warren în direcţia Mlaştinii Marelui Chiparos. Afirm în cunoştinţă de cauză că atât eu, cât şi prietenul meu, căram în spate lămpi electrice, cazmale şi un fir metalic, făcut sul, de care erau fixate nişte aparate ciudate. O voi afirma pentru că toate aceste obiecte au avut un rol în singura dintre scenele respingătoare pe care le-am trăit ce a rămas gravată în memoria mea răvăşită. Cât priveşte ceea ce a urmat şi motivul pentru care am fost găsit singur, într-o stare de completă năuceală, pe malul râpos al mlaştinii, trebuie să insist asupra faptului că nu-mi amintesc nimic în afară de ceea ce de nenumărate ori v-am explicat. Îmi spuneţi că nu există nimic în această mlaştină, sau în vecinătatea sa, care să poată constitui decorul înspăimântătoarei mele povestiri. Tot ceea ce vă pot răspunde la aceasta este că nu ştiu nimic mai mult decât ceea ce v-am descris. A fost o halucinaţie sau poate un coşmar – sper cu ardoare să fi fost aşa – însă asta e tot ce ţin minte din acele ore tulburi şi din tot ceea ce a avut loc după ce am ieşit din câmpul vizual al oamenilor. De ce Harley Warren n-a revenit odată cu mine, doar el însuşi, umbra sa, sau ceva fără nume ce nu se poate descrie, ne-ar putea spune.

  După cum v-am relatat mai înainte, cercetările fatale ale lui Harley Warren mi-au fost bine cunoscute şi am colaborat parţial la ele.

  Din imensa sa colecţie de cărţi ciudate şi rare, consacrate unor subiecte blestemate, citisem tot ceea ce era scris în limba pe care o stăpâneam, dar cele care îmi erau accesibile reprezentau un număr infim în comparaţie cu celelalte, redactate în limbi pe care nu le cunoşteam. Printre acestea din urmă, mi se pare că multe erau redactate în arabă. Cât priveşte cartea inspirată de diavol, cea care a declanşat sfârşitul – acea carte pe care Warren a luat-o cu el în afara lumii, îndesată în buzunar – nu am văzut nicăieri ceva asemănător caracterelor cu care era culeasă, iar prietenul meu n-a consimţit niciodată să-mi încredinţeze tâlcul pe care îl fereca. Trebuie să vă repet că acum nu mai înţeleg pe deplin natura studiilor noastre? Într-un fel, mi se pare cât se poate de avantajos pentru mine să nu mai ştiu, căci am realizat aceste studii înfricoşătoare mai mult dintr-o atracţie amestecată cu dezgust, decât dintr-o vocaţie autentică.

  Warren mă domina dintotdeauna şi mi se întâmpla chiar să mă tem de el. Îmi amintesc chipul lui ars de febră, din noaptea înspăimântătorului eveniment, în timp ce îmi împărtăşea dintr-o suflare teoria sa, explicându-mi de ce anumite cadavre îşi menţin în mormânt carnaţia tare şi intactă timp de un mileniu. În prezent, nu pot să mă mai tem de Warren, căci presupun că a cunoscut grozăvii care depăşesc ştiinţa mea. Acum, mă tem pentru el.

  Odată mai mult, afirm că nu aveam o idee precisă despre ceea ce urma să fie ţelul nostru în acea noapte. Acel ţel era cu siguranţă legat de cartea pe care Warren o purta în buzunar – acea carte veche, cu caractere indescifrabile, care îi sosise din India cu o lună mai devreme – dar jur că nu ştiam ce nădăjduiam să descoperim. Martorul vostru susţine că ne-a văzut la bariera din Gainsville, făcându-ne drum spre Mlaştina Marelui Chiparos. Se prea poate, deşi nu îmi amintesc lămurit acest fapt. Singura mea amintire, parcă gravată cu fier roşu în suflet, se leagă de o singură scenă, care probabil că s-a desfăşurat mult după miezul nopţii, palidul pătrar de Lună se înălţase foarte sus pe cerul înceţoşat.

  Ne găseam într-un cimitir de demult, atât de vechi încât mă înfioram la vederea atâtor mărturii dintre cele mai felurite ale unor timpuri străvechi. Se afla într-o vale adâncă şi umedă, acoperită cu ierburi, muşchi şi buruieni cu tulpini târâtoare, într-o vale învăluită într-o miasmă nedesluşită, pe care imaginaţia mea frivolă o asocia, în mod cu totul absurd, mirosului de piatră putrezită. Semnele delăsării şi declinului se arătau la tot pasul şi eram obsedat de ideea că eu şi Warren suntem primele făpturi în viaţă care tulburam această linişte moartă de secole. Deasupra, dincolo de marginea văii, îngânduratul vârf al Lunii în declin se arăta înfăşurat în aburi dezgustători, care păreau să se înalţe de sub pământ, din văgăuni neştiute. La lumina slabă şi tremurătoare a razelor de Lună puteam să desluşesc un monstruos ansamblu de dale antice, urne, cenotafe şi faţade de mausolee acoperite de muşchi şi de pete de umezeală. Toate aceste monumente, pe jumătate ascunse de vegetaţia insalubră, abundentă şi compactă, se prefăceau în ruine.

  Prima imagine a propriei mele prezenţe în mijlocul acestei îngrozitoare necropole am păstrat-o din clipa când Warren şi cu mine ne-am oprit în faţa unui vechi mormânt, în parte ruinat, şi am lăsat să cadă la pământ o greutate pe care aparent o cărasem fără să ştim. De-abia acum îmi dau seama că eram echipat cu o lampă electrică şi două cazmale, în timp ce tovarăşul meu se încărcase cu instalaţia unui telefon portativ. Nu am schimbat nici o vorbă, locul în care ne aflam şi treaba care ne aştepta părându-ne cunoscute. Ne-am luat lopeţile şi am început să dăm la o parte fără întârziere iarba, bălăriile şi pământul care acoperiseră străvechiul mormânt. După ce am dezgolit întreaga suprafaţă, compusă din trei lespezi imense de granit, ne-am tras câţiva paşi mai la o parte şi Warren păru să se dedice unui calcul mental. Se întoarse, în sfârşit, la mormânt şi, folosindu-şi cazmaua ca pe un levier, se opinti să ridice lespedea cea mai apropiată, aflată sub o grămadă de pietre năruite care probabil făcuseră odinioară parte dintr-un monument. Nu reuşi şi-mi făcu semn să-i vin în ajutor. În cele din urmă, forţele noastre reunite au desprins piatra, pe care apoi am săltat-o şi am răsturnat-o pe o parte.

  Lespedea odată mutată din loc, apăru o deschizătură întunecoasă, de unde izbucniră gaze şi miasme atât de dezgustătoare, încât, îngreţoşaţi, am dat înapoi în grabă. După un timp, când exhalaţiile deveniră mai suportabile, ne-am apropiat din nou de acel soi de gură a umbrei. Lanternele noastre luminară palierul superior al unei scări de piatră, pe treptele căreia se scurgea din adâncul pământului, picătură cu picătură, o licoare dezgustătoare. Pereţi mustind de umezeală, acoperiţi cu o crustă de salpetru, străjuiau aceste trepte.

  Memoria mea înregistrează în această clipă amintirea primelor cuvinte pe care mi le-a adresat Warren, cu vocea sa plină, de tenor, pe un ton rămas în mod straniu neschimbat, în ciuda decorului înspăimântător care ne înconjura:

  — Regret, spuse, că sunt nevoit să-ţi cer să rămâi la suprafaţă, dar ar fi o crimă să îngădui cuiva cu nervii atât de slabi ca ai tăi să coboare acolo. Nu îţi poţi închipui, chiar din ceea ce ai citit sau am putut să-ţi povestesc, lucrurile pe care trebuie să le fac şi să le văd. Este o muncă de diavol, Carter, şi mă îndoiesc că, fără a avea nervii tari, cineva ar putea fi martor la toate acestea până la capăt şi că s-ar putea întoarce de acolo nu numai zdravăn la minte, ci şi viu. Nu vreau, cu nici un chip, să te jignesc, şi cerul mi-e martor cât de fericit sunt să te am alături, dar simţul responsabilităţii îmi interzice să trag cu mine spre acest infern, spre o moarte probabilă sau o probabilă nebunie, un pachet de nervi de soiul tău. Îţi jur că nici nu-ţi trece prin cap despre ce poate fi vorba, dar îţi făgăduiesc să te ţin la curent, prin telefon, cu fiecare dintre mişcările mele. După cum vezi, am destul fir pentru a ajunge în centrul Pământului şi a reveni de acolo!

  Îmi mai sună şi acum în minte acele cuvinte, rostite cu un desăvârşit sânge rece, şi îmi amintesc protestele mele. Se pare că ţineam cu disperare să-mi însoţesc prietenul în acele profunzimi sepulcrale, dar el se dovedi neînduplecat. O clipă, chiar, mă ameninţă că va abandona expediţia, dacă voi continua să stărui. Această ameninţare îşi făcu efectul, căci el singur deţinea cheia lucrului. Este tot ceea ce-mi pot aminti, neştiind nimic mai mult despre natura lucrului pe care ne străduiam să-l descoperim. După ce am fost forţat să accept, cu regret, să-i fac pe plac, Warren luă de la mine bobina şi o legă la aparate. La ordinul său, am luat unul dintre ele şi m-am aşezat pe o piatră funerară decolorată de vreme, foarte aproape de deschizătura proaspăt dezvelită. Apoi, Warren îmi strânse mâna, săltă pe umăr firul făcut sul şi dispăru înăuntrul indescriptibilului osuar.

  O clipă, am mai putut zări licărirea lămpii şi auzi fâşâitul firului care se desfăşura în spatele lui, dar, curând, această licărire dispăru deodată şi sunetul se stinse la fel de repede, de parcă Warren s-ar fi pierdut brusc pe acea scară de piatră, după o cotitură neaşteptată. Rămăsesem singur şi încă gata, totuşi, să cobor în acele adâncuri necunoscute, atât de apropiate de malurile verzi ale căror întinderi fermecate se aşterneau sub lumina obosită a acelui cretos clar de lună.

  În liniştea părăsită a acestei cetăţi a morţii, albă şi pustie, în mintea mea încolţeau cele mai îngrozitoare năluciri, în timp ce mormintele şi straniile monolite păreau să se pătrundă de un duh mârşav. Umbre amorfe păreau să se ascundă în cele mai întunecate colţuri ale văii potopite de bălării, păreau să se furişeze iute şi tiptil, ca o procesiune într-un ceremonial blasfematoriu, şi păreau să treacă pragul mormintelor putrezind pe colină; umbre care nu puteau fi alungate de apariţia acestui palid clar de lună.

  Periodic, îmi consultam ceasul la lumina lanternei, ciulind neobosit urechea la telefon. Timp de un sfert de oră, n-am auzit nimic. Apoi, un zgomot slab se înălţă din aparat şi, cu o voce încordată, mi-am chemat prietenul din inima adâncurilor. Oricât de tulburat aş fi fost în acele clipe, nu eram pregătit, totuşi, pentru spusele care urcară din străfundurile lumii de dincolo, rostite cu un glas atât de îngrijorat şi de tulburat cum niciodată până atunci nu auzisem ieşind din gura lui Harley Warren. Warren care, cu puţin timp înainte, se despărţise de mine cu atâta sânge rece mă chema acum din adâncurile acelei genuni, cu un murmur mai sinistru decât cel mai strident strigăt:

  — Dumnezeule, dacă ai putea să vezi şi tu ceea ce văd eu acum…!

  Am deschis gura, dar nu am reuşit să scot nici un sunet. Lipsit de glas, nu-mi mai rămase decât să aştept. Apoi, alte cuvinte îngrozite ajunseră până la mine:

  — Carter, este înspăimântător, este monstruos, de necrezut!

  Glasul îmi reveni brusc şi am revărsat în microfon un torent de întrebări precipitate, repetând într-una în spaima mea:

  — Warren, ce e? Ce e?

  Vocea prietenului meu urcă din nou, răguşită de frică şi cuprinsă de disperare:

  — Nu pot să-ţi povestesc, Carter! Aşa ceva nici nu-ţi poate trece prin gând, n-am curajul să-ţi povestesc. Nici un om ce ajunge să cunoască aşa ceva nu poate să supravieţuiască. Dumnezeule mare! Nici în vis nu mi-am închipuit aşa ceva…

  Din nou se făcu linişte în receptor, în timp ce din partea mea se revărsa un torent nestăvilit de întrebări înfrigurate, apoi sosi vocea lui Warren, pătrunsă de o uimire fără margini:

  — Carter, pentru numele lui Dumnezeu, aşează lespedea la loc şi pune-te la adăpost dacă poţi. Repede! Lasă totul baltă, n-avea altă grijă decât să scapi de aici. Este singura ta salvare! Fă ce-ţi spun şi nu mai cere explicaţii!

  Auzisem, dar nu eram în stare decât să repet întrebările mele frenetice. Deasupra, mă împresurau mormintele, întunericul, umbrele; dedesubt, pândeau primejdii depăşind orice imaginaţie omenească; prietenul meu, se expusese, totuşi, unui pericol mult mai mare decât mine; şi cu toată frica, am simţit o vagă iritare la gândul că el putea mă creadă în stare să-l părăsesc în astfel de împrejurări. În aparat urca un zumzet slab, apoi, după un moment de linişte, un strigat jalnic al lui Warren:

  — Ia-ţi tălpăşiţa! Pentru numele lui Dumnezeu, pune lespedea la loc şi ia-ţi tălpăşiţa, Carter!

  Ceva din argoul pueril al prietenului meu vădea o spaimă atât de evidentă, încât mă făcu să-mi recapăt ca prin minune sângele rece. Am luat o hotărâre bruscă şi am strigat în receptor: „Curaj, Warren! Sosesc imediat!”. La această propunere, tonul vocii prietenului meu se schimbă într-un strigăt de adâncă disperare:

  — Să nu faci asta, nu poţi înţelege; este prea târziu. Şi totul e numai din vina mea. Pune lespedea la loc şi fugi. Nici tu, şi nimeni altcineva nu mai poate face nimic acum.

  Tonul se schimbă din nou, încărcându-se de o sonoritate blândă, de o resemnare fără speranţă, în timp ce rămânea îngrijorat în privinţa mea:

  — Repede, până nu e prea târziu!

  N-am catadicsit să-l ascult. Voiam să înfrâng starea de paralizie care mă pironea în loc şi, îndeplinindu-mi făgăduiala, să mă năpustesc în adâncuri, în ajutorul său, dar murmurul care urma mă găsi încă incapabil să mă mişc, încătuşat de o groază fără margini:

  — Carter, grăbeşte-te! Nu te mai frământa zadarnic. Trebuie sa pleci. Mai bine unul, decât doi. Lespedea!

  Tăcere. Apoi un clinchet, apoi vocea slabă a lui Warren:

  — Acum aproape s-a sfârşit. Nu-mi face aceste clipe şi mai grele. E în joc viaţa ta, acoperă aceste trepte blestemate şi fugi! Pierzi timpul, Carter. Un timp atât de lung, Carter… Nu te voi mai revedea.

  Aici, şoapta lui Warren se amplifică într-un strigat care, treptat, se transformă într-un urlet plin de o groază urcată din negura vremii:

  — Blestemate fie aceste lucruri infernale.

  — Legiuni – Dumnezeule – Ia-ţi tălpăşiţa! Ia-ţi tălpăşiţa! IA-ŢI TĂLPĂŞIŢA!

  Apoi, se aşternu liniştea. Nu ştiu cât, o veşnicie parcă, am rămas întins pe jos, năucit, suspinând, şoptind, chemând, strigând în receptor. De mii şi mii de ori, de-a lungul acestei veşnicii, am suspinat, şoptit, strigat, urlat: „Warren, Warren! Răspunde-mi, eşti acolo?”

  Atunci s-a năpustit asupra mea groaza finală. Lucrul de necrezut, de negândit, de nerostit. Am spus că o veşnicie părea să se fi scurs de când Warren îmi adresase urlând ultimul său avertisment disperat, de când doar propriile mele strigăte mai spărgeau înfricoşătoarea tăcere, dar, după un timp, un nou ţârâit în receptor mă făcu să ciulesc urechile. Am strigat din nou:

  — Warren, eşti acolo?

  Drept răspuns, am auzit lucrul care a asmuţit această amnezie asupra minţii mele. Nu pot, domnilor, să vă reproduc acest lucru, această voce, după cum nici nu mă pot hazarda să îl descriu detaliat, pentru că aceste prime cuvinte m-au smuls din starea de luciditate şi m-au proiectat într-un fel de vid mental, stare care nu a încetat decât odată cu deşteptarea mea la spital. Să vă spun că vocea era profundă, surdă, gelatinoasă, îndepărtată, supranaturală, neomenească, fantomatică? Ce-aş putea spune? Acesta a fost sfârşitul experienţei mele şi acesta este sfârşitul istorisirii mele. Am ascultat această voce zăcând trântit pe jos, năucit, printre monumentele în ruină şi mormintele năruite, printre şirurile de vegetaţie şi aburii încărcaţi de miasme, într-un cimitir necunoscut din străfundurile unei văi. Am auzit această voce, ţâşnind din adâncurile cele mai îndepărtate ale acestui blestemat mormânt deschis, în timp ce urmăream din ochi amorfe umbre necrofage dansând sub un infernal asfinţit de lună. Şi iată ce mi s-a spus:

  — CRETINULE, WARREN A MURIT!

  PARTEA A DOUA.

  CHEIA DE ARGINT.

  Când împlini treizeci de ani, Randolph Carter pierdu cheia viselor.

  Până în acel an, excursii noptatice, dincolo de spaţiu, în stranii cetăţi străvechi şi în grădini de neuitat din munţii fermecaţi ce se întind deasupra mărilor străvezii, îl despăgubiseră pentru cenuşiul vieţii de zi cu zi. Ajuns la mijlocul vieţii sale, simţi că aceste privilegii îl părăseau treptat, pentru ca, până la urmă, să dispară cu totul. De atunci, nici galerele sale, după ce vor fi trecut săgeţile de aur ale Thranului, n-au mai putut naviga vreodată pe fluviul Ukranos, nici caravanele de elefanţi nu şi-au mai putut croi drum prin jungla înmiresmată până la palate uitate, cu coloane de ivoriu, ce dorm intacte şi fascinante sub clar de lună.

  Citise prea multe lucruri în lumea reală, discutase cu prea mulţi oameni. Filosofi bine intenţionaţi îl învăţaseră să urmărească legăturile logice dintre evenimente şi să analizeze procesele ce dau naştere gândurilor şi viselor; în felul acesta, miraculosul se evaporă, în timp ce el, Carter, pierdu din vedere faptul că în mintea noastră, întreaga viaţa nu este decât o colecţie de imagini şi că nu există nici o deosebire între imaginile ce se nasc din obiecte reale şi acelea care se ivesc din visele noastre intime, după cum nu există nici un motiv de a le considera pe unele superioare celorlalte. Obişnuinţa îi împuiase capul cu o veneraţie superstiţioasă pentru tot ce este tangibil şi îl făcuse să se ruşineze în secret de reveriile sale. Înţelepţii îl asiguraseră că imaginile din visele sale erau copilăroase, seci şi mai mult decât absurde, pentru că acei care sunt prinşi în mrejele acestora se încăpăţânează să le creadă pline de semnificaţii şi intenţii, tot aşa cum cred într-un sens al naturii oarbe care, în realitate, scurmă fără nici un scop neantul, pentru a extrage ceva, şi schimbă apoi acest ceva într-un nou neant, fără să acorde, fără să recunoască nici o importanţă nici existenţei, nici aspiraţiilor acelor spirite ce se agită pentru o clipă în prezent şi apoi se cufundă în întuneric.

  Aceşti înţelepţi îl înlănţuiseră de obiectele vizibile şi apoi îi explicaseră funcţionarea acestora, până când orice urmă de mister dispăruse din lume. Când, plângându-se şi pierzându-şi răbdarea, se grăbi să caute o portiţă de scăpare spre împărăţia crepusculară, acolo unde şi cea mai neînsemnată fărâmă de viaţă stă sub puterea vrăjii şi când făcu mare caz de cele mai mărunte asociaţii de idei ale spiritului său însetat de speranţă şi de nepotolite bucurii, înţelepţii îl călăuziră spre teritoriile noi şi spre miracolele ştiinţei, invitându-l să descopere miraculosul în învolburarea atomilor şi misterul în vidul dimensiunilor celeste. Mai târziu, când dădu greş, fiind incapabil să descopere miracole în miezul fenomenelor ale căror legi sunt cunoscute şi măsurabile, înţelepţii îi declarară că este lipsit de imaginaţie şi de maturitate, pentru că prefera iluziile din vis iluziilor lumii noastre materiale.

  Astfel, încercând să facă ceea ce fac toţi ceilalţi, Carter susţinuse că evenimentele şi emoţiile terestre prezintă mai mult interes decât închipuirile unor suflete delicate şi rare. Nu-i contrazisese pe înţelepţi atunci când aceştia îi afirmaseră că în viaţa reală durerea animalică a unui porc la tăiere, sau cea a unui plugar dispeptic, au mult mai multă importanţă decât neasemuita frumuseţe a Narathului, a sutelor de uşi cizelate şi a cupolelor sale de calcedonie, pe care, nedesluşit, îşi amintea să le fi visat; şi, conform directivelor lor, începu să-şi dezvolte un deosebit simţ al milei şi al tragediei.

  Din când în când, totuşi, nu se putea opri să nu remarce atât superficialitatea, instabilitatea şi lipsa de semnificaţie a tuturor aspiraţiilor umane, cât şi deşertăciunea absolută a impulsurilor noastre reale, deşertăciune contrastând radical cu idealurile pompoase pe care pretindem că le urmărim. Constatând că viaţa cotidiană este la tot pasul înţesată de ciudăţenii şi de trucuri, vru să recurgă la râsul politicos, arma pe care înţelepţii îl învăţaseră s-o folosească împotriva ciudăţeniilor şi artificialităţii viselor: era conştient că realitatea e mai puţin demnă de respect decât visul, pentru că este săracă în frumuseţe şi pentru că îi repugnă să-şi recunoască propria sa lipsa de cauză şi de scopuri precise. Prin aceste mijloace, ajunse un soi de umorist, fără să-şi dea seama că însuşi umorul nu are sens într-o lume fără aspiraţii înalte şi lipsită de orice criteriu al adevărului, atât în ceea ce priveşte durata coerentă, cât şi în ceea ce priveşte haosul.

  În primele zile ale acestei sclavii, îşi întorsese faţa spre liniştitorul ritual al bisericilor de rând, pe care naiva credinţă a părinţilor săi îl făcuse să îl îndrăgească, sperând că, pornind de la acest ritual, se va deschide pentru el, netedă ca un bulevard, calea mistică ce promitea să fie o portiţă de evadare din cotidian. Uitându-se, însă, mai de aproape la acest ceremonial, nu putu să nu constate la o mare parte din preoţi, în pofida veşnicelor profesiuni de credinţă, domnia grotescă şi copleşitoare a unei frumuseţi şi a unei imaginaţii pe cale de dispariţie, a unei rutine care le veştejea încă mai mult şi a unei solemnităţi cu ritualuri nefireşti şi încremenite, ca acelea ale unei curţi de păsări nocturne. Se simţi adânc lezat de stângăcia cu care această credinţă căuta să se menţină în viaţă, de parcă încă ar mai fi reprezentat ultima salvare, din faţa spaimelor şi îndoielilor crescânde, a unei rase străvechi, asaltate de necunoscut. Carter încercă o mare dezamăgire văzând cu ce lux de ceremonii încerca poporul să extragă din vechile mituri o realitate terestră, care respingea fiecare pas înainte al lăudăroasei sale ştiinţe, şi solemnitatea deplasată a acestei tentative ucise în el până şi afecţiunea pe care ar fi putut să o păstreze pentru credinţele străvechi, pentru ritualurile lor sonore şi pentru clipele de emoţie şi de refugiu pe care i le ofereau adevărurile lor, pentru a înlocui visele şi călătoriile sale de până atunci prin ţinuturile eterice.

  Atunci când abordă studiul acelora care se lepădaseră de vechile mituri îi găsi, totuşi, încă mai demni de dispreţ decât acei care nu o făcuseră. Aceştia nu ştiau că frumuseţea rezidă în echilibru şi că, într-un univers lipsit de sens, nu există nici un criteriu pentru plăcerea de a trăi, pentru că acest univers nu este în acord decât cu senzaţiile şi visele noastre, în timp ce – de fapt – el modelează la întâmplare minusculele sfere smulse din haos. Aceştia nu ştiau nici că binele şi răul, faimosul şi urâtul, nu sunt decât podoabele unui viitor a cărui unică valoare atârnă de întâmplarea norocoasă care a făcut din strămoşii noştri fiinţe înzestrate cu gânduri şi simţire, întâmplare cu detalii ingenios deosebite pentru fiecare rasă şi pentru fiecare cultură în parte. În loc să încerce să înţeleagă clar toate acestea, oamenii de teapa aceasta fie au negat în totalitate aceste fenomene, fie s-au compromis transformându-le în instincte obscure şi brutale, asemănătoare celor de care sunt stăpânite fiarele şi mitocanii. În acest fel, cuprinse de orgoliul grotesc de a se fi sustras unui univers mai puţin raţional decât al lor, vieţile lor se târăsc îndelung în durere, vrajbă şi sluţenie. Ei au schimbat falşii idoli ai milei oarbe şi ai fricii cu cei ai dezmăţului şi ai anarhiei.

  Carter nu gustă deloc aceste libertăţi întru totul moderne, căci mediocritatea lor sordidă îi îmbolnăvea spiritul îndrăgostit de frumuseţea veşnică şi îi revolta raţiunea împotriva logicii firave de care dădeau dovadă promotorii acestora, mascând instinctele lor brutale cu sacralitatea smulsă vechilor idoli pe care îi respinseseră. Observă că, aidoma vechilor preoţi pe care îi detronaseră, cea mai mare parte dintre ei se dovedeau incapabili să se sustragă înşelătoriei de a crede că viaţa poate avea un alt sens decât ceea ce oamenii pot visa de la ea. Când, conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, natura îşi proclama imoralitatea din profunzimile inconştienţei şi impersonalităţii sale, viaţa nu poate, într-adevăr, să conserve, mai presus de valorile frumuseţii, noţiunile elementare şi incontestabile de morală şi de etică. Pervertiţi şi ajunşi bigoţi datorită ideilor lor preconcepute de dreptate, libertate şi conformism, ei s-au lepădat de vechea doctrină, de vechea cale, de credinţele străvechi, fără să facă cel puţin efortul de a constata că această doctrină şi această veche cale reprezintă unica origine a modului lor actual de a gândi şi de a judeca, unicul lor criteriu într-un univers lipsit de sens, de scopuri fixe şi de un sistem de referinţă. Deposedate de acest cadru convenţional, vieţile lor, lipsite atât de direcţie, cât şi de interes, evoluaseră până la punctul în care, în cele din urmă, au ajuns să confunde plictiseala lor cu o forfotă aşa-zis utilă, lăsându-se în voia vacarmului şi a distracţiilor barbare, excitaţi de senzaţii animalice. Când, decepţionându-i, şi acestea deveniră anoste şi dezgustătoare, cultivară ironia şi sarcasmul şi, odată cu ordinea socială, descoperiră vina. Oare îşi vor da ei seama vreodată că reglementările lor brutale sunt la fel de nestatornice şi de contradictorii ca şi idolii strămoşilor lor şi că ceea ce este voluptate pentru o clipă devine otravă în clipa imediat următoare? Frumuseţea statornică şi senină nu ne apare decât în vis, dar lumea noastră a alungat departe această mângâiere în ziua când, prosternându-se în faţa realităţii, a izgonit tainele copilăriei şi ale inocenţei.

  Prins în vârtejul agitaţiei fără sens, Carter se strădui să ducă o viaţă de om onest, bine intenţionat şi binecrescut, încetă să mai creadă în visele sale, pe care vârsta le făcea să se ofilească sub povara ridicolului, dar un înnăscut simţ al armoniei îl ajută să se păstreze aproape de calea urmată de cei de neamul şi rangul său. Cuprins de apatie, străbătea cetăţile oamenilor, suspinând pentru că nici un subterfugiu nu i se părea real şi fiecare sclipire a soarelui pe acoperişurile înalte şi fiecare lăsare a serii în pieţele împrejmuite de balustrade înalte nu slujea la altceva decât să-l facă să-şi amintească visele trăite odinioară şi să tânjească după ţinuturile eterice a căror taină o pierduse. Călătoriile nu erau decât o bătaie de joc; însuşi Marele Război îl mişcă destul de puţin deşi, încă de la început, se înrolase în Legiunea Străină. Acolo îşi făcu, pentru o vreme, chiar şi prieteni, dar calitatea emoţiilor, monotonia şi grosolănia concepţiilor lor îi stârniră curând dezgustul. Niciuna dintre rudele sale nu ar fi putut împărtăşi viaţa sa interioară şi, de aceea, aproape că se bucura la gândul că se aflau departe şi nu putea ajunge la ele. Singurii care l-ar fi putut înţelege erau bunicul său şi unchiul Christopher, dar amândoi muriseră de mult.

  Atunci, se puse din nou pe scris, îndeletnicire pe care o abandonase complet atunci când visele sale îl părăsiseră. Dar nici în scris nu-şi află împlinirea şi mulţumirea, căci prezenţa lumii îl copleşea, împiedicându-l să se gândească la formele încântătoare de odinioară. O dispoziţie ironică dărâma minaretele crepusculare pe care le înălţase, şi teama foarte terestră de a nu fi verosimil izgonea din paradisul său feeric surpriza delicată a florilor. O milă prefăcută şi fadă se revărsa din belşug asupra personajelor sale, în timp ce mitul necesităţii emoţiilor verosimile şi a evenimentelor semnificative şi plauzibile ruina profunzimea inspiraţiei sale, făcând-o să se degradeze în satire sociale ieftine sau în alegorii aproape transparente. Noile sale romane se bucurară totuşi de un succes pe care cele dinainte nu îl cunoscuseră niciodată, dar când înţelese ce vid trebuise să închidă între coperţile lor pentru a le face pe placul turmei vanitoase a cititorilor săi, le arse şi încetă să mai scrie. Le luară locul romane deosebit de agreabile, în care surâse curtenitor viselor pe cale de a se înfiripa, dar îşi dădu curând seama că ambianţa sofisticată le golise de viaţă.

  După aceste încercări, cultivă cu bună ştiinţă iluzia şi ajunse un maestru în stăpânirea tehnicilor de a crea bizarul şi insolitul, utilizându-le ca antidot împotriva banalului. Multe dintre aceste procedee nu întârziară să se dovedească, totuşi, precare şi sterile. Îşi dădu atunci seama că doctrinele populare ale ocultismului sunt la fel de seci şi de inflexibile ca şi cele ale ştiinţei, fără să se răscumpere pentru aceasta printr-o cât de palidă umbră de adevăr. Ipocrizia, prostia impertinentă şi incoerenţa gândirii nu pot înlocui visul, nu pot oferi unui spirit superior nici o posibilitate de evadare din lumea reală. Carter îşi procură o serie de cărţi blestemate şi se consacră studierii celor mai extraordinari şi mai subtili exploratori ai fantasticului. Scormonind tainele cunoaşterii, aşa cum puţini au reuşit să o facă, analizând vibraţiile ce se aud trosnind în adâncul celor mai tăinuite genuni ale vieţii, ale legendelor şi ale timpurilor imemoriale, făcu descoperiri care, ulterior, aveau să-l tulbure pe veci. Se hotărî să trăiască într-o lume neobişnuită şi, în acest scop, îşi mobilă locuinţa din Boston astfel încât să se adapteze stărilor sale schimbătoare de spirit: fiecare dintre ele avea parte de câte o cameră tapisată în culori adecvate, înzestrată cu cărţi şi obiecte corespunzătoare ei şi, mai mult, echipată cu aparate generatoare de senzaţii, lumină, căldură, sunet, gust şi miros.

  Într-o zi, Carter auzi vorbindu-se despre un om temut şi ocolit în Sud, datorită tainelor încărcate de blesteme pe care acesta le aflase din cărţi şi tăbliţe de argilă aduse ilegal din India şi Asia. Îl căută şi trăi alături de el, împărtăşindu-i cercetările vreme de şapte ani, până când, într-un miez de noapte, reveni de unul singur şi cuprins de o spaimă fără margini din cimitirul străvechi şi necunoscut în care pătrunseseră amândoi. Se reîntoarse atunci în Noua Anglie, pentru a se stabili în Arkham, oraşul bântuit de stafii, vechea şi înfricoşătoarea reşedinţă a strămoşilor săi. Acolo, în vecinătatea sălciilor cărunte şi a acoperişurilor dărăpănate, de-a lungul nopţilor de smoală, continuă să treacă prin experienţe care l-au făcut să sigileze pentru totdeauna jurnalul unuia dintre strămoşii săi, un om mult prea negru la suflet. Toate aceste oribile experienţe nu îl purtară, totuşi, decât până la limita realităţii, fără a-l ajuta să treacă vreodată graniţa adevăratei ţări a viselor, cea pe care o cunoscuse în tinereţea sa; astfel, încât la vârsta de cincizeci de ani încetase să mai spere că ar mai putea fi fericit într-o lume mult prea preocupată de problemele de zi cu zi pentru a da răgaz frumuseţii să se arate şi mult prea aspră pentru a lăsa visele să se nască.

  În cele din urmă, dezgustat de superficialitatea plină de fumuri a ceea ce oamenii obişnuiesc să numească realitate, Carter se retrase într-o singurătate străbătută de nostalgia tinereţii sale atât de încărcate de vise, din care îi mai rămăseseră doar răzleţe aduceri aminte. I se păru o prostie să-şi mai facă sânge rău ostenindu-se să mai rămână în viaţă, aşa că îşi procură prin intermediul unui cunoscut sud-american o otravă rară, cu efect fulgerător. Puterea obişnuinţei şi inerţia fură motivele pentru care amână, totuşi, acest act, şi continuă să lâncezească printre primele sale amintiri. Desprinse draperiile ciudate cu care acoperise pereţii şi readuse casa la starea în care se afla pe când era copil: draperii purpurii, mobilier victorian şi toate celelalte.

  Cu timpul, ajunse să fie aproape mulţumit că-şi amânase sinuciderea, căci izolarea de lume şi relicvele tinereţii făcură ca viaţa şi minciunile ei să i se pară infinit de îndepărtate şi de ireale, astfel încât o speranţă firavă şi o vrajă nedesluşită se strecurară, din nou, noaptea în somnul său care, ani în şir, fusese doar o oglindă deformantă a realităţii diurne, aşa cum se întâmplă în visele tuturor oamenilor obişnuiţi. Acum, reapăru geana de lumină tremurătoare a unei lumi mai ciudate şi cu mult mai fantastice, geană de lumină vestind apropierea unei prezenţe de neocolit, vag înfricoşătoare, întrupându-se în imaginile limpezi ca lacrima ale zilelor copilăriei, în timp ce clipe nestatornice, de mult uitate, îi reveneau în memorie. Adesea, se trezea strigându-şi bunicul sau mama, deşi amândoi se odihneau în mormânt de un sfert de secol.

  Într-o noapte, bunicul sau îi aminti de Cheie. La fel de plin de viaţă ca odinioară, bătrânul erudit cu părul cărunt îi vorbi pe îndelete şi cu înflăcărare despre neamul lor străvechi şi despre straniile năluciri pe care le avuseseră strămoşii lor, oameni plini de rafinament şi de sensibilitate. Îl pomeni pe acel cruciat cu ochii ca doi tăciuni aprinşi care intrase în posesia unor taine înfricoşătoare, pe când era prizonierul sarazinilor, îl pomeni pe primul Sir Randolph Carter, cel care se iniţiase în magie în epoca elisabetană. Îl pomeni, de asemenea, pe acel Edmund Carter, care scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare în afacerea vrăjitoarelor din Salem, şi care pusese de-o parte, într-un sipet străvechi, o cheie mare de argint, moştenire de la strămoşii săi. Înainte ca Randolph să se fi trezit, nobilul vizitator avusese răgazul să-i explice unde se afla cufărul, străvechea minunăţie din stejar sculptat, al cărui capac ciudat nu mai fusese deschis de nimeni de două secole.

  Carter îl descoperi în semiîntunericul unei mari mansarde prăfuite, uitat în adâncul unei comode pântecoase. Măsura în jur de un metru pătrat şi era ornamentat cu sculpturi în stil gotic, atât de înfricoşătoare încât nu era de mirare ca nimeni după Edmund Carter nu mai îndrăznise să-l deschidă. Nici un zgomot nu răzbătu din cufăr atunci când îl clătină, doar o delicată mireasmă de mirodenii necunoscute se răspândi în aer. Că înăuntru s-ar afla o cheie, părea a fi mai mult legendă îndepărtată, de existenţa căreia nu aflase nici măcar tatăl lui Randolph. Nici un sistem nu părea să fi fost prevăzut pentru a face să mai cedeze vreodată încuietoarea impunătoare, ferecată şi ruginită, astfel încât bătrânul cufăr părea pecetluit pentru vecie. Carter presimţea însă că înăuntru putea găsi cheia unei porţi spre vis, dar bunicul său nu-i indicase unde şi în ce fel să o folosească.

  Un servitor bătrân forţă capacul sculptat, zgâlţâind, aşa cum făcuse el însuşi mai devreme, figurile hâde, cu priviri răutăcioase, sculptate în lemnul înnegrit de vreme. În interior zăcea, înfăşurată într-un pergament decolorat, o cheie enormă de argint, cu luciul mâncat de vreme, acoperită cu arabescuri oculte, dar fără nici o explicaţie lizibilă.

  Voluminosul pergament cuprindea doar hieroglife ciudate, trasate cu trestia într-un alfabet necunoscut. Carter recunoscu, totuşi, aceste caractere: erau asemănătoare cu cele pe care le văzuse pe unul dintre sulurile de papirus aparţinând acelui cabalist erudit din Sud care dispăruse la miezul nopţii într-un cimitir neştiut de nimeni. Cel care începea să tremure, înfiorat de spaimă, de fiecare dată când începea să citească acel papirus.

  Acum sosise rândul lui Carter.

  Lustrui cheia şi o păstră alături de el, închisă noaptea în vechiul cufăr înmiresmat de stejar. Visele îi sporiră în intensitate, dar în niciunul dintre ele nu îi apărură cetăţile stranii sau grădinile nespus de frumoase de odinioară. Ele păreau a-şi fi asumat, în prezent, un rol bine definit, cu replici ce nu puteau fi răstălmăcite. Dintotdeauna îl ademeniseră în trecut, transmiţându-i voinţa contopită a tuturor strămoşilor săi, iar acum păreau să-l împingă – şi mai în urmă – spre o tainică origine ancestrală. Ştiu atunci că trebuia să se întoarcă la obârşii, că trebuia să se piardă în trecut pentru a-şi regăsi rădăcinile. Zile de-a rândul, gândurile îl purtară spre acele dealuri din nord unde, în vecinătatea năvalnicului Miskatonic, se ridică Arkham, oraşul bântuit, şi rustica reşedinţă solitară a seminţiei sale.

  În lumina cu străluciri de chihlimbar a toamnei, Carter o apucă pe vechiul drum arcuit ce şerpuieşte printre fâneţe împrejmuite de ziduri scunde, povârnişuri împădurite, ferme ascunse în văi adânci, însoţit de meandrele cristaline alt Miskatonicului peste care se înalţă, ici şi colo, poduri rustice din piatră şi lemn, traversând dealurile parcă pictate ce se pierdeau dincolo de orizonturi. O cotitură îi dezvălui pâlcul de ulmi uriaşi printre care, cu un secol şi jumătate mai devreme, unul dintre strămoşii săi se pierduse pentru totdeauna, într-un mod misterios.

  Se înfioră când vântul îl făcu să tremure cu tâlc. Ceva mai încolo se iţea casa dărăpănată a acelei Goody Fowler, vrăjitoarea, cu ferestrele ei mici şi răutăcioase şi cu acoperişul lat şi înclinat spre nord până aproape de pământ. Trecând prin faţa ei, acceleră şi nu încetini până când maşina nu se căţără pe dealul de unde, netulburată şi albă, vechea casă a mamei sale şi a strămoşilor săi contempla de deasupra drumului priveliştea neliniştitoare, şi totuşi binevoitoare, a povârnişurilor stâncoase şi a văilor înverzite, ce se întretăia la orizont cu turlele îndepărtate din Kingsport şi, dincolo de acestea, cu nesfârşita întindere încărcată de vise a mării străvechi.

  Pe culmea celui mai înalt deal se ivi deodată vechea reşedinţă a familiei Carter, pe care n-o mai văzuse de patruzeci de ani. Era trecut de mult de amiază când ajunse la poale, iar când opri la jumătatea urcuşului pentru a admira de sus împrejurimile, sub vraja razelor oblice ale soarelui bătând dinspre vest, priveliştea, scăldată într-un nor de lumină, părea învăluită într-un nimb de glorie şi de aur. Ciudăţenia viselor sale din ultimul timp şi speranţa pe care o ascundeau păreau a fi prezente în acest extraordinar peisaj tăcut, care îi evoca singurătăţile virgine de pe o altă planetă, în timp ce ochii săi descopereau cu încântare iarba catifelată a întinderilor pustii, unduindu-se în vale între zidurile gata să se prăbuşească, măreţia codrilor ca-n basme, scoţând în relief liniile purpurii şi îndepărtate ale unui al doilea şir de dealuri, înălţându-se dincolo de dealurile din apropiere şi ireala vale împădurită, deasupra căreia începea să se lase umbra, acoperind luminişurile umede în care izvoarele murmurau şi gâlgâiau printre strâmbe rădăcini turgescente.

  Carter îşi dădu seama că motoarele şi mecanismele nu-şi aveau locul în inima acestei împărăţii în care îşi începuse căutările; îşi abandonă, aşadar, maşina la marginea pădurii şi, băgându-şi cheia de argint în buzunarul mantalei, începu să urce, cu greu, dealul. Acum, părea a se fi cufundat în adâncurile pădurii, dar ştia că vechea reşedinţă fusese înălţată pe o măgură pe care doar înspre nord nu exista pădure. Se întreba cum mai arăta în prezent casa pe care o lăsase, din neglijenţă, neocupată timp de treizeci de ani, de la moartea ciudatului frate al bunicului său, Christopher. În copilărie îşi petrecuse acolo mai multe vacanţe, descoperind stranii şi fatale miracole în pădurile din spatele livezii.

  Noaptea era tot mai aproape, umbra se îngroşa în jurul lui. O spărtură neaşteptată printre arbori, undeva la dreapta sa, îi îngădui să zărească, pe deasupra pajiştilor în amurg, vechea clopotniţă a Congregaţiei din Kingsport, înălţată pe Central Hill. Sângerii în bătaia ultimelor unde de lumină, ferestruicile rotunde păreau să se mistuie în flăcările pe care le reflectau. O clipă mai târziu, când umbra deasă îl înghiţi din nou, îşi aduse aminte, cu o tresărire de surpriză, că aceasta viziune fulgerătoare nu putea să fi ţâşnit decât din adâncurile memoriei sale, din copilărie şi numai de acolo, dat fiind că vechea şi alba biserică fusese dărâmată de mult pentru a se putea mari cu încă un salon spitalul Congregaţiei. Citise cu interes ştirea, într-un ziar care vorbea în legătură cu acest subiect despre subterane şi tuneluri misterioase, săpate în dealul stâncos, descoperite sub biserică.

  Un glas ascuţit răsună deodată, străbătând această enigmă în legătură cu care tocmai îşi punea întrebări, şi acest sunet familiar îl făcu să tresară din nou, în ciuda anilor care trecuseră de când îl auzise ultima oară. Bătrânul Benijah Corey, deja foarte în vârstă pe timpul vizitelor sale din copilărie, fusese servitorul fratelui bunicului său, Christopher. Trebuie că acum bătea suta de ani, căci acest glas ascuţit nu putea veni de la nimeni altcineva. Carter nu putu desluşi cuvintele, dar vocea era una dintre acelea care îţi rămân în minte şi nu te poţi înşela asupra lor când le auzi din nou. Să-ţi vina oare să crezi că bătrânul Benny mai putea fi încă în viaţă?

  — Domnişorule Randy, domnişorule Randy, unde eşti? Vrei s-o faci să moară de spaimă pe bătrâna ta mătuşă Martha? Nu ţi-a spus ea de atâtea ori să nu te îndepărtezi de casă după-amiaza şi să te întorci înainte de căderea nopţii? Randy! Raaan-dy! Puştiul asta moare de plăcere să se afunde în pădure; îşi petrece jumătate din timp visând pe deal, aproape de Sălaşul Şerpilor. Hei, Raaan-dy!

  În întunericul gros ca smoala, Randolph Carter se opri şi se frecă la ochi. Ceva nu era în ordine. Ajunsese într-un loc în care nu avea de ce să ajungă, unde nu avea nici o treabă. Se rătăcise tare departe şi acum era iremediabil târziu. Nu se uitase cât arăta ceasul clopotniţei din Kingsport, deşi ar fi putut s-o facă uşor cu ajutorul lunetei sale de buzunar; îşi dădea însă seama că întârzierea sa avea ceva de nemărturisit şi fără precedent. Nu prea sigur că luneta era încă la el, băgă mâna în buzunarul de la bluză pentru a verifica. Nu, nu era, dar dădu peste marea cheie de argint pe care o găsise undeva, într-un cufăr. Odată, unchiul Chris îi îndrugase o poveste ciudată despre un cufăr vechi, care nu fusese deschis niciodată, în care s-ar fi aflat o cheie, dar mătuşa Martha i-o retezase brusc, zicând că astea nu sunt lucruri de spus unui copil care, şi-aşa, are capul plin de trăsnăi. Încerca să-şi amintească unde Dumnezeu ar fi putut găsi aceasta cheie, dar ceva îi scăpa. Presupuse că treaba se întâmplase în mansarda casei sale din Boston şi se revăzu, nedesluşit, pe cale de a-l corupe pe Parks, oferindu-i o sumă echivalentă cu salariul său pe o jumătate de săptămână, pentru a-l ajuta să deschidă cufărul. Imaginea îl făcu să se liniştească, cel puţin în legătură cu acest subiect, dar în timp ce rememora scena, îl uimi ceva extrem de neobişnuit în înfăţişarea lui Parks, de parcă ani lungi şi-ar fi lăsat urmele trecerii lor pe faţa micuţului şi harnicului cockney, crestând-o cu nenumărate riduri.

  — Raan-dy! Ran-dy! Hei! Hei! Randy!

  Rotocolul luminos al unei lanterne apăru şovăielnic de după neagra cotitură şi bătrânul Benijah se năpusti asupra siluetei aiurite şi amuţite a hoinarului.

  — Dracul să te ia, băiete, aici erai! N-ai limbă, de nu răspunzi? De o jumătate de oră te strig într-una şi sunt sigur că m-ai auzit de mult. Nu ştii că mătuşa-ta Martha îşi iese din minţi când te ştie pe afară noaptea? Aşteaptă să te spun unchiului Chris, se va face foc. Ştii doar că pădurea nu e un loc pe unde să hoinăreşti la ora asta. Sunt aici lucruri care nu-ţi pot face decât rău, şi asta o aflase deja bunicul meu. Hai, domnişorule Randy, să ne întoarcem, sau Annah nu ne va mai păstra mult timp cina caldă.

  Randolph Carter urca din greu drumul pieptiş, în timp ce prin înaltul rămuriş al toamnei, răzbătea licărirea stelelor tremurând în depărtare, ridicându-se fantastice deasupra întâmplărilor de pe pământ. Câinii lătrau, lumina gălbuie a micilor ochiuri de sticlă strălucea din cel mai înalt turn şi deasupra măgurii despădurite în vârful căreia se clătina un imens acoperiş negru, dinaintea vestului slab luminat, ardeau Pleiadele. Mătuşa Martha era în prag şi nu-l bombăni prea tare pe copilul vagabond, atunci când Benijah îl împinse înăuntru. Îl ştia prea bine pe unchiul Chris, pentru a nu fi surprinsă de o astfel de purtare din partea unui Carter. Randolph nu arătă nimănui cheia, cină în tăcere şi nu protestă când sosi ora culcării. I se întâmpla să viseze mai bine atunci când rămânea treaz şi, apoi, dorea să se folosească de cheie.

  Dimineaţa, Randolph fu în picioare devreme şi ar fi rupt-o la fugă spre partea cea mai înaltă a pădurii, dacă unchiul Chris nu l-ar fi înşfăcat şi nu l-ar fi aşezat cu forţa pe scaun, dinaintea micului dejun. Privea nerăbdător în jurul lui, rotindu-şi ochii prin încăperea uşor înclinată, ba spre covorul zdrenţuit, ba spre tavanul cu grinzi aparente, ba spre stâlpii din colţuri. Surâse atunci când crengile copacilor din livadă zgâriară ochiurile de geam plumbuite. Aproape de el, copacii şi dealurile erau poarta acelei împărăţii din afara timpului, adevărata sa patrie.

  Când putu în sfârşit să o şteargă, pipăi buzunarul bluzei, pentru a se convinge că marea cheie se mai afla încă acolo şi, liniştindu-se, alergă spre acea pantă a dealului care, începând de la capătul livezii, se înălţa chiar mai sus decât măgura însăşi. În pădure, pământul era aşternut cu muşchi şi, ici-colo, se întrezăreau, misterioase în lumina slabă, mari stânci acoperite de licheni, asemănătoare monoliţilor druidici înălţaţi printre trunchiurile imense şi răsucite ale unei păduri vrăjite. Randolph trecu, în timpul urcuşului său, peste un râuşor năvalnic a cărui cascadă părea să intoneze, puţin mai la vale, câteva incantaţii runice pentru faunii ascunşi şi nevăzutele driade.

  Ajunse atunci până la peştera demonică, cu nume de temut, săpată în povârnişul pădurii, „Tainiţa şerpilor”. Oamenii din partea locului ocoleau această tainiţă şi Benijah îl sfătuise, de nenumărate ori, să se ţină departe de ea. Era adâncă, mai adâncă decât oricare alta, credea Randolph, până când a descoperit apoi, într-un colţ întunecat, o crăpătură ce dădea într-o altă grotă încă mai întinsă. Era un soi de cavou bântuit, ai cărui pereţi de granit dădeau curioasa impresie că ar ascunde un şiretlic intenţionat. De această dată se târî, ca de obicei, de-a lungul crevasei, luminându-şi drumul cu chibrituri şterpelite din cutia din salonaş, şi străbătu orificiul de trecere cu o grabă pe care cu atât mai greu i-ar fi fost s-o explice cuiva, cu cât nici el nu o înţelegea. N-ar fi putut spune de ce se apropia atât de sigur pe sine de peretele cel mai îndepărtat şi de ce scotea din buzunar, aşa cum tocmai o făcea, marea cheie de argint. Când, în acea noapte, se întoarse acasă ţopăind, nu se scuză în nici un fel pentru întârziere, nu dădu nici o explicaţie asupra locului de unde venea şi nu acordă nici cea mai mică atenţie reproşurilor făcute pentru că nesocotise cu desăvârşire sunetul cornului care-l chemase la masa de prânz.

  Este în prezent admis de toate rudele îndepărtate ale lui Randolph Carter, că în al zecelea an al vieţii acestuia s-a petrecut un fapt care i-a ascuţit imaginaţia. Ernest B. Aspinwall, vărul său din Chicago, mai mare cu zece ani decât el, îşi aminteşte desluşit de o schimbare intervenită în comportamentul acestui băiat după toamna anului 1883. Randolph avusese viziuni cum puţini au, dar încă şi mai nefirească era puterea sa de a anticipa lucruri cât se poate de reale. Pentru a spune lucrurilor pe nume, părea să fi dobândit un dar al profeţiei ieşit din comun şi avea cele mai ciudate reacţii faţă de fenomene care, lipsite de rezonanţă în epocă, aveau să îndreptăţească mai târziu neobişnuitele sale afirmaţii. Pe măsură ce în deceniile următoare aveau să apară în cartea istoriei, unul câte unul, noi nume, noi invenţii sau noi evenimente, oamenii au putut să-şi aducă aminte, cu uimire, felul în care, cu mulţi ani în urmă, Carter lăsase nepăsător să-i scape câteva cuvinte legate fără îndoială de ceea ce atunci era de domeniul viitorului foarte îndepărtat. El însuşi nu găsea nici un înţeles acestor cuvinte, nu ştia de ce anumite fapte îi provocau anumite emoţii şi socotea vinovate de toate acestea câteva vise uitate. Mai târziu, în 1897, deveni brusc livid atunci când un călător oarecare pomeni în poveştile sale de oraşul francez Bellay-en-Santerre. Prietenii săi îşi reamintiră acest incident în 1916, când Carter a fost grav rănit în acest oraş, pe când lupta în Legiunea Străină, în timpul Marelui Război.

  Faptul că rudele lui Randolph Carter comentează din nou toate acestea se explică prin recenta sa dispariţie. Bătrânul său servitor Parks este ultima persoană care l-a văzut plecând într-o zi dis-de-dimineaţă şi luând cu el în maşină o cheie pe care o descoperise de curând. Parks îl ajutase să extragă acea cheie din vechiul cufăr în care fusese închisă şi se simţise tulburat într-un mod nedesluşit de ea, dintr-un motiv ciudat pe care nu-l putea exprima. Părăsindu-l, Carter îi declarase că avea intenţia să călătorească în împrejurimile Arkhamului, pentru a revedea ţinutul strămoşilor săi.

  Maşina sa fu regăsită la jumătatea coastei Elm Mountain, trasă cu grijă la marginea drumului spre vechea reşedinţă a familiei Carter. Oamenii din partea locului descoperiră în interior un sipet de lemn înmiresmat, acoperit cu sculpturi înfricoşătoare. Acest cufăr conţinea doar un pergament ciudat, pe care nici un lingvist şi nici un paleograf nu a reuşit să îl identifice sau să îl descifreze. Ploaia spălase, cu timpul, orice urmă de paşi, dar detectivii din Boston ar fi putut avea ceva de spus în legătură cu evidenta dezordine în care se găsea schelăria năruită a reşedinţei Carter. Aceasta arăta, după părerea investigatorilor, de parcă cineva ar fi scormonit de curând prin ruine. O batistă albă, obişnuită, găsită ceva mai departe, pe coasta dealului, n-a putut fi identificată ca aparţinând dispărutului.

  Moştenitorii lui Randolph Carter au adus în discuţie partajul bunurilor sale, dar eu mă voi opune categoric deschiderii acestei succesiuni, căci nu cred să fi murit. Există spirale ale timpului şi ale spaţiului, ale visului şi ale realităţii, pe care numai un visător le poate bănui. Ceea ce ştiu despre Carter mă îndreptăţeşte să cred că a găsit, pur şi simplu, mijlocul de a pătrunde în acest labirint. Nu pot să ştiu dacă el va mai reveni vreodată printre noi. Tânjea să regăsească colinele pierdute ale visurilor sale şi suspina după copilăria sa. Cam pe atunci găsi o cheie şi, nu ştiu de ce, înclin să cred că a fost capabil să profite într-un mod ciudat de această descoperire.

  Îl voi descoase când ne vom revedea, căci mă aştept să îl întâlnesc peste puţin timp, într-o anume cetate din vis prin care amândoi aveam obiceiul să cutreierăm. În Ulthar, dincolo de râul Skai, se zvoneşte că un nou rege a fost urcat în tronul de opal al Ilek-Vadului, oraş fabulos ce îşi înalţă turnurile pe înaltele faleze de sticlă dominând marea crepusculară în care gnorri cu barbă şi cu înotătoare îşi construiesc labirinturile lor copleşitoare. Cred că ştiu, sau mai degrabă chiar ştiu, cum să interpretez acest zvon. Cert este că sunt nerăbdător să văd apărând marea cheie de argint, căci în arabescurile ei oculte odihnesc simbolic toate scopurile şi toate tainele acestui univers orb şi impersonal.

  PARTEA A TREIA.

  Dincolo de poarta cheii de argint.

  I.

  Într-o încăpere vastă, cu parchetul acoperit de un covor de Buhara, o adevărată minune ieşită din mâna unor meşteri înzestraţi, cu pereţii îmbrăcaţi în tapiserii cu desene ciudate, patru bărbaţi erau aşezaţi în jurul unei mese acoperite de un vraf de documente, risipite în dezordine. Din ungherele îndepărtate, unde un negru incredibil de bătrân, înveşmântat într-o livrea de culoare închisă, avea grijă să umple din când în când vasele înalte, aşezate pe ciudate trepiede de fier forjat, răzbătea un adormitor miros de oliban, iar pe una din laturi ticăia într-o firidă adâncă un straniu orologiu, în formă de sicriu, pe al cărui cadran erau înscrise hieroglife tulburătoare, în vreme ce acele sale se învârteau măsurând timpul după legi necunoscute pământenilor. Era o încăpere neobişnuită şi copleşitoare, dar cât se poate de potrivită cu acţiunea în curs. În această locuinţă din New Orleans, casa bătrânească a celui mai de seamă ocultist, matematician şi orientalist de pe acest continent, se stabilise în cele din urmă un scriitor visător şi erudit. Acest scriitor, doar cu ceva mai puţin renumit ca ocultist decât predecesorul său, dispăruse din această lume în urmă cu patru ani.

  Randolph Carter dispăruse la data de 7 octombrie 1928, în vârstă de cincizeci şi patru de ani, după ce încercase toată viaţa să scape de neplăcerile şi îngrădirile existenţei, strecurându-se prin deschizătura unor vise ispititoare pe drumul fabulos spre alte dimensiuni. Cariera sa fusese ieşită din comun, învăluită în singurătate şi, pornind de la misterioasele sale romane, nu puţini erau aceia care îi atribuiau o existenţă cu episoade cu mult mai stranii decât lasă să se ghicească jurnalul său. Asocierea sa cu Harley Warren, solomonarul din Carolina de Sud, împinsese până la consecinţe imprevizibile şi tragice cercetările sale asupra limbajului ancestral Naacal, utilizat de preoţii din Himalaia. Pentru a spune povestea până la capăt, Carter fusese acela care, într-o noapte înfricoşătoare, împresurat de o negură smintită, îl văzuse pe Warren coborând într-un cavou cu pereţii umezi şi brăzdaţi de salpetru, pentru a nu mai reveni la suprafaţă niciodată. Randolph Carter locuia la Boston, dar toţi strămoşii săi erau originari din acel ţinut deluros, sălbatic şi bântuit ce se întinde dincolo de Arkham, oraşul împovărat de ani şi forfotind de vrăjitoare respingătoare; şi tocmai printre acele dealuri străvechi, încărcate de puteri oculte, se pierdu el în cele din urmă.

  Bătrânul său servitor Parks – care a murit în 1930 – pomenise despre un misterios cufăr înmiresmat, acoperit cu sculpturi hâde, pe care stăpânul său îl descoperise în mansardă. Pomenise, de asemenea, despre pergamentul indescifrabil şi despre cheia de argint cu motive stranii pe care le conţinea acel cufăr – subiecte în legătură cu care însuşi Carter purtase o corespondenţă susţinută. Parks spunea că Randolph Carter i-ar fi povestit că această cheie ciudată, ajunsă la el de la strămoşii săi, îl putea ajuta să redeschidă poarta copilăriei pierdute, poarta spre alte dimensiuni, poarta împărăţiei fantastice în care până atunci pătrunsese doar în scurtul răstimp al unor scurte vise nedesluşite. Într-o bună zi, Carter se pierdu în depărtare pentru a nu mai reveni niciodată, luând cu el în maşină cufărul şi conţinutul său.

  Oamenii de prin partea locului descoperiră puţin mai târziu maşina abandonată la marginea unui drumeag vechi şi năpădit de buruieni, pe dealurile din spatele ruinelor oraşului Arkham, pe aceleaşi dealuri unde odinioară locuiseră strămoşii lui Carter şi de unde se căsca acum spre stele pivniţa năruită a străvechii lor reşedinţe dărăpănate. Maşina se găsea într-un pâlc de ulmi uriaşi, aproape de locul unde, în 1781, unul dintre Carteri dispăruse în mod misterios, în apropierea colibei pe jumătate putrezite a lui Goody Fowler care, nu cu mult timp în urmă, încă îşi mai prepara aici fierturile nefaste. Colonizat în 1692 de casta efemeră a nefericitelor vrăjitoare din Salem, ţinutul se află şi astăzi sub povara unui blestem atât de înspăimântător, încât nici nu te poţi încumeta să te gândeşti la el. Edmund Carter scăpase ca prin urechile acului de umbrele din Dealul Spânzurătorii şi numeroase erau poveştile despre vrăjitoriile sale. S-ar părea că, în prezent, unicul sau moştenitor a pornit pe urmele lui, pentru a-l regăsi.

  În maşină au fost găsite doar înmiresmatul cufăr acoperit cu sculpturi hâde şi misteriosul pergament, pe care nimeni nu reuşise să-l descifreze. Cheia de argint dispăruse – probabil odată cu Carter. Nu existau alte indicii sigure în afara acestora. Detectivii din Boston au afirmat că schelăria năruită a străvechii reşedinţe a familiei Carter părea a fi fost deplasată din loc, într-un mod curios, iar cineva culese din spatele ruinelor o batistă albă, lăsată pe o stâncă înaltă, din vecinătatea sinistrei grote numite Tainiţa Şerpilor, chiar pe versantul acoperit de codrul înfricoşător.

  Faptul acesta stârni din nou la viaţă legendele despre Tainiţa Şerpilor care umblă prin partea locului. Fermierii aminteau în şoaptă de ritualul păgân oficiat în această grotă respingătoare de însuşi Edmund Carter, solomonarul. Se adăugau la aceasta poveşti legate de patima care-l lega pe Randolph Carter însuşi de aceste locuri pe când era doar un copil. Pe atunci, venerabilul acoperiş şubrezit al reşedinţei Carter era încă în picioare şi îl adăpostea sub el pe fratele bunicului său, Christopher. Randolph îl vizita adesea şi îi povestea lucruri ciudate despre Tainiţa Şerpilor. Oamenii îşi aminteau că pomenise de o crăpătură adâncă, ce dădea într-o peşteră neştiută de nimeni. De asemenea, formulau ipoteze asupra schimbării vizibile survenite la fragedul Randolph după ce acesta şi-a petrecut o zi întreagă în Tainiţă, pe la vârsta de vreo nouă ani. Asta se petrecuse în octombrie şi, ca urmare a acestei aventuri, Randolph părea a fi dobândit darul misterios de a prezice viitorul.

  O ploaie târzie căzuse în noaptea dispariţiei lui Carter şi nimeni nu a mai fost în stare să distingă, cu exactitate, urmele paşilor săi după ce se îndepărtase de maşină. În interiorul Tainiţei Şerpilor băltea un noroi moale şi vâscos, rezultat al unor recente şi abundente infiltraţii. Doar nişte ţărani neştiutori puteau fi în stare să dea crezare zvonurilor în legătură cu nişte aşa-zise urme de paşi pe care li se năzărise că le-ar fi văzut pe locul unde ulmii uriaşi se apleacă asupra drumului, ca şi pe coasta dealului, în vecinătatea blestemată a Tainiţei Şerpilor, acolo unde a fost descoperită batista. Cine altcineva ar fi putut da crezare murmurelor potrivit cărora acolo, printre butuci, erau nişte urme mărunte, asemănătoare acelora pe care le lăsau cizmele cu bot pătrat pe care le purta Randolph Carter pe când era copil? Era o poveste la fel de absurdă ca şi aceea potrivit căreia urma cizmelor, cu un toc atât de deosebit, purtate de Benijah Corey întâlnea micuţii paşi pe drum. Bătrânul Benijah fusese servitorul familiei Carter în timpul copilăriei lui Randolph, dar murise de treizeci de ani.

  Aceste bârfe – la care se adaugă propria declaraţie a lui Randolph Carter făcută atât faţă de Parks cât şi faţă de alte câteva persoane, conform căreia cheia de argint, acoperită de arabescuri misterioase, îl putea ajuta să descuie poarta copilăriei sale pierdute – trebuie să fi fost motivul pentru care un mare număr de savanţi ocultişti declarară că, la cincizeci şi patru de ani, dispărutul a făcut cale întoarsă în timp până în acea altă zi de octombrie 1883 când, mic copil fiind, şi-a petrecut o zi întreagă în grotă. Când ieşise de acolo în seara acelei zile, susţin aceştia, Randolph făcuse, cine ştie cum, o excursie completă, dus-întors, în viaţa sa, dar numai până în 1928; nu cunoştea el oare, după acea zi, fapte care urmau să aibă loc, într-adevăr, mai târziu, dar niciodată posterioare anului 1928?

  Unul dintre aceşti savanţi – un original ajuns la o anumită vârstă, care locuia în Providence, Rhode Island, şi care purtase o îndelungată corespondenţă intimă cu Carter – elaborase o teorie mult mai aprofundată, conform căreia Carter nu numai că a reuşit să se întoarcă aievea în anii copilăriei, dar a atins o asemenea stare de descătuşare încât poate, desprins cu totul de realitate, să rătăcească după pofta inimii chiar şi dincolo de orizonturile prismatice ale viselor sale din acei ani. În urma unei ciudate viziuni, acesta a făcut publică o relatare a dispariţiei lui Carter, în care insinuează că acesta s-a aşezat în tronul împărăţiei de opal Ilek-Vad, cetate fabuloasă care îşi înalţă turnurile deasupra falezei de sticlă ce domină marea crepusculară în care gnorri bărboşi şi înzestraţi cu înotătoare îşi construiesc misterioasele lor labirinturi.

  Tocmai acest bătrân, Ward Phillips, a fost acela care s-a ridicat cu violenţă împotriva împărţirii bunurilor lui Carter moştenitorilor săi – cu toţii veri îndepărtaţi ai acestuia; argumentul său de şoc a fost acela că prietenul său, trăind într-o altă dimensiune temporală, ar fi putut să revină într-una din zile. Partea adversă era reprezentată de unul dintre veri, Ernest B. Aspinwall, din Chicago, personaj cu zece ani mai în vârstă decât Randolph, a cărui vervă oratorică, dobândită graţie disciplinelor juridice, se menţinea în sălile tribunalelor la fel de proaspătă şi de necruţătoare ca în tinereţe. Controversa agitase spiritele patru ani buni, dar acum sunase ora partajului, care urma să aibă loc chiar în această vastă încăpere.

  Executorul testamentar al lui Carter, Etienne-Laurent de Marigny, era un eminent savant de origine creolă, subtil om de litere dar, în acelaşi timp, iscusit în arta de a face bani, iniţiat atât în misterele tradiţionale, cât şi în acelea ale antichităţii occidentale. Carter îl cunoscuse pe Marigny în timpul războiului, pe vremea când amândoi se aflau în Franţa, înrolaţi în Legiunea Străină, şi se ataşase de aceasta, recunoscând spontan în el un spirit afin. Când, în timpul unei permisii comune, tânărul erudit creol îl luă cu el în sudul Franţei, la Bayonne, pe tânărul din Boston, care îşi dorea de mult această călătorie şi când, în criptele străvechi şi întunecoase săpate sub această cetate ce părea încremenită de milenii în visare, îi împărtăşi anumite taine înfricoşătoare, acele clipe au pecetluit legământul unei prietenii fără întoarcere. Carter îl desemnase pe de Marigny prin testament ca executor al ultimelor sale dorinţe şi, din acest motiv, eruditul avid de cunoaştere se pregătea acum, nu fără reţinere, să prezideze reglementarea succesiunii. Era o sarcină ingrată pentru el deoarece, la fel ca şi bătrânul locuitor din Rhode Island, nu credea deloc în sfârşitul lui Carter. Ce valoare pot avea, însă, visele înţelepţilor iniţiaţi, în faţa pragmatismului fără menajamente al societăţii?

  În această încăpere stranie, situată în inima cartierului francez, erau strânse în jurul mesei toate persoanele care aveau de revendicat drepturi în afacerea în curs. Deschiderea succesiunii fusese anunţată legal, conform uzanţelor, în ziarele care apăreau în toate regiunile în care s-ar fi putut stabili eventualii moştenitori ai lui Carter. Totuşi, doar patru oameni au dat curs anunţului şi se aflau acum aşezaţi în strania încăpere, ascultând tic-tacul nefiresc al acestui orologiu în forma de sicriu, măsurând un timp din afara timpului, şi căderea monotonă a apei din havuzul din curte, dincolo de ferestrele pe jumătate acoperite de perdele. Pe măsură ce se scurgea timpul, feţele lor păreau să se înece tot mai mult în aburii şerpuitori ce se ridicau din vasele aşezate pe trepiede care, alimentate sporadic, păreau să nu prea mai aibă nevoie de supravegherea negrului cu mişcări liniştite, dar din ce în ce mai încordate.

  Erau de faţă: Etienne de Marigny, zvelt, brun, frumos şi încă tânăr; Aspinwall, reprezentantul moştenitorilor, păr alb, figura apoplectică, favoriţi impunători, corpolenţă accentuată; Phillips, ocultistul din Providence, slab, cărunt, nas lung, adus din spate, obraz ras la sânge. Al patrulea părea fără vârstă, slab, nefiresc de ţeapăn, cu trăsături extrem de regulate, acoperite de o barbă deasă, purtând pe cap turbanul tradiţional al unei înalte caste de brahmani şi înzestrat cu o extraordinară privire, arzând în străfundul ochilor săi negri, aproape fără iris, ce păreau să te fixeze de foarte departe, de parcă s-ar fi aliat undeva la mare distanţă înapoia trăsăturilor feţei. Se prezentase drept Swami Chandraputra, un adept venit din Benares pentru a furniza informaţii importante. De Marigny şi Phillips corespondaseră cu el şi amândoi recunoscuseră fără întârziere autenticitatea cunoştinţelor sale oculte. Vocea sa cavernoasă şi metalică avea un sunet forţat, de parcă utilizarea limbii engleze i-ar fi afectat într-un mod straniu sistemul vocal, deşi se exprima cu uşurinţă într-un limbaj corect şi curgător, ca orice anglo-saxon. Ţinuta sa era, în general, cea a unui european mediu, căruia însă nu i se potrivea deloc îmbrăcămintea prea largă de pe el, iar barba neagră şi zbârcită, turbanul oriental şi mânuşile largi şi albe, cu un singur deget, îi dădeau un aer original şi exotic.

  De Marigny, care se juca nervos cu pergamentul găsit în maşina lui Carter, tocmai spunea:

  — Nu, n-am fost în stare să scot ceva din acest pergament. Domnul Phillips, aici prezent, a renunţat de asemenea. Colonelul Churchward declară că nu este vorba de Naacal şi că nu seamănă decât cu hieroglifele descoperite pe topoarele de război din Insula Paştelui. Sculpturile de pe cufăr amintesc totuşi izbitor de statuile din Insula Paştelui. Ceea ce mi se pare mie că se apropie cel mai mult de caracterele de pe acest pergament – remarcaţi cum toate literele par să se încline pe orizontală – este grafia unei cărţi care s-a aflat în posesia sărmanului Harley Warren. Cartea îi sosise din India pe când eu şi Carter ne aflam în vizită la el, în 1919, şi nu a acceptat niciodată să ne vorbească despre ea, susţinând că e preferabil pentru noi să-i ignorăm întru totul conţinutul şi sugerându-ne că originea acestei cărţi ar fi în cu totul altă parte decât pe Pământ. Warren a luat cu el această carte atunci când, în decembrie, a coborât în cavoul acelui cimitir necunoscut, dar nici el, nici cartea, nu au mai revenit vreodată la suprafaţă. Am trimis acum câtva timp prietenului nostru aici prezent – Swami Chandraputra – câteva date referitoare la unele dintre aceste hieroglife, ca şi o fotocopie a pergamentului lui Carter. El crede că i-ar sta în putinţă să facă într-o oarecare măsură lumină în această privinţă, folosind anumite surse bibliografice doar de el cunoscute şi consultând anumite persoane la care numai el poate ajunge.

  „Cât priveşte cheia, Carter mi-a trimis o fotocopie şi am putut constata că arabescurile sale nu sunt litere, dar par să aparţină aceleiaşi tradiţii culturale ca şi pergamentul. Carter pretindea mereu că ar fi pe cale de a descifra misterul, dar nu a dat niciodată amănunte. Odată aproape că s-a lăsat cu totul copleşit de poezie, vorbind despre ansamblul cercetărilor sale. Ar fi posibil, spunea el, ca această străveche cheie de argint să poată deschide porţile succesive ce ne împiedică să coborâm nestânjeniţi renumitele coridoare ale spaţiului şi timpului până la cea din urmă limită, dincolo de care n-a trecut picior de om de când geniul înfricoşător al lui Shaddad a zămislit domurile miraculoase şi minaretele fără număr, cu mii de coloane, ale Iremului, pe care le-a ascuns în nisipurile Arabiei Pietroase. Dervişi pe jumătate morţi de foame şi nomazi smintiţi de sete s-au întors să povestească despre acel portal monumental şi despre mâna sculptată de deasupra cheii sale de boltă, dar nici un om nu i-a trecut pragul şi nu s-a întors în locurile de unde a plecat pentru a putea susţine că paşii săi au rămas întipăriţi pe nisipul plin de moloz din interior, atestând trecerea sa pe acolo. Cheia pe care o deţinea era, presupunea el, tocmai cea după care mâna sa se chircea în van.

  Din ce motiv Carter nu a luat cu el pergamentul, aşa cum a făcut cu cheia, nu putem şti. Poate că l-a uitat sau poate că a evitat să îl ia, aducându-şi aminte că un om a dus cu el într-un cavou o carte cu caractere identice şi nu s-a mai întors de acolo niciodată. Sau poate că era într-adevăr un lucru lipsit de importanţă pentru ce intenţiona el să săvârşească.

  În clipa în care de Marigny se opri, bătrânul Phillips interveni cu o voce aspră şi pătrunzătoare:

  — Despre miraculoasele călătorii ale lui Randolph Carter nu putem şti nimic mai mult decât ceea ce aflăm visând. Visele mele m-au călăuzit în multe locuri ciudate şi am auzit lucruri pline de un tâlc misterios în Ulthar, dincolo de râul Skai. Carter nu a considerat necesar să ia cu el pergamentul pentru că ţinta sa era lumea din visele copilăriei sale. Acum, el este rege în Ilek-Vad.

  Domnul Aspinwall deveni de două ori mai roşu în obraz ca de obicei şi aruncă vehement:

  — Nimeni nu poate să-l facă să tacă pe acest bătrân nebun? Ne-am săturat de când tot bate câmpii. Problema este să împărţim bunurile şi e timpul să începem.

  Pentru prima oară, Swami Chandraputra glăsui cu vocea sa ciudat de nefirească:

  — Domnilor, acest subiect este mult mai plin de miez decât vă imaginaţi. Domnul Aspinwall greşeşte luând în râs realitatea viselor. Domnul Phillips nu ne-a oferit decât o imagine incompletă, poate pentru că încă nu a visat destul. Eu însumi am visat mult. În India o facem tot timpul. Dumneavoastră, domnule Aspinwall, fiind un văr din partea mamei, nu sunteţi, fireşte, un Carter autentic. Visele mele, ca şi alte surse de informare, mi-au permis să mă iniţiez în anumite aspecte ale acestei afaceri care, pentru dumneavoastră, rămân deocamdată obscure. De exemplu, Randolph Carter a uitat acel pergament pe care nu a reuşit să-l descifreze – cu toate că ar fi fost spre binele lui dacă şi-ar fi amintit să-l ia cu el. După cum vedeţi, consider că am studiat suficient ceea ce s-a întâmplat cu Carter după ce, luând cu el cheia de argint, şi-a abandonat maşina la apusul soarelui, pe 7 octombrie, cu patru ani în urmă.

  Aspinwall râse batjocoritor, destul de tare pentru a fi auzit, în timp ce toţi ceilalţi ciuliră urechile, pradă unei curiozităţi ascuţite. Fumul ce se ridica din dreptul straniilor trepiede se îndesea, în timp ce tic-tacul smintit al orologiului în formă de sicriu părea, parcă pentru a se conforma unui ordin misterios, să indice semnele de punctuaţie şi liniuţele de unire ale unui mesaj indescifrabil lansat dintr-un alt spaţiu. Hindusul se lăsă pe spate şi continuă, cu ochii pe jumătate închişi, pe acelaşi ton uşor forţat, utilizând, totuşi, un limbaj obişnuit, în timp ce înaintea auditoriului său începea să plutească imaginea a ceea ce i se întâmplase lui Randolph Carter.

  II.

  Dealurile de dincolo de Arkham sunt pătrunse de o vrajă ciudată, pe care bătrânul Edmund Carter, vrăjitorul, a făcut-o, poate, să coboare dintre stele, ori să urce din criptele pământului inferior atunci când, fugind din Salem, s-a refugiat pe aceste locuri, în 1692. De îndată ce reveni pe aceste meleaguri, Randolph Carter ştiu că se afla foarte aproape de una dintre acele porţi pe care o mână de oameni îndrăzneţi şi apăsaţi de blestem le-au deschis în zidul titanic care desparte lumea noastră de Absolut. Presimţea că în acel loc şi în acea zi a anului putea să dea răspunsul potrivit mesajului pe care îl descifrase în ultimele luni în arabescurile acestei chei de argint cu luciul mâncat de vreme, necrezut de vechi. Acum ştia cum trebuie răsucită cheia, cum trebuie ţinută în lumina soarelui la asfinţit şi ce silabe magice trebuiesc psalmodiate în gol, la a noua şi ultima răsucire. Într-un loc atât de apropiat de sumbra polaritate şi de poarta făgăduită cum era acela, cheia avea să-şi dovedească puterea fermecată. Va poposi cu siguranţă, din nou, chiar în această noapte, în acea copilărie pierdută pe care nu încetase niciodată să o regrete.

  Ieşi din maşină, purtând cheia în buzunar, şi se căţără pe deal, înfundându-se din ce în ce mai adânc de-a lungul viilor împrejmuite de ziduri de piatră, terenurilor acoperite de păduri posomorâte, livezilor sălbăticite cu trunchiuri noduroase, fermelor părăsite cu ferestre oarbe şi ruinelor fără nume, până în inima întunecată a acestui ţinut ameninţător şi bântuit ce mărgineşte drumul şerpuitor. La vremea apusului, în timp ce turlele din Kingsport străluceau în depărtare, sub cerul cu sclipiri roşietice, înălţă cheia, săvârşi ritualul cuvenit şi rosti invocaţiile prescrise. De-abia mult mai târziu avea să-şi dea seama cu câtă iuţeală împlinise ritualul.

  Atunci, în ceasul de culme al amurgului, auzi o voce venind din trecut: cea a lui Benijah Corey, servitorul fratelui bunicului său. Bătrânul Benijah nu murise oare acum treizeci de ani? Treizeci de ani înainte de ce dată? Şi oare în ce an se afla? Ce era atât de neobişnuit în faptul că bătrânul Benijah era pe cale să-l cheme în casă, în acel 7 octombrie 1883? Nu rămăsese el afară mult mai mult decât îi îngăduise mătuşa Martha? Ce era cu această cheie din buzunarul bluzei, când de fapt acolo ar fi trebuit să se afle micuţa lunetă pe care i-o oferise tatăl său la a noua aniversare, cu două luni în urmă? Ce găsise în mansardă, acasă? Putea el să dovedească oare existenţa acelei misterioase spirale a cărei urmă ochii săi ageri o descoperiseră printre stâncile ce acoperă cu sfărâmăturile lor trecerea spre grota interioară care se deschide în spatele Tainiţei Şerpilor? Acest loc a făcut parte dintotdeauna şi în ochii tuturor din împărăţia bătrânului Edmund Carter, vrăjitorul. Nimeni nu a vrut, în ruptul capului, să pătrundă acolo şi nimeni, în afara lui, nu a descoperit, niciodată, crăpătura astupată de rădăcini şi nici nu s-a strecurat prin ea până la acea grotă interioară care adăposteşte spirala. Ce mâini puteau fi acelea care să fi zămislit această spirală ce ţâşnea imaterială ca o spumă din inima acestei încăperi de piatră? Să fi fost oare opera bătrânului Edmund, vrăjitorul – sau cea a unor fiinţe pe care le făcuse să apară şi cărora le poruncise să o facă?

  În acea seară, micuţul Randolph cină împreună cu unchiul Chris şi mătuşa Martha în vechea fermă al cărei acoperiş stătea să cadă.

  În dimineaţa următoare, fu în picioare devreme şi se căţără de-a lungul livezii cu meri încovoiaţi până la înaltele creste unde se ascundea printre stejari groteşti şi prea stufoşi, neagră şi respingătoare, Tainiţa Şerpilor. O aşteptare fără nume se năştea în el şi nici măcar nu-şi dădu seama că-şi pierde batista scotocindu-se în buzunare pentru a se convinge că străvechea cheie de argint era într-adevăr la locul ei. Se strecură plin de încredere şi de îndrăzneală prin gura întunecată, luminându-şi drumul cu chibritele şterpelite din salonaş. O clipă mai târziu, trecuse dincolo de crăpătura înfundată cu rădăcini şi pătrunsese în acea grotă interioară neştiută de nimeni, al cărei perete stâncos seamănă cu o spirală monstruoasă, în care parcă zvâcneşte încă conştiinţa care i-a dat viaţă. Rămase nemişcat şi fără grai, aprinzând chibrit după chibrit, ca încremenit de spaimă, în faţa acestui perete de pe care se prelingeau picături de umezeală. Acea umflătură în piatră, deasupra cheii de boltă, ce i se năzărise deodată, nu era oare o gigantică mână sculptată? Scoase atunci cheia de argint şi făcu gesturi şi rosti invocaţii a căror origine nu şi-o amintea nici măcar vag. Uitase oare ceva? Randolph era stăpânit doar de dorinţa de a trece pragul, pentru a pătrunde în tărâmul nemărginit al viselor şi a vedea golfurile unde toate dimensiunile se topesc în Absolut.

  III.

  Ceea ce urmează aproape nu că se poate descrie în cuvinte. Partea aceasta abundă în paradoxuri, în contradicţii, în anomalii, care nu-şi au locul în existenţa cotidiană, dar ne bântuie visele cele mai fantastice şi ni se par absolut fireşti până atunci când ne întoarcem în lumea noastră strâmtă, obiectivă, rigidă şi redusă la analogiile logicii tridimensionale. Depănându-şi povestirea, hindusul reuşea doar cu greu să evite tot ceea ce putea să pară o simplă halucinaţie naivă şi neînsemnată în loc să fie povestea unui om întors pe firul anilor până în copilărie.

  Domnul Aspinwall îşi manifestă dezgustul printr-un mormăit apoplectic şi încetă practic să mai asculte.

  Ritualul cheii de argint oficiat de către Randolph Carter în bezna bântuită a celei de-a doua peşteri se dovedi eficace. Încă de la cel dintâi gest, încă de la cea dintâi silabă, se arătase o aură stranie şi înspăimântătoare, prevestitoare a mutaţiei pe cale de a se înfăptui: spaţiul şi timpul, mişcarea şi durata, începură să se destrame ca o ţesătură putredă. Noţiuni ca cele de vârstă sau loc îşi pierdură pe nesimţite orice înţeles. În ajun, Randolph Carter trecuse ca prin minune în zbor peste prăpastia anilor, iar acum zidul care-l despărţea pe copil de adult se prăbuşise. De-acum înainte, nu mai exista decât entitatea Randolph Carter, înzestrată încă cu amintiri şi imagini, dar complet desprinsă de mediul terestru în care le dobândise. În clipele dinainte, existase atât o peşteră, cât şi forma nedesluşită a unei monstruoase arcade de piatră şi cea a unei gigantice mâini sculptate. Acum, nu mai existau nici peştera, nici absenţa peşterii, nici zidul, nici absenţa zidului. Exista doar un fluviu de imagini, nu atât vizuale, cât mentale, prin care entitatea în care se transformase Randolph Carter îşi retrăia percepţiile acumulate, care puneau din nou stăpânire pe mintea sa, fără să-şi dea limpede seama cum de ajungeau acolo.

  După celebrarea ritualului, Carter îşi dădu seama că a ajuns într-o regiune pe care nici o geografie terestră nu a menţionat-o vreodată şi că a fost proiectat într-o epocă la care istoria are paginile rupte. Ceea ce i se întâmpla i se părea, totuşi, vag familiar. Misterioasele fragmente Pnakotice spun câte ceva despre aceasta şi, după ce descifră semnele gravate pe cheia de argint, un capitol întreg din Necronomicon, opera uitată a arabului smintit Abdul Alhazred, îi dezvăluise întreaga sa semnificaţie ascunsă. Deschisese o poartă, nu chiar Ultima Poartă, ci o alta care te conduce dincolo de Pământ şi de timp, până la acea extensiune a Pământului care este în afara timpului şi din care Ultima Poartă te conduce, la rândul ei, înfruntând spaime şi primejdii, până la Vidul Suprem ce se găseşte în afara Pământului, a Universului şi a materiei.

  Acolo, ar fi trebuit să-l întâmpine o călăuză – o călăuză înfricoşătoare; o călăuză ce a existat ca entitate pe Pământ cu milioane de ani în urmă, într-o epocă în care fiinţa umană nici nu putea fi imaginată şi în care pe planeta învăluită în aburi se mişcau forme uitate, înălţând aşezări ciudate, printre ale căror ultime dărâmături aveau să se furişeze primele mamifere. Carter îşi aminti menţiunea vagă din Necronomicon referitoare la această călăuză. Scria arabul smintit: „Deşi au existat oameni care au avut îndrăzneala de a arunca o privire dincolo de Văl şi de a accepta Entitatea ca ghid, ar fi fost mai înţelept din partea lor să evite orice contact cu aceasta. Stă scris în cartea lui Toth preţul ce trebuie plătit fie şi numai pentru o privire fugară. Cei care pătrund de cealaltă parte a Vălului nu se mai întorc niciodată, căci în aceste spaţii infinite de dincolo de lumea noastră se ascund întunecimi ce se năpustesc asupra ta ca să te înlănţuie. Fiinţa care, pas cu pas, înaintează pe bâjbâite în noapte, Răul care înfruntă Vechile Semne, Ceaţa stând de veghe în faţa tăinuitului portal – de a cărei existenţă ştiu doar cei din morminte şi care se hrăneşte cu ceea ce creşte din morţi – toate aceste fiinţe ale tenebrelor sunt de departe inferioare Celui care păzeşte poarta; Celui care îl va călăuzi pe imprudent dincolo de Univers, în abisul unde îşi au vizuina forme josnice, gata întotdeauna să te devore. Cel uitat de vreme este Umr-at-tawil, nume pe care scribul l-a tradus prin „Cel a cărui viaţă a fost prelungită„„.

  Memoria şi imaginaţia sa începură să dea contur, într-un haos efervescent, unor imagini tremurătoare, pe jumătate şterse, despre care Carter înţelese că nu erau decât simple plăsmuiri ale memoriei şi imaginaţiei. Simţea, totuşi, că nu întâmplător aceste imagini se formaseră în conştiinţa sa: însemna că era copleşit de o realitate venită din adâncuri, inefabilă şi situată în afara oricăror dimensiuni, care încerca să-i transmită unicele simboluri pe care era în stare să le înţeleagă, nici o minte omenească nefiind capabilă să cuprindă prelungirile de forme ce se întreţes în abisurile oblice de dincolo de spaţiul şi de timpul pe care le cunoaştem noi.

  Acolo, prin mintea lui Carter, defila o procesiune diafană de forme pe care el o apropie, în lipsa unui alt reper, de Geneză, în ciuda veşniciei care-l despărţea de acele timpuri. Monstruoasele lucruri vii se mişcau domol într-un peisaj încărcat de o vegetaţie de neînchipuit, de faleze, de munţi, de zidiri fără seamăn în lumea noastră, de şantiere unde se desăvârşeau lucrări fantastice, pe care nici o minte omenească nu şi le imaginase vreodată. Existau acolo cetăţi construite în adâncurile mării, ce erau locuite; existau acolo turnuri ridicate în mijlocul unor deşerturi imense, de unde se trimiteau în spaţiu sau în afara spaţiului globuri, cilindrii şi indescriptibile entităţi înaripate. Carter înţelegea toate acestea, cu toate că nu exista o comunicare între el şi ceilalţi. El însuşi nu avea o formă stabilă sau o poziţie fixă, ci doar intuiţii mobile de formă şi poziţie, pe care i le comunica imaginaţia sa în continuă mişcare.

  Îşi dorise să regăsească tărâmul fermecat din visele copilăriei, în care galerele, după ce treceau de clopotniţele de aur ale Thranului, pluteau pe fluviul Ukranos, şi în care caravanele de elefanţi pătrundeau în Kled prin jungla parfumată, dincolo de palatele părăsite ce dormeau sprijinite pe coloanele lor de ivoriu, intacte şi pline de farmec, sub luciul lunii. În prezent, îmbătat de viziuni mai ample, abia de mai găsea timp să încerce să afle ce căuta. Cuprins de gânduri a căror îndrăzneală fără margini atingea blasfemia, Carter realiză că putea găsi în el tăria de a înfrunta fără teamă călăuza şi puterea de a-i smulge mărturisiri monstruoase şi înspăimântătoare.

  Brusc, cortegiul de impresii păru să se imobilizeze. Existau acolo blocuri de piatră foarte înalte, sculptate cu motive de neînţeles, a căror succesiune asculta de legi necunoscute, opuse celor cunoscute de noi.

  Din înaltul cerului de o culoare nelămurită, se cernea o lumină ce urma direcţii surprinzătoare şi capricioase şi care, înzestrată parcă cu conştiinţă, se rotea fără astâmpăr deasupra a ceea ce părea a fi o linie curbă alcătuită din postamente gigantice, a căror formă se apropia cel mai mult de cea hexagonală. Pe aceste postamente acoperite de hieroglife se aflau alte forme, voalate şi greu de definit.

  Era acolo şi o formă ce nu ocupa nici un postament, ci părea să alunece sau să plutească pe suprafaţa vaporoasă inferioară, asemănătoare parchetului. Conturul său nu se desluşea prea bine, dar deşi de o statură doar pe jumătate cât cea a unui om obişnuit, dădea impresia unei fiinţe urcând de undeva, din adâncurile timpului, dintr-o epocă anterioară apariţiei speciei umane pe Pământ. Forma aceasta părea a se fi înfăşurat într-o stofă grea, de o culoare neutră, la fel cu celelalte forme aşezate pe postamente. Carter nu reuşi să descopere în această ţesătură ermetică nici o deschizătură prin care entitatea ar fi putut privi în exterior: poate că nici nu avea nevoie să vadă, ea dând impresia de a aparţine unei categorii de fiinţe capabile, prin structură şi însuşiri, să existe în afara oricăror legi fizice.

  O clipă mai târziu, Carter îşi dădu seama că aşa stăteau lucrurile, pentru că forma îi vorbi fără a scoate vreun sunet, adresându-se direct spiritului său.

  Deşi numele pe care i-l destăinui era de temut şi ar fi trebuit să-l înfricoşeze, Carter nu se lăsă pradă spaimei. Dimpotrivă, răspunse cuviincios, fără a folosi sunete sau cuvinte, prezentându-şi omagiile, aşa cum îl învăţase să procedeze oribilul Necronomicon. Această formă nu era nimeni alta decât cea de care întreg Universul a învăţat să se teamă din timpurile când Lomar a ieşit din adâncurile mării, iar Copiii Focului au venit pe Pământ pentru a-l iniţia pe om în Vechea învăţătură. Într-adevăr, forma aceea nu era nimeni altcineva decât înfricoşătoarea călăuză, paznicul Porţii, Umr-at-tawil, nume străvechi, pe care scribul îl tălmăcise prin „Cel a cărui viaţă a fost prelungită”.

  Călăuza aflase deja, aşa cum ştia totul, despre căutările şi sosirea lui Carter. Ştia că acest scormonitor al viselor şi al tainelor se afla acum, fără teamă, în faţa sa. Călăuza nu emana nici groază, nici răutate, ceea ce-l surprinse pe Carter şi-l făcu să se întrebe dacă nu cumva înfricoşătoarele aluzii blasfematorii ale arabului smintit nu fuseseră cumva provocate doar de invidie sau de un refuz pe care acesta îl întâmpinase în încercarea de a face ceea ce el, Carter, era pe cale să înfăptuiască. Doar dacă nu cumva călăuza îşi rezerva dezgustul şi răutatea pentru cei ce se temeau de ea. Radiaţiile emise de aceasta continuând, Carter le interpretă drept cuvinte:

  — Eu sunt, într-adevăr, Cel Mai Străvechi, despre care ai auzit vorbindu-se, îi spuse călăuza. Te aşteptam, alături de ceilalţi Străvechi. Eşti bine venit, deşi ai întârziat. Ai cheia, şi ai deschis Prima Poartă. Acum, Ultima Poartă e pregătită pentru a te pune la încercare. Dacă ţi-e frică, nu e nevoie să mergi mai departe. Încă te mai poţi întoarce teafăr şi nevătămat acolo de unde ai venit. Dacă alegi să înaintezi însă…

  Întreruperea nu prevestea nimic bun, dar radiaţiile continuau să fie prietenoase. Împins de o curiozitate arzătoare, Carter nu ezită nici o clipă.

  — Voi merge mai departe, răspunse el, şi primesc să-mi fii călăuză.

  Drept răspuns, călăuza păru a face un semn, dacă ar fi fost să te iei după anumite unduiri ale vestmântului care o ascundea privirii, şi care probabil că masca, sau nu masca, un gest al braţului (sau al unui membru oarecare, analog). Un al doilea semn îi urmă şi Carter înţelese, graţie imensei sale erudiţii, că ajunsese în preajma Ultimei Porţi. Lumina căpătă o culoare indescriptibilă şi Formele de pe postamentele cvasi-hexagonale deveniră mai clare. Întrucât acum se ţineau aproape drepte, contururile lor căpătară un aspect aproape uman, deşi Carter ştia sigur că nu era vorba despre oameni. În prezent, formele păreau să poarte pe capete, sub văluri, mitre înalte de culoare incertă. Aceste mitre aminteau într-un mod straniu de cele ce acoperă capetele acelor siluete fără nume pe care un sculptor uitat le-a cioplit în stânca însufleţită a unui munte înalt, interzis, din Tartaria. Mânerele sculptate ale unor sceptre lungi, pe care le ţineau prin anumite cute duble ale veştmintelor lor învăluitoare, păreau să dea formă unui mister grotesc şi arhaic.

  Carter ghici cine erau acele forme, de unde veneau ele şi pe cine slujeau. Ghici de asemenea preţul serviciilor lor, dar era mulţumit, căci se afla în pragul unei aventuri miraculoase, în cursul căreia urma să afle toate tainele Universului. Osânda veşnică, îşi spuse, nu este decât o vorbă ce umblă de colo-colo, aruncată în vânt de către cei pe care faptul că ei înşişi sunt orbi îi face să îi condamne pe toţi ceilalţi care văd, fie şi numai cu un singur ochi. Se minună de îngâmfarea nemărginită a celor ce vorbesc prosteşte despre reaua-voinţă a Celor Străvechi, ca şi cum aceştia din urmă ar fi putut să-şi iasă din visarea lor veşnică doar pentru a-şi revărsa accesele de furie pe seama umanităţii. E ca şi cum ţi-ai putea închipui că un mamut s-ar putea opri din drum pentru a se răzbuna pe un vierme servind ca momeală în cârligul unei undiţe, gândi el.

  Acum, întreaga adunare îl saluta de pe stâlpii cvasi-hexagonali, cu un gest asemănător celui pe care-l schiţau siluetele sculptate, purtând sceptre misterioase, şi iradia spre el un mesaj al cărui sens începea să-l pătrundă.

  — Vă salutăm, pe tine, Cel Mai Străvechi, şi pe tine, Randolph Carter, pe care îndrăzneala te-a făcut să devii de-al nostru.

  Carter observă în acel moment că unul dintre postamente era liber şi un gest al Celui Mai Străvechi îl făcu să înţeleagă că îi era destinat. Observă de asemenea că în centrul straniei linii curbe formată de această adunare, linie ce nu era nici semicirculară, nici elipsoidală, nici parabolică, nici hiperbolică, se înălţa un postament mai mare decât celelalte. Ghici că acesta era tronul destinat călăuzei. Carter îşi luă în primire ciudatul jilţ, mişcându-se şi căţărându-se într-un mod imposibil de descris, observând că în acelaşi timp şi călăuza ocupa locul său.

  Puţin câte puţin, Cel Mai Străvechi scoase la iveală de sub cutele robei sale un obiect pe care părea să vrea să-l expună vederii (sau simţului ce corespundea vederii) tovarăşilor săi acoperiţi de văluri. Era o sferă de mari dimensiuni (sau în orice caz părea să fie o sferă), confecţionată dintr-un metal necunoscut, iridiscent. În clipa în care Călăuza aşeză acel obiect în faţa lui, o impresie nedesluşită şi pătrunzătoare de sunet se înălţă şi coborî, succedându-se la intervale ce păreau să asculte de legile unei cadenţe, deşi nu corespundeau nici unui ritm cunoscut pe Pământ. Ai fi zis că se înălţa un cântec, sau ceva ce imaginaţia umană putea lua drept un cântec. Obiectul ce părea a fi o sferă începu atunci să se aprindă, strălucind, de parcă s-ar fi aflat în bătaia vibraţiilor unei lumini reci, de o culoare fără nume. Carter observă că valurile de lumină se supuneau aceleiaşi cadenţe oculte de care asculta şi cântecul. Toate formele cu mitre şi sceptre începură să se legene uşor pe postamente, urmând acelaşi ritm misterios, în timp ce în jurul capetelor acoperite de mitre se roteau aureole luminoase, de o culoare indescriptibilă, asemănătoare celei emise de sferă.

  Hindusul se opri din povestea sa, şi îşi pironi privirea încărcată de curiozitate asupra marelui orologiu în formă de sicriu, cu patru ace şi cadranul acoperit de hieroglife, ascultând cu atenţie tic-tacul fără noimă, ce nu corespundea nici unui ritm cunoscut pe Pământ.

  — Dumneavoastră, domnule de Marigny, se adresă el brusc eruditei sale gazde, dumneavoastră nu aveţi nevoie să fiţi iniţiat în legile ciudate ale ritmului ocult în cadenţa căruia cântau şi salutau formele cu glugă aşezate pe acei stâlpi hexagonali. Sunteţi singura persoană din Statele Unite care a adulmecat existenţa Extensiei transdimensionale. Presupun că aveţi acest orologiu de la sărmanul Harley Warren, vizionarul. Acesta se declara a fi singurul om ce s-a întors viu din Yi-an-Ho, oraşul interzis şi înfricoşător – stăpânit în secret de către Leng, acel demon bătrân de-o veşnicie – aducând cu el de acolo câteva obiecte. Mai trebuie, deci, să mă mire oare numărul impresionant de secrete de temut pe care le cunoaşteţi? Dacă cercetările şi visele mele sunt exacte, vă înscrieţi, prin erudiţia dumneavoastră, în categoria celor care ştiu destule despre Prima Poartă, dar lăsaţi-mă să depăn povestea mai departe.

  „Cu timpul, continuă Swami, legănarea şi impresia de cântec încetară, iar aureolele strălucitoare păliră treptat, eliberând din cercul lor luminos capetele acum aplecate şi neclintite, în timp ce Formele acoperite de văluri alunecau, ca surpate, de pe postamente. Cvasi-sfera continuă, totuşi, să vibreze în inima unei lumini misterioase. Carter îşi dădu seama că Cei Străvechi se întorceau în somnul în adâncurile căruia se odihneau atunci când îi văzuse pentru prima oară şi se întrebă, fermecat, din ce vise cosmice îi smulsese oare sosirea sa. Adevăratul înţeles al celor întâmplate aici îşi croi loc pe nesimţite în mintea sa: acel straniu cântec ritual fusese o iniţiere, pe care Cel Mai Străvechi îl utilizase pentru a-i cufunda pe Cei Străvechi într-o altă categorie de somn, capabil să stimuleze acele vise ce puteau deschide Ultima Poartă, pentru care cheia de argint servea drept paşaport. Înţelese că Cei Străvechi contemplau în abisurile acestui somn profund imensitatea de necuprins a lumii văzute şi nevăzute, cunoscute şi necunoscute, finite şi infinite, săvârşind astfel ceea ce prezenţa sa acolo le ceruse.

  Călăuza nu împărtăşea acest somn, dar părea să dea încă ordine pe o cale subtilă, ce nu implica nici un fel de sunet. Era, cu siguranţă, pe cale să sădească în minţile tovarăşilor săi imaginea lucrurilor pe care voia ca aceştia să le viseze. Carter era încredinţat că în clipa când fiecare dintre Cei Străvechi îşi va reprezenta imaginea cerută, se va produce un fenomen vizibil şi pentru ochii săi de pământean. Acest fenomen urma să se producă atunci când visele tuturor Formelor se vor fi închegat într-o unitate, iar din acea clipă, tot ce este necesar se va împlini prin cristalizare. Asistase la manifestări similare pe Pământ, în India, unde voinţa combinată şi propagată a unui grup de adepţi poate determina materializarea unui gând într-o substanţă tangibilă, ca şi în acea Atlaanat împovărată de veacuri, despre care puţini îndrăznesc să vorbească.

  Carter nu ştia dacă se afla în faţa Ultimei Porţi şi nici cum ar fi putut să-i treacă pragul, dar se simţea purtat pe aripile unei speranţe covârşitoare. Era conştient că era închis într-un corp straniu, ce ţinea în mână o cheie de argint, înaltele postamente ce se ridicau în faţa lui îi păreau netede ca un zid, spre al cărui centru de piatră privirile sale erau atrase în mod irezistibil. Simţi cum curentul mental care-l lega de Cei Străvechi se întrerupse brusc.

  De la bun început, Carter îşi dădu seama de înspăimântătoarea intensitate mentală şi fizică pe care o poate atinge o asemenea linişte. Primele clipe ale căutărilor sale în lumea viselor fuseseră însoţite întotdeauna de un ritm perceptibil oarecare, fie chiar şi numai de pulsaţia slabă şi misterioasă a Extensiunii dimensionale a Pământului, dar acum tăcerea de gheaţă a abisurilor părea să învăluie fiecare lucru în parte. Până şi trupul îi amuţise, nu-şi mai auzea nici măcar respiraţia, în timp ce cvasi-sfera lui Umr-at-tawil devenise fixă, golită de vibraţii, părând împietrită. De deasupra craniului acoperit de văluri al înfricoşătoarei sale călăuze, un nimb, cu mult mai strălucitor decât cele ce se roteau în jurul capetelor Formelor, arunca sclipiri de gheaţă.

  Un val de ameţeală se abătu asupra lui Carter, care îşi pierdu simţul de orientare de mii de ori la rând. Straniile lumini din jurul său părură a căpăta însuşirile întunericului absolut impenetrabil, în timp ce de jur împrejurul Celor Străvechi, în continuare împietriţi pe tronurile lor pseudo-hexagonale, plutea un aer ce părea să vestească o depărtare de neconceput. El însuşi se simţi transportat până în inima adâncurilor, acolo unde valuri de căldură parfumată clipoceau, izbindu-se de obrazul său. I se părea că pluteşte pe o mare toridă, uşor colorată în roz; o mare îmbătătoare, ale cărei valuri se spărgeau de ţărmuri de foc, rostogolindu-se apoi înspumate. Când dădu cu ochii de imensa întindere a acestei mări agitate de hulă, izbindu-se de ţărmuri atât de depărtate, îl năpădi spaima. Dar liniştea acelor clipe fu repede spartă – hula îi vorbi într-un limbaj ce nu era compus nici din sunete fizice, nici din cuvinte articulate.

  „Omul Adevărului este dincolo de Bine şi de Rău”, psalmodia o voce ce nu era de fapt o voce. „Omul Adevărului a aflat că Iluzia este Unica Realitate şi că Substanţa este Marele Impostor”.

  Şi acum, în acea zidire de care ochii săi fuseseră atraşi în mod irezistibil, apăru schiţa unui arc de boltă gigantic, asemănător celui pe care i se păruse că-l ghiceşte, cu atât de mult timp în urmă, în acea grotă interioară ascunsă sub îndepărtata şi ireala suprafaţă a Pământului tridimensional. Ghici că se folosise de cheia de argint, mânuind-o potrivit unui ritual instinctiv, înnăscut, strâns înrudit cu cel utilizat pentru a deschide Prima Poartă. Această mare colorată pe jumătate în roşu închis nu era nici mai mult nici mai puţin decât masa adamantină a peretelui solid care ceda incantaţiei sale şi vârtejului de imagini cu care Cei Vechi îi susţinuseră incantaţia. Călăuzit atât de instinct, cât şi de o hotărâre oarbă, alunecă înainte, dincolo de Ultima Poartă.

  IV.

  Înaintarea progresivă a lui Carter prin masa acestui zid ciclopic semăna cu o prăbuşire vertiginoasă în golul infinitelor abisuri interstelare. Se lăsă pătruns de blândeţea fără seamăn a acestor valuri divine şi impunătoare, venite de atât de departe. Percepu fâlfâitul unor aripi puternice şi crezu că aude un zgomot asemănător murmurului şi gângăvelilor unor fiinţe din afara Pământului şi a sistemului solar. Aruncând o privire în urmă, văzu nu doar o poartă, ci o infinitate de porţi, iar în faţa unora dintre ele, zări Forme urlând, a căror amintire încercă să şi-o izgonească din minte.

  Brusc, se simţi cuprins de groază, o groază cu mult mai puternică decât cea pe care i-ar fi putut-o inspira oricare dintre Forme – o groază de care nu putea scăpa, pentru că făcea parte din el însuşi. Trecerea Primei Porţi îi tulburase puţin echilibrul interior, făcându-l să se îndoiască de aparenţa sa fizică şi de relaţiile cu obiectele din jur, dar nu-i alterase sentimentul individualităţii sale. Randolph Carter rămăsese Randolph Carter, un punct stabil în clocotul dimensiunilor, într-o străfulgerare de spaimă devastatoare, îşi dădu seama că aici, dincolo de Ultima Poartă, nu mai era o singură persoană, ci o mulţime de persoane.

  Era prezent, simultan, în mai multe locuri. Pe Pământ, în data de 7 octombrie 1883, în lumina liniştitoare a serii, un băieţel numit Randolph Carter părăsea Tainiţa Şerpilor, cobora în fugă panta stâncoasă şi, traversând livada cu crengi răsucite, ajungea la casa unchiului său Christopher, aşezată pe colinele de dincolo de Arkham. Totuşi, în exact aceeaşi clipă care, nu se ştie cum, aparţinea anului terestru 1928, o umbră palidă ce avea de asemenea dreptul de a se numi Randolph Carter, îşi ocupa locul printre Cei Străvechi, în Extensiunea transdimensională a Pământului. Aici, în abisurile cosmice ce se deschid, nemărginite şi nepătrunse, dincolo de Ultima Poarta, exista un al treilea Randolph Carter. Aiurea, într-o învălmăşeală de lumi a căror multiplicitate monstruoasă şi fără sfârşit îl aduse în pragul nebuniei, se agita o mulţime nedesluşită şi nesfârşită de fiinţe care, o ştia, făceau parte din el însuşi, în aceeaşi măsură ca şi acest sine în care era acum prezent, dincolo de Ultima Poartă.

  Pe aceşti Carter îi vedea de-a lungul tuturor secolelor cunoscute sau presupuse ale istoriei Pământului, şi chiar în epoci mai îndepărtate ale entităţii terestre, situate dincolo de cunoaştere, dincolo de intuiţie şi dincolo de verosimilitate; Carteri de o formă umană şi totodată non-umană, vertebrată şi nevertebrată, animală şi vegetală, înzestrată cu conştiinţă şi lipsită de conştiinţă, şi chiar Carteri neavând nimic comun cu existenţa terestră, dar evoluând împotriva tuturor legilor raţiunii în jumătatea de umbră a planetelor, a galaxiilor şi a sistemelor aparţinând altor universuri cosmice. Vedea sporii vieţii eterne plutind în derivă de la o lume la alta, dintr-un univers în altul, şi aceşti spori erau, de asemenea, parte din el. Unele dintre aceste viziuni îi aminteau de visele (simultan neclare şi strălucitoare, subite şi persistente) pe care le avusese de-a lungul anilor de când începuse să viseze pentru prima oară, şi printre ele erau câteva care îl fascinau şi îl obsedau într-un mod oribil, de parcă i-ar fi fost bine cunoscute, lucru pentru care logica terestră nu putea oferi nici o explicaţie.

  Dându-şi seama de toate acestea, Randolph Carter se clătină, gâtuit de o groază cum nu mai cunoscuse până atunci, o groază a cărei putere nici măcar nu o bănuise în noaptea înfricoşătoare când se aventurase împreună cu Harley Warren într-o necropolă străveche şi detestată, din care a scăpat cu viaţă numai el. Nici moartea, nici osândirea la moarte, nici neliniştea, chiar dacă atinge paroxismul, nu pot fi comparate cu valul imens de disperare care îl copleşi la gândul că-şi pierduse identitatea. Să te scufunzi în neant înseamnă să te scufunzi în uitare şi să dobândeşti astfel odihna veşnică, dar să fii conştient că exişti şi totuşi să ştii că nu mai eşti o fiinţă delimitată distinct de celelalte fiinţe – că practic nu mai ai un sine – este culmea de nespus a spaimei şi a agoniei.

  Ştia că existase un Randolph Carter din Boston, dar nu putea să-şi mai dea seama exact dacă acel Randolph Carter fusese el însuşi, cel de acum, un fragment sau o faţetă a entităţii aflate dincolo de Ultima Poartă, ori altcineva. În pofida faptului că sinele său fusese nimicit, datorită unei aptitudini de neimaginat, avea totuşi conştiinţa de a fi o legiune de euri – asta în ipoteza că în acel loc unde era suprimată chiar şi cea mai palidă noţiune de existenţă individuală, mai putea supravieţui, aparte şi unic, un eu. Era ca şi cum printr-o metamorfoză bruscă, trupul i-ar fi fost transformat în una dintre acele efigii ce le întâlneşti sculptate în templele din India, înzestrate cu capete şi membre multiple. Examina această aglomerare, căutând, într-o tentativă absurdă, să separe, să decojească corpul său originar de toate adaosurile ulterioare – dacă, totuşi, (o, culme a ororii) mai putea exista un corp originar distinct de aceste încarnări multiple.

  În timpul acestor reflecţii înspăimântătoare, fragmentul din Randolph Carter ce depăşise Ultima Poartă se simţi smuls din ceea ce părea a fi nadirul ororii, pentru a fi proiectat în abisurile întunecate ale unei orori încă mai profunde care, de această dată, provenea fără nici o îndoială din interiorul său. Era o forţă, un fel de personalitate care îl înfrunta în mod neaşteptat, îl împresura, punea stăpânire pe el şi, insinuându-se şi integrându-se în propria sa prezenţă, coexista simultan cu veşnicia şi se învecina cu Universul. Nu percepea nici un fenomen vizibil, dar prezenţa învăluitoare a entităţii şi alăturarea bulversantă a conceptelor de poziţie, identitate şi de infinitate, îi transmiteau o spaimă paralizantă. Aceasta spaimă depăşea cu mult pe toate cele pe care multiplele faţete ale lui Carter îndrăzniseră să le presupună până atunci.

  Pus în faţa acestui miracol primejdios, fragmentul Carter uită de oribila pulverizare a individualităţii sale. Această entitate era întregul cuprins în parte şi partea cuprinsă în întreg, o existenţă simultan finită şi infinită, ce aparţinea nu numai unui continuum de spaţiu-timp, ci se integra şi în ultima esenţă motrice a maelstromului etern al energiilor vitale, ultimul maelstrom, cel fără de margini, enigma ce depăşeşte atât matematica, cât şi imaginaţia. Această entitate era poate cea pe care anumite culte secrete de pe Pământ o numesc în şoaptă Yog-Sothoh, iar sub alte nume este o zeitate. Crustaceele din Yuggoth o slăvesc ca fiind Cel-de-dincolo, iar duhurile străvezii din nebuloasele spirale o reprezintă printr-un semn intranscriptibil. Într-o străfulgerare, fragmentul Carter deveni conştient de superficialitatea şi precaritatea acestor concepte…

  Entitatea se adresa acum fragmentului Carter prin intermediul unor valuri enorme, ce clocoteau, ardeau, se prăvăleau, se rostogoleau, se spărgeau, se roteau, într-o concentrare de energie ce-şi nimicea receptorul cu o violenţă aproape imposibil de suportat, şi care, prin ritmul lor extraterestru, erau comparabile cu misteriosul balans al Celor Străvechi şi cu licăririle luminilor demonice întâlnite în acea regiune deconcertantă ce se întinde dincolo de Prima Poartă. Era de parcă sori, lumi şi universuri s-ar fi concentrat, focalizându-şi energia, asupra unui unic punct şi ar fi conspirat să-i nimicească poziţia reală în spaţiu, printr-un şoc de o furie de nestăvilit. Covârşită de teroare, simpla frică se atenuează, îşi micşorează flacăra, astfel încât valurile în flăcări părură, nu se ştie cum, să-l despartă pe acel Carter ce se afla dincolo de Ultima Poartă de infinitatea de cňpii, să-l readucă la starea iniţială şi să-i restituie iluzia identităţii. După un timp oarecare, Carter începu să tălmăcească graiul valurilor în discursuri inteligibile, astfel că sentimentul de oroare şi apăsare scăzu. Teroarea se preschimbă în simplă teamă respectuoasă şi ceea ce i se păruse până atunci demonic şi anormal, deveni de acum înainte inefabil şi maiestuos.

  „Randolph Carter, păreau să spună valurile, Cei Străvechi, reprezentanţii mei pe extensiunea planetei tale, te-au trimis la mine, pentru că tu eşti cel care, întors de curând din zona inferioară a viselor, nu te-ai resemnat doar la ele şi te-ai înălţat liber până la aspiraţii şi dorinţe mai nobile şi mai vaste. Ţinteai să mergi din nou în susul fluviului Ukranos, dus de apele sale aurii, să cauţi uitatele cetăţi de fildeş ce au fost ridicate în Kledul încărcat de orhidee şi să te aşezi pe tronul de opal din Ilek-Vad, oraşul ce-şi înalţă turnurile fabuloase şi domurile fără număr spre steaua unică şi de culoare roşie de pe un firmament străin de Pământul vostru şi de orice formă de materie. Acum, de vreme ce ai trecut dincolo de cele două porţi, ţinteşti să faci descoperiri cu mult mai elevate. Nu mai vrei să treci asemeni unui copil de la o viziune dezagreabilă la un vis care să te cruţe şi să te aline, acum vrei să te afunzi ca un bărbat în adâncurile de nepătruns ale tainei supreme ce se află ascunsă dincolo de toate viziunile şi de toate visele.

  „Apreciez favorabil ceea ce urmăreşti şi sunt gata să îţi acord ceea ce am acordat doar de unsprezece ori fiinţelor de pe planeta ta, dintre care doar cinci au fost oameni sau fiinţe asemănătoare acestora. Sunt gata să-ţi dezvălui Misterul Suprem. Dacă cel care-l priveşte are sufletul slab, Misterul îl distruge. De aceea, înainte de a privi acest Mister, primul şi ultimul din toate misterele lumii, mai poţi încă să alegi liber, dacă doreşti, să te întorci prin cele două porţi. În cazul acesta, Vălul va rămâne intact în faţa ochilor tăi.”

  V.

  O întrerupere bruscă a fluxului de valuri îl făcu pe Carter să recadă, tremurând de groază, într-o tăcere plină de disperare. Imensitatea Vidului îl apăsa de pretutindeni, dar ştia că Fiinţa era acolo, în continuare prezentă. După o vreme, Carter gândi cuvinte, a căror substanţă mentală o transmise abisului: „Accept, nu voi da înapoi”.

  Valurile îl înfăşurară din nou şi înţelese că Făptura îl auzise. Acum, Spiritul Infinit făcea să coboare asupra lui o undă atotştiutoare, ce îl purta spre noi viziuni, pregătindu-l pentru o asemenea înţelegere a cosmosului cum nu sperase vreodată să atingă. Îl învăţa cât de puerilă şi de mărginită este noţiunea de lume cu trei dimensiuni. Îl învăţa că există o mulţime de alte direcţii în afara celor cunoscute: înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta. Descoperea banalitatea şi trufia deşartă a măruntelor zeităţi terestre, meschinăria întru totul omenească a pasiunilor şi relaţiilor lor, a izbucnirilor de mânie, a iubirilor, a urii şi dorinţelor lor. Descoperea setea lor nepotolită de onoruri şi de jertfe, mania lor de a impune o credinţă împotriva naturii şi contrarie raţiunii.

  În timp ce majoritatea acestor descoperiri se traduceau de la sine în cuvinte în mintea lui Carter, se părea că altele îi transmiteau sensuri necunoscute. Îşi dădea seama, slujindu-se poate de vedere, poate folosindu-şi imaginaţia, că se afla într-o lume cu dimensiuni de neconceput pentru ochiul şi mintea omului. În centrul umbrelor meditative ale acelui ceva ce fusese mai întâi un vârtej de energii, iar apoi un vid absolut, distingea acum un maelstrom de puteri creatoare ce-l năucea. De la înălţimea unui punct de vedere de neimaginat, acesta domina forme enorme, ale căror dimensiuni extinse şi multiple depăşeau orice idee preconcepută despre statură, limită sau fiinţă, pe care mintea sa fusese capabilă să o formuleze într-o existenţă dedicată exclusiv ocultismului. Începea să intuiască vag circumstanţele ce motivau existenţa în aceeaşi clipă a unui băieţel cu numele de Randolph Carter în anul 1883 într-o fermă din Arkham, a unei forme vaporoase pe un postament cvasi-hexagonal în câmpia spre care dădea Prima Poartă, a acestui fragment de fiinţă din abisul fără de margini, aflat acum faţă în faţă cu Prezenţa, precum şi a tuturor celorlalţi Carteri a căror imagine fusese recepţionată de imaginaţia şi capacitatea sa de înţelegere.

  Valurile îşi sporiră atunci autoritatea şi căutară să-i desăvârşească instrucţia, prezentându-i într-o lumină raţională entitatea multiformă din care actualul său fragment nu era decât o particulă minusculă. Îl învăţară că fiecare figură din spaţiu nu este decât rezultatul intersectării de către un plan a unei forme geometrice corespunzătoare şi cu un număr mai mare de dimensiuni – aşa cum un pătrat este secţiunea unui cub, iar un cerc secţiunea unei sfere. În acelaşi fel, cubul şi sfera, figuri cu trei dimensiuni, sunt secţiunea unor forme corespunzătoare cu patru dimensiuni, pe care oamenii nu le pot cunoaşte decât prin mijlocirea visului sau a imaginaţiei. La rândul lor, aceste figuri cu patru dimensiuni sunt secţiunea formelor cu cinci dimensiuni, şi aşa mai departe, multiplicându-se vertiginos până la dimensiuni inaccesibile, ce ating infinitatea şi arhetipul. Lumea oamenilor şi a zeităţilor umane nu este decât faza infinitezimală a unui fenomen infitezimal – faza tridimensională a acelui minuscul univers zăvorât de Prima Poartă, dincolo de care Umr-at-tawil inspiră visele Celor Străvechi. Deşi oamenii iau ca punct de referinţă Pământul, numindu-l realitate, şi stigmatizează imaginea unui univers originar cu dimensiuni multiple, pe care o consideră ireală, lucrurile stau de fapt exact invers. Ceea ce numim substanţă şi realitate este umbră şi iluzie, iar ce numim umbră şi iluzie este substanţă şi realitate.

  Timpul, mai spuseră valurile, este imobil, fără de început şi fără de sfârşit, fiind o iluzie să crezi că s-ar afla în mişcare ori că este o cauză a schimbării. De fapt, aceasta este adevărata iluzie, căci doar din perspectiva îngustă a fiinţelor trăind într-o lume cu dimensiuni limitate există noţiunile de prezent, trecut, viitor. Oamenii n-au sentimentul timpului decât atunci când pornesc de la ceea ce ei numesc schimbare, dar şi aceasta este o iluzie. Tot ceea ce a fost, este şi va fi există simultan.

  Aceste revelaţii îi erau încredinţate cu atâta fast divin, încât se simţea incapabil să se îndoiască de adevărul lor. Deşi aproape că îi depăşea capacitatea de înţelegere, presimţea că acest adevăr avea să se verifice în lumina Ultimei Realităţi cosmice, căci numai aceasta dezminte toate punctele de vedere locale, precum şi toate punctele de vedere limitate şi parţiale. Carter era suficient de deprins cu speculaţiile profunde, pentru a se fi eliberat din sclavia concepţiilor locale şi parţiale, şi în fond toate căutările sale nu fuseseră bazate pe contestarea a tot ceea ce ţine de contingent ori de realitatea subiectivă?

  După o lunga întrerupere, valurile reluară, explicându-i că locuitorii zonelor cu trei dimensiuni numesc schimbare ceea ce este o simplă funcţie a conştiinţei lor, constând în aprecierea lumii exterioare din diferite unghiuri cosmice. Aşa se explică de ce Formele obţinute prin secţionarea unui con par să varieze în funcţie de unghiul secţiunii: ele sunt cerc, elipsă, parabolă sau hiperbolă, în funcţie de acest unghi, fără ca totuşi conul să fie modificat în vreun fel. În acelaşi mod, aspectele imuabile ale realităţii infinite par să se schimbe odată cu unghiul cosmic de vedere. Făpturile nevolnice ce locuiesc în lumile inferioare sunt aservite acestei diversităţi a unghiurilor conştiinţei lor pe care, cu rare excepţii, nu pot fi învăţate să le controleze. Doar un număr restrâns de iniţiaţi, instruiţi în misterele interzise, a reuşit să acceadă la acest control, luând astfel în stăpânire timpul şi schimbarea. Dimpotrivă, entităţile ce trăiesc dincolo de Porţi, au în puterea lor toate unghiurile şi pot vedea după voie fie miriadele de faţete ale cosmosului într-o perspectivă fragmentară, supusă schimbării, fie, în afara oricărei perspective, totalitatea acestuia, sustrasă schimbării.

  În timp ce valurile se opreau din nou, Carter încercă, timid şi temător, să înţeleagă ultima revenire a acelei enigmatice dislocări a individualităţii, ce îl înspăimântase atât de tare la început. Intuiţia sa puse cap la cap, într-o sinteză, fragmentele de cunoaştere ce-i fuseseră revelate, şi în felul acesta se apropie tot mai mult de înţelegerea completă a Secretului. Ghici că o mare parte din această revelaţie înspăimântătoare – difuzarea eului său într-o infinitate de cňpii terestre – l-ar fi copleţit imediat după ce trecuse de Prima Poartă, dacă magia lui Umr-at-tawil nu l-ar fi ocrotit, cu scopul de a-i permite sa utilizeze cu precizie şi fără să se tulbure cheia de argint, pentru a deschide Ultima Poartă. Avid de o cunoaştere mai exactă şi mai amănunţită, emise valuri de gândire, întrebând ce relaţii puteau fi stabilite cu precizie între diversele sale faţete – între fragmentul care, în prezent, trecuse de Ultima Poartă, şi cel care, dincolo de Prima Poartă, stătea încă pe postamentul cvasi-hexagonal, între băieţelul din 1883 şi bărbatul din 1928, între numeroşii săi strămoşi, fluviul eredităţii sale, şi unitatea eului său, între nenumăraţii locuitori ai altor lumi şi din alte veşnicii, pe care o primă străfulgerare hidoasă a Percepţiei Ultime îi identificase cu el, şi persoana sa. Drept răspuns, valurile se puseră în mişcare încet, însufleţindu-se şi încercând să simplifice ceea ce aproape că depăşea capacitatea de înţelegere a unui spirit terestru.

  Toate liniile de descendenţi ai fiinţelor aparţinând dimensiunilor limitate, continuară valurile, toate fazele creşterii fiecăreia dintre aceste fiinţe, nu sunt decât manifestări ale unei fiinţe arhetipale şi eterne, ce locuieşte într-un spaţiu exterior oricărei dimensiuni. Fiecare fiinţă localizată: fiu, tată, bunic şi aşa mai departe, şi fiecare fază a existenţei individuale: sugar, copil, adolescent, matur, nu sunt decât etapele infinite ale aceleiaşi fiinţe arhetipale eterne, etape determinate de o variaţie a poziţiei unghiului din planul conştiinţei în raport cu aceasta fiinţă arhetipală. Randolph Carter are toate vârstele, simultan. Randolph Carter şi toţi strămoşii săi umani şi preumani, tereştrii şi pretereştrii în acelaşi timp, nu sunt cu toţii decât etapele unui „Carter” ultim şi etern, ce trăieşte în afara spaţiului şi timpului – nu sunt decât proiecţii fantomatice, diferenţiate exclusiv prin unghiurile conform cărora planul conştiinţei întretaie un arhetip etern.

  O uşoară modificare a unghiului îl poate schimba pe savantul de azi în copilul de ieri; îl poate transforma pe Randolph Carter în acel vrăjitor pe nume Edmund Carter ce s-a refugiat din Salem în 1692 pentru a se stabili printre colinele de dincolo de Arkham, ori în acel Picknum Carter care, în 2169, se va folosi de tot felul de tertipuri pentru a respinge hoardele mongole venite, din Australia. Aceeaşi modificare poate transforma un Carter uman într-una dintre acele entităţi imemoriale ce au trăit în primitiva Hiperboree şi l-au venerat pe negrul şi schimbătorul Tsathaggua, după ce s-au refugiat din Kyhtanil, planeta dublă ce gravita odinioară în jurul lui Arcturus. Aceeaşi modificare poate transforma un Carter terestru într-unul din acei strămoşi din vremuri încă mai vechi a căror formă abia de-o mai bănuim, ce locuiau chiar pe Kyhtanil; ori într-una din acele creaturi încă mai de demult, ce trăiau pe planeta Stronti, planetă transgalactică; într-una din acele conştiinţe vaporoase cu patru dimensiuni ce evoluează într-un alt continuum spaţiu-timp sau într-unul din acele creiere vegetale care, în viitor, vor popula o cometă radioactivă şi întunecată, evoluând pe o orbită de neconceput, şi aşa mai departe, în ciclul cosmic fără sfârşit.

  Arhetipurile, spuneau vibraţiile valurilor, populează Ultimul Abis – imprecise, inefabile şi de-abia presimţite de către unii visători ce trăiesc în lumea dimensiunilor joase.

  Căpetenia lor este însăşi Fiinţa care tocmai i se adresa atunci, iar această Fiinţă era în realitate propriul arhetip al lui Carter. Zelul nepotolit dovedit de către Carter şi strămoşii săi în căutarea secretelor cosmice interzise era rezultatul firesc al acestei filiaţii cu Arhetipul Suprem. Toţi marii magicieni, toţi marii gânditori şi toţi marii artişti ai fiecărei lumi sunt diversele Sale faţete.

  Copleşită de o teamă amestecată cu o imensă bucurie, conştiinţa lui Randolph Carter omagie cu tot respectul această Entitate transcedentală din care provenea. Cum valurile se opriseră din nou, profită de răgaz pentru a medita în liniştea adâncă ce se aşternuse, imaginând forme de omagiu ciudate, întrebări încă mai ciudate şi cereri cât se poate de ciudate. Concepte bizare şi contradictorii se ciocneau în mintea sa buimăcită de viziuni ameţitoare şi de revelaţii neaşteptate. Îi trecu prin gând că, dacă toate aceste descoperiri erau într-adevăr reale, i se oferea în sfârşit ocazia de a explora aievea toate acele epoci infinit de depărtate şi toate acele regiuni ale Universului pe care până atunci le cunoscuse doar în vis. Era însă capabil să stăpânească puterile magice şi să le comande schimbarea unghiului din planul conştiinţei sale? Cheia de argint putea oare suplini acele puteri magice? Nu-l transformase oare deja această cheie dintr-un bărbat, trăind în 1928, într-un copil din 1883 iar apoi, în continuare, în ceva ce era cu totul în afara timpului? Constată că, într-un mod bizar, în ciuda aparentei absenţe a corpului, cheia de argint continua să se afle în posesia sa.

  Profitând în continuare de prelungirea liniştii, Randolph Carter transmise gândurile şi întrebările care-l asaltau. Înţelese că, în acest ultim abis, se găsea la distanţă egală de fiecare faţetă a arhetipului său – uman şi non-uman, terestru sau extraterestru, galactic sau transgalactic – şi cuprins de o curiozitate înfrigurată, cercetă fiecare dintre celelalte faze ale fiinţei sale, în special cele ce erau cele mai îndepărtate în spaţiu şi timp de 1928, sau care, de la un capăt la altul al vieţii, îi bântuiseră stăruitor visele. Ghici că stătea în puterea Entităţii sale arhetipale să îl expedieze, schimbându-i planul conştiinţei, în fiecare dintre aceste faze ale unui trecut îndepărtat şi, nemulţumit doar cu descoperirile şi iluminările de până atunci, ardea de nerăbdare să atingă intensitatea acestei descoperiri: corpul său să parcurgă aievea peisajele groteşti sau incredibile, pe care halucinaţiile sale nocturne i le revelaseră fragmentar.

  Interoga Prezenţa, fără nici o intenţie precisă, doar cu scopul de a pătrunde într-o lume palidă şi fantastică, ce-şi dezvăluise de atâtea şi atâtea ori în visele sale cei cinci sori multicolori, constelaţiile încărcate de vrajă, stâncile ameţitor de înalte, acoperite de cochilii, locuitorii cu gheare şi rât de tapir, straniile turnuri de metal, subteranele tăinuite şi misterioşii cilindrii zburători. Presimţea că această lume era singura din tot cosmosul presupus ce se găsea în legătură cu celelalte, şi era nerăbdător să exploreze aceste viziuni, al căror început îl întrevăzuse şi să se îmbarce acolo, spre a traversa spaţiul, călătorind spre acele lumi încă mai depărtate, cu care locuitorii cu gheare şi rât de tapir stabiliseră relaţii. Nu mai avea timp să-i fie frică. Ca în toate momentele de criză ale vieţii sale, fu biruit de o imensă curiozitate cosmică, ce îi şterse din minte tot ce nu era legat de ea.

  Când auzi din nou bătând pulsul impunător al valurilor, Carter ştiu ca înspăimântătoarea sa dorinţa era pe cale de a fi împlinită. Fiinţa îi evoca golfurile nopţii pe care urma să le traverseze, steaua quintuplă necunoscută, strălucind într-o galaxie nebănuită, în jurul său gravitând lumi ciudate şi lucruri oribile şi inferioare, împotriva cărora rasa cu gheare şi rât de tapir lupta mereu. Află, de asemenea, cum şi cât trebuiau înclinate simultan unghiul planului său de conştiinţă actual şi unghiul planului său de conştiinţă în raport cu elementele spaţio-temporale ale ţintei sale, pentru a putea reintegra faţeta Carter în lumea în care locuise.

  Prezenţa îi atrase atenţia că trebuia să aibă încredere în aceste simboluri, dacă va dori vreodată să se întoarcă de pe acele tărâmuri îndepărtate şi străine pe care şi le alesese, iar Carter emise o încuviinţare nerăbdătoare, încredinţat că acea cheie de argint pe care o avea asupra lui şi despre care ştia că-l reintegrase deja în lume şi în planul personal, trimiţându-l înapoi în anul 1883, conţinea simbolurile respective. Fiinţa, profitând de aceste semne de nerăbdare, îi îndeplini dorinţa insistentă de a efectua monstruosul zbor. Valurile încetară brusc, făcând loc unor clipe trecătoare de linişte, pline de aşteptare încordată.

  Apoi, fără nici un avertisment, izbucniră deodată un bubuit de tobă şi un huruit enorm, ce se uniră şi se revărsară într-un tunet înspăimântător. Din nou, Carter se simţi punctul focal al unei imense concentrări de energie, care îl izbea, îl hărţuia şi îl ardea dincolo de limitele suportabilului, în ritmul de acum familiar lui al spaţiului exterior, concentrare pe care n-o putea descrie altfel decât printr-o analogie cu căldura explozivă degajată de o stea incandescentă sau cu frigul absolut al Ultimului Abis, ce te preface în stană de piatră. În timp ce devenea conştient de viteza înspăimântătoare cu care se deplasa, fâşii şi linii de culoare cu totul străine de spectrul solar se întretăiau şi îi jucau în faţa ochilor. Avu viziunea fugitivă a unei forme şezând, singură, pe un tron de nori, a cărui formă se apropia mai mult de cea a unui hexagon, decât de orice altă formă cunoscută…

  VI.

  Hindusul îşi întrerupse pentru o clipă istorisirea, pentru a constata că Marigny şi Phillips, nu-l scăpau din ochi, în timp ce Aspinwall îl ignora deliberat, ţinându-şi cu încăpăţânare privirea plecată pe hârtiile din faţa sa. Ritmul demonic al orologiului în formă de sicriu căpătă altă semnificaţie, rău prevestitoare, în timp ce aburii ce se ridicau din vasele neglijent alimentate făceau să se onduleze în aer forme misterioase şi fantastice, ce se alăturau într-un mod tulburător figurilor şi desenelor groteşti ale tapiseriilor ce păreau să prindă viaţă. Bătrânul negru ce le atârnase pe pereţi ieşise – speriat, poate, de tensiunea în creştere ce o adulmecase şi care-l alungase din casă. Hindusul ezită să continue şi, cerându-şi parcă scuze pentru timpul pe care îl răpea celorlalţi, se hotărî să-şi reia povestirea pe acelaşi ton ciudat de afectat, cu toate că folosea un limbaj obişnuit.

  — Fără îndoială că povestea fiinţelor abisale vi s-a părut greu de crezut dar fenomenele tangibile şi reale cu care ne vom întâlni mai departe vor fi însă mult mai dificil de acceptat, căci miracolele sunt de două ori incredibile atunci când, desprinzându-le din regiunile nesigure ale realităţii din vis, le introduci într-o lume cu trei dimensiuni. Nu voi încerca să vă relatez toate cele petrecute, care ar fi subiectul unei cu totul alte povestiri. Voi spicui doar esenţialul din ceea ce trebuie să aflaţi neapărat.

  „După acel ultim vârtej al ritmului demonic şi policrom, Carter îşi dădu seama singur în ce consta vechiul său vis obsedant.

  „Ca în atâtea alte nopţi trecute, mergea pe sub razele unui soare multicolor, în mijlocul unei cete de fiinţe cu gheare şi rât de tapir, de-a lungul străzilor unui labirint construit dintr-un metal necunoscut. Coborându-şi privirea, constată că trupul său era la fel cu celelalte: rugos, parţial acoperit cu solzi, cu articulaţii de insectă, păstrându-şi totuşi o oarecare asemănare caricaturală cu silueta umană. Cheia de argint se afla încă în posesia lui, chiar dacă atârna de o gheară oribilă.

  „O clipă mai târziu, senzaţia de vis se risipi, şi se găsi în situaţia visătorului trezit în mijlocul visului. Ultimul abis – Fiinţa – entitatea aparţinând unei rase absurde şi străine – îl atrăgeau pe Randolph Carter într-o lume viitoare, ce nu exista încă, o lume, planeta Yaddith, în care câteva fenomene ale trecutului bântuiau visele stăruitoare şi fără încetare reîmprospătate ale magicianului Zkauba. Aceste vise erau într-atât de stăruitoare, încât se amestecau cu îndatoririle sale, se împleteau cu vrăjile pe care avea obligaţia de a le efectua, pentru a-i menţine pe înfricoşătorii dholi în vizuinile lor: începea să-şi încâlcească aducerile aminte, încurcând şi răvăşind imaginile nenumăratelor lumi reale pe care le străbătuse în trecut cu ajutorul echipamentului de scafandru al luminii. Acum, aceste imagini deveneau aproape materiale, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Această cheie grea de argint ce atârna în gheara sa dreaptă era reproducerea exactă a unei imagini din vis: nu putea prevesti nimic bun. Trebuia să se odihnească, să reflecteze şi să consulte tăbliţele lui Nhing, pentru a se decide asupra atitudinii pe care trebuia să o adopte. Traversând un zid de metal printr-un pasaj prin care accesul mulţimii era interzis, intră în apartamentul său şi se apropie de rafturile pe care erau orânduite tăbliţele.

  „Şapte fracţiuni de zi mai târziu, Zkauba se ghemui, înspăimântat şi pe jumătate disperat, pe prisma sa, căci adevărul pe care tocmai îl descoperise îi răscolea o serie întreagă de amintiri dureroase. Niciodată nu va putea gusta din pacea pe care o asigură conştiinţa de a fi o entitate. Pentru totdeauna şi oriunde s-ar fi aflat, era despicat în două. Era Zkauba, magicianul din Yaddith, dezgustat de imaginea respingătorului mamifer terestru Carter ce urma să devină şi pe care îl simţea deja în el şi era Randolph Carter din Boston, oraş de pe Pământ, tremurând de spaimă la gândul fiinţei cu gheare şi rât ce fusese el însuşi odinioară şi în pielea căreia trebuia să intre din nou.

  „Unităţile de timp trecură peste Yaddith – croncăni Swami, a cărui voce greoaie începu să dea semne de oboseală – şi sunt ele însele o poveste ce nu poate fi depănată într-un scurt expozeu. Au fost călătorii la Stronti, la Mthura, la Kath şi în alte lumi, în cele douăzeci şi opt de galerii accesibile scafandrilor de lumină cu care erau echipate creaturile din Yaddith. Au fost călătorii dus-întors de-a lungul veşniciei, cu ajutorul cheii de argint şi al diverselor simboluri cunoscute magicienilor din Yaddith. Au fost lupte oribile împotriva dholilor albicioşi şi vâscoşi, în tunelele primitive ce străpung planeta. Au fost şedinţe de lectură, pătrunse de o teamă respectuoasă, în biblioteci în care se găseşte reunită totalitatea cunoştinţelor din zece mii de universuri vii sau moarte. Au fost discuţii pasionate cu alte spirite din Yaddith, în special cu Stră-Vechiul Buo. Zkauba nu destăinui nimănui ce i se întâmplase, dar când faţeta Carter reuşea să se ridice la suprafaţa conştiinţei sale, întorcea pe toate feţele posibilitatea de a reveni pe Pământ şi de a reveni la forma sa umană, şi încerca cu disperare să utilizeze limbajul oamenilor, forţându-şi în acest scop organele bizare ale gâtlejului, mult prea puţin dotate pentru acest scop.

  „Cuprinsă de oroare, faţeta Carter îşi dădu curând seama că acea cheie de argint era incapabilă să-i mai asigure revenirea la forma umană. După cum deduse, din păcate prea târziu, din amintirile sale, din visele sale şi consacrându-se studierii disciplinelor tradiţionale din Yaddith, această cheie fusese fabricată pe Pământ, în Hiperboreea. Puterea sa acţiona doar asupra unghiurilor de conştiinţă personale ale fiinţelor omeneşti. Cheia putea modifica unghiul planetar, permiţându-i celui ce o utiliza să se deplaseze în voie de-a lungul timpului, păstrându-şi însă corpul neschimbat. Fusese înzestrată şi cu o altă vrajă, care-i conferea puteri nelimitate, inexistente până atunci, dar această vrajă era de asemenea o descoperire umană – particulară unei anumite regiuni din spaţiu şi destinată exclusiv acesteia – pe care magicienii din Yaddith nu o puteau adapta dimensiunilor planetei lor. Această vrajă era consemnată în pergamentul indescifrabil ce fusese închis împreună cu cheia de argint în cufărul acoperit de sculpturi hidoase, şi Carter se căina amarnic pentru faptul că nu-l luase cu el. Fiinţa din abis, acum inaccesibilă, îi atrăsese atenţia să se încreadă cu totul în simbolurile pe care le avea asupra lui, astfel că el fusese încredinţat că nu-i lipseşte nici un element.

  „Odată cu trecerea timpului se strădui, întâmpinând dificultăţi din ce în ce mai mari, să utilizeze monstruoasele tradiţii ale Yaddithului, pentru a descoperi modalitatea de a se reîntoarce în abis, în preajma entităţii omnipotente. Gradul de iniţiere pe care îl atinse aproape că i-ar fi permis să descifreze pergamentul ocult, ceea ce în condiţiile actuale era aproape o ironie. Veni însă o vreme când, în momentele în care faţeta Zkauba se ridica la suprafaţa conştiinţei sale, aceasta încerca să şteargă supărătoarea amintire a existenţei lui Carter.

  „Astfel se scurseră lungi intervale de timp – intervale prea lungi pentru ca mintea omenească să le poată măsura, căci locuitorii din Yaddith nu mor decât la capătul unor cicluri foarte lungi. După mai multe sute de năpârliri, faţeta Carter păru să învingă faţeta Zkauba şi reuşi să calculeze, pe durata unor perioade imense, cam care putea fi depărtarea care despărţea, în timp şi în spaţiu, Yaddithul de Pământul oamenilor. Imaginile se amestecară – ele acopereau o incomensurabilă eternitate de ani-lumină, dar disciplinele tradiţionale din Yaddith îl pregătiseră pe Carter pentru a înţelege acest rezultat. Îşi cultivă puterea cu care fusese înzestrat, aceea de a-şi putea dirija visele spre Pământ, şi află destule lucruri despre planeta sa, care îi fuseseră până atunci necunoscute. Nu reuşi, totuşi, să viseze formula indispensabilă, ascunsă în pergamentul uitat.

  „Mai târziu, concepu un plan de evadare extraordinar, ce începu să fie pus în aplicare din clipa când descoperi un drog ce-i permitea să menţină mereu adormită faţeta Zkauba. Aprecie că proiectul îi oferea posibilitatea de a realiza, cu ajutorul echipamentului de scafandru al luminii, o călătorie cum nimeni de pe Yaddith nu mai făcuse vreodată – o călătorie corporală de-a lungul inefabilei veşnicii, pe deasupra fantasticelor întinderi galactice, pentru a pătrunde în sistemul solar şi a ajunge la Pământ. Odată ajuns pe Pământ, cu toate că poseda un corp cu gheare şi rât de tapir, putea reuşi, într-un fel sau altul, să descopere şi să descifreze manuscrisul acoperit cu hieroglife stranii, pe care-l abandonase în maşină, în apropiere de Arkham. Cu ajutorul acelui manuscris şi al cheii, putea reuşi de asemenea să-şi recapete aspectul normal, terestru.

  „Nu ignora în nici un fel riscurile tentativei sale. Îşi dădea seama că în momentul în care urma să încline unghiul său planetar spre eternitatea dorită (lucru imposibil de realizat în cursul călătoriei sale în spaţiu), Yaddithul urma să fie o lume moartă, la dispoziţia dholilor învingători, iar evadarea sa în echipamentul de scafandru al luminii urma să producă dezordini grave. Îşi dădea, de asemenea, seama în ce măsură trebuia să-şi reducă funcţiile vitale, asemeni unui fachir, pentru a putea suporta, timp de o veşnicie, traversarea acelor abisuri insondabile. Îi mai era clar şi faptul că, dacă voiajul său urma să fie încununat de succes, trebuia să-şi ia măsuri de protecţie pentru a se imuniza împotriva bacteriilor şi a altor condiţii de mediu terestre periculoase pentru un corp de pe Yaddith. Trebuia, printre altele, ca în timpul aşteptării ocaziei de a recupera şi a descifra pergamentul şi a-şi recăpăta astfel adevăratul său corp, să găsească o modalitate de a simula pe Pământ forma umană, căci în caz contrar risca aproape sigur să fie descoperit şi ucis de către oameni, îngroziţi la vederea acestei forme ce n-ar fi trebuit să existe printre ei. Trebuia, de asemenea, să ia cu el ceva aur, uşor de obţinut în Yaddith, care-l putea ajuta să-şi ducă zilele în timpul cercetărilor sale.

  „Planurile lui Carter prindeau viaţă încetul cu încetul. Îşi procură un echipament de scafandru de lumină cu rezistenţă cu mult peste cea normală, capabil să suporte concomitent atât acele miraculoase translaţii în timp, cât şi acel zbor fără precedent în spaţiu. Verifică toate calculele şi îşi orientă de nenumărate ori visele spre Pământ, căutând să le apropie cât mai mult de anul 1928. Reuşi de minune în practicarea catalepsiei. Descoperi agentul antibacterian de care avea absolută nevoie şi calculă variaţiile de curent gravitaţional pe care le putea utiliza. Modelă cu dibăcie o mască de ceară, căreia îi adăugă un costum larg, confecţionându-şi astfel un travesti adecvat pentru a-l face să treacă în ochii pământenilor drept o fiinţa umană, şi născoci o vrajă foarte puternică, pentru a-i ţine la respect pe dholi în momentul în care urma să părăsească neagra şi deja moarta planetă Yaddith, scufundându-se în străfundurile viitorului său de neconceput. Nu uită să-şi constituie o rezervă de droguri imposibil de găsit pe Pământ, care să conserve somnul faţetei Zkauba, până ce Carter urma să se despoaie de corpul său de locuitor al Yaddithului. Nu uită, de asemenea, o modestă rezervă de aur, pentru nevoile sale terestre.

  „Sosi ziua plecării, încărcată de nesiguranţă şi îngrijorare. Sub pretextul unei călătorii spre Nythur, steaua triplă, Carter se caţără pe platforma de zbor destinată scafandrilor de lumină şi aluneca încet în corsetul de metal strălucitor.

  „Avea spaţiu suficient doar pentru a săvârşi ritualul cheii de argint şi chiar în timp ce-l săvârşea, aparatul său începu să leviteze lent. Ziua se scufundă într-un întuneric înfricoşător, în timp ce el era strivit de o durere nesuferită şi chinuitoare. Cosmosul părea zgâlţâit de mâna unui zeu care îi era străin, iar constelaţiile dansau pe cerul negru.

  „Imediat după aceea, Carter deveni conştient de reinstaurarea stării de echilibru. Frigul genunilor stelare muşca din pereţii aparatului, dar putea zări plutind în spaţiu construcţia metalică de unde pornise înlăturând obstacolul anilor. Sub el, solul mişuna de dholi gigantici şi, în timp ce se apleca pentru a-i privi, unul din ei se înalţă la mai multe sute de picioare, îndreptând spre el una din extremităţile sale vâscoase şi decolorate.

  „Vrăjile sale se dovediră, însă, eficace, şi o clipă mai târziu, se scufundă, teafăr şi nevătămat, departe de Yaddith.”

  VII.

  În acea încăpere bizară din New Orleans, din care bătrânul servitor negru se furişase mânat de instinct, vocea misterioasă a lui Swami Chandraputra deveni şi mai răguşită.

  — Domnilor, nu vă voi cere să mă credeţi înainte de a vă fi arătat, o dovadă de necontestat. Până atunci, când vă vorbesc despre miile de ani şi miile de ani-lumină şi despre incalculabilele milioane de mile pe care Randolph Carter le-a străbătut prin spaţiu sub forma unei entităţi fără nume, închisă într-un strâmt costum metalic de scafandru pus în mişcare de electroni, puteţi considera această poveste drept un simplu mit. Carter calculase durata catalepsiei cu cea mai mare grijă, proiectând ca aceasta să expire cu câţiva ani înainte de aterizarea sa pe Pământ în 1928, sau în preajma acestei date.

  „Nu avea să uite niciodată acea târzie deşteptare. Amintiţi-vă, domnilor, că înainte de acest somn lung cât o veşnicie, trăise conştient pe durata a mii de ani tereştri, printre straniile şi respingătoarele miracole din Yaddith. Frigul îl muşcă fără cruţare, visele sale încetară să îl mai ameninţe şi reuşi, în sfârşit, să arunce o privire prin hubloul aparatului de scafandru. Era înconjurat din toate părţile de stele, de constelaţii, de nebuloase şi, către sfârşitul călătoriei, contururile lor căpătară o oarecare asemănare cu constelaţiile vizibile de pe Pământ, pe care le cunoştea.

  „Coborârea sa de-a lungul sistemului solar merită să fie povestită într-o zi. Văzu planetele Kynarth şi Yuggoth, aflate la extremităţile lumii solare, trecu pe lângă Neptun şi zări diabolicele ciuperci albicioase ce mânjesc suprafaţa acestei planete. Aruncând o privire de aproape asupra pâclei de pe Jupiter, intră în posesia unui secret de neîmpărtăşit, văzu oroarea ce popula unul dintre sateliţii acestei planete şi contemplă ruinele ciclopice ce se etalau pe discul rumen al lui Marte. Când ajunse în apropierea Pământului, zări un soi de corn îngust, ale cărui dimensiuni creşteau de la o clipă la alta, în mod îngrijorător. Reduse viteza, deşi fericirea de a se întoarce acasă îl făcea să regrete orice clipă pierdută. Nu voi încerca să redau această senzaţie, pe care Carter mi-a împărtăşit-o.

  „Pe scurt, spre sfârşitul călătoriei sale, Carter pluti în stratosfera terestră, aşteptând venirea zilei în emisfera occidentală. Intenţiona să aterizeze în locul de unde plecase – aproape de Tainiţa Şerpilor, pe colinele de dincolo de Arkham. Dacă cineva dintre dumneavoastră a lipsit mult timp de acasă – şi ştiu că acest lucru este valabil pentru unul dintre cei prezenţi – puteţi să înţelegeţi şi singuri cât de mişcat a fost văzând colinele din Noua Anglie, ulmii uriaşi, livezile cu trunchiuri noduroase şi vechii pereţi de piatră netencuită.

  „Atinse solul în zori, pe micul câmp din apropierea vechii case bătrâneşti a familiei Carter şi mulţumi cerului pentru pacea şi singurătatea ce domneau acolo. Era tot toamnă, ca şi atunci când plecase, şi mireasma dealurilor îl ungea la suflet. Reuşi, nu fără dificultate, să târască aparatul metalic pe panta înaltelor porţiuni defrişate, până la Tainiţa Şerpilor, fără a pătrunde totuşi în grota inferioară prin crăpătura astupată de rădăcini. Ajuns acolo, îşi acoperi trupul, prea străin pentru această lume, cu veşminte omeneşti şi cu masca de ceară ce avea să-i fie atât de folositoare. Aparatul de scafandru al luminii rămase acolo aproape un an, până când anumite împrejurări impuseră necesitatea unei noi ascunzători.

  „Merse pe jos până la Arkham – obişnuindu-şi astfel corpul cu mersul şi ţinuta proprii fiinţei umane – şi reuşi să-şi schimbe aurul în bani lichizi. De asemenea, prezentându-se drept un străin căruia engleza îi era aproape cu totul necunoscută, se consacră unor investigaţii şi descoperi că se afla în anul 1930, deci doar doi ani trecuseră de la începutul aventurii sale.

  „Se afla, desigur, într-o situaţie îngrozitoare. Pus în faţa atâtor impedimente – aflat în imposibilitatea de a-şi declina identitatea, obligat să fie permanent cu ochii în patru, expus dificultăţilor legate de alimentaţie, constrâns să păstreze asupra sa drogul demonic ce-i permitea să menţină inofensivă faţeta Zkauba – îşi dădu seama că era imperios necesar să acţioneze cât mai repede posibil.

  „Plecă la Boston şi închirie o cameră într-o suburbie murdară a oraşului, unde putea trăi ieftin şi fără să fie remarcat. De cum ajunse în oraş, se interesă de soarta bunurilor lui Randolph Carter. Află atunci cu câtă nerăbdare aştepta domnul Aspinwall, aici de faţă, să se realizeze partajul acestor bunuri şi cu câtă tenacitate se luptau domnul de Marigny şi domnul Phillips pentru a le păstra intacte.”

  Hindusul se înclină, dar faţa sa brăzdată de riduri şi acoperită aproape în întregime de barba stufoasă nu-şi schimbă expresia.

  — Carter obţinu pe căi ocolite o copie bună a pergamentului pe care îl uitase şi începu să lucreze la descifrarea lui. Sunt bucuros că am fost în stare să-l ajut în această muncă. Într-adevăr, încă de la început a făcut apel la mine şi prin intermediul meu a intrat în contact cu alţi ocultişti răspândiţi în întreaga lume. Am venit să locuiesc împreună cu el la Boston, într-o locuinţă jalnică situată pe Chambers Street. Referitor la pergament, am plăcerea să risipesc perplexitatea domnului de Marigny şi să-l informez, dacă îmi va permite, că limbajul transcris de aceste hieroglife nu este Naacal, ci R'lyelian, limbă ce a fost adusă pe Pământ de descendenţii lui Cthulhu, într-o perioadă ce nu poate fi situată în timp. Este vorba, fireşte, despre o traducere, originalul hiperboreean – datând de milioane de ani – fiind redactat în limba primitivă din Tsath-Yo.

  „Pentru descifrarea lui este nevoie de mult mai mult timp decât anticipase, dar Carter nu şi-a pierdut nici o clipă speranţa. La începutul acestui an, studiul unei cărţi importante din Nepal ne-a permis să facem mari progrese. Lucrul nu este încă încheiat, dar va reuşi în curând. Din păcate, s-a ivit totuşi un obstacol: rezerva de droguri care menţin adormită faţeta Zkauba s-a epuizat. Nu este, totuşi, o calamitate atât de mare pe cât s-a temut. Personalitatea lui Carter este pe cale să obţină victoria şi când – pe perioade din ce în ce mai scurte şi numai când este stârnită de o excitaţie neobişnuită – faţeta Zkauba se ridică la suprafaţa conştiinţei, este de obicei prea buimacă pentru a putea anula munca lui Carter. Nu poate găsi echipamentul de scafandru căci, deşi a încercat o dată, Carter a profitat de un moment în care a fost doborâtă din nou de somn şi a ascuns aparatul mai bine. Tot răul pe care l-a comis Zkauba a fost acela de a fi speriat câţiva oameni şi a fi dat naştere câtorva zvonuri cu accente de coşmar ce au circulat printre polonezii şi lituanienii ce locuiesc în suburbia de est a Bostonului. Până în prezent, Zkauba nu a reuşit să deterioreze prudenta deghizare confecţionată de faţeta Carter deşi, uneori, o smulge atât de violent, încât anumite părţi ale sale trebuie înlocuite. Eu am văzut ce se ascunde sub această deghizare şi pot să vă spun că nu este în nici un fel un spectacol prea plăcut.

  „Carter a aflat în urmă cu o lună de această reuniune şi şi-a dat seama că trebuie să se mişte foarte repede dacă vrea să-şi salveze averea. Nu putea aştepta până când va descifra pergamentul şi îşi va recăpăta înfăţişarea umană. În consecinţă, m-a delegat să îl reprezint şi să acţionez în numele său.

  „Domnilor, vă anunţ că Randolph Carter nu a murit; că se află temporar într-o stare anormală, dar că în cel mult trei luni va fi în măsură să apară personal şi să ceară păstrarea averii sale. Sunt gata să prezint probe, dacă este necesar. Vă cer, deci, să amânaţi această şedinţă, sine die.”

  VIII.

  De Marigny şi Phillips îl priveau pe Hindus fix, ca hipnotizaţi, în timp ce dinspre domnul Aspinwall se auzi o adevărată rafală de mârâituri de furie. Dezgustul bătrânului avocat se transformase în prezent într-o furie evidentă, ce îl făcea să bată cu pumnul în masă. Apoplexia îi umflase venele, ce deveniseră proeminente. Când vorbi în sfârşit, se auzi un fel de lătrat:

  — Cât trebuie să mai suportăm aceste prostii? De-o oră întreagă îl tot ascultăm pe acest alienat, pe acest fachir, ce are acum afurisita neobrăzare de a ne cere amânarea succesiunii, fără nici un motiv valabil! De Marigny, de ce nu-l arunci afară pe acest netrebnic? Ai de gând să faci din noi jucăriile unui şarlatan, ale unui idiot?

  Calm, de Marigny ridică braţul şi vorbi fără nici un fel de asprime în glas:

  — Lasă-ne timpul reflectăm în linişte şi fără presiune la ce-am auzit. Este o povestire extrem de neobişnuită, conţinând fapte care, în calitate de ocultist aflat într-o oarecare cunoştinţă de cauză, recunosc că sunt departe de a fi imposibile. Pe de altă parte, din 1930 am început să primesc de la Swami scrisori ce confirmă relatarea sa de acum.

  Când de Marigny se întrerupse pentru o clipă, bătrânul domn Phillips îşi permise să intervină:

  — Swami Chandraputra amintea de probe. Sunt de acord că multe dintre cele relatate au şi pentru mine un sens, şi recunosc de asemenea că în ultimii ani am primit de la dânsul numeroase scrisori ce-i întăresc într-un mod ciudat afirmaţiile de acum. Totuşi, anumite pasaje ale declaraţiei sale par neverosimile. Ar putea să ne arate ceva tangibil?

  Păstrându-şi aceeaşi expresie flegmatică, Swami răspunse pe un ton scăzut, cu o voce răguşită, extrăgând, pe măsură ce vorbea, un obiect din buzunarul veşmântului său prea larg:

  — Deşi nimeni dintre dumneavoastră nu a văzut în realitate cheia de argint, domnul de Marigny şi domnul Phillips au văzut, totuşi, fotocopii ale acesteia. Acest obiect vă este familiar?

  Mâna sa, ascunsă într-o mănuşă cu un singur deget, lăsă cu nervozitate să cadă pe masă o cheie grea de argint, cu luciul stins, în mod evident confecţionată într-un ţinut îndepărtat şi acoperită pe întreaga sa suprafaţă cu hieroglife stranii.

  De Marigny şi Phillips se sufocară de emoţie.

  — Aceasta este! Exclamă de Marigny. Aparatul fotografic nu poate minţi. El nu poate fi înşelat.

  Aspinwall îşi schimbă brusc tactica:

  — Imbecililor! Ce dovedeşte asta? Dacă aceasta este într-adevăr cheia ce a aparţinut vărului meu, e de datoria acestui străin – a acestui negru afurisit – să ne explice cum a ajuns în posesia ei. Randolph Carter a dispărut în urmă cu patru ani, luând cu el această cheie. De unde putem noi şti că nu a fost prădat, asasinat? Era pe jumătate ţicnit, şi întreţinea relaţii cu alţii încă mai ţicniţi decât el.

  „ Uită-te la mine, negroteiule, unde ai găsit această cheie? Nu cumva l-ai asasinat pe Randolph Carter? „

  Chipul lui Swami, nefiresc de imobil, rămase neclintit, dar ochii săi negri şi lipsiţi de iris, aflaţi parcă undeva departe, înapoia orbitelor, luciră ameninţător. Rosti cu multă greutate:

  — Stăpâniţi-vă, vă rog, domnule Aspinwall. Există şi o altă probă pe care aş putea să o aduc, dar efectul ei asupra fiecăruia dintre dumneavoastră ar putea fi extrem de dezagreabil. Fiţi înţelegător. Am aici câteva hârtii datate după 1930, scrise în stilul foarte uşor de recunoscut al lui Randolph Carter, şi de mâna lui.

  Trase cu stângăcie din interiorul veşmântului său larg un plic, pe care-l întinse bătrânului avocat, în timp ce de Marigny şi Phillips, bântuiţi de gânduri fără şir şi stăpâniţi de o uimire fără seamăn, cercetau hârtiile.

  — Fireşte, scrisul este aproape ilizibil, dar amintiţi-vă că Randolph Carter nu mai are mâini potrivite pentru a trasa literele unui alfabet de pe Pământ.

  Aspinwall răsfoi în grabă hârtiile şi păru vizibil marcat, dar nu-şi schimbă atitudinea. Încăperea se încărcase de o spaimă şi o încordare de nespus, ritmul misterios al orologiului în formă de sicriu căpătase, pentru Phillips şi de Marigny, rezonanţe infernale, doar bătrânul avocat nu părea să se lase copleşit pentru nimic în lume de toate acestea.

  Aspinwall vorbi din nou:

  — Arată ca nişte falsuri reuşite. Dacă nu este aşa, înseamnă că Randolph Carter a căzut în mâna unor oameni rău intenţionaţi. Nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru: să punem să fie arestat acest farsor. Domnule de Marigny, sunteţi bun să chemaţi poliţia?

  — Să avem răbdare, răspunse gazda, nu cred că este cazul să facem apel la poliţie. Acest om, domnule Aspinwall, este un ocultist de o mare valoare. El afirmă că se bucură de încrederea lui Randolph Carter. V-ar fi suficient dacă ar putea răspunde unor întrebări la care numai cineva care s-ar bucura de această încredere ar putea da răspuns? Îl cunosc îndeajuns de bine pe Carter şi pot formula asemenea întrebări. Permiteţi-mi să aduc o carte care, cred, va permite efectuarea unui test edificator.

  Se îndreptă spre uşă, pentru a trece în bibliotecă. Phillips, vizibil năucit, îl urmă ca un automat. Aspinwall nu se clinti din loc, studiindu-l cu atenţie pe hindusul care-l înfrunta cu o figură nefiresc de nepăsătoare. Brusc, în momentul în care Chandraputra reintroducea cu stângăcie cheia de argint în buzunar, bătrânul avocat scoase un soi de mormăit gutural:

  — Hei, slavă Cerului că am înţeles. Această pramatie este deghizată. Nu cred nici în ruptul capului că este un hindus. Acest chip nu este chip, ci o mască. Ghicesc acum tâlcul poveştii sale şi ceea ce voia să-mi bage în cap, dar este adevărat. Faţa nu se mişcă niciodată, turbanul şi barba îi acoperă marginile. Acest tip este un pungaş ordinar. Nici măcar nu este un străin: i-am ascultat vorbirea. E un yankeu oarecare. Şi uitaţi-vă la aceste mânuşi – ştie că degetele sale ar putea lăsa amprente. Să mă ia naiba dacă n-o să-i smulg asta…

  — Încetaţi! Vocea răguşită şi bizară a lui Swami căpătă inflexiuni ce trădau detaşarea lui de orice teamă terestră. V-am spus că există şi un alt fel de dovezi pe care le-aş putea aduce, dacă este nevoie, şi v-am avertizat să nu mă obligaţi să vi le arăt. Acest bătrân băgăreţ, cu obrajii aprinşi, spune adevărul. În realitate nu sunt un hindus. Acest chip este o mască, iar ceea ce se ascunde sub ea nu este omenesc. Voi ceilalţi aţi ghicit deja, am simţit-o acum câteva minute. Nu va fi deloc nostim să-mi lepăd masca. Lasă-mă singur, Ernest. Pot să vă mărturisesc: eu sunt Randolph Carter!

  Nimeni nu se clinti. Aspinwall mormăi ceva şi schiţă câteva gesturi vagi. Din cealaltă latură a încăperii, de Marigny şi Phillips urmăreau contracţiile obrazului purpuriu şi supravegheau din spate silueta cu turban care îi ţinea piept. Tic-tacul anormal al orologiului căpătase accente odioase; fumul înălţat din dreptul trepiedelor şi tapiseriile tremurătoare dansau un dans al morţii. Bătrânul avocat, pe jumătate sufocat, rupse tăcerea:

  — N-ai să reuşeşti, escrocule, n-ai să reuşeşti să mă sperii! Ai motive personale să nu-ţi lepezi masca. Poate că te cunoaştem. Scoate-o…

  Întinse braţul, dar Swami i-l apucă cu unul din membrele sale, stângaci înmănuşate, şi lăsă să-i scape în acelaşi timp un strigat straniu de durere amestecată cu surpriză. De Marigny ţâşni spre cei doi potrivnici, dar se opri, încremenit locului de strigatul de protest al pseudo-hindusului ce se transformase într-un clinchet şi un bâzâit absolut inexplicabile. Obrazul lui Aspinwall se înroşise de furie, în timp ce cu braţul liber încerca din răsputeri să ajungă la barba zbârlită a adversarului sau. De asta data, reuşi să o înşface şi, datorită efortului sau frenetic, întregul chip de ceară se detaşa de turban şi rămase lipit de palma sa.

  În acel moment, Aspinwall scoase un strigăt, gâlgâind de spaimă. Phillips şi de Marigny văzură chipul său convulsionându-se într-un mod în care nici o altă faţă umană n-o mai făcuse vreodată, sub efectul celei mai devastatoare şi mai respingătoare crize de panică epileptică. Între timp, pseudo-hindusul îşi eliberase braţul şi se clătina pe picioare, năuc, emiţând un soi de zumzăit straniu. Silueta cu turban se nărui brusc într-o poziţie bizară, foarte puţin omenească, şi începu să înainteze cu mişcări nefireşti, ca subjugată, spre orologiul în forma de sicriu, ce ticăia în acelaşi ritm anormal, cosmic. Faţa acum neacoperită îi era întoarsă într-o parte, aşa că de Marigny şi Phillips nu avură cum să vadă ce dezvăluise gestul bătrânului avocat. Atenţia lor se dirija spre Aspinwall, ce se prăbuşise la rândul sau, greoi, pe parchet. Vraja era ruptă, dar, când ajunseră lângă bătrân, acesta era deja mort.

  Întorcându-se iute spre Swami care, târându-se în continuare, se apropia de orologiu, Marigny observă că braţele îi spânzurau pe lângă corp, iar una din mânuşile mari şi albe, cu un singur deget, alunecase din mâna care atârna moale în jos. Fumul de tămâie era mult prea des, şi tot ceea ce putu zări din mâna neacoperită părea a fi ceva negru şi îngust. Înainte ca de Marigny să poată ajunge lângă silueta bătând în retragere, bătrânul domn Phillips îl opri, punându-i o mână pe umăr.

  — Nu încerca să faci ceva! Îi murmură acesta. Nu ştim peste ce am putea da. Ştii, cealaltă faţetă, Zkauba, vrăjitorul din Yaddith…

  Silueta cu turban ajunsese de-acum la misteriosul orologiu, iar spectatorii scenei reuşiră să întrezărească prin fumul dens o nedesluşită gheară neagră, pe cale să atingă pe pipăite marea uşă acoperită cu hieroglife. Atingând orologiul, gheara produse un zgomot ciudat, un soi de clinchet sau de zornăit. Silueta intră, atunci, în cufărul în formă de sicriu şi trase uşa după ea.

  De Marigny nu reuşi să se stăpânească prea mult timp, dar când ajunse la uşă şi o deschise, cufărul era gol. Nefirescul tic-tac reîncepu, repetând răspicat acelaşi ritm cosmic obscur ce deschide toate porţile oculte. Pe parchet, marea mânuşă albă, cu un singur deget, şi mortul care ţinea strânsă în pumn o mască de ceară nu mai aveau nimic de dezvăluit.

  Trecu un an de atunci, în care nu se mai vorbi deloc despre Randolph Carter. Succesiunea sa nu este nici acum încheiată. Se dovedi că locuinţa din Boston, de la adresa de unde un anume „Swami Chandraputra” îşi expediase scrisorile, asaltând cu cererile sale ciudate pe mai toţi ocultiştii cu oarecare faimă în anii 1930-31-32, fusese într-adevăr ocupată de un hindus ciudat, dar acesta o părăsise cu puţin timp înainte de întâlnirea de la New Orleans, şi nu mai revenise niciodată. Se părea că acesta avea faţa brăzdată de riduri, acoperită de barbă şi lipsită de orice expresie, iar hotelierul său susţinea că masca de ceară, expusă conform procedurii, îi semăna foarte mult. Acesta nu a fost totuşi niciodată suspectat de a fi fost la originea ciudatelor apariţii nocturne despre care pomeneau în şoapta vecinii săi slavi. Colinele de dincolo de Arkham au fost scotocite, în căutarea unui costum de scafandru din metal, dar nici un obiect de acest gen nu a fost descoperit vreodată. Totuşi, un funcţionar de la First National Bank din Arkham îşi aminti de un bărbat cu un turban ciudat care, în octombrie 1930, schimbase în bani gheaţă un lingou de aur de dimensiuni neobişnuite.

  De Marigny şi Phillips nu prea ştiură ce să creadă despre această afacere. La urma urmei, ce ar fi putut susţine cu probe? A existat o poveste. A existat o cheie ce ar fi putut fi confecţionată după fotografiile pe care însuşi Carter le distribuise în 1928. Au existat acte, toate îndoielnice. A existat o mască ceva mai ciudată, dar exista oare şi vreun om viu care să fi privit în spatele acestei măşti? Acea dispariţie în orologiu a hindusului, mistuit de străfundurile misteriosului ceas, putea fi doar o dublă halucinaţie provocată de tensiunea nervoasă şi de norul des de tămâie. Hinduşii sunt recunoscuţi drept maeştrii în hipnoză. Raţiunea proclamă că „Swami” a fost un simplu criminal, râvnind la averea lui Randolph Carter. Autopsia certifică totuşi că moartea lui Aspinwall a survenit în urma unui şoc violent. A fost acesta provocat doar de furia sa turbată? A existat în toată această poveste ceva…

  Etienne-Laurent de Marigny ia loc adesea într-o cameră vastă, încărcată de fum de tămâie şi căptuşită cu tapiserii cu motive stranii, pentru a asculta, cuprins de simţăminte nedesluşite, ritmul anormal al acelui orologiu în formă de sicriu, acoperit de misterioase hieroglife.

  PARTEA A PATRA.

  ÎN CĂUTAREA CETĂŢII KADATH.

  I.

  De trei ori visă Randolph Carter miraculoasa cetate Kadath, şi de trei ori a fost alungat de pe terasa înaltă ce se întinde deasupra ei. În lumina apusului de soare, oraşul întreg strălucea şi te seducea: zidul înalt de piatră care îl împrejmuia, templele, colonadele, podurile de marmură, grădinile înmiresmate, străzile largi, mărginite de arbori încântători, de urne încărcate cu flori şi de şiruri lucitoare de statui de fildeş, scânteiau în bătaia razelor aurii, în timp ce acoperişurile roşii ale caselor cu etaj, printre care se zărea ici-colo acoperământul îngust al câte unei vechi mansarde, se căţărau spre nord pe pantele abrupte, iar printre ele şerpuiau ulicioare pietruite, acoperite de iarbă. Oraşul întreg era cuprins de un freamăt divin; simboluri nemuritoare îţi luau ochii şi fanfare celeste îţi fermecau auzul. Misterul domneşte aci, aşa cum norii învăluie piscul de neatins al unui munte inaccesibil încă şi, în clipa în care, sprijinit de balustrada terasei, stătea în aşteptare cu răsuflarea tăiată, Carter se simţi năpădit de amintirea copleşitoare a unor lucruri pe jumătate uitate, copleşit de regretul de a le fi pierdut şi totodată stăpânit de pornirea bolnăvicioasă de a situa din nou în timp ceea ce odinioară a fost un loc în acelaşi timp înspăimântător şi important.

  Înţelegea că altădată acest loc fusese pentru el centrul lumii, fără să-şi dea însă seama în ce ciclu al reîncarnării, în ce clipă de vis sau de trezie îl cunoscuse. Locul îi trezea amintiri nedesluşite dintr-un început îndepărtat al uitatei tinereţi, ale unui timp când fiecare zi învăluită în mister era un prilej de fericire şi miracol, ale unui timp în care orele protetice deschizând porţile strălucitoare ale celor mai profunde şi mai neaşteptate minuni se succedau din zori şi până în noapte. Totuşi, atunci când în fiecare noapte contempla de pe această terasă înaltă de marmură mărginită de urne ciudate şi de o balustradă sculptată frumuseţea calmă a apusului de soare şi iminenţa extraterestră a oraşului, simţea prezenţa tiranică a zeilor viselor, care nu îi îngăduiau niciodată să părăsească acest post de observaţie sublim pentru a o lua în jos pe treptele acestei scări de marmură ce părea să coboare fără sfârşit, pentru a se întâlni cu acele străzi ce se aşterneau ispititoare în depărtare, încărcate de o vrajă străveche.

  Când se trezi pentru a treia oară fără să fi coborât treptele acelei scări imense, fără să fi străbătut încă acele străzi pline de pace şi de soare la apus, Carter se rugă îndelung capricioşilor zei ai viselor ce plutesc învăluiţi în norii de deasupra nepătrunsei Kadath, ascunsă în imensităţile îngheţate unde nici un om nu se încumetă. Zeii nu-i răspunseră, nu manifestară nici o îngăduinţă faţă de el, nu-l încurajară în nici un fel atunci când îşi înălţă în vis rugăciunile spre ei. Zeii nu-i răspunseră nici atunci când îi invocă, aducându-le jertfe prin intermediul preoţilor bărboşi din Nasht şi Kaman-Thah, al căror templu subteran, în centrul căruia se înalţă un stâlp de foc, se află foarte aproape de lumea treziei. S-ar părea chiar că rugăciunile sale au fost primite cu ostilitate căci, încă de la prima dintre ele, dreptul de a contempla miraculoasa cetate i-a fost retras cu totul, de parcă cele trei viziuni s-ar fi datorat exclusiv unei clipe de dispreţ suveran ori unei fisuri temporare a voinţei divine.

  În cele din urmă, bolnav de dorinţa de a obţine permisiunea de a străbate după pofta inimii acele străzi largi, sclipind în lumina apusului de soare, ori acele străduţe tainice ce se furişează printre vechile acoperişuri de ţiglă, incapabil să şi le alunge din minte, atât treaz, cât şi în somn, Carter hotărî să o pornească fără teamă spre acel tărâm în care nici un om nu a îndrăznit să ajungă, să înfrunte pustiul de gheaţă, pentru a pătrunde, străbătând tenebrele, până în locul unde Kadath, oraşul de nepătruns, învăluit în nori şi încoronat de stele neştiute, ascunde între zidurile sale castelul de onix al Marilor Strămoşi.

  Coborî cele şaptezeci de trepte ce duc la Peştera de Foc şi, încă aţipit, îşi împărtăşi planurile preoţilor bărboşi din Nasht şi din Kaman-Thah. Preoţii clătinară din capetele lor bărboase, acoperite cu tiare, şi jurară că aceasta aventură putea însemna pentru el moartea sufletului. Îi subliniară faptul ca Marii Strămoşi îşi manifestaseră deja voinţa şi că nu le făcea plăcere să fie hărţuiţi cu cereri repetate. Îi amintiră, de asemenea, faptul că nu numai că nici un om nu ajunsese vreodată la Kadath, şi că nimeni nu putea bănui în ce loc din spaţiu se ascunde acea cetate. Se afla aceasta oare pe tărâmul viselor ce se întinde de jur împrejurul lumii noastre? Se afla ea oare în apropierea vreunei planete necunoscute, satelit al lui Fomalhaut sau Aldebaran? Dacă s-ar înălţa pe meleagurile visului învecinate cu lumea noastră, atunci s-ar putea ajunge la ea deşi, de la începutul lumii şi până acum, doar trei fiinţe omeneşti au trecut peste perfidele abisuri întunecate ce ne despart de lumea himerelor, iar dintre aceştia trei, doi şi-au pierdut minţile cu totul.

  Aceasta călătorie presupune primejdii nebănuite şi fără număr, fără a mai pune la socoteală şi ultima încercare, reprezentată de o serie de mormăituri ce se înalţă din haos în regiuni în care visul nu poate ajunge; în acest ultim abis al haosului absolut, unde himerele şi blasfemiile sunt în centrul întregii infinităţi. Nemărginitul Azathoth, sultanul demonilor, al cărui nume nimeni nu îndrăzneşte să-l pronunţe cu voce tare, se ghiftuieşte acolo, ascuns în adâncurile posomorâte şi de neînchipuit ce se cască dincolo de timp, în sunetul bătăilor înfundate de tobă şi al slabelor lamentaţii, îngrozitor de false, ale unui flaut detestabil. În ritmul acestei muzici, se leagănă fără noimă, încet, greoi şi stângaci, giganticii Zei Ultimi şi Ceilalţi Zei, lipsiţi de judecată, orbi şi fără glas, acei zei tenebroşi al căror duh şi emisar este Nyarlathotep, Haosul Târâtor.

  În Peştera de Foc, preoţii din Nasht şi din Kaman-Thah îl preveniră asupra tuturor acestor primejdii, dar Carter rămase neclintit în hotărârea sa de a porni în căutarea Zeilor ce plutesc în imensitatea îngheţată de deasupra cetăţii Kadath, oricine ar fi ei, şi de a obţine de la aceştia dreptul de a vedea şi a se refugia în miraculoasa aşezare aurită de lumina apusului de soare. Îşi dădea seama cât de lungă şi de stranie urma să fie această călătorie şi se temea că Marii Strămoşi i s-ar fi putut împotrivi, dar, având în vedere faptul că se adaptase de mult lumii himerelor, se bizuia pe experienţa şi pe amintirile sale. După ce ceru preoţilor o binecuvântare pur formală, coborî cu îndrăzneală, gândindu-se doar la drumul ce-l aştepta, cele şapte sute de trepte ce îl conduseră până la Poarta Somnului Profund, după care intră în Pădurea Vrăjită.

  În aceasta zbuciumată pădure de stejari pitici ce împletesc un tunel miraculos din crengile lor dibuitoare strălucind palid în lumina fosforescentă a ciupercilor parfumate, locuiesc zoogii, furişându-se hoţeşte. Aceştia cunosc nenumărate secrete obscure ale lumii onirice şi ignoră aproape totul despre lumea treziei, iar puţinele lucruri pe care le ştiu le-au aflat doar de când pădurea lor se învecinează cu Pământul oamenilor în două locuri tainice, a căror dezvăluire ar putea isca un dezastru. În zona de acces a zoogilor, zvonuri misterioase, apariţii şi dispariţii inexplicabile tulbură lumea oamenilor. De aceea, e preferabil ca zoogii să nu se aventureze prea departe în lumea viselor; ei trec însă liberi dincolo de frontiera extremă şi se fofilează pe Pământ, minusculi, negri şi invizibili, pentru a-şi umple sacul cu poveşti picante pe care, la întoarcerea în pădurea pe care o iubesc, le deapănă în căminele lor, ca să le treacă timpul.

  Cea mai mare parte dintre ei trăiesc în vizuini, dar sunt şi câţiva care locuiesc în scorburi săpate în trunchiurile copacilor mai mari. Cu toate că se hrănesc în special cu ciuperci, se zvoneşte că au o deosebită slăbiciune pentru carne, fie trupească, fie spirituală. Cert este că mulţi visători au intrat în aceasta pădure pentru a nu mai reveni niciodată. Carter nu se simţea, totuşi, încercat de teamă: ca un vechi lup al viselor ce era, deprinsese limbajul lor foşnitor şi stabilise cu ei destule convenţii. Datorită lor, descoperise în Ooth-Nargai, dincolo de colinele din Tanaria, splendida cetate Celephais, în care jumătate de an domneşte marele rege Kuranes, un om pe care, sub un alt nume, îl cunoscuse în timpul vieţii sale pe Pământ. Kuranes este singura fiinţă umană ce a atins abisurile stelare şi s-a întors întreagă la minte de acolo.

  Fofilându-se de acum pe drumuri lăturalnice, printre trunchiurile gigantice, Carter scotea din când în când sunete foşnitoare, imitând limbajul zoogilor, iar apoi asculta liniştea Pădurii Fermecate, aşteptându-le răspunsul.

  Îşi aminti că una dintre aşezările acestor creaturi era capitala celor mai înfricoşătoare şi a celor mai uitate de timp fiinţe ce trăiau pe aceste meleaguri şi se grăbi să se îndrepte spre acel loc. Drumul îi era călăuzit de licărirea fosforescentă a unor ciuperci cu forme groteşti, ce păreau din ce în ce mai voluminoase, pe măsură ce se apropia de cercul de temut în mijlocul căruia au dansat şi au adus jertfe fiinţe străvechi. Lumina crescândă a acestei multitudini de ciuperci dezvălui în cele din urmă o sinistră întindere gri-verzuie care, găurind acoperişul pădurii, se întindea cât cuprindeai cu ochii. Marele cerc de piatră era acum foarte aproape, iar Carter îşi dădu seama că ajunsese în apropierea satului zoogilor. După ce emise un nou foşnet începu să aştepte, răbdător. Senzaţia de a fi examinat de nenumărate priviri curioase îi răsplăti în curând aşteptarea. Erau zoogii, ai căror ochi magici îi zări încă înainte de a le putea desluşi micuţele siluete cafenii.

  Ţâşniră din vizuini şi din copacii ciuruiţi de scorburi, invadând întreaga zonă slab luminată. Cei mai sălbatici zoogii se frecară de el într-un mod dezgustător, iar unul dintre ei îi adresa un rânjet scârbos, dar Bătrânii puseră repede la punct aceste capete înfierbântate. Recunoscându-l pe vizitator, Sfatul înţelepţilor dispuse să i se ofere o ploscă cu seva fermentată a unui copac cum nu se mai afla altul a cărui sămânţă fusese adusă de pe Lună. De îndată ce Carter se împărtăşi ceremonios din această licoare, o convorbire ciudată se înfiripă între cele două părţi. Din nefericire, zoogii nu numai că nu ştiau unde se află piscul pe care se înalţă Kadath, dar nici măcar nu-i puteau spune dacă nemărginirea fără viaţă se găseşte în lumea viselor sau în alta. Ceea ce se ştie despre Marii Strămoşi nu provine din surse suficient de credibile şi tot ce se poate spune despre ei este că pe timpuri apăreau tot atât de des pe piscurile înalte ale munţilor, cât şi în vai, unde fuseseră uneori văzuţi executând dansuri însoţite de incantaţii pe culmi acoperite de nori, sub clar de lună.

  Un zoog foarte bătrân aminti atunci un fapt despre care ceilalţi nu auziseră vorbindu-se niciodată. Acesta spuse că în Ulthar, dincolo de râul Skai, se păstrează încă ultima copie a manuscriselor Pnakotice, copie neînchipuit de veche, redactată de oameni aparţinând lumii divine, originari din împărăţia uitată a regiuniilor boreene şi adusă în lumea viselor atunci când canibalii păroşi au invadat ţinutul acoperit de temple Olathoe şi i-au masacrat pe eroii din ţara lui Lomar. „Aceste manuscrise, spuse el, conţin numeroase dezvăluiri referitoare la zei şi, mai mult, unii locuitori din Ulthar au văzut cu ochii lor acele semne divine. Există chiar un preot bătrân care a urcat pe muntele înalt pe care dansau zeii sub clar de lună, pentru a-i surprinde. Tentativa sa a eşuat, dar tovarăşul său – care a reuşit – a pierit într-un mod despre care nu se poate vorbi”.

  Randolph Carter le mulţumi zoogilor, care emiseră un foşnet prietenos şi îi dădură să aibă pe drum încă o ploscă, plină cu vin de copac. Străbătu pădurea fosforescentă, în direcţia lizierei de unde valurile râului Skai porneau să se rostogolească pe pantele din Erion, Hatheg, Nir şi Ulthar, pentru a se revărsa în cele din urmă la şes. Câţiva zoogi nevăzuţi se târau hoţeşte în urma lui, curioşi să afle ce i se va întâmpla, pentru a avea apoi ce povesti, la întoarcere, poporului lor de umbre indiscrete. Pe măsură ce se îndepărta de aşezarea lor, stejarii uriaşi deveniră din ce în ce mai deşi şi Carter încercă să ajungă într-un loc unde i se părea că arborii încep să se rărească. Copacii ce se înălţau în acel loc mustind de ciuperci şi acoperit de muşchi putrezi erau morţi, sau stăteau să moară, printre trunchiurile cleioase ale fraţilor lor prăbuşiţi la pământ. Ajuns în apropierea acelui loc, Randolph îl ocoli în grabă, căci acolo zace pe solul pădurii o lespede enormă, despre care cei care au cutezat să o privească de aproape spun că e prevăzută cu un inel de fier lung de trei picioare. Amintindu-şi de arena străveche construită din mari bucăţi de stâncă acoperite de muşchi, ca şi de scopul pentru care fusese ea construită, zoogii nu întârziară prea mult în preajma imensei lespezi şi a monstruosului inel. Ştiau ei bine că nu tot ce este dat uitării încetează să mai existe, şi nu aveau nici un chef să vadă lespedea ridicându-se încet, parcă de la sine.

  Carter auzi în spatele sau sâsâitul speriat al câtorva zoogi mai slabi de înger. Ghicise de mult că îl urmăreau, aşa că nu fu luat prin surprindere. În cele din urmă te obişnuieşti cu metehnele acestor creaturi ce stau parcă mereu să te roage ceva. Părea să fie în amurg când ajunse, în sfârşit, la marginea pădurii, dar lumina în creştere îi dădu de veste că era în zori. Vedea de acum fumul căminelor din căsuţele ţărăneşti înălţându-se deasupra şesurilor mănoase ce coboară spre valea râului Skai, în timp ce, cât cuprinzi cu ochii, se întind gardurile de nuiele, ogoarele lucrate şi acoperişurile de paie ale unui ţinut liniştit. Se opri o clipă la o fermă pentru a cere un pahar cu apă şi câinii lătrară speriaţi de zoogii aproape nevăzuţi ce se târau prin iarbă, undeva, în spatele lui. Într-o altă fermă, în care oamenii începuseră deja munca, întrebă dacă ştiau ceva despre zei şi dacă aceştia dansează adesea pe Lerion, dar fermierul şi soţia lui nu putură decât să facă Vechiul Semn şi să-i arate drumul spre Nir şi Ulthar.

  La prânz, străbătea deja strada principală din Nir, oraş pe care-l mai vizitase o dată şi care reprezenta limita călătoriilor sale anterioare în direcţia în care se deplasa acum. Puţin după aceea, ajunse la marele pod de pe râul Skai, a cărui cheie de boltă a fost întărită prin jertfe umane de către cei care l-au zidit cu 1.300 de ani în urmă. Mulţimea de pisici de pe celălalt mal, ce se arcuiau şi se zburleau atunci când dădeau cu ochii de zoogii ce se târau prin iarbă, îi vesti că se apropia de Ulthar. Într-adevăr, conform unei legi străvechi ce era respectată întocmai, în acest oraş nimeni nu are dreptul să ia viaţa unei pisici. Suburbiile Ultharului erau deosebit de agreabile, cu căsuţe verzi şi ferme judicios împărţite, dar mai plăcut era oraşul însuşi, cu acoperişurile vechi cu cozoroace triunghiulare aplecate peste caturile superioare, nenumăratele hornuri şi străzile în pantă al căror pavaj vechi era vizibil doar dacă graţioasa mulţime de pisici catandisea să se dea la o parte. Întrucât zoogii pe jumătate nevăzuţi le mai împrăştiaseră pe acestea din urmă, Carter hotărî să o ia de-a dreptul spre modestul templu al Străvechilor, în care se spunea că s-ar fi aflat preoţii şi vechile arhive. Când pătrunse în interiorul acelui venerabil turn circular ce încununează cea mai înaltă colină din Ulthar, având ziduri de piatră acoperite de iederă, porni în căutarea patriarhului Atal, cel care escaladase piscul interzis Atheg-Kla din deşertul stâncos şi se întorsese viu de acolo. Aşezat pe tronul de fildeş din sanctuarul împodobit cu ghirlande ce se afla în partea de sus a templului, Atal era în vârstă de mai bine de trei secole, dar mintea îi era încă foarte vie, iar memoria – intactă. Carter află de la el o mulţime de lucruri despre zei, în special că sunt, de fapt, doar zei ai Pământului, că nu au decât o foarte slabă putere asupra lumii viselor noastre şi că nu au alte puteri sau alte sălaşuri. Când sunt bine dispuşi îi spuse Atal, este posibil să dea ascultare unei rugăminţi venite din partea unui om, dar nimeni nu trebuie să îndrăznească să urce până la palatul lor de onix, ce se înalţă pe culmile nemărginirii fără viaţă. Trebuie sa fim chiar mulţumiţi că nici un om nu cunoaşte poziţia exactă a oraşului, căci acest lucru ar avea consecinţe extrem de grave asupra celui ce şi-ar asuma riscul să se apropie de Kadath. Însoţitorul lui Atal, Înţeleptul Barzai, fusese ridicat, urlând, la ceruri, doar pentru vina de a se fi urcat pe un vârf deja cunoscut oamenilor, Atheg-Kla. Cu cel ce ar descoperi Kadath, cetatea necunoscută muritorilor, soarta ar putea fi mult mai rea, căci deşi zeităţile Pământului pot fi uneori subjugate de un înţelept trecător, ele se găsesc sub protecţia acelor Zei ai Lumii de Dincolo, despre care este mai bine să nu pomeneşti. Cel puţin de două ori în istoria lumii, Ceilalţi Zei şi-au aplicat sigiliul pe granitul originar al Pământului. O dată, în epoca antedeluviană, după cum se poate ghici dintr-un desen din acele fragmente din manuscrisele Pnakotice, ce sunt prea străvechi pentru a mai fi citite, şi altă dată pe muntele Atheg-Kla, atunci când Înţeleptul Barzai a încercat să surprindă zeităţile Pământului dansând sub clar de lună. Deci, spuse Atal, e mai cuminte să nu-i tulburi pe zei şi să înalţi spre ei doar rugăciuni pline de respect şi umilinţă. Deşi decepţionat de sfaturile deloc încurajatoare ale lui Atal, ca şi de perspectiva ajutorului prea puţin preţios pe care i-l puteau oferi fragmentele Pnakotice şi Cărţile oculte din Hsan, nu-şi pierdu totuşi încrederea, sperând că, poate, va reuşi de unul singur, fără sprijinul Zeilor. În cele din urmă, încercă să îl descoasă pe bătrânul preot în legătură cu acea miraculoasă cetate a soarelui la apus pe care o întrezărise de pe terasa împrejmuită de parapete, dar Atal nu putu să-i spună nimic în această privinţă. Acel loc aparţinea probabil, spuse preotul, doar propriei sale lumi a viselor, şi nu universului oniric al majorităţii oamenilor, fiind chiar posibil ca ea să se afle pe o altă planetă. În acest caz, chiar dacă ar dori-o, zeităţile Pământului tot nu-l puteau călăuzi spre ea. Întreruperea bruscă a viselor sale demonstra însă clar că exista ceva pe care Marii Strămoşi încercau să-l ascundă de el.

  Carter săvârşi atunci o faptă vinovată. Îi oferi gazdei sale, care nu bănuia nimic, atâtea înghiţituri din acel vin de pe Lună pe care-l primise în dar de la zoogi, încât pe bătrân începu să-l ia gura pe dinainte. Scos din muţenia sa obişnuită, bietul Atal divulgă de bună voie lucruri interzise. Pomeni despre uriaşa figură sculptată, despre care povestesc cei ce au călătorit pe acele meleaguri, în stânca incasabilă a muntelui Ngranek, pe insula Oriab din Marea Sudului, şi insinuă că ar putea fi vorba despre un portret sculptat prin care zeităţile Pământului şi-ar fi săpat în piatră propria lor imagine de pe vremea când dansau pe acest munte, în lumina Lunii. Adăugă sughiţând că trăsăturile acestui portret sunt atât de stranii, încât pot fi uşor recunoscute şi că sunt caracteristice autenticei rase divine. Carter îşi dădu imediat seama de utilitatea acestor dezvăluiri. Se ştie că cei mai tineri dintre Marii Strămoşi se căsătoresc adesea în secret cu fetele pământenilor, de aceea este firesc ca prin venele ţăranilor ce locuiesc în ţinuturile aflate la graniţa nemărginirii fără viaţă în care se ascunde cetatea Kadath să curgă sânge divin. Pentru cel ce cunoaşte acest lucru, cel mai simplu mod de a descoperi acea nemărginire este de a se duce să vadă chipul de piatră sculptat pe muntele Ngranek şi să-i studieze trăsăturile. După ce şi le-a întipărit în minte cu minuţiozitate, nu trebuie decât să caute printre oamenii reali pe cei care seamănă cu această mască de piatră. Cu siguranţă, zeităţile locuiesc în apropierea acelui loc în care chipurile oamenilor sunt foarte asemănătoare cu ale lor, şi oricare ar fi nemărginirea de piatră ce se întinde dincolo de acele sate, acolo trebuie să se înalţe şi cetatea Kadath.