În aceste aşezări s-ar putea obţine numeroase informaţii în legătură cu Marii Strămoşi, căci e posibil ca cei prin venele cărora curge sânge divin să fi moştenit amintiri fără însemnătate în ochii lor, dar deosebit de utile pentru un cercetător. Ei poate că nici nu-şi bănuiesc ascendenţa, pentru că zeităţile nu pot suporta defel să fie cunoscute de către oameni, iar printre aceştia nu este niciunul care să-i fi văzut la faţă. Cei prin venele cărora curge sânge divin ar trebui, totuşi, să fie pătrunşi de gânduri nobile şi neobişnuite, de neînţeles pentru semenii lor. Ei ar trebui să tânjească după grădini îndepărtate şi să evoce tărâmuri îndepărtate, atât de deosebite de cele cunoscute chiar şi în ţara viselor, încât oamenii obişnuiţi ar trebui să-i considere nebuni. Pornind de la toate acestea, ar putea fi posibil să surprinzi măcar câteva aluzii la miraculosul oraş al soarelui apune, chiar dacă nu poţi afla toate vechile taine ce înconjoară cetatea Kadath, pe care zeii le apără cu atâta străşnicie. Mai mult, în anumite condiţii ar fi posibil să pui mâna pe un copil îndrăgit de zei şi să-l ţii ostatec, sau, şi mai bine încă, să capturezi chiar un zeu tânăr care trăieşte deghizat printre oameni după ce s-a căsătorit cu o ţărăncuţă nostimă.

  Atal nu ştia cum se putea ajunge pe insula Oriab, pe care se înalţă muntele Ngranek. Îi recomandă lui Carter să pornească spre Marea Sudului, coborând de-a lungul fluviului Skai, care murmură pe sub poduri; nici un locuitor din Ulthar nu ajunsese până acolo, dar negustorii de prin acele locuri vin fie cu vaporul, fie însoţind caravane de catâri ce trag şarete cu două roţi. Acolo se înalţă marele oraş Dylath-Leen, ce nu are o prea bună reputaţie în Ulthar datorită sumbrelor sale galere cu trei rânduri de rame, încărcate cu rubine ce sosesc acolo nu se prea ştie de unde. Negustorii ce coboară de pe aceste galere sunt fiinţe umane, sau asemănătoare oamenilor, dar vâslaşii nu se arată niciodată. Se zvoneşte în Ulthar că ceva nu este în regulă cu aceşti negustori şi cu traficul acestor galere întunecate, puse în mişcare de vâslaşi pe care nu-i zăreşti niciodată, despre care nu se ştie de unde vin. Atal aţipi în timp ce-i furniza această din urmă informaţie, iar Carter îl întinse încetişor pe un pat de abanos, potrivindu-i pe piept barba lungă şi stufoasă. Aruncând o ultimă privire în urmă, gata de plecare, observă că mişcările sale nu mai erau însoţite de acel sâsâit obsedant, şi se întrebă de ce curiozitatea zoogilor scăzuse într-o asemenea măsură, încât aceştia renunţaseră să-l mai urmărească. Remarcă atunci că toate pisicile din Ulthar îşi lingeau blana lucioasă cu un aer satisfăcut şi mulţumit, cu o râvnă mult mai mare decât de obicei. Îşi aminti de scuipăturile şi vacarmul ce răzbătuseră până la el din sălile de jos ale templului, în timp ce era absorbit de conversaţia cu bătrânul preot. Îşi aminti, de asemenea, privirea demonică şi înfometată pe care i-o aruncase unei pisicuţe un zoog tânăr şi din cale-afară de neruşinat, în timp ce traversau strada pavată din faţa templului. Pentru că nu exista nimic pe lume la care să ţină mai mult decât la pisoiaşii cu blană lucitoare, Carter se opri din drum şi mângâie micile creaturi din Ulthar, fără să se plângă de faptul că zoogii nu-l vor mai escorta în continuare.

  Era în asfinţit, aşa că Randolph Carter poposi la un vechi han ce dădea într-o ulicioară abruptă care domina de sus întreg oraşul. Atunci când contemplă de la balconul camerei marea de acoperişuri de ţiglă roşie, străzile pavate şi frumoasele câmpii ce se întindeau până departe, totul i se păru catifelat şi magic în lumina în declin, şi jură că nu există un loc mai potrivit decât acesta pentru a-şi petrece restul zilelor, dacă nu ar fi fost bântuit de amintirea unei cetăţi încă mai mari, scăldate în lumina soarelui la apus, amintire ce îl mâna fără răgaz spre primejdii neştiute. Pereţii roz şi faţadele de ipsos fură acoperite de o lumină violet şi misterioasă, în timp ce licăriri galbene şi tremurătoare apăreau, una câte una, la ferestrele zăbrelite. Armonioase bătăi de clopot îşi luară zborul din înaltul turn al templului care domina oraşul şi prima stea clipi blând deasupra câmpiei ce se întindea dincolo de fluviul Skai. Odată cu noaptea, veniră şi cântecele, iar Carter lăsă capul în jos în clipa când cântăreţii din luth psalmodiară amintirea zilelor apuse foarte, foarte de demult, ascunşi dincolo de balcoanele împrejmuite cu zăbrele subţiri şi de curţile pardosite cu lespezi din Ulthar cea simplă. O anumită dulceaţă s-ar fi pogorât şi în glasul pisicilor din Ulthar, dacă straniul lor festin nu le-ar fi moleşit, reducându-le la tăcere. Câteva dintre ele se furişau hoţeşte pe drumuri doar de ele ştiute spre acea împărăţie ocultă despre care localnicii spun că ar fi situată pe partea întunecată a Lunii, parte spre care pisicile se întorc din vârful acoperişurilor înalte. Un pisoiaş negru urcă, totuşi, în balcon şi se căţără în poala lui Carter, găsindu-şi loc de joacă pe genunchii lui şi începând să toarcă de plăcere. Apoi, se ghemui obosit la picioarele sale, atunci când Randolph Carter se întinse în cele din urmă în patul său mic, cu perdelele burduşite cu ierburi aromate şi adormitoare. Dimineaţa, Carter se alătură unei caravane de negustori ce pornea spre Dylath-Leen cu un transport de lână ţesută în Ulthar şi de varză produsă de fermele harnice din jurul cetăţii. Timp de şase zile, călăriră în sunetul clopoţeilor pe drumul lin ce se aşterne de-a lungul râului Skai, oprindu-se uneori noaptea în câte un han din micile porturi de pescari, alteori înnoptând sub cerul liber, aproape de fluviul liniştit de unde se înălţau până la ei frânturi din cântecele luntraşilor. Ţinutul era foarte frumos, presărat cu mori de vânt octogonale şi cu căsuţe ţărăneşti pline de pitoresc, ascunse de tufe îngrijite şi împrejmuite cu garduri verzi de nuiele împletite.

  În cea de-a şaptea zi, la orizont apăru un nor de fum, urmat apoi de înaltele turnuri întunecate din Dylath-Leen, oraşul construit aproape în întregime din bazalt. Cu turnurile sale subţiri şi colţuroase, Dylath-Leen seamănă de departe cu o porţiune din Şoseaua Uriaşului, iar străzile sale sunt posomorâte şi neprimitoare. Numeroasele taverne lugubre din apropierea nenumăratelor antrepozite sunt pline de marinari sosiţi de pretutindeni, din toate colţurile Pământului şi chiar din locuri despre care se spune că nu s-ar afla pe Pământ. Carter îi iscodi pe câţiva dintre aceşti oameni îmbrăcaţi ciudat, ce se plimbau prin oraş, cerându-le informaţii în legătură cu piscul Ngranek şi insula Oriab şi îşi dădu seama că ambele le erau bine cunoscute. Găsi câteva vase ce veneau din Baharna, un port din acea insulă, iar unul dintre ele urma să se întoarcă acolo peste o lună. Ngranek este situat la o distanţă de numai două zile călare de acel port. Doar puţini dintre mateloţi zăriseră chipul de piatră al zeului, fiindcă acesta se află sculptat pe un versant greu accesibil al muntelui, ce se înclină deasupra unei văi sinistre, acoperite de lavă şi înconjurate de stânci ascuţite. Într-o zi, când asupra oamenilor s-a abătut mânia zeilor, aceştia s-au folosit de exact această parte a muntelui pentru a-i preveni pe Ceilalţi Zei în legătură cu cele întâmplate.

  Carter smulse cu greutate această informaţie de la negustorii şi marinarii din tavernele portului Dylath-Leen, căci aceştia preferau mai degrabă să discute despre triremele întunecate. Una dintre aceste galere cu trei rânduri de vâsle trebuia să sosească în decurs de o săptămână, cu obişnuita sa încărcătură de rubine aduse de pe tărâmuri necunoscute, iar populaţia oraşului aştepta cu inima strânsă s-o vadă ancorată la chei. Negustorii ce coborau de pe această galeră aveau gura mult prea mare şi felul în care turbanul tras pe frunte se ridica în două colţuri era de un prost-gust de-a dreptul detestabil. În picioare, purtau cei mai mici şi mai ciudaţi papuci văzuţi vreodată în Cele Şase împărăţii, dar cea mai neplăcută era problema vâslaşilor invizibili. Cele trei rânduri de rame erau manevrate cu prea multă iuţeală, dibăcie şi putere pentru ca totul să fie în regulă, şi nu este deloc firesc ca un vapor să rămână în port săptămâni în şir, fără să poţi arunca măcar o privire asupra echipajului în timp ce negustorii îşi văd de afacerile lor. Acest lucru nu putea fi pe placul nici al proprietarilor de cabarete din Dylath-Leen, nici al Dacanilor, nici al măcelarilor, căci nici cea mai neînsemnată cantitate de provizii nu fusese vreodată urcată la bord. Negustorii acceptau să fie plătiţi numai în aur şi achiziţionau doar sclavi negri viguroşi, cumpăraţi la târgul din Parg, aflat dincolo de râu. Acestea erau singurele cumpărături făcute vreodată de negustorii cu figuri dezagreabile şi de vâslaşii lor nevăzuţi. Nimic de la măcelar, nimic de la băcan, doar aur şi negri zdraveni, cumpăraţi la kilogram. Duhoarea adusă de pe aceste galere de vântul din sud, atunci când bătea spre docuri, era de nedescris. Obişnuiţii tavernelor din port n-o puteau suporta decât fumând într-una tutun foarte tare. Dylath-Leen n-ar fi tolerat niciodată aceste trireme sumbre, dacă ar fi putut procura şi din altă parte rubine asemănătoare, dar în toată ţara viselor de pe Pământ nu a fost descoperită vreo mină care să producă asemenea nestemate.

  Populaţia cosmopolită a cetăţii Dylath-Leen trăncănea în voie în legătură cu toate acestea, în timp ce Carter aştepta răbdător plecarea vasului din Baharna, ce avea să-l poarte până pe insula pe care se înalţă Ngranek, piscul sculptat şi golaş. În tot acest timp, nu pierdu ocazia de a trage cu urechea, prin locurile frecventate de călătorii pasionaţi, la toate poveştile despre Kadath, oraşul nemărginirii fără viaţă, ori la cele despre o cetate miraculoasă cu pereţi de marmură şi fântâni argintii, ce putea fi zărită de pe o anumită terasă înaltă, la asfinţit. Nu află totuşi nimic referitor la acest subiect, deşi avu la un moment dat impresia că un negustor bătrân, cu uitătura piezişă, îl privi într-un mod extrem de ciudat atunci când îi pomeni despre nemărginirea fără viaţă. Acest om era renumit pentru faptul că făcea negoţ cu oribilele oraşe de piatră împrăştiate pe podişul pustiu şi îngheţat Leng, ţinut unde nici o fiinţă întreagă la minte nu se încumetă să se aventureze şi unde noaptea se pot zări în depărtare focuri demonice. Umbla chiar vorba că ar fi fost în legătură cu acel misterios mare preot cu faţa acoperită de o mască galbenă, ce trăieşte într-o preistorică mânăstire de piatră. Era, deci, foarte posibil ca un asemenea individ să aibă vagi relaţii cu fiinţele presupuse a trăi în nemărginirea fără viaţă, dar Carter se convinse rapid că era inutil să încerce să-l tragă de limbă.

  Trecând de zidul de bazalt pe care se înălţa marele far, sumbra triremă pătrunse în port, stranie şi învăluită în tăcere, răspândind o duhoare ciudată, pe care vântul din sud o împrăştie în întreg oraşul. Tavernele din port fură cuprinse de agitaţie şi nu după multă vreme negustorii mohorâţi, îmbrăcaţi în veşminte largi, cu turbane cocoşate şi picioare minuscule, coborâră hoţeşte pe mal, în căutarea bazarelor şi a giuvaergiilor. Carter îi observă cu atenţie şi, pe măsură ce întârzie cu privirea asupra lor, îi plăcu din ce în ce mai puţin de ei. Îi văzu, în cele din urmă, aducând pe pasarelă negri viguroşi din Parg şi făcându-i să urce pe ciudata triremă, şi se întrebă în ce ţări (dacă aceste ţări există cu adevărat) urmau să slujească aceste creaturi demne de milă.

  În cea de-a treia seară de la sosirea galerei, unul dintre aceşti negustori cu care nu te simţi deloc în largul tău să vorbeşti, i se adresă, surâzându-i stingherit şi dându-i de înţeles că auzise prin taverne despre cercetările lui Carter. Părea dornic să-i împărtăşească taine mult prea ascunse pentru a le face cunoscute în public, aşa că, deşi sunetul vocii sale era oribil şi insuportabil, Carter îşi dădu seama că nu putea să treacă cu vederea peste ceea ce ştia un călător venind de atât de departe. Îl rugă, atunci, să-i fie oaspete într-una din camerele ce se găseau la etajul hanului şi, pentru a-i dezlega limba, îi oferi ce-i mai rămăsese din vinul de la zoogi. Ciudatul negustor sorbi îndelung din acesta, dar continuă să surâdă netulburat, de parcă ar fi băut apă. Scoase apoi la iveală o sticlă de vin cu o formă ciudată, şi Carter constată că aceasta nu era altceva decât un rubin scobit pe dinăuntru şi şlefuit într-un mod atât de grotesc, încât nici nu poate fi descris în cuvinte. Îşi îmbie gazda cu vin şi, deşi nu luă decât o gură, Carter se simţi ca înghiţit de depărtări ameţitoare şi cuprins de febra unor jungle necunoscute. În tot acest timp, invitatul său nu conteni să surâdă din ce în ce mai larg, şi ultimul lucru pe care şi-l mai aminti Carter în timp ce aluneca în gol, rămase acest odios chip întunecat, schimonosit de un râs demonic. Îşi aminti, de asemenea, de un fenomen de nemărturisit ce se produse atunci când turbanul portocaliu, zguduit de acest acces de ilaritate epileptică, îi alunecă de pe frunte, descoperind unul din cele două puncte pe care se sprijinea. Îşi recăpătă cunoştinţa fiind asaltat de mirosuri oribile, în tenda de pe puntea unei ambarcaţiuni ce înainta cu o viteză neobişnuit de mare, lăsând mult în urmă miraculoasa coastă a Mării Sudului. Nu era legat, dar trei dintre posomorâţii negustori se ţineau, sarcastici, în apropierea lui, cu feţele schimonosite; imaginea excrescenţelor ascuţite pe care le acopereau turbanele lor straniu colorate, ca şi duhoarea ce pătrundea de pe sinistrul tambuchi îl aduseră din nou în pragul leşinului. Văzu lunecând pe lângă el împărăţiile şi cetăţile despre care îi vorbise odinioară adesea pe Pământ un tovarăş de vise (paznic de far în străvechiul Kingsport) şi recunoscu templele cu terase din Zak, focarul viselor uitate, săgeţile infamei Talarion, cetatea demonică cu mii de miracole, peste care domneşte idolul Lathie, grădinile carnale din Zura, ţara plăcerilor efemere, ca şi ţinuturile gemene de cristal, ce se unesc pentru a forma o arcadă strălucitoare ce apără portul Sona-Nyl, pământul binecuvântat de imaginaţie. După ce depăşi aceste ţinuturi bogate, vasul rău mirositor, a cărui viteză părea sporită de mişcările nefireşti ale vâslaşilor ascunşi în pântecele său, începu să zboare într-un mod ciudat. Înainte de căderea serii, Carter îşi dădu seama că omul de la cârmă nu urma altă direcţie decât cea spre Stâlpii de Bazalt din vest, dincolo de care gura lumii zice că s-ar afla Catheria, dar înţelepţii visători ştiu bine ca sunt doar poarta unei monstruoase cataracte, în care se revarsă toate oceanele lumii viselor, pentru a fi apoi absorbite de abisurile nefiinţei şi a fi proiectate de-a lungul spaţiului vid spre alte lumi, spre alte stele, până în inima înspăimântătorului neant exterior oricărui univers structurat, unde mormăie furios Azathoth, prinţul demonilor, în mijlocul haosului răsunând de bocăniturile şi şuieraturile Celorlalţi Zei prinşi în dans, fiinţe oarbe, mute, tenebroase şi fără simţire, al căror duh şi mesager este Nyarlathotep.

  Între timp, deşi cei trei negustori nu scoteau nici un cuvânt, Carter îşi dădu seama că fără îndoială aceştia erau în cârdăşie cu Ceilalţi Zei, care urmăreau să-l împiedice să-şi continue cercetările. În ţara viselor se ştie că Ceilalţi Zei au multe iscoade printre oameni şi că toate aceste iscoade, oameni sau mai puţin oameni, se supun bucuroase voinţei acestor lucruri oarbe şi lipsite de suflet, aşteptând ca în schimb să se bucure de protecţia oribilului lor mesager şi duh osândit, Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Carter trase concluzia că, după ce aflaseră despre temerarele sale cercetări, negustorii cu turbane au hotărât să îl răpească şi să îl predea lui Nyarlathotep, oricare ar fi fost darul fără nume ce li s-ar fi oferit în schimbul acestui serviciu. Carter nu reuşea să-şi imagineze cam pe unde se afla ţara acelor negustori, în ce colţ al universului nostru sau în ce înspăimântătoare spaţii exterioare, şi cu atât mai mult nu putea ghici în ce loc demonic de întâlnire vor da ochii cu Haosul Târâtor, pentru a-l preda şi a-şi primi recompensa. Înţelese, totuşi, că o fiinţă atât de asemănătoare oamenilor ca aceşti negustori n-ar fi îndrăznit să se apropie, străbătând vidul central şi fără formă, de Ultimul Tron al nopţii al demonului Azathoth.

  Odată cu lăsarea serii, negustorii începură să-şi lingă buzele nefiresc de mari, aruncând priviri înfometate. Unul dintre ei coborî şi aduse dintr-o cabină dosnică şi rău mirositoare o oală şi un coş cu vase. Se strânseră atunci împreună, trecându-şi unul altuia bucata de carne fumegândă, din care muşcară pe rând. Îi aruncară şi lui Carter o ciozvârtă, dar aspectul bucăţii de carne, forma şi dimensiunea acesteia îl scârbiră. Se albi şi mai tare la faţă şi, într-un moment când nu privea nimeni spre el, îşi aruncă porţia în mare. Se gândi atunci din nou la vâslaşii ascunşi în pântecele ambarcaţiunii şi la hrana lor suspectă, care îi încărca cu acea forţă nefirească, mult prea asemănătoare cu resortul unui mecanism.

  Se lăsase noaptea când galera trecu printre Stâlpii de Bazalt din vest şi vuietul Ultimei Cataracte se înteţi sinistru în faţa lor. Un val uriaş ţâşni deodată, acoperind lumina stelelor şi măturând puntea. Vasul se clătină, izbit de curenţii furioşi din abis. În acel moment, scoţând un şuierat ciudat, ambarcaţiunea îşi luă elan şi se prăbuşi în gol. Pradă unui acces de groază, ca într-un coşmar, Carter se simţi smuls de pe pământ, în timp ce marea navă tăcută se lansă în spaţiu, ca o cometă. Nu ştiuse niciodată până atunci ce lucruri întunecate şi informe se ascund, zboară, bâjbâie prin eter, schimonosindu-se şi aruncând priviri răutăcioase călătorilor ce trec, pipăind uneori cu labele lor lipicioase obiectele mişcătoare ce le trezesc curiozitatea. Acestea sunt nenumăratele larve ale Celorlalţi Zei. Ca şi aceştia, sunt oarbe, fără spirit, şi au un mod ciudat de a-şi potoli foamea şi setea.

  Această odioasă galeră nu se îndreptă, totuşi, spre acele depărtări de care se temuse Carter, ci îl văzu curând pe timonier apucând-o direct pe drumul spre Lună. Aceasta semăna cu un corn strălucitor care, dezvăluindu-şi craterele şi piscurile neprimitoare, se mărea pe măsură ce se apropiau de ea. Vasul naviga spre ţărmul Lunii, şi era clar că destinaţia sa era această regiune secretă şi misterioasă, opusă de o veşnicie Pământului; regiune pe care nici o fiinţă întru totul omenească nu a contemplat-o vreodată, în afară, poate, de visătorul Sniret-Ko. Pe măsură ce galera se apropia, aspectul Lunii văzută din preajmă se arăta deosebit de neliniştitor pentru Carter, căruia nu-i plăceau deloc forma şi volumul ruinelor surpate ici-colo. Templele moarte erau în aşa fel ascunse de munţi, încât nu putea să fi fost înălţate pentru slăvirea zeilor fireşti şi naturali şi o idee sumbră şi secretă, al cărei sens se refuza raţiunii, părea a fi ascunsă în simetria Coloanelor sfărâmate. Carter nici nu îndrăzni să se gândească la forma şi proporţiile străvechilor adepţi ce le înălţaseră.

  Când galera depăşi ţărmul şi începu să plutească, hoinărind parcă la voia întâmplării, pe deasupra unor ţinuturi pe care nici un om nu le văzuse până atunci, pătrunzând tot mai adânc în inima acestui peisaj bizar, începură să apară semne de viaţă şi Carter zări, în mijlocul câmpurilor de ciuperci albicioase cu forme groteşti, numeroase case largi, joase şi rotunde. Constată că aceste case nu aveau terestre şi le asemui în gând cu igluurile eschimoşilor. Aruncă o privire asupra valurilor uleioase ale unei mări leneşe şi înţelese că urma să călătorească din nou pe apă, sau cel puţin pe un lichid oarecare. Galera izbi suprafaţa lichidă cu un zgomot ciudat şi modul nefiresc de elastic în care valurile o primiră la sânul lor îl lăsă perplex pe Carter. Alunecau acum cu viteză mare. La un moment dat, au depăşit o altă galeră de aceeaşi formă cu a lor şi i-au interpelat pe ocupanţii acesteia, dar în rest această mare misterioasă rămase pustie sub cerul sumbru şi presărat cu stele, în ciuda soarelui arzător ce strălucea în înalturi.

  La orizont se ivi pentru o clipă o coastă de pământ acoperită de coline sfârtecate, mâncate parcă de lepră, şi Carter văzu curând apărând turnurile cenuşii şi prevestitoare de rău ale unui oraş. Felul în care acestea se înclinau şi se curbau, modul riguros geometric în care ele erau dispuse şi faptul că nu aveau nici o fereastră, îl tulburară profund pe prizonier, care regretă amarnic clipa de rătăcire în care băuse o înghiţitură din vinul ciudat oferit de negustorul cu turban ascuţit. În timp ce coloana se apropia şi duhoarea respingătoare a oraşului devenea tot mai puternică, Carter începu să vadă tot mai multe păduri pe colinele sfârtecate şi constată că arborii unora dintre ele semănau cu acel copac al Lunii ce se înălţa solitar în Pădurea Fermecată, din seva căruia îşi făceau zoogii vinul lor obscur.

  Carter putea să distingă acum chiar şi câteva siluete ce se agitau în faţa lor pe debarcaderele infecte şi, cu cât le distingea mai bine, cu atât îi era mai scârbă şi se temea de ele căci, cu toate că nu le vedea prea desluşit, era limpede că acestea nu erau oameni, ci nişte creaturi mari, lunecoase, alb-cenuşii, ce puteau să se dilate şi să se contracte după voie şi a căror formă obişnuită, aflată însă într-o continuă schimbare, aducea cu cea a unei broaşte râioase fără ochi, înzestrate cu un soi de ciudată masă vibratilă mărginită de două perechi de tentacule scurte roz şi de o mutră bestială şi teşită. Aceste fiinţe forfoteau pe chei transportând, cu o putere apropiată de cea a unui om, care un balot, care un cufăr. Unii săreau, când şi când, în câte o galeră, din care ieşeau apoi, ducând în labele din faţă nişte vâsle imense; alţii, apăreau din când în când, conducând câte o turmă de sclavi cu pasul greoi. Aceşti sclavi arătau, într-adevăr, aproape ca nişte fiinţe omeneşti: aveau guri mari şi semănau cu acei negustori care călătoreau pentru afaceri până la Dylath-Leen. Dar, fiindcă nu aveau nici turbane, nici papuci, nici veştminte, aceste turme de sclavi nu semănau prea mult cu oamenii. Cei mai viguroşi dintre ei, pe care un fel de supraveghetor îi pipăia pentru a le evalua calităţile, erau descărcaţi din vapoare şi băgaţi în cuşti zăvorâte cu grijă, pe care muncitorii le urcau în cele din urmă în căruţe încăpătoare, aflate în antrepozitele joase.

  Uneia dintre căruţe îi fură instalate hamurile şi porni la drum, dar lucrul care o trăgea era atât de respingător, încât Carter, chiar după ce văzuse monstruozităţile ce populau acele locuri, se simţi copleşit de dezgust. Din când în când, câte o mică turmă de sclavi purtând aceleaşi haine ca şi sumbrii negustori şi având turbane la fel cu ale acestora, era condusă la bordul unei trireme, fiind urmată de un echipaj numeros de fiinţe vâscoase în formă de broască râioasă: ofiţeri, mateloţi şi vâslaşi. Carter observă că acele creaturi aproape umane erau destinate muncilor celor mai umile şi care nu solicitau un efort fizic deosebit, cum ar fi cârmuirea vasului, gătitul, purtarea de negocieri cu pământenii sau locuitorii altor planete. Aceste creaturi probabil că erau extrem de potrivite pentru relaţiile cu Pământul, pentru că, atunci când erau îngrijit îmbrăcate şi încălţate şi aveau pe capete acele turbane, nu se deosebeau prin nimic de oameni. Mai mult, ele puteau să discute fără să se încurce în prăvăliile oamenilor. Totuşi, dacă se dovedea că sunt prea slabe sau bolnave, cea mai mare parte dintre ele erau debarcate, înghesuite în cuşti şi duse departe cu căruţele greoaie trase de acele făpturi misterioase. Din când în când, noi şi noi asemenea creaturi erau descărcate de pe vase şi puse în cuşti. Unele dintre ele aduceau mult cu fiinţele omeneşti, altele mai puţin, iar altele deloc. Carter îşi puse întrebarea dacă nu cumva şi o parte dintre sărmanii negri din Parg urmau să fie descărcaţi, puşi în cuşti şi transportaţi în interiorul ţinutului cu acele căruţe greoaie.

  Când trirema trase la cheiul unsuros, construit din roci spongioase, o hoardă de făpturi în formă de broască râioasă, desprinsă parcă dintr-un coşmar, se strecură în tambuchi şi două dintre ele îl înhăţară pe Carter şi îl târâră pe mal. Mirosul şi aspectul oraşului depăşeau orice închipuire. Carter reuşi să reţină doar imagini disparate: străzi pavate cu ţiglă, ganguri întunecoase, un abis infinit de ziduri cenuşii, verticale şi fără ferestre. În cele din urmă, îl îmbrânciră printr-o intrare scundă şi îl făcură să urce o scară interminabilă, cufundată în beznă. Lumina şi întunericul păreau să nu aibă nici o importanţă pentru aceste corpuri de broaşte râioase. Locul degaja un miros insuportabil şi, după ce-l lăsară singur, lui Carter nu-i mai ajunseră puterile decât pentru a inspecta, mai mult târându-se, camera în care fusese adus, încercând să-şi dea seama de forma şi dimensiunile acesteia. Odaia era circulară şi măsura cam 20 de picioare diametru.

  Începând din acea clipă, timpul încetă să mai existe pentru el. La intervale regulate, i se arunca mâncare în odaie, dar Carter nu se atinse de ea. Nu avea nici o idee în legătură cu soarta pe care i-o rezervaseră, dar presimţi că îl ţineau închis în aşteptarea sosirii lui Nyarlathotep Nesfârşitul, duh înspăimântător şi teribilul mesager al Celorlalţi Zei. În cele din urmă, după o succesiune nedefinită de ore şi zile, marea poartă de piatră se deschise larg şi îl scoaseră pe una din străzile luminate în roşu ale înfricoşătorului oraş. Era o noapte fără lună şi oraşul era scăldat de lumina torţelor ţinute de sclavi răspândiţi peste tot.

  Un fel de procesiune se formase în oribila piaţă din faţa intrării: zece fiinţe în formă de broască râioasă şi douăzeci şi patru de purtători de torţe cu formă aproape umană, unsprezece de fiecare parte, unul în faţă şi unul în spate. Pe Carter îl plasară la mijlocul aliniamentului, cinci fiinţe cu corp de broască râioasă stând în faţa lui, alte cinci în spate, iar câte un purtător de torţă cu formă aproape umană de o parte şi de alta a lui.

  Câteva broaşte râioase scoaseră la iveală, cu gesturi dezgustătoare, flaute cu incrustaţii de fildeş, din care începură să scoată sunete respingătoare. Coloana se puse în mişcare în ritmul acestei muzici infernale, de-a lungul străzilor netede şi, după ce străbătu sumbrele câmpuri de ciuperci obscene, începu să urce una din colinele domoale ce se ridicau în afara oraşului. Carter nu avea nici o îndoială că Haosul Târâtor îl aştepta pe unul dintre aceste povârnişuri înfricoşătoare, ori pe unul din acele podişuri blestemate. Tot ce îşi dorea era ca neliniştea aşteptării să-i fie curmată cât mai curând. Lamentaţiile acelor flaute nelegiuite îl scoteau aproape din minţi, şi ar fi dat Universul întreg pentru un singur sunet omenesc, dar acele fiinţe nu aveau voce, iar sclavii tăceau.

  Atunci, un sunet cunoscut răzbătu până la el prin întunericul împestriţat cu stele, strigăt ce venea dinspre colinele înalte şi piscurile abrupte din jur. Ecoul preluă şi amplifică acest strigăt în cor, purtându-l până la ceata de demoni ce-l ţinea prizonier. Era mieunatul pisicilor de la miezul nopţii, şi Carter îşi dădu seama că oamenii cumsecade pe care-i întâlnise prin cătune aveau dreptate atunci când povesteau în şoaptă că doar pisicile cunosc drumul spre văgăuna demonilor şi că cele mai bătrâne dintre ele ajung acolo sărind de pe acoperişurile cele mai înalte. De fapt, este de la sine înţeles că partea nevăzută a Lunii este ţinta lor, acolo vor ele să sară şi să ţopăie pe dealuri, conversând din când în când cu vechile umbre. Carter ascultă mieunatul lor amical şi familiar şi gândul îl duse departe de această coloană de fiinţe fetide, în mijlocul căreia se afla, spre căldura căminului, spre acoperişul înclinat şi ferestruicile luminate ale casei sale.

  Carter cunoştea în prezent aproape perfect limbajul pisicilor, aşa că nu-i fu greu să dea răspunsul cuvenit, chiar şi în acest înfricoşător loc al nimănui. Nu avu însă nevoie să strige, pentru că tocmai când deschise gura, pregătindu-se să o facă, îşi dădu seama că deja corul era foarte aproape de el. Văzu umbre sprintene ce se profilau în lumina stelelor şi mici siluete ce săreau, în rânduri strânse, de pe o colină pe alta. Semnalul de atac fusese dat, şi înainte ca mârşava procesiune să-şi dea seama ce se întâmplă cu ea, un nor de blănuri moi şi o falangă de gheare ucigaşe se abătu asupra lor ca o maree, ca o furtună. Sunetul de flaute se întrerupse şi noaptea se umplu de urlete. Formele aproape umane scoteau strigăte de agonie, pisicile scuipau şi mârâiau, doar fiinţele cu corp de broască râioasă mureau fără să scoată nici un sunet, în timp ce un puroi verzui şi puturos ţâşnea din trupurile lor, împroşcând ciupercile obscene şi lăţindu-se în bălţi oribile pe solul poros.

  Cât timp torţele mai luminară, Carter asistă la acest spectacol halucinant. Nu mai văzuse niciodată până atunci atâtea pisici strânse laolaltă. Erau de toate culorile: gri, albe, roşcate, tigrate, erau maidaneze sau de toate rasele: persane, tibetane, angora şi egiptene, iar furia atacului părea să le învăluie cu acea aură de sacralitate profundă şi inviolabilă ce le conferea odinioară, în templul lui Bubastis, un caracter divin. Săreau câte şapte deodată la gâtul uneia dintre acele creaturi aproape umane sau se înfigeau în râtul rozaliu, turtit, al uneia din acele forme de broască râioasă şi le târau cu sălbăticie până la câmpia plină de ciuperci unde, încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, le sfâşiau cu ghearele şi cu dinţii. Carter smulse o torţă din mâna unui sclav doborât, dar valurile credincioşilor săi apărători îl culcară curând la pământ. Stătu atunci nemişcat, întins cu faţa în jos în întunericul deplin, ascultând vuietul bătăliei, cântecele învingătorilor şi lipăitul înăbuşit al lăbuţelor prietenilor săi care, pe deasupra lui, se aruncau în învălmăşeală.

  Spaima şi oboseala îl făcură curând să închidă ochii, pe care îi redeschise mult mai târziu, pentru a fi martorul unei scene ciudate.

  Uriaşul disc strălucitor al Pământului – de treisprezece ori mai mare decât al Lunii, aşa cum o vedem noi – se ridicase, scăldând într-o lumină supranaturală peisajul lunar. O mare nesfârşită de pisici se aliniase într-o ordine desăvârşită pe întreaga suprafaţă a podişului sălbatic, ca şi pe crestele sfârtecate. Erau dispuse în rânduri concentrice, iar două-trei căpetenii ieşiră din rânduri şi veniră să-l lingă pe obraz şi să-i toarcă la ureche, încercând parcă să-i aline suferinţele. Din cadavrele broaştelor râioase şi ale sclavilor nu mai rămăsese aproape nimic. Iar lui Carter i se păru că zăreşte un ciolan, ceva mai departe, în spaţiul gol care îl despărţea de războinici.

  Carter conversa acum în dulcea limbă a pisicilor cu căpeteniile acestora şi află curând că vechea prietenie care îl lega de rasa lor le era bine cunoscută şi că reprezenta un subiect frecvent de discuţie în cadrul consiliilor pisiceşti. Departe de a scăpa neobservată, trecerea sa prin Ulthar fusese amplu comentată şi pisicile bătrâne îşi amintiră cum se aplecase el să le mângâie atunci când îi urmăreau îndeaproape pe zoogii furioşi ce aruncau priviri pofticioase unei pisicuţe negre. Îi amintiră, de asemenea, cum îl găzduise pe pisoiaşul venit să-l vadă la han, oferindu-i întreaga ospitalitate, şi cum îl ospătase dimineaţa cu o farfurie de smântână groasă. Bunicul acelui pisoiaş nu era altul decât căpetenia acestei armate. El zărise din vârful unei coline demonica procesiune, şi îl recunoscuse pe prizonier, prieten juruit al neamului său atât în ţara viselor, cat şi pe Pământ.

  Un miorlăit ascuţit răzbătu deodată de pe un pisc îndepărtat şi bătrâna căpetenie se întrerupse brusc. Era semnalul unuia din cercetaşi, postat pe vârful cel mai înalt al muntelui, pentru a supraveghea îndeaproape pe cel mai primejdios şi mai temut duşman al pisicilor de pe Pământ: enormele şi straniile pisici de pe Saturn, care, din anumite motive, nu au uitat farmecul părţii întunecate a Lunii noastre. Aceste feline au făcut un pact cu fiinţele demonice în formă de broască râioasă şi manifestă o ostilitate declarată faţă de pisicile pământene; de aceea, date fiind circumstanţele, întâlnirea cu acestea putea avea consecinţe extrem de grave.

  După o scurtă consfătuire a generalilor, pisicile se puseră în mişcare şi îl înconjurară pe Carter în rânduri strânse, pentru a-l proteja. Se pregăteau de marele salt prin spaţiu ce urma să le readucă pe înaltele acoperişuri din ţara viselor de pe Pământ. Bătrânul mareşal îl sfătui pe Carter să se lase purtat de rândurile strânse de săritori îmblăniţi, îl învăţă cum să sară în acelaşi timp cu aceştia şi cum să coboare lin atunci când vor ateriza. Se oferiră, de asemenea, să-l depună oriunde îi doreşte inima. Carter optă pentru Dylath-Leen, locul de unde pornise sumbra triremă, întrucât intenţiona ca, plecând din acest port, să navigheze spre Oriab şi, de acolo, să ajungă pe creasta sculptată Ngranek. Intenţiona, de asemenea, să avertizeze populaţia oraşului în legătură cu originea sumbrelor trireme şi să-i sfătuiască pe locuitori să nu mai întreţină nici un fel de relaţii cu acestea în cazul în care vor putea găsi, cu tact şi diplomaţie, modalitatea paşnică de a produce această ruptură. La un semnal, toate pisicile se prinseră graţios una de alta, purtându-şi prietenul prins strâns în mijlocul lor, în deplină siguranţă, în timp ce Nyarlathotep, Haosul Târâtor, îl aştepta într-o grotă obscură de pe versantul demonic al munţilor Lunii.

  În continuare, saltul pisicilor prin spaţiu se desfăşură foarte rapid şi, de această dată, Carter nu mai avu prilejul să vadă din nou imensele creaturi informe ce se ascund, umblă în voie şi se scufundă în abis, fiindcă era acoperit de prietenii săi. Înainte de a-şi da seama ce se întâmplă cu el, se trezi din nou în hanul din Dylath-Leen, în camera care-i era familiară, în timp ce pisicile tandre şi discrete ieşeau pe fereastră. Ultima plecă bătrâna căpetenie din Ulthar şi, în vreme ce Carter îi strângea laba la despărţire, îi spuse că bucata de drum ce-o mai despărţea de casă urma să o parcurgă pe spinarea unui corb. În zori, Carter află că trecuse o săptămână de la capturarea şi plecarea sa. Trebuia deci să mai aştepte preţ de două săptămâni vasul cu destinaţia Oriab. Carter folosi acest interval pentru a perora împotriva sumbrelor trireme şi a scopurilor lor josnice. Cea mai mare parte a locuitorilor oraşului i-au dat crezare, dar giuvaergiii puneau mult prea mult la inimă rubinele dolofane, pentru ca măcar unul dintre ei să promită serios că va întrerupe legăturile cu negustorii cu guri larg despicate. Niciunul dintre ei nu vru însă să admită că, dacă o nenorocire se va abate vreodată asupra oraşului, aceasta s-ar produce exclusiv din vina lor.

  După vreo săptămână, nava aşteptată ancoră în apropierea digului posomorât şi Carter constată cu uşurare că era vorba de o corabie cu echipajul alcătuit din oameni obişnuiţi. Flancurile corăbiei erau pictate, velele de culoare galbenă, iar căruntul căpitan era înveşmântat într-o robă de mătase. Era încărcat cu struguri parfumaţi, aduşi din interiorul Oriabului, delicate vase de lut ars frământate de olarii din Baharna şi stranii figurine sculptate din lava de pe Ngranek. Toate acestea au fost schimbate pe lână din Ulthar, pe ţesăturile cu reflexe irizate din Hatheg şi pe acel fildeş prelucrat pe celălalt mal al râului de către negrii din Parg. Carter aranjă cu căpitanul călătoria sa la Baharna şi află că traversarea urma să dureze o săptămână. Mai avea de aşteptat de asemenea încă o săptămână până ce aveau să plece, aşa că îşi petrecu ceasuri în şir discutând despre Ngranek cu acest căpitan, de la care avea să afle că puţini sunt cei care au văzut chipul de piatră care îl interesa atât de mult. Este adevărat că cea mai mare parte a călătorilor se mulţumesc să asculte legendele istorisite de bătrânii care culeg lavă sau sculptează figurine din acest material, iar la întoarcerea la căminele lor se laudă că au contemplat chipul de piatră. Căpitanul avea însă serioase rezerve în legătură cu posibilitatea ca un muritor de rând să fi izbutit vreodată să-l contemple şi să se fi întors viu de acolo, întrucât acest chip este sculptat pe un versant practic inaccesibil, vertical şi sinistru şi, mai mult, se şopteşte că aproape de Ngranek s-ar căsca grota în care îşi au bârlogul Nevolnicele Lighioane alte Nopţii. Căpitanul nu voia să insiste asupra descrierii exacte şi minuţioase a acestor lighioane nevolnice, fiindcă este cunoscut faptul că aceste jivine bântuie visele celor ce se gândesc prea mult la ele. Carter îl iscodi atunci în legătură cu Kadath oraşul necunoscut ce se înalţă în nemărginirea fără viaţă şi cu miraculoasa cetate a soarelui la asfinţit, dar bravul căpitan nici nu avea habar de toate acestea.

  Carter părăsi Dylath-Leen într-o dimineaţă foarte devreme, la ora refluxului şi admiră primele raze ale soarelui ce se înălţau deasupra turnurilor subţiri şi colţuroase ale acestui trist oraş de bazalt. Navigară două zile spre est, printre malurile verzi acoperite de coline domoale de care stau agăţate numeroase mici porturi de pescari, agreabile, cu acoperişuri şi coşuri din olane roşii, cu vechi debarcadere de vis, cu plaje pe care năvoadele stau întinse la uscat. A treia zi, o luară spre sud, curenţi mult mai puternici îi purtară spre larg şi, curând, uscatul nu se mai zări. În cea de-a cincea zi, marinarii au fost cuprinşi de nervozitate, iar căpitanul se scuză explicându-i că urmau să plutească pe deasupra zidurilor mâncate de alge şi coloanelor sfărâmate ale unei cetăţi scufundate, prea veche pentru ca cineva să-şi mai aducă aminte de ea. Când apa era limpede, în aceste adâncuri spectrale se puteau vedea mişcând o mulţime de umbre, pe care oamenii drept-credincioşi nu le aveau deloc la inimă. Recunoscu, între altele, că numeroase corăbii au dispărut în această regiune a marii, corăbii spre care fuseseră lansate o mulţime de apeluri atunci când fuseseră simţite în apropiere, dar care nu mai reveniseră niciodată.

  Noaptea următoare, apa fu foarte limpede, şi se putu vedea până la mare adâncime. Vântul era atât de slab, încât corabia aproape stătea pe loc, iar oceanul era deosebit de liniştit. Aplecându-se peste bastingaj, Carter zări un templu destul de mare arcuindu-şi bolta la o adâncime de mai multe braţe, şi în faţa lui o alee mărginită de sfincşi ce ducea spre ceea ce fusese odată o grădină publică. Delfinii jucăuşi intrau şi ieşeau dintre ruine; marsuinii apăreau stângaci ici-colo, urcând uneori până la suprafaţă şi sărind deasupra apei. Corabia se abătuse puţin din drum, aşa că acum se putea vedea că străfundul oceanului era acoperit de dealuri pe care se mai putea distinge cu claritate înşiruirea de străzi vechi, în pantă, şi pereţii surpaţi ai miriadelor de căsuţe.

  Suburbiile apărură rând pe rând, după care se zări o clădire mare, izolată pe o colină. Forma sa era mai puţin complicată decât a celorlalte şi, de asemenea, părea să se fi conservat într-o stare mai bună. Această clădire întunecată şi joasă se găsea în mijlocul unei pieţe. Era înconjurată de o curte pavată, având în fiecare dintre cele patru colţuri ale sale câte un turn, şi stranii ferestruici rotunde se iţeau cam peste tot. Părea construită din bazalt, deşi zidurile nu se prea vedeau, fiind acoperite aproape în întregime de alge. Aşa cum arăta, singuratic şi impunător pe acel dâmb îndepărtat, acest monument părea să fi fost un templu sau o mânăstire. Câţiva peşti fosforescenţi făceau să strălucească micile ferestre rotunde, de parcă acestea ar fi fost luminate din interior, aşa că Randolph nu-i condamnă prea tare pe mateloţi pentru teama lor superstiţioasă. Lumina cretoasă a Lunii dezgropă din adâncuri un straniu monolit înălţat în curtea centrală, şi Carter observă că de acesta era legat ceva. Graţie unui binoclu procurat din cabina căpitanului, reuşi să desluşească acel lucru legat de monolit – un marinar îmbrăcat încă într-o robă de mătase din Oriab, crucificat cu capul în jos şi cu ochii scoşi – aşa că se simţi uşurat atunci când briza care începuse să bată împinse corabia înainte, spre locuri mai sigure.

  În ziua următoare, salutară un vas cu pânze violete, ce făcea cursa spre Zar, în ţara viselor uitate, încărcat cu bulbi de crin de culori stranii. În seara celei de-a unsprezecea zile, ajunseră în dreptul insulei Oriab. Ngranek se înălţa în depărtare, sfârtecat şi acoperit de zăpadă. Oriab este o insulă foarte mare, iar portul său, Baharna, o cetate puternică. Cheiurile sunt de porfir, iar în spatele lor se ridică oraşul, aşezat pe mari terase de piatră. Străzile sunt străbătute pe deasupra de numeroase poduri ce leagă între ele casele înalte cu arcade ieşite mult în afară. Un vast canal subteran se varsă într-un tunel cu porţi de piatră, ce trece pe sub oraş, pentru a ajunge la lacul interior Yath. Pe malurile acestui lac îndepărtat, se înalţă ruinele primei cetăţi, al cărei nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. Când, seara, corabia intră în sfârşit în port, cele două faruri gemene din Thon şi Thal străluciră în semn de bun venit, în timp ce înapoia milioanelor de ferestre de pe terasele din Baharna se aprindeau în linişte lumini blânde, iar deasupra capetelor lor stelele începură să lucească, una câte una, în întuneric. Oraşul cu străzi în pantă semănă atunci cu o strălucitoare constelaţie suspendată undeva, între cerul plin de stele şi imaginea lor tremurătoare reflectată în oglinda mării liniştite.

  Când nava lor ajunse la chei, căpitanul îl invită pe Carter să locuiască în căsuţa sa de pe malul lacului Yath, situată în locul unde ultimele locuinţe din suburbia oraşului se înalţă pe o pantă blândă ce coboară spre lac. Soţia căpitanului şi slugile sale puseră înaintea călătorilor, spre marea lor desfătare, feluri de mâncare ciudate şi delicioase. De-a lungul zilelor următoare, Carter se interesă de toate zvonurile şi legendele legate de Ngranek, culegând informaţii din toate tavernele şi din toate locurile publice unde pot fi întâlniţi culegătorii de lavă şi sculptorii de figurine. Nu dădu în nici un chip de vreunul care să fi urcat panta înaltă sau care să fi văzut chipul de piatră.

  Ngranek este un munte dificil de escaladat, întrucât singura cale de acces spre el trece printr-o vale blestemată, şi în plus nici nu poţi fi prea sigur că Nevolnicele Lighioane ale Nopţii, despre care se spune că bântuie acele locuri, sunt doar o simplă născocire.

  Când căpitanul se întoarse la Dylath-Leen, Carter se mută într-o străveche tavernă, situată pe o alee în trepte din oraşul vechi, ce este în întregime construit din cărămizi şi de aceea seamănă cu vechile ruine de pe celălalt mal al râului Yath. Aici plănui ascensiunea piscului Ngranek şi puse cap la cap toate informaţiile obţinute de la culegătorii de lavă în legătură cu drumurile ce duceau spre culme. Proprietarul tavernei era foarte bătrân şi auzise povestindu-se atâtea legende, încât ajutorul său se dovedi de nepreţuit. El îl conduse chiar pe Carter într-una din camerele de la etaj şi îi arătă un desen grosolan, pe care un călător îl mâzgălise pe peretele de argilă într-o zi, în acea epocă îndepărtată când oamenii erau mai îndrăzneţi şi mai dispuşi să urce panta spre Ngranek. Bătrânul cârciumar aflase de la străbunicul său care, la rândul său, ştia de la propriul său străbunic, că acel călător care a gravat desenul pe perete escaladase vârful Ngranek şi contemplase chipul sculptat, pe care l-a desenat apoi pe perete, tocmai pentru ca şi alţii, la rândul lor, să-l poată vedea. Carter avea însă îndoieli serioase în acest sens, căci trăsăturile cam din topor fuseseră schiţate în grabă, într-o manieră grosolană şi mai ales erau împodobite cu o serie de amănunte de cel mai prost gust: coarne, aripi, gheare şi cozi răsucite.

  După ce stoarse de informaţii toate tavernele şi locurile publice din Baharna, Carter închirie o zebră şi, într-o bună dimineaţă, o porni la drum de-a lungul râului Yath, pentru a ajunge în acel ţinut din inima Oriabului în care se înălţa masa stâncoasă a piscului Ngranek. La dreapta sa se întindeau coline durdulii, livezi încărcate de rod şi mici ferme strălucind de curăţenie, toate amintindu-i de câmpia mănoasă ce se întinde de-a lungul râului Skai. Odată cu lăsarea serii, ajunse deja în vecinătatea acelor ruine străvechi ce se află în cel mai îndepărtat punct locuit de pe malul râului Yath. Deşi bătrânii culegători de lavă îl avertizaseră să nu înnopteze în acele locuri, îşi priponi zebra de un stâlp ciudat, la adăpostul unui zid şubred şi îşi întinse pătura într-un ungher ferit, sub sculpturile pe care nimeni nu a reuşit să le descifreze vreodată. Se făcu covrig, acoperindu-se cu o a doua cuvertură, căci nopţile sunt reci în Oriab şi când, după ce se trezi o dată, avu impresia că simte aripile unei insecte atingându-i obrazul, îşi trase pătura peste cap şi adormi în pace, până ce fu trezit de cântecul păsărilor Magah, ascunse într-o tufă aflată ceva mai departe. Soarele tocmai se înălţa deasupra coastei de deal pe care se găseau fundaţii primitive, ziduri de cărămidă veche, stâlpi brăzdaţi de crăpături şi postamente antice, ce se întindeau până departe, dincolo de malurile pustiite ale râului Yath. Carter îşi căută zebra pe care o priponise în ajun şi fu cuprins de o mare uimire când o găsi prăbuşită lângă stâlpul de care o legase, uimire ce se preschimbă în durere atunci când observă că blândul animal zăcea mort, tot sângele lui fiind supt printr-o ciudată rană făcută în dreptul gâtului. Lucrurile lui Carter erau risipite în dezordine, mai multe fleacuri strălucitoare dispăruseră şi urmele unor picioare palmate, pe care nu reuşi să le identifice cu nici un chip, rămăseseră întipărite în praful ce acoperea solul din jur. Relatările şi recomandările culegătorilor de lavă îi reveniră în minte, odată cu amintirea straniei atingeri mângâietoare pe care o simţise pe obraz în cursul nopţii. Îşi încărcă bagajul pe umeri şi o porni la drum, nu fără a încerca un fior atunci când, trecând printre ruine, ajunse în dreptul unei deschizături de la baza zidului unui vechi templu, prin care zări un şir de trepte ce coborau undeva, dedesubt.

  Drumul urca acum pe coama unui deal, străbătând un ţinut mai sălbatic şi parţial împădurit. Zărea doar colibele cărbunarilor şi terenurile culegătorilor de răşină. Aerul era încărcat de miresme ce te ungeau la suflet şi păsările Magah cântau vesel, iar penajul lor în şapte culori strălucea în bătaia soarelui. Spre seară, ajunse în locul pe unde se întorceau culegătorii de lavă, cu sacii plini. Se instală în apropierea lor, ascultându-le cântecele şi le surprinse şoaptele în legătură cu dispariţia unuia dintre tovarăşii lor. Acesta urcase foarte sus pe un munte, pentru a ajunge la o bucată foarte mare şi foarte frumoasă de lavă, iar la căderea serii nu se mai întorsese în mijlocul camarazilor lor. Când porniseră, a doua zi, în căutarea lui, tot ce mai găsiseră din el fu doar turbanul, deşi nu exista nici un indiciu că s-ar fi prăbuşit de pe stânci. Nu şi-au împins mai departe cercetările, căci cei mai bătrâni dintre ei hotărâseră că acestea ar fi fost zadarnice. Nimeni nu reuşeşte să mai găsească ceva în urma nevolnicelor lighioane ale nopţii, deşi existenţa lor este incertă şi pare a ţine mai mult de domeniul închipuirii. Carter îi întrebă dacă nevolnicele lighioane ale nopţii sug sângele, dacă sunt atrase de obiecte strălucitoare şi dacă lasă urme de palmipede, dar bieţii oameni scuturară cu înverşunare din cap şi părură a fi înspăimântaţi de aceste întrebări. Când văzu că au amuţit cu totul, Carter renunţă să-i mai iscodească şi se retrase în culcuşul său, pentru a se ghemui sub pătură.

  Ziua următoare, Carter se trezi în acelaşi timp cu culegătorii de lavă şi îşi luă rămas bun de la ei, pentru că aceştia intenţionau să călărească spre vest, în timp ce el, urcat în spatele unei zebre pe care i-o vânduseră, avea să o ia spre est. Decanul lor de vârstă îi dădu binecuvântarea şi îl avertiză să nu urce prea sus pe Ngranek. Carter îi mulţumi din adâncul sufletului pentru recomandări, fără ca acestea să-l clintească din hotărârea sa. Dimpotrivă, simţea că trebuia să-i găsească cu orice preţ pe zeii necunoscutei Kadath, pentru a afla de la aceştia mijlocul de a ajunge la miraculoasa cetate sculptată scăldată în lumina asfinţitului. După un lung urcuş de-a lungul colinei, ajunse către miezul zilei în două vechi aşezări cu case de cărămidă, părăsite de muntenii care, odinioară, au trăit în imediata vecinătate a piscului Ngranek şi a sculpturilor tăiate în lava sa moale. Aceştia locuiseră aici până în vremea străbunicului bătrânului cârciumar, până când au simţit că prezenţa lor acolo nu era pe placul anumitor forţe obscure. Înălţaseră case până în vârful muntelui, dar cu cât erau mai multe case, cu atât mai mulţi oameni dispăreau, în mod misterios, până în zori. Hotărâră, în cele din urmă, să emigreze din acele locuri care păreau a fi bântuite noaptea de duhuri necurate, aşa că au coborât cu toţii până pe malul mării, pentru a se stabili într-un cartier din Baharna. Aici îşi deprinseră urmaşii cu meşteşugul străvechi al modelării lavei, pe care aceştia îl practică şi în prezent. Din gura urmaşilor acestor exilaţi din munţi auzise Carter cele mai multe povestiri despre Ngranek, în cursul investigaţiilor sale prin străvechile taverne din Baharna.

  În timp ce Carter se lăsa furat de toate aceste gânduri, panta abruptă şi sfârtecată a Ngranekului se estompa tot mai mult, înghiţită progresiv de înalturi, pe măsură ce se apropia de vârf. Trecu mai întâi printre nişte copaci rari, se strecură apoi printre tufe firave, pentru ca până la urmă să-i rămână de străbătut doar o înspăimântătoare întindere de piatră goală, un pustiu străjuit de stânci acoperite de gheaţă şi de zăpezi veşnice, ale căror forme spectrale se înălţau până la nori. Carter putea acum să distingă crevasele şi asperităţile pietrelor întunecate, spectacol puţin încurajator pentru cel care îşi lua inima în dinţi spre a se încumeta să înceapă escaladarea piscului. În unele locuri, şuvoaie de lavă solidificată şi de piatră vulcanică acopereau panta şi colţurile de stâncă ieşite în afară. Cu douăzeci şi patru de eternităţi în urmă, chiar mai înainte ca Zeii să fi dansat pe piscul său ascuţit, acest munte scuipa foc şi răsuna de bubuitul tunetelor subterane. Acum se înălţa tăcut şi sinistru, ascunzând pe unul dintre versanţii săi statuia gigantică şi secretă evocată în legende. Pe undeva pe aproape, se căscau caverne sinistre, ce puteau fi goale şi nelocuite, dar care puteau la fel de bine să adăpostească în bezna lor de nepătruns lucruri oribile, ale căror forme nu puteau fi nici măcar bănuite.

  Stejari piperniciţi, arbori calcinaţi, sfărâmături de rocă, bucăţi de lavă şi de piatră vulcanică acopereau solul, până la poalele vârfului Ngranek. Ici-colo, se zăreau urmele mai proaspete ale focurilor aprinse de culegătorii de lavă. Se vedeau şi câteva altare grosolane, ce fuseseră probabil înălţate tot de către aceştia, fie pentru a implora bună voinţa Marilor Strămoşi, fie pentru a alunga duhurile a căror prezenţă o presimţiseră parcă în vis, atunci când străbătuseră trecătorile, cavernele şi labirinturile înaltului Ngranek. Seara, Carter ajunse în locul unde se înălţa cel din urmă morman de cenuşă şi se opri în dreptul acestuia pentru a înnopta, priponindu-şi zebra de un copăcel şi înfăşurându-se cu grijă în pătură înainte de a adormi. Un voonith huhură toată noaptea într-un smârc nevăzut, dar Carter nu se mai temea de acest înfricoşător amfibian, de când aflase că niciunul dintre ei nu îndrăznea să se apropie de meterezele Ngranekului.

  Carter îşi începu lungul urcuş odată cu răsăritul soarelui, însoţit de zebra sa, atât timp cât animalul reuşi să-l urmeze cu folos. Atunci când versantul deveni prea abrupt, îl legă de un arbore calcinat şi continuă să se caţere singur, mai întâi prin pădurea unde ruinele vechilor aşezări se surpau în luminişuri, năpădite de vegetaţie, apoi călcând pe iarba tare, presărată ici-colo cu tufe plăpânde.

  Când panta deveni extrem de înclinată, iar peisajul de-a dreptul ameţitor, regretă că ieşise de la adăpostul copacilor. Ulterior, de fiecare dată când se întorcea să privească în urmă, distingea întreaga panoramă a şesului ce se întindea la picioarele lui: colibele părăsite ale sculptorilor de figurine, pâlcurile de arbori răşinoşi, bivuacurile culegătorilor de răşină, pădurile unde îşi au cuibul şi îşi înalţă cântul păsările prismatice Magah şi, undeva departe, zări chiar malurile înceţoşate ale râului Yath şi vârfurile acelor vechi ruine interzise, al căror nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. În curând, socoti că era mai sănătos să nu mai privească în jos, şi continuă să se caţere până ce tufele deveniră foarte rare şi, în afara smocurilor de iarbă, nu mai avu de ce să se agaţe.

  Porţiunile de sol deveniră foarte rare, fiind acoperite de plăci de stâncă goală sau de crevase în care apărea, din când în când, câte un cuib de vulturi. În cele din urmă, nu mai rămase nimic altceva decât peretele de stâncă, neted ca-n palmă, astfel încât chiar dacă deocamdată nu exista pericolul de a fi măturat de vânt, era extrem de dificil să urce mai departe. Ridicăturile de teren, asperităţile şi colţurile de stâncă îi fură de mare ajutor, şi se simţi încurajat atunci când dădu de urmele lăsate de un culegător de lavă, care-i dădea de ştire în felul acesta că şi alte creaturi umane trecuseră pe acolo înaintea lui. Mai sus, prezenţa omului se manifesta prin existenţa unor locuri de prins cu mâinile şi de sprijinit picioarele, cioplite în stâncă exact la distanţa potrivită, ca şi a unor săpături, arătând locurile unde fuseseră găsite bucăţi frumoase de lavă. O cornişă îngustă fusese creată artificial, cu scopul de a permite accesul la un filon extrem de bogat, situat în dreapta, destul de departe de traseul principal. Carter se aventură o dată sau de două ori să arunce o privire împrejur, şi rămase stupefiat de imensitatea peisajului ce se întindea sub el. Putea să vadă întreaga insulă, până pe costa unde se găseau terasele de piatră ale oraşului Baharna, ca şi fumurile caselor învăluite de vrajă datorită distanţei. Dincolo de port, se întindea Marea Sudului, nemărginită şi doldora de taine.

  Până atunci, înaintase mai mult în zigzag, astfel încât versantul sculptat al muntelui rămăsese ascuns privirilor sale. Carter zări atunci o ieşitură care, urcând spre stânga, părea să ducă în direcţia pe care voia să o urmeze. O luă pe acolo, sperând că ieşitura se prelungeşte. Cam după zece minute, constată că, într-adevăr, nu era vorba despre o fundătură, ci de un drum ce ducea spre o boltă care, dacă nu era spartă sau nu se întrerupea brusc, ar fi trebuit să-l ducă, la capătul unei ascensiuni de câteva ceasuri, până pe acel versant necunoscut dinspre sud, ce străjuieşte stâncile devastate şi blestemata vale de lavă. Sub el se întindea acum un cu totul alt ţinut, mai pustiu şi mai sălbatic decât locurile pe care le străbătuse anterior. Versantul era, de asemenea, puţin diferit, fiind străpuns de caverne şi găuri ciudate, aşa cum nu mai întâlnise pe drumul pe care îl urmase până atunci. Unele se căscau deasupra, altele dedesubt dar toate dădeau spre piscuri imposibil de escaladat. Aerul era acum foarte rece, dar ascensiunea era atât de dificilă, încât nu-i mai păsa de asta. Îl sâcâia doar faptul că aerul devenea din ce în ce mai sărac în oxigen, şi se gândi că poate tocmai această lipsă de oxigen îi făcuse pe ceilalţi călători să-şi piardă capul şi stătea la originea zvonurilor şi povestirilor ciudate legate de slutele lighioane ale nopţii, povestiri care le-au servit pentru a explica dispariţia căţărătorilor înghiţiţi, fără îndoială, de abisurile de sub trecătorile primejdioase. Aceste poveşti nu-l impresionaseră prea mult, dar totuşi îşi luase cu el un iatagan zdravăn, pentru orice eventualitate. Toate celelalte gânduri ale sale deveniră secundare şi dispărură în faţa dorinţei de a zări chipul sculptat care-l putea, în sfârşit, pune pe urmele zeilor ce domnesc în necunoscuta cetate Kadath. După o vreme, ajunse la gheţarul răsucit ce acoperea piscul şi, ocolind cu totul Ngranekul, ajunse pe versantul său invizibil şi descoperi în străfundurile prăpăstiilor infinite ce se căscau sub el stâncile şi abisurile sterpe inundate de lavă – dovada mâniei de odinioară a Marilor Strămoşi. Un imens val de pământ se rostogolea spre sud dar, cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici un fum, nici o urmă de verdeaţă, totul era mort şi pustiu şi parcă fără sfârşit. Marea nu se vedea nicăieri din acea parte, căci Oriab este o insulă de mari dimensiuni. Numeroase grote întunecoase şi crevase stranii se deschideau în pereţii abrupţi, dar niciuna nu era accesibilă. O ieşitură imensă îl împiedica acum să vadă vârful, şi Carter se temu pentru o clipă ca aceasta să nu fie de netrecut. Singur pe stânca nesigură, măturată fără încetare de vânt, singur la atâtea mile deasupra pământului, aflat între spaţiu şi moarte, pe de o parte, şi pereţii abrupţi şi alunecoşi, pe de altă parte, Carter resimţi pentru o clipă spaima care îi face pe oameni să se ţină cât mai departe de versantul nevăzut al piscului Ngranek. Nu se mai putea întoarce, căci soarele era deja prea jos. Dacă nu exista o trecere spre vârf, noaptea urma să-l surprindă chircit în acea despicătură, şi până în zori probabil că va dispărea.

  II.

  Exista totuşi o trecere, pe care Carter o zări la momentul oportun. Doar un visător se putea folosi de acele prize aproape imperceptibile, dar ele îi fură suficiente. După ce depăşi stânca ieşită în afară, ascensiunea i se păru mai puţin anevoioasă, căci topirea unui gheţar lăsase liberă o vastă porţiune de pământ bătătorit şi denivelat. O prăpastie se prăbuşea vertical, în stânga sa, din înălţimi necunoscute în adâncuri insondabile şi, chiar deasupra lui, dar prea departe pentru a putea răzbate până la ea, se deschidea gura întunecată a unei peşteri. În faţa sa, muntele se încovoia din afară înăuntru suficient de mult pentru a-i permite să se sprijine şi să-şi tragă sufletul.

  După frigul care-l cuprinse brusc, îşi dăduse seama că ajunsese în preajma crestelor acoperite cu omăt şi îşi înălţă privirea pentru a vedea dacă nu se zărea cumva piscul strălucitor, scânteind în bătaia ultimelor raze de soare. Zăpada de pe înălţimi acoperea cu siguranţă o suprafaţă incalculabilă, de mii de picioare, în timp ce chiar deasupra piscurilor înzăpezite se detaşa o stâncă enormă, mult ieşită în afară, asemănătoare celei pe care tocmai o depăşise, o stâncă al cărei mândru contur fusese fixat o dată pentru totdeauna. Când, agăţându-se de perete, izbuti în sfârşit să aibă în faţa ochilor această stâncă ascuţită, scoase un strigăt de admiraţie înfricoşată, căci masivul titanic nu mai avea forma pe care o săpaseră ploile şi vântul în piatra născută odată cu Pământul, ci strălucea în lumina asfinţitului, purpuriu şi copleşitor, dezvăluind trăsăturile cioplite în piatră şi albite de vreme ale unui zeu.

  Acest chip, incendiat de lumina apusului, strălucea înfricoşător şi necruţător, atât de uriaş încât nu putea fi măsurat nici cu mintea, aşa că Randolph înţelese imediat că nu mâna omului cioplise această efigie. Era un zeu creat de zei, iar privirea sa trufaşă şi impunătoare îl strivea pe cel ce-o iscodea. Gura lumii pomenea ceva despre aspectul său straniu, asupra căruia nu te puteai înşela, şi Carter constata acum că aşa şi era, căci aceşti ochi oblici şi înguşti, aceste urechi cu loburile alungite, acest nas fin şi această bărbie ascuţită indicau o seminţie ce nu putea fi a oamenilor, ci era, cu siguranţă, cea a zeilor.

  Înfricoşat, deşi acesta era spectacolul pe care şi-l dorise, se agăţă de primejdiosul său cuib de vultur: există în trăsăturile zeilor mai mult miraculos decât ai putea bănui şi, atunci când aceste trăsături aparţin unui chip mai uriaş decât un întreg templu, sculptat de mâini divine în lava întunecată, ce te striveşte cu privirea din liniştea eternă a înălţimilor, miraculosul este atât de puternic, încât nimeni nu i se poate împotrivi.

  La aceasta se adăuga, în acest caz, şi miraculosul recunoaşterii, căci în pofida hotărârii sale de a cerceta ţara viselor în căutarea celor a căror asemănare cu acest chip de piatră i-ar fi putut da de gol ca fiind fii ai zeilor, acum îşi dădea seama că acest lucru nu mai era necesar. Uriaşul chip de piatră cioplit în munte nu i se părea chiar străin, îi dibuia înrudirea cu acei oameni pe care îi întâlnise adesea în tavernele din portul Celephais, portul din Ooth-Nargai, dincolo de dâmburile Tanariei şi care este guvernat de regele Kuranes, pe care Carter îl cunoscuse odinioară, în lumea treziei. În fiecare an, marinari cu chipuri asemănătoare, veneau din nord pentru a-şi schimba onixul cu jadul sculptat, filşii de aur şi micuţele păsări roşii din Celephais. Acum îi devenise evident că aceştia nu puteau fi decât semi-zeii pe care îi căuta. Ţara lor probabil că se întinde la graniţele nemărginirii fără viaţă, acolo unde se înalţă Kadath, cetatea necunoscută, cetatea de onix a Marilor Strămoşi. Trebuia, deci, să se ducă la Celephais, oraş situat foarte departe de insula Oriab, şi a cărui poziţie îl obliga să se întoarcă la Dylath-Leen şi de acolo să urce din nou pe firul apei până la podul din Nir, ce se întinde peste râul Skai pentru ca, în sfârşit, să străbată din nou Pădurea Fermecată a zoogilor. După aceea, drumul său urma să o ia spre nord, de-a lungul grădinilor ce mărginesc Ukranos, până la spirele aurite ale Thranului, de unde ar fi putut lua unul din galioanele ce traversează regulat Marea Cereneriană.

  Întunericul se îngroşa de acum şi, în umbra nopţii, uriaşul chip cioplit căpătă un aspect încă mai înfricoşător. Noaptea îl prinse pe explorator stând cocoţat pe cornişă: datorită întunericului, nu putea nici să urce, nici să coboare, ci doar să stea în capul oaselor şi să tremure până la ziuă, agăţat de platforma îngustă, rugându-se să nu adoarmă, cuprins de spaima că în somn ar putea să slăbească priza şi să se prăbuşească în gol mii de metri, izbindu-se de stâncă şi de ascuţiţii colţi de piatră din valea blestemată. Stelele răsăriră în neantul nopţii, mesager al morţii, împotriva căruia nu putea face nimic altceva decât să se agaţe de stânci şi să se ţină cât mai departe de prăpastia nevăzută. Înainte de a fi înghiţit cu totul de întuneric, mai avu timp să vadă un condor năpustindu-se în prăpastia din stânga sa, apropiindu-se de grota la care el nu putea ajunge şi îndepărtându-se, apoi, de gura acesteia, ţipând. Aceasta urma să fie ultima imagine pe care o mai păstră din lumea terestră.

  Brusc, fără ca vreun sunet să-l fi avertizat de apropierea unei mâini nevăzute prin întuneric, Carter simţi cum iataganul îi era smuls hoţeşte din cingătoare. O clipă mai târziu îl auzi sub el, izbindu-se de stânci, şi i se păru că distinge între el şi Calea Lactee silueta subţire şi înfricoşătoare a unui lucru dăunător, cu coarne, coadă şi aripi de liliac. În stânga sa, alte lucruri asemănătoare începură să acopere cerul, de parcă o ceată de entităţi nedesluşite ar fi ieşit din acea grotă inaccesibilă ce se căsca în peretele prăpastiei, bătând fără zgomot din aripi în noapte. Un fel de braţ de cauciuc îngheţat îl înşfăcă atunci de gât, altul de picioare, se simţi ridicat şi răpit în spaţiu. O clipă mai târziu, stelele dispărură şi Carter înţelese că nevolnicele lighioane ale nopţii îl luaseră prizonier.

  Acestea îl purtară, cu răsuflarea tăiată, până la peştera ce se căsca în peretele prăpastiei, iar apoi printr-un labirint monstruos. Când se zbătea, aşa cum făcuse la început în mod instinctiv, îl ciupeau cu sălbăticie. Lighioanele nu scoteau nici un sunet, aripile lor, asemănătoare unor membrane, mişcându-se fără zgomot. Erau cumplit de reci, de umede şi de lunecoase, iar labele lor îi frământau carnea într-un mod îngrozitor. În curând, se lăsară să cadă în prăpăstii fără număr, într-un oribil vârtej ameţitor, răscolind aerul sepulcral, a cărui umiditate te îmbolnăvea. Carter înţelese că ele se azvârleau în ultimul maelstrom al terorii şi nebuniei demonice. Urlă de mii şi mii de ori dar, de fiecare dată când o făcea, labele negre îl ciupeau cu rafinament. Văzu atunci, de jur împrejur, un fel de fosforescenţă cenuşie, şi ghici că ajunseseră în acea lume interioară a ororii subterane, despre care pomenesc în mod vag unele legende, lume ce nu este luminată decât de un palid Foc Mort şi unde se află bârlogul vampirilor, ascuns în inima pământului şi învăluit în aburii începuturilor.

  Văzu, în sfârşit, departe sub el, crestele cenuşii şi ameninţătoare ale unor înălţimi pe care le recunoscu – erau fabuloasele piscuri ale munţilor Throk; aceste piscuri se înalţă cumplite şi sinistre în întunericul bântuit din adâncurile veşnice, acolo unde lumina soarelui nu pătrunde nicicând. Munţii aceştia ajung până la înălţimi pe care omul nici nu şi le poate imagina, străjuind văile înfricoşătoare în care se târăsc şi îşi sapă vizuinile dholii. Carter prefera totuşi să contemple acest peisaj înfricoşător, decât să aibă în faţa ochilor lighioanele ce-l luaseră prizonier: negre arătări respingătoare şi groteşti, având o epidermă lucioasă şi unsuroasă ca a balenelor, cumplite coarne curbate unul spre celălalt, aripi de liliac din care bat fără zgomot, labe scunde cu care te înhaţă şi cozi păroase pe care le leagănă permanent. Dar cel mai rău era faptul că nu vorbeau niciodată, nu râdeau niciodată, fiindcă erau lipsite de feţe care să le îngăduie să aibă o expresie, având în locul lor simple pete albe, sugestive. Nu erau în stare decât să înhaţe, să zboare şi să ciupească, fiindcă acesta este destinul Nevolnicelor lighioane ale nopţii.

  Haita se lăsă ceva mai jos, zburând acum înconjurată de piscurile albicioase şi masive ale munţilor Throk şi astfel Carter putu distinge limpede că nici o plantă nu creştea în acea penumbră veşnică, pe impresionantul şi austerul bloc de granit. Mai jos, Focurile Moarte fură stinse de curenţii de aer şi se trezi înconjurat de bezna veşnică a haosului, străpunsă doar undeva, sus, de piscurile sfâşiate, asemănătoare unor gnomi. Nu după multă vreme, până şi piscurile dispărură în depărtare şi rămase numai vântul ce purta până la ei umezeala din peşterile adânci. Nevolnicele lighioane ale nopţii se aşezară atunci pe un sol presărat cu lucruri nevăzute, ce păreau a fi grămezi de oase. Îl abandonară pe Carter în întunericul văii, căci sarcina lor, în calitate de paznici ai piscului Ngranek, era să-l aducă până aici. Odată datoria împlinită, îşi luară zborul fără zgomot, iar lui Carter îi fu imposibil să le urmărească cu privirea: până şi piscurile muntelui Throk dispăruseră în beznă. Rămaseră doar noaptea, oroarea, tăcerea şi oasele.

  Era acum sigur că se afla în valea Pnoth, acolo unde se târăsc şi scormonesc solul enormii dholi, dar nu ştia la ce să se aştepte din partea lor, căci nimeni, niciodată, nu a dat cu ochii de un dhol sau nici măcar n-a încercat să-şi imagineze aspectul acestora. Tot ce se ştie despre dholi este faptul că fac un zgomot surd atunci când înaintează printre munţii de oseminte şi că scot un sunet slab atunci când se furişează în preajma cuiva. Nu pot fi văzuţi, pentru că se târăsc doar la adăpostul întunericului. Carter nu avea nici un chef să-i întâlnească, aşa că ciuli urechile pentru a surprinde orice sunet venind dinspre oseminte. Chiar şi ajuns în aceste locuri înspăimântătoare, tot avea un plan şi un ţel, căci printre cei mulţi cu care se întâlnise şi pe care îi iscodise fusese şi un om pentru care ţinutul Pnoth nu era chiar necunoscut. Pe scurt, acesta îi spusese că această regiune reprezintă locul unde toţi vampirii din lumea noastră îşi aruncă rămăşiţele festinurilor şi că, dacă avea puţin noroc, putea ajunge la stânca imensă, mai înaltă chiar şi decât piscurile muntelui Throk, ce marchează graniţa domeniului vampirilor. Mormanul de oase risipite urma să-i arate drumul şi, odată ajuns la acea stâncă, putea să cheme un vampir pentru a-l ajuta să coboare scara căci, oricât ar părea de ciudat, un straniu jurământ îl lega de aceste înfricoşătoare creaturi.

  Un om pe care-l cunoscuse la Boston – un pictor cu o operă ciudată, ce avea un atelier secret situat pe o alee din apropierea unui cimitir – se împrietenise cu vampirii, iar aceştia îl învăţaseră să înţeleagă până şi cel mai simplu dintre respingătoarele lor borborisme. În cele din urmă, acel om dispăruse şi, chiar dacă Randolph Carter nu avea în nici un fel siguranţă de a-l regăsi aici, putea totuşi utiliza pentru prima oară, în lumea visului, experienţa tristei vieţi pe care pictorul o dusese odinioară pe Pământ, în îndepărtata Anglie. Se simţea, în orice caz, mai capabil să convingă un vampir cât se poate de vizibil să-l scoată în afara Pnothului decât să dea cu ochii de un dhol invizibil.

  Carter porni la drum prin întuneric şi grăbi pasul atunci când i se păru că aude ceva foşnind prin grămada de oseminte. După un timp, se lovi de un perete de piatră şi aprecie că ajunsese la poalele unuia din piscurile muntelui Throk. Atunci îi ajunse la urechi, purtat de curenţii de aer din înălţimi, un vacarm asurzitor, ce-i întări convingerea că se afla chiar în dreptul stâncii vampirilor. Nu era prea sigur că s-ar fi putut face auzit din străfundul acelei văi adânci de mai multe mile, dar îşi aminti că de fapt lumea interioară se conduce după legi stranii. De îndată ce se opri, fu lovit de un os atât de greu, încât nu putea fi vorba decât despre un craniu şi, convingându-se astfel că se afla în vecinătatea stâncii fatale, înălţă către ceruri, cât se pricepu el mai bine, acel borborism ce este strigătul de chemare al vampirilor.

  Strigătul se înălţa încet, încet, aşa că trebuia să aştepte un timp până la primirea unui răspuns. Acesta sosi, în sfârşit, spunându-i că o scară de frânghie urma să ajungă până la el. Aşteptarea fu plină de nelinişte, căci se întreba încordat dacă nu cumva strigătul său îi pusese în mişcare pe dholii din grămada de oseminte. Într-adevăr, după puţină vreme, auzi destul de departe un fâşâit nedesluşit care, pe măsură ce se apropia, îl stingherea din ce în ce mai mult, căci nu voia să se îndepărteze de locul unde urma să fie coborâtă scara. Această tensiune deveni aproape de neîndurat şi, cuprins de panică, Randolph Carter fu gata să bată în retragere, când o izbitură înfundată venind dinspre o grămadă de oase mai proaspete îi atrase atenţia, făcându-l să uite de celălalt zgomot. Era scara şi, după ce bâjbâi cam un minut prin beznă, reuşi în sfârşit să prindă unul din capetele acesteia. Celălalt zgomot nu încetă doar pentru atâta lucru şi continuă să se apropie chiar şi după ce el îşi începu ascensiunea. Se afla la cinci picioare deasupra solului când, sub el, zgomotul crescu ameninţător. Când ajunse la înălţimea de zece picioare, ceva zgudui de jos scara. Atunci când se găsi la cincisprezece sau douăzeci de picioare, din lateral începu să fie şters de ceva prelung şi vâscos care, pentru a-l înhăţa, devenea alternativ când convex, când concav. Începu atunci să se caţere cu o grabă disperată, pentru a scăpa de strânsoarea scârboasă a acestui dhol respingător, a cărui formă n-o văzuse nimeni, niciodată.

  Se căţără ore în şir, cu braţele frânte de oboseală şi palmele acoperite de băşici, privind din când în când de sus cenuşiile Focuri Moarte şi piscurile neliniştitoare ale munţilor Throk. În cele din urmă, zări marginea ieşită în afară a stâncii vampirilor, fără a putea vedea încă peretele vertical al acesteia.

  După alte câteva ore bune de ascensiune, zări un chip ciudat, ce se apleca peste marginea stâncii, aşa cum se înclină un burlan peste balustrada catedralei Notre-Dame. Această apariţie fu cât pe-aci să-l facă să slăbească strânsoarea şi să scape scara din mâini, dar îşi reveni după o clipă căci, odinioară, prietenul său dispărut, Richard Pickman, îi prezentase un vampir, astfel încât Randolph le cunoştea bine capul de câine, trupul gârbovit şi idiosincrazia lor indescriptibilă. Îşi păstră, deci, stăpânirea de sine atunci când această lighioană hidoasă îl trase afară din îngrozitoarea prăpastie, pe marginea stâncii. Nu strigă înfricoşat nici atunci când zări resturile festinului lor odios, pe jumătate consumate, îngrămădite într-o parte şi nici când dădu cu ochii de cercurile răzleţe de vampiri ce mârâiau şi-l priveau curioşi.

  Se afla în prezent pe un teren slab luminat, ale cărui principale caracteristici topografice se limitau la nişte lespezi uriaşe şi la nişte intrări de vizuini. Vampirii au fost, în general, respectuoşi cu el, chiar dacă unul dintre ei încercă să-l ciupească, iar alţii îi măsurau silueta subţire cu un ochi interesat. Se informă printr-un borborism complicat în legătură cu prietenul său dispărut şi află că acesta ajunsese vampir cu oarecare greutate în râpele ce se cască în apropierea lumii de la lumina zilei. Un bătrân vampir verzui se oferi să-l conducă la actualul domiciliu al lui Pickman, şi, în pofida unei aversiuni instinctive, acceptă oferta acestei creaturi şi o urmă într-o vizuină mare, târându-se ore în şir în spatele ei, prin bezna jilavă din adâncurile Pământului. Ieşiră la suprafaţă pe o câmpie tristă, acoperită în mod straniu de relicve terestre risipite ici-colo – vechi pietre de mormânt, urne ciobite şi bucăţi groteşti de monumente funerare – şi Carter îşi dădu seama cu o oarecare emoţie că probabil se afla mai aproape de Pământ decât se aflase vreodată de când coborâse cele şapte sute de trepte din Grota Flăcării care conduc la Poarta Somnului Profund.

  Acolo, aşezat pe o piatră de mormânt datând din 1768 şi furată din Granary Burying Ground din Boston, se găsea vampirul ce fusese odinioară Richard Upton Pickman. Pielea sa părea de cauciuc şi se transformase într-atât, încât originea sa umană era deja îndoielnică. Îşi mai amintea, totuşi, un pic de engleză şi, ajutându-se din când în când de limbajul vampirilor, reuşi să converseze cu Carter prin intermediul unor borborisme presărate cu mormăituri mai mult monosilabice. Când află că Randolph dorea să ajungă la Pădurea Fermecată, iar apoi, străbătând colinele tanariene, să meargă în oraşul Celephais din Ooth-Nargai, se arătă mai degrabă sceptic, întrucât vampirii lumii de la lumina zilei nu bântuie prin cimitirele din ţara viselor de sus – pe care le lasă în grija vampirilor cu picioare roşii ce locuiesc în cetăţile moarte – fiindcă numeroase obstacole se interpun între genunea lor şi Pădurea Fermecată, printre care şi înfricoşătoarea împărăţie a gugilor.

  Gugii păroşi şi gigantici au transportat odinioară în acea pădure, pe ascuns, o mulţime de lespezi circulare şi au adus în taină jertfe stranii Celorlalţi Zei şi lui Nyarlathotep, Haosul Târâtor, până când, într-o noapte, una din nelegiuirile lor ajunse la urechile Zeilor de pe Pământ, care i-au surghiunit în grotele de jos. Doar o unică trapă de piatră, prevăzută cu un inel de fier, leagă abisul din ţara vampirilor de Pădurea Fermecată, şi gugii se feresc să o deschidă, de teama blestemului care pluteşte deasupra lor. Este de neconceput ca un visător din rândul muritorilor să poată străbate împărăţia lor, pentru a o părăsi prin acea trapă, fiindcă visătorii din rândul muritorilor sunt hrana lor preferată. De când exilul i-a obligat să-şi reducă hrana doar la albicioşi, acele fiinţe respingătoare ce mor de îndată ce sunt expuse la lumină, îşi duc viaţa în pivniţele din Zin şi sar sprijinindu-se pe labele dindărăt, ca nişte canguri, doar în legendele gugilor se mai pomeneşte despre cât de gustoasă este carnea acestor visători.

  De aceea, Pickman îl sfătui pe Carter să iasă din prăpastie fie la Sarkomand, cetatea părăsită ce se înalţă în valea de lângă Leng unde scări cu trepte negre brăzdate de salpetru, străjuite de lei înaripaţi, coboară din ţara viselor în abisurile inferioare, fie să se întoarcă în lumea luminii de ziuă străbătând un cimitir şi să reînceapă căutarea coborând din nou cele şaptezeci de trepte ale somnului superficial până la Grota Flăcării, iar apoi cele şapte sute de trepte care duc la Poarta Somnului Profund, spre Pădurea Fermecată. Aceste soluţii nu-i conveneau deloc exploratorului, întrucât nu cunoştea drumul care duce de la Leng la Ooth-Nargai, iar pe de altă parte nu voia deloc să se trezească, de teamă să nu uite tot ce aflase deja în visul său. Ar fi fost, într-adevăr, dezastruos pentru căutările sale să uite chipurile celeste şi auguste ale acelor marinari care vin din nord să se tocmească pentru onixul lor la Celephais şi care, fiind fiii Zeilor, puteau să-i arate calea spre nemărginirea fără viaţă şi spre Kadath, cetatea Marilor Strămoşi.

  După multe ezitări, vampirul consimţi să-şi călăuzească prietenul prin incinta împărăţiei gugilor. Singura şansă a lui Carter era să se strecoare de-a lungul acestei împărăţii crepusculare, clădite din turnuri de piatră cilindrice, la ceasul când uriaşii sătui sforăie retraşi în casele lor, şi să pătrundă în turnul central ce poartă semnul lui Koth, a cărui scară interioară conduce la acea trapă ce se deschide în Pădurea Fermecată. Pickman consimţi chiar şi să-i împrumute trei vampiri pentru a-l ajuta să ridice trapa, folosind ca levier una din pietrele de mormânt. Gugii se tem mai mult sau mai puţin de vampiri şi adesea îşi părăsesc în grabă propriile cimitire colosale atunci când îi întâlnesc benchetuind prin acele locuri.

  Pickman îl sfătui să se deghizeze el însuşi în vampir. Carter îşi rase barba, pe care o lăsase să-i crească în voie (vampirii nu au barbă); se tăvăli gol puşcă prin noroi, pentru a căpăta aspectul adecvat al pielii şi îşi strânse hainele într-un pachet pe care îl făcu să semene cu o bucată pe cinste, luată dintr-un mormânt. Ajunseră la cetatea gugilor, aflată în centrul împărăţiei acestora, furişându-se prin vizuini ce dau în cimitirul din vecinătatea turnului lui Koth. Trebuiau, totuşi, să ocolească o pivniţă imensă de lângă cimitir. Aceasta din urmă este, într-adevăr, intrarea în grotele din Zin, iar răzbunătorii albicioşi întotdeauna gata să ucidă, stau la pândă aici, aşteptându-i pe locuitorii abisului superior, pe care îi vânează şi devoră. Albicioşii încearcă să iasă atunci când gugii dorm, atacându-i pe gugi şi pe vampiri deopotrivă, întrucât sunt incapabili să facă deosebirea dintre ei. Sunt cât se poate de primitivi şi se devoră unii pe alţii. Gugii au postat o santinelă pe o platformă îngustă din pivniţele din Zin, dar aceasta aţipeşte adesea şi se lasă surprinsă, uneori, de câte un grup de albicioşi. Deşi nu pot trăi la lumină, albicioşii suportă totuşi ore în şir apusul cenuşiu al abisului.

  Carter se târî prin vizuini fără sfârşit, însoţit de cei trei vampiri care urmau să-i dea o mâna de ajutor şi care transportau piatra de mormânt a colonelului Neppeniah Derby, Obit 1719, luată din cimitirul de pe Charter Street din Salem. Când au ieşit la suprafaţă, în lumina asfinţitului, se treziră într-o pădure de monoliţi enormi, acoperiţi de licheni. Aceşti monoliţi, atât de înalţi încât li se putea zări capătul, reprezentau modestele pietre de mormânt ale gugilor. În dreapta orificiului prin care se strecuraseră în exterior, dincolo de mulţimea de proptele arcuite ce sprijineau monoliţii, se putea distinge un uimitor şir de turnuri rotunde, gigantice, ce acopereau orizontul, înălţându-se până la înălţimi incalculabile. Era uriaşa cetate a gugilor, cu porţi înalte de treizeci de picioare. Vampirii dau mereu târcoale pe aici, căci cadavrul unui singur gug este suficient pentru a hrăni o comunitate întreagă pe timp de aproape un an. De aceea, în pofida tuturor riscurilor, preferă să sape galerii până în apropierea mormintelor gugilor, decât să se obosească pentru a răzbate până la cele ale oamenilor. Carter înţelegea acum de unde proveneau osemintele enorme pe care le simţise adesea sub tălpi în valea Pnoth.

  În faţa lor, chiar la intrarea în cimitir, se înălţa perpendicular un perete abrupt de stâncă, a cărui bază era străpunsă de o imensă cavernă blestemată. Sfatul vampirilor a fost să se ţină cât mai departe de aceasta, întrucât reprezenta intrarea în grotele infernale din Zin, în care gugii îi vânează prin beznă pe albicioşi. Acest avertisment se dovedi curând justificat, căci, în clipa când unul dintre vampiri începu să se târască spre turnuri, pentru a se asigura că nu se înşelase în legătură cu ora la care gugii îşi făceau siesta, o pereche de ochi roşii-gălbui străluci în întuneric, urmată imediat de o alta. Ivirea lor dovedea că gugii îşi pierduseră iarăşi santinela şi că albicioşii aveau un miros ascuţit. Vampirul se întoarse în vizuină şi le recomandă însoţitorilor săi să nu facă nici cel mai mic zgomot. Era preferabil să-i lase pe albicioşi să se lupte doar cu necazurile lor, mai ales că exista posibilitatea ca aceştia să se retragă curând, obosiţi de încleştarea cu santinela gugilor, produsă sub bolta întunecată. După un timp, ceva semănând cu un căluţ ţâşni în crepusculul cenuşiu şi aspectul acestei lighioane scârboase şi periculoase, a cărei înfăţişare pare atât de omenească, în ciuda absenţei nasului, a frunţii şi a altor trăsături importante ale feţei, îl îmbolnăvi pe Carter.

  Alţi trei albicioşi ţâşniră, pentru a se alătura tovarăşului lor, şi unul din vampiri gâlgâi în şoaptă că lipsa oricărei cicatrici pe pielea acestora era un semn de rău augur. Demonstra că nu se luptaseră cu santinela gugilor, ci se furişaseră pur şi simplu pe lângă aceasta în timp ce ea dormea, astfel că forţa şi sălbăticia lor erau intacte şi puteau rămâne aşa până ce urmau să găsească o victimă împotriva căreia să le folosească. Era deosebit de neplăcut să fii obligat să priveşti aceste animale respingătoare şi disproporţionate, ce se făcură în scurtă vreme cincisprezece la număr, cum scurmau peste tot şi făceau salturile lor de cangur în crepusculul cenuşiu sfâşiat de turnurile şi monoliturile titanice, dar în curând fu încă mai neplăcut, când începură să vorbească între ei prin acea tuse slabă ce reprezintă limbajul albicioşilor. Oricât erau ei de oribili, tot nu puteau nici pe departe egala oroarea care tocmai ieşea din cavernă pe la spatele lor, cu o iuţeală surprinzătoare.

  Era o labă, un lăboi, de vreo două picioare şi jumătate lăţime, prevăzut cu nişte gheare formidabile. Îl urmă imediat un alt lăboi, apoi un uriaş braţ păros, de care cele două labe erau legate prin câte un antebraţ scurt. Doi ochi roşietici străluciră atunci când şi capul cât o butie a santinelei gugilor, trezite în cele din urmă din somn, apăru la rândul său. Ochii, protejaţi de două protuberanţe osoase, acoperite de peri lungi şi zbârliţi, ieşeau bulbucaţi din orbite cam de două degete, dar ceea ce făcea într-adevăr înfricoşătoare această figură era de fapt gura. Era o bortă doldora de colţi galbeni, uriaşi, ce despica faţa de sus în jos, căci botul se deschidea vertical, ca la neoameni, în loc să se deschidă, ca la oameni, orizontal.

  Înainte ca nefericitul gug să poată ieşi cu totul din cavernă şi să se ridice în capul oaselor, arătându-şi întreaga statură de douăzeci de picioare, albicioşii răzbunători fură peste el. Carter se temu o clipă ca gugul să nu dea alarma şi să-i trezească astfel pe toţi semenii săi, dar un vampir îi strecură în şoaptă informaţia că gugii nu au voce şi comunică între ei prin expresia feţei. Bătălia ce urmă se dovedi, într-adevăr, înspăimântătoare. Cuprinşi de o furie turbată, albicioşii se repeziră din toate părţile asupra gugului ce se târa pe jos, muşcându-l şi sfârtecându-l cu râturile lor şi rănindu-l mortal cu copitele lor grele şi ascuţite. În tot acest timp, tuşiră violent, urlând atunci când gura verticală a gugului reuşea să-l prindă pe vreunul dintre ei, astfel încât zgomotul luptei ar fi sculat fără îndoială întreaga cetate, dacă santinela, cuprinsă de slăbiciune, n-ar fi mutat locul de desfăşurare, rostogolindu-se din ce în ce mai departe în adâncurile cavernei. Zgomotul încetă şi curând nu se mai distinse în întuneric decât, când şi când, ecoul câte unui sunet infernal, ce arăta că lupta nu se terminase încă.

  Cel mai sprinten dintre vampiri dădu atunci semnalul de plecare şi Carter le urmă pe cele trei creaturi săltăreţe, mai întâi prin pădurea de monoliţi, iar apoi de-a lungul străzilor întunecate şi respingătoare ale acestei cetăţi ce face să-ţi îngheţe inima în piept şi ale cărei turnuri ciclopice de piatră, de formă cilindrică, se întind cât vezi cu ochii. Înaintau tiptil pe pavajul din bucăţi grosolane de stâncă, dezgustaţi de îngrozitoarele sforăituri ce răsunau din spatele uriaşelor porţi negre, sforăituri ce dovedeau somnul adânc şi fără de griji în care erau cufundaţi gugii. Grăbiră pasul, temându-se că se apropia sfârşitul siestei dar, chiar şi în acest ritm, călătoria se dovedi a fi destul de lungă, căci în acest oraş al uriaşilor dimensiunile şi distanţele sunt proiectate la scară foarte mare. Sfârşiră totuşi prin a ajunge într-un fel de spaţiu deschis ce se întindea în faţa unui turn încă mai impunător decât toate celelalte. Deasupra porţii colosale a acestuia era fixat un simbol monstruos, sculptat în basorelief, ce te făcea să te cutremuri de groază, chiar dacă îi cunoşteai semnificaţia. Era vorba de turnul central şi de semnul lui Koth, iar treptele enorme de piatră, pe care abia le puteau distinge în penumbra din interior, erau începutul scării uriaşe ce duce spre regiunea superioară a viselor, în Pădurea Fermecată.

  Începură atunci un urcuş fără sfârşit prin bezna de smoală, urcuş aproape imposibil din cauza dimensiunilor monstruoase ale treptelor construite de gugi, care aveau mai mult de un yard înălţime. Carter nu reuşi să le numere exact, căci nu după multă vreme se simţi atât de istovit, încât vampirii – care păreau a nu şti ce este oboseala – se văzură nevoiţi să îl ajute. De-a lungul interminabilului urcuş încercară să uite de pericolul de a fi descoperiţi şi urmăriţi, întrucât deşi nici un gug nu îndrăzneşte să treacă de poarta de piatră ce dă în pădure, nimic nu-i împiedică însă să intre în turn şi să urce scara, şi se întâmplă adesea ca albicioşii ce se refugiază acolo să fie urmăriţi până în vârful turnului.

  Auzul gugilor este atât de fin, încât simplul lipăit al picioarelor desculţe ale căţărătorilor putea fi auzit atunci când întreaga cetate urma să se trezească din somn. Uriaşilor iuţi şi deprinşi să se mişte în întuneric, de când îi vânează pe albicioşi în grotele etern cufundate în beznă din Zin, le trebuia, desigur, puţin timp pentru a-şi ajunge prada din urmă pe această scară gigantică, pe care acele gângănii ce încercau să fugă de ei se căţărau atât de încet şi anevoios. Era de-a dreptul descurajator să te gândeşti că goana tăcută a urmăritorilor nu putea fi auzită, şi că în orice clipă gugii puteau năvăli, pe neaşteptate, peste ei prin întuneric. Nu puteau conta pe teama tradiţională pe care o au gugii faţă de vampiri, fiindcă în acele locuri stranii aveau toate atuurile de partea lor. Nu trebuia să piardă din vedere, de asemenea, nici posibilitatea de a întâlni şi pe albicioşii sălbatici şi neauziţi, ce obişnuiau să se strecoare în turn în timpul somnului gugilor. Dacă somnul gugilor ar fi continuat suficient de mult timp şi albicioşii s-ar fi întors curând după lupta din cavernă, mirosul căţărătorilor putea fi lesne adulmecat de aceste creaturi respingătoare şi ostile. În orice caz, era preferabil să lupţi cu ele, decât să fii mâncat de un gug.

  La capătul unui urcuş ce ţinuse parcă o veşnicie, o tuse slabă se auzi undeva în întuneric, deasupra capetelor lor, şi situaţia luă o întorsătură neaşteptată şi gravă. Era limpede că unul sau mai mulţi albicioşi pătrunseseră în turn, înaintea sosirii lui Carter şi a ghizilor săi şi era la fel de limpede că primejdia era aproape şi pândea în întuneric. Îşi ţinură respiraţia preţ de o secundă, apoi căpetenia vampirilor îl aşeză pe Carter lipit de perete şi îşi rândui cât putu de bine tovarăşii în formaţie de luptă, ţinând piatra de mormânt ridicată deasupra capetelor, gata să o abată într-o lovitură zdrobitoare asupra duşmanului, de îndată ce acesta urma să apară. Vampirii sunt nictalopi, aşa că lupta nu era dinainte pierdută, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Randolph ar fi fost singur. O pocnitură de copită dădu de veste o clipă mai târziu că cel puţin una dintre lighioane cobora pe scară. Vampirii ce ţineau lespedea îşi pregătiră cât putură mai bine arma improvizată, pentru a încerca o lovitură disperată. Doi ochi roşii-gălbui străluceau acum şi, mai puternică decât pocnetul copitelor, se auzea respiraţia albiciosului. Atunci când acesta din urmă sări pe treapta ce se afla chiar sub vampiri, aceştia abătură asupra lui vechea lespede de mormânt, cu o forţă atât de mare, încât nu se auzi decât un şuierat, urmat de o izbitură, după care victima se prăbuşi, transformată într-o pată hidoasă. Se părea că nu mai erau şi alţi albicioşi prin preajmă, aşa că după ce ciuliră urechile o clipă, vampirii îl bătură pe umăr pe Carter, dându-i semnalul că-şi putea relua urcuşul. Fură obligaţi să-l ajute în continuare, cu toate că părăsea bucuros acel loc al măcelului, în care cadavrul albiciosului zăcea ascuns de întuneric.

  În cele din urmă, vampirii îl lăsară jos pe Carter care, pipăind în jurul său, îşi dădu seama că ajunseseră în sfârşit la marea trapă de piatră. Nici nu se punea problema să răstoarne o lespede atât de masivă. Vampirii sperau însă să o poată ridica măcar atât cât să poată strecura în deschizătură piatra de mormânt care, manevrată ca un levier, putea să lărgească deschiderea suficient de mult încât Carter să se poată strecura prin ea. În privinţa lor, hotărâseră să se întoarcă pe unde veniseră, coborând scara şi străbătând din nou oraşul gugilor, prin care le era uşor să se strecoare, în timp ce drumul de la suprafaţă până la Sarkomand şi la poarta ce duce la prăpastie le era necunoscut.

  Cei trei vampiri se opintiră cu o forţă extraordinară, iar Carter îi ajută la rândul său, cât îl ţinură puterile. Vampirii stabiliseră că trebuiau să apese pe acea porţiune a trapei ce se afla în apropiere de capătul scării, şi făcură acest lucru cu toată forţa muşchilor lor hrăniţi în mod mârşav cu hoituri. După câteva clipe, apăru o geană de lumină şi Carter, căruia i se încredinţase această sarcină, strecură unul din capetele pietrei de mormânt prin crăpătură. Apăsară apoi cu toţii, cu putere, pe levierul improvizat, dar, cu tot efortul lor, nu reuşiră prea mare lucru şi, desigur, de fiecare dată când nu reuşeau să răsucească lespedea pentru a menţine trapa întredeschisă, trebuiau să revină la poziţia iniţială.

  Un sunet slab ce se înălţă de sub ei, de pe trepte, îi aduse în pragul disperării. Nu era decât zgomotul cadavrului albiciosului, ce se rostogolea pe scări, lovind treptele cu copitele sale, dar niciuna din cauzele posibile ale acestei căderi nu era de natură să-i liniştească. Cunoscând iuţeala în mişcări a gugilor, vampirii se înhămară din nou la treabă, cu înverşunare, şi cât ai clipi reuşiră să ridice trapa suficient de mult pentru ca Randolph să se poată strecura prin ea. Vampirii îl ajutară pe Carter să iasă, cocoţându-l pe umerii lor cauciucaţi şi potrivindu-i picioarele în treptele scobite în perete, în timp ce el însuşi se agăţa de solul binecuvântat al ţării de sus a viselor. O clipă mai târziu, vampirii ţâşniră şi ei la suprafaţă, traseră afară piatra de mormânt şi închiseră astfel trapa, chiar în momentul în care sub ei devenise perceptibil zgomotul unei respiraţii. De teama de a nu stârni mânia zeilor, nici un gug nu ar fi îndrăznit să ridice trapa, aşa că Randolph se lăsă să cadă la pământ, copleşit de o uşurare şi o bucurie deosebit de intense, întinzându-se liniştit peste ciupercile obscene ce se îndeseau în Pădurea Fermecată, în timp ce călăuzele sale se tolăneau în apropiere, adoptând poziţia de odihnă specifică vampirilor.

  Această Pădure Fermecată, vrăjită, pe care o străbătuse cu atât de mult timp în urmă, era o adevărată grădină a plăcerilor în comparaţie cu genunile pe care le lăsase, în sfârşit, în urma lui. Nici o fiinţă vie nu se găsea în preajmă, căci zoogii se ţin departe de poarta misterioasă. Carter începu să discute cu vampirii despre călătoria care-i aştepta. Acum, ei nu mai îndrăzneau să se întoarcă prin turnul gugilor, dar nici drumul prin lumea de la lumina zilei nu-i atrăgea, după ce aflară că era necesar să treacă prin Grota Flăcării, aflată în stăpânirea preoţilor din Nasht şi Kaman-Thah, aşa că sfârşiră prin a se hotărî să o ia prin Sarkomand şi a sa poartă a abisului, deşi drumul le era complet necunoscut. Carter le aminti că cetatea Sarkomand se află într-o vale apropiată de Leng, menţionându-le că întâlnise la Dylath-Leen un bătrân negustor sinistru, despre care se zvonea că făcea negoţ cu Leng şi care deci i-ar fi putut conduce până acolo. Îi sfătuia, de aceea, să meargă până la Dylath-Leen, străbătând şesul neted până la Nir, iar apoi să o ia pe firul râului Skai, până la vărsarea acestuia în mare. Vampirii hotărâră să pornească imediat la drum, fără a mai pierde timpul, căci se lăsase deja întunericul, prevestind o noapte de smoală, propice călătoriei lor. Carter strânse labele acestor animale monstruoase, le mulţumi pentru ajutorul acordat şi transmise complimente bestiei care odinioară se numise Richard Pickman. Nu se putu, totuşi, împiedica să nu suspine uşurat atunci când îi văzu în sfârşit plecaţi, căci un vampir rămâne un vampir şi este pentru om, în cel mai bun caz, un însoţitor dezagreabil. Carter porni apoi în căutarea unui iaz din pădure, pentru a se spăla de noroiul infernal, se îmbrăcă apoi în hainele sale de care avusese grijă de-a lungul întregii sale călătorii.

  Era noapte de acum în această pădure de temut, cu arbori monstruoşi dar, datorită fosforescenţei ciupercilor, putea umbla prin ea ca în plină zi. Carter o luă pe drumul spre Celephais, în Ooth-Nargai, trecând peste colinele tanariene şi, în timp ce îşi vedea de drum, se gândi la zebra pe care, cu o veşnicie în urmă, o lăsase priponită de un copac calcinat acolo sus, pe Ngranek, în inima îndepărtatei insule Oriab, şi se întrebă dacă vreun culegător de lavă nu dăduse, totuşi, peste ea, pentru a o dezlega şi a o hrăni. Se mai întrebă, de asemenea, dacă va mai ajunge vreodată la Baharna, pentru a plăti zebra care fusese omorâtă pe locul vechilor mine de pe malul Yathului şi dacă bătrânul cârciumar îşi va mai aduce aminte de el. Acestea erau gândurile care îi treceau prin minte, odată ajuns din nou în ţara de sus a viselor.

  Un zgomot venit dintr-un copac scorburos îl făcu să se oprească din drum. Ocolise marele cerc de piatră, căci, cel puţin pentru moment, nu avea de gând să se întindă la poveşti cu zoogii. Straniile vibraţii care făceau să freamete copacul monstruos îl înştiinţară că pe undeva, prin apropiere, se ţinea un sfat important. Apropiindu-se ceva mai mult, surprinse crâmpeie dintr-o discuţie animată şi îşi dădu imediat seama că subiectul acesteia era de cel mai înalt interes pentru el, căci adunarea supremă a zoogilor era antrenată în dezbaterea eventualităţii unui război împotriva pisicilor. Totul pornise de la dispariţia acelui grup de zoogi care-l urmăriseră pe Carter, târându-se în urma lui până la Ulthar, pe care pisicile îi pedepsiseră pentru intenţiile lor nu tocmai oneste. Afacerea rămăsese în umbră multă vreme, dar, în prezent, sau cel puţin în cursul acelei luni, trupele de zoogi erau pregătite să nimicească tot neamul felinelor, printr-o serie de atacuri prin surprindere, ce urmau să le permită să captureze pisicile, una câte una sau în grup, înainte ca acestea să-şi dea seama ce se întâmpla cu ele şi fără a le lăsa miriadelor de mâţe din Ulthar nici cel mai mic răgaz pentru a se mobiliza şi organiza. Acesta era planul zoogilor, şi Carter hotărî că era de datoria lui să îl dejoace, înainte de a-şi continua faimoasa sa căutare.

  Randolph Carter se furişă, deci, hoţeşte până la liziera pădurii şi lansă în noapte, peste câmpia luminată de stele, strigatul de chemare al pisicilor. O pisică bătrână, dintr-o fermă din preajmă, preluă legătura şi transmise mai departe semnalul de alarmă peste şesurile unduitoare, până la luptători: cei mari, cei mici, cei negri, cei cenuşii, cei tigraţi, cei albi şi cei roşcaţi.

  Ecoul purtă semnalul până la Ulthar, de-a lungul Nirului, dincolo de Skai. Numeroasele pisici din oraş răspunseră în cor, şi se înşirară în formaţie de marş. Din fericire, Luna nu se înălţase încă, aşa că pisicile se aflau încă pe Pământ. Sărind sprintene şi fără zgomot din fiecare casă, de pe fiecare acoperiş, se revărsară ca o mare furioasă pe câmpie şi ajunseră la lizieră. Carter se găsea acolo, pentru a le întâmpina. Imaginea pisicilor, a siluetelor lor frumoase şi sănătoase, îi bucură ochii, după tot ce îndurase în abis. Se simţi fericit să-l revadă pe vechiul său prieten şi salvator, ce mergea în fruntea detaşamentului din Ulthar, purtând o curea lată de comandant petrecută în jurul gâtului lucios şi având mustăţile zbârlite cu un aspect războinic. Nu mai puţin bucuros se simţi când dădu cu ochii de un pisoi tânăr şi ştrengar, sublocotenent în acest detaşament, care se dovedi a fi nimeni altul decât micul pisoiaş pe care îl ospătase cu o farfurioară de smântână groasă în acea dimineaţă, demult trecută. Acesta era acum un motan musculos, ce promitea multe şi începu să toarcă de mulţumire atunci când strânse mâna prietenului său. Bunicul său declară că se descurca de minune în armată şi că, după o nouă campanie, se aştepta să fie ridicat la gradul de căpitan.

  Carter le expuse atunci pe scurt pericolul ce ameninţa poporul pisicilor şi primi mulţumiri din toate părţile, exprimate prin torsături profunde. Sfătuindu-se cu generalii, pregăti un plan de acţiune ce prevedea declanşarea unei ofensive imediate asupra consiliului zoogilor şi asupra aşezărilor cunoscute ale acestora. În felul acesta, era posibil să devanseze atacurile lor surpriză şi să-i oblige să accepte tratativele, înainte de a-şi putea mobiliza trupele de invazie. Odată luată această hotărâre, fără a mai pierde nici o clipă, imensa maree de pisici inundă Pădurea Fermecată, încercuind copacul de consiliu şi uriaşul cerc de piatră. Vibraţiile se înălţară într-un cor al panicii atunci când inamicul dădu cu ochii de noii sosiţi şi zoogii maronii, indiscreţi şi alunecoşi nu opuseră decât o slabă rezistenţă. Îşi dădură rapid seama că erau deja învinşi, aşa că setea lor de răzbunare cedă curând locul dorinţei de a-şi salva pielea.

  O parte dintre pisici făcură cerc în jurul zoogilor capturaţi şi celelalte pisici îi mânară pe prizonieri undeva în pădure, forţându-i să treacă printre rândurile lor strânse, ce le lăsau o trecere îngustă. Se încheie un tratat de pace, Carter servind drept interpret. Acesta stipula ca zoogii să-şi păstreze independenţa, cu condiţia de a plăti pisicilor un tribut substanţial constând în cocoşi de pădure, prepeliţe şi fazani din părţile mai puţin vrăjite ale pădurii lor. Doisprezece zoogi tineri, de viţă nobilă, au fost luaţi ostatici, pentru a fi ţinuţi în templul pisicilor din Ulthar, şi învingătorii lăsară să se înţeleagă ca orice dispariţie a pisicilor în zona de frontieră a ţarii zoogilor urma să atragă după sine consecinţe dezastruoase pentru ţara lor. Odată aceste lucruri puse la punct, mâţele rupseră rândurile şi le îngăduiră zoogilor să revină, unul câte unul, la domiciliile lor, aruncând în urma priviri arţăgoase.

  Bătrânul general îi oferi atunci lui Carter o escortă pentru a traversa pădurea până la frontieră, apreciind ca zoogii îi cam purtau sâmbetele în urma dejucării planurilor lor războinice. Carter acceptă cu recunoştinţă această propunere generoasă, nu numai din cauza siguranţei pe care i-o asigura, ci mai ales pentru că, pur şi simplu, adora compania graţioasă a pisicilor. Aşa că străbătu plin de demnitate Pădurea Fermecată, în care arbori titanici se înălţau în lumina ciupercilor fosforescente, în mijlocul unui regiment agreabil şi plin de veselie, într-o atmosferă destinsă datorată deznodământului fericit al bătăliei, discutând cu bătrânul general şi cu nepotul acestuia despre căutările sale, în timp ce restul trupei se consacra unor salturi fantastice sau vâna frunzele moarte, pe care vântul le împrăştia peste ciupercile de pe acel sol străvechi. Bătrânul motan îi mărturisi că auzise de multe ori vorbindu-se despre Kadath, cetatea necunoscută ce se înalţă la marginea nemărginirii fără viaţă, dar că nu ştia unde se află aceasta. În privinţa miraculoasei cetăţi a asfinţitului, nu auzise niciodată pomenindu-se de numele ei, dar se declara fericit să-i împărtăşească ulterior lui Carter tot ce urma să afle în legătură cu acest subiect.

  Îi încredinţă lui Carter câteva parole de mare valoare, ce-i puteau servi în relaţiile cu pisicile din ţara viselor, şi îl recomandă în mod special bătrânei căpetenii a pisicilor din Celephais, oraşul spre care se îndrepta acum. Acest motan bătrân, pe care Carter îl cunoştea oarecum, era un maltez respectabil, iar protecţia sa putea să influenţeze în mod hotărâtor orice eventuale tranzacţii pe care ar fi putut fi nevoit să le încheie. Mijeau zorile când ajunseră la liziera pădurii şi Carter îşi luă, mâhnit, rămas bun de la prietenii săi. Tânărul sublocotenent pe care îl cunoscuse odinioară ca pisoiaş, l-ar fi urmat, dacă bătrânul general nu i-ar fi interzis-o pe un ton categoric. Severul patriarh insistă asupra faptului că datoria sa era să rămână alături de armată şi de trib. Carter o porni, deci, singur prin şesurile aurii, învăluite de taine, ce se întindeau de-a lungul râului ce curgea printre sălcii, în timp ce pisicile se întoarseră în pădure.

  Carter cunoştea bine această regiune a buopathilor, situată între Pădurea Fermecată şi Marea Cereneriană şi, de aceea, păşea vesel şi fără grijă pe malul melodiosului Ukranos, care-i îndruma paşii. Soarele urcă mai sus deasupra încântătorului ţinut acoperit de boscheţi şi de iarbă şi trezi la viaţă culorile miilor de flori, ce scânteiau pe dealurile ce păreau presărate cu stele. O ceaţă uşoară şi binecuvântată învăluia aceste meleaguri, unde soarele este mai strălucitor decât oriunde şi unde zumzăitul albinelor şi cântul păsărelelor compun o muzică a primăverii eterne. Oamenii consideră aceste locuri ca pe un tărâm fermecat, unde se simt mai uimiţi şi mai fericiţi decât oriunde în lume.

  Spre amiază, Carter ajunse în apropierea podişului de jasp Kiran, ce coboară într-o pantă blândă până pe malul râului şi care adăposteşte acel templu al frumuseţii la care, o dată pe an, vine într-un baldachin de aur, din îndepărtata sa împărăţie de pe ţărmul mării crepusculare, regele Ilek-Vadului, pentru a se ruga zeului protector al fluviului Ukranos care, pe vremea când era tânăr şi locuia pe malul său, îi apăruse şi îi cântase un cântec. Acest templu este construit în întregime din jasp şi acoperă suprafaţa de un acru de teren cu curtea sa, cu pereţii săi, cu cele şapte turnuri ascuţite şi cu sanctuarul în care, prin canale ascunse, se strecoară fluviul şi unde noaptea zeul cântă încetişor. Adesea, când străluceşte deasupra acestei curţi, acestui podiş şi acestor turnuri, Luna aude o muzică stranie, dar numai regele Ilek-Vadului ar putea preciza dacă e vorba de cântecul zeului sau cel al preoţilor magi, căci doar el a pătruns în templu şi i-a văzut pe preoţi. Când Carter, mergând pe sub soarele fermecat, ajunse în preajma sa, templul fin sculptat tăcea, toropit de arşiţă, şi se auzea doar murmurul curenţilor subterani, acompaniat de zumzetul albinelor şi de ciripitul păsărilor.

  Pelerinul hoinări toată după-amiaza pe pajiştile parfumate ce se întind la adăpostul încântătoarelor coline de pe malul apei, acoperite de mici ferme liniştite cu acoperişul de paie ori de sanctuare dedicate unor zeităţi binevoitoare, sculptate în jasp sau crisoberil. Ba mergea pe malul Ukranosului, fluierând după câte un peşte irizat ce se lăsa purtat de curenţii de cristal, ba se odihnea printre joncile fremătătoare, contemplând uriaşa pădure întunecată de pe malul opus, ai cărei copaci ajungeau până la marginea apei. În cursul primelor sale vise, văzuse buopathi cu mers greoi, ieşind timizi din pădure pentru a se adăpa, dar acum nu zărea niciunul. O dată, se opri pentru a privi cum un peşte carnivor înşfăca o pasăre pescar, pe care o atrăsese la mal făcând să strălucească în soare solzii săi ispititori; peştele înhăţă ciocul păsării cu gura sa enormă, exact în clipa când vânătorul înaripat se năpustea pentru a-l înghiţi.

  Seara, se căţără pe un muncel acoperit de iarbă şi văzu miile de spire aurite ale Thranului, incendiate de soarele la asfinţit. Neînchipuit de înalte sunt zidurile de alabastru ale acestei extraordinare cetăţi, ziduri subţiate spre vârf şi construite dintr-o singură bucată de piatră, cu un meşteşug necunoscut oamenilor, mai vechi decât memoria. Oricât de înalte ar fi zidurile, cele o sută de porţi şi două sute de turnuleţe, turlele interioare, cu totul albe sub spirele aurite, sunt încă mai înalte, astfel încât oamenii de la şes le văd ridicându-se până la cer şi uneori vârfurile lor ascuţite se agaţă de pulpana norilor sau a aburilor, iar uneori sunt înconjurate de o pâclă joasă ce scânteiază deasupra aburilor ce plutesc în jurul lor. Acolo unde porţile cetăţii Thran se deschid înspre râu, se găsesc cheiurile uriaşe de marmură şi galioanele de lemn de cedru şi de oleandru înmiresmat, ce se leagănă ancorate la mal, în timp ce misterioşi marinari bărboşi stau aşezaţi pe lăzile şi baloturile acoperite cu hieroglife de pe meleaguri îndepărtate. Dincolo de ziduri, se întinde câmpia, împărăţia fermelor: mici căsuţe albe, ce visează între dealuri şi drumeaguri înguste ce trec peste o mulţime de mici poduri de piatră, presărate graţios peste râuleţe şi grădini.

  Seara, Carter coborî de-a lungul acestor ţinuturi pline de verdeaţă şi văzu lumina asfinţitului plutind peste râu, până deasupra miraculoaselor spire aurite ale cetăţii Thran. Ajunse la poarta de sud a oraşului chiar la căderea nopţii şi, oprit de o santinelă îmbrăcată într-o robă de culoare roşie, trebui să povestească trei vise de necrezut, pentru a dovedi că este un visător autentic şi a i se permite să urce pe străduţele secrete şi abrupte ale Thranului, să întârzie în bazarele unde se vând mărfurile aduse de galerele împodobite. Pătrunse aşadar în acest oraş indescriptibil, străbătu mai întâi zidul atât de gros, încât poarta seamănă cu un tunel, apoi o luă, în continuare, pe străzile cetăţii, cotite şi întortocheate, ce şerpuiesc printre turnurile înălţate până la cer. Luminile străluceau la ferestrele acoperite de grilaje, dând în balconaşe sculptate, iar din curţile interioare în care gângureau fântâni de marmură, răzbăteau până la el sunete timide de lăută şi de fluier câmpenesc. Carter cunoştea drumul, aşa că o luă în jos pe străzi întunecate, până la malul râului, unde îi regăsi într-o tavernă marinărească pe căpitanii de corăbii şi pe mateloţii pe care îi cunoscuse în miriadele de alte vise. Acolo îşi plăti călătoria spre Celephais pe un mare galion verde şi poposi peste noapte în această tavernă, după ce conversă pe un ton grav cu venerabilul cotoi ce moţăia în faţa focului aprins într-un cămin uriaş, visând la bătălii de demult şi la zeităţi uitate.

  Dimineaţa, Carter urcă la bordul galionului ce naviga spre Celephais şi se aşeză la provă, în timp ce se desfăceau parâmele şi începea lunga călătorie pe Marea Cereneriană. Mai multe leghe, priveliştea rămase neschimbată, ţărmurile fiind asemănătoare cu cele de la poalele oraşului Thran. Din când în când, câte un templu cu o formă curioasă se înălţa în dreapta, în vârful colinelor îndepărtate, ori se ivea câte un sat moţăind pe mal, cu acoperişurile sale roşii şi cu năvoadele întinse la uscat. Preocupat de căutările sale, Carter îi descusu cu de-amănuntul pe toţi marinarii de pe vas în legătură cu oamenii pe care aceştia îi cunoscuseră în tavernele din Celephais şi îi întrebă care erau numele şi obiceiurile acelor fiinţe ciudate, cu ochii mari în care strălucea o flacără potolită, cu lobii urechilor alungiţi, cu nări subţiri şi cu bărbii ascuţite, care veneau dinspre nord pe corăbiile lor posomorâte şi îşi schimbau onixul pe jad sculptat, filşi de aur şi păsări roşii. Mateloţii nu ştiau prea mare lucru despre aceşti oameni, în afara faptului că erau scumpi la vorbă şi că semănau în jurul lor un soi de spaimă amestecată cu admiraţie.

  Îndepărtata lor ţară se numea Inquanok şi rari erau cei ce voiau să meargă acolo, fiindcă era un ţinut rece şi crepuscular, despre care se spunea că întinde până în vecinătatea dezgustătorului Leng. Munţi de netrecut se înălţau în partea unde se zicea că s-ar fi aflat Leng, astfel încât nimeni n-ar fi putut jura cu mâna pe inimă că acel platou îngrozitor, cu oribilele sale aşezări de piatră şi acea mănăstire despre care este mai bine să nu pomeneşti, se găsea într-adevăr acolo, sau era vorba doar de un zvon născut din acea teamă pe care oamenii sperioşi o încercau noaptea, atunci când formidabila barieră stâncoasă se profila pe cerul pe care se înălţa Luna. Marinarii nu aveau nici o idee despre alte graniţe ale îndepărtatei Inquanok şi nici nu auziseră vreodată vorbindu-se despre nemărginirea fără viaţă ori despre Kadath, cetatea necunoscută, cu excepţia unor vagi şi incerte aluzii. Nu ştiau nimic despre miraculoasa cetate a soarelui apune pe care o căuta Carter, astfel încât călătorul renunţă să-i mai întrebe, aşteptând clipa în care urma să se poată adresa direct acelor oameni ciudaţi veniţi din friguroasa şi crepusculara Inquanok descendenţii zeilor ce şi-au săpat chipul în piatră, pe piscul Ngranek.

  La ceas târziu, galionul ajunse la acele meandre ce şerpuiesc prin jungla parfumată a Kledului. Carter ar fi dorit să debarce, pentru că în aceste hăţişuri tropicale dorm, intacte şi solitare, miraculoasele palate de fildeş în care au locuit odinioară fabuloşii monarhi ai unei ţări al cărei nume s-a pierdut în negura vremii. Farmecele Celor Străvechi apără aceste palate de colţii ascuţiţi ai timpului, căci este scris că într-o bună zi va fi din nou nevoie de ele. Caravanele de elefanţi le privesc de departe şi nimeni nu cutează să se apropie de ele, de teama celor ce le veghează. Corabia îşi continuă drumul şi penumbra pădurii acceleră sfârşitul zilei. Primele stele clipeau deja, răspunzând primelor focuri zglobii de pe ţărm, în timp ce jungla dispărea în urmă, nelăsând ca amintire a prezenţei sale decât parfumul său inconfundabil. Toată noaptea, galionul rătăci deasupra unor mistere din vremuri apuse, nevăzute şi de nebănuit. Omul de veghe semnală apariţia pe coline a unor focuri, iar căpitanul îl sfătui să nu le privească prea îndeaproape, căci nu se putea şti exact cine sau ce le aprinsese.

  Dimineaţa, râul se lărgise considerabil şi Carter, zărind deja casele construite pe mal, îşi dădu seama că se apropiau deja de marele port comercial la Marea Cereneriană, Hlanith. Zidurile acestui oraş erau făcute din granit aspru, prelucrat grosier, iar casele, deosebit de ascuţite în partea de sus, erau din ipsos scânteietor. Dintre toate popoarele din ţara viselor, locuitorii din Hlanith sunt cei mai asemănători cu oamenii din lumea de la lumina zilei, de aceea oraşul nu se bucură de prea mulţi vizitatori, cu excepţia celor interesaţi de schimbul de mărfuri, căci măiestria deosebită a artizanilor din partea locului este deosebit de apreciată. Galionul acostă la cheiul portului Hlanith, făcut din lemn de stejar, şi căpitanul porni să negustorească prin taverne. Carter coborî pe pământ şi iscodi cu curiozitate străzile brăzdate de urme de roţi, pe care căruţe trase de boi îşi croiau, târâş-grăpiş, drumul, în timp ce negustorii umpleau aerul fierbinte de strigăte ascuţite, lăudându-şi marfa din bazare. Tavernele din port erau foarte aproape de chei, pe străzi pavate pe care spuma marilor maree lăsase urme de sare. Păreau extrem de vechi, având plafoanele joase, negre şi lucioase şi pereţii acoperiţi de tapete cu modele demult demodate. Bătrânii marinari evocau adesea aici porturi îndepărtate şi povesteau de asemenea vrute şi nevrute despre misterioşii locuitori ai crepuscularei Inquanok, dar Carter nu află de la ei nimic în plus faţă de ce aflase deja de la marinarii de pe galion. După îndelungate operaţiuni de descărcare şi încărcare, corabia ridică în cele din urmă ancora, la asfinţit, şi zidurile înalte şi acoperişurile triunghiulare ale Hlanithului începură să se micşoreze în urma lor, în timp ce ultimele raze ale soarelui le acopereau cu aurul unei frumuseţi miraculoase, superioare celei pe care le-o dăduseră oamenii.

  Două zile şi două nopţi rătăci galionul pe Marea Cereneriană, întâlnind pe drum un singur vas şi fără ca pământul să se arate la orizont. Doar a doua zi, la asfinţit, văzură apărând în faţa lor piscul înzăpezit Aran şi tisa adusă din Japonia legănându-se pe pantele sale domoale. Carter îşi dădu seama că ajunseseră în ţinutul Ooth-Nargai şi al splendidei cetăţi Celephais. Avură, curând, în faţa ochilor minaretele scânteietoare ale acestui oraş fabulos, pereţii de marmură veşnic strălucitori, statuile de bronz şi marele pod de piatră, sub care fluviul Naraxa se contopea cu marea. Zăriră apoi încântătoarele coline verzi ce se înalţă în spatele oraşului, boschetele, grădinile de asfodele, micile sanctuare, fermele şi, departe în zare, lanţul purpuriu al munţilor din Tanaria, plin de forţă şi încărcat de vrajă, în spatele căruia şerpuiesc drumurile interzise spre lumea de la lumina zilei şi spre alte regiuni ale lumii visului.

  Portul era plin de galioane pictate, unele venind din Serania, marmoreana cetate a norilor, ce se înalţă dincolo de punctul unde marea întâlneşte cerul, altele veneau din regiuni mai pământene ale lumii visului. Omul de la cârmă îşi croi drum printre ele, până la cheiul cu miros de mirodenii, lângă care galionul se opri, învăluit în beznă, în timp ce milioanele de lumini ale oraşului începeau să scânteieze în apă. Veşnic tânără pare a fi această cetate a visului, căci asupra ei timpul nu are nici o putere, nici de a o nimici, nici de a o măcina. Zidurile sale sunt de-a pururi de peruzea de Nath-Horthath şi cei douăzeci şi patru de preoţi încoronaţi cu orhidee sunt aceiaşi care au construit-o cu zece mii de ani în urmă.

  Bronzul uriaşelor porţi este la fel de strălucitor ca la început, iar străzile de onix nu se tocesc şi nu se crapă. Uriaşele statui de bronz înălţate pe ziduri privesc cum trec neguţătorii şi conducătorii de cămile mai bătrâni decât legendele, ce totuşi nu au nici măcar un fir alb în bărbile lor sălbatice.

  Carter nu porni imediat în căutarea templului, palatului sau citadelei, ci ramase în apropierea malului marii, amestecându-se printre negustori şi marinari. Când se făcu prea târziu pentru a afla noi ştiri şi povestiri, porni să caute o tavernă veche, pe care o cunoştea de mult şi se odihni acolo, visându-i pe zei şi cetatea necunoscută Kadath. Apoi, veni de-a lungul cheiurilor, în căutarea misterioşilor mateloţi din Inquanok, dar află că în acel moment nu se găsea în port niciunul dintre aceştia, galionul lor fiind aşteptat să sosească doar după două săptămâni bune. Întâlni, totuşi, un marinar thorabonian, ce fusese în Inquanok şi lucrase în carierele de onix ale acestei ţari crepusculare. Acest om îl încredinţă că în mod cert în partea de nord a ţării există o trecătoare pe care toată lumea părea să o ocolească cu teamă. Thorabonianul credea ca deşertul situat în nordul Inquanokului înconjura cel mai înalt lanţ de piscuri inaccesibile, comunicând astfel cu oribilul platou Leng, acesta fiind motivul pentru care oamenii se fereau de zona respectivă. Admise, totuşi, că existau şi poveşti neclare ce menţionau prezenţe infernale şi santinele fără număr ce s-ar fi aflat acolo. El nu avea de unde să ştie dacă acolo se găsea sau nu fabuloasa nemărginire unde se înalţă Kadath, cetatea necunoscută, dar i se părea neverosimil ca acele prezenţe şi santinele, dacă existau cu adevărat, să fi fost plasate acolo fără un motiv precis.

  În ziua următoare, Carter urcă pe Strada Stâlpilor, până la templul de peruzea, şi se întreţinu cu Marele Preot. Deşi cei din Celephais se închină mai ales lui Nath-Horthath, totuşi toţi Marii Strămoşi sunt pomeniţi în rugăciunile zilnice, aşa că preotul îi cunoştea destul de bine. Aşa cum făcuse odinioară şi Atal din Ulthar, preotul îi recomandă pe un ton categoric să nu încerce să-i vadă, explicându-i că aceştia erau capricioşi şi irascibili şi că se aflau sub protecţia stranie a Celorlalţi Zei din Exterior, al căror mesager este Nyarlathotep, Haosul Târâtor. Gelozia cu care îşi tăinuiau faţă de Carter miraculoasa cetate a soarelui apune, refugiul lor, arăta clar că nu doreau în nici un fel ca Randolph să ajungă acolo, aşa că nu prea puteai avea îndoieli în legătură cu modul în care l-ar fi întâmpinat pe călătorul al cărui unic scop era de a-i vedea şi a-şi pleda cauza în faţa lor. Nici un om nu descoperise, vreodată, cetatea Kadath, şi era preferabil ca nici pe viitor să nu o descopere. Zvonurile care circulau în legătură cu castelul de onix al Marilor Strămoşi nu erau defel liniştitoare.

  Mulţumindu-i Marelui Preot încununat ca orhidee, Carter părăsi templul şi porni în căutarea bazarului măcelarilor care vindeau carne de oaie, în care avea sălaşul bătrânul cotoi lucios şi satisfăcut ce era căpetenia pisicilor din Celephais. Această nobilă fiinţă gri se încălzea la soare, stând tolănită pe pavajul de onix, şi întinse vizitatorului său o labă languroasă, dar când Carter îi spuse parola şi frazele de prezentare pe care i le încredinţase bătrânul general al pisicilor din Ulthar, patriarhul cu blană deveni deosebit de cordial şi de comunicativ, îi vorbi mult despre ştiinţa secretă din care se împărtăşesc pisicile ce trăiesc pe povârnişurile marine din Ooth-Nargai. Mai mult, îi repetă ceea ce îi spuseseră timidele mâţe de pe cheiurile din Celephais despre oamenii din Inquanok şi referitor la sumbrele lor corăbii ce nu aveau pisici la bord.

  Se pare că aceşti oameni sunt înconjuraţi de un suflu ce nu vine de pe Pământ, deşi nu acesta era motivul pentru care nici o pisică nu naviga pe corăbiile lor. Adevăratul motiv este faptul că în acea împărăţie nu se auzise niciodată nici măcar un singur tors reconfortant, nici măcar un miorlăit familiar. Dacă acest lucru se datora lucrurilor ce sunt transportate dincolo de piscurile inaccesibile ale ipoteticului Leng ori lucrurilor care, venind prin pustiul friguros situat în partea de nord, pătrund în acea ţară, ar fi fost greu de precizat, însă în orice caz în acea îndepărtată parte a lumii viselor există o adiere a spaţiului exterior, ce le displace pisicilor şi faţă de care ele sunt mult mai sensibile decât oamenii. Acesta era motivul pentru care ele nu se îmbarcau niciodată pe sumbrele corăbii ce transportau bazaltul din Inquanok.

  Bătrâna căpetenie a pisicilor îi indică locul unde-l putea găsi pe prietenul său, regele Kuranes, care, în vechile vise ale lui Carter, domnise rând pe rând în Palatul de Cristal roz al celor Şaptezeci de Delicii din Celephais şi în castelele de nori, cu turle plutitoare, de pe cerul Seraniei. Plictisit de acele locuri, se părea că el resimţise o puternică nostalgie după falezele englezeşti din ţinuturile inferioare ale copilăriei sale, unde seara, în mici sate visătoare, se înalţă de la ferestre vechile cântece ale Angliei şi unde turlele cenuşii ale bisericilor ţâşnesc încântătoare din inima văilor verzi şi îndepărtate. Kuranes nu s-ar fi putut întoarce în aceste regiuni ale lumii de la lumina zilei, căci trupul său murise deja, dar el făcuse tot ce se putea face pentru a se apropia cât mai mult de ele, visând un petic de ţară asemănător, situat în partea de est a cetăţii, unde şesul unduitor urcă din dreptul falezei până la poalele dealurilor tanariene. Locuia acolo, într-un han în stil gotic din piatră cenuşie, cu vedere la mare, încercând să-şi imagineze că s-ar fi aflat în Trevor Towers, acolo unde se născuse şi unde treisprezece generaţii de strămoşi ai săi văzuseră lumina zilei. Construise în apropiere, pe coastă, un mic sat de pescari din Cornwall, cu străzi în pantă, pavate, şi îi instalase acolo pe acei supuşi ai săi care aveau o figură mai mult sau mai puţin englezească. Încerca mereu să-i deprindă cu accentul bătrânilor pescari din Cornwall, atât de dragi lui. În vale, nu departe de sat, ridicase o mănăstire normandă, al cărei turn îl putea vedea de la fereastră şi împrejmuită de un cimitir, pe ale cărui pietre cenuşii, acoperite cu un muşchi destul de asemănător cu cel din Vechea Anglie, gravase numele strămoşilor săi.

  Deşi Kuranes era monarh în lumea visului şi dispunea după bunul său plac de tot fastul şi toate miracolele imaginabile, de toată splendoarea şi frumuseţea, de toate extazele şi delirurile, de senzaţii nebănuite oamenilor, ar fi renunţat bucuros pentru totdeauna la puterea, luxul şi libertatea sa, pentru a se regăsi, fie şi numai pentru o singură zi, ca băieţaş în simpla şi liniştita Engliteră, acea bătrână Engliteră adorată care îi modelase fiinţa şi de care nu se putuse rupe niciodată.

  III.

  După ce îşi luă rămas bun de la bătrâna şi cărunta căpetenie a pisicilor, Carter nu porni în căutarea palatului cu terase, construit din cristal roz, ci ieşi din oraş pe poarta de răsărit şi merse de-a lungul câmpului smălţuit cu margarete spre un acoperiş ascuţit, pe care-l zărise ascuns printre stejarii unui parc ce cobora până spre faleză. Ajunse în dreptul unui gard viu, în care se deschidea o poartă străjuită de o mică lojă de cărămidă. Când sună, cel ce-i deschise nu fu un lacheu înveşmântat într-o livrea somptuoasă, ci un bătrânel jigărit şi şchiop, încins cu un şorţ, care îşi dădea toată silinţa pentru a vorbi cu acele curioase intonaţii din îndepărtatul Cornwall. Carter urcă drumul umbrit de arbori, ce semăna foarte mult cu cele din Anglia, şi ajunse pe terasă străbătând o grădină ca cele din perioada reginei Ana. La intrarea flancată, potrivit obiceiului de odinioară, de pisici de piatră, fu primit de un valet în livrea, cu favoriţi, care îl conduse de îndată în biblioteca unde Kuranes, stăpânul din Ooth-Nargai şi al regiunii de cer a Seraniei, stătea gânditor pe un scaun din apropierea ferestrei, contemplând satul său de pescari şi sperând ca dintr-o clipă în alta să-şi facă apariţia bătrâna sa doică, bombănindu-l pentru că încă nu era gata pentru acea faimoasă partidă de tenis, iar trăsura aştepta şi mama lui ajunsese la capătul răbdării.

  Îmbrăcat într-un halat la modă în Londra tinereţii sale, Kuranes se ridică în grabă pentru a-şi întâmpina vizitatorul. Îl bucura foarte tare să dea cu ochii de un anglo-saxon venind din lumea luminii de ziuă, chiar daca acesta venea din Boston, Massachusets, şi nu din Cornwall. Evocară pe îndelete vremurile apuse, căci aveau multe să-şi spună, întrucât amândoi erau bătrâni lupi ai viselor, bine informaţi asupra tărâmurilor de neimaginat. Într-adevăr, Kuranes ajunsese până dincolo de stele, în inima vidului absolut, şi pretindea că era singurul om care se întorsese întreg la minte dintr-o asemenea călătorie.

  Carter sfârşi prin a-i vorbi despre căutările sale şi puse gazdei sale aceleaşi întrebări pe care le mai pusese atâtor altora. Kuranes nu ştia unde se aflau nici Kadath, nici miraculoasa cetate a soarelui apune, ci numai faptul ca Marii Strămoşi sunt creaturi pe care este deosebit de primejdios să le cauţi şi ca Ceilalţi Zei sunt în posesia unor mijloace stranii de a-i proteja împotriva oricărei curiozităţi neruşinate. Aflase multe despre Ceilalţi Zei în regiunile îndepărtate ale spaţiului, în special în acea regiune unde nu există formă şi unde gaze colorate studiază secretele cele mai profunde. Gazul violet, S'ugak, îi povestise lucruri cutremurătoare în legătură cu Nyarlathotep, Haosul Târâtor, şi îl prevenise să nu se apropie nicicând de vidul central, unde Azathoth, sultanul demonilor, mormăie mânios prin întuneric. De asemenea, nu era deloc bine să se ocupe de Cei Străvechi, şi din moment ce aceştia interziceau categoric accesul la cetatea miraculoasă, era de preferat să nu o mai caute.

  Kuranes îşi puse, de asemenea, întrebarea cam ce folos i-ar putea aduce acea călătorie, în ipoteza că ar fi ajuns într-adevăr la ţinta sa.

  Ani de-a rândul, Kuranes visase la adorabila cetate Celephais şi suspinase după ţinutul Ooth-Nargai, după libertatea şi culorile de acolo, după bogăţia trăirilor de acolo, după viaţa eliberată de orice constrângeri, prejudecăţi ori stupidităţi a celor de acolo. Acum, când nu numai că pătrunsese în acest oraş, ba chiar îi şi devenise rege, considera că libertatea şi pofta de viaţă trec prea repede şi că devin de-a dreptul monotone, pentru că nu sunt suficient de legate de ceea ce este mai mult sau mai puţin solid în sentimentele sau amintirile noastre. Devenise rege în Ooth-Nargai, dar nu găsea nici o satisfacţie în domnia sa, aşa că se apleca fără încetare asupra vechilor lucruri familiare din Anglia care îi formaseră întreaga tinereţe. Ar fi dat toată împărăţia sa pentru a mai putea auzi clopotele din Cornwall răsunând în depărtare, ar fi dat toate cele o mie de minarete din Celephais pentru acoperişurile ţuguiate ale satului din apropierea conacului său. De aceea, îi spuse vizitatorului său că i se părea perfect posibil ca nici cetatea necunoscută a soarelui apune să nu-i ofere acestuia toate satisfacţiile pe care acesta le căuta, aşa că poate ar fi fost preferabil să reia un vis glorios şi pe jumătate uitat, decât să-şi continue căutarea. Îl vizitase adesea pe Carter, în vremurile bune din lumea luminii de ziuă, şi cunoştea foarte bine încântătoarele coline din Noua Anglie unde se născuse acesta.

  Era convins că în cele din urmă exploratorul tot nu-şi va putea găsi liniştea, ci va începe să tânjească după amintirile ce-l vor cotropi: strălucirea turnului din Beacon Hill în lumina amurgului, clopotniţele înalte şi străzile întortocheate de pe colina din Kingsport, acoperişurile şubrede şi albite de vreme din străvechiul Arkham bântuit de vrăjitoare, câmpiile şi văile binecuvântate, pereţii de piatră şi acoperişurile triunghiulare ale căsuţelor ce strălucesc printre boscheţii verzi. Îi vorbi îndelung lui Carter despre toate acestea, dar Randolph îşi menţinu în cele din urmă hotărârea iniţială. Se despărţiră într-un târziu, păstrându-şi fiecare propriile convingeri, iar Carter se întoarse în Celephais, trecând pe sub poarta de bronz. Apucând-o pe strada Stâlpilor, ajunse din nou pe vechile metereze de la malul mării, unde conversă cu marinarii veniţi din porturi îndepărtate pentru a aştepta corabia întunecată ce trebuia să sosească din recea şi crepusculara ţară Inquanok. Corabia ai cărei marinari cu feţe ciudate şi negustori de onix poartă în venele lor sângele Marilor Strămoşi.

  Într-o seară doldora de stele, atunci când Pharos strălucea plină de splendoare deasupra portului, vasul aşteptat acostă la chei şi marinari şi negustori cu feţe ciudate apărură, unul câte unul sau în grupuri, în vechile taverne de pe meterezele de la malul mării. Era fascinant să revezi acele figuri ce semănau cu chipul divin sculptat pe Ngranek, dar Carter nu se avântă să le vorbească acestor marinari tăcuţi. Nu ştia ce orgolii, ce mutism ori ce vagi amintiri divine îi conduceau pe aceşti fii ai Marilor Strămoşi şi era convins că nu ar fi fost deloc înţelept să le vorbească despre căutările sale ori să-i iscodească cu prea multă insistenţă în legătură cu pustiul îngheţat ce se întinde la nord de ţara lor crepusculară. Arareori se amestecau ei în vorbă cu ceilalţi clienţi ai acestor vechi taverne, cel mai adesea se strângeau însă în grupuri, prin unghere mai retrase, şi îngânau între ei cântece învăluitoare din regiuni necunoscute sau psalmodiau lungi poveşti, cu un accent străin restului lumii viselor. Aceste cântece şi aceste povestiri erau atât de neobişnuite şi de emoţionante, încât puteai ghici cât erau de minunate doar privind la feţele celor ce le ascultau, deşi cuvintele lor ajungeau la urechile vulgului doar sub forma unui ritm straniu ori a unei melodii obscure.

  Timp de o săptămână, misterioşii, mateloţi trecură dintr-o tavernă în alta, iar negustorii dintr-un bazar în altul din Celephais. Înainte ca ei să plece din nou, pretextând că ar fi fost un miner cu experienţă în exploatarea onixului, dornic să lucreze în carierele lor, Carter reţinu un loc pe corabia întunecată. Era un vas minunat, meşteşugit lucrat, făcut din lemn de tec, cu accesorii de abanos şi cu incrustaţii de aur, cabina în care locuia fiind îmbrăcată în mătase şi catifea. Într-o dimineaţă, la ora refluxului, întinseră pânzele şi ridicară ancora. Carter, care se aţinea la pupa, văzu soarele înălţându-se şi incendiind meterezele, statuile de bronz şi minaretele aurite din Celephais, oraşul fără vârstă. Văzu, în sfârşit, cum toate se pierdeau în zare şi cum piscul înzăpezit al muntelui Aran se făcea tot mai mic. La amiază, nu se mai zarea nimic în afară de albastrul delicat al Marii Cereneriene şi de un galion pictat ce naviga, departe, spre împărăţia Seraniei, acolo unde marea se întâlneşte cu cerul.

  Noaptea sosi, doldora de stele, şi corabia întunecată se orienta după Carul Mare şi Carul Mic, ce se roteau încetişor în jurul polului ceresc. Marinarii cântară acele cântece misterioase din ţinuturi necunoscute, apoi s-au retras, unul câte unul, sub punte, în timp ce oamenii de veghe şi cei de cart murmurau vechi cântece, aplecându-se peste bastingaj pentru a privi la peştii luminoşi ce se jucau în apă. Pe la miezul nopţii, Carter se culcă şi el, şi se trezi în lumina crudă a dimineţii, observând că soarele părea să fie mai la sud decât de obicei. Îşi folosi întreaga zi pentru a-i cunoaşte mai bine pe oamenii de pe vas, trăgându-i pe nesimţite de limbă pentru a-i face sa vorbească despre ţara lor friguroasă şi crepusculară, despre nobila lor cetate de onix şi despre teama lor faţă de înaltele piscuri inaccesibile, dincolo de care se spunea că s-ar afla Leng. Ei îi mărturisiră cât de tare îi necăjea faptul că nici o pisică nu voia să rămână în Inquanok şi că acest lucru, credeau ei, se datora exclusiv vecinătăţii nesigure a ţinutului Leng. Dar despre deşertul de piatră din nord, şi numai despre acesta, refuzară însă să-i vorbească. Acel deşert avea în el ceva neliniştitor, aşa că li se părea preferabil să-i nege existenţa.

  În zilele următoare, îi vorbiră despre carierele în care Carter spusese că ar fi dorit să lucreze. Erau o mulţime, fiindcă cetatea Inquanok era în întregime construită din onix, iar mari blocuri şlefuite erau cumpărate la Rinar, Ogrothan, Celephais sau chiar pe loc, de negustorii veniţi din Thran, Ilarnek şi Kadatheron, în schimbul frumoaselor mărfuri din aceste porturi fabuloase. Departe, în nord, aproape de deşertul îngheţat a cărui existenţă oamenii din Inquanok refuză să o admită, exista o carieră părăsită, mai mare decât oricare alta, din care odinioară fuseseră extrase blocuri atât de enorme, încât numai imaginea găoacelor lor, cioplite cu dalta, era suficientă pentru a te umple de groază. Nimeni n-ar fi putut spune cine tăiase acele blocuri de dimensiuni incredibile, ori unde fuseseră ele transportate. Se considerase preferabil să nu se profaneze această carieră de care, aşa cum se poate lesne bănui, se legau amintiri extraordinar de neomeneşti, aşa că ea nu mai fusese exploatată şi căzuse în paragină în acea împărăţie a crepusculului, peste a cărei imensitate plutesc doar corbii ori, poate, pasărea Shantak. Carter fu profund mişcat când auzi vorbindu-se despre această carieră, căci aflase din legende că palatul marilor Strămoşi, ce se înalţă pe culmile cetăţii necunoscute Kadath, părea a fi construit din onix.

  Cu fiecare zi ce trecea, soarele se rotea din ce în ce mai jos pe cer, în timp ce ceaţa din faţa lor devenea tot mai deasă.

  După două săptămâni, lumina soarelui dispăru complet, lăsând locul unui crepuscul fumuriu şi ciudat ce străbătea pe timpul zilei cupola groasă de nori veşnici. Noaptea, un frig fosforescent se lăsa de pe aceeaşi boltă fără stele, acoperită de nori. În cea de-a douăzecea zi, o uriaşă stâncă pleşuvă apăru, departe, din dealurile mării, fiind prima bucată de pământ pe care o vedeau de când piscul înzăpezit al muntelui Aran dispăruse în urma corăbiei, înghiţit de zare. Carter îl întrebă pe căpitan ce nume avea stânca aceea, şi i se răspunse că ea nu avea nume şi că nici o corabie nu se apropiase vreodată de ea, din cauza zgomotelor ce veneau noaptea dinspre acel loc. Când odată cu căderea întunericului un bocet trist şi neîntrerupt se ridică de pe masa aceea golaşă de granit, călătorul fu fericit că vasul nu se oprise din drum şi că stânca nu avea nume. Marinarii nu conteniră să se roage şi să cânte până ce stânca dispăru din raza lor de vedere, iar Carter fu bântuit de vise înfiorătoare până spre orele mici ale nopţii.

  Două dimineţi mai târziu, în depărtare se contură spre est un şirag de piscuri înalte, cenuşii, ale căror vârfuri se pierdeau în masa de nori crepusculari. Văzându-le, marinarii intonară cântece de bucurie, iar unii dintre ei îngenuncheară pe punte, pentru a se ruga. Carter înţelese că erau pe punctul de a ajunge la Inquanok, şi că în curând urmau să ancoreze la cheiul acestui mare oraş ce poartă numele ţării în care se află. Spre prânz, apăru o coastă posomorâtă şi, puţin înainte de ora trei, domurile rotunjite şi spirele fantastice ale oraşului de onix ţâşniră dinspre nord. Acest oraş străvechi, bizar şi insolit se înălţa deasupra zidurilor sale de apărare şi a cheiurilor sale, în întregime negru, dar ornamentat cu podoabe şi arabescuri incrustate cu aur. Casele erau înalte, decorate cu flori pe fiecare latură şi cu motive ale căror simetrii obscure îţi luau ochii printr-o frumuseţe mai puternică decât lumina. Unele dintre ele erau dominate de domuri magnifice, altele de terase piramidale pe care se înălţau minarete, cu o formă ciudată, ce depăşea orice închipuire. Zidurile de apărare erau joase şi străpunse de numeroase porţi. Fiecare dintre aceste porţi era acoperită de câte o boltă uriaşă, ce se înălţa mult deasupra zidurilor şi pe care era aşezat capul unui zeu, sculptat cu aceeaşi măiestrie cu care fusese cioplit în piatră chipul uriaş de pe îndepărtatul Ngranek. În centrul oraşului, pe o colină, se înălţa un turn cu şaisprezece laturi, mai înalt decât toate celelalte, susţinând o clopotniţă aşezată pe un uriaş dom turtit. După spusele marinarilor, acesta era Templul Celor Străvechi, condus de un Mare Preot bătrân, auster şi împovărat de secrete.

  Un clinchet misterios răsuna în cetate la intervale regulate, căruia îi răspundea de fiecare dată o revărsare de sunete oculte de corn, viole şi voci. Pe un galion ancorat în apropierea marelui dom al Templului, un şir de trepiede lăsa să izbucnească, din când în când, strălucirea unei flăcări. Preoţii şi poporul acestui oraş erau plini de înţelepciune şi respectau misterele originare, păstrau cu sfinţenie ritmurile Marilor Strămoşi, aşa cum o poruncesc inscripţii încă mai vechi decât Manuscrisele Pnakotice. În clipa în care corabia lor depăşi marele dig de bazalt şi pătrunse în port, se putură auzi până şi cele mai slabe zgomote ale oraşului, iar Carter îi văzu pe sclavii, marinarii şi negustorii de pe cheiuri. Marinarii şi negustorii, cu feţele lor ciudate, aparţineau rasei zeilor, dar se spunea că sclavii proveneau dintr-un popor bondoc şi cu priviri chiorâşe, ce străbătuse sau ocolise piscurile inaccesibile şi care venea din văile de dincolo de Leng. Se apropiară de cheiul extrem de lat în dreptul meterezelor, acoperit cu tot felul de mărfuri descărcate din galioanele ce ancoraseră înaintea lor, în timp ce undeva, pe margine, se îngrămădeau mari cantităţi de onix, sculptat sau nu, ce aşteptau să fie încărcate pe corăbiile care urmau să le poarte spre îndepărtatele pieţe din Rinar, Ogrothan şi Celephais.

  Nu se lăsase încă seara când corabia întunecată aruncă ancora în dreptul unui chei de piatră. Toţi marinarii şi negustorii coborâră pe ţărm şi pătrunseră în oraş, trecând pe sub o poartă boltită. Străzile, pavate cu onix, erau unele largi şi drepte, altele înguste şi întortocheate. Casele construite în apropierea mării erau mai vaste şi deasupra porţilor lor ciudat boltite se găseau plăci aurite despre care se spunea că erau puse acolo în semn de omagiu adus micilor zeităţi ce ocroteau casele respective. Căpitanul vasului îl luă pe Carter cu el într-o veche tavernă marinărească, spre care se grăbeau toţi marinarii din ţinutul misterios şi îi promise să-l conducă a doua zi să viziteze toate minunăţiile oraşului crepuscular şi să-l însoţească de-a lungul meterezelor dinspre nord până la tavernele frecventate de minerii din carierele de onix. Odată cu căderea nopţii, se aprinseră micile lămpi de bronz, în timp ce marinarii intonau cântece din ţinuturi îndepărtate. Când răsună în tot oraşul dangănul uriaşului clopot din înaltul turnului, iar cornul, violele şi vocile misterioase îi răspunseră, cu toţii se opriră din cântat şi se înclinară în tăcere, până ce se stinse şi ultimul ecou. Deasupra cetăţii Inquanok pluteşte o prezenţă stranie şi miraculoasă, iar oamenii se tem că dacă nu respectă aceste ritualuri, mânia şi răzbunarea s-ar putea abate din senin asupra lor.

  Departe, într-un ungher umbrit al tavernei, Carter zări o formă bondoacă ce nu-l atrăgea deloc: era, fără îndoială, negustorul cu uitătură chiorâşă pe care, cu mult timp în urmă, îl întâlnise în hanurile din Dylath-Leen şi care avea reputaţia de a face comerţ cu oribilele sate de piatră din Leng, sate în care nici un om întreg la minte nu ar pune piciorul şi ale căror focuri infernale se văd noaptea de foarte departe. Se spunea chiar că acest negustor ar fi tratat cu acel indescriptibil mare preot cu chipul acoperit de o mască de mătase galbenă, ce trăieşte singur într-o mănăstire preistorică. Acest om păruse extrem de interesat atunci când Carter îi descosea pe negustorii din Dylath-Leen în legătură cu Kadath şi cu nemărginirea fără viaţă. Prezenţa sa în sumbra şi bântuita cetate Inquanok, atât de aproape de miracolele din nord, nu era câtuşi de puţin liniştitoare. Negustorul dispăru înainte ca Randolph să fi reuşit să-i vorbească, iar marinarii îi povestiseră ulterior că acel negustor venise dintr-o zonă greu de localizat, cu o caravană de iaci, aducând cu el un transport de ouă enorme şi puternic parfumate ale legendarei păsări Shantak, cu intenţia de a le schimba pe paharele de jad cizelat pe care toţi negustorii le iau cu ei din Ilarnek.

  În dimineaţa următoare, căpitanul vasului îl călăuzi pe Carter de-a lungul străzilor de onix, cenuşii sub cerul crepuscular. Porţile încrustate şi faţadele ornamentate cu basoreliefuri, balcoanele sculptate şi consolele acoperite cu cristal străluceau toate, pătrunse de un farmec sumbru. Din loc în loc, se deschidea câte o piaţă împodobită cu stâlpi negri, colonade şi statui ale unor fiinţe stranii, omeneşti şi fantastice în acelaşi timp. Majoritatea priveliştilor – străzi drepte şi largi, alei laterale şi înşiruiri de domuri rotunjite, spire şi acoperişuri pline de arabescuri – erau încărcate de o frumuseţe şi o vrajă depăşind orice închipuire, dar nimic nu egala în splendoare înălţimea masivă a uriaşului templu central, cu cele şaisprezece faţete sculptate, cu domul turtit şi clopotniţa zveltă, ce domina toate construcţiile cu o măreţie ce rămânea la fel de strivitoare din orice unghi ar fi fost privit. Spre est, foarte departe, dincolo de zidurile oraşului şi deasupra păşunilor, se înălţau siluetele subţiratice şi cenuşii ale acelor piscuri inaccesibile, cu vârfurile pierdute în ceaţă, în spatele cărora se spune că se află hidoasa cetate Leng.

  Căpitanul îl conduse pe Carter spre imensul templu care, cu grădina sa împrejmuită de ziduri, se înălţa într-o mare piaţă rotundă, de la care pornesc toate străzile oraşului, asemeni spiţelor unei roţi. Deasupra fiecăreia din cele şapte porţi boltite ale acestei grădini se înalţă câte un cap sculptat, asemănător cu cele ce domină porţile cetăţii. Ele sunt întotdeauna deschise, iar poporul trece pe sub ele plin de respect, străbătând în voie drumurile acoperite cu ţiglă şi micile alei străjuite de statui groteşti ale zeilor termi şi de sanctuare ale zeităţilor mărunte. Erau acolo fântâni, iazuri şi bazine ce reflectau strălucirea intermitentă a flăcărilor din trepiedele aşezate într-un balcon înalt; toate erau făcute din onix şi în apa lor fuseseră aruncaţi peştii fosforescenţi prinşi de pescarii de pe malurile oceanului. Când dangătul profund al clopotului din turn răsuna deasupra grădinii şi a oraşului, din cele şapte loje situate în apropierea celor şapte porţi îi răspundeau cornul, violele şi vocile, iar pe cele şapte porţi ale templului ieşeau lungi procesiuni de preoţi acoperiţi cu măşti şi cu glugi negre, purtând pe braţele înălţate deasupra capului mari vase de aur, din care se înălţa un abur straniu. Cele şapte procesiuni înaintau într-un singur rând, fiecare preot aruncând piciorul mult înainte, fără a îndoi genunchiul, coborând drumul spre cele şapte loje ale templului. Pentru a reveni de acolo, lungile rânduri de preoţi urmează o cale secretă şi se şopteşte că scări de onix coboară în adâncuri, până la mistere despre care nu se pomeneşte niciodată; sunt de asemenea şi unii care insinuează că preoţii cu măşti şi glugi negre, ce defilează în coloană, nu ar fi fiinţe umane.

  Carter nu pătrunse în templu, căci nimeni în afara Regelui Învăluit nu este autorizat să o facă. Înainte de a părăsi grădina, sosi ora clopotului: auzi dangănul său răsunând undeva, deasupra, şi geamătul cornului, al violelor şi al vocilor izbucnind din lojile din apropierea porţilor lor. Lunga procesiune a preoţilor purtând cape de aur coborî cele şapte promenade cu mersul ei bizar şi spectacolul trezi în inima călătorului o teamă pe care nu i-ar fi provocat-o preoţi umani. Când ultimul dintre aceşti preoţi dispăru, Carter părăsi grădina, nu fără a remarca o pată rămasă pe lespezi în dreptul locului pe unde fuseseră purtate cupele. Nici chiar căpitanului de corabie nu-i plăcu deloc această pată şi îl îndepărtă iute pe Carter, purtându-l spre colina pe care se înalţă numeroasele domuri ale miraculosului palat al Regelui Învăluit.

  Străzile ce conduc spre palatul de onix sunt abrupte şi înguste, cu excepţia celor largi şi întortocheate pe care se plimbă regele şi suita sa. Carter şi călăuza sa o luară pe o alee în trepte, trecând printre pereţii incrustaţi ce purtau însemne stranii de aur şi pe sub balcoanele şi consolele de unde veneau adesea dulci adieri de muzică cu parfum exotic. Aveau mereu în faţa ochilor zidurile titanice şi mănunchiurile de domuri bulboase ce au adus faima palatului Regelui Învăluit. În cele din urmă, trecură pe sub o mare boltă neagră şi ajunseră în grădina plăcerilor. Acolo, Carter rămase ţintuit locului, covârşit de atâta frumuseţe. Terasele de onix, promenadele cu coloane, porticurile cochete, frumoşii copaci în floare ce se căţărau în trepte până la ferestrele aurite, urnele şi trepiedele de bronz ornate cu basoreliefuri discrete, statuile de marmură neagră ce păreau a fi vii pe socluri, fântânile de bazalt în care zvâcneau peştii fosforescenţi, minusculele temple ale păsărilor cântătoare, cu penetul irizat, aşezate în vârful coloanelor sculptate, miraculoasele arabescuri, marile porţi de bronz şi viile coapte ce se căţărau pe întreaga suprafaţă a zidurilor şlefuite, toate se uneau pentru a oferi un spectacol a cărui frumuseţe depăşea realitatea şi părea pe jumătate fantastic, chiar şi în lumea visului. Toate acestea scânteiau ca într-o viziune sub crepuscularul cer cenuşiu: în prim-plan, magnificenţa domurilor şi sculpturilor palatului, departe, în zare, siluetele fantastice ale piscurilor inaccesibile. Pasările şi fântânile cântau veşnic, în timp ce parfumul florilor rare plutea ca un văl subţire deasupra acestei neînchipuite grădini. Cei doi făcură cale întoarsă pe aleea cu trepte. Nici un vizitator nu poate pătrunde în palat, şi este preferabil să nu contempli prea mult timp şi cu prea multă atenţie marele dom central care domină intrarea, căci se spune că acesta îl adăposteşte pe marele părinte al tuturor fabuloaselor păsări Shantak, care trimite în dar tuturor curioşilor vise deosebit de bizare.

  După această vizită, căpitanul îl luă cu el pe Carter în cartierul de nord al oraşului, în apropierea porţii Caravanelor, acolo unde se află tavernele negustorilor din Yak şi ale marinarilor care extrag onix. Acolo, într-un han de mineri, cu tavanul scund, se despărţiră: căpitanul trebuia să se întoarcă la afacerile sale, iar Carter era grăbit să vorbească cu minerii despre regiunea de nord a ţării. Era multă lume în acel han şi călătorul nu aşteptă prea mult pentru a intra în vorbă cu câţiva dintre cei de la mese. Se prezentă drept un vechi miner lucrând într-o galerie de onix, ce aştepta veşti de la o carieră de lângă Inquanok, veşti ce întârziau să sosească. Dar ceea ce află nu adăugă prea mare lucru la ceea ce ştia deja. Minerii deveneau reticenţi şi evazivi de îndată ce venea vorba despre pustiul îngheţat ce se întinde în partea de nord şi despre cariera pe care nu o vizitează nimeni. Le era teamă de emisarii fabuloşi care vin de dincolo de munţii ce se învecinează cu ţinutul în care, se zice, se află Leng. Le era teamă de prezenţele demonice şi de santinelele fără număr ce veghează în marele nord printre stâncile împrăştiate. Şopteau, de asemenea, că faimoasele păsări Shantak nu sunt animale fireşti şi că într-adevăr era mai bine că nici un om nu le zărise aievea vreodată (legendarul părinte al păsărilor Shantak ce este adăpostit în palatul regal fiind hrănit în întuneric).

  În ziua următoare, spunând că doreşte să facă pe cont propriu înconjurul diferitelor mine din ţinut şi să viziteze curioasele sate de onix din Inquanok, Randolph Carter închirie un iac pe care îl încărcă cu mari saci de piele pentru călătorie. Dincolo de Poarta Caravanelor, drumul ducea drept printre ogoarele arate, lângă care se înalţă numeroase ferme ciudate, împrejmuite de domuri joase. Carter se opri în câteva dintre aceste case pentru a pune întrebări şi o dată dădu peste o gazdă atât de severă, atât de reticentă şi înnobilată de o asemenea măreţie înnăscută (asemănătoare celei de care era impregnat chipul sculptat pe Ngranek), încât avu convingerea de a fi întâlnit pe unul din Marii Strămoşi în persoană, sau cel puţin o fiinţă prin venele căreia curgea sângele lor. Discutând cu această persoană severă şi reticentă, avu grijă să-i vorbească pe zei numai de bine şi să laude toate lucrurile binecuvântate cu care aceştia îl copleşiseră.

  Carter înnoptă într-un câmp de pe marginea drumului, sub un copac Lygath de care îşi legă iacul, iar dimineaţa îşi reluă pelerinajul spre nord. Către orele zece, ajunse în satul cu mici domuri Urg, unde poposesc de obicei negustorii şi unde îşi deapănă poveştile minerii; se opri în taverna lor până la prânz. Din acest loc, drumul caravanelor îşi schimbă direcţia spre vest, către Selarn. Carter îşi continuă însă călătoria spre nord, pe drumul ce ducea spre cariere. Toată după-amiaza urmă acest drumeag ceva mai îngust decât drumul principal, care urca printr-un ţinut stâncos, cu puţine ogoare cultivate. Seara, colinele joase ce se înălţau în stânga sa făcură loc unor imenşi pereţi de stâncă, ce îl făcură să înţeleagă că se apropia de regiunea minelor. Uriaşele culmi dezgolite ale munţilor inaccesibili se înmulţiseră tot timpul drumului, pândindu-l ameninţătoare de undeva din dreapta, iar poveştile pe care le auzea din gura fermierilor, negustorilor şi căruţaşilor ce mânau greoaiele care cu onix întâlniţi în drum deveneau din ce în ce mai neliniştitoare, pe măsură ce înainta mai mult.

  În cursul celei de-a doua nopţi, îşi priponi iacul de o proptea înfiptă în pământ şi-şi făcu culcuş la umbra unei stânci uriaşe. Remarcă faptul că la această latitudine nordică la care se afla exista cea mai puternică fosforescenţă a norilor pe care o întâlnise vreodată şi avu aproape convingerea că zăreşte nişte siluete negre profilându-se pe acest cer luminos-cenuşiu. În cea de-a treia dimineaţă, ajunse la prima carieră de onix şi îi salută pe cei care lucrau acolo cu târnăcoape şi cu dălţi. Până la căderea serii, trecuse deja pe la unsprezece astfel de cariere, ţinutul fiind format mai ales din pereţi de onix şi ziduri de galeţi pe care nu creştea nici o urmă de vegetaţie. Îşi petrecu cea de-a treia noapte într-o tabără de mineri, ale cărei focuri tremurătoare aruncau reflexe bizare pe pereţii de onix şlefuiţi ce se înălţau spre est. În cursul serii, minerii au intonat multe cântece şi au spus o mulţime de poveşti dovedind o atât de profundă cunoaştere a vremurilor de odinioară şi a obiceiurilor zeilor, încât Carter îşi dădu seama că ei posedau o mulţime de amintiri latente, rămase de la strămoşii lor, Marii Strămoşi. Fu întrebat încotro mergea, şi primi sfatul de a nu urca mult prea departe spre nord, dar răspunsul său fu că pornise în căutarea unor noi pereţi de onix şi că nu era dispus să rişte mai mult decât prospectorii obişnuiţi. Dimineaţa, îşi luă rămas-bun de la ei şi călări de-a lungul unui ţinut din ce în ce mai posomorât, unde, după câte i se spusese, trebuia să găsească acea carieră neliniştitoare şi părăsită din care mâini mai vechi decât cele omeneşti extrăseseră acele blocuri enorme.

  Se simţi cuprins de nelinişte atunci când, întorcând capul pentru un ultim gest de rămas-bun, i se păru că-l zăreşte apropiindu-se de tabără pe negustorul bondoc cu privire chiorâşă, al cărui bănuit comerţ cu Leng provocase atâtea comentarii în îndepărtata Dylath-Leen. După ce depăşi alte două cariere, regiunea locuită din Inquanok păru să se termine şi drumul se îngustă, până ce deveni o cărare a iacilor sălbatici, deosebit de povârnită, ce şerpuia de-a lungul negrilor pereţi interzişi. La dreapta, continuau să se înalţe piscurile îndepărtate şi descărnate şi pe măsură ce Carter se afunda în această împărăţie virgină, i se părea că se face tot mai întuneric şi mai frig. Îşi dădu seama în scurtă vreme că pe drumul negru nu se mai zărea nici o urmă de copite sau de picior de om, şi înţelese că într-adevăr ajunsese pe meleagurile ciudate şi pustii ale vremurilor de odinioară. O dată, un corb croncăni din întâmplare în văzduh şi din când în când auzea din spatele câte unei stânci un fâlfâit de aripi, ce îl făcea să-şi amintească cu nelinişte de pasărea Shantak. De cele mai multe ori, nu era nimeni, şi Carter continua să călărească, solitar, pe iacul a cărui blană se umpluse de mărăcini. Se simţi cuprins de îngrijorare atunci când excelentul său iac refuză din ce în ce mai des să înainteze şi păru din ce în ce mai înfricoşat, tresărind şi zbârlindu-se la cel mai mic zgomot.

  Cărarea se îngusta acum, strânsă între pereţii negri şi strălucitori, iar urcuşul deveni tot mai abrupt. După două ceasuri, Carter zări în faţa lui conturul ferm al unei creste; dincolo de care se întindea doar nemărginirea cerului trist şi cenuşiu. Binecuvântă perspectiva coborâşului care părea să-l aştepte dincolo de creastă. Dar nu era deloc uşor să ajungă pe culme, pentru că drumul urca acum aproape vertical iar bucăţile de stâncă şi pietrişul care îi cădeau mereu de sub picioare îl făceau periculos. Carter trebui adesea să descalece de pe iac, iar când se împiedica sau se împleticea, trăgea după el animalul cuprins de nelinişte, care-şi păstra cu greu echilibrul. Se trezi însă dintr-o dată în vârf şi când privi drept înainte, priveliştea îi tăie răsuflarea.

  Drumul continua drept în faţa lui, coborând uşor printre aceleaşi şiruri de pereţi naturali înalţi ca şi cele de până atunci, dar spre stânga se căsca un hău uriaş, de mii de acri în suprafaţă. O forţă arhaică tăiase şi smulsese pereţii de onix originari, transformând acele locuri într-o carieră uriaşă. Departe, în spatele lor, se mai vedeau încă în prăpăstii urmele de daltă concavă şi undeva, în măruntaiele pământului, se căscau gigantice gropi de târnăcop. Această carieră nu ar fi putut fi creată de mână omenească, laturile sale concave fiind crestate de pătrate mari, cu latura de câţiva yarzi, care spuneau totul despre dimensiunea blocurilor smulse odinioară de dălţi şi mâini necunoscute. Undeva, foarte sus, deasupra marginilor carierei, zburau şi croncăneau corbii; în adâncurile nevăzute, un zumzăit nedesluşit semnala prezenţa liliecilor urhagilor şi a altor prezenţe fără număr, ce bântuiau în întunericul infinit. Carter privea de sus, de pe drumul îngust, spre cărarea stâncoasă ce cobora în amurg la picioarele lui. La dreapta, înalţii pereţi de onix se prelungeau până dincolo de zare, iar la stânga ei erau despicaţi de această înfricoşătoare carieră supraterestră.

  Deodată, iacul mugi puternic pe neaşteptate şi, scăpând de sub controlul lui Carter, îl depăşi dintr-un salt şi se năpusti înainte vijelios, îngrozit, şi dispăru spre nord pe drumul îngust şi abrupt. De sub copitele sale ţâşni o ploaie de pietre, care căzură în carieră şi se pierdură în întuneric, fără a face nici cel mai mic zgomot. Carter, care urmărise cu răsuflarea tăiată galopul bezmetic al iacului, înfruntă cu nepăsare primejdiile acelei trecători înguste. Nu după multă vreme, în stânga lui se înălţară din nou pereţii negri, îngustând încă mai mult drumul, şi călătorul continuă să alerge după iacul său, ale cărui urme lăbărţate stăteau mărturie a disperării sale.

  I se păru că aude zgomotul copitelor animalului înfricoşat şi, încurajat de acest zgomot, Carter îşi continuă urmărirea cu şi mai mare grabă. Străbătu mile de-a rândul şi, pe nesimţite, drumul se lărgi puţin câte puţin în faţa lui, astfel încât îşi dădu curând seama că era pe cale să ajungă în pustiul înspăimântător şi îngheţat ce se întinde spre nord. Coastele descărnate ale îndepărtatelor piscuri inaccesibile erau din nou vizibile, deasupra stâncilor ce se întindeau în dreapta sa. În faţa sa era o întindere imensă de roci şi pietre enorme care, fără îndoială, îl pregătea pentru câmpia sumbră şi nemărginită de care se apropia. Zgomotul sacadat al potcoavelor se mai auzi încă o dată, încă mai puternic decât până atunci, dar în loc să-i dea curaj, acest zgomot îl umplu de spaimă, căci îşi dădu seama că nu era provocat de bietul său iac. Acel zgomot nemilos şi hotărât venea clar din spatele lui.

  Căutarea iacului se transformă atunci într-o goană nebunească din faţa a ceva încă nevăzut, fiindcă nu îndrăznea să privească peste umăr, presimţind că animalul ce era pe urmele sale nu putea fi nici normal, nici identificabil, iacul său îl auzise sau îl mirosise probabil primul şi Carter nu îndrăzni să-şi pună întrebarea dacă nu cumva urmărirea începuse încă de la locuinţele minerilor sau numai de la prăpastia întunecată a carierei. Trecuse între timp de pereţii de onix şi noaptea începuse să se lase peste o imensitate de nisip şi de stânci spectrale, de-a lungul căreia nu se zărea nici un drum. Nu mai putea desluşi urmele iacului, dar înspăimântătorul galop din spatele său nu contenea, la acesta adăugându-se din când în când un zumzăit şi un fâlfâit de aripi gigantice. Îşi dădu seama cu disperare că pierdea teren şi înţelese că era iremediabil pierdut în acest pustiu haotic şi blestemat, printre rocile indescriptibile, pe aceste întinderi virgine de nisip. Doar piscurile îndepărtate şi inaccesibile din dreapta lui îi mai indicau vag direcţia în care trebuia să meargă, dar şi ele deveneau din ce în ce mai nedesluşite, pe măsură ce crepusculul cenuşiu lăsa loc fosforescenţei morbide a norilor.

  Spre nordul ce se cufunda în beznă, zări atunci un lucru îngrozitor, nedesluşit şi încă învăluit în ceaţă. Câteva clipe, crezuse că era un lanţ de munţi negri, dar acum îşi dădu seama că era cu totul altceva. Fosforescenţa norilor încremeniţi îl dezvăluia cu cruzime şi aburii roşietici care îi înfăşurau silueta se retrăgeau încet. La ce distanţă se afla? N-ar fi putut spune exact, dar oricum la una foarte mare. Acest lucru avea o înălţime de mii de picioare şi se întindea sub forma unui imens arc de cerc concav de la piscurile cenuşii şi inaccesibile până către spaţiile neînchipuit de vaste dinspre vest.

  Străvechii munţi de onix nu mai erau acum munţi, pentru că fuseseră atinşi de o mână mai puternică decât cea a omului. Stăteau ghemuiţi, tăcuţi ca lupii sau ca vampirii, încoronaţi de nori şi de ceaţă, veghind veşnic secretele Marelui Nord. Aşezaţi într-un imens semicerc, aceşti munţi, câinii de pază ai nordului, erau sculptaţi ca nişte imense statui vigilente, iar mâna lor dreaptă era ridicată într-un gest de ameninţare adresat seminţiei umane.

  În lumina tremurătoare a norilor, capetele lor duble dădeau iluzia că ar fi fost vii, dar pe măsură ce înainta spre ele, Carter văzu înălţându-se pe culmile lor umbrite forme uriaşe, a căror mişcare nu mai era o iluzie. Înaripate şi zumzăitoare, aceste forme se măreau cu fiecare clipă şi călătorul îşi dădu seama că drumul său drept înainte luase sfârşit. Nu erau, ca în atâtea alte locuri de pe Pământ sau din ţările viselor, doar păsări sau lilieci, căci aceste forme erau mai mari decât un elefant şi aveau capete de cai. Carter îşi dădu seama că acestea trebuiau să fie vestitele păsări Shantak şi nu se mai întrebă cine erau paznicii demonici şi santinelele fără număr care îi împiedicau pe oameni să ajungă în pustiul stâncos şi boreal. În cele din urmă se opri, resemnat, şi îndrăzni să privească în urma lui. Călare pe un cal costeliv, schimonosindu-se, în fruntea unei dezgustătoare hoarde de păsări Shantak feroce, cu aripile încă acoperite de promoroaca abisurilor, venea în trap negustorul bondoc cu uitătura chiorâşă, personajul diabolic înconjurat de o aură legendară.

  Deşi era deja împresurat de aceste fabuloase jivine de coşmar cu cap de cal, ce se îngrămădeau în jurul lui într-un cerc demonic, Randolph Carter nu îşi pierdu cunoştinţa. Giganticele arătări se înălţau deasupra lui, deşirate şi scârboase, în timp ce negustorul cu uitătură chiorâşă sări de pe cal şi se aşeză, schimonosindu-se, în faţa prizonierului. Îi porunci lui Carter să se urce pe una dintre respingătoarele, păsări şi îl ajută să se aburce în spatele ei. Adunându-şi toată voinţa pentru a-şi înfrânge dezgustul, Carter ascultă ordinul dar îi fu greu să-l pună în aplicare, fiindcă păsările Shantak sunt acoperite cu solzi în loc de pene, solzi ce sunt extrem de alunecoşi. Când reuşi să încalece, omul cu uitătura chiorâşă sări în spatele lui, lăsându-i unuia dintre incredibilii coloşi înaripaţi grija de a-i duce spre lanţul de munţi sculptaţi.

  Descriind curbe hidoase în aerul îngheţat, zburară fără oprire spre acei munţi inaccesibili, cenuşii şi descărnaţi, ce se înălţau la est şi în spatele cărora trebuia să se găsească Leng. Zburară deasupra norilor, până ce pe sub ei se perindară vârfurile fabuloase ce se pierd în valuri de ceaţă strălucitoare, pe care locuitorii Inquanokului nu le-au văzut niciodată. Zburând pe deasupra lor, Carter le privi cu atenţie şi zări pe crestele cele mai înalte intrările unor caverne stranii, ce îi aduseră aminte de grotele din Ngranek. Nu puse nici o întrebare în legătură cu acest subiect bărbatului care îl luase prizonier, mulţumindu-se să constate că atât acesta, cât şi fiara cu cap de cal pe care o călăreau păreau ciudat de înfricoşaţi de imaginea acelor caverne, dând semne de nervozitate şi grăbindu-se să le lase mai repede în urmă pentru a scăpa de neliniştea adâncă ce-i cuprinsese.

  Pasărea Shantak zbura acum mai jos şi, sub stratul de nori, se ivi o câmpie cenuşie şi golaşă, pe care străluceau, la mare depărtare, mici focuri. Începură să coboare şi apărură, rând pe rând, colibe de granit şi sate de piatră neagră, la ale căror ferestre luceau stins luminiţe palide. Din aceste colibe şi sate răzbătu până la ei şuierul strident al fluierelor şi zgomotul oribil al şerpilor cu clopoţei, ceea ce-i dovedi pe loc lui Carter că locuitorii Inquanokului nu se înşală în presimţirile lor geografice. Călătorii cărora li se întâmplă să audă asemenea sunete, ştiu că ele nu pot veni decât dinspre acest platou pustiu şi îngheţat, pe care oamenii normali nu-l vizitează niciodată, dinspre această regiune misterioasă şi bântuită de demoni ce se numeşte Leng.

  Forme întunecate dansau în jurul micilor focuri şi Carter se întrebă curios cam despre ce soi de fiinţe putea fi vorba, într-adevăr, nimeni nu mai ajunsese vreodată până în Leng, iar locul acesta este cunoscut doar fiindcă focurile şi colibele sale de piatră se zăresc de departe. Acele forme săreau într-un ritm lent şi înfricoşător şi aveau un fel de a se răsuci şi a se încovoia ce părea nesănătos şi nu era deloc agreabil privirii, aşa că Randolph nu mai fu mirat de ce acest oribil platou îngheţat purta povara unui greu blestem, care face ca despre el să se vorbească în întreaga lume a viselor doar sub formă de aluzii şi de legende neclare care stârnesc groaza. Pasărea Shantak zbura din ce în ce mai jos şi, pe măsură ce se apropiau de ei, repulsia pe care i-o inspirau acei dansatori i se păru tot mai familiară, purtând chiar amprenta unei anumite intimităţi demonice. Prizonierul le cercetă cu atenţie, încercând să-şi aducă aminte unde şi când ar mai fi putut întâlni asemenea creaturi.

  Aveau copite în loc de picioare şi păreau să aibă capetele acoperite cu un soi de peruci sau de tichii, deasupra cărora se iţeau două corniţe. Nu purtau veşminte dar, în cea mai mare parte, erau acoperite cu o blană deasă. Aveau cozi minuscule şi, când unele dintre acele creaturi ridicară capul spre ei, observă că aveau gurile anormal de mari. Îşi dădu atunci brusc seama cine erau, şi înţelese că de fapt nu purtau nici peruci, nici tichii. Negustorii stranii, care soseau la bordul acelor sumbre galere în Dylath-Leen pentru a-şi vinde rubinele uriaşe (acei negustori cu înfăţişare nu tocmai omenească, sclavi ai monstruoşilor locuitori ai Lunii) făceau parte din demonica populaţie a Lengului. Unii dintre ei fuseseră cei care, cu mult timp în urmă, îl răpiseră pe Carter, luându-l prizonier la bordul galerei lor urât mirositoare. Îi văzuse pe semenii lor fiind mânaţi în cete pe cheiurile mizerabile ale cumplitei cetăţi selenare, văzuse cum cei mai slabi dintre ei erau condamnaţi la muncă silnică, în timp ce cei mai graşi erau închişi în cuşti şi duşi pentru a satisface nevoile stăpânilor lor cu corpuri de polipi. Acum ştia de unde proveneau acele creaturi atât de misterioase şi se cutremură la gândul că Leng se afla probabil în legătură cu acele orori informe care populează Luna.

  Pasărea Shantak îşi continuă drumul. Depăşiră focurile, colibele de piatră şi pe dansatorii despre care Randolph ştia acum aproape totul, plutiră deasupra munţilor sterpi de granit şi a sumbrei întinderi acoperite de stânci, de gheaţă şi de zăpadă. Se crăpa de ziuă şi licărirea fosforescentă a norilor joşi cedă locul crepuscularei lumini înceţoşate a acestui ţinut nordic, dar cumplita pasăre îşi continuă imperturbabil zborul, în tăcere şi în frig. Din când în când, bărbatul cu privire chiorâşă se adresa păsării într-un limbaj gutural, iar aceasta îi răspundea cu un fel de râs batjocoritor, asemănător cu zgomotul spargerii unui geam. Relieful începuse să se înalţe din nou şi în cele din urmă ajunseră într-o regiune plată, măturată de vânt, regiune care părea să fie acoperişul unei lumi nelocuite şi veştejite. Izolată în ceaţă, întuneric şi frig, se înălţa aici o singură clădire bondoacă şi fără ferestre, construită din pietre neprelucrate, în jurul căreia se găsea un cerc de monoliţi neciopliţi aproape deloc. Ansamblul nu avea nimic omenesc în el şi, amintindu-şi de ceea ce povestesc vechile legende, Carter îşi dădu seama că ajunseseră în cel mai cumplit şi mai rău famat loc din lume, în locul izolat unde se află mănăstirea preistorică locuită doar de indescriptibilul Mare Preot cu faţa acoperită de o mască de mătase galbenă, cel care se închină Celorlalţi Zei şi lui Nyarlathotep, Haosul Târâtor.

  Dezgustătoarea pasăre se lăsă pe sol şi omul cu uitătură chiorâşă sări din spatele ei şi-l ajută pe prizonierul său să coboare. Carter se lămurise de-acum asupra intenţiilor învingătorului său: era limpede faptul că negustorul cu uitătura chiorâşă era o iscoadă a forţelor demonice şi că se grăbea să-l predea stăpânilor săi pe acest muritor arogant, care voia să descopere cetatea necunoscută Kadath şi să se închine Marilor Strămoşi în castelul lor de onix. Înţelese, de asemenea, că tot acest negustor pusese la cale şi prima lui răpire, la Dylath-Leen, de către sclavii fiinţelor de pe Lună, şi că acum dorea să vadă realizându-se în sfârşit ceea ce ajutorul dat lui Randolph de către pisici împiedicase atunci să se împlinească. Urma să-şi conducă victima spre un funest loc de întâlnire, unde să-l găsească pe Nyarlathotep şi să-i raporteze acestuia de câtă îndrăzneală dăduse dovadă Carter, pornind în căutarea cetăţii necunoscute Kadath. Nu mai avea nici o şansă, pentru că Leng şi pustiul îngheţat ce se întinde la nord de Inquanok sunt, fără îndoială, foarte aproape de Ceilalţi Zei şi trecătorile ce duc spre Kadath sunt, probabil, bine păzite.

  Omul cu uitătură chiorâşă era mic de statură, dar uriaşa pasăre cu cap de cal veghea ca acesta să fie ascultat, aşa că Randolph îl urmă supus şi, trecând prin cercul de menhiri, pătrunseră printr-o poartă arcuită în interiorul mănăstirii fără ferestre. Interiorul ei era cufundat în beznă, dar demonicul negustor aprinse o lampă de argilă împodobită cu înspăimântătoare basoreliefuri şi îşi împinse prizonierul de-a lungul a nenumărate coridoare înguste. Pe pereţii acestora erau pictate, într-un stil necunoscut de arhitecţii de pe Pământ, scene înfricoşătoare, mai vechi decât istoria. În ciuda nenumăratelor veşnicii care trecuseră peste ele, culorile erau încă strălucitoare, căci uscăciunea şi frigul cumplitului ţinut Leng fac să se conserve esenţa lucrurilor. Carter le întrevăzu la lumina flăcării tremurătoare şi se cutremură descoperind poveştile cuprinse în ele.

  Aceste fresce îi dezvăluiră întreaga istorie a Lengului. Creaturi aproape omeneşti, cu coarne, copite şi guri imense dansau demonic prin oraşele uitate. Erau scene ale unor vechi războaie, în care se vedeau locuitorii aproape umani din Leng luptând împotriva păianjenilor purpurii şi puhavi din văile învecinate; scene relatând sosirea galerelor negre, venite de pe Lună, scene relatând înfrângerea populaţiei din Leng de către fiinţele blasfematorii cu corpuri amorfe şi acoperite de polipi ce păreau să se bălăcească, să se răsucească şi să se strecoare în afara zidurilor. Au adorat aceste făpturi blasfematorii, alb-cenuşii, vâscoase, ca pe nişte zei, fără să se plângă vreodată atunci când îi luau pe galerele lor negre pe cei mai graşi şi mai frumoşi masculi din ţinut. Monstruoasele fiare de pe Lună îşi stabiliseră tabăra în largul mării, pe o insulă stâncoasă. Privind aceste fresce, Carter constată că aceasta nu era alta decât stânca izolată şi fără nume pe care o văzuse în timp ce naviga spre Inquanok, acea blestemată stâncă cenuşie de care marinarii se feresc şi de unde se înalţă în fiecare noapte urlete cumplite.

  Frescele înfăţişau, printre altele, marele port ce era şi capitala acestor creaturi aproape umane, oraş semeţ ai cărui numeroşi stâlpi se înălţau între faleză şi cheiul de bazalt, oraş surprinzător prin numeroasele sale pieţe încărcate cu sculpturi şi templele sale pline de nobleţe. Străzi mărginite de colonade şi grădini vaste duceau de pe faleză şi din dreptul fiecăreia din cele şase porţi străjuite de sfincşi până într-o vastă piaţă centrală. În această piaţă se găseau doi lei înaripaţi, ce vegheau la gura unei scări subterane; existau noi şi noi reprezentări ale acestor doi enormi lei înaripaţi, trupurile lor puternice de diorit strălucind în crepusculul cenuşiu al zilei sau în fosforescenţa norilor nocturni. Continuându-şi drumul şi văzând toate aceste reprezentări repetate, Carter înţelese în cele din urmă cine erau aceşti lei şi unde se afla acea cetate care fusese stăpânită, până la sosirea galerelor negre, de acele fiinţe aproape umane. Fără îndoială, acea cetate primitivă nu putea fi alta decât legendara Sarkomand, ale cărei ruine au albit timp de un milion de ani înainte de naşterea primului om autentic şi ai cărei lei gigantici veghează pe vecie scara ce coboară din ţara viselor până la Marele Abis.

  Alte picturi reproduceau piscurile cenuşii şi descărnate care despart Lengul de Inquanok şi monstruoasele păsări Shantak ce îşi construiesc cuiburile pe la jumătatea munţilor, pe bucăţi de stâncă ieşite în afară. Erau de asemenea reproduse misterioasele caverne săpate în vecinătatea culmilor celor mai înalte, acele caverne pe care până şi cele mai îndrăzneţe păsări Shantak le ocoleau, ţipând. Carter le întrezărise pe când trecuse în zbor pe deasupra lor şi reţinuse asemănarea lor cu cele de pe piscul Ngranek. Acum ştia că această asemănare era mai mult decât întâmplătoare, pentru că picturile îi înfăţişau şi pe înspăimântătorii locuitori ai acelor caverne: aripile lor de lilieci, coarnele încovoiate, cozile păroase, labele hrăpăreţe, trupurile cauciucate, toate acestea nu îi erau străine, se mai întâlnise deja cu aceste creaturi tăcute, aceşti paznici fără suflet ai Marelui Abis, de care se temeau până şi Marii Strămoşi şi al căror stăpân nu este Nyarlathotep, ci Nodens, zeul albit de ani. Aceste fiinţe demonice sunt nevolnicele lighioane ale nopţii, lighioane ce nu râd niciodată, pentru că nu au faţă şi care plutesc veşnic în întuneric, între depresiunea Pnoth şi trecătorile care duc spre lumea exterioară.

  Negustorul cu uitătură crucişă îl îmbrânci pe Carter într-o vastă sală boltită, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu basoreliefuri înfricoşătoare. În centrul acestei încăperi, se căsca deschizătura circulară a unui puţ, înconjurată de altare demonice de piatră. Această criptă impregnată de o duhoare de nesuportat nu era luminată în nici un fel, iar lămpiţa sinistrului negustor lucea atât de slab, încât amănuntele din jur deveneau evidente doar încetul cu încetul. În partea opusă, se înălţa o estradă înaltă de piatră, pe care se ajungea suind cinci trepte; acolo, pe un tron aurit, se găsea o siluetă apatică, înveşmântată în mătase galbenă împodobită cu franjuri roşii, cu faţa acoperită de o mască de mătase galbenă. Omul cu uitătura crucişă schiţă câteva gesturi şi fiinţa ascunsă în întuneric îi răspunse luând în labele sale acoperite cu mătase un flaut de fildeş, ornamentat oribil, cu care scoase pe sub masca de mătase câteva sunete respingătoare. Acest dialog continuă câteva clipe; în sunetul acelui flaut şi în miasma dulceagă ce umplea cripta exista ceva care, cu toate că aproape îl înnebunea pe Carter, îi dădea în acelaşi timp sentimentul de a asista la o scenă familiară. Acest ceva îl făcu să se gândească la înspăimântătoarea cetate scăldată într-o lumină roşie şi la revoltătoarea procesiune ce îi trecuse prin faţa ochilor acolo. Acest ceva îi amintea, de asemenea, de cumplitul urcuş de-a lungul peisajului lunar, înainte de venirea pisicilor care aveau să îl salveze. Ştia ca acea creatură ce se afla pe estradă era, fără nici o îndoială, indescriptibilul Mare Preot, căruia legendele îi atribuie puteri demonice, dar îi era frică fie şi numai să încerce să-şi închipuie cine ar fi putut fi acest detestabil Mare Preot.

  Mătasea brodată alunecă, descoperind una dintre labele alb-cenuşii, şi Carter ghici cine era Marele Preot. În acea clipă fatală, o frică de nestăpânit îl împinse să facă un lucru pe care dacă ar fi fost lucid l-ar fi evitat: mintea îi fu întunecată de groază şi nu mai există pentru el alt gând decât dorinţa sălbatică de a scăpa de fiinţa ce se afla pe tronul de aur. Ştia că nu avea nici o speranţă de a se descurca prin labirintul de piatră ce-l despărţea de platoul îngheţat din exterior, ştia că pe acel platou încă mai pândea demonica pasare Shantak dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, mintea îi era stăpânită doar de dorinţa sălbatică de a se smulge din ghearele acelei monstruozităţi vâscoase înveşmântate în mătase.

  Omul cu uitătură piezişă aşezase lampa sa barocă pe unul dintre înaltele altare de piatră ce împrejmuiau puţul şi înaintase destul de mult, pentru a se adresa prin gesturi Marelui Preot. Carter, care rămăsese absolut nemişcat până atunci, se aruncă brusc asupra lui şi, cu acea putere sălbatică pe care ţi-o dă disperarea, îl împinse în gura căscată a puţului, în care el dispăru pe loc. Legenda spune că acest puţ coboară până la infernalele bolţi din Zin, la adăpostul cărora gugii îi vânează, înfăşuraţi în întuneric, pe albicioşi. Fără să mai stea pe gânduri, Carter înşfăcă lampa şi se năpusti în labirintul împodobit cu fresce, luând-o la întâmplare pe unul sau altul dintre coridoare, încercând să nu se mai gândească la infecta masă cu labe informe care stătea undeva, în spatele lui, pe estrada de piatră şi nici la modul în care alunecau sau se târau urmăritorii lui de-a lungul acelor coridoare de piatră.

  După câteva clipe, regretă graba sa nesăbuită şi se gândi că ar fi fost mai bine să urmărească în sens invers frescele pe care le văzuse la venire. Acestea erau atât de confuze şi de complicate, încât probabil nu l-ar fi putut ajuta totuşi prea mult, însă regretă faptul că nici măcar nu încercase să o facă. Privind frescele din jurul său, îşi dădu seama că erau încă mai oribile decât primele, şi înţelese astfel că nu se afla pe coridoarele care duceau spre exterior. Nu trecu mult şi se convinse că nu era urmărit, aşa că-şi încetini mersul, dar de-abia îşi trăsese sufletul când un nou pericol îl asaltă. Flăcăruia lămpii slăbea tot mai mult, astfel încât în scurtă vreme urma să fie scufundat într-un întuneric de smoală, lipsit de orice posibilitate de a se orienta sau de a vedea pe unde mergea.

  Când lumina se stinse cu totul, continuă să înainteze pe bâjbâite prin beznă, rugându-se Marilor Strămoşi să îi acorde tot ajutorul posibil. În unele momente, simţea că solul de piatră se înclina şi începea să urce sau să, coboare, ba o dată se poticni de o treaptă, ce părea a se găsi acolo fără nici un motiv plauzibil. Pe măsură ce înainta, aerul devenea din ce în ce mai umed şi atunci când, ajuns într-un punct de ramificare al coridoarelor sau într-un pasaj mai larg, trebuia să aleagă drumul în continuare, alegea întotdeauna pe cel cu panta cea mai lină. Cu toate acestea, constată că drumul pe care îl urma mai mult cobora. Mirosul ce venea dinspre boltă şi semnele pe care le desluşea pipăind pereţii şi solul unsuros îl avertizară că era pe cale să se afunde încă mai adânc în interiorul nesănătosului platou Leng. Dar nimic nu-l avertiză în legătură cu ceea ce se întâmplă în cele din urmă; nimic altceva decât întâmplarea în sine şi şocul acelui haos oribil şi înfricoşător, care îţi taie respiraţia. În timp ce înainta încet, alunecând pe bâjbâite pe solul aproape plat al acelui loc, căzu pe neaşteptate într-un puţ întunecos şi aproape perfect vertical. Nu reuşi să îşi dea seama cât ţinu această cădere în gol, dar i se păru că se prăbuşeşte ore în şir, cuprins de o greaţă delirantă şi de o frenezie extatică. Îşi dădu seama, în cele din urmă, că se afla din nou sub norii fosforescenţi ai nopţii boreale care luceau trist în jurul lui. Era înconjurat de ziduri ruinate şi de coloane sfărâmate; peste pardoseala de dale pe care zăcea întins, se aşternuse iarba şi prin crăpăturile lor dese îşi făcuseră loc rădăcini noduroase şi tufe dese. O infinită coloană de bazalt se înălţa vertical în spatele lui, având suprafaţa acoperită de basoreliefuri dezgustătoare şi fiind străpunsă de o intrare boltită, ce dădea spre infernul scufundat în beznă din care tocmai ieşise. În faţa sa se întindeau două şiruri de stâlpi, sau de fragmente de stâlpi, ce sugerau că prin acele locuri trecuse odinioară o stradă. Ţinând cont de urnele şi de bazinele risipite de-a lungul acelui lung drum, Carter înţelese că era vorba despre străvechea alee a unei grădini străvechi. Departe, la capăt, stâlpii se depărtau, pentru a face loc unei vaste pieţe circulare. În interiorul acestui cerc se desluşeau, sub norii palizi ai nopţii, două statui imense: doi enormi lei înaripaţi, din diorit. Aveau o înălţime de peste douăzeci de picioare şi îşi ţineau aplecate în faţă capetele groteşti, cu trăsăturile rămase intacte, arătându-şi colţii ruinelor care îi înconjurau, fără a mai impresiona pe nimeni. Carter ştia perfect cine erau aceşti doi lei, căci legendele nu menţionau decât doi. Erau paznicii de neclintit ai Marelui Abis, iar aceste ruine sumbre erau cele ale Sarkomandului, cetatea originară.

  Primul lucru pe care îl făcu Carter a fost acela de a zăvori şi a baricada poarta prin care ieşise, folosind blocuri de piatră şi resturi adunate din jurul său. Nu avea nici un chef să se trezească pe cap cu prea-plecatul servitor al detestabilei mănăstiri din Leng, căci pe drumul pe care urma să apuce îl pândeau deja suficiente primejdii. Nu avea nici o idee despre cum s-ar fi putut întoarce de aici în regiunile locuite din lumea viselor. Nu avea rost să coboare până la grotele vampirilor, întrucât ştia deja că nici aceştia nu erau mai bine informaţi decât el. Cei trei vampiri care îl ajutaseră să străbată cetatea gugilor şi să ajungă cu bine în lumea exterioară nu ştiuseră cum să revină la Sarkomand şi plănuiseră să afle traseul întrebându-l pe bătrânul negustor din Dylath-Leen. Carter se înfioră la gândul că trebuia să treacă din nou prin lumea subterană a gugilor şi să se aventureze încă o dată în infernalul turn Koth, pe scara cu trepte ciclopice care duce la Pădurea Fermecată. Nu îndrăznea nici să pornească de unul singur de-a lungul platoului Leng, trecând prin faţa mânăstirii solitare; probabil că Marele Preot avea numeroase iscoade şi, oricum, ar fi trebuit să aibă de-a face cu pasărea Shantak, dacă nu şi cu alte lucruri înainte de a ajunge la capătul călătoriei sale. Dacă ar fi reuşit să găsească o corabie, ar fi putut să revină la Inquanok, ocolind stânca îngrozitoare şi descărnată ce se înalţă din valuri, pentru că frescele îngrozitoare din labirintul mânăstirii îi arătaseră că acel loc înfricoşător se afla nu departe de cheiul de bazalt al Sarkomandului.

  Era însă prea puţin probabil să găsească o corabie în acest oraş părăsit de o veşnicie şi nici nu se simţea în stare să construiască o barcă. Acestea erau gândurile lui Randolph Carter când o nouă idee îi încolţi în minte. La picioarele sale zăcea, asemeni unui cadavru, fabulosul Sarkomand, cu stâlpii săi negri, cu porţile sale ruinate păzite de sfincşi, cu bolovanii titanici şi numeroşii săi lei înaripaţi conturându-se în penumbra morbidă a luminoşilor nori ai nopţii. Văzu atunci departe, în dreapta sa, o licărire ce nu putea să ţâşnească dintr-un nor şi îşi dădu seama că nu era singur în liniştea moartei cetăţi. Această luminiscenţă se înălţa şi cobora la voia întâmplării, aruncând tremurătoare reflexii verzui, care nu erau deloc liniştitoare. Când se apropie de ea, furişându-se pe strada acoperită de ruine şi prin locuri de trecere înguste, printre ziduri surpate, îşi dădu seama că era vorba de un foc de tabără, aprins în apropierea cheiului, şi că numeroase forme nedesluşite se strângeau în umbre sumbre în jurul lui. Un miros funest plutea deasupra acestui spectacol. Dincolo de foc se găsea rada unsuroasă a portului, în care era o corabie mare, ancorată aproape de ţărm. Carter încremeni, cuprins de groază, când văzu că era vorba de una dintre demonicele galere negre care veneau de pe Lună.

  Chiar în momentul când se pregătea să se îndepărteze de acel foc detestabil, remarcă o mişcare în rândul acelor forme nedesluşite şi auzi un sunet neobişnuit, dar uşor de recunoscut. Era strigătul înfricoşător al unui vampir care, într-o clipă, se transformă într-un adevărat urlet de groază. Simţindu-se la adăpost în mijlocul acelor ruine uriaşe, Carter îngădui curiozităţii sale să o ia înaintea fricii, şi se strecură spre foc, în loc să se retragă. La un moment dat, trebui să se târască asemeni unui vierme, pentru a putea traversa o stradă aflată la vedere, iar alta dată trebui să se ridice în picioare pentru a evita să facă zgomot trecând peste un morman de sfărâmături de marmură. Reuşi să-şi găsească, fără a fi descoperit, un ascunziş în spatele unui stâlp enorm, ascunzătoare de unde putea observa în voie scena scăldată într-o lumină verzuie. Jivinele în formă de broască râioasă şi sclavii cu înfăţişare aproape umană stăteau în jurul unui foc alimentat cu acele îngrozitoare ciuperci lunare, rupte în bucăţi. Unii dintre sclavi puneau să se încălzească în flăcările care ţâşneau în toate părţile ciudate ţepuşe de fier şi, din când în când, înfigeau vârfurile înroşite ale acestora în trei prizonieri, legaţi fedeleş, care se zvârcoleau de durere la picioarele căpeteniilor. Din modul în care îşi agitau antenele, îţi puteai da seama că fiarele cu boturi teşite venite de pe Lună se tăvăleau de plăcere urmărind acest spectacol. Adâncă a fost durerea lui Carter şi cumplită oroarea sa atunci când a recunoscut urletele disperate şi şi-a dat brusc seama că vampirii schingiuiţi nu erau alţii decât cei care alcătuiseră fidelul trio care îl îndrumase şi îl ajutase să iasă teafăr şi sănătos din Abis. Se despărţise de ei în Pădurea Fermecată, vampirii intenţionând să ajungă la Sarkomand şi la poarta patriei lor din adâncuri.

  Numărul puturoaselor jivine de pe Lună care stăteau în jurul acelui foc verzui era considerabil, aşa că Randolph înţelese că, cel puţin pentru moment, nu putea face nimic pentru a-i salva pe vechii săi aliaţi. Nu putea să ghicească în ce fel fuseseră capturaţi bieţii vampiri, dar îşi închipuia că ororile cu înfăţişare de broaşte râioase îi auziseră interesându-se în Dylath-Leen de drumul spre Sarkomand, şi nu voiseră să le permită să se apropie atât de mult de detesabiIul platou Leng şi de indescriptibilul Mare Preot. O clipă, nu ştiu ce să facă, dar apoi îşi aminti brusc că se afla foarte aproape de poarta împărăţiei vampirilor. În mod evident, cel mai înţelept lucru pe care l-ar fi putut face era să se furişeze spre est, până în piaţa unde se înălţau cei doi lei maiestuoşi, şi să coboare în prăpastie. Oricum, nu avea cum să întâlnească orori mai cumplite decât cele pe care le avea în faţa ochilor, şi era foarte posibil să dea peste vampirii gata să sară în ajutorul fraţilor lor, ba poate chiar capabili să extermine jivinele de pe Lună sosite la bordul acelei sumbre galere. Exista, desigur, posibilitatea ca poarta să fi fost păzită de cete de slabe lighioane ale nopţii, asemeni tuturor celorlaltor porţi ale abisului, dar acum nu se mai temea de aceste creaturi fără chip. Aflase între timp că ele sunt legate de vampiri prin tratate solemne, iar Pickman îi încredinţase parola lor.

  Carter reîncepu să se târască printre ruine, încet şi fără zgomot, de-a lungul zidurilor, pentru a ajunge în marea piaţă centrală, unde se aflau cei doi lei înaripaţi. Acest lucru se dovedi a fi extrem de dificil, dar fiarele de pe Lună, preocupate de mârşava lor distracţie, nu auziră zgomotul pe care îl făcu Carter în două rânduri, împiedicându-se de bolovanii risipiţi peste tot. Ajuns, în sfârşit, la loc deschis, îşi alese drumul printre copacii piperniciţi şi viţa de vie care crescuseră acolo. Giganticii lei se conturau deasupra lui, înfricoşători în luminiscenţa morbidă a norilor fosforescenţi ai nopţii. Continuă să înainteze spre ei, plin de cutezanţă, şi se târî prin faţa boturilor lor, ştiind că acolo se găsea poarta spre acel enorm univers al tenebrelor pe care îl păzesc. Fiarele de diorit, cu mutre batjocoritoare, stăteau ghemuite pe soclurile gigantice, acoperite cu înspăimântătoare basoreliefuri. Între ele, se găsea o curte netedă ca în palmă, în centrul căreia existase odinioară un mic spaţiu înconjurat de o balustradă de onix. În mijlocul acestui spaţiu se căsca un puţ negru şi Carter îşi dădu curând seama că ajunsese la genunea ale cărei trepte antice şi dărăpănate coboară până în abisul de coşmar.

  Înfricoşătoare este amintirea acestei coborâri în întuneric, în timpul căreia, ceas după ceas, Carter se răsuci mereu, fără a vedea nimic, pe o spirală fără sfârşit de trepte abrupte şi alunecoase. Atât de tocite şi de înguste erau acele trepte, atât de lipicioase ajunseseră ele din cauza umezelii din interiorul Pământului, încât Carter se aştepta în fiece clipă să alunece şi să se prăbuşească în gol, până în străfundurile abisului absolut. Nu ştia când şi cum se vor năpusti asupra lui nevolnicele jivine ale nopţii, paznicii acestor genuni; nu ştia nici măcar dacă acestea se aţineau într-adevăr la pândă prin acele locuri, încă de la începutul lumii. Totul în jurul său era impregnat de duhoarea abisurilor demonice şi simţi că aerul acestor neliniştitoare adâncuri nu era făcut pentru oameni. În curând, cuprins de toropeală şi somnoros, continuă să înainteze mai mult automat decât pentru că ar fi vrut să o facă, aşa că nu îşi dădu seama ce se întâmpla cu el atunci când încetă cu totul să mai înainteze, pentru că ceva îl înhăţase uşurel pe la spate. Se simţi doar purtat într-un zbor foarte rapid şi doar o pişcătură răuvoitoare îi dădu de veste că slabele lighioane ale nopţii îşi îndepliniseră misiunea…

  Când realiză faptul că picase în ghearele umede şi reci ale acestor păsări fără chip, Carter îşi aminti parola vampirilor şi o urlă cât putu de tare în vârtejul şi în învălmăşeala zborului. Deşi se spune că slabele lighioane ale nopţii sunt complet lipsite de raţiune, efectul parolei fu imediat: pişcăturile încetară pe loc şi creaturile se grăbiră să-i asigure prizonierului lor o poziţie cât mai confortabilă. Astfel încurajat, Carter îndrăzni să dea câteva explicaţii, relatând despre capturarea şi torturarea celor trei vampiri de către jivinele de pe Lună, invocând necesitatea de a alcătui o armată pentru a le sări în ajutor. Chiar dacă nu i se adresară în nici un fel, slabele lighioane ale nopţii părură să înţeleagă spusele sale şi o dovediră pe loc, zburând cu şi mai mare grabă şi încă mai hotărâte. Întunericul dens făcu loc pe neaşteptate crepusculului cenuşiu din regiunea interioară şi în faţa ochilor lor apăru una din acele câmpii plate şi sterpe pe care le place vampirilor să se statornicească. Prezenţa lor se făcea simţită printr-un mare număr de pietre de mormânt, risipite peste tot, şi prin mormane de oase. În clipa când Carter scoase strigătul de alarmă, o mulţime de vizuine se goliră de proprietarii lor cu trupuri zvelte, a căror formă seamănă cu cea a unui câine. Slabele lighioane ale nopţii coborâră în zbor planat, îşi aşezară pe sol pasagerul şi apoi se traseră puţin mai la o parte, grupându-se într-un semicerc, în timp ce vampirii ieşeau în întâmpinarea noului venit.

  Carter împărtăşi groteştii adunări mesajul său, scurt şi precis. Patru vampiri se risipiră de îndată prin vizuini, pentru a difuza ştirea şi a reuni trupele necesare operaţiunii de salvare. După o lungă aşteptare, apăru un vampir cu oarecare importanţă, care se adresă nevolnicelor lighioane ale nopţii prin semne care avură ca efect de a face să dispară în noapte pe două dintre acestea. Din acel moment, noi şi noi întăriri începură să sosească, îngroşând ceata nevolnicelor lighioane ale nopţii, până ce în cele din urmă tot solul mâlos fu acoperit cu ele. Între timp, alţi vampiri ieşiseră din vizuini, târându-se unul câte unul, strigând agitaţi şi aranjându-se într-o formaţie de luptă, nu departe de locul unde erau adunate nevolnicele lighioane ale nopţii. La un moment dat, apăru şi acel vampir mândru şi influent ce fusese odinioară artistul Richard Pickman din Boston, căruia Carter îi relată detaliat tot ce se întâmplase. Fostul Pickman se simţi fericit să-şi revadă vechiul prieten şi păru foarte impresionat de cele auzite. Îndepărtându-se puţin de armata din ce în ce mai numeroasă, începu să se întreţină cu celelalte căpetenii.

  În cele din urma, după ce trecură în revistă trupele, căpeteniile reunite începură să strige la unison, împărţind ordine mulţimii de vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii. Un consistent detaşament de păsări cu coarne dispăru pe loc, în timp ce altele, grupate două câte două, îngenuncheate şi cu labele din faţă întinse, aşteptau ca vampirii să se apropie de ele, unul câte unul. Atunci când un vampir ajungea în dreptul cuplului de nevolnice lighioane ale nopţii care îi era distribuit, se urca în spatele lor şi dispăreau cu toţii în noapte. Nu trecu mult şi întreaga trupă porni la atac, rămânând doar Carter, Pickman, celelalte căpetenii şi câteva cupluri de nevolnice lighioane ale nopţii. Pickman îi lămuri că nevolnicele lighioane ale nopţii constituiau avangarda vampirilor şi că acum întreaga armată se îndrepta spre Sarkomand, pentru a hotărî soarta jivinelor de pe Lună. Carter şi celelalte căpetenii se apropiară atunci de nevolnicele lighioane ale nopţii care îi aşteptau şi labe umede şi lunecoase îi cocoţară în spatele lor. Câteva clipe mai târziu, se roteau cu toţii, purtaţi de vânt prin noapte, urcând, urcând, urcând la nesfârşit, până la poarta străjuită de leii înaripaţi, până la ruinele spectrale ale anticei cetăţi Sarkomand.

  Când, ajuns la capătul călătoriei, Carter revăzu lumina morbidă a cerului nocturn al Sarkomandului, avu curajul să contemple marea piaţă centrală, năpădită de trupele de vampiri şi de nevolnice lighioane ale nopţii. Fără îndoială că ziua era pe aproape, dar înfricoşătoarea armată părea a fi atât de puternică, încât nu avea nevoie să îi ia prin surprindere pe duşmani. Flacăra verzuie licărea încă slab în apropierea cheiului, dar cum nu se mai auzeau strigătele vampirilor, se părea că torturarea prizonierilor încetase pentru moment. Indicând fără zgomot direcţia de atac atât lighioanelor care îi purtau în spate, cât şi avangardei care îi precedase, vampirii se înălţară în coloane şi, rotindu-se în zbor pe deasupra ruinelor dezolante, se năpustiră asupra focului diabolic. Carter se găsea acum alături de Pickman, în primele rânduri ale vampirilor şi, apropiindu-se de oribilul foc de tabără, constată că jivinele de pe Lună fuseseră luate complet pe neaşteptate. Cei trei prizonieri, legaţi fedeleş şi căzuţi în nesimţire, zăceau în apropierea focului, în timp ce sclavii cu înfăţişare aproape umană dormeau şi până şi santinelele dezertaseră de la datorie, considerând, de bună seamă, că rolul lor în acea împărăţie pustie era cu totul inutil.

  Atacul nevolnicelor lighioane ale nopţii şi al vampirilor, care le călăreau căzu ca un trăsnet asupra lor. Fiecare dintre făpturile alb-cenuşii, cu aspect de broască râioasă, şi fiecare dintre sclavii cu înfăţişare aproape omenească au fost înhăţaţi fără veste de câte un grup de nevolnice lighioane ale nopţii, înainte de a se auzi un singur zgomot. Jivinele de pe Lună nu aveau, desigur, voce, dar nici chiar sclavii nu avură şansa de a scoate vreun sunet înainte ca labele cauciucate să-i reducă la tăcere. Monştrii gelatinoşi se zbăteau cumplit atunci când erau înşfăcaţi de sardonicele nevolnice lighioane ale nopţii, dar nu puteau face nimic împotriva forţei acestor gheare prehensile. Dacă o jivină de pe Lună se zbătea prea violent, o nevolnică lighioană a nopţii îi apuca tentaculele fremătătoare şi începea să tragă de ele, ceea ce aparent îi producea o suferinţă atât de mare, încât victima înceta imediat să mai opună rezistenţă. Carter se aşteptase să asiste la un măcel cumplit, dar planurile vampirilor erau mult mai subtile. Dădură anumite ordine nevolnicelor lighioane ale nopţii care îi ţineau pe prizonieri, şi în scurt timp nefericitele creaturi de pe Lună fură transportate pe tăcute în Marele Abis, pentru a fi distribuite în mod egal dholilor, gugilor, albicioşilor şi celorlaltor locuitori ai nopţii, ale căror metode de a consuma hrana nu sunt deloc nedureroase pentru victimele pe care şi le-au ales. Între timp, cei trei vampiri legaţi fedeleş fuseseră eliberaţi de către semenii lor, în timp ce diverse grupuri scotoceau împrejurimile, în căutarea jivinelor de pe Lună care eventual ar fi reuşit să se ascundă şi să încerce să se furişeze la bordul negrei galere puturoase ancorate la chei. Victoria era fără îndoială deplină, căci învingătorii nu descoperiră nici un semn de viaţă. Preocupat să-şi asigure un mijloc de a ajunge şi în alte locuri din lumea viselor, Carter îi rugă să nu scufunde pe loc corabia, dorinţă ce îi fu îndeplinită, în semn de recunoştinţă pentru modul în care se îngrijise de soarta celor trei prizonieri. Pe corabie găsiră însă câteva obiecte şi câteva podoabe deosebit de stranii, dintre care unele fură imediat aruncate în mare de către Carter.

  Nevolnicele lighioane ale nopţii şi vampirii formau acum două grupuri separate, iar aceştia din urmă îi descoseau pe cei trei camarazi ai lor în legătură cu ce li se întâmplase. Aflară astfel că cei trei vampiri urmaseră direcţia indicată de Carter, de la Pădurea Fermecată la Dylath-Leen, trecând prin Nir şi peste râul Skai. Furaseră dintr-o fermă izolată veşminte omeneşti şi imitaseră cât putuseră de bine ţinuta şi mersul oamenilor. Atât feţele lor, cât şi manierele lor groteşti suscitaseră numeroase comentarii în tavernele din Dylath-Leen, dar se încăpăţânaseră să stăruie în a întreba despre drumul spre Sarkomand, până ce dădură de un bătrân călător ce fusese în stare să li-l arate. Acesta le spusese că doar o anumită corabie, care mergea spre Lelag-Leng, îi putea duce unde doreau, aşa că se pregătiseră să o aştepte, răbdători.

  Fără îndoială însă, spionii diabolici raportaseră intenţiile lor, căci curând apăruse în port o galeră neagră, la bordul căreia se aflau nişte negustori de rubine, cu gura mare, care îi invitaseră pe vampiri să ciocnească un păhărel într-o tavernă. Vinul ce li se servise fusese turnat din sticle ciudate, cioplite din rubine mari. După ce îl băuseră, vampirii se treziseră direct pe galera neagră, luaţi prizonieri, la fel cum păţise odinioară şi Carter. De data aceasta însă, vâslaşii nevăzuţi nu îndreptară galera spre Lună, ci spre antica Sarkomand. Intenţia lor era, fără îndoială, aceea de a-i preda Marelui Preot. Se opriseră, de aceea, în dreptul acelei stânci descărnate din Marea Nordului pe care marinarii din Inquanok o ocolesc cu grijă şi acolo vampirii dăduseră pentru prima oară cu ochii de stăpânii roşii ai galerei. În ciuda propriei lor urâţenii, fură înnebuniţi de imaginea unei asemenea culmi a monstruozităţii şi îngreţoşaţi de duhoarea de nesuportat. În acele locuri, vampirii fură martorii josnicelor distracţii ale garnizoanei de jivine cu trup de broască râioasă – distracţii ce sunt la originea acelor urlete nocturne care îi îngrozesc pe oameni. Acostaseră apoi în dreptul ruinelor cetăţii Sarkomand, unde începuseră să fie torturaţi. Sosirea salvatorilor lor le întrerupsese chinurile.

  Terminându-şi povestirea, cei trei supravieţuitori trecură la planuri de viitor, sugerând un raid pe stânca descărnată şi exterminarea întregii garnizoane de jivine cu trup de broască râioasă. Nevolnicele lighioane ale nopţii n-au fost totuşi de acord cu această propunere, întrucât perspectiva de a zbura pe deasupra apei nu le surâdea deloc. Cea mai mare parte a Vampirilor erau de acord cu acest plan, dar erau incapabili să îl realizeze fără ajutorul nevolnicelor lighioane ale nopţii. În legătură cu acest aspect, văzând că vampirii nu erau în stare să se folosească de galeră, Carter le propuse să-i înveţe să folosească imensele vâsle. Propunerea sa fu acceptată cu entuziasm. Lumina cenuşie a zilei în învăluia în prezent şi, sub un cer boreal de plumb, un detaşament de vampiri pătrunse în nava respingătoare şi se aşeză pe băncile vâslaşilor. Carter descoperi că erau destul de talentaţi pentru acest rol şi, înainte de căderea nopţii, îndrăzni să-i pună să exerseze câteva scurte ieşiri în afara portului, pentru a câştiga experienţă. Însă de-abia trei zile mai târziu consideră posibil să se încumete să întreprindă călătoria. Atunci, grupul de vâslaşi se instală în cală, în timp ce Pickman şi celelalte căpetenii se adunară pe punte şi discutară metodele de învăluire şi de atac.

  Urletele ce se înălţau dinspre stâncă se auziră încă din prima noapte. Sunetul lor tulbură întregul echipaj al galerei, dar cel mai tare tremurau cei trei supravieţuitori, care aflaseră pe propria piele în cel fel sunt smulse astfel de urlete. Se aprecie că un atac pe timpul nopţii nu ar fi fost oportun, aşa că galera aşteptă, oprită sub norii fosforescenţi, umbra mult mai prielnică a zilei cenuşii. Când se lumină de ziuă şi urletele încetară, vâslaşii îşi reluară locurile, nevolnicele lighioane ale nopţii se puseră la adăpost sub punte şi galera se apropie tot mai mult de stânca descărnată, ale cărei piscuri de granit se avântau fantastice spre cerul trist şi cenuşiu. Versanţii erau deosebit de abrupţi, dar ici şi colo, pe colţurile de stâncă, se puteau zări pereţii pântecoşi ai unor ciudate locuinţe fără ferestre. Se puteau vedea, de asemenea, parapetele ce îngrădeau drumurile în pantă. Nici o ambarcaţiune manevrată de oameni nu se apropiase vreodată de aceste locuri, sau în orice caz cei care au făcut-o, nu s-au mai întors niciodată. Eliberaţi de sub imperiul fricii, Carter şi vampirii continuară să înainteze fără şovăire şi, ocolind versantul estic, ajunseră în dreptul cheiurilor despre care cei trei supravieţuitori spuneau că s-ar afla în partea de sud, în interiorul unui port adăpostit de prelungirile abrupte ale stâncii.

  Aceste prelungiri, adevărate peninsule, erau atât de apropiate, încât două corăbii nu ar fi putut trece simultan printre ele. Cum nu se zărea nici o santinelă, galera înaintă cu îndrăzneală pe acest soi de canal şi pătrunse în portul cu apă stătută şi clocită, cu toate că în interiorul său era o activitate febrilă: de-a lungul unui chei de piatră respingător, erau ancorate mai multe corăbii, iar pe malul apei, un mare număr de sclavi cu înfăţişare aproape umană cărau cuşti sau lăzi sau conduceau nişte fabuloase arătări dezgustătoare spre căruţele greoaie. Suspendat deasupra cheiului, atârna un orăşel agăţat de peretele vertical, de la care pornea un drum în spirală, ce şerpuia cât cuprindeai cu ochii, până la colţurile de stâncă. Nimeni n-ar fi putut spune ce zăcea în interiorul acestui miraculos pisc de granit, dar ceea ce se zărea din afară nu era în nici un fel încurajator.

  CONCLUZIE.

  Mulţimea adunată pe chei se însufleţi la vederea galerei negre care intra în port: cei care aveau ochi o priveau cu atenţie, cei care nu aveau îşi frământau tentaculele roz, în aşteptare. Desigur, nu îşi dăduseră încă seama că sumbra corabie încăpuse pe mâini străine, pentru că vampirii semănau mult cu sclavii cu coarne şi copite, iar nevolnicele lighioane ale nopţii erau ascunse sub punte, în cală. Căpeteniile stabiliseră planul: urma ca nevolnicele lighioane ale nopţii să fie debarcate de îndată ce vor atinge cheiul şi să-şi lase să se dezlănţuie instinctele ce le ţineau loc de judecată, în timp ce galera urma să se îndepărteze imediat de ţărm. Părăsite pe ţărm, păsările cu coarne urmau să înhaţe tot ce vor găsi viu acolo şi apoi, fără să reflecteze şi lăsându-se mânate de instinct, urmau să-şi ia zborul în grabă spre Abis, uitând de teama lor de apă, şi se vor întoarce la cuiburile lor. Întreaga lor pradă putea să fie astfel transportată în cursul acelei nopţi, şansele prizonierilor de a scăpa cu viaţă fiind minime.

  Vampirul Pickman coborî sub punte şi transmise cât putu mai simplu ordinele sale nevolnicelor lighioane ale nopţii, în timp ce corabia se apropia de cheiul neliniştitor şi urât mirositor. Din nou se produse agitaţie pe chei şi Carter îşi dădu seama că manevrele galerei începuseră să trezească suspiciuni. În mod evident, omul de la cârmă nu se îndrepta spre docul obişnuit şi santinelele remarcaseră, probabil, diferenţa dintre hidoşii sclavi cu înfăţişare aproape umană şi vampirii care le luaseră locul. Probabil că se dăduse alarma, pentru că aproape imediat o hoardă de mefitice jivine lunare începu să se reverse pe micile uşi negre ale caselor fără ferestre şi să coboare în grabă pe drumul în zigzag care venea din dreapta. O ploaie de suliţe neobişnuite se abătu asupra galerei, în momentul în care prova acesteia se izbi de chei, ucigând doi vampiri şi rănind uşor pe un al treilea, dar în aceeaşi clipă tambuchiul se deschise larg şi eliberă un negru nor învolburat de nevolnice jivine ale nopţii, ce tăbărâră asupra oraşului ca un stol de gigantici lilieci cu coarne.

  Gelatinoasele jivine de pe Lună îşi procuraseră un berbec, cu care încercau acum să împingă corabia de la ţărm, dar renunţară la această tentativă atunci când nevolnicele jivine ale nopţii se abătură asupra lor. Era un spectacol înspăimântător să vezi funcţionând cleştii mlădioşi ai acestor fiare fără faţă şi era cutremurător să contempli norul lor dens desfăşurându-se deasupra oraşului şi survolând drumul şerpuitor pentru a ajunge pe colţii de sus ai stâncii. Uneori, câte un grup de asemenea păsări dădea drumul, involuntar, unui prizonier cu aspect de broască râioasă şi era jalnic să vezi cum victima exploda în mii de bucăţi, turtindu-se de sol. Când şi ultima nevolnică lighioană a nopţii părăsi bordul vasului, căpeteniile vampirilor dădură ordinul de a bate în retragere şi vâslaşii împinseră uşor galera printre cenuşiile peninsule, în afara portului, în timp ce oraşul era încă prins în vălmăşagul bătăliei şi al izbândei. Vampirul Pickman aprecia că nevolnicelor lighioane ale nopţii le erau necesare câteva ceasuri pentru ca spiritele lor rudimentare să reuşească să-şi depăşească teama de a zbura deasupra mării. Opri corabia cam la o milă de stânca descărnată, pentru a o ţine sub observaţie şi a se îngriji de răniţi. Veni noaptea şi crepusculul cenuşiu făcu loc morbidei fosforescenţe a norilor, în timp ce căpeteniile vampirilor supravegheau piscurile descărnate, pentru a surprinde momentul în care nevolnicele lighioane ale nopţii urmau să îşi ia zborul. Dimineaţa, se zări un punct negru, zburând timid deasupra piscului celui mai înalt, iar acest punct se transformă curând după aceea în cârd. Cârdul păru să se micşoreze chiar înainte de venirea zorilor şi dispăru cu totul în zare, spre nord-est, un sfert de oră mai târziu. Acest cârd păru să lase să cadă ceva în mare o dată sau de două ori, dar Carter nu se nelinişti, pentru că observase că jivinele de pe Lună nu puteau înota. La sfârşit, atunci când vampirii fură siguri că toate nevolnicele lighioane ale nopţii au plecat cu poverile lor osândite spre Sarkomand şi de acolo spre Marele Abis, galera reveni în port, trecând printre cele două peninsule, şi hidoasa armată a vampirilor puse piciorul pe pământ, răspândindu-se plină de curiozitate pe piscul descărnat ale cărui turnuri, aripi şi fortăreţe erau cioplite direct în stâncă.

  Aceste cripte diavoleşti, lipsite de ferestre, ascundeau taine înfricoşătoare, iar distracţiile întrerupte ale jivinelor de pe Lună lăsaseră numeroase urme. Se putea constata că fiecare dintre aceste distracţii fusese întreruptă într-un stadiu diferit. Carter ceru să fie transportate la exterior nişte Lucruri ce păreau să mai aibă încă viaţă în ele, dar ieşi în grabă din cripte atunci când dădu peste alte Lucruri despre care nu putea spune nimic. Mobilierul principal al acestor locuinţe puturoase consta din taburete şi bănci cioplite din lemnul copacilor de pe Lună, împodobite cu numeroase desene dezgustătoare şi înspăimântătoare. Se găseau acolo numeroase arme, ustensile şi podoabe, printre care mari idoli de rubin masiv, reprezentând fiinţe bizare, pe care nu le afli pe Pământ. Acestea din urmă, în ciuda materialului preţios, nu îţi trezeau dorinţa de a le înhăţa şi nici nu te lăsau să le priveşti prea mult. Carter avu grijă să facă bucăţi cinci dintre ele. Adună ţepuşele şi suliţele şi, cu încuviinţarea lui Pickman, le împărţi vampirilor. Astfel de arme erau un lucru nou pentru aceste fiinţe mlădioase semănând cu nişte câini, dar îndemânarea lor înnăscută îi ajută să le mânuiască cu iscusinţă doar după câteva încercări.

  În partea dinspre vârf a stâncii, se găseau mai multe temple decât locuinţe şi în nenumăratele încăperi tăinuite descoperiră altare sculptate, sanctuare şi bazine de sacrificiu destinate cultului Lucrurilor sau al unor fiinţe încă mai monstruoase decât zeii sălbatici ce domnesc peste Kadath. Un pasaj subteran, îngust şi întunecos, se deschidea la temelia unui vast templu şi Carter pătrunse, înarmat cu o torţă, până foarte adânc în interiorul stâncii, ieşind în cele din urmă într-un imens amfiteatru neluminat, cu plafonul în formă de dom. Bolta acestui amfiteatru era acoperită cu sculpturi demonice, iar în centrul său se căsca un puţ întunecos şi fără fund, similar celui din terifianta mânăstire Leng în care tronează, singuratic, indescriptibilul Mare Preot. Lui Carter i se păru că desluşeşte în umbră, pe peretele de deasupra puţului diavolesc, o poartă de bronz, cizelată într-un mod bizar. O spaimă inexplicabilă îl opri nu numai să o deschidă, ci chiar şi numai să se apropie de ea. Se întoarse în grabă, pentru a-i regăsi pe înfricoşătorii săi aliaţi, care se împrăştiaseră în dezordine, cu o nepăsare care îl scotea din fire. Vampirii remarcaseră modul în care se desfăta seră până atunci bestiile lunare şi se grăbeau să continue acea petrecere în felul lor. Descoperiseră, de asemenea, un butoi cu vin de pe Lună şi începuseră să-l rostogolească spre chei, cu scopul declarat de a-l folosi ulterior în tratativele lor diplomatice, deşi cei trei supravieţuitori, care ţineau bine minte efectul produs asupra lor de acest vin la Dylath-Leen, îi avertizaseră şi îi sfătuiseră să nu se atingă de el. Într-una din pivniţele din apropierea cheiului se afla un stoc important de rubine, în stare brută sau şlefuite, aduse din minele de pe Lună, dar când vampirii îşi dădură seama că nu se puteau mânca, nu le mai acordară nici o atenţie. Nici Carter nu fu ispitit de ele, pentru că ştia prea multe despre cei ce le extrăseseră din mine.

  Deodată, se auziră strigătele puternice şi agitate ale santinelelor şi mârşavii jefuitori îşi abandonară prada, aţintindu-şi privirile spre mare şi adunându-se în rânduri compacte pe chei. O altă galeră neagră se strecura cu repeziciune prin îngusta trecere dintre peninsulele cenuşii şi în câteva clipe urma ca fiinţele cu înfăţişare aproape omenească de pe punte să-şi dea seama de invazie şi să dea alarma în rândul monstruoaselor jivine ascunse în cală. Din fericire, vampirii mai aveau încă asupra lor ţepuşele şi suliţele pe care li le dăduse Carter. În acel moment, la bordul galerei se produse o agitaţie bruscă, ce arăta că echipajul descoperise schimbarea intervenită pe insulă, iar faptul că imediat după aceea corabia se oprise dovedea că se remarcase şi superioritatea numerică a duşmanului. După o clipă de ezitare, vampirii îşi dădură seama că încleştarea nu putea fi evitată. Corabia întunecată urma fie să plece după întăriri, fie să încerce să-şi debarce echipajul undeva pe insulă, aşa că o patrulă de cercetaşi urcă imediat în vârful stâncii, pentru a supraveghea mişcările inamicului.

  După câteva minute, un vampir reveni, cu răsuflarea tăiată, pentru a da de veste că jivinele de pe Lună şi sclavii lor erau pe cale să debarce pe malul abrupt dinspre est al insulei, şi să înceapă să se caţere pe poteci ascunse şi pe colţuri de stâncă pe care doar caprele negre îndrăznesc să se aventureze. În aceeaşi clipă, galera neagră se întrezări pentru o clipă la celălalt capăt al îngustei treceri spre port şi la scurt timp după aceea, un al doilea mesager coborî, cu răsuflarea tăiată, pentru a anunţa că un al doilea grup debarcase pe cealaltă peninsulă. Cele două grupuri erau cu mult mai numeroase decât ar fi lăsat să se bănuiască dimensiunea galerei. Aceasta din urmă, mânată de un singur rând de vâslaşi, se strecură curând printre peninsule şi se opri în portul fetid, având parcă intenţia de a supraveghea bătălia care urma să se declanşeze dintr-o clipă în alta.

  Carter şi Pickman îi împărţiseră pe vampiri în trei formaţii de luptă: două pentru a porni în întâmpinarea duşmanului şi una pentru a păzi oraşul. Primele două coloane escaladară imediat stânca, înaintând fiecare în direcţia ordonată, în timp ce a treia fu împărţită, la rândul său, într-o subunitate terestră şi una marină. Unitatea marină, comandată de către Carter, urcă la bordul galerei ancorate în port şi vâsli spre corabia inamică. Aceasta din urmă bătu în retragere, angajându-se în trecerea care o scoase din nou în largul mării. Carter nu porni în urmărirea ei, apreciind că armata sa era în prezent mult mai necesară pentru apărarea oraşului.

  În acest timp, înspăimântătorul detaşament alcătuit din jivinele de pe Lună şi sclavii lor cu înfăţişare aproape omenească ajunsese în vârful stâncii de pe peninsulă şi se profila ameninţător pe cenuşiul cer crepuscular. Fluierele subţiri, cu sunet diavolesc, ale invadatorilor începură să ţiuie şi aspectul general al acestei procesiuni hibride şi pe jumătate amorfe producea greaţă, la fel ca şi miasma pe care o emanau acele orori de pe Lună în formă de broască râioasă. Cele două armate de vampiri ieşiră atunci la vedere şi se încadrară de asemenea în peisaj. Suliţele începură să zboare dintr-o parte în alta, urletele vampirilor şi ţipetele bestiale ale fiinţelor aproape umane adăugându-se treptat demonicei muzici de flaut, într-un vălmăşag de nedescris şi într-o cacofonie infernală. Trupuri se prăbuşeau din când în când de pe crestele înguste ale peninsulelor, fie în exterior, spre mare, fie în interior, spre port. În acest din urmă caz, erau pe dată înghiţite de fiinţe submarine ce bântuiau pe acolo, a căror prezenţă nu era indicată decât de bulele enorme pe care le emiteau.

  Timp de o jumătate de oră, bătălia făcu ravagii, până când, în cele din urmă, năvălitorii fură făcuţi una cu pământul. Totuşi, vampirii se mai găseau încă în dificultate pe faleza dinspre est şi se retrăgeau încet în interiorul peninsulei, căţărându-se pe stâncă. Pickman trimise rapid în acest punct întăriri din rândul armatei care păzea oraşul şi ajutorul lor se dovedi eficace în ultima parte a bătăliei. Când luptele luară sfârşit în partea de vest, vampirii se grăbiră să intervină în sprijinul semenilor lor aflaţi la ananghie şi, răsturnând raportul de forţe, îi împinseră pe atacatori înapoi pe crestele înguste. Toţi sclavii cu înfăţişare aproape umană fuseseră ucişi, dar ultimele orori în formă de broască râioasă luptau cu disperarea morţii, strângând în labele lor puternice şi dezgustătoare marile suliţe. Dar acum nu mai exista practic posibilitatea de a arunca suliţele sau ţepuşele, iar lupta devenise o încleştare corp la corp, astfel că doar foarte puţini dintre suliţaşi îşi mai puteau folosi armele pe aceste creste înguste.

  Numărul celor ce erau aruncaţi în apă în furia luptei deveni considerabil. Cei care cădeau în apele portului aveau parte de o moarte cumplită, sfârşind în colţii invizibili ai monştrilor din adâncuri, dar cei ce cădeau în mare puteau să înoate până la faleză şi să se caţere din nou pe stânci. Galera inamică dădea târcoale prin preajmă, şi astfel reuşi să salveze mai multe jivine de pe Lună. Cu excepţia locurilor unde debarcaseră jivinele de pe Lună, falezele erau inaccesibile, aşa că niciunul dintre vampirii care reuşiseră să iasă din mare şi să se caţere pe stânci nu mai putu să ajungă înapoi în dispozitivul de luptă al camarazilor săi. Unii dintre ei fură ucişi de ţepuşele aruncate de la bordul galerei duşmane sau de jivinele lunare ce se găseau deasupra lor, dar destui supravieţuiră totuşi şi fură în cele din urmă salvaţi. Atunci când armatele terestre părură a fi stăpâne pe situaţie, galera condusă de Carter străbătu canalul dintre cele două peninsule şi porni departe în larg, în urmărirea corăbiei inamice, până când, seara, căpeteniile vampirilor se convinseră că insula era din nou în întregime eliberată. Între timp, galera duşmană dispăruse şi se luă hotărârea de a abandona demonica insulă descărnată, înainte ca cine ştie ce altă hoardă de orori de pe Lună să se strângă şi să fie trimisă împotriva vampirilor. La căderea serii, Carter şi Pickman îi adunară laolaltă pe toţi vampirii şi îi numărară cu atenţie. Constatară că mai mult de un sfert dintre ei pieriseră în luptele din timpul zilei. Răniţii fură puşi pe tărgi şi îmbarcaţi. Pickman se împotrivise întotdeauna străvechiului obicei al vampirilor de a-şi ucide şi mânca răniţii. Trupele intacte fură distribuite la rame şi în alte locuri în care se puteau dovedi utile. Galera ridică ancora sub norii fosforescenţi ai nopţii şi Carter nu simţi nici un regret că părăseau această insulă a secretelor demonice. Amfiteatrul boltit şi neluminat, puţul fără fund, respingătoarea poartă de bronz, îi reveneau fără încetare în minte. Venirea zorilor găsi corabia lor în dreptul ruinatului chei de bazalt din Sarkomand. Câteva santinele din rândul nevolnicelor lighioane ale nopţii pândeau încă, asemeni unor burlane negre cu coarne, stând chircite pe coloanele sfărâmate şi pe sfincşii surpaţi ai acestei înfricoşătoare cetăţi care a vieţuit şi şi-a găsit sfârşitul înainte de era oamenilor. Vampirii îşi stabiliră tabăra printre zidurile năruite ale Sarkomandului şi expediară un curier care urma să aducă un număr suficient de nevolnice lighioane ale nopţii pentru a-i transporta pe toţi. Pickman şi celelalte căpetenii îşi manifestară faţă de Carter imensa gratitudine pentru sprijinul acordat. Carter constată că planul său începea să prindă contur şi că putea recurge acum la sprijinul înfricoşătorilor săi aliaţi, nu numai pentru a putea părăsi acea regiune a lumii viselor, dar chiar şi pentru a-şi duce până la capăt cercetările în legătură cu zeii care domnesc peste Kadath, cetatea necunoscută, şi pentru a descoperi acel miraculos oraş al soarelui apune, care se ascundea într-un mod atât de straniu din faţa somnului său. Îşi expuse planurile în faţa căpeteniilor vampirilor, detaliind tot ce ştia despre nemărginirea fără de viaţă în inima căreia se înalţă Kadath, despre monstruoasele păsări Shantak şi despre cei doi munţi sculptaţi în formă de capete care o veghează. Vorbi despre frica pe care o inspiră vampirii păsărilor Shantak şi le dezvălui faptul că uriaşele păsări cu cap de cal se retrag urlând din faţa Vizuinelor sumbre ce se cască în versantul cenuşiu care separă regiunea Inquanok de detestabilul Leng. Le vorbi, de asemenea, despre ce aflase din frescele mânăstirii fără ferestre, în care domneşte indescriptibilul Mare Preot, în legătură cu nevolnicele lighioane ale nopţii de care se tem Marii Strămoşi, şi a căror căpetenie nu este Nyarlathotep, Haosul Târâtor, ci străvechiul Nodens, cel albit de ani, Seniorul Marelui Abis.

  Carter împărtăşi toate acestea vampirilor, iar apoi le spuse ce aştepta în continuare de la ei, pretenţii pe care nu le considera deloc extravagante, date fiind serviciile pe care le făcuse recent acestor fiinţe cauciucate şi elastice, asemănătoare unor câini. Le spuse că dorinţa sa cea mai arzătoare era să i se pună la dispoziţie un număr suficient de nevolnice lighioane ale nopţii pentru a fi transportat în deplină siguranţă dincolo de împărăţia păsărilor Shantak şi de munţii ciopliţi, până la nemărginirea fără de viaţă, atât de departe încât nici un om să nu fi ajuns acolo vreodată sau, în orice caz, să nu se fi întors viu de acolo. Voia să ajungă la castelul de onix din inima nemărginirii fără de viaţă, castel ce domină Kadath, cetatea necunoscută, pentru a-i implora pe Marii Strămoşi să-i îngăduie să pătrundă în miraculosul oraş al soarelui apune, lucru pe care i-l refuzaseră odinioară. Era convins că nevolnicele lighioane ale nopţii ar fi putut să-l transporte fără dificultăţi până acolo, zburând foarte sus, deasupra primejdiilor din pustiul îngheţat, şi deasupra formelor hidoase cu două capete, sculptate pe întreaga suprafaţă a muntelui, santinele veghind veşnic în crepusculul cenuşiu. Creaturile cu coarne şi fără chip nu ar fi avut de înfruntat nici un pericol pe Pământ, pentru că înşişi Marii Strămoşi se tem de ele. Chiar dacă s-ar fi ivit un obstacol neaşteptat din partea Celorlalţi Zei care, după cum se spune, supraveghează acţiunile măruntelor zeităţi terestre, nevolnicele lighioane ale nopţii tot nu aveau de ce să se teamă, pentru că cei din infernul exterior sunt absolut indiferenţi faţă de aceste păsări atât de tăcute şi de primejdioase al căror stăpân nu este Nyarlathotep ci, exclusiv, atotputernicul şi străvechiul Nodens.

  O trupă de zece sau douăsprezece lighioane ale nopţii ar fi fost cu siguranţă suficientă pentru a ţine la distanţă gloata de păsări Shantak, dar poate că ar fi fost preferabil ca şi câţiva vampiri să ia parte la expediţie, căci fiind aliaţi de atâta vreme cu lighioanele, le cunoşteau obiceiurile mai bine decât oamenii. Grupul expediţionar ar fi urmat, după părerea lui Carter, să-l depună într-un loc prielnic, dincolo de zidurile care probabil înconjurau acea cetate de onix, iar apoi să aştepte, ascuns în umbră, întoarcerea sa sau un mesaj de la el, în timp ce Randolph urma să se aventureze în castel pentru a-i implora pe zeii Pământului. Le-ar fi fost recunoscător dacă unii dintre vampiri s-ar fi încumeta să meargă cu el până în sala tronului Marilor Strămoşi, pentru că prezenţa lor putea da mai multă greutate rugăminţilor sale. Nu insistă, totuşi, prea mult asupra acestui punct, căci ceea ce dorea de fapt era să fie transportat, dus şi întors, până la castelul ce domină Kadath, cetatea necunoscută. Călătoria finală urma să aibă drept scop fie miraculoasa cetate a soarelui apune, dacă zeii hotărau să-i îndeplinească rugămintea, fie întoarcerea pe Pământ trecând prin Poarta Somnului Profund care se află la liziera Pădurii Fermecate, dacă rugămintea sa nu dădea roade.

  Vampirii ascultară cu mare atenţie discursul lui Carter şi curând cerul se acoperi de un nor de nevolnice lighioane ale nopţii, pe care curierul fusese trimis să le aducă. Ororile înaripate se aşezară în semicerc în jurul armatei de vampiri, aşteptând respectuoase ca şefii lor cu trup de câine să dezbată cererea călătorului terestru. Vampirul Pickman discută grav cu celelalte căpetenii şi, la sfârşit, îi oferi lui Carter mai mult decât îndrăznise să spere. Pentru că Randolph Carter îi ajutase în lupta lor împotriva jivinelor de pe Lună, ei hotărâseră să îl ajute la rândul lor în îndrăzneaţa sa călătorie, până în împărăţia din care nimeni nu s-a întors vreodată; hotărâseră să nu se limiteze la a-i împrumuta câteva nevoinice lighioane ale nopţii, aliaţii lor, ci întreaga armată pe care o aveau atunci la dispoziţie, inclusiv bătrânii luptători vampiri şi nevolnicele lighioane ale nopţii ce continuau să sosească. Urmau să lase în urmă doar o mică garnizoană, care să asigure paza galerei capturate ca şi a celorlaltor lucruri cucerite de pe insula descărnată. Armata putea să-şi ia zborul în clipa în care Carter dădea ordinul de plecare şi, de îndată ce vor fi ajuns la Kadath, o escortă impozantă de vampiri urma să-l însoţească atunci când va merge să-şi prezinte solicitarea zeilor Pământului, în castelul lor de onix.

  Cu sufletul plin de recunoştinţă, dar şi de o satisfacţie inexprimabilă, Carter elaboră împreună cu căpeteniile vampirilor planurile îndrăzneţei lor călătorii. Hotărâră ca armata să survoleze la mare altitudine oribila ţară Leng, mănăstirea sa fără de nume şi demonicele aşezări de piatră, urmând să nu se oprească deloc până ce nu vor fi ajuns pe marile piscuri cenuşii, unde vor ateriza pentru a discuta cu nevolnicele lighioane ale nopţii ale căror vizuini sunt împrăştiate pe aceste piscuri, spre marea spaimă a păsărilor Shantak. Doar după ce vor fi ascultat sfaturile locuitorilor acelor vizuini urmau să poată stabili traseul ultimei părţi a călătoriei. Drumul probabil spre Kadath, cetatea necunoscută, ducea fie prin pustiul în care se înalţă munţii ciopliţi, pustiu ce se întinde la nord de Inquanok, fie prin provinciile din nordul extrem al respingătoarei ţări Leng. Cu trupurile lor de câine fără suflet, vampirii şi nevolnicele lighioane ale nopţii nu aveau de ce să se teamă de ceea ce s-ar fi putut ascunde în aceste pustiuri pe care nimeni nu le-a străbătut vreodată, aşa că nu erau în nici un fel tulburaţi de gândul că urmau să pornească spre Kadath, oraşul solitar al cărui misterios castel de onix domină lumea.

  Spre prânz, vampirii şi nevolnicele lighioane ale nopţii se pregătiră de zbor, fiecare vampir alegându-şi câte o pereche de creaturi cu coarne, pentru a fi transportat de către ele. Carter se aşeză în fruntea coloanei, alături de Pickman. Un şir dublu de nevolnice lighioane ale nopţii pe care nu încălecase nimeni servea drept avangardă. Toată această neliniştitoare armată se înălţă la un strigăt al lui Pickman, semănând cu un nor de coşmar ce trecu peste coloanele sfărâmate şi sfincşii ruinaţi din cetatea originară, Sarkomand, iar apoi se ridică tot mai sus, până ce ajunse să depăşească până şi uriaşul perete de bazalt din spatele oraşului. Nu după multă vreme, regiunea plată, stearpă şi îngheţată din împrejurimile Lengului se întinse sub ei, până dincolo de zare. Sumbra armată urcă la o înălţime încă mai mare, până ce chiar şi această regiune vastă se micşoră sub ea. Îndreptându-se spre nord pe deasupra acelui podiş de groază, măturat de vânt, Carter revăzu înfiorat cercul de menhiri ciopliţi grosolan şi clădirea scundă şi fără ferestre care, acum ştia, adăpostea acea înspăimântătoare blasfemie cu mască de mătase din ghearele căreia de-abia reuşise să scape. De această dată, armata, ce semăna unui minuscul liliac pierdut în înaltul cerului, nu se mai lăsă în jos, deasupra peisajului sterp pe care începuseră să se aprindă palidele focuri din josnicele aşezări de piatră; nici nu mai zăboviră pentru a privi la zvârcoliturile morbide ale acelor creaturi aproape omeneşti având coarne şi copite, care suflă în instrumentele lor şi dansează veşnic. La un moment dat, zăriră o pasăre Shantak, care zbura jos, deasupra câmpiei, dar aceasta scoase un ţipăt cumplit când îi văzu şi îşi luă zborul spre nord, cu mişcări groteşti, trădând panica de care fusese cuprinsă.