PUŞCA

  Eu, Caravaille, m-am urcat în maşină şi m-am dus la vila Montmorency. Nu cunoşteam casa. Mi-a deschis Anita. Plângea. Mi-a spus că a tras trei focuri de carabină într-un bărbat şi că poate mai trăieşte încă. N-a avut curajul să-l mai privească. Am coborât la subsol. Era o pivniţă transformată într-o sală de arme. Erau acolo nişte ţinte de plută. Paşii îmi erau grei. Sunt un om greoi. Merg precum vorbesc, cu oarecare încetineală îndărătnică. Lumea socoteşte că e vorba de o siguranţă de sine. Nu e însă decât ritmul sângelui meu, astfel curge el prin vine.

  Am văzut omul întins pe jos şi carabina lângă el. Mă pricep bine la arme. Altădată fusesem un bun vânător. Era o Winchester cu repetiţie, calibrul 7,82 cu ţeava ghintuită. Viteza de plecare a gloanţelor este de 700 metri pe secundă. Deci nu mai putea fi viu. Dacă una din cele două lovituri primite l-ar fi nimerit în cap, n-ar mai fi rămas nimic din el.

  M-am aplecat mai întâi asupra carabinei. Pierdusem orice speranţă de a reveni la un trai normal. Nu mai ştiam ceea ce este normal. Dacă Anita ar fi folosit o armă automată, aş fi chemat neîntârziat poliţia. Aş fi făcut în aşa fel încât să se creadă că-i vorba de-un accident. Dar, la Winchester, în afară de garda trăgaciului, se mai află o pârghie de siguranţă care eliberează chiulasa. Trebuie s-o faci să meargă înainte şi înapoi între fiecare foc. Cu siguranţă că ai văzut lucrul acesta în filmele western, Dany. L-ai văzut probabil pe frumosul erou al filmului cum şi-a doborât porţia de piei roşii. Anita a văzut şi ea, desigur, cum se procedează şi numai aşa a ştiut să pună în funcţiune pârghia de siguranţă. A tras de trei ori şi nimeni nu va crede într-un accident.

  Am examinat trupul. Îl cunoşteam. Omul se numea Maurice Kaub. L-am întâlnit de mai multe ori în societate. Avea două răni în plin piept. I-am descheiat haina de casă ca să le văd. Anita trăsese de foarte aproape. Am ridicat ochii şi am văzut locul unde a lovit al treilea glonte. Era o simplă zgârietură neagră pe zidul de beton, alături de el. M-am dus şi am ridicat o bucată de plumb turtită dintr-un colţ al încăperii şi am pus-o în buzunar.

  Anita plângea întruna, cu nişte sughiţuri prosteşti. Am întrebat-o de ce l-a omorât pe omul acela. Mi-a răspuns că se săturase de ea şi că-i fusese amant mai mulţi ani de zile. Îl cunoscuse încă înaintea căsătoriei noastre. Am lovit-o peste faţă încât s-a izbit de un perete. Dădea mereu din cap, învălmăşită în faldurile juponului şi rochiei sale roşii. I-am văzut pulpele desfăcute şi un colţ al chilotului, M-am înfuriat şi mai tare. Am apucat-o de păr şi de partea de sus a rochiei. Am ridicat-o în picioare şi am lovit-o din nou. Mi-a spus ca mă roagă s-o las. Am ridicat-o iar şi am plesnit-o cu palma deschisă. Am rămas s-o privesc multă vreme prăbuşită la picioarele mele, cu fruntea. Lipită de podea. Continua să plângă cu toate că o ameţisem. Am luat-o de subsuori şi am obligat-o să urce scara. Îi curgea sânge din nas. Am sprijinit-o până în camera în care dumneata ai bătut după aceea la maşină. Am împins-o într-un fotoliu. Am deschis uşa camerei învecinate ca să caut apă şi am văzut, pe un perete fotografia Anitei goală. Am plâns în picioare în faţa acelui perete. Mă gândeam la fetiţa mea, pentru că viaţa mea începe şi se termină cu această fetiţă. Trebuie să mă înţelegi, Dany, De când s-a născut ea cunosc, în sfârşit, o dragoste neţărmurită, neîmpărţită cu nimeni, complet fanatică şi am aflat ce este absolutul. M-am hotărât să te ucid, mai ales pentru a-mi apăra fetiţa. Orice altă explicaţie n-are nicio valoare fără a o cunoaşte pe aceasta.

  Tot restul a fost pus la cale în funcţie de ceea ce ştiam despre dumneata. Te supraveghez de mult mai multă vreme decât îţi închipui. Te supraveghez din ziua în care te-am văzut prima dată la agenţie, când ai semnat angajamentul. Păstrez amintirea, poate neadevărată, că în ziua aceea purtai o rochie de un galben foarte deschis, care semăna cu părul dumitale. Te găseam frumoasă, chiar emoţionant de frumoasă. Te uram. Sunt un încornorat foarte informat, Dany. Ştiu totul despre destrăbălările soţiei mele, dinaintea căsătoriei, în acel mic apartament de pe strada Grenelle, în care am intrat acum câteva seri. Îi cunosc pe toţi bărbaţii mai zvelţi, mai frumoşi decât mine, cărora ea le-a cedat. Ştiam de bunăvoinţa cu care îi împrumutai apartamentul ca s-o laşi să se înjosească. Iată de ce uram şi mai mult înfăţişarea dumitale de fată sănătoasă care îşi poartă capul sus. Pentru mine erai o permanentă aducere aminte a tot ceea ce doream să uit, făceai parte din visele mele monstruoase de gelozie. Erai un monstru.

  Te priveam întotdeauna pe furiş, Dany. Pe furiş, dar cu lăcomie. Priveam mişcările mâinii dumitale stângi. Am fost întotdeauna de părere că stângacii sunt nebuni, răi şi prefăcuţi, ca şi aceia care îşi rod unghiile. Probabil că atunci când erai în faţa mea mă batjocoreai cu un uriaş râs interior, la gândul tuturor ticăloşilor care au distrus-o pe Anita, care au aplecat-o în faţa lor ca s-o terfelească în toate felurile. În realitate, eu eram cel ce înnebunea. Fără îndoială că ea mă mai înşela încă şi dumneata, desigur, ştiai. Ea trebuie să-ţi fi spus lucrurile dezgustătoare cu care se îndeletniceşte omenirea şi că eu nu sunt decât un molâu greoi. Nu-ţi puteam face nimic, dar aş fi vrut să ajungi tot atât de decăzută, să fie distrusă perfecţiunea acelor trăsături regulate, a vorbirii, a mersului dumitale.

  Anul trecut am aflat josnica aventură care le întrecea pe toate. Am întâlnit, Anita şi cu mine, foarte târziu, într-un restaurant, un tânăr de vârsta ei, tot atât de subţirel, tot atât de plin de el, aşa cum sunt toţi. De când o am pe Anita, îi urăsc pe tineri. I-aş zdrobi cu mâinile mele, fără nicio remuşcare, dacă faptele mele ar putea rămâne nepedepsite. Pe toţi. Sau i-aş forţa să se lase trataţi de ceilalţi bărbaţi ca nişte cocote. Nimic nu mă bucură mai mult ca atunci când aflu de la Anita că un actor, pe care Anita sau cea mai tâmpită dintre dactilografele agenţiei îl găsesc irezistibil, nu-i decât un biet pervertit. Caut să mă conving că pentru a se oferi ca obiect de plăcere cu atâta bunăvoinţă, toţi trebuie să fie la fel. Văzând băiatul, Anita a pălit deodată. Mâna pe care ea i-a întins-o, ca şi cele câteva cuvinte ce i le-a spus, erau pătrunse de un freamăt. Începusem să mâncăm. Pe el îi vedeam într-un grup, la o altă masă, râzând, agitându-se, aruncând din când în când, pe furiş, câte o privire spre noi, spre Anita. Am plătit imediat şi ce nu mâncasem şi am tras-o pe Anita în maşina parcată în strada Quentin-Bauchard, aproape în faţa cinematografului unde văzusem mai înainte un film vesel pentru persoane triste şi am bătut-o. Mi-a mărturisit astfel cele petrecute în seara aceea, dinaintea căsătoriei noastre, când a băut împreună cu dumneata şi cu doi băieţi – dintre care unul era cel din restaurant. Mi-a spus că, ieşind din local după miezul nopţii, v-aţi dus cu toţii la dumneata acasă să mai beţi un ultim păhărel. Mi-a povestit că la un moment dat, în timp ce se oferea unuia, îl îmbrăţişa pe celălalt ticălos – iar acesta încerca să obţină acelaşi lucru de la dumneata. Mi-a spus că ai luat-o la înjurături, că ai fugit din propriul dumitale apartament, părăsind-o în mâinile lor. Repeta într-una, plângând – şi ştiam că nu minte: „Îmi pierdusem capul, nu mai ştiam ce fac. Dany nu bea, nu face dragoste, se mândreşte că n-are niciun defect şi că n-are nevoie de nimeni, dar te lasă baltă şi pleacă cu primul prilej. Ea nu s-a gândit nicio clipă la mine, înţelegi, a plecat, iar eu eram beată, atât de beată.” Am aşezat-o pe Anita într-un taxi şi m-am întors la restaurant. Băiatul era tot acolo. L-am aşteptat afară şi l-am urmărit după aceea pe Champs-Elysées, ţinându-mă la o sută de metri de el; nu mă vedea şi era cu o fată blondă, îndrăgostită cum sunteţi voi toate. A condus-o pe jos la el acasă, în strada La Boétie. Se opreau adesea ca să râdă în faţa unei vitrine neluminate, sau să se îmbrăţişeze ca nişte porci sub privirile ultimilor trecători. I-am ajuns în culoarul imobilului în care au intrat. L-am lovit mai întâi pe el, pe urmă pe ea, care n-avusese timp nici să-şi revină din surprindere şi să ţipe. Am ridicat-o în braţe leşinată, iar pe el, care se clătina pe picioare ameţit, l-am împins în sus, pe scară. L-am ameninţat că-i sugrum dacă strigă după ajutor. M-a lăsat să intru, paralizat de frică, într-un apartament mare de la primul etaj. Am aşezat fata blondă pe podea şi am închis uşa. L-am lovit din nou pe băiat, care începuse să discute. Îl ţineam de partea din faţă a hainei sfâşiate, rezemat de un zid, şi-l loveam cu toată puterea, cu palma deschisă. Apoi, cum era pe jumătate leşinat, i-am dat jos pantalonii odată cu chiloţii înfloraţi, l-am târât cu mine în altă cameră, căutând ceva cu care să-l umilesc mai rău, în ochii prietenei lui.

  Cred că se ruga de mine, spunându-mi domnule, n-avea nici curaj, nici cea mai mică reacţie de apărare, era o larvă dezgustătoare şi se pare că această slăbiciune dezgustătoare a stins mânia din mine. L-am aruncat pe un scaun într-o bucătărie. I-am ridicat capul, ţinându-l de bărbie, îi curgea sânge din urechi şi din nas. I-am vorbit. Nici nu mai ştiu ce i-am spus. În orice caz, el nu mă putea înţelege. Nimeni nu mă putea înţelege. M-am întors lângă fată, în cealaltă cameră. Şi ea îmi spunea domnule. I-am astupat gura cu mâna stângă şi i-am sfâşiat toată partea din faţă a îmbrăcăminţii, în picioare, lângă acelaşi perete unde-i doborâsem iubitul Mă privea de foarte aproape, cu nişte ochi imenşi, plini de lacrimi. Era blândă şi moartă de frică, ca un copil. I-am dat drumul, Dany. Nimeni nu mă poate înţelege. Nu ştiu cum, dar m-am pomenit la mine în maşină, pe strada Quentin-Bauchard, plângând, cu capul pe braţele sprijinite de volan. Nu mai plânsesem decât de doua ori din adolescenţă. În seara aceea şi vinerea trecută lângă fotografia aceea josnică a soţiei mele. Poţi înţelege, Dany?

  Am aflat în aceeaşi noapte despre călătoria dumitale la Zürich, precum şi alte trădări ale Anitei, de la căsătorie încoace. Totuşi, de Kaub nu mi-a vorbit. Am rămas multă vreme singur, lângă fetiţa mea adormită. Apoi m-am îndopat cu somnifere, am dormit un somn plin de prezenţa fetiţei, pe podea, lângă leagăn. A doua zi am făcut tot ce am putut ca să-l întâlnesc pe tânărul bătut de mine, într-o cafenea din apropierea locuinţei lui. Era umflat de lovituri, dar vorbea tare în faţa unui biet suc de roşii, fiindcă ştia că acum mă temeam eu de el. I-am semnat un cec. Mi-a spus că sunt nebun, că ar trebui să fiu închis. I se zărea râsul între două petice de leucoplast. M-am umilit cerându-i să-mi povestească ceea ce se petrecuse cu soţia mea în seara aceea de mai. Cel mai îngrozitor e faptul că n-avea decât nişte amintiri trunchiate, lipsite de orice, interes pentru el. Îmi spunea că, la urma urmei, îi plătesc pentru că s-a culcat cu nevastă-mea. Se întreba cu voce tare dacă trebuie să împartă banii cu celălalt prieten.

  Tot restul zilei, nu m-am gândit o clipă la lucrul meu. Răsuceam tot timpul în minte, transpirând din cap până-n picioare, mărturisirile Anitei. Printre diferiţi bărbaţi, figura cel puţin unul pe care-l cunoşteam şi pe care aveam posibilitatea să-l pedepsesc, îţi mai aminteşti de desenatorul acela, brun, cu înfăţişare de toreador, numit Vitta, Jacques Vitta, şi care a părăsit agenţia noastră scurtă vreme după ce avusese un accident de maşină? Adevărul e că în seara aceea, l-am aşteptat şi pe el, în faţa marii clădiri unde locuia, la Bougival. La început, era ora şapte şi soarele, în apus, îşi oglindea în Sena para razelor strălucitoare. Nişte copii, trei sau patru, au venit să se joace pe lângă mine. Le-am prins mingea în zbor. Am vorbit cu ei. Apoi, am rămas singur şi orele se scurgeau. Fumam, mă plimbam ţinându-mă departe de un şir de felinare. Era trecut de miezul nopţii, când Vitta a sosit în Citroënul lui de 2 CV, singur, şi s-a garat într-un parking. Când m-a văzut apropiindu-mă, a înţeles numaidecât ce căutam acolo. Nu voia să iasă din maşină şi se agăţa cu disperare de portieră. Atunci, am apucat maşina cu ambele mâini şi am răsturnat-o. Au început să se deschidă ferestre în imobilele din apropiere. Se auzeau glasuri vorbind în noapte. L-am tras pe Vitta afară dar el era cu mult mai înfipt ca cealaltă lichea; a încercat să-mi dea lovituri sub centură, dar i-am doborât, l-am ridicat, l-am lovit cu nişte palme puternice, trântindu-l pe iarbă, până mi-am dat seama că eram gata să-l omor. M-am întors apoi acasă. În noaptea aceea am dormit tot pe jos, lângă fetiţă. După două sau trei zile l-am primit pe Vitta în biroul meu ca să-şi prezinte demisia. A refuzat cecul. M-a pus să-i plătesc portiera şi o aripă la maşină, dar pentru bătaie n-a vrut să ia nimic. Fusese cu nevastă-mea de cinci sau şase ori într-un hotel din strada Passy. A făcut un gest obscen, spunându-mi că s-a folosit de ea ca de ultima femeie de stradă şi că acum nu-l mai interesează. Mă auzi, Dany?

  Mai mult decât pe oricine altcineva, pe dumneata te uram. Mă străduiam să nu te mai privesc în timpul şedinţelor de luni dimineaţă. Mă împăcasem câtva timp cu ideea de a te concedia. M-au oprit însă două motive: îmi trebuia, de ochii colegilor dumitale, pretextul unei greşeli profesionale, pe care probabil că n-o puteai săvârşi; apoi, fiindcă ai fi intrat îndată după aceea la o agenţie şi mi-ai fi ieşit din nou în cale, ridicată în grad, cu mai multă putere asupra vieţii decât ai azi. Am ales, deci, aşteptarea.

  Lunile au trecut. O supravegheam pe Anita, credeam că o supraveghez bine. Îmi închipuiam că cele câteva zile de care ţi-am vorbit au vindecat-o să ne mai facă să suferim. O iubeam. Am iubit-o întotdeauna. Ştiu ce vorbeşte lumea din agenţie. Că din primul moment, a intrat aici ca să rămână însărcinată şi să se căsătorească astfel cu patronul. Nimic mai adevărat, Dany. Ea n-are nevoie de nimeni ca să devină bogată şi să obţină în societate poziţia pe care ar fi dorit-o. Dimpotrivă, ea mi-a respins toate avansurile, nu o interesam. A ieşit de câteva ori cu mine. Mergeam să cinăm împreună. Îi vorbeam de copilăria mea, de frica pe care o aveau de mine ceilalţi copii, încercam s-o impresionez prin amintiri care scoteau în relief forţa mea fizică. Ea mă găsea pur şi simplu prea mare, prea gras şi căsca întruna. Când ieşeam din restaurant, care nu-i făcea nicio plăcere, nu mai ştiam ce să fac cu ea. Nu ştiu să dansez, nu cunosc niciunul din localurile la modă. O conduceam înapoi la maică-sa, pe bulevardul Suchet. Apoi, luam oricare altă femeie plătită, ca să-mi potolesc dorinţa pe care o aveam de ea. Vreau să mă înţelegi. Prima dată când am văzut-o, am luat-o cu forţa, într-o sâmbătă după-masă când am venit să lucrăm singuri la agenţie. Niciodată n-am izbutit mai bine, pentru că în ziua aceea a fost concepută Michèle, iar după opt luni m-am căsătorit cu Anita. Ştii că, cel puţin înainte de căsătorie, avea o atracţie amoroasă pentru mine, chiar dacă nu era vorba decât de descoperirea că un bărbat de talia mea, de greutatea mea, e diferit de ceilalţi. La început, când o primeam la mine, se dezbrăca cu mişcări înfrigurate, şovăitoare. Pe cât era de vioaie şi de sigură de ea în restul zilei, arătând în mod vizibil un rar instinct de dominare, pe atât erau de naive şi stângace manevrele ei de a mă regăsi în aceeaşi supunere brutală ca la prima noastră îmbrăţişare. Toată nenorocirea Anitei constă tocmai în aceasta. E atrasă în mod irezistibil de ceea ce o înfrânge. Taina afecţiunii pentru Maurice Kaub era faptul că o putea strivi fără încetare, speria, obliga la fapte pe care nu le dorea – fotografiile dumitale, Dany, nu sunt decât un palid exemplu – iar el nu se dădea înapoi de la nimic pentru a o menţine în puterea lui. Cele două focuri de carabină în pieptul unui om m-au răvăşit pentru că reprezentau o ameninţare pentru viitorul Michèlei şi am bătut-o pe Anita în subsolul acela şi pentru faptul că mai descoperisem încă un nemernic în viaţa ei, care mă luase drept ceea ce sunt de fapt, un încornorat. Dar asta a fost tot. Eram fericit că bărbatul murise, eram fericit că pentru a ne descotorosi de această crimă trebuia să te ucid şi pe dumneata. O iubesc pe Anita. O iubesc cu aceeaşi afecţiune cu care o iubesc şi pe fetiţa mea, pentru că ştiu, împotriva părerii celorlalţi, că în realitate, ea singură e o fetiţă nefericită. Te asigur că nu mi-a trecut nicio clipă prin minte, şi nici nu-mi va trece vreodată, ideea de a o părăsi, de a o lăsa să fie închisă după gratii, să îndure singură ispăşirea.

  Când m-am întors la ea, vineri, în camera în care te-am adus mai târziu, încetase să mai plângă. Am vorbit îndelung împreună. Şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu, şi-a lipit faţa de faţa mea. Mi-a povestit cu un glas monoton legătura ei cu Maurice Kaub, pe care-l întâlnea uneori după căsătoria noastră, şi la care se întorcea mereu. A tras în el pentru că avusese puşca la îndemână, în timpul unei certe, pe când el se pregătea să plece la Villeneuve-lès-Avignon, unde urma să se vadă cu altă femeie. Din tot ce-mi povestea, nu vedeam cum avea să scape din mâinile poliţiei. Mi-a spus că la întâlnirile cu Kaub fusese întotdeauna extrem de prevăzătoare, din cauza mea. Se vedeau la el, atunci când toţi servitorii erau plecaţi – cum fusese cazul şi în acest week-end – şi îşi dădea întotdeauna un alt nume pentru lumea din afară, atunci când era cazul, şi anume al dumitale. Iată, Dany, sunt un om greoi la vorbă şi în mişcări, dar gândesc foarte repede. În momentul acela era patru şi un sfert. Ea îmi telefonase la birou, la ora trei, ea să-mi ceară plângând să vin la vila Montmorency. Kaub era mort de o oră şi jumătate. Mi-au mai trebuit câteva minute ca să imaginez, cel puţin în linii mari, combinaţia care ne-ar putea salva. Cred că te-am făcut să înţelegi destul de bine că de soarta dumitale nu mă îngrijeam. Toate gândurile mele erau îndreptate spre factorul timp. Într-o carte, Alice în ţara minunilor, timpul este unul dintre personaje. Din clipa aceea m-am străduit să-mi fac din timp un aliat, împotriva dumitale şi a celorlalţi, fiind preocupat numai de el.

  La început m-am gândit să amân pentru cei însărcinaţi cu ancheta momentul morţii lui Kaub, să câştig câteva ore care să-mi aparţină numai mie, ca nişte pagini albe, pe care să pot scrie un alt adevăr decât cel adevărat. Aceasta presupunea, în primul rând să nu se poată face o autopsie mai devreme de câteva zile. Trebuia să ascund cadavrul lui Kaub, până ce nu se va mai putea stabili ora morţii, decât cu aproximaţie. Pe de altă parte, el trebuia să mai continue să trăiască într-un fel, înainte de a muri a doua oară. De aceea am mutat locul crimei de la Paris la Villeneuve. Kaub voise să meargă acolo. Ei bine, va merge, între lucrurile lui am găsit un bilet de avion. La Avignon trebuia să scoată Thunderbird-ul lăsat într-un garaj. Telefonase de dimineaţă, în prezenţa Anitei, ca să ştie dacă maşina era gata. Va trece s-o ia. Am cerut să mi se descrie întocmai casa de la Villeneuve. Anita fusese acolo de două sau trei ori, cu preţul unor minciuni pe care nici nu mă mai lăsa inima să i le reproşez. Spunea că vila e destul de izolată, dar că pe acelaşi drum, se mai află şi alte proprietăţi. Era sigură că dacă se vor trage trei focuri de carabină, dar de astă dată nu în subsolul de beton, ci într-o cameră cu ferestrele deschise, vecinii vor auzi şi vor putea apoi depune mărturie. Nici nu-mi trebuia mai mult.

  Am scotocit repede în camera în care ne găseam, apoi în camera pe care Anita mi-o arătase ca fiind aceea a lui Kaub. În acest timp, ideile se înlănţuiau singure. Descopeream simultan personalitatea acelui om, precum şi ceea ce aveam de făcut, pas cu pas, pentru a trece răspunderea morţii lui asupra cuiva situat la o mie de kilometri de acolo. Anitei nu i-am spus nimic, căci ar fi trebuit să pierd un timp preţios până aş fi convins-o. N-am pus-o la curent cu planul meu decât puţin câte puţin, în timpul nopţii, pe măsură ce aveam nevoie de ea. I-am spus numai la urmă că şi dumneata va trebui să mori. Îi dădeam impresia că acţionez cu mare convingere şi că mergeam la sigur, ca de obicei. Când am părăsit vila Montmorency rămăsese să mai pun la punct unele mici amănunte. Cel mai grav era acela că, în afară împrumutării numelui dumitale de către Anita, în împrejurări destul de confuze, nu te mai lega de Kaub decât un singur fir. Iar în momentul acela nici nu-mi dădeam seama cum putea fi exploatat. Anita, povestindu-mi legătura cu el, mi-a vorbit de unele clişee pe care le făcuse la dumneata, fără să ştii, la cererea lui Kaub, cu un aparat care nu era decât un moft amuzant pentru amatorii de miniaturizare şi care nu era mai mare ca o bricheta. Mi-a spus că el se ocupa adesea cu acest „fel de idioţii” şi că ştia să scoată maximum dintr-o imagine prinsă în condiţii proaste. Îşi amintea totuşi că, exceptând un singur clişeu reuşit, luat într-o dimineaţă, în plină lumină, când erai fără ochelari şi deci putea să îndrăznească mai mult, toate clişeele erau fie întunecate, fie, lăsau să se vadă în mod evident abuzul al cărui obiect erai – deci de nefolosit, chiar periculoase pentru planul pus la cale de mine. În plus, Kaub le luase cu el la Villeneuve şi Anita nici nu era sigură că le păstrase. L-ai întâlnit pe Kaub o singură dată, înaintea căsătoriei noastre, dar cu totul din întâmplare, în culoarul imobilului dumitale, în timp ce te întorceai acasă, iar Anita ieşea pe uşă împreună cu el. Kaub s-a interesat destul de mult de dumneata, până s-o hotărască pe Anita să facă acele fotografii nopţile când rămânea să doarmă la dumneata – din simpla nevoie de a o înjosi pe ea – dar, din câte îşi amintea Anita, nu i-ai dat nicio importanţă.

  Am lăsat cadavrul lui Kaub în sala de tir, pe care am încuiat-o. Am adunat la el în cameră toată îmbrăcămintea pe care o purtase în ziua aceea. Am păstrat la mine portvizitul lui, împreună cu mai multe hârtii, dintre care o reţetă de digitalină, adresa unui garaj din Avignon şi biletul de avion cu destinaţia Marsilia-Marignane. I-am dat telefonul la abonaţii absenţi până Ia sfârşitul week-end-ului. Am lăsat-o pe Anita în casă, cu cheile lui Kaub, ca să închidă peste tot la plecare. I-am spus că am să te aduc acolo, ca să te ţin izolată timp de o noapte, precum şi pretextul pe care-l voi folosi în acest scop. I-am spus să distrugă din sertare, fără alegere, orice ar fi putut da de bănuit că locuinţa n-ar fi fost a noastră. Ea era sigură că ştiai adevărata noastră adresă. Dar mă interesa prea puţin ce vei gândi, din moment ce tot urma să fii moartă, a doua zi.

  I-am spus Anitei că îi voi telefona după jumătate de oră, din bulevardul Mozart. Ea trebuia să se îmbrace pentru festivalul filmelor publicitare, unde hotărâsem să ne ducem. Aveam să-i descriu la telefon felul cum vei fi îmbrăcată în seara aceea, ca să-şi pregătească şi pentru ea o îmbrăcăminte asemănătoare. Nu înţelegea de ce. Era palidă, lacrimile i-au lăsat dâre de rimel pe obraz. Parcă ar fi fost mânjită. I-am spus că acum trebuia să fie frumoasă, firească şi să nu se dea de gol.

  Mi-am reluat maşina din bulevardul Trembles, la cincizeci de metri de poarta lui Kaub, şi m-am întors de-a dreptul la agenţie. Pe drum, mi-am aprins prima ţigară din momentul când plecasem. Acum era aproape de ora cinci. La birou am căutat să scap de Muchet, care voia să-mi arate cu orice chip o serie de anunţuri. A fost bunul de tipar cel mai uşor obţinut în toată cariera lui de incapabil. L-am împins pur şi simplu afară din cameră. Am luat un orariu aerian din sertarul biroului meu. Am notat orele de plecare şi sosire de care aveam nevoie în cursul nopţii. Am chemat secretara prin interfon şi i-am cerut să trimită la mine acasă, seara, după bilete de avion Swissair, în direcţia Geneva, cu decolarea a doua zi la ora 14. I-am mai cerut să pună la punct dosarul Milkaby. Apoi am băut un pahar de alcool – cred că vodcă – şi m-am urcat cu un etaj mai sus, în biroul dumitale. Era prima dată când intram în această încăpere de când stăteai acolo. Nu te aflai în cameră şi m-am gândit să cer să te cheme. Apoi mi-am spus că ar fi fost inutil să-ţi atrag atenţia. Am profitat de această absenţă ca să cercetez locurile, să deschid sertarele şi să umblu în geanta lăsată de dumneata pe birou. Eram, bineînţeles, în căutarea unei idei care ar fi putut fi cuprinsă în planul meu, dar te căutam mai ales pe dumneata prin intermediul obiectelor acestea de fiecare zi. Cu cât întârziai, cu atât mă temeam mai mult de clipa întâlnirii. Nu mai ştiam în faţa cărui fel de femeie mă voi găsi. Am privit pardesiul alb, agăţat pe un umeraş, de un perete. L-am atins. Mirosea a parfumul folosit de Anita, ceea ce la început m-a surprins şi nu mi-a plăcut, dar apoi m-a încurajat. Dacă, dintr-o întâmplare, s-ar descoperi acelaşi pardesiu în vila Montmorency sau la Villeneuve – Anita îl însoţise acolo pe Kaub în timpul săptămânii – s-ar putea atribui acest lucru tot atât de bine trecerii dumitale pe acolo, ca şi a ei. Dar în jurul acelui pardesiu, mai simţeam şi altceva în camera aceea, nedefinit dar în acelaşi timp foarte pregnant, care mă apăsa mai mult decât tot restul, şi chiar mă înspăimânta. Acum cred, Dany, că era vorba de presimţirea a tot ceea ce avea să mi se întâmple, în ciuda tuturor sforţărilor mele – acea goană îndelungată fără somn, până aici, prin întuneric şi lumină, o goană plină de obsesii pe care le port în mine dintotdeauna. Fiinţa cu părul de culoare deschisă care a deschis brusc uşa mi-era cu desăvârşire străină, n-o mai văzusem niciodată. Niciuna din trăsăturile dumitale, Dany, niciun gest, nicio intonaţie a vocii, în biroul acela însorit, care mi se părea că îl ocup eu cu totul, nu se potrivea cu imaginea pe care mi-o făcusem despre dumneata. Erai prea aproape, prea prezentă, nu mai ştiu. Dădeai dovadă de o siguranţă de sine atât de mare, încât m-am îndoit că trăiam într-adevăr ceea ce ştiam că trăiesc. Mă jucam cu un mic elefant articulat. Îmi dădeam seama că nu-ţi scapă niciuna din şovăielile mele, că şi în mintea dumitale se înlănţuiau tot felul de idei, pe scurt, că erai vie. Să-mi fac jocul, după planul meu, cu Maurice Kaub, era simplu. Puteam, ca pe un obiect, să-l deplasez, după dorinţă, în toate felurile şi chiar să-l fac să trăiască în orice fel, deoarece era mort. Dumneata, printr-un paradox şi mai mare, erai o abstracţie totală. Dispuneai de zece milioane de gesturi neprevăzute, fiecare dintre ele putând să-mi aducă pieirea.

  Am ieşit. M-am întors pentru că uitasem un lucru important: nu trebuia cu niciun preţ să-i pui la curent pe colegi cu acea seară de lucru la mine acasă. M-am dus la contabilitate, unde am luat bani numerar din seiful meu personal. Mi-am îngrămădit un teanc mare de bancnote chiar în buzunarul hainei, aşa cum făceam şi altădată, când aveam douăzeci de ani, în timpul războiului. Războiul m-a făcut să descopăr singurul talent pe care-l am, acela de a putea vinde orice, oricui, chiar şi ceea ce se capătă cel mai uşor şi mai ieftin: vântul. O dactilografă nouă – nu-i cunosc numele – mă privea cu nişte ochi căscaţi. I-am cerut să-şi vadă de treaba ei. Am telefonat secretarei mele să-mi pună în maşină dosarul Milkaby, un top de hârtie de bătut la maşină şi indigouri. Te-am văzut trecând pe culoar, într-un pardesiu alb. M-am dus apoi la redacţie, de unde se auzea un vacarm pe care-l cunoşteam. Gaucherand împărţea plicurile cu salariile pe luna dublă. L-am cerut pe al dumitale şi m-am întors în biroul în care lucrai de obicei. Eram sigur că ai lăsat un bilet ca să explici celorlalţi plecarea grăbită.

  Când am zărit foaia aceea agăţată de lampa dumitale, nici nu-mi venea să-mi cred ochilor. Anunţai că vei lua un avion în seara aceea, adică tocmai lucrul pe care urmăream eu să-l fac crezut de ceilalţi. Dar ţi-am spus, gândesc repede, Dany, şi bucuria mea a fost de scurtă durată. Era vorba de un gest care părea să se înscrie mai mult decât speram în planul meu, dar era în acelaşi timp un gest care putea aduce prăbuşirea întregii combinaţii. Intenţionam să trimit acel vestit mesaj telefonat la Orly, semnat de dumneata, în care-ţi exprimai hotărârea de a-l întâlni pe Kaub la Villeneuve, în cazul în care acesta pleca acolo. Numai că nu puteai să vrei acest lucru cu trei ore înainte de a şti că el, fără să ţină seamă de mesaj, va pleca totuşi. În faţa acestei hârtii pe care o putea vedea oricine din agenţie, mai puteam să aleg între ea şi mesajul telefonat. Dar nu pe amândouă. Dacă nu m-aş fi gândit la asta, dacă n-aş fi prevăzut golul de timp dintre cele două intenţii, care ar fi sărit în ochi până şi celui mai mărginit poliţist, aş fi câştigat de la început, chiar moartă fiind, Dany. Am ales deci mesajul telefonat. Am împăturit în patru biletul dumitale şi l-am pus în buzunar. Nu era adresat nimănui, iar după plecarea avionului lui Kaub, s-ar fi putut să-mi fie de folos cu adevărat. Timpul este şi el un personaj, Dany, iar povestea mea şi a dumitale din timpul ultimelor zile nu era decât un duel pentru a-i obţine favorurile.

  Te-am întâlnit sub poarta de la intrare. Te profilai înaltă, nemişcată, în lumina ce te aureola din spate. Te-am condus acasă, pretextând că mai aveai să-ţi iei nişte lucruri, dar în realitate pentru a face cunoştinţă cu locurile şi a putea reveni mai târziu. Îmi reamintesc glasul dumitale liniştit în maşină, profilul cu nasul scurt, o bruscă ţâşnire de soare care-ţi lumina părul. Mă temeam. Cu cât te voi privi şi-ţi voi vorbi mai puţin, cu atât mai puţin voi cădea pradă acelui tic-tac străin, neîncetat, pe care-l ghiceam în spatele ochelarilor negri, în spatele acelei frunţi netede. Era mai târziu decât prevăzusem, atunci când am intrat în apartamentul dumitale. Recunoşteam din prima ochire amănuntele mărturisirilor Anitei, toate visele urâte care m-au chinuit. Dispăruseşi în baie şi am telefonat în bulevardul Mozart. I-am spus pe şoptite Anitei să ne aştepte împreună cu Michèle la vila Montmorency. M-a întrebat cu un glas plin de nelinişte: „Cu Michèle? De ce cu Michèle?” I-am răspuns că aşa era mai bine. Nu puteam să-i spun mai mult, pentru că auzeam foarte bine mişcările dumitale de cealaltă parte a peretelui. Mă gândeam că ai să ai mai multă „încredere”, dacă atunci când vei ajunge „la noi”, o vei găsi şi pe fiică-mea, dar nu era vorba numai de acest singur motiv. Aveam nevoie s-o simt pe Michèle lângă mine. Mă temeam, fără îndoială, că dacă lucrurile vor ieşi prost, voi fi despărţit de ea atunci când am mai putea fugi în străinătate. Ideea s-a dovedit bună. Anita şi Michèle se află acum într-adevăr la adăpost.

  Cel mai greu moment a fost acela când te-ai întors în cameră. Anita îmi cerea explicaţii în aparat şi eu nu puteam să-i răspund. Trebuia ca, în prezenţa dumitale, să te descriu, fără să trezesc vreo bănuială. Am răspuns ca şi cum ea m-ar fi întrebat: „Sunt şase luni de când n-am mai văzut-o pe Dany, s-a schimbat oare?” Te aşezaseşi pe braţul fotoliului şi încălţai unul după celălalt nişte pantofi decoltaţi, albi. Fusta scurtă a taiorului, scurtă după modă, lăsa descoperite, mai mult decât din belşug, nişte picioare lungi, pe care mă miram ca nimeni altul că le descopeream tocmai în asemenea momente. Vorbeam. Cred că glasul meu era cel obişnuit. Minţile mi-erau tot atât de răvăşite ca şi machiajul cu puţin timp înainte al Anitei.

  Pe drumul spre AuteuiI te-am trimis să cumperi personal acel flacon de digitalină pentru care aveam o reţetă. Nu ştiam încă dacă-mi va putea fi de folos altfel decât pentru crearea unei legături între dumneata şi Kaub, dar gândindu-mă mai bine, în timp ce nu erai acolo, mi-am spus că la momentul potrivit, a doua zi dimineaţa, flaconul s-ar putea transforma în arma pe care o căutam ca să te suprim. Hotărâsem să dau impresia că, după ce ai transportat, cadavrul amantului de la Villeneuve la Paris, în portbagajul Thunderbird-ului său, ai pierdut în cele din urmă orice speranţă de a mai putea ascunde crima şi că ai hotărât să te sinucizi. Mi se părea că înghiţirea unui flacon de digitalină era un procedeu uşor de crezut la o femeie. Pentru mine, această treabă nu prezenta nicio greutate.

  Era de ajuns să te oblig să înghiţi cu forţa conţinutul flaconului şi ştiam că n-ai puterea să mi te împotriveşti.

  La vila Montmorency n-ai arătat nicio surprindere, ai intrat la Kaub crezând în mod evident că te afli la noi – Anitei nu-i venea să creadă, când am întâlnit-o la primul etaj, jos începuseşi să baţi la Remingtonul acela vechi al răposatului stăpân al casei. Michèle şedea într-un fotoliu cu spătarul înalt, cu păpuşa în braţe, pe palier, alături de noi. Acum când era şi ea aici, mă simţeam foarte bine. Anita mi-a spus: „O cunosc pe Dany mai bine decât tine. Sunt sigură că nu se va lăsa păcălită. Numai că nu poţi şti niciodată ce se petrece în spatele ochelarilor ei negri”. Am ridicat din umeri. Ceea ce mă preocupa pe mine acum era taiorul dumitale alb. Însă faptul că provenea dintr-un magazin căruia îi făceam eu publicitate mă împiedica să telefonez ca să obţin deîndată unul la fel. Iar cel pe care-l avea Anita, cu toate că era la fel de alb, nu-i semăna deloc. Mi-a spus că-l va examina pe al dumitale şi că va găsi o soluţie. Avea şi ea pantofi albi şi va şti să se pieptene la fel ca dumneata. I-am spus ce avea de făcut: s-o ducă pe micuţă la maică-sa; să cumpere bilete de avion la aeroportul de la Invalides; să se ducă singură la festivalul la care ar fi trebuit să mergem împreună şi să-i facă pe ceilalţi să creadă că eram şi eu acolo; apoi să se ducă să se schimbe în bulevardul Mozart, să ia un taxi până la Orly, să se urce într-un avion Air-France care decola la unsprezece şi făcea escală la Lyon. Trebuia să ne întâlnim la Lyon. Am pus deci la punct amănuntele acelei întâlniri şi apoi cele ale şederii dumitale din seara aceea la noi, singură în toată casa.

  Jos, ţăcănea maşina de scris. Anita mi-a spus că, aşa cum te cunoaşte, n-ai să te opreşti din bătut decât când o să înceapă să te doară ochii şi că nu erai din acelea care scotocesc în stângă şi în dreapta într-o locuinţă străină. Am preferat totuşi să fiu prevăzător. Am topit câteva pilule somnifere de-ale lui Maurice Kaub în paharul de vin pe care ţi l-a pus ea pe masă, împreună cu o gustare rece. Trebuiau puse multe deodată, ca să-şi facă efectul, pentru că Anita m-a prevenit că nu bei niciodată mai mult de un pahar. Am pus şi eu la întâmplare. Am făcut acest lucru în bucătărie, în timp ce ne credeai plecaţi. De fapt, atunci când Anita ţi-a arătat camera unde vei dormi, eu m-am întors în camera mare, ţi-am luat din geantă cheile, permisul de conducere şi – o idee subită – fularul de mătase turcoaz, apoi am îmbrăţişat-o încetişor de Michèle, care adormise în bucătărie. Am luat o valiză a lui Kaub, în care îndesasem, sus, hainele purtate de el în ziua aceea şi am coborât la subsol.

  El zăcea acolo ca o statuie răsturnată, neînsemnat sub lumina unei lămpi puternice. I-am spus în sinea mea că acum el era cel mai prostănac dintre noi doi. Anita şi cu mine apăram o singură viaţă, pe a noastră şi pe a Michèlei – iar ea nu fusese niciodată soţia mea mai mult ca acum. Ce putea el să-mi răspundă la toate astea? Un biet nătărău, da, un morman de gunoi. Am luat Winchester-ul şi l-am aşezat de-a curmezişul în valiză. Pe o măsuţă am găsit şi o cutie de cartuşe (30x30), pe care am luat-o cu mine. Am adunat cele două dulii folosite de Anita, după ce am verificat că a treia rămăsese în magazia carabinei. Am încuiat cu cheia uşa camerei şi am ieşit afară, în grădină, prin spatele casei. Am găsit-o pe Anita aşteptându-mă rezemată de un zid. I-am dat bani şi am păstrat toată legătura de chei a lui Kaub. Nu avusesem timp să caut şi cheia casei din Villeneuve. Anita m-a sărutat cu buze fierbinţi. Mi-a spus că nu o să-mi înşele speranţele şi că eram un bărbat credincios, că mă iubea.

  Când m-am urcat din nou în DS, era mai mult de şase şi jumătate. Ultimul lucru din casă pe care l-am văzut în seara aceea a fost o fereastră luminată de la parter, cu chipul dumitale zărit tulbure prin geam, precum şi părul dumitale blond. M-am dus pe strada Grenelle. Pe scară n-am întâlnit pe nimeni, am deschis apartamentul şi am închis uşa la loc. Am telefonat de aici imediat mesajul la Orly. Am îngrămădit în valiza lui Kaub două rochii, un pantalon negru, rufărie şi alte câteva boarfe găsite în sertar. Am luat şi pardesiul alb şi un singur cercel, pentru că celălalt fugise sub o mobilă. Şapte şi zece. Avionul lui Kaub decola la şi patruzeci şi cinci. Am mai aruncat totuşi încă o privire în baie. Rochia pe care o purtaseşi puţin mai înainte se găsea acolo. Am luat cu mine şi flaconul dumitale de parfum.

  Apoi n-am mai avut ochi decât pentru autostrada sudului, acele ceasornicului ce se îndreptau grăbite spre şapte şi treizeci, şi indicatorul de viteză care arăta o sută şi şaizeci. Am lăsat DS-ul la paznicul unui parking din faţa aerogării. Am încredinţat valiza, cu scuze şi un bacşiş, celor de la păstrarea bagajelor. Alergam cât puteam de repede. La trecerea prin uşa spre pista de decolare mi s-a înmânat mesajul dumitale telefonic. Am dat o bancnotă de zece franci ca să-şi aducă aminte de mine. În Caravelle nu mi s-a cerut numele, dar eu i-am spus în două rânduri însoţitoarei de bord, sub nişte pretexte neînsemnate, că mă numesc Kaub, Maurice Kaub şi că mă duceam la Villeneuve-lès-Avignon. Am băut o vodcă şi am primit un ziar. Un zbor de ceva mai mult de o oră. Am reflectat îndelung. Nu eram câtuşi de puţin preocupat de faptul că nu semănăm cu Maurice Kaub, căci nimeni nu-şi va mai reaminti imaginea fizică a unui călător printre atâţia alţii. Îşi vor aduce în mod vag aminte de mine sau de anumite cuvinte care sună mai bine, ca Avignon, şi asta era de ajuns. În timpul călătoriei, gândindu-mă că şi Anita va juca rolul unei alte persoane şi se va găsi în faţa unor greutăţi cu mult mai mari, fiind vorba de crearea unor amintiri foarte exacte – am inventat trucul acela pur publicitar al pansamentului de la mână. Sunt unele amănunte ca acesta care rămân în minte: „Femeia din Thunderbird cu un pansament la mână”. Am văzut deîndată toate foloasele pe care le puteam trage din această imagine izbitoare, dacă voi alege mâna stângă. Anita s-ar putea prezenta astfel la un hotel, unde să lase o fişă de identitate, fără să fie obligată s-o scrie cu mâna ei, pentru că dumneata eşti stângace. Pe ea însă pansamentul nu o stânjenea nefiind stângace, însăşi sinuciderea dumitale va constitui o mărturie a crimei. Nimeni nu se va mira că n-ai lăsat o scrisoare semnată în toată ordinea.

  La Marsilia-Marignane se lăsase noaptea. După ce am obţinut valiza, am cumpărat în hol cele necesare pentru un pansament. M-am urcat apoi într-un taxi spre Avignon. Am vorbit şoferului de aşa-zisa mea meserie de constructor. Am căzut amândoi de acord asupra mizeriei celor ce trăiesc în locuinţe proaste, apoi am păstrat tăcerea. Am coborât în faţa porţii garajului Cotti. I-am lăsat şoferului un bacşiş gras. Făcuse optzeci de kilometri în cincizeci de minute. Numai după aceea mi-am dat seama că nu-mi aminteam nimic despre el. Nu-i ştiam nici cel puţin culoarea părului. Şi despre asta, Dany, ţi se pot povesti o sumedenie de lucruri care să mă contrazică. Dar adevărul e că nimeni nu se uită cu atenţie la ceilalţi. Iată pe ce m-am bazat pentru a-i duce de nas pe cei însărcinaţi cu ancheta şi cred că, cel puţin asupra acestui punct, am avut dreptate. Garajul era slab luminat, tăcut. Un om a venit după mine în cabina cu geamuri. Lui i-am plătit reparaţia Thunderbird-ului. Mi-a dat o factură şi i-am spus că aveam o casă la Villeneuve. A adus până sub poartă Thunderbird-ul, care fusese acoperit, proaspăt spălat. M-am instalat la volan şi am încercat să înţeleg dintr-o ochire cum putea fi pus acesta în mişcare. Era simplu. Am plecat, fără ca el să fi băgat de seamă, cred, cea mai mică şovăire.

  A trebuit să întreb care era drumul spre Villeneuve, pe care nu-l credeam atât de aproape de Avignon. Când am deschis poarta domeniului Saint-Jean, era zece şi un sfert. Chiar în clipa sosirii, am scos carabina din valiză şi am tras trei focuri. Două printr-o fereastră deschisă, iar al treilea într-un zid al camerei principale. Ca să-l zăpăcesc şi pe expertul cel mai meticulos, am adunat duliile căzute şi le-am aruncat pe jos, pe sub mobile, pe cele de la vila Montmorency. Apoi am pus trei cartuşe noi în magazie. Am ascultat cu atenţie în toate direcţiile. Dacă ar fi venit cineva, prevăzusem să fug, lăsând acolo costumul lui Kaub, lucrurile dumitale şi Thunderbird-ul. Dar n-a venit nimeni. Terminasem totul într-un sfert de ceas. Fotografia dumitale mărită, lipită pe o ramă de lemn şi în care erai goală, am găsit-o sus, în studioul acela de pornograf. Le-am frunzărit pe toate cele ce se aflau în dosarele de acolo. Le-am scos pe ale dumitale – afară de două, care erau necesare planului meu – precum şi pe acelea, stăpânindu-mă să nu urlu, ale Anitei. Ea pozase de bunăvoie, Dany. Le-am rupt şi le-am aruncat pe toate într-un sac de hârtie pe care, după aceea, l-am luat cu mine. Am căutat negativele într-un sertar în care se aflau numerotate, catalogate, iar voi două reduse la starea de mărci poştale. Am găsit astfel şi planşe de contact. Am scos fotografia dumitale din ramă, am agăţat-o pe un perete în locul alteia, o tânără fată care probabil n-avea nici douăzeci de ani. Înainte de a mă întoarce din nou sus, te-am privit pentru prima oară. Nu voi şti să-ţi explic cum, nici de ce, dar am avut deodată impresia că te afli în tabăra noastră, învăluită în aceeaşi milă pe care o aveam pentru noi trei. Pe chipul din fotografie se zărea o duioşie evidentă pentru aceea care, în aceeaşi clipă, te trăda, profitând de faptul că fără ochelari erai pe jumătate oarbă, pentru a satisface viciul de exhibiţionist al gunoiului aceluia de om. Era o comunicare subită încărcată de o fatalitate ciudată. Am lăsat fotografia pe perete, fiind foarte conştient ce fel de lichea sunt.

  Am pus lucrurile dumitale acolo unde trebuia, am îmbibat cu parfumul dumitale cearşafurile care mai purtau probabil urmele mirosului Anitei. Patul era răvăşit. Cureaua de piele se afla pe jos, şi n-a fost nevoie s-o ating. Cred că începeam să fiu obosit şi că nu mai simţeam decât sforţarea nervilor sleiţi. Cureaua de piele nu mi-a făcut nicio impresie. Am lăsat casa deschisă, ducând în maşină sacul de hârtie, pardesiul dumitale alb şi covorul în care l-ai găsit mai târziu înfăşurat pe Kaub. Apoi cutia de cartuşe şi carabina. La plecare, am lăsat totul în ordine în urma mea, ca pentru o anchetă, procedând ca un robot.

  Am condus foarte repede, cu toată atenţia la drum, cu farurile luminate în plin, fără să-mi pese de cei cu care mă încrucişam. Pe la unu dimineaţa, mă aflam la aeroportul Lyon-Bron, cu douăzeci de minute înaintea decolării avionului pe care hotărâsem să-l iau ca să mă întorc. Era ultimul din noaptea aceea. La întoarcere, Anita nu mă aştepta la locul stabilit pentru întâlnire, ci ceva mai înainte, pe marginea şoselei. Purta un taior alb în lumina farurilor. I-am deschis uşa maşinii şi am plecat mai departe. Mă aştepta acolo de mai bine de o oră. Îi era frică şi frig. Era tot timpul scuturată de fiori. M-am oprit pe un drum printre copaci. I-am explicat ce avea de făcut. I-am dat permisul dumitale de conducere, fularul şi pardesiul alb. Apoi i-am făcut pansamentul acela la mâna stângă. Am smuls foile interioare din biletul de avion pentru Marsilia-Marignane, pe care-l cumpărase ea pe numele dumitale şi pe care nu-l folosise. L-am pus în buzunarul pardesiului, împreună cu factura garajului de la Avignon şi plicul cu salariul dublu. Din plic am scos mai întâi costul exact al acelui bilet de avion. Taiorul Anitei era nou şi semăna cu al dumitale. Îl cumpărase, fără să-l încerce, într-o prăvălie pe care o mai găsise deschisă în cartierul Etoile. Mi-a arătat fusta răsucită la talie, ţinută în două ace de siguranţă. Nu m-am putut împiedica să-i vorbesc de patul răvăşit pe care-l văzusem la Kaub. Am întrebat-o dacă ea făcuse dragoste în cearşafurile acelea mototolite. Aveam o irezistibilă nevoie de amănunte şi atât de puţin timp, încât începusem să mă bâlbâi. Ea mi-a pus o mâna pe gură şi mi-a jurat că orice s-ar întâmpla, nu va mai fi decât a mea. M-am întors la aeroport. I-am arătat cum trebuie condusă maşina. La despărţire am sărutat-o îndelung.

  Mi-a spus din nou că mă iubeşte.

  Viitoarea noastră comunicare urma să se facă prin telefon, la ora patru şi jumătate dimineaţa. La ora aceea ea trebuia să se găsească la Avallon: ne-am uitat pe o hartă a lui Kaub. Am alergat prin aeroport cu sacul meu de hârtie şi am cumpărat un bilet pe numele unui domn Louis Carroll. Din nou o oră de zbor, într-un aparat cu elice care venea din Orientul Mijlociu. Am moţăit şi m-am înfiorat de mai multe ori visând imaginea corpului dumitale gol, pe un perete alb. La Orly, n-am luat DS-ul, ci un taxi, care m-a depus în faţa porţii Auteuil, cu puţin înainte de orele trei. Am străbătut aleile vilei de la Montmorency, fără să văd vreo fereastră luminată. Casa lui Kaub era şi ea cufundată în întuneric. Intrând pe uşă, am vorbit tare, ca cineva care se întorcea de la o seară plicticoasă, ca şi cum Anita s-ar fi aflat cu mine. M-am dus până la uşa camerei în care dormeai şi te-am chemat încetişor. Nu dormeai. Sticla de vin nu mai era în odaia cea mare. Am găsit-o în bucătărie, împreună cu tacâmul, pe care din nefericire îl spălaseşi. Cu toate acestea, mai rămâneau în casa aceea o mulţime de alte urme ale trecerii dumitale pe acolo şi am răsuflat uşurat văzând, după semnul pe care-l făcusem pe sticlă, că nivelul vinului scăzuse cu conţinutul unui pahar. Fără îndoială că doza de somnifer nu era suficientă ca să te doboare pe loc, dar mi-am spus că mai era nevoie de puţină aşteptare.

  Am aşteptat în grădina din faţa casei, fiindcă fereastra odăii unde erai dădea în spate. Am fumat, imaginându-mi-o pe Anita la volanul Thunderbird-ului, zburând cu mare viteză în întunericul nopţii. Am retrăit în gând tot ce făcusem de la moartea lui Kaub, căutând o greşeală, o uitare. Nu, căci îmi făcusem treaba foarte bine. Pe la orele patru am revenit lângă uşa camerei dumitale şi te-am chemat din nou în şoaptă. De data asta n-ai mai răspuns. Am intrat fără zgomot şi te-am văzut dormind pe spate, în lumina difuză care venea din camera mare, cu ochii închişi şi chipul rezemat în profil pe pernă. Acum eram sigur că dormeai şi trebuia să mă grăbesc să mă întorc în bulevardul Mozart. Nu m-am putut totuşi împiedica să fac câţiva paşi spre dumneata, în mod nechibzuit, apropiindu-mă atât de mult încât îţi auzeam respiraţia. Era pentru prima dată când te vedeam fără ochelari. Te recunoşteam încă şi mai puţin decât după-amiază. Am rămas să te privesc aproape un minut. Atunci s-a întâmplat un lucru care era gata să-mi oprească inima. Ai vorbit în somn aproape tot atât de limpede ca în cursul zilei. Ai spus chiar în ritmul somnului: „Omorâţi-mă, vă rog, omorâţi-mă”. Am dat înapoi cu paşi rari spre uşă, fără să te pierd din ochi. Am plecat şi am făcut drumul spre bulevardul Mozart pe jos, cu sacul de hârtie în mână.

  Revenind la mine, am jucat aceeaşi comedie ca la Kaub, de data asta pentru servitorii care dormeau în fundul apartamentului. Am vorbit tare unei Anite imaginare. Era tocmai momentul când trebuia să mă cheme. Am aşteptat în camera noastră, aveam încă multe lucruri de făcut, dar m-am silit să aştept lângă telefon, ca să întrerup clopoţelul chiar de când va începe să sune. Apoi s-a făcut ora cinci, vedeam lumina strecurându-se printre jaluzele şi auzeam primele zgomote ale străzii. Trebuie să i se fi întâmplat ceva grav Anitei. Pe măsură ce timpul trecea, îmi dădeam seama de nebunia acţiunii noastre. În sfârşit, clopoţelul era gata să spargă liniştea casei, l-am auzit zornăind în aparat chiar în clipa când ridicam receptorul. Era într-adevăr Anita – departe, atât de departe de ceea ce aş fi dorit eu să fie viaţa noastră, atât de departe de ceea ce-mi închipuisem eu pentru Michèle, pentru noi. Făcea întocmai cum îi spusesem eu ca să prevină orice indiscreţie. Mi-a spus că se numea Dany Longo. Că se găsea aproape de Avallon, cu maşina şi a pronunţat fraza-cod care însemna că totul era în ordine. Ea era următoarea: „Am un covor în portbagaj, domnule Caravaille”. A mai spus că i-a telefonat lui Bernard Thorr ca să afle numărul nostru. Ştiu că acest machetist îţi este cel mai bun prieten după acea imitaţie de Gary Cooper care te-a lăsat borţoasă şi după aceea a şters-o.

  Telefonul odată primit, am ars bucăţile de fotografie şi negativele aflate în sacul meu de hârtie. Am aruncat apoi cenuşa în gura de gunoi a bucătăriei şi am pregătit în grabă trei valize, una pentru Michèle, una pentru Anita şi alta pentru mine. Am îngrămădit în ele îmbrăcămintea pe care o socoteam strict necesară. În valiza Anitei am pus bijuteriile şi un cec cu suma pe care o am în bancă la Paris. Averea mea se găseşte, în cea mai mare parte, depusă în băncile elveţiene, iar semnătura Anitei este tot atât de valabilă ca a mea. Cred că posed atâta, în bani şi alte valori, pentru ca, orice s-ar întâmpla, fiica mea să poată trăi toată viaţa ca o prinţesă. De altfel, Anita va şti să apere cu îndârjire tot ceea ce las. În clipa când să plec, Maria, servitoarea noastră spaniolă, a ieşit de la ea din cameră într-un halat, înşirând în păsăreasca ei dacă n-aveam nevoie de ea. I-am spus că am să petrec împreună cu soţia week-end-ul în Elveţia şi am trimis-o să se culce. Din nou, scuzându-mă.

  Am luat două valize într-o mână şi pe a treia în cealaltă şi m-am întors pe jos la vila Montmorency. Se luminase de-a binelea. Băieţi de cafenea spălau cu apă multă bucăţi de trotuar. Mi-era foame şi sete, dar nu m-am oprit. Din camera dumitale nu se auzea niciun zgomot. Probabil că mai dormeai. Am urcat valizele la etaj şi m-am aşezat într-un fotoliu să moţăi puţin. Mi-era frică să nu adorm dacă mă întindeam în pat. La şapte şi jumătate tot nu se auzea nimic de jos. M-am dezbrăcat şi m-am spălat pe apucate la chiuvetă. Mi-am luat pe mine o haină de casă din valiză şi am coborât. Mi-am făcut cafea în bucătărie şi am băut două ceşti, după ce ţi-am servit şi dumitale una. Era ora opt, iar vremea se arăta frumoasă. Chiar dacă avea o întârziere, după planul meu, Anita trebuia să gonească de-acum pe autostrada sudului. Nu putea să facă mai mult de o oră până acolo. Eram tare neliniştit, pentru că începusem să simt oboseala şi mă gândeam că ea o simţea probabil şi mai mult. M-am dus afară să deschid garajul şi poarta, ca ea să n-aibă altceva de făcut decât să intre. Apoi am bătut la uşa dumitale şi mi-ai răspuns.

  Când a sosit Thunderbird-ul era mai mult de nouă şi jumătate. Îţi reluaseşi de mult munca. Am venit la dumneata în cameră ca să-ţi îndepărtez atenţia de la grădină. Anita a intrat în casă prin spate. M-am întâlnit cu ea la etaj unde şedea pe marginea băii ale cărei robinete curgeau; avea faţa trasă, dar mult mai puţin obosită decât m-aş fi aşteptat. Îşi scosese pansamentul şi ochelarii negri. Mai mult ca orice, voia să se spele. Îmi spunea: „Să mă curăţ de toate astea”. Avea ochii foarte mari şi privirea puţin încremenită. Mi-a ţinut mâna în ale ei ca să-mi povestească toată alergătura, care durase opt ore. Lăsase urme ale trecerii „dumitale” la Mâcon, Tournus, Chalon-sur-Saône, Avallon şi apoi la intrarea pe autostrada sudului, unde a făcut plinul. Singurul eveniment neprevăzut, dar care se potrivea minunat cu planul meu, era o discuţie cu un agent motociclist pentru o pană de lumină, la spatele maşinii. Am ajutat-o să se dezbrace şi am pus-o să repete totul pe când se găsea în baie. La Chalon, a luat pe numele dumitale o cameră pe care a plătit-o înainte. Apoi, după nicio jumătate de oră, a ieşit din hotel fără să fie observată. Evenimentul neprevăzut se petrecuse cu vreo sută de kilometri înainte, după Saulieu. Spunea că, fiind extrem de nervoasă şi ştiind că în portbagaj se afla Winchester-ul, ar fi tras fără nicio şovăire în agent dacă acesta ar fi vrut să caute în maşină. Gândindu-se acum la asta era zguduită de fiori, iar eu împreună cu ea. Pe Bernard Thorr îl chemase la telefon dintr-o cârciumă de ţară, în timp ce i se repara farul Thunderbird-ului, apoi m-a chemat pe mine şi, la plecare, a lăsat acolo pardesiul dumitale alb. Din toate astea am înţeles că îşi jucase rolul cât se poate de bine.

  Am scos un prosop şi rufe curate din valiza ei şi i-am şters spatele gol. Într-o cămăşuţă albă, mi se adresă cerându-mi o ţigară. Nu mai fumase de mai multe ore. Am coborât. Am profitat de momentul când ea îţi vorbea ca să strecor înapoi în geantă tot ce-ţi luasem. Apoi, am ieşit. În garaj am curăţat cât am putut mai bine interiorul Thunderbird-ului. Am dus după aceea la subsol covorul de la Villeneuve, carabina şi cutia de cartuşe. După care m-am urcat la etaj, m-am ras, mi-am pus o cămaşă curată şi un costum. Am chemat un taxi cu care m-am dus la agenţie, în studioul pustiu am găsit un dosar cu machete vechi făcute pentru Milkaby. M-am dus la contabilitate şi am completat cu numele dumitale coloanele unui plic de salariu. Am pus înăuntru suma pentru salariul dublu, adăugind cei trei sute de franci pe care ţi-i făgăduisem pentru munca suplimentară. Am mai dat câteva telefoane unor confraţi pentru a vorbi despre serata din ajun, de la Chaillot. Înainte de a reveni la vila Montmorency, am cerut să fiu dus până în strada Grenelle. Am urcat la etajul dumitale şi am lăsat pe uşă, la vedere, biletul pe care-l scriseseşi ca să-i anunţi pe ceilalţi că pleci. Într-o cafenea din Auteuil, unde m-a dus alt taxi, am mâncat un sandviş, am băut alte două ceşti de cafea neagră şi un coniac. Mă simţeam la capătul acestui necaz. Mă şi gândeam că am câştigat partida.

  Era atunci ceva mai mult de ora unsprezece. Anita era gata de plecare, iar dumneata îţi terminaseşi lucrul. Ţi-am dat plicul cu salariul pe care mă gândeam să ţi-l iau înapoi ceva mai târziu, când vei aduce acasă Thunderbird-ul. Trebuia să izbutesc cu orice preţ să te aşez la volanul acestei maşini. Chiar dacă planul meu ar fi reuşit şi mai bine, fără acest lucru, n-ar fi rezistat la o anchetă. S-a cercetat în primul rând Thunderbird-ul, cu mijloace pe care nu le cunoşteam, dar pe care le socoteam extrem de eficace. Era la mintea cocoşului că n-ai fi putut să parcurgi cu ea aproape şapte sute de kilometri, fără să laşi în ea ceva de-al dumitale, o amprentă, un fir din taiorul alb, un păr. Or, cu toată curăţenia mea sumară, aveau să găsească urme ale unei alte femei. Va fi foarte simplu pentru ei să verifice pe cadavrul dumitale că nu purtai nici cel mai mic fir de praf din această maşină. Nu mi-a fost uşor să te conving, Dany. Şi când ne-am aflat faţă în faţă, am şovăit şi cred că vreme de o clipă pierdusem orice dorinţă de a continua. Nu mai ştiam de unde voi lua curajul de a reveni pe acele locuri, în urma dumitale, să-ţi strivesc mâna, să te fac să înghiţi un flacon cu digitalină – mai ales să îndur, timp de câteva minute câte îţi vor trebui până să mori – disperarea dumitale, privirea-ţi nedumerită. Totuşi am continuat. Am luat-o pe Michèle de la bunică-sa, din bulevardul Suchet. Te-am lăsat apoi în Thunderbird, la Orly. Ţi-am spus că avionul nostru decolează la prânz, dar, de fapt, îmi mai rămâneau două ore să te urmăresc, să te ucid, să las totul în ordine la Kaub şi apoi să mă întâlnesc cu Anita şi micuţa la restaurantul aerogării.

  Ne-am înregistrat bagajele. Până atunci, până în clipa când am părăsit-o în holul plin de lume, Anita nu ştia că te voi ucide. Sau, chiar dacă a ajuns singură la această concluzie, se convinsese că eu trebuia să am alte căi şi că ea bătea câmpii. M-a întrebat ce voi face. I-am răspuns că nu te puteam, lăsa vie în urma noastră. A scuturat din cap, fără niciun cuvânt, cu micuţa noastră în braţe, cu nişte ochi din care lacrimile au şiroit dintr-o dată. I-am spus să mă aştepte la restaurant până la ora două. Dacă nu voi veni, va trebui să ia în orice caz avionul, împreună cu Michèle. Le voi ajunge din urmă la Geneva. Clătina mereu din cap şi eu am plecat. Era tocmai momentul când încercai să pleci cu Thunderbird-ul. Mi-am luat DS-ul din parking şi te-am pierdut câteva clipe din ochi. Apoi ai apărut din nou, la cincizeci de metri în faţa mea, oprită într-un alt loc. Te-am privit traversând pe jos bulevardul în faţa aerogării. Pentru prima dată nu înţelegeam ceva, Dany.

  Te-am urmărit mergând pe jos. Mi-era frică să n-o întâlneşti prin aeroport pe Anita şi pe fetiţă. Eu le-am văzut la al doilea etaj, dar dumneata erai preocupată de propria-ţi persoană. Ai rămas mult timp aşezată la o masă din bar. Mă aflam la douăzeci de metri, în spatele unei cabine de fotografii la minut. Mi-am închipuit tot ceea ce mi s-ar putea întâmpla lăsându-ţi pe mână maşina aceea, chiar şi la un accident care ar putea amesteca poliţia. Te ştiam însă prea mioapă ca să mergi prea repede, precum şi că aveai obiceiul de a face întotdeauna, totul, cu multă atenţie; eram sigur că ai să aduci înapoi Thunderbird-ul, fără niciun incident, mai sigur de dumneata decât de oricine altcineva. Prevăzusem totul, Dany, totul. Ceea ce nu ştiam încă şi aveam să aflu, înnebunit, e că niciuna din reacţiile dumitale nu putea fi prevăzută. Te mişcai, ca un crab sub semnul căruia eşti născută.

  Acum înţelegi, Dany? Te-ai urcat apoi din nou în Thunderbird, iar eu te urmăream în DS. Ar fi trebuit să te îndrepţi spre Paris, dar ai luat-o spre sud. Credeam că te-ai înşelat la o încrucişare a autostrăzii, dar nici vorbă de aşa ceva, pentru că te-ai dus înainte. Te priveam printr-o fereastră în restaurantul acela de la Fontainebleau, unde ai luat dejunul. Acum eu eram acela pe care surpriza şi furia îl încremeneau. Te-am aşteptat să ieşi, aşezat ceva mai departe, în maşină. Acele ceasornicului meu continuau să alerge. Îmi dădeam, seama că nu voi mai putea prinde avionul Swissair şi că Anita va trebui să plece singură cu fetiţa. Căutam cu disperare o idee nouă. Mai speram încă să revii la vila Montmorency după terminarea dejunului. Nu putea fi vorba decât de o plimbare de câţiva kilometri pentru plăcerea de a conduce o asemenea maşină. Dar apoi, ţin-te bine, a început hoinăreala aceea fără nicio ţintă, al cărei prizonier eram şi care nu se mai termina. Ai intrat în Fontainebleau şi te-am văzut cumpărându-ţi îmbrăcăminte şi o valiză. Sudoarea îmi şiroia de-a lungul spinării. Nimic nu mai avea vreun înţeles. Deodată, m-am pomenit că inversaseşi de-a binelea rolurile. Toată noaptea aceea n-am ţinut seama de dumneata şi dirijasem evenimentele, fără să mă preocupe existenţa dumitale mai mult decât o limbă de pantofi. Şi iată că acum, dumneata erai aceea care deţineai taina celor ce aveau să urmeze, care urmăreai un plan fără să ţii seama de mine. În tot timpul cât ai mers pe şoseaua care te ducea la Joigny – cu mine în spate, rulând neîntrerupt la două sute de metri distanţă, viteza dumitale devenind viteza mea – am imaginat cele mai delirante ipoteze. Dintre toate, cea mai delirantă era aceea că Anita avusese dreptate în seara din ajun, când spunea că nu fuseseşi niciun moment păcălită şi că ştiai că te urmăresc. Numai adevărul nu-l presupuneam. De altfel, pe măsură ce kilometrii se scurgeau, deveneai mai sigură şi trebuia să-mi îndrept toată atenţia la conducere, ca să nu te pierd din ochi. Nimeni, niciodată, nu te-a observat cu o atât de totală concentrare plină de uimire, dar continuai să-mi produci întruna surprize. La barul-tutungerie de la Joigny, eram gata să nu văd că te-ai oprit. Mai târziu, când ai plecat mai departe, mă întrebam înspăimântat cine era şoferul de camion cu care ai vorbit. Nu ştiam încă de norocul care nu te va părăsi, Dany, dar ghiceam că această întâlnire, ca, de altfel, toate celelalte, se vor întoarce împotriva mea. Şi apoi, se făcuse aproape sfârşitul după-amiezii şi pe această autostradă, aproape de Auxerre, goneai cu mai mult de o sută şaizeci pe oră şi mă lăsaseşi iremediabil în urmă. În clipa aceea, mi se păru că felul cum te deplasai, cumpărăturile de la Fontainebleau, nu puteau însemna decât un singur lucru: nu păstraseşi Thunderbird-ul pentru o simplă plimbare, ci pe toată durata sfârşitului de săptămână, şi te duceai drept spre o ţintă necunoscută mie, iar eu trebuia să te opresc cu orice preţ. Şi, în aceiaşi timp, ceea ce era şi mai rău, îmi dădeam seama că erai pe cale să refaci, în sens invers, drumul parcurs de Anita. Din nou fusesem gata să nu te mai văd – şi să-mi divulg prezenţa – când am străbătut satul acela de la ieşirea de pe autostradă. Vorbeai cu o femeie bătrână lângă Thunderbird-ul oprit. Te-am aşteptat mai departe, la o sută de metri, după o staţie de benzină, unde am citit numele comunei: Deux-Soirs-lès-Avallon. Credeam că înnebunesc de-a binelea. Anita îmi spusese că tocmai în acest sat lăsase pardesiul dumitale alb. Erai pe cale, în mod conştient şi cu perseverenţă, să distrugi totul. N-a mai încăput nicio îndoială, apoi, când am văzut din nou Thunderbird-ul şi pata de culoare a fularului tău turcoaz. Te-ai oprit la staţia de benzină şi nu putea fi vorba decât de garajul acela unde se oprise şi Anita. Aveam în buzunar factura reparaţiei care purta o ştampilă. Am verificat. Am sfâşiat-o cu furie nătângă, şezând la volan şi apoi am scos flaconul de digitalină din buzunarul portierei, îndreptându-mă spre dumneata în plin soare, prin ierburi şi printre copaci, făcând un lung ocol ca să ajung în spatele acelei clădiri albe, unde intraseşi. Nişte oameni pălăvrăgeau în faţă, lângă pompele de benzină. Nu mă mai gândeam la nimic altceva decât cum să te ajung şi să te dobor fără să mă vezi, fără să produc zgomot. Toaleta aflată ceva mai la o parte, uşa pe care o lăsaseşi deschisă mi-au uşurat sarcina. Te-am văzut deodată, din spate, albă, blondă şi nemişcată, la mai puţin de trei metri de mine. În faţa dumitale se afla o oglindă. M-am dat înapoi spre perete, în afară, cât să-mi opresc respiraţia şi m-am repezit. Te-am apucat, te-am ridicat de la pământ, acoperindu-ţi obrazul cu palma mea mare, în timp ce ochelarii îţi zburau undeva în încăperea strâmtă, totul într-o dezordine care se potrivea cu aceea ce domnea în capul meu. Te-ai agăţat cu mâna stângă de pragul uşii. Am văzut această mână. Nu cred ca lucrul să fi durat mai mult de o jumătate de secundă, dar jumătatea asta de secundă a fost cea mai lungă din viaţa mea. Am înţeles, cât se poate de limpede, că-mi distrugeam eu însumi propriul meu plan. Femeia care fusese văzută pe şosea era rănită la mână stângă. Dumneata nu erai. Te puteam omorî, dar rănită nu erai. Am apucat clanţa uşii şi am trântit uşa cu toată puterea. Am simţit ceva ca un strigăt mut, adânc, în propria mea palmă încleştată pe gura dumitale şi, deodată, trupul ţi s-a lăsat moale în braţele mele. Te-am lăsat să aluneci la pământ şi ai căzut în genunchi, într-un echilibru ciudat, cu fruntea şi părul pe podea. Nu ştiu dacă zgomotul pe care l-am făcut, frica de glasurile care se auzeau de afară sau mâna stângă care ţi se umfla cu o repeziciune uimitoare, sau poate gândul că dacă te omoram numaidecât, simultaneitatea morţii şi a umflăturii aceleia nu va scăpa unui medic legist, m-au făcut să fug. Nu mi-am reluat respiraţia înainte de a mă găsi din nou în maşină.

  Aş fi putut să te ucid acolo, Dany. Dar aş fi făcut o prostie. Trebuia să te omor lângă cadavrul lui Kaub. După ce te-aş fi omorât ar fi trebuit să te duc acolo. În staţia aceea de benzină nu te puteam ascunde, pur şi simplu. Am făcut bine. Se poate să fi regretat de mai multe ori momentul acela, când te aveam în puterea mea, dar cred că am procedat bine.

  Am aşteptat până seara, ceva mai departe. Am întors maşina în direcţia Parisului. Eram sigur că, după această întâmplare, te vei întoarce la Paris. Mă întrebam dacă m-ai văzut. Mi-era foame, sete şi somn. De câteva ori am coborât din DS ca să mă mai plimb la umbră. Nu cunoşteam încă încăpăţânarea care te stăpânea, şi nici acest dar uluitor pe care-l ai de a prinde din nou curaj chiar din adâncul deznădejdilor. Nu ştiam încă ce avantaj îţi dădeau toate astea.

  Ai plecat din nou, dar tot într-o direcţie neaşteptată. Era noapte. Am întors maşina; mergeai încet şi îmi impuneai din nou ritmul dumitale. Luminile din spate ale Thunderbird-ului mă orbeau. Te-am pierdut la Seaulieu, unde ai virat brusc într-o stradă, ieşind de pe şosea. Am traversat de mai multe ori oraşul, căutându-te. Dar în zadar. Am continuat spre sud, după ce m-am oprit să fac plinul, să beau un pahar de vin şi să-mi cumpăr un sandviş. Kilometrii zburau pe sub roţile maşinii, eram singur, cu un sentiment de om părăsit, aşa cum nu mai simţisem niciodată.

  Thunderbird-ul era oprit pe chelul Saônei, la Chalon. Am oprit cincizeci de metri mai departe, lângă acelaşi trotuar. Cred că râdeam. Am mers cu paşi mari, în întuneric, îndreptându-mă spre maşina care acum era acoperită. Farurile ei s-au aprins pe neaşteptate. Am văzut că erai cu un bărbat. Apoi aţi plecat în grabă. M-am întors alergând spre volanul DS-ului. Mi-am spus că făceai toate aceste lucruri de neînţeles din pur sadism, că erai hotărâtă să mă înfrângi înainte de a mă curăţa. Te-am ajuns din urmă totuşi, te-am văzut cu mâna stângă bandajată, intrând în hotelul „Renaşterea”, împreună cu băiatul acela în pulover cenuşiu. M-aş fi dus în orice caz acolo, fiindcă Anita îmi dăduse numele hotelului unde închiriase o cameră pentru timpul nopţii. Era acum limpede că-mi distrugeai punct cu punct planul. Te-am aşteptat să ieşi din hotel şi să ajungi afară din Chalon, cu tipul acela, care-ţi plăcea numai pentru că reprezenta însuşi simbolul a ceea ce putea să-mi facă mie rău. Nici nu-ţi poţi închipui cât eram de ostenit, Dany.

  Am rămas multă vreme în grădina celuilalt hotel, unde te aflai cu el, la o masă, într-o sufragerie pustie. V-am privit, ca şi în timpul dejunului, printr-o fereastră. Purtai un pantalon de culoarea fularului, era aceeaşi pată turcoaz care mă atrăsese spre dumneata în cursul zilei. Cred că în acel moment judecam ca şi cum ai fi fost într-adevăr metresa lui Kaub şi că eram pe cale să cumpăr vântul pe care voisem să-l vând celorlalţi. Am aşteptat o mulţime de timp, te-am văzut urcându-te la dumneata, dăruită cu totul ticălosului aceluia şi o dâră de lumină apărând la o fereastră, în spatele unor perdele grele, trase peste noaptea ce vă aparţinea vouă, amândurora.

  Am luat din nou drumul Parisului. Furia m-a ţinut treaz câteva ore. Mergeam din nou cu toate farurile aprinse, fără să-mi pese de ceilalţi. Trei sute patruzeci de kilometri. Voi ajunge la Paris înainte de cinci dimineaţa. Da, am să izbutesc. Voi lua cadavrul lui Kaub, învelit într-un covor, şi carabina. Voi distruge fotografia Anitei, pe care am uitat-o pe peretele camerei, şi nu voi mai dormi. Voi fi tare, mai tare decât osteneala şi părerea mea de rău. Voi reveni la Chalon în faptul zilei, voi străbate kilometrii aşa cum o fac şi acum şi voi ajunge în acea grădină de hotel înainte ca dumneata să te fi urcat în Thunderbird. Poate că pe la zece dimineaţa. Trebuia să fiu înapoi la ora zece. Năucită de destrăbălarea la care te-ai dedat în spatele perdelelor, vei dormi cel puţin până atunci, fără să, bănuieşti că împiedicatul acela greoi a făcut atâta drum. Am să găsesc eu mijlocul să mut, chiar la lumina zilei, cadavrul lui Kaub şi carabina în portbagajul Thunderbird-ului. Apoi, aveam să te omor oriunde, cu flaconul de digitalină între dinţi şi cu inima dumitale încremenită în mâna mea, ca aceea a unei păsări. Când eram mic am văzut cum nişte copii au omorât o pasăre. Am strigat la ei şi i-am bătut pe toţi. La treisprezece ani eram mai înalt decât un adult şi atât de gras că mă porecleau cu tot felul de nume care mă scoteau din sărite. În schimb, îi băteam pe toţi. Ei îşi băteau joc de părinţii mei pentru că erau săraci. Dar eu îi cotonogeam. Tare aş vrea să dau timpul înapoi. Aş vrea, nu ştiu prea bine ce, dar josniciile să nu mai existe, totul să fie curat şi calm şi nemişcat. Nu mai pot, Dany.

  Am întârziat în drumul spre Paris. Factorul timp era împotriva mea. Şi, în plus, nu mai aveam cheile de la vila Montmorency. A trebuit să deşurubez o broască de la uşa din spate şi s-o înşurubez apoi la loc. Am dus corpul lui Kaub, înfăşurat în covor, până la portbagajul DS-ului. Cu mare greutate l-am vârât înăuntru. Apoi a trebuit să mă întorc din nou să iau carabina. Şi după aceea, încă o dată, ca să ard portretul Anitei, să controlez peste tot dacă n-au rămas urme ale trecerii noastre pe acolo. Am privit patul în care ai dormit. M-am întins în el, pe burtă, jurând că mă voi odihni numai câteva minute. Am adormit. Nu ştiu ce forţă m-a deşteptat după o jumătate de oră. Aş fi putut dormi aşa toată ziua. M-am stropit cu apă pe obraz şi am plecat din nou.

  După Fontainebleau a trebuit să mă opresc pe marginea şoselei. Să fi fost în jur de opt. Ploua. Maşini treceau pe lângă mine, spintecând aerul cu mare viteză şi scuturând DS-ul. Am adormit din nou cu capul rezemat pe braţe, la volan. N-am dormit decât un sfert de oră, poate nici atât. Mi-era necaz pe mine şi aveam senzaţia că îndepărtam de mine viaţa Michèlei, ori de câte ori închideam ochii. M-am mai oprit aproape de Chagny, într-un local de pe şosea, ca să beau o cafea. Tresăream de fiecare dată când un client trecea afară, pe lângă portbagajul maşinii.

  Dispăruseşi, Dany. Era trecut de prânz când am ajuns în faţa grădinii hotelului aceluia, la Chalon. Nu ştiam în ce direcţie ai plecat şi nici cu cât mi-ai luat-o înainte. Nu puteam risca să întreb. Am continuat spre sud. La Valence pierdusem orice speranţă de a te mai regăsi. Am telefonat la Geneva, Anita plângea şi vorbea cu o voce blândă; şi ea pierduse orice nădejde. I-am spus: „A reţinut maşina, se îndreaptă spre sud, dar am fotograful cu mine şi nimic nu-i încă pierdut”. Anita repeta mereu în aparat: „Cine, cine e cu tine?” I-am cerut să mă aştepte şi să mă iubească. I-am spus că-i voi telefona seara. Am continuat să merg înainte, iar capul îmi vâjâia din cauza soarelui.

  Te-am regăsit la Salon. Cineva făcea plinul Thunderbird-ului la o staţie de benzină. Maşina era descoperită. Ceva mai târziu ai ieşit dintr-o cafenea, înlănţuită de tipul acela din ajun. N-am simţit nici cel puţin o uşurare. N-aveam decât un singur gând: să mă scap de cadavrul lui Kaub şi de carabină, mutându-le în portbagajul maşinii voastre. Am reuşit s-o fac jumătate de oră mai târziu, pe şoseaua aceea pustie, aproape de Marsilia, pe care te-ai oprit ca să continui giugiulelile. V-am văzut dispărând pe amândoi printre arborii unei coline. Fără să mai stau pe gânduri, am apropiat DS-ul de Thunderbird, am deschis portbagajul dumitale şi al meu, în plină lumină a zilei, îmi scosesem haina cu multă vreme înainte, iar cămaşa mi-era leoarcă de sudoare. Capul mi se părea că va face explozie. După terminarea mutării, am plecat ascultând cântecele privighetorilor, până la o cotitură după care puteam să-mi ascund maşina. M-am întors. Îmi spuneam că, după partida voastră în aer liber, o să continuaţi pe şoseaua naţională spre Marsilia. Am coborât din DS şi am aşteptat pe marginea şoselei. M-am gândit, la un moment dat, să mă reped la voi, să vă ucid pe amândoi, oricum, fie şi cu lovituri de pumn, ca să-i las pe anchetatori în cea mai mare încurcătură. Apoi, mi-am spus că, în felul acesta, vor începe să caute pe făptaş şi vor da peste mine.

  L-am văzut pe tip urcându-se singur în Thunderbird, întorcând şi el şi aruncându-ţi valiza deschisă pe marginea şoselei. În felul acesta te-am pierdut din nou. Aveam în faţă maşina aceea care se îndepărta cu încărcătura ei explozivă şi, pe de altă parte, pe dumneata. Nu ştiam ce era mai important, să mă ţin după el sau după dumneata. Mă gândeam că eşti pe jos şi că te voi putea prinde mai uşor decât Thunderbird-ul. L-am urmărit, deci, pe băiatul acela, pe şoseaua naţională, până la autostrada care duce spre Marsilia. Acolo am înţeles că el mergea mult mai repede decât DS-ul, că lua un avans regulat, necruţător. M-am încăpăţânat totuşi. Mi-am dat seama că furase maşina. La intrarea în oraş, a dispărut. În punctul acela se află o piaţetă pe care am ocolit-o de mai multe ori, la întâmplare, riscând să atrag atenţia unui agent care conducea circulaţia valului de maşini ce se scurgea dinspre autostradă. Am luat-o înapoi, pe aceeaşi autostradă. Oboseala îmi paraliza gândirea, voinţa şi nu mai acţionam decât alandala, absurd. Mă gândeam: „Şi ea trebuie să fie în aceeaşi stare ca mine, am s-o găsesc, desigur, descumpănită, în acelaşi loc. O voi ucide şi ducă-se dracului, orice s-ar întâmpla după aceea, cu ticălosul acela şi cu Thunderbird-ul”. Dar toate socotelile le făceam fără să te cunosc cu adevărat, Dany. N-am mai găsit pe colina aceea decât mesajul lăsat de tine, cele câteva cuvinte scrise cu mâna stângă: „Astă-seară, la ora zece, în faţa numărului 10, Canebière”. Îmi rămânea cel puţin speranţa că am să te regăsesc. Am rupt hârtia şi m-am întors la Marsilia, rulând încet, cu gândurile toate la dumneata. Cred că începusem să ghicesc sensul purtării aceleia inexplicabile, dar totul era încă confuz, simţeam nevoia să dorm înainte de a scoate adevărul la iveală. Am luat o cameră într-un hotel, aproape de gara Saint-Charles. Şi am căzut, îmbrăcat cum eram, într-un somn disperat.

  Am fost trezit, aşa cum cerusem, puţin după ora nouă seara. Am cerut să mi se aducă ceva de băut şi de mâncat, apoi am făcut o baie. Barba îmi înnegrise obrazul, cămaşa era jegoasă, dar cel puţin mă odihnisem şi-mi limpezisem gândurile. Mi-am spus, în sfârşit, că nu ştiai nimic de crimă şi nici de urmărirea mea, că ai reţinut Thunderbird-ul dintr-o toană şi asta era tot. Actele maşinii erau pe numele unei societăţi a lui Kaub, I.C.P., un fel de întreprindere imobiliară – construcţii – antrepriză de clădiri. Probabil că nici nu băgaseşi de seamă. Ai nimerit, nu ştiu de ce, într-unul sau două jaloane lăsate de Anita în noaptea precedentă, dar cu siguranţă că n-ai înţeles nimic despre agresiunea din lavaboul staţiei de benzină sau despre strivirea mâinii dumitale stângi şi că, ceea ce te preocupa cu siguranţă în acel moment, era numai recuperarea maşinii. Poate că aveai vreun mijloc necunoscut de mine de a-l regăsi pe hoţoman. Aceasta ar fi explicaţia, în afară de curajul dumitale, pentru faptul că ai reacţionat atât de repede pe colină.

  Am telefonat Anitei, din cabina hotelului. Ea se afla la capătul puterilor. Spunea răspicat, prin telefonul pe care orice standardistă putea să-l asculte, că era mai bine să mărturisim crima şi să ne predăm poliţiei. Am căutat să-i dau curaj pe cât mi-a fost cu putinţă. I-am spus că aveam o soluţie şi că totul se va aranja. Auzeam prin aparat glasul Michèlei, care întreba: „E tăticuţul? E tata?” I-am promis Anitei că voi veni la Geneva a doua zi.”

  La ora zece mă aflam în faţa numărului 10 de pe bulevardul Canebière. O jumătate de oră mai târziu, te-am urmărit pe dumneata şi pe peştişorul acela, străduindu-mă să ghicesc de departe ce se învârtea în capetele voastre. N-am înţeles decât un singur lucru şi anume că, atât unul cât şi celălalt, ştiaţi că aveaţi un cadavru în portbagajul Thunderbird-ului. Mă aşteptam să te găsesc singură, pe jos, sau să nu te găsesc deloc, pentru că el nu avea de unde să cunoască mesajul de pe colină. Eram înmărmurit şi pentru că îl vedeam din nou înlănţuindu-te, pe când vă întorceaţi spre Canebière. Lăsasem DS-ul atunci într-o stradă şi a trebuit să vă părăsesc ca să mă duc să-l iau, tocmai, când v-am văzut în faţa Thunderbird-ului. Şi desigur că v-am pierdut în mod definitiv.

  M-am învârtit la întâmplare prin oraş, fără să păstrez cel puţin speranţa să vă întâlnesc din nou, nu. Uite aşa! Mă gândeam la dumneata că eşti înspăimântată, cu mâna bandajată, în rochia aceea de muselin alb, cu haina băiatului pe umeri. Mai târziu m-am gândit că nu puteai anunţa poliţia de descoperirea cadavrului, pentru faptul că maşina nu-ţi aparţinea şi o reţinuseşi fără ştiinţa mea. Puţin câte puţin începeam să intru în pielea dumitale. Mi-am spus că, în seara aceea sau a doua zi, vei telefona la Geneva ca să ne ceri ajutor. O altă soluţie ar fi fost să încerci să te scapi de cadavru, fără să vrei să afli cine l-a pus acolo. În orice caz, capcana pe care ţi-am întins-o avea să se închidă. I-am pus lui Kaub, într-unul din buzunarele halatului, mesajul telefonat de la Orly. Hârtia aceasta urma să-i atragă pe judecători spre dumneata. Anita şi cu mine n-aveam decât să negăm că te-am fi văzut vineri. Vom părea de bună-credinţă, întrucât nici locuinţa de la vila Montmorency, nici Thunderbird-ul nu erau ale noastre.

  Am dormit în camera de la hotel până aproape de amiază. Am cerut să mi se aducă o maşină de ras electrică şi ziarele locale. Bărbierindu-mă, am verificat dacă în ziare n-a apărut nimic despre uciderea lui Kaub. N-am dat de ştirea că un cadavru – neidentificat – ar fi fost descoperit în regiune. Am telefonat Anitei. I-am spus că voi aştepta acolo până seara, pentru că exista o şansă ca dumneata s-o chemi. I-am mai spus că, orice s-ar întâmpla, noi nu ştim nimic de treaba asta şi că trebuia să facă faţă. I-am lăsat numărul hotelului meu, ca să mă poată anunţa. Riscam mult cu telefonul acela, dar nu vedeam cum aş fi putut proceda altfel. După ce am prânzit, am rătăcit prin Marsilia. Am cumpărat cămaşa asta, pe care am păstrat-o pe mine şi am aruncat punga care o conţinea pe cealaltă într-o gură de canal. În clipa când mă ridicam, m-am zărit imaginea într-o oglindă mare, de vitrină. Eram chiar eu, chiar Michel Caravaille, un agent de publicitate bogat, patronul unei proaspete agenţii înfloritoare, soţ şi părinte fără de prihană, om de societate pentru cei din jur, în sfârşit, Dany, omul pe care-l vezi dar pe care nu-l mai recunoşti şi care nu se mai recunoaşte nici el singur. La urma urmei, cine ce este?

  Anita mi-a telefonat pe la opt. O chemaseşi la Geneva şi ea era înnebunită. Plângea şi repeta întruna: „Te implor, nu-i face niciun rău. Ea crede cu adevărat că l-a ucis pe Kaub, înţelegi? Nu vreau să se întâmple fapta asta groaznică. Trebuie să-i spui, să-i explici”. Nu ştiu unde au târât-o spaima şi gândurile în aceste două zile şi două nopţi, fără mine. Nu ştiu, Dany. Auzeam strigătele Michèlei, care se speria desigur văzând-o pe maică-sa în asemenea stare. Am făgăduit şi iar am făgăduit că n-am să mă ating de dumneata. Ea nu mă credea şi mi-a spus: „Vreau ca Dany să mă cheme din nou şi să-mi spună că totul e în ordine. Îţi jur, Michel, că dacă duci la capăt intenţia ta, am să mă omor şi eu, am să mă omor, mă auzi? Îţi jur că am s-o fac!” Am promis tot ce voia. Numai să tacă, să pot câştiga câteva ore.

  Am condus în întunericul ce se lăsa, ca un nebun, până am ajuns aici. Urcam drumul spre Abbaye, tocmai când dumneata îl coborai. Te-am urmărit până la berăria aceea din faţa gării din Avignon. L-am văzut pe şoferul de camion, pardesiul dumitale alb, a cărui prezenţă era pentru mine un fenomen de curată magie. Nu înţelegeam nici acum pe ce căi întortocheate şi prin ce încăpăţânare ajunseseşi până acolo. Dar ce importanţă are? Te priveam scotocind prin buzunarele pardesiului, scoţând plicul de salarii, în timp ce celălalt pe care trebuia să ţi-l iau înapoi după ce te-aş fi ucis şi pe care, deci, nu-l putusem lua înapoi, se afla, desigur, în geanta dumitale. Am intrat până în sală şi puteam ghici acum din nou tic-tac-ul acela din spatele ochelarilor dumitale. Erai frumoasă, Dany, pe când sărutai obrazul prietenului dumitale, în timp ce, în mod fulgerător, îţi devenise de o certă limpezime tot ce ţi se întâmplase până atunci, numai pentru că nu puteau exista pentru un singur salariu doua plicuri pe numele dumitale. Erai frumoasă, da, dar deveneai din nou pentru mine cea mai periculoasă fiinţă. Instinctiv m-am aruncat înapoi din câmpul dumitale vizual.

  Te-am pândit în timp ce-l însoţeai la gară pe şoferul de camion, dar nu te-am urmărit. Exista pentru mine un risc şi pentru dumneata o şansă, de a pleca cu trenul împreună cu el, părăsind Thunderbird-ul în faţa berăriei. Îţi acordam această şansă. Am întredeschis portbagajul maşinii şi mi-am dat seama că trupul lui Kaub nu se mai găsea acolo. M-am întors la maşina mea, de cealaltă parte a fortificaţiilor. Mai târziu, te-am văzut din depărtare ieşind din gară şi căutându-mă din ochi. Te-am privit trecând apoi în Thunderbird-ul acela. Atunci am pus, la rândul meu, din nou mâna pe volan. Când am fost sigur că te întorci la Villeneuve, am gonit prin alte străzi, ca să ajung aici înaintea dumitale.

  Te-am aşteptat în întuneric mai mult decât socotisem. Winchester-ul, pe care-l lăsaseşi pe canapea, era acum în mâna mea. Ai intrat şi ai aprins lampa din vestibul. Am făcut probabil o mişcare prea bruscă, pentru că ai rămas locului. Eu îţi vedeam silueta în lumină, dar dumneata nu mă vedeai. Trebuia însă să mă apropii, ca să trag focul acela de carabină de la o distanţă destul de mică, încât să se poată crede într-o sinucidere. Am mai făcut un pas. Îmi închipuiam în acelaşi timp care îţi va fi mişcarea de apărare. Eram sigur că ai să te îndrepţi spre canapea şi că o să cauţi să apuci arma care nu se mai găsea acolo, înaintam aşa încât să-ţi tai drumul. Dar până la capăt, Dany, n-am putut prevedea niciuna din reacţiile dumitale. În clipa când să te ajung din urmă, am înţeles prea târziu că nu te îndreptai spre canapea, ci drept spre lampa aprinsă din vestibul şi, deodată, totul s-a cufundat în, întuneric. Am auzit pocnitura becului, nişte paşi, am bâjbâit căutând zadarnic, pe pipăite, un comutator. Apoi am auzit un zgomot a cărui natură n-am putut s-o stabilesc. Pe urmă, glasul dumitale, tot atât de limpede şi precis ca totdeauna: „Nu mişcaţi, domnule Caravaille. Am pus la poştă o scrisoare care conţine cele două plicuri de salarii, dând şi unele explicaţii în câteva cuvinte. Mi-am adresat-o mie, dar dacă mor va fi deschisă. N-am adresat-o nimănui altcuiva, pentru că Anita e prietena mea, pe care o iubesc şi pe care vreau s-o ajut. Şi nu vă mai osteniţi să aprindeţi o lampă în baraca asta, pentru că am smuls siguranţele”. Am uitat vreun cuvânt, Dany? Ba da. Mi-ai cerut să las deoparte puşca, pentru că ţi-era frică să nu fii pusă în situaţia de a mă obliga să fac acest lucru. Nici nu m-am mai întrebat cum ai fi putut s-o faci. Puteam să fiu sigur că ai mai găsit încă o idee năstruşnică pentru acest lucru. Winchester-ul l-am lăsat jos, dar pentru un alt cuvânt pe care-l rostiseşi printre celelalte. Am venit şi m-am aşezat atunci pe canapeaua de unde mai târziu, obişnuit cu întunericul, în timp ce-ţi vorbeam, te-am văzut tulbure, dar luminoasă, aşezându-te pe braţul unui fotoliu din faţa mea.

  M-ai ascultat fără să mă întrerupi, Dany. Aş vrea să-mi spui unde se află cadavrul lui Kaub, apoi să-ţi strângi lucrurile şi să te întorci acasă. Aş vrea ca în faţa altora să te porţi aşa ca şi cum nimic nu te-ar fi privit din toată povestea asta. Aş vrea să taci şi să distrugi cele două plicuri. Eu am să aleg soluţia cea mai puţin rea. Voi pune totul în ordine şi mă voi duce să mă predau poliţiei. Voi lua totul asupra mea, voi plăti acest omor cu mult mai ieftin decât Anita, cred că mă-nţelegi. Voi fi soţul batjocorit care-şi distruge viaţa într-un moment de disperare, descoperind nenorocirea de care era lovit. Voi fi trăit un sfârşit de săptămână îngrozitor, dar voi fi mărturisit totul din propria mea voinţă. Voi angaja cei mai buni avocaţi, voi pune, de data asta, toate la cale în favoarea mea, pentru ca povestea ce le-o voi înşira să fie crezută. Mă poţi crede că voi fi foarte abil şi că nu-mi pierd speranţa să le smulg chiar şi o suspendare a pedepsei.

  Asta-i tot. Am încercat, Dany, să-ţi redau cea mai sinceră imagine despre mine. Aş dori, chiar dacă-i urâtă, ca din ea să se poată desprinde ideea că răul şi binele nu sunt decât faţa şi reversul aceleiaşi fascinaţii. Te-am privit mult în acest timp. De fapt, tot nu ştiu încă cine eşti. Dar trebuie să mă înţelegi, pentru că ai ajuns să crezi, la un moment dat, că tu ai făcut tot ceea ce făcuse Anita. Aş vrea să-mi înapoiezi siguranţa, lămpile să se aprindă iar „în baracă”, să telefonezi la Geneva pentru a-i spune Anitei că totul e în ordine, să mă aştepte şi că voi face totul să nu mă întorc târziu. Iată, Dany. Aprinde luminile, îţi mulţumesc pentru acest sfârşit de săptămână. Acum am terminat.

  * * *

  Tânăra cu pansament la mâna stângă ocupa camera 18 de la hotelul Noailles. A cerut cafea şi ziare. A citit dintr-un cap la altul, în fiecare cotidian din Marsilia, articolul care vorbea despre un agent de publicitate cunoscut, care a ucis pe amantul soţiei sale şi apoi s-a predat, în timpul nopţii, poliţiei din Avignon. Pe la mijlocul dimineţii, s-a dus într-un taxi la cheiul Joliette şi a aşteptat în faţa grilajului pe un călător cu destinaţia Cairo, l-a apucat de un braţ, i-a spus că este ea destul de gâscă, dar nimic nu trebuie exagerat. Îşi luă de la el înapoi banii şi apoi îşi luă rămas bun. Se urcă după aceea în autocarul de Cassis, acolo îşi luă valiza de la hotelul Bella Vista, plăti camera şi se folosi de ocazie pentru a înnoi în piscina hotelului un costum de baie din două piese, cu un nasture galben. Înainte de a se îmbrăca, luă dejunul pe terasă, cu picioarele expuse la soare, privind îndelung marea prin ochelarii negri. La începutul după-amiezii, aşteptând autobuzul de Marsilia, ea întâlni în port un băieţel pe care-l cunoştea şi pe care tatăl său îl ţinea de mână; îl îmbrăţişă şi-l strigă pe nume, Titu. La patru ani, băieţii au şi mai puţină memorie ca mai târziu. Căci Titu nici n-o recunoscu. Ea nu se putu totuşi împiedica să-l urmărească vreo douăzeci de metri, de-a lungul unei străzi. Îi plăcea să-l urmărească, dar o femeie bătrână, care n-o părăsea niciodată, îi spuse: „Sărmana mea neroadă, nu vezi cum suferi, dar trebuie să ţii capul sus”. Atunci ea se opri, îşi scoase din geantă o şapcă cu pătrate roşii, şi-o puse pe cap, potrivind-o puţin spre spate pe părul ei bălai, şi se întoarse în port cu paşi liniştiţi, cu valiza într-o mână. Două ore mai târziu, luă pentru prima dată în viaţă un avion la Marsilia – Marignane. Îi fu frică în tot timpul zborului. Şi la Paris strălucea soarele. Străzile erau împodobite cu drapele. Se întoarse la ea acasă, unde telefonă numaidecât unui grafician prieten ca să-i ceară să-şi ţină gura, orice ar citi în ziare. Apoi, se făcu frumoasă şi chemă un număr de telefon însemnat înăuntrul şepcii. Cinci luni mai târziu, se mărita la Marsilia, nu cum ar fi putut oricine prevedea, cu un şofer de camion şterpelitor de violete – el i-a fost cavaler de onoare şi i-a rămas ca un frate – ci cu cel mai bun prieten al acestuia. Fiinţa cea mai minunată, mai frumoasă, mai inteligentă, mai amuzantă, mai adorabilă, mai irezistibilă, pe care o întâlnise vreodată, un boboc în dragoste, care conducea un Berliet pe şosele şi voia să devină miliardar, pentru că găsea că aşa o va duce mai bine, şi care se numea Baptistin Laventure, Deveni astfel Dany Laventure, în felul acesta, pe zestrea ei de fată, brodată cu speranţe şi ochi miopi la orfelinat, n-a mai avut nevoie să-şi schimbe nici iniţialele.