OCHELARII

 

  Maica superioară.

  Într-o seară, la Roubaix, i-am privit chipul brăzdat printr-o cană de vin de Alsacia. Ne aflam în faţa gării. Se auzea fluieratul trenurilor.

  Ucideţi-mă!

  Zürich, într-o zi de îi octombrie. Se fac patru ani la 8 octombrie. Mereu trenuri, mereu alte camere. Totul atât de luminos.

  Cum se spunea când eram mică? Părul deschis, ochii întunecaţi, suflet negru, rece-i ţeava puştii. Nu mai ştiu ce să mai scornesc.

  De ieri am văzut nemaipomenit de mulţi chiparoşi. Provence seamănă de aceea cu un cimitir. Voi dormi aici eliberată definitiv, departe de muzicile balurilor.

  Hotelul Bella Vista, lângă Cassis. O picătură de apă pe fruntea mea, într-o stradă. Gara de autobuze de la Marsilia. Înălţimile de la Villeneuve, toate aceste creneluri. Dumnezeule, cât de mult am căutat, că să nu mă regăsesc decât pe mine.

  * * *

 

  Lentilele erau aburite când am deschis portbagajul şi prea negre ca să pot vedea înăuntru. Soarele de ora şapte, bătând razant la înălţimea terasei, lumina din faţă maşina, decupând o mare pată de umbră. Un miros înnebunitor a năvălit asupra mea din locul acela de groază aşezat în contra luminii.

  M-am întors la băieţelul numit Titu, i-am cerut să-mi dea geanta şi mi-am schimbat ochelarii. Mă menţineam în picioare, mâinile îmi tremurau puţin. Nu mă gândeam la nimic. Mintea mi-era ca şi paralizată.

  Am deschis portbagajul a doua oară. Omul era înfăşurat într-un covor, desculţ, şi cu picioarele îndoite. Capul, i se vedea ieşind dintr-o lână roşie, proptit din profil de peretele maşinii. I-am văzut ochiul deschis, părul lins, albit la tâmple, pielea aproape transparentă, întinsă pe oasele proeminente. Avea patruzeci de ani, dar nu-i puteai stabili vârsta. Mă sforţam în zadar să nu respir, mă sufocam. Am întins spre el mâna bandajată şi am tras de un colţ al covorului ca să-l descopăr. Purta o îmbrăcăminte care trebuie să fi fost un halat de interior, din mătase deschisă, albastră sau verde, cu un guler şal mai închis, desfăcut pe un piept livid. Pe pieptul lui dezgolit se vedeau două găuri, să urli nu altceva, precise ca două lovituri de târnăcop, iar sângele scurs din cele două răni forma o crustă neagră, întinsă spre partea de sus a corpului, până la gât.

  Am închis la loc capacul portbagajului, pierzându-mi cumpătul şi prăvălindu-mă pe el. Aveam conştiinţa că voiam să mă ridic, să mă zbat la soare, simţeam chiar sub mâna dreaptă şi sub obraz caroseria încinsă a maşinii. Apoi am înţeles că băieţelul numit Titu se afla lângă mine şi era îngrozit, am încercat să-i spun: stai frumos că nu-i nimic, dar n-am putut.

  Plângea. Auzeam plânsetul lui şi râsetele zgomotoase de pe plajă, ca ceva foarte îndepărtat. Fete în bikini defilau pe terasă. Nimeni nu se ocupa de noi,

  — Nu plânge, mi-a trecut, uite.

  Cărţile lui de joc se risipiseră pe jos. Îşi stăpânea hohotele, cu braţele în jurul picioarelor mele şi capul înfundat în fustă. M-am aplecat la el, i-am sărutat părul de mai multe ori, liniştindu-l.

  — Vezi, acum mă simt foarte bine. Mi-am pierdut echilibrul din cauza pantofului.

  El nu putea, desigur, să simtă, cu portbagajul închis, duhoarea care pe mine mă strângea încă de gât. L-am mutat totuşi spre faţa Thunderbird-ului, iar el mi-a cerut cărţile şi piesa de cincizeci de centime pe care i-o dădusem. Le-am adunat pe toate şi când m-am întors la el, făcea cercuri cu degetul arătător pe una din aripile maşinii. Spunea că sunt nişte arici de mare.

  L-am tras spre mine, aşezându-mă pe trotuarul terasei, ca să am obrazul lui la aceiaşi înălţime cu al meu şi l-am întrebat cum a putut să se uite înăuntrul portbagajului. Îi vorbeam foarte încet, foarte blând, cu o voce stinsă. Sunt sigură că auzea mai curând bătăile inimii mele.

  — N-ai putut să-l deschizi tu singur, nu-i aşa? Cine l-a deschis?

  — Celălalt domn, zise Titu.

  — Care celălalt domn?

  — Celălalt.

  — Cel care a condus maşina?

  — Nu ştiu.

  — Ai privit înăuntru odată cu el?

  — Nu, eu eram aici, în spate.

  Îmi arătă o Dauphine galbenă, parcată alături de Thunderbird.

  — De mult?

  — Nu ştiu.

  — Te-ai mai dus la mama de atunci?

  Se gândi. Ştergeam cu degetele mele urmele lacrimilor de pe obrazul său.

  — Da, de două ori.

  — Domnul care a deschis portbagajul n-a văzut că tu te uitai?

  — Ba da, mi-a spus: pleacă.

  Am fost puţin surprinsă, pentru că mă aşteptam la un răspuns contrar, apoi, deodată, totul a devenit rece în soare. Aveam siguranţa că Philippe nu plecase din Cassis şi că ne pândea.

  — Te-a văzut? Eşti sigur?

  — Mi-a spus să plec.

  — Ascultă, cum arăta domnul acela? Avea cravată? Părul negru?

  — Avea o cravată neagră şi o valiză.

  — În ce parte a plecat?

  S-a mai gândit o dată, a ridicat din umeri ca un om mare şi mi-a arătat cu un semn nesigur direcţia portului, a satului, în toate părţile.

  — Vino, trebuie să te întorci la mama ta.

  — Mâine ai să mai fii aici?

  — Desigur.

  Mi-am scuturat fusta de praf, l-am dus de mână până la terasă. Mi-a arătat-o pe maică-sa, cea mai tânără dintr-un grup de femei întinse în costum de baie pe plajă. Era blondă, foarte bronzată şi râdea împreună cu nişte prietene, printre revistele şi flacoanele cu cremă de bronzat. L-a văzut pe băieţaş şi s-a ridicat într-un cot să-l cheme. L-am sărutat pe Titu şi l-am ajutat să coboare câteva trepte. Când a ajuns la maică-sa am plecat. Aveam senzaţia, că-mi târăsc nişte picioare ţepene ca ale unui manechin dintr-o vitrină.

  Nu voiam să mă întorc la maşină, lângă omul acela cu pieptul găurit. Nu vedeam decât un singur lucru cuminte de făcut: să mă predau unui post de poliţie. În orice caz, trebuia să mă îndepărtez de plajă. Îmi spuneam: „Dacă Philippe ştie că micuţul Titu a văzut interiorul portbagajului, trebuie să fie îngrijorat şi a rămas prin apropiere ca să-l observe. Poate că mai e pe aici şi mă supraveghează. Îl voi obliga să iasă la iveală!

  În acelaşi timp găseam raţionamentul acesta absurd. Dacă s-a descotorosit de un cadavru într-o maşină pe care o credea a mea, înseamnă că nu dădea importanţă celor ce aş putea povesti eu după aceea. De ce atunci să-i pese mai mult de mărturia unui copil de cinci ani?

  Am colindat prin port, în mijlocul unei mulţimi indiferente, cu inima încremenită la fiecare îmbrâncitură, apoi am mers prin nişte străduţe pustii, de undo soarele plecase de mai multe ore şi unde mi-era frig. De ferestre atârnau rufe. În timp ce m-am oprit să mă uit în urma mea, o picătură de apă mi-a picat pe frunte şi mi-a smuls o tresărire din tot corpul, aproape un strigăt. Trebuia totuşi să accept evidenţa: nu eram urmărită de nimeni.

  Mai târziu am întrebat, care era drumul, am găsit postul de poliţie într-o mică piaţă înconjurată de platani. Am privit de departe intrarea şi pe cei doi oameni în uniformă, care fumau pe prag. Aveam impresia că măi simt pe mine mirosul scârbos, înfiorător al mortului necunoscut din Thunderbird. N-am avut curajul să mă apropii. Ce puteam să le spun? „Am luat maşina patronului, un băiat despre care nu ştiu nimic mi-a furat-o şi am găsit-o aici cu un cadavru în portbagaj, nu vă pot da nicio explicaţie, dar sunt nevinovată.” Cine m-ar crede?

  Am aşteptat venirea nopţii într-o pizzerie, în faţa poliţiei, aşezată lângă o fereastră la etajul întâi. Speram să-mi regăsesc puţin calmul, să înţeleg ce s-a putut întâmpla în cele două ore cât Philippe a fost singur în maşină. Trebuia să fi fost ceva neprevăzut, surprinzător, deoarece în privirea lui nu se putea citi ceva asemănător în clipa când m-a părăsit. Sunt sigură. În fine, aproape sigură. Şi, la urma urmei, nu mai sunt deloc sigură.

  Am comandat un coniac care mi-a făcut greaţă când l-am dus la gură şi pe care nu l-am băut.

  Dacă treceam piaţa, de cealaltă parte a geamului, nu voi mai fi eliberată până ce nu se va face o anchetă şi asta ar putea dura zile întregi, săptămâni. Îmi reveneau în minte tot soiul de imagini legate de faptele diverse: voi fi dusă într-o închisoare din Marsilia, mi se va lua îmbrăcămintea, mi se va da un şorţ cenuşiu al deţinutelor în prevenţie, mi se vor unge cu cerneală degetele mâinii drepte şi voi fi aruncată într-o celulă fără lumină. Mi se va scormoni şi trecutul, din care nu se va dezgropa decât o faptă rea, comună, fără îndoială, multor femei, dar aceasta va fi de-ajuns să mânjească pe cei ce mă cunosc şi pe cel pe care-l iubesc.

  Nu mă duc.

  Ceea ce cred că încercam să mă conving din toate puterile e că tot ce mi se întâmpla nu era adevărat. Sau, cel puţin, că mi se va întâmpla ceva şi, deodată, totul se va risipi.

  Îmi aduceam aminte de partea întâi a bacalaureatului. În seara oralului, la Roubaix. Rezultatele au fost afişate foarte târziu. Am privit listele de mai multe ori şi numele meu nu se afla acolo. Am mers multă vreme pe străzi cu o figură nenorocită, dar cu inima plină de o speranţă nebună: s-a făcut o greşeală şi mi se va face dreptate. Era trecut de zece când am întâlnit-o pe maica superioară în farmacia fratelui său. M-a lăsat să-mi plâng tot năduful şi pe urmă mi-a spus: „Ne întoarcem să ne uităm împreună la listele acelea, eu văd mai bine decât tine!” Împreună, în plină noapte, în curtea unui liceu pustiu, am aprins chibrit după chibrit ca să citim din nou rezultatele, căutând numele meu, ştiind că trebuia să fie acolo, că până la urmă va fi. Aveam chiar şi o menţiune.

  În seara aceea, într-un restaurant din faţa gării din Roubaix, la sfârşitul mesei la care am băut vin de Alsacia, ca „să sărbătorim evenimentul”, i-am promis maicii superioare să-i vorbesc ca unei fiinţe vii, după ce ea va fi murit. Am făcut-o întotdeauna, afară de perioada călătoriei mele la Zürich, acum patru ani, pentru că mi-era ruşine şi mi-ar fi fost peste puteri să mă mângâi cu amintirea ei.

  Stând la fereastra pizzeriei m-am gândit la ea, la Zurich, precum şi la fiul celui pe care-l iubesc şi, bineînţeles, la Titu, care n-avea mai mult de patru ani şi apoi totul se încâlcea. O revedeam pe fetiţa Anitei. Şi chiar pe puştoaica de la staţia de benzină de la Deux-Soirs-lès-Avallon; cum spunea taică-său că o cheamă? Mă frământa ideea că toţi aceşti copii întâlniţi în drumul meu, privirile, jucăriile lor – păpuşa cheală, jocul de cărţi – erau tot atâtea semne ale unei ispăşiri monstruoase.

  O femeie, aceea care mi-a servit coniacul, s-a apropiat de masa mea. Mi-au trebuit, fără îndoială, mai multe secunde ca să-i observ prezenţa. Spunea, ca şi cum ar fi repetat, cu un glas răbdător, care venea nu de departe, ci dintr-un alt univers:

  — Domnişoară, dumneavoastră sunteţi Dany Longo?

  — Da.

  — Sunteţi chemată la telefon.

  — Eu?

  — Sunteţi doar domnişoara Longo?

  Cum toate nu mai aveau niciun sens, nu ştiu de ce mă mai miram. M-am ridicat şi am urmat-o. Străbătând sala, am luat cunoştinţă de ceea ce mă înconjura de mai mult de o oră: clienţii, foarte mulţi, feţele de masă cu carouri roşii, mirosul de aluat proaspăt şi de măghiran. Cabina telefonică se găsea la parter, foarte aproape de cuptorul de pizza şi aerul era încins şi de o uscăciune apăsătoare.

  Nu-i recunoşteam bine vocea, dar era el, Philippe.

  — Ai să mai aştepţi încă mult aşa, Dany? Eu m-am săturat şi mă las păgubaş. Dany? Mă auzi?

  — Da.

  — Putem să ieşim din încurcătură, Dany.

  — Unde eşti?

  — Nu departe.

  — M-ai văzut intrând aici?

  — Da.

  — Te rog, spune-mi unde eşti, Philippe?

  Nu răspunse. Îi auzeam respiraţia la capătul firului. Am înţeles că şi lui îi era frică. A spus, în sfârşit, cu un glas şuierat care făcea să vibreze aparatul:

  — De unde îmi ştii numele?

  — M-am uitat azi dimineaţă în portmoneu.

  — De ce?

  — Ca să ştiu.

  — Şi ce ştii?

  Venise rândul meu să nu răspund.

  — Ascultă, Dany, dacă faci întocmai ce-ţi spun eu, ne putem întâlni undeva.

  — Dacă nu?

  — Dacă nu, mă duc îndată la postul din faţă! Mă înţelegi?

  — Te aud dar nu înţeleg.

  Din nou tăcere.

  — Philippe?

  — Încetează de a-mi mai spune pe nume.

  — Unde vrei să ne întâlnim?

  — La capătul portului, e o şosea care duce la golful Port-Miou. Dacă nu ştii, întreabă. Doi sau trei kilometri după ieşirea din sat, ai să găseşti un hotel, hotelul Bella Vista. Au o cameră pentru tine.

  — Pentru mine?

  — Am telefonat. Aş fi preferat o cameră pe aici, dar nu-i nimic liber. Ia maşina ca să ajungi acolo.

  — Nu mă mai pot urca în maşina aia.

  — Dar eu vreau s-o iei de acolo şi să fii văzută în ea. La hotelul Bella Vista scoate-ţi taiorul şi schimbă-te. Am să telefonez peste douăzeci de minute ca să fiu sigur că eşti acolo. După aceea ne vom vedea.

  — Unde?

  — Du-te mai întâi acolo. Fii atentă, Dany, nu încerca să-mi joci o festă, rişti mult mai mult ca mine.

  — Crezi?

  — Da, desigur. Şi nu uita: scapă de taiorul tău, schimbă-te.

  — N-am să fac nimic din toate astea.

  — Cum vrei. Telefonez peste douăzeci de minute. După aceea, cu atât mai rău pentru tine.

  — Dar de ce să nu ne întâlnim aici, numaidecât?

  — Ţii să ne întâlnim? Atunci în condiţiile mele, nu ale tale.

  — Tot nu înţeleg.

  — Cu atât mai bine.

  A închis. Şi eu la fel, cu o mână tremurătoare.

  * * *

 

  Era noapte când m-am urcat în Thunderbird. În spatele meu, la marginea unei pieţe vaste, barăcile bâlciului erau luminate. Se trăgeau focuri de armă în acordurile unui vals vienez. Mai departe, estrada unei orchestre şi ghirlande cu lampioane pregătite pentru seara următoare.

  Am mers de-a lungul portului, la pas. Terasele cafenelelor ajungeau până-n stradă. O mulţime nepăsătoare mergea înaintea maşinii, într-un miros de mare şi anason, nedându-se la o parte decât când n-avea încotro. Am întrebat-o care era drumul. Urca în pantă mare la ieşirea din saţ, apoi ducea de-a lungul unor case noi, unde oamenii cinau pe balcoane, iar mai departe se întindea deasupra plajei cu pietriş alb, pustie sub lumina lunii.

  Hotelul Bella Vista îşi ridica turnurile oarecum maure pe marginea unui promontoriu, în mijlocul pinilor şi al palmierilor. Era lume multă şi multă lumină. Am lăsat Thunderbird-ul la intrarea în grădină. Am predat valiza unui portar cu galoane poleite, am coborât acoperişul maşinii, am închis cu cheia cele două portiere şi portbagajul.

  La recepţie, o femeie tânără mi-a ajutat să-mi completez fişa. Înşirând cine eram, de unde veneam, m-am gândit la hotelul de la Chalon, l-am revăzut brusc pe Philippe, aşa cum îl întâlnisem, frumos şi dezarmant şi mi-am recăpătat oarecum curajul. Sunt o mare zăpăcită.

  Camera era mică, cu o toaletă în faianţă înflorată, mobile noi, un ventilator care învârtea aer cald, o fereastră deschisă spre mare. Am privit o clipă sub mine, unde băieţi şi fete se bălăceau strigând într-o piscină iluminată, apoi m-am dezbrăcat, am făcut un duş ferindu-mi de apă părul şi pansamentul.

  Telefonul a sunat în timp ce mă uscam. Mi s-a dat legătura în cameră.

  — Eşti gata? m-a întrebat Philippe.

  — În câteva minute. Ce să pun, că n-am multe de ales?

  — Orice vrei în afară de taior.

  — De ce?

  — Am fost destul văzut împreună cu el. Ne întâlnim la Marsilia, peste o oră.

  — La Marsilia? Dar e absurd! De ce nu aici?

  — M-am vânturat prea mult pe acolo. În orice caz eu sunt acum la Marsilia.

  — Nu te cred…

  — Mă crezi sau nu, dar asta e. Cunoşti Marsilia?

  — Nu.

  — Să fie al naibii. Lasă-mă să mă gândesc.

  L-am lăsat să se gândească. Am văzut pe pielea mea un semn făcut de el noaptea, atunci când se zbătea de plăcere odată cu mine, strângându-mă foarte puternic în braţe, nemaifiind atunci decât un copil fără apărare în braţele mele. I-am spus încet:

  — Philippe, ţi-am fixat o întâlnire pe o hârtie lăsată în locul unde m-ai părăsit, pe colină.

  — O întâlnire?

  — În cazul în care te-ai fi întors. La ora zece, în faţa casei cu numărul 10, de pe Canebière.

  — Cunoşti Canebière-ul?

  — Nu, dar se poate găsi uşor.

  — Bine, să zicem la zece şi jumătate. Lasă maşina în altă stradă şi vino pe jos. Te aştept.

  — Nu întrerupe.

  Dar el închisese telefonul. Am întrebat la recepţie de unde am fost chemată. De la Marsilia. M-am îmbrăcat, după ce am şovăit câteva secunde între pantalonul pe care-l purtasem în ajun, seara, şi rochia albă de muselin. Am ales rochia, pentru că era evident că nu voia să fie văzut cu mine îmbrăcată în ceva purtat până atunci, în cursul călătoriei. Dacă n-ar fi fost învălmăşeala din mintea mea, aceste precauţiuni de mică vedetă interlopă mi s-ar fi părut comice. M-am pieptănat puţin şi în oglindă eram atât de mult eu însămi, totul era atât de adevărat, încât am închis ochii.

  * * *

 

  Marsilia este oraşul cel mai întins, cel mai încurcat pe care l-am străbătut vreodată. Străzile, mai înguste ca la Paris, pleacă în toate sensurile şi, de oriunde le-ai lua, nu duc nicăieri. M-am oprit de mai multe ori pe marginea trotuarelor ca să întreb care e drumul. Nu înţelegeam nimic din explicaţii, decât că eram o biată fată. Mi se spunea: biată micuţă, biată domnişoară, biata de dumneata. Iar bulevardului Canebière, nu reuşeam decât să-i întorc spatele cu regularitate.

  Până la urmă am găsit un imens parking de maşini, aproape de un loc numit Bursa. Am lăsat Thunderbird-ul închis cu cheia, am mers drept în faţa mea şi, prima stradă pe unde am luat-o se termina în marele bulevard pe care-l căutam, aproape în faţa locului întâlnirii. Numărul zece era o agenţie de voiaj spre capătul Canebière-ului, în faţa vechiului Port. Alături, se afla un mare restaurant; „Cintra”; pe trotuar forfoteau trecătorii, pe stradă treceau autobuze albastre, iar petele de neon se vedeau peste tot.

  Philippe nu era acolo, dar ghiceam că mă pândeşte de undeva. Am aşteptat câteva minute plimbându-mă în sus şi în jos, privind fără să văd instrumentele optice expuse într-o vitrină, apoi am simţit că cineva îmi atinge braţul. Purta acelaşi costum de pânză bej şi cravata neagră. Ne-am privit câteva clipe îndelungate, fără să scoatem un cuvânt, faţă în faţă, în mijlocul mulţimii. Cred că am înţeles numaidecât, văzându-i obrazul tras, că n-a omorât niciodată pe nimeni, că această istorie îl uimea tot atât cât şi pe mine. M-a întrebat:

  — Unde e maşina?

  — Acolo, în spate.

  — El e tot acolo?

  — Unde ai vrea să fie?

  — Cine e, Dany?

  — Pe tine ar trebui să te întreb!

  — Nu striga. Vino!

  M-a apucat de cot şi m-a tras spre port. Am trecut printr-o piaţă iluminată, sărind de la un refugiu la celălalt, folosind intervalele din caruselul ameţitor al maşinilor. Mi-a luat mâna dreaptă în mâna lui şi a păstrat-o acolo. Am mers multă vreme, de-a lungul unui chei care poartă numele de Rive-Neuve. Mi-a explicat, cu o voce înăbuşită, fără a întoarce vreodată capul, că a luat Thunderbird-ul ca să-l vândă, că nu s-a oprit decât o dată până la Cassis şi că acolo, făcând o ultimă verificare înainte de a preda maşina garajistului, a deschis portbagajul şi a găsit cadavrul. Apoi, a fost copleşit de frică; îl pândea pe micul Titu, nu ştia ce să facă. Îşi închipuia că eu l-am omorât pe omul acela şi că mă voi folosi de situaţie ca să arunc în spinarea lui toate necazurile. Era sigur că nu mă va mai vedea niciodată. Sosirea mea l-a descumpănit şi mai rău.

  Ne-am aşezat la capătul cheiului, în întuneric, pe o stivă de scânduri putrezite de apa mării.

  M-a întrebat cum i-am regăsit urma, după ce mă părăsise în faţa iazului de la Berre.

  — Am telefonat la restaurantul unde am mâncat la prânz.

  — Eşti o fată care nu-ţi pierzi capul.

  — La Cassis m-ai urmărit? De ce nu mi-ai vorbit imediat?

  — Nu ştiam ce-i în capul tău. A cui e maşina?

  — A patronului.

  — Ţi-a împrumutat-o?

  — Nu mi-a împrumutat-o. Nu ştie că am luat-o.

  — Asta-i grozavă.

  Îi citeam în ochi o mulţime de întrebări. El probabil că vedea acelaşi lucru în ai mei. Îmi mai ţinea încă mâna dreaptă, dar neîncrederea ne paraliza pe amândoi. În cele din urmă, mi-a pus întrebarea:

  — Chiar nu-l cunoşti pe omul acela?

  — Nu.

  — Nu ştiai că e în portbagaj?

  — M-ai văzut deschizându-l la Cassis. Arătam ca cineva care ştia ce-i înăuntru?

  — Puteai să joci teatru.

  — De ştiut tu ştii să joci, nimic de zis! Eşti un specialist. N-ai făcut decât asta de ieri seară.

  — Trebuie să-l fi închis cineva acolo, şi acela nu sunt eu. Gândeşte-te puţin, Dany. Tipul acela era mort, înainte ca eu să te fi întâlnit!

  — De unde ştii?

  — Am ochi, ce dracu! E mort de cel puţin patruzeci şi opt de ore.

  — Ai putut să-l închizi în portbagaj şi după ce l-ai omorât.

  — Când, de pildă?

  — La Chalon, ieri-seară.

  — Dar ce-ţi închipui, că sunt eu omul care să mă plimb o zi întreagă cu cadavru în cârcă? Chiar şi la Chalon? Termină odată cu filmele şi revino pe pământ! De altfel, iartă-mă, mi se rupe inima că trebuie să te ameninţ, dar am o droaie de martori pentru ziua de ieri şi cea de alaltăieri. Trăgeam după mine o valiză, admit, dar poţi convinge pe cineva că îl ţineam ascuns acolo? N-ai decât să încerci.

  S-a ridicat şi s-a îndepărtat. I-am spus atunci, foarte repede:

  — Te implor, Philippe, nu mă părăsi!

  — Nu te părăsesc.

  A rămas câtva timp cu spatele la mine, lângă o barcă sfărâmată, privind apa neagră a Vechiului Port vârstată de lumini nemişcate. Vuietul oraşului părea foarte îndepărtat. M-a întrebat în cele din urmă:

  — Cum e patronul tău? Puţin asasin, uneori?

  — Am ridicat din umeri şi n-am răspuns. S-a întors enervat, înăsprit de iritare şi mi-a strigat:

  — Ducă-se totul naibii, habar n-am de treaba asta! Ceea ce vreau să-ţi spun e că mortăciunea se afla în maşină când ai luat-o!

  — Nu, portbagajul era gol când am luat-o. Ştiu sigur, fiindcă m-am uitat.

  — A, bun. Dar pe drum l-ai mai deschis?

  — Cred că da.

  — Unde, ultima dată?

  M-am gândit şi locul putea să se afla înapoi, de-a lungul naţionalelor 7 şi 6, până la Fontainebleau. Mi-amintesc că deschisesem portbagajul să-mi aşez valiza pe care o cumpărasem. Apoi, m-am răzgândit.

  — La Fontainebleau era gol.

  — E cam departe. Unde te-ai mai oprit după aceea?

  — La Joigny, la o cafenea. Acolo l-am întâlnit pe şoferul ele camion, care mi-a luat buchetul de violete. Dar era lumină, maşina era în faţa uşii, atunci nu putea fi pus înăuntru omul acela.

  — Şi eşti sigură că până la Cassis n-ai mai deschis portbagajul?

  — Mi-aş aduce aminte.

  — După Joigny, unde te-ai mai oprit?

  — La staţia de benzină lângă Avallon. Acolo am lăsat maşina multă vreme. A fost chiar mutată din loc, în timp ce mă aflam la doctor.

  Mi-a privit pansamentul. Am văzut în ochii lui că îşi amintea ce-i povestisem, mâna strivită, oamenii care mă recunoşteau pe drum pentru că mă văzuseră trecând în sens invers, în timp ce eu o ţineam morţiş că am fost la Paris. Mi-a spus doar atât:

  — Ştii, e greu de înghiţit povestea ta.

  Nu găseam nimic să-i răspund, să mă justific din nou. Nici chef nu mai aveam. A observat că mi-era frig în rochia albă, şi-a scos haina şi mi-a pus-o pe umeri. Cu, obrazul foarte aproape de al meu, mi-a şoptit:

  — Nu cumva minţi; spune, Dany?

  — O jur.

  — Chiar dacă tu ai tras focurile de armă. Am să te ajut. Mă înţelegi?

  — Focurile de armă? Dar ce, a murit împuşcat?

  Am ridicat, fără să vreau, vocea şi era spartă, ascuţită, ridicolă. Nu ştiu de ce, dar mi-au dat lacrimile.

  — Presupun că da, pentru că arma e înăuntru, lângă el.

  — Ce-i înăuntru?

  — Puşca, fir-ar să fie! În perfectă stare, frumos curăţată! În portbagajul tău! Puşca! Ia spune-mi. Pe mine cel puţin, mă recunoşti?

  Mi-a luat capul între mâini şi mi-l scutura, dintr-o parte în alta, ca să mă trezească.

  — Opreşte! N-am văzut nicio puşcă!

  — Mă întreb ce vezi tu?! Ai văzut un covor? Ai văzut un om? Ei bine, e şi o puşcă tot acolo.

  Mi-a dat drumul, s-a întors şi a plecat cu mâinile în buzunar, cu umerii înălţaţi, în cămaşa albă. M-am ridicat şi l-am urmat. Mi-a cerut să trec şoseaua, spunându-mi că nu mai avea ţigări, că-i era foame şi, n-avea un ban. Am intrat într-un bar-tutungerie ticsit de lume, cu pereţii acoperiţi cu plase de pescuit şi scoici. Am cumpărat un pachet de Gitane şi chibrituri. A băut o bere la bar, mâncând un sandviş. Nu spunea nimic şi nici nu se uita la mine. L-am întrebat:

  — Cum ai ajuns la Marsilia?

  — Nu te interesează, lasă-mă.

  — Valiza ta unde e?

  — Nu te interesează.

  Când am ieşit din bar, mi-a trecut braţul în jurul umerilor şi m-a tras spre el. Nu mi-a venit să-l resping. Am mers lipiţi unul de altul, de-a lungul trotuarului încărcat cu coşuri care răspândeau peste tot un miros de alge. Am traversat piaţa cea mare din faţa Vechiului Port. Într-o oglindă, la vitrina unui restaurant, am văzut o clipă chipurile noastre, în treacăt, rochia mea albă, haina lui pe umeri, în sfârşit el şi eu, înlănţuiţi în scânteierile neonului, la mii de kilometri de viaţa mea. Nu cred că mint: asta mi s-a părut mai ireal decât tot restul.

  Pe Canebière, trecătorii ne priveau. L-am întrebat unde mergem.

  — La maşină. Trebuie să aflăm cine o tipul. Trebuie să ne mai uităm o dată.

  — N-am să am curaj, te rog.

  — Eu da.

  Pe locul de staţionare, unde am lăsat-o printre sute de alte maşini, am rămas câteva minute înţepeniţi în faţa Thunderbird-ului. Am scos cheile din geantă, dar el nu voia să le ia. Un grup de adolescenţi a trecut pe lângă noi, gesticulând şi pălăvrăgind, apoi o femeie singură cu rochia mototolită, mişcându-şi buzele, cu capul apăsat de griji. Philippe mi-a spus să iau volanul fiindcă trebuia să găsim un loc mai ferit ca să deschidem portbagajul.

  Am rulat pe cheiul Rive-Neuve, refăcând în maşină drumul pe care l-am parcurs pe jos. Când am intrat într-o stradă care se căţăra de-a curmezişul oraşului, Philippe declară deodată:

  — Avem, poate, o posibilitate să scăpăm, Dany. Dacă cineva ţi-a aruncat în spinare cadavrul, în timpul călătoriei, nimeni nu ştie în afară de ticălosul care l-a închis acolo, între tine şi el nu-i nicio legătură. Atunci, facem şi noi la fel. Ne descotorosim de el unde vom putea şi uităm totul. Afacerea nu ne priveşte.

  Am cotit într-o stradă, apoi în alta, care şi ea era în pantă. Mi-a cerut apoi să apuc pe o şosea mărginită de o barieră de piatră: drumul spre Roucas-Blanc. Acolo, nicio maşină, niciun trecător, dar panta era atât de aspră, drumul atât de îngust, încât a trebuit să opresc ca să manevrez într-un viraj. Mâna bandajată mă stânjenea, mă durea, astfel că el a trebuit să mă ajute să întorc volanul. Mai departe, printr-un spaţiu dintre două ziduri coşcovite, am zărit oraşul, jos de tot, scânteind de-a lungul mării.

  Mi-a pus o mână pe genunchi în semn să opresc. În faţa numărului 78. Îmi aduc bine aminte, pentru că era numărul cusut pe rufele mele la orfelinat. O curte întunecoasă se deschidea în faţa unui imobil nou. Am aşteptat câteva secunde, ascultând, apoi am intrat în curte, cu motorul fără zgomot. În lumina farurilor vedeam un şir de garaje cu uşile lăcuite, nişte crengi, o scară. O maşină staţiona afară. M-am aşezat în spate, am închis contactul şi am stins totul. Curtea era liniştită, dar strâmtă, şi m-am gândit cu teamă la timpul de care voi avea nevoie ca să întorc, dacă pentru un motiv sau altul am fi fost forţaţi să ieşim în grabă.

  I-am dat lui Philippe haina înapoi şi am coborât. Deasupra noastră erau câteva ferestre luminate, se ghicea într-un loc cu perdeaua dată deoparte lumina albăstruie a televizorului. Am deschis portbagajul şi m-am îndepărtat repede, fără să mă uit. Duhoarea totuşi m-a izbit în obraz, cumplită, iar eu, cuprinsă de ameţeală, l-am auzit cu greu pe Philippe cerându-mi o batista; răsufla greu, era atât de încordat, încât mi s-a părut osos, îmbătrânit, de nerecunoscut. Privirile ni s-au încrucişat: n-am să uit niciodată groaza care se citea în ochii lui.

  L-am auzit, aproape de mine, mişcând mortul. Mă uitam cu disperare la intrarea curţii, dar nu atât de frica de a vedea pe cineva apărând. Nici nu mă mai gândeam Ia asta. O şoaptă:

  — Uite, Dany.

  Îmi arăta puşca, o armă lungă, cu o ţeavă neagră.

  — Sunt nişte iniţiale pe patul ei.

  — Iniţiale?

  — M. K.

  Mi-a arătat şi m-a pus să ating cu degetele cele două litere săpate în lemn. Nu cunoşteam pe nimeni cu asemenea iniţiale. Nici el. Mi-a spus:

  — Este o puşcă Winchester cu repetiţie. Lipsesc trei gloanţe din încărcător.

  — Te pricepi?

  — Aşa şi aşa.

  A şters puşca cu batista mea şi a pus-o la loc în covorul în care era înfăşurat mortul. Am zărit faţa acestuia, cu fălcile căscate în lumina albă a portbagajului. Philippe îl căuta în buzunarele halatului. După tăcere am înţeles că găsise ceva şi că-şi reţinea respiraţia. S-a ridicat brusc, voia să vorbească, dar nu izbutea. Uimirea îl încremenise. Am avut timpul să văd o hârtie în mâna lui stângă. Apoi a strigat. Nu ştiu ce a strigat. Fără îndoială că-mi pierdusem minţile şi că el se lăsase prins în mrejele visului unei demente, pentru că asta era, acum înţeleg ce exprima privirea lui. Cred că am văzut de asemenea în ochii lui că o să mă lovească şi am ridicat un braţ ca să mă apăr.

  O durere ascuţită la moalele stomacului mi-a tăiat respiraţia şi m-a încovoiat în acelaşi moment. M-a prins în braţe înainte de-a ajunge la pământ, m-a târât spre o portieră şi am simţit că mă înăbuş pe unul din locurile din faţă ale maşinii; l-am auzit trântind capacul portbagajului şi îndepărtându-se. După acea, nimic.

  Mult mai târziu, m-am simţit liniştită, eram singură, reuşisem să mă aşez alături de volan, trăgeam pe gură aerul nopţii, mă simţeam bine şi plângeam. Ochelarii căzuseră pe covoraşul maşinii. Când i-am pus înapoi pe nas, la tabloul de bord era unu dimineaţă. Pe rochia mea mototolită, vrând s-o trag peste picioare, am găsit hârtia pe care Philippe o scosese din buzunarul mortului.

  Am aprins plafoniera.

  Era un mesaj telefonat, cu antetul aeroportului Orly. Era adresat unui oarecare Maurice Kaub, pasager al zborului 405 Air-France. A fost primit de o însoţitoare de bord cu scrierea ascuţită, la 10 iulie, ora 18,55. Mi-a trebuit un timp ca să socotesc că a fost vineri, cu două zile şi jumătate mai înainte şi, în clipa aceea, tot ceea ce făcusem în cele două zile se nărui într-un fel de ameţeală rece, străbătută de strigăte.

  Textul: Nu pleca. Dacă nu ţi-e milă de mine, am să te urmez la Willeneuve. În starea în care sunt, orice mi-e totuna.

  Semnătura: Dany.

  Numărul de telefon de la Paris, înscris în căsuţa: „originea mesajului”, era al meu.

  * * *

 

  O şosea care se răsucea mereu deasupra mării, la lumina lunii. E singura mea amintire. Nu ştiu cum m-am întors la hotelul Bella Vista. Nici nu ştiu dacă mă gândisem să mă întorc acolo. Era frig, tare frig. Cred că nu-mi mai dădeam întocmai seama că mă găseam în sud. Mă găseam mai curând pe drumul spre Chalon, părăsisem tocmai cabinetul unui doctor care mi-a îngrijit mâna, vedeam un garajist, apoi un motociclist al poliţiei. Acum îl voi întâlni pe Philippe pe un chei al Saônei, dar de data asta n-am să mă mai opresc, nu. N-am să mă mai opresc şi totul va fi altfel.

  Mai era şi taiorul meu alb. Cred că ideea de a-mi pune din nou taiorul alb devenise importantă în momentul acela. Conduceam, mă gândeam la acest taior dintr-o cameră străină şi găseam în asta o îmbărbătare: era un lucru al meu, ceva ce mi-a aparţinut înaintea acelei vineri, 10 iulie; regăsindu-l, mă regăseam pe mine.

  La Cassis mai ardeau nişte lumini în port, un bar era deschis şi din el se auzea o melodie de ghitară electrică, nişte băieţi au făcut pe nebunii în faţa maşinii şi m-au obligat să opresc. Unul dintre ei s-a aplecat spre mine, deasupra portierei şi m-a sărutat pe gură, mirosind amestecat a alcool şi a tutun. Mai departe se întindea plaja cu pietre netede, albe, cu turnurile maure ale hotelului.

  O lună mare, rotundă, îşi trimitea lumina tremurată printre frunzele palmierilor.

  Un paznic de noapte în uniformă albă şi aurie mi-a dat cheia. Mi se pare că mi-a vorbit de cai, de pariuri câştigătoare, iar eu i-am răspuns cu o voce firească. După ce am zăvorit uşa camerei, am început din nou să plâng. Lacrimile curgeau fără să le pot opri, aveam impresia că nu sunt ale mele. Am luat jacheta taiorului de pe pat şi am ţinut-o strânsă pe mine, vreme îndelungată. Recunoşteam parfumul pe care-l foloseam de ani de zile, mirosul pielii mele, dar asta nu-mi dădea mai mult curaj, dimpotrivă.

  M-am dezbrăcat, m-am culcat, cu taiorul întins pe picioare şi cu mesajul de la Orly în mâna dreaptă. L-am recitit de mai multe ori înainte de-a stinge şi mai târziu am aprins lumina de la căpătâi ca să-l mai citesc o dată.

  Nu-l cunoşteam pe acest Maurice Kaub. Nu-i trimisesem niciun mesaj. Vineri 10 iulie, la ora 18,55 mă găseam în vila de la Montmorency, începusem să bat la maşină, eram împreună cu cei doi Caravaille şi cu fetiţa lor. Cineva, în acest timp, s-a strecurat la mine, în strada Grenelle, a folosit numele şi numărul meu de telefon. Era evident.

  Puşca găsită în Thunderbird purta pe pat iniţialele M.K., tocmai iniţialele lui Maurice Kaub. Legătura dintre puşcă şi mesaj dovedea că mortul nu ajunsese întâmplător în maşină, cum am crezut, ci că fusesem special aleasă, eu, Dany Longo, încă de vineri, să port calvarul acestui coşmar. Era evident.

  Nu ştiu dacă am adormit. În unele momente, amănuntele călătoriei mele, începând de la Orly, îmi bântuiau somnul, cu o limpezime şi o iuţeală care mă făceau să deschid ochii. Un mic cartonaş alb pe biroul hotelului „Renaşterea”. Glasul iritat al directorului: „Longo, Danielle, Marie, Virginie, douăzeci şi şase de ani, lucrează în publicitate, nu sunteţi dumneavoastră?” O prezenţă neaşteptată în spatele meu, în toaleta staţiei de benzină. Fascicolul lămpii de semnalizare a agentului motociclist, rotindu-se în interiorul maşinii. Voia să-mi deschidă geanta. Fetiţa se numeşte Maureen. Spuneau că m-au văzut, că mi-au vorbit, că mergeam în sens invers, spre Paris, în zorii acelei sâmbete.

  Acum era tocmai la răsăritul soarelui, aveam ochii deschişi şi vedeam lumina pătrunzând puţin câte puţin în cameră, gândindu-mă: „Nu, nu era vorba de o glumă tâmpită, scornită de un şofer întâlnit la întâmplare, totul se înlănţuia în această maşinaţie organizată împotriva mea. Pentru Dumnezeu ştie ce motiv ticălos, cineva avea nevoie să dea impresia că mă găseam în acea sâmbătă, la sfârşitul nopţii, între Mâcon şi Avallon. Aşa cum s-au folosit de telefonul meu, s-au folosit şi de înfăţişarea mea, de ochelarii negri, de identitatea mea. Oamenii care mă recunoşteau, nu minţeau. M-au «văzut», dar era o altă femeie, într-o altă maşină, care…”

  Mă aruncam cu capul înainte într-un zid orbitor.

  M-am ridicat în pat şi eram gata să strig. Era o nebunie. Nu era cu putinţă nicio maşinaţie – împotriva nimănui. Puteam eu să-mi povestesc orice, dar nimeni, afară doar dacă avea un dar neobişnuit, n-a putut să hotărască dinainte să mă lege, printr-o telegramă, de un necunoscut mort, care va fi aşezat în maşina mea cu o zi şi jumătate mai târziu, la dracu în praznic, la sute de kilometri de locuinţa mea. Cu atât mai puţin putea cineva să prevadă ca o altă femeie, să mi se substituie, într-un anumit loc de pe naţionala 6, douăsprezece sau cincisprezece ore înainte ca eu să fi ajuns acolo. Nimeni pe lume, nimeni nu putea şti în vinerea aceea, la ora optsprezece cincizeci şi cinci, nici sâmbătă în zori, că voi comite tocmai atunci trăsnaia vieţii mele şi voi păstra ca o idioată maşina patronului şi că, seara, mă voi găsi într-adevăr pe naţionala 6, în drum spre mare. Nimeni. Nici chiar eu singură.

  Îmi spuneam: „Aşteaptă, aşteaptă, mai gândeşte-te încă, trebuie să fie sigur o explicaţie, trebuie să fie una”. Şi totuşi, nu exista niciuna. Cel mai de speriat – da, mintea mi-o lua razna de spaimă – era că: nu ştiam nici eu singură că am să plec. Totul a început, deci, în afara mea şi în afara celorlalţi, nicio fiinţă omenească n-a putut trimite acea telegramă, nici să împrumute identitatea mea în drum. Trebuia să cred că timp de o noapte şi o zi întreagă, înainte ca eu să fi hotărât pe neaşteptate să reţin Thunderbird-ul, fusesem aleasă şi condusă de nu ştiu ce voinţă din afara universului – iar întregul univers nu mai avea niciun rost.

  Aleasă. Condusă. O prezenţă în urma mea. Mâna mă durea. Pântecele mă durea în locul unde mă lovise Philippe. O ispăşire pentru copilul meu, ucis în pântece acum patru ani, la Zürich. Nu ştiu cine, în afara universului, necruţător şi atent, mă urmărea, era mereu acolo. Din nou, acel sentiment că eram trează în visul altuia. Iar eu nu doream, din toate puterile, decât să dorm şi eu – sau, ca acela care visa să se trezească şi totul să fie tăcut şi liniştit, să mor şi să uit.

  * * *

 

  Luni, 13 iulie. Dimineaţa acestei zile.

  Florile de pe tapetul camerei. Albastre cu miezul roşu. Pansamentul e murdar. Ceasul de pe mâna dreaptă, tic-tacul lui aproape de urechea mea. Picioarele mele goale ieşeau din aşternut. Mocheta ardea sub picioarele mele, în locul unde soarele bătea din plin. Două tinere blonde înotau în piscină, sub fereastra mea, cu mişcări largi şi tăcute, una lângă alta. Razele fierbinţi ale bolţii pe palmierii nemişcaţi, marea pe care am vrut s-o văd. Da, totul e atât de luminos.

  Mi-am spălat rufele purtate ieri, cu un mic săpunaş de reclamă pe care l-am găsit pe lavabou. A ce miroase? Nu mai ştiu. Nu mai ştiu nici ceea ce am trăit cu adevărat. Sunt lucruri care-mi revin deodată în minte, cu o mare precizie, în timp ce altele, adio. Sau poate că le scornesc eu şi pe cele ce le socotesc adevărate? Nebunia, acum ştiam, asta e, lucruri foarte limpezi – fiori albastre cu miezul roşu, un pansament murdar, soarele printre palmieri – amănunte exacte, care nu se potrivesc la un loc, care nu te duc la altceva decât la tine singur.

  Aş fi putut tot atât de bine să rămân toată ziua în cameră şi apoi încă o zi, şi încă o zi, fără să mă mişc, sau aş fi continuat să spăl aceeaşi pereche de chiloţi, acelaşi sutien, până aş fi terminat săpunul, până n-ar mai fi rămas nimic din pânză, până n-ar mai fi fost nimic, nici copil, nici sânge, nici minciuni de înşirat.

  Maica superioară îmi vorbea din când în când. Ea a cerut să mi se aducă cafeaua în cameră – în fine, ea din mine, veghind asupra mea, vorbind prin gura mea la telefon, ceea ce e acelaşi lucru. Ea mi-a spus: „Dany. Dany, fă ceva, uită-te cum ai ajuns”. Mi-am privit faţa în oglinda de deasupra chiuvetei. M-am întrebat ce se afla în spatele propriilor mei ochi, ce taină, ca o pasăre pierdută cu aripile sfâşiate, se învârtea, se tot învârtea în capul acesta, în adâncul inimii mele.

  Apoi. Am băut două ceşti de cafea neagră, mi-am făcut un duş rece şi totul era mai bine. Totul e întotdeauna bine. Trebuie numai să ai răbdare, să te dai la fund; apoi aud însă din nou vocea maicii superioare, ceva din mine alunecă într-un somn greu, m-am liniştit pentru un timp, totul e în regulă.

  M-am îmbrăcat – taiorul alb, pansamentul ud, ochelarii negri – după ce am observat, căutând un pieptene în geantă, că Philippe nu m-a părăsit şi a doua oară fără să-mi fi luat banii. Plicul de salarii era gol, ca şi portofelul.

  Nu cred să fi simţit vreo părere de rău. Era, în cele din urmă, un lucru normal, pe care puteam să mi-l explic uşor. De altfel, dacă Philippe ar fi rămas cu mine, i-aş fi dat oricum aceşti bani. Deoarece n-avea niciun sfanţ, eram mulţumită pentru el. În rest, ducă-se la dracu.

  Pentru că n-aveam nici cea mai mică idee de ceea ce voi face în afară de a mă preda poliţiei şi a suporta tot ce urmează, sau să mă arunc în mare, furtul ăsta m-a ajutat, într-adevăr. M-am gândit că înainte de orice, trebuia să mă duc la o agenţie a B.N.C.I. (Banque Nationale de Crédit Industriel), să-mi scot ceva bani numerar pe un cec. Maica superioară mi-a zis: „Oricum, asta-i mai bine decât să stai aici să-ţi faci sânge rău. Andiamo.”

  Am coborât, am întrebat direcţia unde se găseşte o agenţie B.N.C.I., am anunţat că păstrez camera. În grădină, în locul unde îl lăsasem, Thunderbird-ul era închis. Mi-era necaz că nu-l garasem la umbră, dar când m-am aşezat la volan, n-am simţit duhoarea de care mi-era frică. Mă străduiam cât puteam să nu mă gândesc la ceea ce trebuia să devină, treptat, pe căldura asta, un om mort de şaizeci de ore. Sunt obişnuită cu asemenea exerciţii de voinţă. De când sunt în stare să-mi aduc aminte, am încercat întotdeauna să-mi şterg din minte vreo imagine înfricoşătoare. Plânsetele mamei în timp ce i se rădea capul, câteva minute înainte de a se arunca de la etaj, zdrobită pe un trotuar. Sau tata, urlând, prins sub vagonul de marfă pus deodată în mişcare. Mi-am spus opreşte-te, opreşte-te o dată, imbecilo, în definitiv ce putem uita?

  Soare. Mi-am tras maşina la umbră, în strada principală din Cassis, care dădea în port. Am coborât acoperişul, pentru ca aerul să ducă departe mirosul scârbos şi visele urâte.

  Am intrat într-o bancă unde totul era neted şi liniştitor. Mi s-a spus că pot ridica 750 de franci din contul meu de la Paris, dar pentru că, probabil, nu-mi mai rămăsese mare lucru după cumpărăturile de la Fontainebleau, n-am retras decât 500 de franci. Maica superioară mi-a zis: „Ia cât poţi, banii aceştia tot nu vor mai servi la nimic, fugi în străinătate, dispari”. N-am ascultat-o.

  În timp ce aşteptam, am văzut o hartă mare rutieră afişată pe un zid. M-am gândit Ia o frază din mesaj: „Am să te urmez la Villeneuve”. M-am uitat dacă există un Villeneuve prin apropierea Naţionalelor 6 şi 7, între Paris şi Marsilia. Am numărat atâtea că la început m-am descurajat. Villeneuve-Saint-Georges, Villeneuve-la-Guyard, Villeneuve-sur-Yonne, Villeneuve-lʼArchevêque, Villeneuve-lès-Avignon şi încă altele, la care mai trebuiau adăugate fără îndoială alte Villeneuve, de mai mică importanţă, care nu figurau pe hartă.

  Am observat totuşi că Villeneuve-la-Guyard se găsea chiar imediat după Fontainebleau, unde văzusem pentru ultima dată portbagajul gol, iar Villeneuve-sur-Yonne, aproape de Joigny, unde l-am întâlnit pe şoferul cu violetele. Dar fără îndoială că aceasta nu însemna mare lucru. Maica superioară mi-a spus: „Asta nu înseamnă chiar nimic, dacă ne gândim la telegrama aia. Era adresată unui pasager de avion, iar pentru a ajunge la Villeneuve-la-Guyard nu era nevoie de avion, fiind vorba de patru degete depărtare de Paris, poţi măsura”.

  Mi-am pus banii încasaţi în geantă. Am întrebat dacă era la Cassis o agenţie de voiaj. Era una în imobilul vecin, n-am avut decât să ies pe o uşă şi să intru pe alta. Am văzut în asta un semn că norocul îmi revenea, cu atât mai mult cu cât anunţuri, aproape aceleaşi pe ambele uşi, arătau că în lunea aceea de 13 iulie, totul se închidea la douăsprezece. Dumnezeu m-a lăsat să-mi încasez banii şi să am mai mult de o oră în faţa mea. Maica superioară îmi şopti: „La ce bun?” Nu ştiam nici eu prea bine. Poate numai ca să mă mişc, să fac încă unele gesturi de fiinţă vie, să fiu liberă, înainte de a fi prinsă cu mortul în maşină, şi a fi închisă într-o celulă întunecată, în care să stau cu capul în mâini, ghemuită cum trebuie să fi stat cu siguranţă, de mult, la, căldurică, departe de tot, în pântecele Renalei Castellani, căsătorită Longo, născută la San Apollinario, în provincia Frosinone.

  Am cerut un orar Air-France, la care m-am uitat afară, pe trotuar, turtită de soare, în mijlocul unei mulţimi de sezonişti care se duceau la plajă. Zborul 405 Air-France, menţionat în mesaj, era un zbor direct Paris-Marsilia, în Caravelle, în vinerile lucrătoare, cu plecarea de la Orly la 19,45 şi sosirea la Marsilia-Marignane la 20,55. M-am gândit numaidecât: „Villeneuve-ul pe care-l cauţi trebuie să fie Villeneuve-lès-Avignon, n-ai mai văzut încă unul mai jos pe hartă”. În acelaşi timp, ceva neplăcut, nedefinit, se agită în mintea mea, nu-l puteam scoate la suprafaţă şi mă îngrijora.

  Am căutat Thunderbird-ul cu ochii, garat de-a lungul trotuarului din faţă. Am revăzut deodată fişa aceea de identitate de pe biroul hotelului „Renaşterea”, la Chalon. M-am gândit că ea mă hărţuia. Da, într-adevăr, mi s-a spus la „Renaşterea” că atunci când sosisem „aşa-zis” prima dată, veneam de la Avignon. Am răspuns că e idiot. „Vezi bine, mi-a spus maica superioară, totul e pus la cale ca să te distrugă, totul e calculat dinainte. Dacă acum va fi descoperit cadavrul din portbagaj, pe cine ai să poţi convinge că n-ai nicio vină? Te rog din suflet, fugi, fugi oriunde şi nu te mai întoarce niciodată”. Din nou n-am ascultat-o.

  M-am dus în port. În ajun, întrebând de drumul spre hotelul Bella Vista, am observat un oficiu poştal la capătul cheiului. Mi-am amintit, de asemenea, că în acelaşi loc, câteva ore mai târziu, un băiat cam cherchelit m-a sărutat pe gură şi, instinctiv, mi-am şters buzele cu mâna bandajată. I-am zis maicii superioare: „Nu fi îngrijorată, încă n-am început să mă apăr, mai aşteaptă puţin. Sunt singură, dar am fost întotdeauna singură şi chiar dacă lumea întreagă s-ar porni împotriva mea, tot n-o să mă doboare”. În sfârşit, îmi făceam curaj cum puteam şi eu.

  Înăuntrul oficiului poştal era penumbră, mai ales când veneai din plin soare şi a trebuit să-mi schimb ochelarii. Am găsit un şir de cărţi de telefon din departamente, fixate de o masă înclinată. Am deschis-o pe aceea din Vaucluse. Exista, într-adevăr, un Maurice Kaub la Villeneuve-lès-Avignon.

  De fapt, probabil că nici nu credeam cu adevărat, dar bătăile inimii s-au făcut mai grele. Nu-mi pot explica. Era tipărit, limpede, real, mai real chiar decât mesajul telefonat de la mine şi decât cadavrul din maşină. Oricine – şi nu numai de două zile, ci de luni întregi – putea deschide cartea asta groasă şi să citească numele şi adresa aceea. Nu pot să găsesc o explicaţie.

  Stătea scris: Maurice Kaub, constructor-antreprenor, domeniul Saint-Jean, şoseaua Abbaye.

  Din nou am simţit că o amintire, sau dracu ştie ce, se zbătea să-şi facă drum spre conştiinţa mea. Domeniul Saint-Jean, şoseaua Abbaye, constructor-antreprenor. Villeneuve-lès-Avignon. Nu vedeam ce ar fi trebuit să-mi reamintesc, iar impresia se destrăma şi nici nu mai eram sigură că o avusesem.

  Am deschis un alt anuar. Acela din Yonne. Am citit că erau mai multe baruri-tutungerii la Joigny, dar numai unul pe Naţionala 6: „La şoferul veteran”, Pozzon T., proprietar. Trebuia să fie acela unde m-am oprit şi unde am întâlnit şoferul de camion cu violetele. Am notat în minte numărul de telefon 2—20 şi am plecat.

  Când am ajuns la maşină, soarele se înălţase, umbra n-o mai acoperea decât pe jumătate, dar n-am avut timp să mă ocup de aşa ceva, fiindcă în faţa maşinii stăteau doi jandarmi în uniformă kaki.

  Nu-i văzusem decât în ultima clipă şi aproape că eram să dau peste ei. Mă uit întotdeauna în jos când merg, de teamă să nu mă împiedic de vreun elefant, pe care nu l-aş fi observat. Până la vârsta de optsprezece ani am purtat lentile cu mult mai proaste decât astea de acum. Eram mai mult pe jos decât în picioare şi mi se spunea: „avionul sinucigaş”. Unul din coşmarurile mele preferate, chiar şi azi, era un cărucior solid de copil, părăsit la intrarea într-un imobil. Odată a fost nevoie de trei persoane ca să mă descurce dintr-unul.

  Ridicând ochii şi văzând – să-mi vină să leşin, nu altceva – pe cei doi poliţişti în faţa Thunderbird-ului, am vrut să fac stânga-mprejur şi s-o iau la goană. Dar maica superioară mi-a spus: „Fir-ai să fii, continuă-ţi drumul, priveşte în altă parte, treci, treci”. În cele din urmă m-am oprit.

  — Ea dumneavoastră maşina?

  Am zis da. În sfârşit, am încercat să spun, dar niciun sunet nu-mi ieşea pe gură. Erau înalţi amândoi, iar cel mai tânăr purta, ca şi mine, ochelari negri. El era cel ce vorbea. Mi-a cerut actele maşinii. Am făcut ocolul Thunderbid-ului ca să le iau pe cele ce se găseau în buzunarul portierei. În timpul acesta, fără să vorbească, se apropiară de portbagaj. Maica superioară îmi spunea: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu sta pe loc ca o buturugă, acum trebuie să fugi, ia-o la goană, du-te, fă ceva!” M-am dus spre ei, i-am întins celui mai tânăr punga de plastic cu actele maşinii. Le-a scos, a aruncat o privire pe legitimaţia cenuşie.

  — Permisul de conducere, vă rog.

  L-am scos din geantă şi i l-am dat. L-a privit şi apoi, din nou legitimaţia cenuşie.

  — Ce-i aceea I.C.P.?

  — I.C.P.?

  Mi-a întins legitimaţia sub ochi, cu un gest obosit, puţin iritat. Pe rândul cu însemnarea „nume şi prenume”, am citit tot cum făcusem şi la Orly: Societatea I.C.P. Nu ştiam ce înseamnă acele iniţiale. Am înghiţit în gol şi am spus:

  — Este o agenţie de publicitate.

  — Dar cum se numeşte?

  Am răspuns ce mi-a trecut prin cap:

  — International Caravaille Publicité.

  — Cine e Caravaille?

  — Cel care a întemeiat agenţia. Dar acum ea este a mea. În fine, sunt mandatară, înţelegeţi?

  A ridicat din umeri şi mi-a spus:

  — Ceea ce înţeleg, mai ales, este că exact deasupra maşinii dumneavoastră se află o placă cu „staţionarea interzisă”. Sunteţi de mult la Cassis?

  — Am sosit aseară.

  — Data viitoare vă rog să fiţi mai atentă. Strada este, oricum, prea îngustă şi dacă toată lumea ar face ca dumneavoastră…

  Etc., etc. Începusem să respir din nou. Mi-a dat înapoi actele, şi-a scos chipiul ca să-şi şteargă fruntea cu o batistă şi mi-a spus, după ce i-a aruncat o privire camaradului său:

  — Nu vă puteţi permite orice, numai pentru că sunteţi fată frumoasă şi aveţi o maşină lungă „atât”. E drept, nu?

  În acelaşi timp se desfăşura sub ochii mei tot ce putea să mi se întâmple mai îngrozitor: însoţitorul lui, mai în vârstă, care asculta atent cu un mic zâmbet şi nu scosese un cuvânt, se juca distrat, apăsând cu degetul gros pe broasca portbagajului, pe butonul ei metalic. Şi broasca funcţiona. Noaptea trecută, venind de la Marsilia ca o somnambulă, nici nu mă gândisem s-o încui, după ce o deschisesem pentru Philippe, şi aşa a rămas.

  Priveam degetul omului în kaki apăsând, ridicându-se, apăsând-o mai tare. Am auzit clinchetul de deschidere şi am pus repede mâna dreaptă pe capacul portbagajului. Prea repede, pentru că cel cu ochelari negri s-a oprit din vorbă, intrigat. A privit portbagajul, apoi s-a uitat la mine şi, cu ochelari negri sau fără, a văzut foarte bine că-mi fugise sângele din obraz. M-a întrebat:

  — Nu vă e bine?

  Am făcut da din cap. Căutam cu disperare să spun ceva care să le îndepărteze atenţia de la maşina pe care el începuse s-o privească din nou, dar nu găseam nimic. Celălalt se uita şi el la mâna mea dreaptă, înţepenită pe capac. Am tras-o înapoi. După o tăcere interminabilă, cel mai tânăr a zis, în sfârşit, depărtându-se:

  — Să fiţi „cuminte”. Pe viitor garaţi-vă într-un parking.

  A salutat cu arătătorul la chipiu şi au plecat amândoi pe trotuar, spre port, fără să se mai uite înapoi. Am căutat cu înfrigurare cheile maşinii în geantă şi am încuiat broasca portbagajului. Apoi a trebuit să aştept câteva minute, aşezată la volan, cu privire încremenită, înainte de a putea porni. Tremuram toată, din cap până-n picioare. Sunt o trăsnită foarte sensibilă.

  * * *

 

  În camera mea de la hotelul Bella Vista, ventilatorul zumzăia într-o pulbere de soare, fără să producă nici cea mai slabă adiere. Am închis obloanele, m-am dezbrăcat, m-am întins pe patul nedesfăcut, cu telefonul lângă mine.

  Am cerut la centrală două numere: 2—20 Joigny şi locuinţa unui machetist al agenţiei, Bernard Thorr, care ţine mult la mine şi a însoţit patronul în mai multe rânduri la Geneva, pentru publicitatea Milkaby. El trebuia să ştie la ce hotel trăgea Caravaille de obicei. Am să telefonez Anitei că i-am reţinut maşina, am să-i spun că aveam nevoie de un martor care să mă scoată dintr-o încurcătură. Anita are să mă ajute.

  Am primit aproape imediat mai întâi legătura cu barul-tutungerie de la Joigny. Am cerut să vorbesc cu proprietarul. La început nu-şi aducea aminte de mine. Taiorul alb, părul blond, ochelarii negri, o maşină americană, nimic nu se prindea de el. Şi-a adus aminte de şoferul de camion când i-am vorbit de consumaţia pe care voise el s-o plătească şi de zâmbetul lui. L-am întrebat:

  — Îl cunoaşteţi?

  — Unul înalt, brun, cu o „Somua”? Cred şi eu că-l cunosc. E Jean, Jean cu Somua. Trece pe aici în fiecare săptămână.

  — Jean cum? Nu înţeleg.

  — „Somua” este marca maşinii, a camionului. Nu-i cunosc numele. E din Marsilia. Noi îi spunem „Zâmbet-Gibbs”.

  Şi eu tot aşa îl numisem, ce nostim! Am râs. Eram mulţumită. Aveam în sfârşit o urmă şi se părea că toate necazurile vor dispare ca prin minune.

  — Spuneţi că e marsiliez? Nu ştiţi dacă acum e la Marsilia? Nu ştiţi unde aş putea da de el?

  — Cred că-mi cereţi prea mult. Ştiu că sâmbătă mergea la vale. Dar cum să daţi de el, habar n-am. Dacă vreţi ceva, am să-i comunic eu când o trece pe aici.

  I-am spus că va fi prea târziu, că trebuia să-l găsesc de îndată. Mi-a răspuns: „Aşa, bine” şi a urmat o tăcere destul de lungă, încât crezusem că a închis. Dar nu, deodată mi-a vorbit:

  — Aşteptaţi, am o idee. Staţi o secundă, domnişoară. Auzeam acum la capătul firului un zgomot de discuţie, de farfurii lovite între ele. Încercam să-mi aduc aminte sala pe care o văzusem cu două zile înainte. De-a lungul barului de lemn, fotografii de camioane accidentate, afişul tricolor pentru balul din 14 iulie. Îmi închipuiam şoferii la masă, urmele rotunde lăsate de paharele de vin pe muşamaua meselor. Mi s-a făcut deodată foarte foame şi foarte sete. Din ajun nu înghiţisem nimic altceva decât două ceşti de cafea. Un alt glas:

  — Alo, cine-i la aparat?

  — Mă numesc Dany Longo. Îi spuneam domnului cu care vorbeam…

  — Ce treabă aveţi cu „zâmbet frumos”?

  Era tot glasul unui meridional, cu o respiraţie şuierătoare, o voce de om nedormit, deranjat de la masă. Am luat totul de la început, spunând mereu: scuzaţi, domnule, înţelegeţi, domnule. El mi-a zis:

  — „Zâmbet frumos” mi-e coleg şi de aceea aş vrea să ştiu cu cine vorbesc. Dacă v-a căzut cumva cu tronc, e în regulă, dar dacă e pentru altceva, în fine, mai ştiu eu ce, o poveste care pe urmă să-mi cadă în cap, n-aş vrea să fac o gafă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Puneţi-vă în locul meu.

  Şi uite aşa, întruna. Credeam că am să fac o criză de nervi. Mi-am păstrat totuşi glasul cel mai umil, atunci când am putut să spun şi eu o vorbă. I-am zis că, într-adevăr, ghicise, voiam să-l revăd pe prietenul lui, pentru că îmi dăduse o întâlnire şi nu m-am dus, iar acum, desigur, îmi pare rău – în sfârşit, asta era, ghicise. S-a făcut deodată atât de mieros, că putea să înduioşeze şi pietrele, iar dacă ne gândim la preţul minutului de telefon, costul convorbirii se apropia de cifra sumelor încasate de marii artişti.

  — Bine, nu mai stăruiţi. Dacă e o poveste sentimentală, nu mai am nimic de zis. Nu sunt eu omul să-l lipsesc pe un coleg de o partidă de zbenguială. Dar să-i spuneţi neapărat lui „Zâmbet frumos” că v-am informat pentru că vă aflaţi în călduri, ca să nu creadă că sunt gură-spartă.

  Să mori, nu altceva. Până la urmă, m-a informat că prietenul se numea Jean Le Gueven, că locuia într-un cartier din Marsilia botezat Sainte-Marthe, nu-i cunoştea exact adresa dar aş putea să i-o găsesc telefonându-i celui pentru care transportă, firma Garbaggio, Boulevard des Dames, Colbert 09—10. Aş fi pierdut prea mult timp ca să-mi însemn toate cu mâna mea dreaptă şi l-am rugat să repete ca să nu uit. Înainte de a mă lăsa să închid, m-a mai ţinut jumătate de veac:

  — Spuneţi-i că are de încărcat patru tone în strada Louvre, când va trece în sus. Mai spuneţi-i că eu v-am informat, Sardeaua. Va înţelege. Patru tone de mesagerie în strada Louvre. Acum duceţi-vă, noroc bun.

  La centrala hotelului încă nu se obţinuse Parisul. Am cerut Colbert 09—10 şi un dejun în cameră. Mi s-a dat, fără întârziere, firma Garbaggio.

  — Le Gueven? mi-a răspuns o voce de femeie. Biata de dumneavoastră dar a plecat! Aşteptaţi să mă uit, trebuia să încarce la rampă. Telefonaţi la Colbert 22—18, poate că mai e acolo. Dar ştiţi ceva, el încarcă astă-seară legume la Pont-Saint-Esprit. M-ar mira să mai daţi de el.

  — Vreţi să spuneţi că se întoarce la Paris? Cu camionul?

  — Dar altfel cum? Să ia trenul?

  — Nu-şi ia liber de 14 iulie?

  — Ascultaţi, doamnă, nu sunt eu aceea care să dau lecţii cuiva care vorbeşte cu un accent atât de ascuţit, dar să ştiţi că parizienii mănâncă şi de 14 iulie!

  Am cerut Colbert 22—18. În momentul când centrala îmi făcea legătura, cineva bătu la uşă. Înainte de a deschide, mi-am luat răgazul să aflu dacă-l puteam avea pe Jean Le Gueven la aparat. Mi s-a răspuns simplu: „vi-l dau” şi mi l-a dat. Mă aşteptasem să-l caute la o distanţă de kilometri şi am rămas mută la început.

  — Da? Alo? striga el. Alo!

  — Jean Le Gueven?

  — Eu.

  — Sunt… ne-am întâlnit sâmbătă după-masă la Joigny – ştiţi, maşina albă, buchetul de violete?

  — Serios? Asta-i bună!

  — Da, vă aduceţi aminte?

  A râs. Îi recunoşteam bine râsul şi revedeam chiar foarte limpede în amintire chipul lui. Din nou bătăi în uşa mea. El mi-a spus:

  — Ştiţi, buchetul s-a veştejit, va trebui să vă cumpăr altul. Dar unde vă aflaţi?

  — La Cassis. Nu e pentru buchet – sau, mai curând, da. Eu – aşteptaţi un moment, vă rog. Puteţi aştepta o clipă? Nu. Închideţi, nu-i aşa?

  A râs din nou şi a spus nu. Am sărit din pat şi m-am dus la uşă. De afară mi s-a răspuns că mi se adusese dejunul. Era o voce de bărbat. Eram în chiloţi. A trebuit să alerg la baie, să mă înfăşor cu un prosop şi să mă întorc. N-am deschis decât pe jumătate, am luat tava, mulţumesc, mulţumesc foarte mult şi am închis la loc. Când am luat din nou telefonul, „Zâmbet-Gibbs” era acolo. I-am spus:

  — Iertaţi-mă. Sunt într-o cameră de hotel. Cineva a bătut la uşă. Mi s-a adus dejunul.

  — Ce aveţi bun?

  — Ce am? Oh! (am privit). Un peşte prăjit. Cred că e un barbun.

  — Asta-i tot?

  — Nu, un fel de tocană, salată, crevete – am telefonat la Joigny să vă caut.

  — Ce norocos sunt! De ce? Din pricina violetelor?

  — Nu, nu tocmai.

  — Nu ştiam cu ce să încep. Tăcerea se prelungea. Am întrebat:

  — După ce ne-am despărţit în după-masă aceea, n-aţi făcut nimic împotriva mea? Nu-i aşa?

  — Împotriva dumneavoastră?

  — Da, am avut neplăceri, pe şosea. Am crezut că-i o păcăleală, în fine, că eraţi dumneavoastră la mijloc. Am crezut că-mi faceţi o farsă.

  — Nu, nu eram eu. (Spunea asta foarte potolit, tonul era ceva mai puţin prietenos, mai puţin vesel.) Ce fel de neplăceri?

  — Nu le pot spune la telefon. Aş vrea să vă văd.

  — Ca să-mi povestiţi necazurile?

  N-am ştiut ce să răspund. După câteva secunde l-am auzit oftând, apoi mi-a spus:

  — Trebuie să se fi răcit barbunuL

  — Nu-mi pasă.

  — Ascultaţi, am terminat de încărcat, eram pe cale să semnez actele, trebuie să plec. Nu puteţi aştepta două sau trei zile cu ceea ce aveţi să-mi spuneţi? Astă-seară trebuie să fiu neapărat la Pont-Saint-Esprit.

  — Vă rog.

  — În cât timp puteţi să mă întâlniţi la Marsilia?

  — Nu ştiu, jumătate de oră, trei sferturi de oră?

  — Bine, să încercăm. De aici mă duc la gara de autobuze, la Saint-Lazare. Întrebaţi pe un sergent, toată lumea ştie unde e. Am să vă aştept până la unu şi un sfert. După aceea, nu mai pot.

  — Am să fiu acolo.

  — Gara de autobuze de la Saint-Lazare. Rândul trecut v-am spus oare că sunteţi frumoasă?

  — Nu. Dar în sfârşit, nu aşa.

  — Sper că necazurile nu sunt prea serioase. Cum vă numiţi?

  — Longo. Dany Longo.

  — Şi numele îl aveţi frumos.

  După aceea, am făcut toate deodată. Am tras taiorul pe mine mâncând foi de salată, aruncându-mă în pantofi, bând un pahar de apă minerală. În clipa când să ies, sună telefonul. Era machetistul meu de la Paris. Îl uitasem de tot.

  — Tu eşti, Bernard? Dany e aici.

  — Vezi că m-ai speriat grozav! Dar unde eşti. Pentru numele lui Dumnezeu?

  — În sud. Am să-ţi explic.

  — De ce ai închis uşa. Deodată, acum câteva nopţi?

  — Acum câteva nopţi?…

  — Sigur, alaltăieri noapte! În fine, sâmbătă! Trebuie să fi fost vreo trei dimineaţă!

  Striga. I-am spus că n-am telefonat. M-am aşezat din nou pe pat, cu geanta pe genunchi. Recăzusem în iad. Adineauri, pe când căutam urma lui „Zâmbet-Gibbs”, în timp ce-i vorbeam şi chiar când îi spusesem de neplăceri, era ca şi cum nimic n-ar mai fi existat cu adevărat din acest sfârşit de săptămână. Am uitat de cadavrul din maşină, de puşcă, de mesajul de la Orly, de toate. La urechea mea vorbea un glas liniştit, drăguţ, cineva care voia să ştie ce am la dejun, mă aflam într-o lume în care crima şi teama nu puteau năvăli.

  Şi totuşi, da. Chiar Bernard Thorr, pe care-l cunosc de ani de zile, care mi-e fără îndoială prieten de fiecare zi, ştie cel mai bine ceea ce sunt şi, deodată, s-a transformat şi el într-un instrument al coşmarului. Nu-l mai înţelegeam deloc şi nici el nu mă mai înţelegea pe mine. Ne-au trebuit câteva minute bune de strigăte ca să ne înţelegem asupra a ceea ce voiam să ne spunem unul celuilalt. El, că i-am telefonat în noaptea de vineri spre sâmbătă, că vorbeam de departe sau cu un aparat prost, pentru că nici atunci nu înţelesese mare lucru din poveştile mele, că păream într-o stare alarmantă şi că, deodată, am închis. Eu, cu un fel de furie, ţipam că n-am telefonat nici noaptea, nici ziua, că n-am telefonat deloc. L-am întrebat:

  — Eşti sigur că era glasul meu?

  — Cum asta? Sigur că erai tu! Nu te auzeam bine, pentru că erau o groază de paraziţi pe fir, dar nu puteai fi decât tu.

  — N-am fost eu.

  — Dar ce Dumnezeu, atunci erai beată! Ce se întâmplă? Unde eşti?

  — Îţi spun că n-am fost eu!

  — Puţinul pe care mi l-ai spus, numai tu puteai să-l ştii, nu mă lua drept…

  — Ţi-am vorbit despre ce?

  — Despre Zürich. În fine, tu erai.

  Am început să plâng. Tot astfel ca ieri seară, când m-am întors în cameră, lacrimile mi se scurgeau din ochi din propria lor voinţă, ca şi cum n-ar fi fost ale mele.

  El, Bernard Thorr, m-a ajutat acum patru ani, s-a interesat şi mi-a împrumutat banii pentru operaţie şi clinică. Pe atunci nu era, totuşi, decât un camarad, cineva la care nu mă mai gândeam din clipa în care nu-l mai vedeam. El este singurul care ştia de călătoria mea la Zürich. Am, şovăit, am pierdut aproape patru luni povestindu-mi mie şi celui pe care-l iubesc tot felul de istorii, din fanfaronadă, din prostie, ştiind foarte bine că nu voi avea curajul să duc acel copil până la capăt. În definitiv, a fost atât de monstruos, că mai rău nu se putea. Îmi închipui că şi medicul care s-a ocupat de mine mă dispreţuia.

  — Dany? Dany! Mă auzi?

  I-am răspuns da.

  — Plângi?

  I-am spus da.

  — Unde eşti, Dany?

  — Am să-ţi explic. Voiam să ştiu la ce hotel trage Caravaille când se duce la Geneva.

  — Mi-ai cerut numărul lui de acasă şi vineri noaptea. Nu l-ai prins încă? Dar întâi spune-mi ce e?

  — Ţi-am spus odată că nu eram eu! Eşti sigur că eram eu?

  — Dar, Dumnezeule, asta-i grozavă, tu trebuie să ştii cel mai bine, nu?

  Primeam mereu acelaşi răspuns. Mereu. Trebuia să ştiu că aveam un bandaj la mână în timp ce eu nu-l avusesem. Trebuia să ştiu că am dormit într-un hotel în care nu intrasem în viaţa mea. Trebuia să ştiu că am telefonat să cer numărul cuiva la care tocmai mă aflam. Toată lumea era sinceră, numai eu eram zărghită.

  Şi lacrimile astea blestemate curgeau fără încetare.

  — Bernard, la ce hotel merge Caravaille?

  — La „Beau Rivage”. Ascultă, Dany…

  — Ai numărul de telefon de acolo?

  A lăsat aparatul câteva secunde, ca să ia un carnet. Mi-a dat numărul. Am deschis geanta, l-am notat cu mâna dreaptă pe un colţ de hârtie.

  — Te rog, Dany, de data asta nu mai închide.

  — Trebuie să mă întâlnesc cu cineva care e obligat să plece. Trebuie să închid, Bernard.

  — Dar ce dracu. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea?

  — Ce ţi s-a spus la telefon?

  — Cine? Tu? Oh, fleacuri fără rost, nu mai ştiu. Mi-ai vorbit de o mână rănită, de Villeneuve-lès-Avignon şi apoi, stai puţin… spuneai: „E în covor, ştii Bernard, e într-un covor, am spălat ruşinea de la Zürich!” Şi-apoi, nimic, ai închis. Ah, da, mi-ai spus că ce-a fost la Zürich s-a întâmplat din cauza mea, că n-ar fi trebuit – mai ştiu şi eu? – tot aiureli de astea. Fără cap şi fără coadă.

  — Dacă am vorbit atâta, mi-ai recunoscut, desigur vocea, nu?

  Strigam din nou. Puteam fi auzită de la celălalt capăt al culoarului. În umbra caldă a acelei camere, mi-am simţit corpul scăldat în sudoare şi totuşi mi-era frig.

  — Dar ce? Tu crezi că în momentul ăsta îţi recunosc glasul? mi-a răspuns Bernard, strigând şi el. Pari nebună de tot! Povesteşte-mi cel puţin ceea ce…

  — Unde ai sa fii astă-seară?

  Mi-a răspuns că la el. I-am promis că am să-l chem. Din nou am închis în mijlocul unui „Nu închide”. Mi-am şters faţa şi ochii în baie. Nu voiam să mă gândesc. Voiam să-l văd pe şoferul acela de camion. Aveam şi mai multă nevoie ca adineauri să-l întâlnesc. Înţelesesem dintr-o dată, la telefon, că în această maşinaţie urzită atât de bine împotriva mea, exista cel puţin un punct slab. Nu mai era vorba de o voinţă din afara universului, de supranatural, de diavol. Diavolul, de când există, n-a făcut nicio greşeală.

  * * *

 

  Marea aşternută sub soare. Dealul de la Gineste. De câte ori n-am parcurs fâşia aceasta de asfalt printre colinele aride? O cunosc dintotdeauna.

  Conduceam repede. La fiecare viraj eram aruncată afară din curbă şi-mi reluam cu disperare direcţia, în timp ce durerea din mâna stângă se întindea în tot corpul. La un moment dat, în linie dreaptă, am întâlnit o şosea care se înfunda într-un deşert de roci şi de ierburi uscate, unde am încetinit. Un panou arăta direcţia unei tabere militare, Carpianne. Maica superioară mi-a şoptit: „Ia-o pe aici, ai să găseşti un loc unde să te descotoroseşti de grozăvia aia din portbagaj”. Am şovăit şi până la urmă n-am făcut-o.

  Îmi spuneam: da, toţi cei ce credeau că m-au recunoscut pe Naţionala 6 au văzut în zorii zilei o femeie în taior, cu ochelari negri, fără îndoială blondă ca mine, fără îndoială de o statură aproape ca a mea, dar pentru că nu există două persoane identice, nici imitaţia nu putea fi fără cusur. Ceea ce a atras atenţia oamenilor, până la a-i orbi cu privire la rest, a fost, desigur, maşina puternică, dar şi faptul că falsa Dany Longo avea un pansament la mâna stângă. Aici e fisura. Pansamentul era un bun şiretlic pentru a crea iluzia, dar care nu fusese voit, prevăzut, deoarece a trebuit să fie pus la cale cu orice preţ, după aceea, în toaleta unei staţii de benzină. Nu mai era vorba deci ca acea femeie să-mi semene mie, ci eu trebuia să semăn cu ea. Iată de ce mi s-a zdrobit mâna.

  Voi putea să mă adresez poliţiei, să povestesc tot, cu şansa de a fi crezută. Singură mărturia celor doi Caravaille, care ştiam bine că vor fi bănuiţi că vor să mă apere, nu i-ar fi convins pe poliţişti, dar aveam o alta pentru a o confirma. Ultima persoană care m-a privit cu oarecare atenţie înainte de staţia de benzină a fost Jean Le Gueven, la Joigny. Îşi va aduce desigur aminte că n-aveam nimic la mână. Vor înţelege astfel că spun adevărul.

  * * *

 

  Mă gândeam de asemenea: tu nu eşti singura urmărită de această maşinaţie, nici nu eşti tu, probabil, principala victimă. Au încercat să te imite, dar există un element de neînţeles, care te priveşte din întâmplare, numai pe tine: maşina Thunderbird. Ea aparţine familiei Caravaille. În fond, acesta este lucrul cel mai important: cadavrul a fost închis în maşina lui Caravaille.

  Or, ia gândeşte-te! A fost nevoie să fie pusă în circulaţie pe şosea, în zorii acelei sâmbete, o maşină identică. Dacă n-ar fi fost aşa, garajistul cu accent basc n-ar fi putut să le confunde. Dacă n-ar fi purtat acelaşi număr, agentul motociclist de pe şoseaua spre Chalon ar fi observat. Sau atunci, nu exista decât o singură Thunderbird, care fusese scoasă din garajul lui Caravaille în timpul nopţii şi adusă dimineaţa înapoi. În orice caz, se urmărea amestecarea lui Caravaille într-o treabă tare urâtă.

  Dar atunci, de ce să mă imite pe mine mai curând decât pe Anita, pe mine, cea din urmă persoană care ar fi putut pleca în sud cu această maşină?

  Înnebunitor.

  * * *

 

  Îmi spuneam: trebuie să fie şi o altă explicaţie. Trebuie să n-am încredere în nimeni. În primul rând, în Caravaille însuşi. La urma urmei, ca să joace atât de bine rolul meu, pentru a şti cum mă îmbrac şi că sunt stângace, precum şi identitatea mea completă şi multe alte amănunte, trebuie ca falsa Dany Longo să-mi fie foarte apropiată. Dar cui i-am mai vorbit oare de Zurich?

  Anita le ştie pe toate. Ea e puţin mai scundă decât mine, nu face chiar întocmai aceeaşi impresie, dar şi ea e blondă şi mă cunoaşte bine. Ea ar şti să imite unele din gesturile mele, sunt sigură, chiar şi mersul, care e foarte deosebit, deoarece cincisprezece sau douăzeci de ani de revoltă împotriva miopiei l-au denaturat de tot. Ea ar şti să imite şi felul meu de a vorbi, anumite ticuri de pronunţie pe care trebuie să le am şi, cu toate că e foarte greu să imiţi glasul cuiva, ea a putut, la telefon, la adăpostul zgomotelor de pe fir, să dea cel puţin iluzia de a fi o Dany Longo neobişnuită, în pragul crizei de nervi, în sfârşit, ea îl cunoaşte pe Bernard Thorr, care fusese împreună cu noi şi la vechea agenţie, unde am lucrat, cunoştea legăturile mele cu el.

  Până anul trecut, acesta nu fusese decât un bărbat binevoitor, care-mi făcuse un mare serviciu, cu care ieşeam din când în când la restaurant, să văd un film sau să schimbăm câte o glumă în faţa unui pahar cu vin. Apoi, într-o seară, m-am săturat să tot fac pe Greta Garbo când mă conducea până la uşă, ca şi cum ceea ce nu-i acordam din persoana mea ar fi valorat mai mult decât faptul că se întorcea acasă la el umilit şi puţin trist. M-am urcat înapoi în maşina lui şi, de data asta, l-am condus eu pe el. Cred că mai sunt şi alte fete în viaţa lui, dar nu-mi vorbeşte niciodată de ele, tot astfel nici de băieţii pe care i-aş putea avea eu. E întotdeauna la fel de drăguţ, şi tot ce s-a schimbat în plimbările noastre e că după cină şi un film, după o palavrageală din faţa unui pahar cu vin, continuăm uneori prietenia făcând dragoste, ceea ce e foarte plăcut.

  Într-o după-amiază, la agenţie, pe când eram aplecata peste biroul lui. Privindu-l cum corectează o machetă de anunţ, am pus mâna fără să mă gândesc, pe umărul lui. El a făcut un gest care i se potriveşte. Continuând să lucreze şi-a pus mâna stângă peste a mea. A lăsat-o acolo, blândă şi amicală, ca şi cum o porţiune din noi s-ar fi aflat în altă parte, departe. Deodată l-am dorit într-atât, încât am crezut că trecutul este uitat şi că-l iubesc de-a binelea.

  Îmi amintesc că i-am povestit toate astea Anitei. Precum şi alte fleacuri, acum câteva luni, într-o sâmbătă dinaintea Crăciunului. Am întâlnit-o cu o oră mai înainte la raionul de jucării al Galeriilor Lafayette. Eram aşezate la o masă cu câte o cafea cu lapte, într-o cafenea aproape de Operă. Ea a râs şi m-a luat peste picior: „Bietul meu purice, eu am trecut înaintea ta prin patul lui Bernard. Ştii că îmi dai o idee? Trebuie să-i telefonez într-una din zile”. M-am simţit prost, dar am râs şi eu. Ea a adăugat: „Am putea face o partidă în trei, pentru că una în patru nu te atrage”. Vedeam în ochii ei, dincolo de râset, că-şi face rău dinadins, că pentru ea trecutul nu se va şterge în niciun caz, că-mi va purta întotdeauna aceeaşi pică. Apoi, ridicând un cot ca pentru a se apăra, pe tonul acela fandosit care m-a dezgustat întotdeauna, a spus: „Ai să mă baţi?” Mi-am luat geanta, pachetele cu cumpărături şi m-am ridicat. Ea m-a apucat de braţ şi mi-a spus cu un obraz descompus, livid sub machiaj: „Te rog, Dany, nu mă părăsi aşa, în faţa oamenilor. Ştii bine că am glumit, nu?” Am aşteptat-o. Afară, pe trotuar, fără a-şi pierde zâmbetul distins din arondismentul al XVI-lea, mi-a spus cu un glas răutăcios, foarte lămurit.: „Scârba dracului de avortatoare, tot ce ştii e să laşi lumea baltă, nu-i aşa? Singurul lucru pe care-l faci e să-ţi iei picioarele la spinare, nu?” I-am întors spatele şi am plecat. Numai ajunsă în metro, când era prea târziu, m-am gândit că-i dădusem încă o dată prilejul să aibă dreptate.

  Seara, mi-a telefonat. Cred că era beată şi Dumnezeu ştie unde. Mi-a spus: „Dany, Dany, draga mea, povestea aceea a rămas atât de departe, ştiu că n-a fost din vina ta, să nu ne mai certăm, să nu crezi că nu-mi mai eşti prietenă” şi alte lucruri ele soiul asta. Desigur, camera mea a fost inundată de lacrimi, îmi era greaţă de mine ca de o bomboană fondantă. Mi-a promis că ne vom vedea foarte curând, că vom încheia o pace fără urmă de resentiment, că-mi va cumpăra de Crăciun o sticlă mare cu parfumul nostru preferat – folosim acelaşi parfum, pentru că la douăzeci de ani am început să mă dau cu al ei – şi apoi vom merge să-l ascultăm pe Bécaud la Olympia, vom cina după spectacol la restaurantul japonez din Montparnasse, vom face o pace de neuitat – încât 8 mai\'7b1\'7d, pe lângă ea, sau vagonul de la Rethondes\'7b2\'7d vor părea o nimica toată.

  Dar cel mai nimica toată am fost eu, pentru că în următoarele două săptămâni, în afara serii de Crăciun, când ştiam că n-o va putea părăsi pe fetiţă, m-am întors acasă în goană şi n-am mai vrut să ies, de frică să nu scap telefonul ei. N-am mai întâlnit-o decât acum, vineri 10 iulie, când soţul ei m-a dus să lucrez în casa lor.

  Dar, ia să vedem, de ce m-a dus la ei? Ca să mă taie de restul lumii o noapte întreagă şi să poată spune după aceea că nu eram la Auteuil, ci pe Naţionala 6, asta-i. Totul, venea să-mi confirme bănuielile. Am rămas singură de la nouă seara până la două dimineaţa, au avut deci tot timpul, atât unul cât şi celălalt, să acţioneze în voie. Anita nu-mi iertase nimic, nu uitase nimic, ci dimpotrivă. Îmi plătea cu vârf şi îndesat cele întâmplate într-o anumită dimineaţă de mai făcând…

  Înnebunitor.

  Făcând ce? Asasinând pe un cetăţean pe care apoi să mi-l arunce mie în spinare? Mărturisind soţului ei, ca s-o ajute-să se răzbune, că de mult, când aveam douăzeci de ani rămăsese o noapte în camera mea, ca să servească drept jalnica jucărie la doi prieteni de petrecere chercheliţi, în timp ce eu, care n-aveam destulă putere asupra ei ca s-o împiedic, am fugit cât am văzut cu ochii?

  Şi iată că acum luam totul de la capăt: lacrimile mi-au umplut ochii, dintr-o dată, de nestăpânit, şi nu mai vedeam şoseaua. Îmi spuneam: pot să plâng acum întruna, oricât, dar a fost din vina mea, e adevărat, am lăsat-o cu ei, ameţită de alcool şi de sfidare – da, ştiu că sfidarea mi-era adresată mie – aş fi putut s-o scot de acolo cu forţa, să-i potolesc pe cei doi smintiţi, să chem vecinii, orice, dar tot ce am făcut a fost să fug, având pe deasupra şi convingerea că m-am purtat ca o fată cinstită, că sunt un înger pur şi luminos, într-o lume de porci. Dany Longo, vedeta tânguielilor şi a conştiinţei curate, o iudă roasă de frică. Şi totuşi, eram oare răspunzătoare pentru ea, numai pentru că îi eram prietenă? Ei, da, merit să fiu pedepsită, pedepsită la nesfârşit…

  „Opreşte, mi-a spus maica superioară, opreşte!”

  Am oprit dincolo de marginea şoselei, la intrarea în Marsilia. Am aşteptat să-mi treacă; la tabloul de bord era mai mult de unu şi jumătate. Jean Le Gueven nu mă mai aştepta şi va trebui, ca să ajung la gara de autobuze, să străbat din nou tot oraşul.

  Cum să-ţi închipui că Anita a putut să asasineze pe cineva? Cum să ţi-o imaginezi pe şosea, jucând această sinistră comedie? Se vede că mi-am pierdut minţile de tot.

  Chiar gândindu-mă – atât cât poate face un copil întârziat ca mine – nimic nu stătea în picioare. Cum să admiţi că cei doi Caravaille, având un cadavru de ascuns, l-au aşezat, ca să se dezvinovăţească, tocmai în portbagajul propriei lor maşini? De altfel, femeia care jucase rolul meu trebuie să fi fost cu adevărat rănită la mâna stângă; deoarece a fost nevoie să fiu şi eu rănită ca să-i semăn. Iar Anita nu era rănită. Cum să admiţi, mai cu seamă – am să mă împiedic tot timpul de asta – că a putut să aleagă tocmai seara de vineri şi locul precis unde să joace rolul meu, în timp ce nici eu singură nu ştiam că voi fi acolo a doua zi?

  Puteam tot atât de bine să arunc vina asupra lui Bernard Thorr, sau asupra altui iubit pe care l-am avut, întors acum să trăiască în ţara lui – de cealaltă parte a planetei – sau, de ce nu? – chiar asupra aceluia pe care-l iubesc acum. Pe oricare din aceşti trei domni ai Dany-ei Longo. Sau chiar pe Philippe, care era al patrulea, deşi rău intenţionat. Sau pe vecina de palier (vrea să se extindă şi mă elimină), sau pe o redactoare a agenţiei (este ceva mai puţin mioapă decât mine, dar ţine desigur să fie singura), sau pe toţi aceştia împreună (erau sătui de Dany Longo şi atunci au făcut o asociaţie).

  De ce nu, la urma urmei?

  Rămânea încă o singură soluţie, singura care rezista până la capăt, dar pe aceea, nicio primejdie, nici nu îndrăzneam să o iau în consideraţie. Mi-a trebuit încă o după-amiază şi o seară întreagă ca să mă conving că eram prinsă în cleştele ei.

  * * *

 

  Aveam o întârziere de patruzeci de minute când am ajuns la gara de autobuze, după ce am întrebat care e drumul pe toţi trecătorii pe care eram gata să-i strivesc Ia locurile de trecere. Marsiliezii sunt oameni foarte cumsecade. Mai întâi că nu te înjură mai mult ca alţii dacă vrei să treci peste trupurile lor, dar în plus îşi dau osteneala să se uite la numărul de înmatriculare şi, dacă văd că e un 75 (Paris), îşi spun că, desigur, nu trebuie să fie prea pretenţioşi şi îţi fac semn cu arătătorul la tâmplă, aşa, dar fără răutate sau duşmănie, numai ca să facă ceea ce cred ei că trebuie, iar dacă, în clipa aceea le spui: „M-am rătăcit, nu înţeleg nimic din porcăria voastră de oraş, sunt stopuri peste tot care mă pândesc cu duşmănie, iar eu caut gara rutieră de la Saint-Lazare, dacă aşa ceva există”. Atunci te compătimesc, dau vina pe Sfânta Fecioară pentru necazurile tale şi se adună o duzină întreagă să te informeze. Luaţi-o la dreapta şi apoi la stângă şi când o să ajungeţi într-o piaţă cu un arc de triumf, atenţie la troleibuz, sunt nişte ucigaşi, sora soţiei vărului meu s-a lipit de unul şi acum e ea lipită sub piatra mormântului de familie şi aflându-se în cimitirul de la Canet, e prea departe ca să i se aducă flori.

  Zâmbetul Gibbs, împotriva oricărei aşteptări, nu plecase. Stătea în picioare, departe de pompele de motorină, sprijinit de spatele unui camion care probabil că era al lui, adăpostindu-se după o pată de umbră, vorbind cu cineva ghemuit lângă o roată. Purta o cămaşă albastră, decolorată, deschisă la piept, un pantalon care şi el trebuie să fi fost albastru şi o şapcă roşie în pătrate, cu calota înaltă, cu un cozoroc neînchipuit de lung, „foarte modern”.

  Gara rutieră părea o staţie de benzină, ca şi celelalte, poate ceva mai încăpătoare, ticsită de camioane. Am cotit în unghi drept, m-am oprit scurt la soare, lângă Zâmbetul Gibbs. Mi s-a adresat liniştit, fără bună ziua, fără nimic:

  — Ştiţi ce-o să facem? Micul Paul va pleca înainte cu camionul şi noi doi o să-l ajungem din urmă pe şosea. Astfel mă veţi lăsa să conduc puţin tocătoarea dumneavoastră de kilometri. Şi acum, fără nicio glumă, suntem în întârziere.

  Micul Paul era cel ce verifica presiunea cauciucurilor, colegul lui de cabină. Când a înălţat capul să mă întrebe de sănătate, l-am recunoscut numaidecât. Fusesem împreună la Joigny.

  Am coborât din maşină. Am avut o mică şovăire din cauza cadavrului din portbagaj, de care nu voiam să mă depărtez şi a cărui duhoare mi se părea că o simt acum când mă oprisem; şovăiala mea, cu toate că foarte scurtă, a fost de-ajuns să-l facă pe Jean cu Somua să-şi piardă zâmbetul. M-am apropiat, am rămas nemişcată în faţa lui câteva secunde şi atunci el a întins mâna dreaptă, mi-a mângâiat obrazul şi mi-a spus:

  — E adevărat că trebuie să fie mare beleaua pe care o aveţi. Aţi avut timp să mâncaţi ceva?

  I-am răspuns făcând nu din cap. Mâna i s-a mutat pe părul meu, era mult mai înalt decât mine, cu nasul puţin ciudat, cum e cel al boxerilor, ochi întunecaţi şi atenţi, ghiceam că era un om altfel de cum eram eu – puternic, potolit, într-un acord acceptabil cu viaţa – şi numai după atingerea mâinii şi după zâmbetul recăpătat, ghiceai că era bun – nu e vorba potrivită, dar altfel nu ştiu să spun – un om, ce mai atâta vorbă. Cu o şapcă de-o formă de necrezut, cu carouri roşii.

  I-a spus micului Paul – mâna i-a coborât pe umăr – e-n regulă, pe curând şi dacă la nu ştiu ce pod nu l-am ajuns, atunci să ne aştepte. Mi-a înconjurat umerii cu braţul ca şi cum i-aş fi fost prietenă de o veşnicie, am trecut strada şi am intrat într-o cafenea, unde mai mulţi şoferi de camion îşi terminau dejunul.

  Cei mai mulţi îl cunoşteau pe Zâmbetul Gibbs, a strâns mai multe mâini, s-a oprit să răspundă unuia şi altuia, care îi vorbeau de încărcătură, de preţul pe tonă, de supraîncărcare, tot lucruri pe care nu le înţelegeam. Mă mai ţinea încă cu braţul pe după umeri şi vedeam în ochii celor cu care vorbea, atunci când mă priveau – eu dădeam afirmativ din cap, cu aerul cuiva care pricepe perfect toate aceste probleme – că se înţelege de la sine că eram a lui. Şi cred că, într-un fel oarecare, nu-mi displăcea. Sunt o zănatecă pro-sclavagistă: îmi închipui că lucrul cel mai plăcut de pe lume e să aparţii cuiva.

  Ne-am aşezat aproape de o fereastră care dădea spre stradă, unul în faţa celuilalt, iar eu puteam să văd o parte din Thunderbird în spatele camionului său şi să supraveghez ca nimeni să nu se apropie de portbagaj. Acum nici nu-mi mai păsa. Mă simţeam bine, doream atât de mult să mă simt bine şi să nu-mi mai pese de nimic, şi totul să nu fi fost decât un vis. I-am spus ceva despre şapcă – ceva despre schioarele franceze pe care le-am văzut la televiziune purtând asemenea caschete. A râs, şi-a scos şapca şi mi-a pus-o mie pe cap. Am privit în geamul ferestrei cum îmi vine. Am lăsat-o aşa cum a aşezat-o el, puţin pe spate, pentru că cel puţin de data asta mă găseam nostimă.

  În jurul nostru toată lumea părea că mănâncă aceeaşi mâncare, droburi din carne de viţel, pe care Zâmbetul Gibbs le numea „ciocârlii fără cap”. M-a întrebat dacă îmi place mâncarea, s-a întors spre femeia grasă, îmbrăcată în negru, de la tejghea, şi a ridicat arătătorul ca să comande o porţie. Nimeni nu va şti vreodată cum prindeam viaţă în momentele acelea şi cum totul se limpezea. Şi apoi, deodată, întrebarea:

  — Ce aveţi la mână?

  Am vrut să vorbesc eu înainte ca el să mă fi întrebat. Am vrut să-l întrerup, dar acum era prea târziu. Adăugă apoi, sincer:

  — Aveaţi ceva în ziua aceea?

  — Tocmai; m-aţi văzut. Aveam bandajul? Vă întreb. Este tocmai ceea ce voiam să aflu.

  Tonul meu plângăreţ şi, fără îndoială, tensiunea pe care o citea pe faţa mea l-au derutat. Cred că s-a străduit cât a putut ca să înţeleagă ceea ce am vrut să-i spun, s-a uitat lung la pansamentul meu murdar de pe masă şi a răspuns, aşa cum, în definitiv, era şi de aşteptat:

  — Ce să spun? Cred că dumneata trebuie să ştii mai bine.

  * * *

 

  Ceilalţi clienţi au plecat unul după altul, Zâmbetul Gibbs a cerut un sfert de vin roze pentru mine şi o cafea pentru el. Din când în când îmi spunea: „Dar mănâncă puţin că se răceşte”. I-am povestit tot de-a fir a păr. I-am spus că sunt funcţionară într-o agenţie de publicitate, că patronul m-a luat să lucrez la el acasă, că a doua zi mi-a încredinţat maşina şi că, dintr-o trăsnaie de-a mea, am ţinut maşina patru zile. I-am povestit toate întâlnirile de pe drum: perechea de la restaurantul de pe autostradă, vânzătoarele de la Fontainebleau, el la Joigny, bătrână care susţinea că mi-am lăsat mantoul la ea, garajistul şi cei doi prieteni ai lui de la staţia unde mi s-a zdrobit mâna, motociclistul de pe şosea, patronii de la hotelul „Renaşterea”. I-am povestit totul, în amănunt, întocmai cum s-a întâmplat. Nu i-am vorbit însă de cadavrul din portbagaj, nici de Philippe Filanteris (deoarece nu era folositor şi mă stânjenea). Mi-am oprit povestirea la Chalon-sur-Saône.

  — Şi pe urmă?

  — Pe urmă nimic. M-am dus la Cassis şi am luat o cameră la hotel.

  — Mănâncă puţin.

  — Nu-mi mai e foame.

  S-a oprit şi m-a privit îndelung. Îmi suceam furculiţa prin farfurie şi nu duceam nimic la gură. Şi-a aprins o ţigară – a treia sau a patra de când îi vorbeam. Nu mai era mult până la trei, nu s-a uitat nici o singură dată la ceas. E un băiat subţire, Zâmbetul Gibbs.

  Mi-a spus ceva mai înainte, nu ştiu despre ce venise vorba, că nu era înzestrat pentru gândire. Că dacă ştia să scrie şi să citească era şi asta o mare ispravă, că n-a terminat învăţământul primar – tot lucruri de soiul ăsta. Dar pe urmă am văzut că nu trebuia nimic exagerat; când a deschis din nou gura, descoperise singur foarte bine ceea ce fusese denaturat din povestea mea.

  — Un lucru nu înţeleg. Acum s-a terminat totul? Eşti liniştită? Atunci de ce atâta îngrijorare?

  — Aş vrea să ştii, asta-i tot.

  — Dar de. Ce? S-ar putea ca într-adevăr cineva să-şi fi bătut joc de dumneata – eu în niciun caz – dar de ce atâta osteneală, de ce să scormoneşti cerul şi…

  — Dar nu mă ostenesc deloc.

  — Nu spune asta. Ai telefonat la Joigny şi ai venit până aici numai pentru ochii mei frumoşi? Eu aş vrea să fie aşa. (După un timp:) spune-mi mai bine ce încurcătură ai, haide.

  Am ridicat din umeri şi n-am spus nimic. Văzând că nu mănânc, m-a ameninţat că, dacă continui astfel, într-o zi am să zgârii baia cu oasele şi mi-a comandat o cafea. N-am mai vorbit deloc, până ce femeia în negru ne-a adus-o. Atunci i-a spus ei:

  — Ascultă, Yvonne, încearcă să obţii la repezeală 2.20 la Joigny. Şi după aceea îmi dai socoteala, că altfel prindem rădăcini aici şi micul Paul a plecat înainte.

  Ea a răspuns: oh, ce păcat, apoi încă un lucru de neînţeles cu privire la o plimbare la aer curat şi s-a îndreptat spre telefon. L-am întrebat pe Zâmbetul Gibbs de ce a chemat Joigny-ul.

  — Mi-a venit o idee. Garajistul dumitale, poliţistul-motociclist, sunt numai vorbe, vânt. Chiar şi fişa aceea de la hotel, la Chalon, e tot nimic, pentru că n-a, fost scrisă de mâna dumitale, Puteau să-ţi povestească orice. Dar mantoul uitat în ajun la bătrână, la Deux-Soirs-lès-Avallon e ceva pipăibil, există. Cu asta trebuia început. O să ştim noi îndată dacă e al dumitale. Şi dacă e al dumitale, atunci, am să-ţi spun că eşti cineva care vorbeşte vrute şi nevrute.

  Mi-a luat piuitul. Vorbea repede, limpede, îl simţeam puţin iritat. Fără îndoială că era dezamăgit de faptul că-i ascundeam ceva. L-am întrebat atunci pe un ton tânguitor, care merita să fie auzit:

  — Vrei să spui că-ţi închipui – nu, e de necrezut – că ar fi posibil ca femeia aceea de pe şosea să fiu într-adevăr eu? Crezi că te mint?

  — N-am spus că minţi; sunt sigur că nu.

  — Atunci crezi că sunt nebună.

  — Nici asta n-am spus. Dar am doi ochi şi te observ. Ce vârstă ai? Douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci?

  — Douăzeci şi şase.

  — La douăzeci şi şase de ani nu baţi câmpii. Bei mult? Nu, nici nu te-ai atins de roze. Atunci ce? În ziua când te-am văzut, nu trebuia să fi fost mare filozof ca să observ că aveai necazuri. Probabil că acum stai şi mai rău, asta-i tot.

  Nu voiam să plâng, nu voiam. Închideam ochii, nu-l mai vedeam, îmi strângeam pleoapele cât puteam de tare, tare de tot. Plângeam totuşi. El mi-a spus cu un glas plin de îngrijorare, aplecându-se peste masă:

  — Vezi, nu te mai ţin nervii. Ce se întâmplă? Dacă te întreb, ştii bine că n-o fac ca să te las baltă. Vreau să te ajut. Spune-mi ce se întâmplă.

  — Nu sunt eu femeia aceea. Eu eram la Paris. Nu eram eu.

  Am redeschis ochii. L-am văzut printre lacrimi cum mă privea, necăjit, atent şi apoi, fie ce-o fi, trebuia s-o spună, n-aveam decât s-o iau cum voiam.

  — Eşti foarte drăgălaşă, foarte frumoasă, îmi placi mult, dar nu există trei soluţii. Numai două: ori era într-adevăr altcineva, ori dumneata. Nu înţeleg cum. Ar fi fost posibil, dar dacă te străduieşti atât ca să fii sigură că era altcineva, înseamnă că nici nu eşti atât de convinsă, în fond, că nu erai dumneata.

  Fără să mai stau pe gânduri, i-am tras una pe obraz cu mâna stângă. Noroc că şi-a ferit capul şi nu l-am ajuns. Am continuat să plâng cu hohote puternice, cu capul în mâini, sprijinită pe masă. Sunt o zărghită foarte pătimaşă.

  * * *

 

  La telefon a venit patronul barului din Joigny. Jean s-a prezentat şi a întrebat dacă Sardeaua a plecat. Sardeaua plecase. A mai întrebat dacă erau acolo alţi şoferi de camioane care veneau de la Marsilia. Nu mai era nimeni. Atunci a spus:

  — Ascultă, Théo, vrei să cauţi în anuarul tău numărul unei cârciumi din Deux-Soirs-lès-Avallon şi să mi-l dai? (şi către mine, care ţineam un ascultător la ureche:) cum îi cheamă?

  — Cei de la staţia de benzină au vorbit de o familie Pacaud. Cred Pacaud.

  Patronul din Joigny a găsit numărul, Zâmbetul Gibbs i-a spus că e om cumsecade, salutare, şi a chemat numaidecât Deux-Soirs-lès-Avallon. A trebuit să aşteptăm legătura douăzeci de minute, bând încă o cafea, în deplină tăcere.

  La aparat era o femeie tânără. Zâmbetul Gibbs a întrebat-o dacă mai avea mantoul care fusese uitat la ea.

  — Mantoul doamnei blonde cu un bandaj la mână? Sigur că-l am. Cine sunteţi dumneavoastră?

  — Un prieten al acelei doamne, care se află lângă mine.

  — A mai trecut o dată sâmbătă seara pe aici şi i-a spus soacrei mele că mantoul nu e al ei. Ar trebui să se lămurească.

  — Ei, acum nu vă mai enervaţi. Spuneţi-mi, mai curând, cum arată.

  — E alb, dintr-o stofă mătăsoasă. E un mantou de vară. Aşteptaţi o clipă. S-a dus să-l caute. Zâmbetul Gibbs şi-a petrecut din nou braţul în jurul umerilor mei. În spatele lui, prin fereastra restaurantului, vedeam Thunderbird-ul nemişcat în bătaia soarelui. Adineauri am fost la toaletă să-mi stropesc obrazul cu apă, să mă pieptăn şi să-mi refac puţin machiajul. Îi dădusem lui Gibbs înapoi cascheta în carouri, care acum se afla în faţa noastră pe tejghea. Femeia cea grasă în negru cotrobăia în sus şi în jos prin sala goală, ştergând mesele şi ascultând pe furiş tot ceea ce vorbeam noi.

  — Alo, e alb şi e căptuşit cu un material cu flori mari, a spus femeia de la celălalt capăt al firului. Are un mic guler ofiţeresc. Înăuntru e o etichetă a firmei Franck Fils, strada Passy.

  I-am arătat lui Gibbs, cu o mişcare plictisită a capului, că mantoul ar putea fi într-adevăr al meu. Mi-a strâns un umăr ca să-mi dea curaj. Apoi a mai întrebat:

  — În buzunare e ceva?

  — Domnule, nu mi-am îngăduit să mă uit.

  — Ei. Bine, uitaţi-vă acum.

  O tăcere. Femeia aceea nevăzută mi se părea foarte aproape, îi auzeam respiraţia şi foşnetul unei hârtii.

  — E un bilet de avion Air-France. În sfârşit, ceea ce a mai rămas din el. E ca o copertă de carnet, înţelegeţi, iar foile din interior au fost smulse. Numele scris pe el este Longo, Domnişoara Longo.

  — Un bilet de la Paris?

  — Paris-Orly, pentru Marsilia-Marignane.

  — Are o dată?

  — 10 iulie, la douăzeci şi treizeci de minute.

  — Sunteţi sigură?

  — Doar ştiu să citesc!

  — Asta-i tot?

  Nu, mai sunt şi alte hârtii, bani şi un lucru de copil, o jucărie. E un mic elefant roz. Apeşi dedesubt şi se mişcă pe sfori. Un mic elefant, da.

  Mă lăsasem cu toată greutatea pe tejghea, iar Zâmbetul Gibbs mă susţinea cât putea. În acelaşi timp îi făceam semne cu mâna pansată să continue, că trebuia să continue şi că mă simţeam bine. Aşa că a întrebat:

  — Celelalte hârtii ce sunt?

  — Dar ce, nu-i de-ajuns ca să-şi recunoască mantoul? La urma urmei, ce vreţi?

  — Îmi răspundeţi, da?

  — Celelalte hârtii sunt de toate felurile, nu ştiu. E o factură a unui garaj.

  — Ce garaj?

  Vincent Cotti, bulevardul Raspail, la Avignon, 723 de franci. E datată tot din 10 iulie. Maşina reparată este de-o marca americană pe care nu ştiu s-o citesc, numărul maşinii e 3210RX75.

  Zâmbetul Gibbs şi-a întors mai întâi privirea spre fereastră, ca să se uite la numărul Thunderbird-ului, dar de unde eram noi, nu putea fi văzut şi m-a întrebat din ochi. Am făcut semn că acesta era şi am pus ascultătorul la loc. Nu voiam să mai ascult. Am reuşit să ajung până la un scaun şi să mă aşez. Ceea ce s-a mai întâmplat după aceea e destul de tulbure în memoria mea.

  Mă simţeam ca golită pe dinăuntru. Zâmbetul Gibbs a mai vorbit timp de câteva minute la telefon. Dar nu cu femeia, ci cu un automobilist, un german cred, care trăgea acolo un păhărel împreună cu familia, în cursul unei opriri. Zâmbetul Gibbs se chinuia să se facă înţeles.

  Mai târziu a venit în faţa mea şi mi-a cuprins obrazul între mâini. Treceam numai printr-un moment de absenţă. Am încercat să-i zâmbesc. Vedeam că acum era mai convins. Mi se părea că îl cunosc de foarte multă vreme. Şi pe grăsana aceea în negru, din spatele lui, care nu scotea nicio vorbă. Băiatul mi-a spus:

  — Mă gândesc la un lucru. Cineva a putut intra la dumneata, în timp ce nu erai acolo, şi ţi-a furat mantoul. Era acolo?

  Am clătinat din cap. Nu mai ştiam. Zâmbetul Gibbs spunea că nu era înzestrat pentru gândire, dar eu ar trebui să încetez să-mi mai povestesc năzbâtii. Pe uşa mea din strada Grenelle se aflau două broaşte, iar uşa era foarte solidă. Nu se putea pătrunde la mine fără s-o fărâmi cu toporul şi să trezeşti toţi vecinii. Ideea era valabilă pentru mantou, dar şi pentru telegrama către Maurice Kaub. Trebuia să încetez să mai ocolesc adevărul.

  * * *

 

  Ce oră să fi fost? Ce oră era acum? Mă plimb dintr-o odaie în alta, în casa aceea în care, de fapt, începuse totul, umblu, mă învârtesc în jurul camerelor. Din când în când dau deoparte perdeaua unei ferestre şi mă uit la punctele luminoase din noapte. La un moment dat, am încercat chiar să le număr. Altădată – cea mai mare parte din timp – rămâneam întinsă pe o canapea de piele, cu puşca în braţe, lipită de mine, la lumina unei lămpi ce ardea în vestibul.

  Maica superioară nu-mi mai spunea nimic. Nici eu nu-mi mai spun nimic. Îmi repet numai cântecul acela de pe vremea când eram mică: păr deschis, ochi întunecaţi, suflet negru, rece-i ţeava puştii mele. Mereu, mereu.

  Dacă vine cineva să mă aresteze, am să-l ochesc liniştită din semi-întuneric, am să ţintesc la cap, oricine ar fi. Doar o flacără, totul e limpede.

  Voi încerca să-l omor dintr-o lovitură, ca să economisesc gloanţele. Ultimul va fi pentru mine. Voi fi regăsită eliberată, cu ochii goi deschişi asupra vieţii mele adevărate, în taiorul alb pătat cu roşu, plăcută, curată şi frumoasă cum aş fi vrut să fiu întotdeauna. Îmi voi fi acordat un răgaz de sfârşit de săptămână ca să fiu altcineva şi asta-i tot; nu izbutisem, pentru că nu izbuteam niciodată nimic. Niciodată nu-ţi atingi ţelul.

  * * *

 

  Am înaintat foarte repede pe-un drum pe care el îl ştia pe dinafară. Era neliniştit şi, desigur, destul de încurcat de acea convorbire telefonică cu Deux-Soirs-lès-Avallon, dar ghiceam în acelaşi timp la el şi plăcerea de a conduce o maşină nouă, o bucurie simplă, copilărească, iritantă. Îşi pusese din nou pe cap şapca roşie în carouri. Conducea aproape tot timpul cu toată viteza, cu reflexe bune şi hotărârea precisă a unui profesionist.

  În timpul unei treceri printr-un oraş – cred că Salon – a profitat de faptul că a trebuit să încetinească pentru a-şi scoate o ţigară din buzunarul cămăşii. Mi-a vorbit câte ceva. Nu despre pardesiu, nici despre aventura mea, ci de el, de copilărie, de ocupaţia lui. Fără îndoială că o făcea ca să mă ajute să uit un timp ceea ce mi se întâmplă. Am aflat că e născut din părinţi necunoscuţi, că a fost primit la Asistenţa Publică, iar apoi, pe la zece ani, luat să fie crescut de o ţărancă din împrejurimile Nisei, pe care o numea „mamă”. Părea să aibă pentru ea o adevărată veneraţie.

  — Avea o fermă mai sus de Puget-Théniers. Cunoşti cumva locurile? Mă simţeam tare bine acolo. La moartea soţului, aveam optsprezece ani, ea a vândut totul şi astfel mi-am început eu viaţa. Mai întâi am avut un Renault vechi, cu care căram apă minerală la Vals. Ca să câştigi un ban trebuia să faci drumuri cu nemiluita şi tot nu ieşeam la socoteală, dar ştii, am eu aerul cam fluşturatec. Dar când e vorba să muncesc din răsputeri, nu mă dau înapoi. Acum am camionul Somua şi un altul Berliet, care lucrează în Germania, condus de un prieten de la Asistenţă, unul care îmi e ca un frate; şi-ar lăsa tăiate mâinile una câte una pentru mine şi tot n-ai putea să scoţi de la el o vorbă împotriva mea. Se numeşte Baptistin Laventure. Şi el vrea să fie cineva. Nu ţi-am spus? Am hotărât să devenim amândoi miliardari. El crede că aşa am duce-o mai bine.

  Mergea din nou cu o sută şaizeci, la oră. Tăcea. Mai târziu l-am întrebat:

  — Jean Le Gueven e un nume breton?

  — Aş, de unde, sunt născut în Aveyron. Am fost găsit, ca în cele două orfeline, pe treptele unei biserici. E un nume care mi-a fost dat. A fost luat dintr-un ziar oarecare.

  — Dar pe mama dumitale adevărată n-ai regăsit-o niciodată?

  — Nu. Nici n-am căutat-o. Şi, la urma urmei, cum să afli cine te-a făcut şi pe urmă te-a părăsit? Toate-s nişte poveşti.

  — Şi acum nu-i porţi pică?

  — Cui? Ei? Ca să ajungă să-şi părăsească copilul, bănuiesc că a avut şi ea nişte încurcături. Şi apoi, principalul e că exist, şi ea mi-a dat această existenţă. Sunt mulţumit aşa cum sunt.

  N-am mai vorbit deloc până la podul acela cu mai multe benzi, de pe Durance, pe unde trecusem în ajun cu Philippe. Somua ne aştepta acolo, în plin soare, tras la marginea şoselei. Zâmbetul Gibbs a oprit maşina în spatele camionului şi apoi am coborât. Micul Paul adormise pe banchetă, în cabină. Deşteptându-se la zgomotul portierei deschise, i-a zis lui Gibbs: săracul de tine, n-o să izbutim în ruptul capului să încărcăm în seara asta la Pont-Saint-Esprit, iar mâine totul va fi, închis.

  — O să ne descurcăm, i-a răspuns Zâmbetul Gibbs. Facem noi patruzeci, de kilometri până la ora şase şi apoi am să le strecor un bacşiş ca să rămână ceva mai târziu. Nu-ţi mai face griji, culcă-te la loc.

  M-a lăsat pe marginea şoselei, lângă maşină, spunându-mi:

  — Am vorbit cu un turist, adineauri, la cafeneaua din Deux-Soirs-lès-Avallon, să coboare cu pardesiul dumitale. Socotea că va fi pe la Pont-Saint-Esprit în jurul orei nouă, nouă şi jumătate şi i-am dat întâlnire într-o cârciumă. Dacă eşti de acord, după ce am să termin de încărcat, aş putea să te regăsesc pe aici, la Avignon. De acord?

  — Nu mai mergi la Paris?

  — Ba da. Am să mă aranjez cu micul Paul. Voi găsi cu siguranţă un prieten cu care să-l ajung din urmă ceva mai departe. Poate că nu ţi-e pe plac să rămâi pe aici, până seara?

  Am clătinat din cap, în semn că nu. Mi-a dat deci întâlnire la Avignon, într-o braserie din faţa gării, la ora zece şi jumătate. Mi-a vârât cascheta în mâini, ca în felul acesta să nu uit de el. Ai să vezi, totul se va lămuri.

  L-am privit îndreptându-se spre camion. Avea o pată mare de năduşeală pe spate, o pată mare, de un albastru ceva mai închis decât restul cămăşii. L-am ajuns din urmă şi l-am apucat de un braţ. Nu prea ştiam ce voiam să-i mai spun. Am rămas în faţa lui ca o idioată. Atunci el a clătinat din cap şi mi-a mângâiat obrazul cum mai făcuse şi la gara rutieră. Mi-a spus, stând cu faţa lui negricioasă în bătaia soarelui:

  — La zece şi jumătate, deci, de acord? Ştii ce ar trebui să faci până atunci? Să mergi mai întâi la un doctor din Avignon ca să-ţi pună un pansament curat. Şi apoi să intri într-un cinema, n-are importanţă în care şi, dacă vei ieşi prea devreme, să intri în altul. Încearcă să nu te mai gândeşti la nimic înainte de întoarcerea mea.

  — De ce te porţi atât de frumos cu mine? Vreau să spun că nu mă cunoşti, îţi încurc toată munca şi totuşi eşti atât de drăguţ, de ce?

  — Nu-ţi dai seama cât eşti de fermecătoare. Şi apoi ai o caschetă grozavă.

  Mi-am pus-o pe cap.

  După ce camionul a dispărut din faţa mea, departe, pe şosea, am coborât cozorocul cu dosul palmei bandajate şi mi-am făgăduit să scot la lumină toată povestea asta, într-un fel sau altul, încă înainte de a-l revedea şi apoi, Dumnezeu mi-e martor, îl voi ajuta să devină miliardar împreună cu Baptistin Laventure, chiar dacă va trebui să fac pentru asta ore suplimentare tot restul vieţii mele.

  * * *

 

  Avignon.

  Soarele îmi arde întruna ochii. Am văzut redute crenelate, o deschidere spre o stradă lungă, mărginită cu terase de cafenele, unde drapelele arborate pentru 14 iulie formau un tunel multicolor, fără sfârşit. Înaintea mea se aflau alte maşini, mergând uneori pe două rânduri. Priveam pe trotuare trecători care-şi purtau pecetea naţionalităţii pe chip, germani, englezi, americani cu braţe şi picioare de culoarea roşie a cărămizii, cu rochii atât de străvezii încât toate femeile păreau să umble goale şi străbăteam între imobile zone de umbră prietenoasă şi de lumină orbitoare – încât nu mai ştiam unde sunt; maică superioară, unde mă aflu?

  Am găsit bulevardul Raspail mergând pe strada aceasta şi apoi luând-o la stângă. Am dezlănţuit în spatele meu un concert de claxoane atunci când am vrut să virez. Nu-mi aduceam aminte numele garajului despre care vorbise tânără aceea la telefon, de la Deux-Soirs-lès-Avallon – ci numai numele bulevardului. Am înaintat vreo trei sute de metri privind cu atenţie când pe un trotuar, când pe celălalt. Am zărit firma pe care o căutam deasupra unei marchize vopsite în galben-deschis: Vincent Cotti, concesionar Ford şi orice mărci străine. Alături se afla un hotel, hotelul Anglia, în faţa căruia un bărbat şi o femeie extrăgeau, cu mare greutate, valizele dintr-o maşină sport, în timp ce un câine cu urechile blegite se oprise din plimbare pentru a-i privi.

  Am oprit în faţa garajului. Un bărbat, aflat sub boltă, demonta o roată. A întors capul, a zărit Thunderbird-ul şi, în timp ce coboram, mi-a spus, îndreptându-se pe ambele picioare, cu un puternic accent provenţal:

  — Oh, tot nu merge? Nu-i cu putinţă!

  M-am apropiat de el, cu geanta în mâna dreaptă, cu cascheta pe cap, în taiorul pe care-l simţeam mototolit, lipit de mine de sudoare, luptând împotriva senzaţiei că eram sleită de puteri, jalnică. Era un om scund, îmbrăcat într-o salopetă cu fermoar, închisă până-n gât, cu ochi decoloraţi, aproape galbeni, şi cu sprâncene groase, blonde, foarte stufoase. L-am întrebat:

  — Cunoaşteţi această maşină?

  — Dacă o cunosc? Am ţinut-o timp de două săptămâni şi i-am demontat tot motorul. N-am văzut multe maşini atât de bune, credeţi-mă. Dar ce s-a mai întâmplat?

  — Nimic, totul e în regulă.

  — Nu trage?

  — Ba da, trage. Îl cunoaşteţi pe proprietarul maşinii?

  — Domnul de Villeneuve? Nu prea. Dar de ce?

  — Ar dori o copie a facturii pe care i-aţi făcut-o. Se poate?

  — Ah, bun, vrea o copie. De ce? A pierdut-o pe cealaltă? Vedeţi dumneavoastră, chestiile astea duc de râpă comerţul, nu se mai termină niciodată.

  M-a condus de-a lungul garajului în care lucrau mai mulţi mecanici, până la o cuşcă cu geamuri, în care stăteau două femei în bluze galbene. Ne-am uitat toţi patru într-un registru. Erau cu toţii foarte binevoitori, nebănuitori. Una din cele două femei, o brună de vreo treizeci de ani, cu nişte sâni mari, albi, sub bluza mai mult decât întredeschisă, a înţeles „după accentul meu” că sunt pariziană, mi-a povestit că a stat cinci ani la Paris, dar că nu s-a „simţit bine” acolo, pentru că oamenii sunt ca nişte sălbatici, nimeni nu spune o vorbă cuiva. Am văzut cu ochii mei că un anume Maurice Kaub a lăsat Thunderbird-ul în garaj, la sfârşitul lunii iunie, pentru Dumnezeu ştie ce fel de pană la culbutor şi cutia de viteze automată. A venit s-o ridice în seara de 10 iulie, plătind 723 de franci în numerar.

  Femeia care mi-a vorbit a devenit bănuitoare cea dintâi, atunci când am cerut să-l văd pe acela sau pe aceea care l-a primit pe proprietarul maşinii. Mi-a răspuns cu priviri întunecate şi buzele groase:

  — Ce treabă aveţi cu Roger? Cereţi o factură, nu? O aveţi? Atunci? Şi, mai întâi, cine sunteţi dumneavoastră?

  S-au dus totuşi să-l caute. Era un tânăr destul de înalt, de puternic, cu chipul împestriţat cu pete de ulei pe care şi le-a şters cu o cârpă murdară. Îşi aducea bine aminte de M. Kaub, care venise să ridice Thunderbird-ul vineri seara, da. Era pe la nouă şi jumătate, poate zece. Telefonase dimineaţa de la Paris, pentru a fi sigur că maşina va fi gata şi că va găsi pe cineva la garaj.

  – Dacă am înţeles bine, venea să-şi petreacă aici sfârşitul de săptămână. Mi-a spus că avea o casă la Villeneuve; dar ce altceva aţi vrea să mai aflaţi?

  N-am găsit nimic să-i răspund. Erau patru în jurul meu, în cabina aceea în care am simţit deodată că îmi lipseşte aerul. Femeia brună se uita cu atenţie la mine, din cap până-n picioare. Am rostit: „Nimic, mulţumesc” şi am ieşit grăbită. M-au urmărit cu ochii până ce am străbătut garajul, iar privirile lor mă stânjeneau într-atât, încât voiam să scap de ele cât mai repede cu putinţă şi de aceea, nici n-am băgat de seamă un cauciuc lăsat în voia lui sub poartă şi am făcut un număr de acrobaţie marca „Dany Longo”, un dublu looping şi aterizare pe patru labe: câinele cu urechile blegite, din faţa hotelului Anglia, a început să urle ca un nebun după ajutor.

  * * *

 

  La Villeneuve am văzut arcade cenuşii, străzi înguste cu pavele mari, curţi în care oamenii îşi uscau rufele şi apoi, într-o piaţă mare plină de ghirlande cu lampioane pregătite pentru balul din seara aceea, cortegiul unei nunţi. Am tras maşina deoparte la trecerea lui. Mireasa, înaltă, brună, cu capul gol, ţinea un trandafir roşu în mâna dreaptă. Partea de jos a rochiei era mânjită cu ţarină. Toată lumea părea să fi băut foarte mult. Am trecut prin cortegiu ca să intru într-o tutungerie pe care o văzusem în faţa mea, iar doi bărbaţi m-au apucat de braţ ca să mă ducă să dansez la nuntă. Le-am mulţumit şi, cum am putut, m-am degajat. Clienţii din tutungerie ieşiseră în prag ca să-i dea curaj miresei. M-am pomenit deodată într-o sală goală, în faţa unei doamne blonde înduioşată de propriile ei amintiri, care stătea la casă. Mi-a arătat drumul spre domeniul Saint-Jean, pe şoseaua Abbaye. Am băut un suc de fructe, am cumpărat un pachet de Gitane şi am aprins una. Nu mai fumasem de o mie de ani. Femeia m-a întrebat:

  — Sunteţi o prietenă a domnului Maurice?

  — Nu, în sfârşit, să spunem că da.

  — Văd că v-a împrumutat maşina.

  — Dumneavoastră îl cunoaşteţi?

  — Pe domnul Maurice? Aşa şi-aşa: bună ziua, bună seara. Uneori merge la vânătoare cu soţul meu. Azi e acasă?

  N-am ştiut ce să răspund. Pentru prima dată m-am întrebat dacă necunoscutul din portbagajul Thunderbird-ului era Maurice Kaub sau altcineva. Am clătinat în aşa fel capul, încât putea să însemne orice. Am plătit, i-am mulţumit frumos şi am plecat. M-a chemat înapoi ca să-mi spună că am uitat restul pe tejghea, ca şi cascheta, Gitanele şi cheile maşinii.

  * * *

 

  Domeniul Saint-Jean era un portal din fier forjat, o alee lungă de asfalt roz, o casă mare scundă, cu un acoperiş de olane, pe care-l zăream printre plantaţiile de viţă şi chiparoşi. Pe aceeaşi şosea se mai aflau şi alte proprietăţi, situate cu mult deasupra Villeneuve-ului, ca nişte turnuri de veghe ale unei fortăreţe, dar n-am văzut pe nimeni, până ce, în timp ce mă aflam în faţa portalului, o voce în soarele după-amiezii m-a făcut să mă întorc:

  — Nu-i nimeni, domnişoară. M-am dus să mă uit de trei ori.

  Era o fată blondă, de vreo douăzeci de ani, care se apleca din cealaltă parte a şoselei, pe deasupra unui zid de piatră: un chip destul de drăgălaş, triunghiular, cu ochii de culoare deschisă.

  — Îl căutaţi pe domnul Maurice Kaub?

  — Da, pe Maurice Kaub.

  — Nu e aici. (Mângâindu-şi cu arătătorul năsucul ei puţin rotunjit la vârf:) dar să ştiţi că puteţi intra, e deschis peste tot.

  În momentul când mă apropiam de ea, în timp ce-şi termina fraza, s-a ridicat deodată pe zid, îmbrăcată într-o rochie roz cu o fustă de culoare nedefinită, largă în jurul coapselor lungi, bronzate şi mi-a întins braţele spunându-mi:

  — Vreţi să mă ajutaţi să cobor?

  Am ajutat-o cât am putut mai bine, prinzând-o de un picior şi de mijlocel. A atins pământul cu picioarele ei goale, chiar în faţa mea. Era ceva mai mică decât mine, cu un păr lung, însorit, ca în filmele suedeze. Nu era nici suedeză, nici avignoneză, ci născută la Cachan (Seine), studentă la Aix-en-Provence şi se numea Catherine (Kiki) Aupieu. („Să nu începeţi cu bancurile, pentru că am auzit de-acum toate glumele ce se pot face pe seama numelui meu şi asta mă scoate din minţi”.) Mi-a spus toate astea foarte repede, precum şi alte multe lucruri (că taică-său lucra în construcţii ca şi domnul Maurice, că era „încă fecioară, dar teribil de nimfomană, ceea ce, evident, din punct de vedere psihologic, era o mare bazaconie”), fără să mă lase şi pe mine să scot un cuvânt şi apoi se îndreptă spre Thunderbird. A oftat de mai multe ori, mi-a povestit că se urcase acum câteva săptămâni în maşina aceea, în iunie, cu domnul Maurice. El a lăsat-o să conducă până la Forcalquier, pe întuneric şi că, desigur, la înapoiere, avea un simţământ ciudat, în sfârşit, destul de deşucheat, dar el s-a purtat foarte corect, căci domnul Maurice n-a profitat de împrejurare ca să facă ordine în contradicţiile ei psihologice. M-a întrebat dacă îi purtam pică.

  — De ce?

  — Sunteţi prietena lui, nu?

  — Mă cunoaşteţi?

  Din nou mă aflam aproape de ea şi i-am văzut obrajii îmbujorându-se. Mi-a spus:

  — V-am văzut într-o fotografie. Vă găsesc foarte, foarte frumoasă. Să ştiţi că e adevărat. Ca să vă spun drept, eram sigură că o să veniţi. Dacă am să vă spun ceva o să râdeţi de mine? În realitate sunteţi încă şi mai frumoasă.

  Era trăsnită. Aveam de-a face cu o trăsnită.

  — Da, spuneţi-mi în sfârşit, mă cunoaşteţi?

  — Oh, trebuie să vă fi văzut venind uneori. Cu siguranţă. Îmi place mult cascheta pe care o aveţi.

  Mi-au trebuit câteva minute ca să-mi limpezesc gândurile şi să-mi dau seama cum să mă apropii de ea. În acest timp m-am instalat la volan şi i-am spus să deschidă portalul. L-a deschis. Când a revenit spre mine am întrebat-o ce făcea acolo. Locuia în timpul vacanţei cu mătuşa ei, într-o casă care nu se vedea de pe şosea, în spatele colinei. Am mai întrebat-o de ce era atât de sigură ca nu se afla nimeni la Maurice Kaub. A şovăit (mângâierea aceea a nasului ei scurt cu arătătorul era probabil un tic) şi apoi mi-a răspuns:

  — La urma urmei nu trebuie să fiţi geloasă. Ştiţi doar cum e domnul Maurice.

  Sâmbătă după-masă condusese până la el pe o altă doamnă, care venea de la Paris, o roşcată care apare la televiziune, aceea care spunea: „Mundenant, malame, de la gaidée, du curr”, Marité Cutare. La Kaub totul era deschis şi nu se afla nimeni. Steaua de televiziune plecase, s-a întors ceva mai târziu, dar n-a mai găsit pe nimeni. Atunci a plecat cu adevărat, cu umerii prăbuşiţi, pe nişte tocuri ca picioroangele şi cu valiza ei din piele de telespectator într-o mână. Am întrebat:

  — Nu-i niciun personal de serviciu, nimeni?

  — Azi-dimineaţă când m-am întors acolo, n-am văzut pe nimeni.

  — V-aţi întors acolo?

  — Da, mă obseda. Domnul Maurice a venit vineri seara, de asta sunt sigură, doar l-am auzit. Dar mai este ceva care nu-mi dă pace, dar e cu siguranţă o prostie.

  — Ce anume?

  — Ei bine, vineri seara s-au tras focuri de carabină în casa asta. Mă aflam în livada de măslini, în spate. Trei focuri. Ştiu că tot timpul se ocupa de armele lui, dar era mai târziu de zece şi asta m-a neliniştit.

  — Şi, pur şi simplu, nu v-aţi dus să vedeţi ce e?

  — Nu eram singură în clipele acelea. Ca să vă mărturisesc totul, mătuşa mea a fost tânără încă înainte de vremea lui Matusalem şi azi, dacă vreau să mă giugiulesc şi eu cu cineva, trebuie s-o fac în mijlocul naturii. Nu prea păreţi să înţelegeţi. Urmăriţi vreo idee sau faceţi pe femeia nepăsătoare şi infailibilă?

  — Nu, înţeleg, înţeleg foarte bine. Cu cine eraţi?

  — Cu un băiat. Dar ia spuneţi, ce aveţi la mână? Să nu-mi răspundeţi ca Bécaud, că mă sinucid.

  — N-am mare lucru, vă asigur. Dar de sâmbătă n-a mai venit nimeni?

  — Ştiţi, nu stau să fac toată vremea pe portăreasa. Am şi eu o viaţă personală foarte plină.

  Un obraz triunghiular, ochi foarte albaştri, o rochie roz foarte întinsă pe sânişorii ei ascuţiţi – avea în ea o vioiciune care-mi plăcea, dar mă întrista, nu ştiu de ce. I-am spus:

  — Ei bine, mulţumesc şi la revedere.

  — Să ştiţi că puteţi să-mi spuneţi Kiki.

  — La revedere, Kiki.

  În timp ce reveneam pe aleea de bitum roz, am văzut-o în retrovizor desculţă, cu părul blond, frecându-şi din nou nasul cu arătătorul, căţărându-se apoi pe zidul de pe-care o ajutasem să coboare.

  * * *

 

  Cele ce urmează, sfârşitul călătoriei către mine însămi, s-au petrecut acum trei sau patru ceasuri, nu mai ştiu precis când. Am intrat în casa lui Maurice Kaub, care era deschisă, pustie, tăcută şi familiară, da, atât de familiară, încât am înţeles, încă de la uşă, ceea ce sunt. N-am părăsit-o. Aştept în beznă, cu puşca în braţe, lungită pe canapeaua de piele, răcoritoare pentru picioarele mele goale – iar când simt că locul s-a încălzit din nou, îmi caut altul mai rece.

  Când am intrat, interiorul casei semăna în mod foarte ciudat cu ceea ce-mi rămăsese mie în amintire – sau în imaginaţie – despre casa lui Caravaille. Lămpile, covoarele cu animale fabuloase din antreu, camera în care mă găsesc, pe toate le cunoşteam. Am văzut apoi, pe perete, un ecran din geam mat şi când am apăsat pe un buton electric, a apărut un port de pescari, apoi un altul şi încă unul: erau diapozitivele în culori. Am ghicit că erau Agfacolor, pentru că de prea multă vreme am de-a face cu comediile acestea, ca să mă mai pot înşela asupra calităţii unui roşu.

  Uşa unei camere, învecinate era deschisă. Acolo, aşa cum mă aşteptam, se afla un pat foarte încăpător, acoperit cu blană albă, iar pe peretele, din faţă, lipită pe o ramă de lemn, fotografia alb-negru a unei fete în întregime goală, o fotografie foarte frumoasă, pe care se vedeau până şi porii pielii. Fata nu stătea de-a curmezişul unui fotoliu, ci în picioare, cu spatele, iar partea de sus a corpului şi obrazul erau întoarse spre obiectiv. Nu era Anita Caravaille şi nicio alta pe care să dau vina. Eram eu.

  Am aşteptat să mă opresc din tremurat, mi-am schimbat pe îndelete ochelarii – foarte pe îndelete – cu degetele ca paralizate şi cu o greutate moale, greţoasă, care simţeam că îmi umplea din ce în ce mai mult pieptul. Am verificat dacă era gâtul meu, umerii mei, picioarele mele, precum şi dacă nu era vorba de un montaj. Şi în treburile astea mă pricep prea bine ca să mă pot înşela. Şi apoi, m-a cuprins un simţământ de o certitudine monstruoasă şi mi-am dat foarte bine seama că eram eu.

  Cred că am rămas mai mult de o oră aşezată pe patul acela, în faţa fotografiei, fără să mă pot gândi la ceva, fiindcă după aceea a trebuit să aprind o lampă deoarece se lăsase întunericul.

  Am făcut atunci un lucru prostesc, de care mi-e ruşine; mi-am descheiat fusta şi, îndreptându-mă spre o uşă unde ştiam că am să dau de o sală de baie – nu era podită cu pătrate negre, cum credeam, ci cu roşii şi portocalii – foarte încăpătoare, cu o oglindă şi m-am uitat să văd dacă trupul meu era chiar al meu. O scenă prostească în tăcerea acelei case pustii, eu, cu fusta căzută la picioare, cu chiloţii lăsaţi, întâlnind deodată propria mea privire, de unde se scursese orice licărire de viaţă, o privire părând străină în spatele ochelarilor, o privire mai pustie decât această casă, şi totuşi eram eu, neîndoielnic eu.

  M-am îmbrăcat la loc şi m-am întors în camera cu fotolii de piele neagră. În trecere am privit din nou fotografia. În măsura în care mai puteam avea oarecare încredere în minţile mele, îmi dădeam seama că aceasta fusese făcută la mine acasă, în strada Grenelle. Am fost luată la jumătatea distanţei dintre patul şi dulapul meu de haine, capul mi-era întors cu un zâmbet în care era cu neputinţă să nu citeşti duioşia, sau dragostea, nu ştiu întocmai.

  Am aprins şi alte lămpi, am deschis mobile şi am vizitat etajul. Sus, am dat peste un fel de laborator fotografic, iar într-un sertar, am găsit alte două fotografii mari ale mele, mai puţin luminoase, printre alte zeci de poze ale unor fete tot goale, pe care nu le cunoşteam. Pe fotografiile din sertar nu eram îmbrăcată, ci numai pe jumătate dezbrăcată. Într-una eram cu sânii goi şi-mi scoteam ciorapii, aşezată pe marginea căzii din baie, cu o privire absentă. În cealaltă, luată din faţă, cu obrazul uşor înclinat, cu jumătatea de sus a corpului acoperită cu o bluză, pe care am aruncat-o de cel puţin doi ani, eram dezgolită de la talie în jos. Am rupt în bucăţele aceste două fotografii, ţinându-le lipite de mine, pentru că nu mă puteam servi de mâna stângă. N-am putut să n-o fac. Cred chiar că m-am simţit mai bine.

  Apoi, în alte camere, am deschis dulapurile şi m-am întâlnit cu mine peste tot. Am găsit combinezoane de-ale mele, un pulover vechi cu gulerul rulat, un pantalon negru, precum şi două rochii care erau tot ale mele. Apoi am mai găsit, lângă un pat cu aşternutul desfăcut, ale cărui cearşafuri erau încă pătrunse de parfumul meu, un cercel pe care l-am recunoscut, nişte note scrise de mine, o curea bărbătească, din piele, foarte lată, care însă nu-mi reamintea nimic.

  Am adunat tot ce-mi aparţinea – dar am uitat pachetul, Dumnezeu ştie unde, pe când coboram – şi m-am întors în camera în care mă aflu acum. Pe zid, în faţa ecranului luminos, se găsea un rastel de puşti, conţinând mai multe arme. Am observat atunci pe podea, în mijlocul mochetei bleumarin, un dreptunghi mare, cu mult mai puţin decolorat decât restul, ca şi cum în locul acela s-ar fi găsit un covor, care fusese luat. Pe un scaun, un costum bărbătesc, tot bleumarin, era aşezat cu grijă, cu pantalonul de-a curmezişul scaunului şi haina pe spătar. Am scos dintr-un buzunar al hainei portvizitul lui Maurice Kaub. Fotografia de pe permisul de conducere mi-a dovedit că era vorba într-adevăr de bărbatul cu umerii obrajilor proeminenţi, cu părul lins, care putrezea în portbagajul Thunderbird-ului. Nu aveam despre el nicio altă amintire, iar conţinutul portvizitului, pe care l-am scotocit cu grijă, nu mi-a adus aminte de nimic altceva.

  Am văzut la intrare un telefon. Am scos din geantă hârtiuţa unde notasem numărul hotelului lui Caravaille, la Geneva. L-am cerut. Mi s-a răspuns: „Trebuie să aşteptaţi o oră”. Am ieşit, m-am urcat în maşină, am adus-o în spatele casei, lângă un fel de hambar unde se găsea un tractor, nişte furci şi un teasc mare. Era întuneric şi mi-era foarte frig. Tremuram întruna. Totuşi îmi plăcea frigul şi eram ţinută în picioare de un fel de furie, de îndârjire, de un fel de nerv necunoscut care-mi dădea o mare siguranţă în mişcări. Cred că, cu toată zăpăceala ce domnea în capul meu, aveam un foarte ciudat simţământ că judecam bine şi repede.

  Am deschis portbagajul, nu m-am gândit la duhoarea care putea fi înăuntru, nici la durerea care îmi săgeta tot braţul stâng, l-am apucat cu ambele mâini pe omul învelit în covor şi am tras de el din răsputeri, până când cea mai mare parte a corpului său atârna afară din maşină. Apoi l-am târât în hambar. L-am aşezat în fund, lângă un zid şi l-am acoperit, mai întâi cu covorul, şi apoi cu tot ce am găsit la îndemână, scânduri, coşuri de papură, scule. Ieşind de acolo am închis ambele canaturi ale uşii care scârţâia. Îmi amintesc de acest scârţâit, precum şi că aveam puşca cu ţeava neagră pe braţul drept, că nu voiam să mă despart de ea nici atât cât să închid uşa, că nu voiam s-o mai las din mână pentru nimic în lume.

  Mai târziu, după ce am adus din nou Thunderbird-ul în faţa casei, când totul era tăcut şi întunericul se lăsase de mult, telefonul sună pe neaşteptate. Mă aflam în picioare lângă un zid, foarte aproape de aparat, eu ochii închişi, cu puşca sprijinită pe braţul stâng, aşteptându-mi ultima şansă de a nu mă prăbuşi în ghearele nebuniei. N-am avut decât de întins, mâna ca să ridic receptorul. Un glas de femeie mi-a spus:

  — Aveţi Geneva, vorbiţi.

  Am mulţumit. Încă mai puteam vorbi. Alt glas: Hotelul „Beau Rivage”. Am întrebat dacă doamna Caravaille era acolo. Da, era acolo. Apoi încă un glas – mirat, vioi, amical – cel al Anitei. În clipa aceea am izbucnit în lacrimi şi mai aveam o singură nădejde – sau nevoie de nădejde – mai violentă decât oricare alta simţită vreodată.

  I-am vorbit Anitei cum aş fi făcut-o înainte de a fi intrat în această casă şi chiar cum aş fi făcut-o cu ani înainte, când aveam amândouă câte douăzeci de ani, înaintea acelei nopţi de mai când eu nici n-am încercat s-o ajut, în timp ce ea aluneca în braţele unui fel de nebunie, înaintea acelor zori de mai când am găsit-o la mine, hohotind pentru prima dată în faţa mea, trezită din beţie, strivită de dezgust, în zorii, aceia când m-am scuturat de orice răspundere pentru tot ceea ce ajunsese ea să facă – „Dar de ce m-ai lăsat, spunea ea întruna, ca o rugăciune fără sfârşit, de ce m-ai lăsat?” – atunci când n-am avut nici cel puţin curajul s-o ascult, când am lovit-o cât am putut ca să tacă odată din gură şi am azvârlit-o afară.

  I-am spus la telefon Anitei, care nu înţelegea nimic din povestea mea, cerându-mi să repet de trei ori aceleaşi fraze, că reţinusem Thunderbird-ul din momentul când venisem să lucrez la ea, în vila din Montmorency. Îmi răspunse că n-avea niciun Thunderbird, că nici nu ştia ce înseamnă aceea şi nu izbutea să înţeleagă cuvântul prin telefon. Ceea ce auzea şi înţelegea erau hohotele mele şi-mi spunea: „Doamne, dumnezeule, Dany, dar unde te găseşti? Dany, ce ţi s-a întâmplat?” Afirma că nu mă mai văzuse din săptămâna dinaintea Crăciunului, când ne-am certat într-o cafenea din piaţa Operei. N-a locuit niciodată în vila Montmorency – „Dumnezeule, Dany, dar nu e vorba de o farsă? Spune-mi că e o farsă! Ştii doar bine unde locuiesc!” Ea locuia în bulevardul Mozart, bulevardul MOZART şi, de altfel, dacă Michel te-ar fi adus pe tine să baţi la maşină la noi acasă, te-aş fi văzut negreşit, aş fi aflat – „Te implor, spune-mi ce se întâmplă”.

  Cred că printre lacrimile şi sughiţurile care mă împiedicau să răspund, începusem să râ. Da, am râs, era un soi de râset. Ea era acum răvăşită şi repeta întruna: „Alo! Alo!”, îi auzeam respiraţia şuierătoare la celălalt capăt al firului.

  — Unde eşti, Dany? Doamne, te rog, spune-mi cel puţin unde eşti!

  — La Villeneuve-lès-Avignon. Ascultă, Anita, am să-ţi explic, nu-ţi face sânge rău – cred că totul va trece; eu…

  — Unde spuneai, unde?

  — La Villeneuve-lès-Avignon, în Vaucluse. Într-o locuinţă.

  — Dumnezeule, dar cum, Dany, în care locuinţă? Cu cine eşti? De unde ştii că mă aflu la Geneva?

  — Trebuie să fi auzit pe la birou. Nu mai ştiu. Trebuie să fi auzit pe undeva.

  — Spune-mi dacă mai e cineva cu tine şi dă-mi-l la telefon.

  — Nu mai e nimeni.

  — Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu poţi rămâne singură în felul acesta. Nu înţeleg şi pace, Dany.

  Îmi dădeam seama că şi ea începuse acum să plângă. Am încercat a-o liniştesc, să-i spun că mă simţeam mai bine după ce auzisem glasul ei. Ea mi-a spus că Michel Caravaille trebuia să se întoarcă la hotel dintr-o clipă în alta. Că el va şti ce-i de făcut, că mă vor chema mai târziu; că ea va lua un avion, şi va veni la mine. A trebuit să-i făgăduiesc că n-am să mă mişc din loc şi că voi aştepta până ce mă vor chema ei din nou. N-aveam de gând să aştept pe nimeni, oricine ar fi fost el, dar i-am promis, şi, când am închis, m-am gândit cu o adevărată uşurare că în agitaţia ei nu-mi ceruse numărul de telefon al casei şi că nu va şti cum să mă găsească.

  * * *

 

  Uşa vestibulului, un dreptunghi luminos. Iar eu în întuneric. Timpul s-a destins ca un arc uzat. Ştiu că timpul îşi poate micşora încordarea, o ştiu bine. Când îmi pierdusem cunoştinţa la staţia aceea de benzină din Deux-Soirs-lès-Avallon. Cât a durat? Zece secunde? Un minut? Minutul acela a fost destul de lung pentru ca realitatea să se piardă în el.

  Da, acolo, când mi-am venit în fire, în genunchi pe plăcile de piatră, acela a fost momentul când a început minciuna. Sunt născută pentru minciună. Trebuie ca într-o bună zi să cad şi eu în propria mea plasă de minciuni ticăloase.

  Realitatea? Eu, Dany Longo, l-am urmărit pe un amant care m-a părăsit. L-am ameninţat printr-o telegramă. Am luat un avion trei sferturi de oră în urma lui. L-am ajuns aici, în această casă, pe când i se aducea înapoi maşina lăsată pentru o reparaţie într-un garaj. În cursul certei ce a urmat, am luat din cui una dintre puştile atârnate pe rastelul aflat în această cameră. Am tras trei focuri asupra lui, din care două l-au lovit în plin piept. Apoi, speriată, n-am mai avut decât un singur gând: să duc cadavrul cât mai departe de acel loc, să-l ascund, să-l fac să dispară. L-am târât apoi până în portbagajul maşinii, l-am învelit într-un covor, am călătorit toată noaptea căzută într-un fel de stare de prostraţie, de-a lungul şoselelor naţionale, spre Paris. Am încercat să dorm câteva ore într-un hotel la Chalon-sur-Saône. Am fost oprită de un poliţist motociclist pentru o pană de lumină. Mi-am uitat pardesiul într-o cafenea, aproape de autostrada spre Auxerre. Cu siguranţă că din cafeneaua aceea l-am chemat pe Bernard Thorr. Apoi, probabil că mi-am schimbat intenţia, pentru că nu ştiam, cum să mă descotorosesc de cadavru şi pentru că, în orice caz, după descoperirea lui, s-ar fi ajuns uşor până la mine. Am făcut cale întoarsă, pe jumătate înnebunită de oboseală şi de groază. Fusesem dinainte rănită la mâna stângă. Probabil că în cursul certei cu victima m-am rănit. M-am întors din nou la staţia de benzină pe unde trecusem de dimineaţă, poate fără niciun temei, ca un fel de automat care repetă la nesfârşit acelaşi drum, din care nu se poate smulge. Acolo, în faţa unui robinet al chiuvetei din care curgea apă, ceva s-a prăbuşit deodată înăuntrul meu şi am leşinat. Şi atunci a început minciuna.

  Când am deschis ochii – zece secunde, un minut mai târziu? – nu mai aveam în cap decât alibiuri pe care le-am închipuit toată noaptea. Am vrut probabil, cu atâta putere, cu atâta disperare, ca realitatea să nu fie adevărată, încât pentru mine ea încetase să mai fie. M-am agăţat de o poveste prostească, scornită de mine de la un capăt la celălalt. Amestecam amănunte imaginare cu cele reale: ecranul luminos, patul acoperit cu blană albă, fotografia acelei fete goale existau într-adevăr. Umpleam însă cu o logică de coşmar golul ce se ivise cu dispariţia lui Maurice Kaub şi tot ce era în legătură eu el. Încă o dată, deci, în faţa unei întâmplări cu consecinţe prea grele pentru mine, alesesem fuga, dar pentru că nu exista cu putinţă o alta, am ales o fugă, o retragere spre interiorul meu.

  Da, ştiu, toate acestea mi se potrivesc.

  Cine era Maurice Kaub? De ce încă nu-mi pot aminti nimic despre el, dacă acum accept ideea că toate acestea s-au întâmplat? Pe una din fotografiile mele, pe care am sfâşiat-o sus, purtam o bluză pe care n-o mai am de doi ani. Maurice Kaub mă cunoştea, deci, încă mai de mult. Venisem, fără îndoială, de mai multe ori în casa asta; îmbrăcămintea pe care o lăsasem acolo, cuvintele tinerei fete blonde care locuieşte de cealaltă parte a şoselei îmi dovedesc acest lucru. Şi dacă i-am îngăduit acestui bărbat să mă fotografieze atât de goală, este desigur pentru că împărţeam cu el o intimitate ce nu se poate şterge pur şi simplu, din mintea, din viaţa cuiva. Nu înţeleg nimic.

  Dar ce să înţeleg? Ştiu că nebunia există. Mai ştiu şi că nebunii nu ştiu că sunt astfel. Asta-i tot. Cunoştinţele mele se limitează la citirea în diagonală a câtorva săptămânale feminine, la un curs din programul meu, de filozofie, pe care l-am uitat demult. Nu sunt în stare să-mi explic prin ce rătăcire a minţii am ajuns aici, dar ceea ce-mi închipui despre fapte nu poate fi foarte departe de realitate.

  Cine era Maurice Kaub?

  Trebuie să mă ridic, să aprind lămpile şi să scormonesc, cu şi mai multă atenţie, toată casa.

  Fereastra. Dau deoparte perdelele ferestrei. Am deodată sentimentul că sunt mai vulnerabilă: îmi lăsasem puşca pe canapea. E absurd, pentru că cine poate veni la ora asta? Afară s-a întunecat, o noapte cu cer înalt, străpunsă pe alocuri de lumini paşnice. De altfel, cine să mă caute! Doar eu singură sunt plecată în căutarea mea. Zürich. Tot albul acela din jur. Iar eu voiam în acelaşi timp să mor. I-am spus doctorului: „Ucideţi-mă, vă rog, ucideţi-mă”. Dar el n-a făcut-o. Nu poţi târî după tine ani de zile o asemenea povară ca certitudinea vinovăţiei, fără a ajunge să te adaptezi la ea, adică să devii nebună. E un lucru sigur.

  Când a murit maica superioară, am fost anunţată prea târziu, n-am putut veni la timp la înmormântare şi o călugăriţă mi-a spus: „Au mai fost de anunţat şi alte pensionare, mai vechi, n-ai fost singura”. Din ziua aceea încetasem să mai fiu unică pentru cineva şi de atunci n-am mai fost unică pentru nimeni. Şi totuşi aş fi putut să fiu pentru un băieţaş. Nu ştiu de ce – doctorii nu mi-au spus nimic – dar am fost întotdeauna convinsă că aş fi avut un băiat. Port în inimă chipul lui, ca şi cum ar continua să crească. Sunt de atunci trei ani şi cinci luni. Ar fi trebuit să se nască în luna martie. Are ochii negri ai tatălui său, gura, zâmbetul şi părul meu blond, şi cei doi dinţi ai mei cu strungăreaţă mare între ei, în mijlocul şirului de sus. Ştiu cum merge, cum vorbeşte şi eu îl omor, simt întruna cum îl omor.

  Nu pot rămâne singură.

  Trebuie să ies, să fug din casa asta. Taiorul mi-e murdar. Am să-mi pun din nou pardesiul pe care trebuie să mi-l aducă Jean Le Gueven. Cu el se va acoperi tot ce e murdar. Am să ţin mai departe maşina. Mă voi duce drept la frontiera italiană sau spaniolă, voi părăsi ţara, voi folosi banii care mi-au mai rămas ca să ajung cât mai departe. Hai, dă-ţi cu puţină apă pe obraz. Maica superioară avea dreptate; trebuia să ridic toţi banii de la bancă şi să fug numaidecât. Maica superioară are întotdeauna dreptate. La ora asta aş fi fost scăpată de necazuri. Ce oră e? Ceasul meu s-a oprit. Piaptănă-te.

  Afară, când aprind farurile Thunderbird-ului, la tabloul de bord este trecut de zece şi jumătate. Zâmbetul Gibbs trebuie să mă aştepte. Ştiu că mă va aştepta. Înaintez pe bitumul aleii. Portalul rămâne deschis. În vale se văd luminile Avignon-ului. Ecouri ale serbării sunt aduse de adierea din jur. Cadavrul nu se mai află în maşină, nu? E oare nevoie de un paşaport ca să treci frontiera spaniolă? Să merg până în Andaluzia şi să iau un vapor pentru Gibraltar. Nume frumoase, o viaţă nouă, departe. De data aceasta mă părăsesc pe mine însămi. Pentru totdeauna.

  * * *

 

  E acolo. Poartă o vestă de piele deasupra cămăşii. Stă înăuntrul braseriei, în faţa unei mese de marmură. Pe banchetă se află un pachet înfăşurat în hârtie cenuşie, pus de el. Zâmbeşte când mă vede traversând sala, apropiindu-mă. Să nu mai transmit neliniştea mea şi altora. Să mă ţin bine.

  — Nu ţi-ai schimbat pansamentul?

  — Nu, n-am găsit un medic.

  — Dar ce-ai făcut? Povesteşte-mi, ai fost la cinema? A fost frumos?

  — Da. După aceea am dat o raită şi m-am plimbat prin oraş.

  Mă ţin bine. El a încărcat în acest timp cinci tone de legume împreună cu micul Paul. Turiştii germani, care au adus pardesiul, l-au luat cu maşina lor până aici, în faţa gării. Le-a luat adresa, pentru ca într-o zi să le poată mulţumi în mod civilizat. Se duceau în Corsica. E minunat în Corsica, o mulţime de plaje. Se uită la mine cu o privire încrezătoare, aşezat în faţa mea. Are un tren la unsprezece şi cinci şi se va întâlni cu micul Paul la Lyon. Din nefericire nu-i mai rămânea decât un sfert de oră.

  — Te-ai ostenit mult pentru mine.

  — Dacă nu voiam, n-aveam decât să n-o fac. Dimpotrivă, sunt foarte mulţumit că te văd din nou. Ştii, la Pont-Saint-Esprit, cărând lăzile mele, m-am gândit mult la dumneata.

  — Acum mi-e mult mai bine. Totul e în ordine.

  Strâmbă din nas şi trage o duşcă de bere. Îmi cere să mă aşez lângă el, pe banchetă. Aci îmi pune o mână pe braţul stâng şi îi simt apăsarea blândă prin mâneca hainei mele.

  — Ai prieteni, pe cineva pe care l-ai putea anunţa?

  — Să-l anunţ despre ce?

  — Ştiu şi eu, de tot ce se întâmplă.,

  — N-am pe nimeni. Singurul pe care aş vrea să-l chem nu-l pot chema, e cu neputinţă!

  — De ce?

  — Are soţie, o viaţă a lui. Am jurat de multă vreme să-l las în pace.

  Desfăcu pachetul adus şi-mi dădu pardesiul alb, strâns cu grijă. Apoi îmi spuse:

  — S-ar putea ca amintirile dumitale de sâmbătă să se fi încurcat între ele, e un lucru obişnuit când eşti obosit. Eu, odată, după ce am dormit două ore, în loc să mă îndrept spre Paris, am luat-o în sens invers. Eram cu Baptistin în momentul acela. Când s-a deşteptat în culcuşul lui, făcusem de-acum o sută de kilometri. Şi, pe deasupra, mai susţineam cu îndârjire că fusesem la Paris, că acum ne aflam cu adevărat pe drumul întoarcerii. Încă puţin şi ei mi-ar fi turtit nasul ca să pună puţină ordine în gândurile mele. Vrei să bei ceva?

  Nu vreau, să beau nimic. În buzunarul pardesiului dau peste biletul de avion Air-France, micul meu elefant articulat roz bombon, cinci sute treizeci de franci într-un plic de salarii, factura garajului de la Avignon, precum şi alte hârtii care-mi aparţineau. Zâmbetul Gibbs mă observă şi când ridic ochii spre el, ca să-i mulţumesc şi să-i spun că toate erau într-adevăr ale mele, am citit în ochii lui o prietenie îngrijorată, atentă, în clipa aceea, prin toată zarva braseriei, prin vuietul inimii mele, am auzit din nou, puternică, minunată, vocea maicii superioare.

  Iar maica superioară îmi spunea că nu eu l-am ucis pe Maurice Kaub, că nu sunt nebună, nu, deloc, Dany, că am trăit într-adevăr ceea ce ştiam, că mă aflu cu adevărat prima dată în seara aceea în acel oraş unde, deodată, mi se părea că toate lucrurile s-au iluminat, iar orchestrele făceau un zgomot asurzitor. Adevărul despre acest sfârşit de săptămână îmi apăru atât de brusc, încât începui să tremur. Ideile se înlănţuiau atât de repede încât probabil că mă schimbasem la faţă. Zâmbetul Gibbs se mira şi el, fericit.

  — La ce te gândeşti, spune-mi? Ce-ţi produce o plăcere atât de mare?

  Nici nu ştiam cum să-i explic. Atunci l-am sărutat apăsat pe obraz, i-am luat mâna în mâna mea bandajată şi am strâns-o până pe am simţit că mă doare. Dar nu mă doare. Mă simt bine. Sunt eliberată, sau aproape. Zâmbetul meu înlemni. Mi-a venit ceva în minte, tot atât de orbitor ca şi restul: sunt urmărită, în clipa asta sunt pândită, trebuie să fi fost urmărită încă de la Paris, pentru ca toată povestea să se poată împlini.

  „Dany, micuţa mea, îmi spune maica superioară, există o şansă ca să fi fost pierdută din ochi, pentru că altfel ai fi moartă până acum. Cineva îţi vrea moartea, tot n-ai înţeles?”.

  Trebuie să-l îndepărtez pe Zâmbetul Gibbs.

  — Să plecăm, vrei? Te însoţesc. Nu care cumva să pierzi trenul.

  Mă ajută să îmbrac pardesiul. Mă uit în geantă ca să mă asigur că nu m-am înşelat. Nu, acum nu mă mai înşel, O nouă teamă. Afară, Zâmbetul. Gibbs mă cuprinde cu braţul lui, plin de încredere, şi mă bate gândul că-l expun aceloraşi primejdii ca pe mine. Nu mă pot împiedica să întorc capul. Mai întâi spre Thunderbird-ul parcat lângă braserie, apoi spre această stradă lungă, dincolo de ziduri, pe unde am venit azi după-masă şi care acum străluceşte toată de lumini.

  — Ce se întâmplă?

  — Nimic, priveam, nimic.

  Simte cum îmi trec braţul stâng în jurul mijlocului lui şi râde. Sala de aşteptare a gării. Un bilet de peron. Un tunel subteran şi apoi peronul. Mă întorc tot timpul. Călători necunoscuţi, chipuri închise asupra propriilor lor griji. E anunţat, la un difuzor, trenul lui Gibbs. În depărtare, se mai aude muzica balului. El mă ţine cu braţul în faţa lui şi îmi spune:

  — Ştii ce-o să facem? Mâine seară voi fi la Paris, într-un hotel la care trag de obicei, în strada Jean-Lantier. Vreau să-mi promiţi că-mi vei telefona acolo.

  — Îţi promit.

  — Ai cascheta mea?

  E în geantă. Pe marginea ei interioară îmi scrie un număr cu un pix şi apoi mi-o dă înapoi. Apoi, în timp ce trenul sosea din spatele meu, fluierând şi înaintând de-a lungul peronului, într-un zgomot asurzitor, mi-a spus ceva pe care nu l-am înţeles, clătina din cap, m-a cuprins pe după umeri şi mi i-a strâns puternic în mâinile sale mari. Gata. În timp ce dispărea din viaţa mea, aplecat peste fereastra vagonului ca să-mi facă un ultim semn cu braţul, brun, zâmbitor cum îmi plăcea mie, de pe-acum departe şi pierdut, îmi amintesc de angajamentul pe care mi l-am luat de a-i ajuta pe el şi pe prietenul său Laventure să devină miliardari. „Nu care cumva să pierzi cascheta, îmi şopteşte maica superioară. Iar pentru că te-ai hotărât să nimiceşti tot ce s-a pus la cale împotriva ta, fă-o repede.”

  Pe trotuar, în faţa gării, încep cu biletul acelui avion pe care nu l-am luat niciodată. Îl rup în bucăţele, observând fără încetare piaţa din jurul meu. Îmi repet, ca să mă liniştesc, că probabil mi s-a pierdut urma de multă vreme, dar sunt sigură de contrariul. Simt chiar cum apasă asupra mea greutatea unei priviri nemişcate, necruţătoare.

  Ajung la Thunderbird, o voi folosi încă o dată, o ultimă dată. „Nu te întoarce acolo”, mă imploră maica-superioară. Străbat străzi iluminate, în jurul unor pieţe în sărbătoare. Trebuie să întreb din nou care e drumul spre Villeneuve. În retrovizor observ maşinile din urma mea. Mulţimea, muzica mă liniştesc. Atâta vreme cât mă aflu printre alţii, nu e nicio primejdie, sunt sigură.

  Şi la Villeneuve e bal. Mă opresc la acelaşi bar-tutungerie de adineauri. Cumpăr un plic mare imprimat şi un timbru. Mă întorc la maşină ca să scriu, în zarva serbării, cele câteva cuvinte ce vor fi necesare în caz că voi muri. Lipesc plicul şi mi-l adresez mie, în strada Grenelle. Îl pun la o cutie poştală din piaţă. Mi-e teamă, dar nimeni nu mă urmăreşte prin mulţime.

  Şoseaua întinsă spre Abbaye. Acum, la fiecare cotitură, pot vedea două faruri în urma mea. Portalul e tot deschis. Opresc în alee şi sting luminile. Farurile trec, se depărtează. Aştept să mi se mai potolească inima. Plec din nou şi opresc în faţa casei cufundată în beznă. Verific dacă n-am lăsat nimic al meu în maşină. Şterg cu multă atenţie volanul şi tabloul de bord cu fularul meu. Părăsesc Pasărea Furtunii astfel cum am luat-o la Orly, cu o teamă ce mă sugrumă şi-mi încetineşte toate mişcările. „Nu intra, Dany, nu intra”, mă roagă maica superioară. Dar eu trebuie să intru, să distrug cel puţin fotografia aceea lăsată pe perete şi să-mi iau înapoi îmbrăcămintea. Uşa. Aprind lampa din vestibul. Aşa e ceva mai bine. Îmi dau cinci minute ca să aranjez totul la loc şi să ies. Respir.

  Mă aflu în pragul camerei cu canapea de piele, când aud mişcând ceva. Nu urlu. Chiar, dacă aş vrea, tot n-ar ieşi niciun sunet din gura mea. Lumina se află în spatele meu şi am în faţă o încăpere în beznă. „Puşca, îmi spune maica superioară. Ai lăsat-o pe canapea. Dacă el se află în întuneric, n-a observat-o încă.” Rămân înţepenită, mută, cu nişte picioare de plumb. Un alt zgomot, mai apropiat. „Dany, Dany, Puşca!” strigă în mine maica superioară. Încerc cu disperare să-mi amintesc locul canapelei în cameră. Las să-mi cadă geanta, ca să-mi eliberez braţul sănătos. Deodată, foarte aproape de mine, simt un suflu, un fel de gâfâit disperat. Trebuie să ajung…