AUTOMOBILUL

 

  Manuel ar fi putut să le spună întocmai ce anume era acest automobil: un Thunderbird din anul acela, complet automatizat, motorul în V8 de 300 de cai-putere, 180 kilometri la oră viteză maximă, cu un rezervor de 100 de litri. El a lucrat cu maşini de la vârsta de paisprezece ani – acum avea aproape patruzeci – şi se interesa de tot ce mergea pe patru roţi, aproape tot atât cât de ceea ce merge pe două picioare şi poartă tocuri înalte. Singurele sale lecturi erau L’Argus de lʼAutomobile (anuar cu preţul de vânzare al tuturor maşinilor de ocazie), precum şi prospectele produselor de înfrumuseţare pentru femei, atunci când le găsea pe tejgheaua farmacistului.

  În America, Manuel ar fi avut satisfacţia să-şi poată arăta cunoştinţele. Acolo eşti ascultat. Chiar dacă nu vorbeşti bine limba lor şi ai nevoie de două sute şi trei ani ca să găseşti un cuvânt. Manuel care era basc, a lucrat toată tinereţea lui în America, mai cu seamă la Toledo, Ohio. Mai avea un frate acolo, cel mai mare, preferatul lui. Ceea ce regreta cel mai mult din America, era fratele şi o fată cu părul roşu, cu care se plimbase pe vapor, pe Maumee River, în timpul urnei serbări organizate de colonia bască. Nu se întâmplase nimic, afară de faptul că ea venise la el în cameră, într-altă zi, şi că el a încercat s-o pipăie, dar ea n-a vrut.

  Avusese mai multe iubite în timpul cât a lucrat la Toledo, dar cele mai multe dintre ele erau nişte adevărate aparate de taxat aduse mereu la zero, sau femei măritate, şi se gândea la ele fără nicio nostalgie. Îşi spunea că pe atunci era prea plin de viaţă, prea nerăbdător, şi că dacă şi-ar fi dat ceva mai multă osteneală ar fi putut s-o aibă şi pe, Maureen, ca pe toate, celelalte. El o chema Maureen atunci când evoca serbarea de pe râu, pentru că semăna cu Maumee şi avea un iz irlandez, dar în realitate nu-şi mai aducea aminte de numele ei. Poate că nici nu era irlandeză. I se întâmpla chiar uneori, atunci când vinul nu-i putea alunga gândurile negre, să nu mai fie nici atât de sigur dacă avea părul roşu. Fiica soţiei – avea doi ani când el îi devenise tată – a primit de asemenea numele de Maureen, dar toată lumea se obişnuise să-i spună Momo sau Riri, chiar şi profesoara la şcoală, iar el n-a putut să-i împiedice. În viaţă puteţi încerca întotdeauna să păstraţi o coajă de pâine, dar oamenii vor găsi mereu calea să v-o smulgă.

  Lui Manuel nu-i plăcea să treacă, drept un pisălog, mai ales printre clienţi, şi ştia din experienţă că, în afara maşinilor franţuzeşti, dacă te întreba cineva ce e drăcia asta, o făcea doar ca să afle cât face. Din punct de vedere tehnic, se ştia dinainte că nimeni nu e interesat – afară, bineînţeles, de cunoscătorii care nu-ţi pun întrebări, ci încep ei să-ţi umfle capul. De aceea, în ce priveşte Thunderbird-ul cu scaune bej, s-a mulţumit să răspundă:.

  — Trebuie să facă vreo cincizeci de mii. Uşor.

  Terminase de umplut rezervorul şi ştergea parbrizul. Lângă el stătea un viticultor din sat, Charles Baulu şi un agent imobiliar din Saulieu, unul înalt, slab, cu o Peugeot 404, care trecea de trei ori pe săptămână, dar pe care Manuel nu ştia cum îl cheamă. În clipa aceea au auzit strigătele. Ca şi ceilalţi, Manuel rămăsese câteva secunde încremenit şi cu toate astea n-ar fi putut spune că era cu adevărat surprins. Cel puţin nu atât cât ar fi fost dacă era vorba de o altă femeie.

  De cum o văzuse pe aceasta, ceva i-a şoptit că nu era complet normală. Poate din cauza ochelarilor negri, a muţeniei (n-a spus decât câteva cuvinte absolut necesare), sau poate din felul cum mergea înclinând capul într-o parte, cu un fel de nepăsare, de osteneală. Avea un mers foarte frumos, foarte deosebit. Ca şi cum mişcarea înainte a picioarelor ei lungi pleca la fiecare pas dintr-o încordare a şalelor. Manuel o asemănase cu un animal rănit, fără să poată hotărî dacă era o căprioară sau o felină, dar, în orice caz, un animal scăpat dintr-o lume nocturnă, pentru că ghiceai sub părul ei blond gânduri întunecate, gânduri izvorâte din noapte.

  Acum erau toţi trei în jurul ei, în timp ce se îndrepta, spre biroul lui Manuel. Ieşind din toaletă, au vrut s-o sprijine, dar ea s-a îndepărtat numaidecât. Nu mai plângea. Ţinea lipită de corp mâna umflată, care purta o urmă groasă, vânătă, chiar sub încheietura degetelor. Îşi regăsise mersul şi profilul ei neted, de o nemişcare deplină, cu nasul scurt şi drept, cu buzele strânse. Chiar în taiorul alb, murdărit de praf, puţin zburlită, păstra, în ochii lui Manuel, înfăţişarea a ceea ce probabil că era, un animal mlădios pentru domni plini de bani.

  Pe Manuel îl mai supăra un lucru, chiar mai mult decât faptul că se simţea oarecum un amărât, pentru că o femeie depăşea mijloacele lui de seducţie sau posibilităţile lui pur şi simplu. Pe pragul biroului, lângă maică-sa, fetiţa îi privea apropiindu-se. Manuel ar fi dorit mult ca ea să nu fi fost acolo. Avea şapte ani şi, cu toate că era conştient în fiecare clipă a vieţii sale că nu era fiica lui, era totuşi fiinţa la care ţinea cel mai mult. Dar şi ea îl iubea. Îl admira chiar, pentru că taţii camarazilor de şcoală veneau la el cu o oarecare umilinţă atunci când motoarele lor cădeau în pană, iar el ştia, doar cu mâinile lui, să le repare pe toate. Nu-i plăcea deloc ca ea să-l vadă într-o situaţie încurcată.

  O aşeză pe doamna din Thunderbird lângă geamul biroului. Toată lumea tăcea. Acum nu mai îndrăznea s-o îndepărteze pe fetiţă, fiindcă i-ar fi purtat pică. Se duse în bucătărie, luă o sticlă de coniac dintr-un dulap şi un pahar curat din chiuvetă. Soţia lui, Miette, a venit după el:

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nimic. Nu ştiu nimic.

  Înainte de a se întoarce, trase o duşcă din sticlă. Din principiu, Miette l-a certat că bea prea mult, iar el i-a răspuns, în bască, că aşa o să moară mai repede şi ea o să se poată remărita încă o dată. Miette s-a căsătorit prima dată cu nu ştiu ce fel de spaniol din armata învinsă, despre care el nici nu voia să audă vorbindu-se, dar nu din gelozie. Nu-şi iubea nevasta, sau, mai bine zis, nu o mai iubea. Uneori îşi închipuia că Miette îl încornorase pe spaniol şi că altcineva a însărcinat-o cu micuţa. Putea fi oricare.

  Aşeză pe masa metalică a biroului un pahar pe jumătate plin, pe care toată lumea îl privea în tăcere. Doamna din Thunderbird făcu semn cu capul că nu voia şi lăsă paharul pe masă. Manuel era furios că trebuia să vorbească primul, din cauza micuţei, precum şi pentru că ştia că accentul lui o să-i mire pe ceilalţi şi că, într-un moment ca acela, se va face de râs. Făcu un gest lung de enervare ca să-i vină mai uşor:

  — Spuneţi că aţi fost atacată, dar nu era nimeni. Toţi câţi erau se află aici. Nu înţeleg, doamnă, de ce spuneţi că aţi fost atacată, nu pricep nimic.

  Ea îl privea prin ochelarii negri, iar el nu-i putea vedea ochii. Baulu şi agentul imobiliar continuau să tacă. Credeau probabil că este o epileptică, sau aşa ceva, şi că i se făcuse rău. Manuel, însă, ştia că era vorba de altceva. Într-o noapte în primul an al reîntoarcerii în Franţa, i s-a furat sacoşa într-o staţie de benzină, aproape de Toulouse. Avea impresia că se găsea în momentul acela într-o staţie asemănătoare şi n-ar fi putut să spună de ce.

  — Cineva a intrat, spuse doamna. Trebuie să-l fi văzut cu siguranţă, pentru că vă aflaţi în faţă.

  Vocea ei era înceată, ca şi mersul, dar limpede, fără urmă de emoţie.

  — Dacă ar fi intrat cineva, l-am fi văzut, cu siguranţă, spuse Manuel. Hotărât lucru, doamnă, n-a intrat nimeni.

  Ea întoarse capul spre Baulu şi agentul imobiliar. Baulu ridică din umeri.

  — Sau vreţi să spuneţi, poate, că unul dintre noi…? întrebă Manuel.

  — Nu ştiu, nu vă cunosc.

  Au rămas toţi trei amuţiţi, prostiţi, privindu-se între ei. Frica lui Manuel de a retrăi noaptea nenorocită de la Toulouse devenea din ce în ce mai precisă. Dar, în acelaşi timp, era liniştit, pentru că nu-i părăsise pe ceilalţi doi tot timpul cât ea se aflase la toaletă – cinci, şase minute. Ghicea fără greşeală, după tăcerea care-şi schimbase felul, că şi ceilalţi doi se temeau de ea. De altfel, agentul imobiliar vorbi primul şi-i spuse lui Manuel:

  — Poate ar trebui ca soţia dumitale s-o ia pe fetiţă de aici?

  Manuel îi spuse soţiei, în bască, că Riri n-avea ce căuta acolo şi că şi ea, dacă nu voia să încaseze o bătaie de s-o ţină minte, avea tot interesul s-o şteargă. Tot în bască, ea îi răspunse că el pe ea a violat-o fără multă vorbă, pe când era văduva unui om admirabil, fără ca cel puţin să-i scoată rochia de doliu şi acum nu era deloc mirată să vadă că a luat-o de la început cu alta. Totuşi, a plecat împreună cu fetiţa, care se întorcea întruna spre doamna şi spre Manuel, încercând să înţeleagă cui i se reproşa ceva.

  — Niciunul dintre noi trei, n-a intrat acolo, îi spuse Baulu doamnei. Să nu începeţi să susţineţi lucruri care nu s-au întâmplat.

  Era un om greoi, cu un glas gros. Când jucau cărţi, în sat, el striga cel mai tare. Manuel găsea că el spunea întocmai ceea ce se cuvenea: nu trebuie să susţină lucruri care nu s-au întâmplat.

  — Vi s-au luat bani? întrebă Baulu.

  Doamna făcu semn cu capul că nu, fără şovăire, foarte hotărâtă. Manuel înţelegea din ce în ce mai puţin unde voia doamna să ajungă.

  — Atunci cum? De ce să vă fi atacat?

  — N-am rostit acest cuvânt.

  — Ei, totuşi astă aţi vrut să spuneţi! răspunse Baulu.

  Înaintă un pas spre doamnă. Manuel îşi dădu seama deodată că ea se sprijinea din toate puterile de speteaza scaunului şi că-i era frică. Apoi, două lacrimi i se prelinseră încet pe sub ochelari, alunecând drept în jos, pe obraji. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Manuel simţea un ciudat amestec de stânjeneală şi excitare. Îi venea şi lui să se apropie, dar nu îndrăznea.

  — În primul rând, daţi jos ochelarii! zise Baulu. Nu-mi place să vorbesc cu oameni cărora nu le văd ochii.

  Manuel ar fi jurat că ea nu va asculta, şi fără îndoială că agentul imobiliar credea la fel, poate chiar şi Baulu, care-şi exagera furia ca să impresioneze lumea, dar ea se supuse numaidecât. Atât de repede de parcă i-ar fi fost frică să nu fie obligată cu forţa, iar senzaţia simţită de Manuel fu ca şi cum femeia ar fi rămas goală. Avea ochi mari, întunecaţi, o privire pe deplin dezarmată, se vedea că-şi reţinea lacrimile pe marginea pleoapelor şi, ce-i drept, să fie al naibii, dacă aşa nu părea mai frumoasă şi mai dezbrăcată!

  Ceilalţi doi avură aceeaşi impresie, căci din nou se produse o tăcere îndelungată. Apoi, fără o vorbă, ea ridică mâna umflată şi le-o arătă. Manuel făcu atunci un pas spre ea, care nu-l putea vedea prea bine, şi îl îndepărtă pe Baulu.

  — Asta? întrebă el. Ei, nu, acum n-o să spuneţi că aici aţi păţit-o! O aveaţi şi azi-dimineaţă!

  În acelaşi timp îşi spuse: „Nu ţine”, pentru că începuse să înţeleagă ce se urmărea cu toată comedia asta – o escrocherie – şi îşi dădea seama că era de o absurditate care dărâma la pământ tot mecanismul. Dacă doamna ar fi vrut, de pildă, să susţină că fusese rănită la el, Manuel, şi să-l stoarcă de ceva bani în loc să anunţe jandarmii (n-ar fi fost niciodată de acord, cu toate că mai fusese odată Ia închisoare), atunci de ce dracu s-a arătat azi-dimineaţă pe aici, cu aceeaşi rană?

  — Nu-i adevărat! exclamă ea.

  Încercă să se ridice, clătinând din cap cu putere. Baulu trebui să sară în ajutorul lui Manuel, ca s-o ţină în picioare. Prin răscroiala taiorului ei, zăriră că nu purta pe dedesubt decât un sutien de dantelă albă şi că începutul sânilor era tot atât de bronzat ca şi restul pielii. Apoi călătoarea se învoi să rămână aşezat şi ei se dădură înapoi. Continua să repete, punându-şi la loc ochelarii, că nu era adevărat.

  — Ce? Ce nu e adevărat?

  — Azi-dimineaţă n-am avut nimic la mână. Şi chiar dacă aş fi avut, dumneata tot n-ai fi putut să vezi, pentru că mă aflam la Paris.

  Avea din nou glasul ferm, expresia aceea dispreţuitoare. Manuel vedea că nu era tocmai dispreţ, ci o sforţare ca să nu mai plângă şi să-şi păstreze înfăţişarea de doamnă. Îşi cerceta mâna stângă, ţeapănă şi cu vânătaia aceea ciudată, aproape de încheietura degetelor.

  — Nu eraţi la Paris, îi zise Manuel calm. De asta n-o să puteţi convinge pe nimeni. Nu ştiu ce urmăriţi, dar n-o să faceţi pe nimeni de aici să creadă că eu aş fi un mincinos.

  Ea ridică fruntea, dar nu spre el, ci căuta să privească prin geam. Îşi întoarseră privirile după ea şi o văzură pe Miette făcând plinul unei furgonete de 2 CV. Manuel spuse:

  — Am reparat farurile din spate ale Thunderbird-ului dumitale, azi-dimineaţă. Firele erau smulse.

  — Nu-i adevărat.

  — Eu nu spun lucruri neadevărate.

  Ea sosise în zori, el îi auzise claxonul tocmai când îşi bea în bucătărie cafeaua cu rom. Avea aceeaşi înfăţişare ca acum, când el îi ieşi înainte, acelaşi aer, totodată calm şi încordat, gata să plângă pentru un fleac, dar părând să spună: dacă sunt atacată mă apăr. Ea l-a privit prin ochelarii negri, cum îşi vâra poalele bluzei de la pijama în centură. Apoi i s-a adresat: „Iertaţi-mă, dar cât trebuie să pun?”, pentru că se gândea că voia benzină. Dar ea s-a mărginit să-i spună că farurile din spate nu mai funcţionează şi că se va întoarce peste jumătate de oră să-şi ia maşina. Şi-a pus un pardesiu de vară de pe o banchetă, o haină albă. Apoi a plecat.

  — Mă luaţi drept o alta, spuse doamna. Eu eram la Paris.

  — Asta-i bună, răspunse Manuel. Vă iau drept o alta care eraţi dumneavoastră.

  — Puteţi confunda două maşini.

  — Când am reparat o maşină n-o confund niciodată, nici chiar cu sora ei geamănă. Dumneavoastră îl luaţi pe Manuel drept altcineva, doamnă. Aş putea chiar să vă spun că am schimbat şurubul la garnitura metalică când am pus la loc firele şi, dacă vă uitaţi, o să găsiţi şurubul lui Manuel.

  Şi se îndreptă deodată spre uşă, dar Baulu îl apucă de braţ şi-l trase înapoi.

  — Oricum, trebuie să ai ceva scris pentru reparaţia asta, nu?

  — Eu, pentru hârtii nu prea am timp, răspunse Manuel. (Voia să fie pe deplin sincer.) La urma urmei n-aveam să marchez douăzeci de franci ca Ferrante să-şi ia partea lui din ei!

  Ferrante era perceptorul, locuia în sat şi bea seara aperitivul cu ei. Chiar dacă ar fi fost şi el de faţă, Manuel ar fi vorbit la fel.

  — Dar ei i-am dat o hârtie.

  — O factură?

  — Dacă vrei. Un petec de hârtie, o foaie de carnet cu ştampila şi totul în regulă.

  Ea îi privea pe rând, pe Baulu şi pe Manuel. Îşi ţinea mâna umflată pe braţul drept. O durea probabil. Era greu de ştiut ce gândea sau simţea în spatele ochelarilor ei negri.

  — În orice caz, spuse Manuel, există cineva care poate s-o confirme.

  — Dacă vrea să-ţi facă mizerii, zise agentul imobiliar, să ştii că soţia şi fiica nu-ţi pot fi de niciun folos.

  — Lăsaţi-o pe fiica mea în pace; dracul să mă ia dacă mă gândesc s-o amestec în toate astea! Voiam să vorbesc de familia Pacaud.

  Familia Pacaud ţinea una din cafenelele din sat. Mama şi nora se trezeau dis-de-dimineaţă ca să servească muncitorii autostrăzii de la Auxerre. Acolo o trimisese el pe doamna în taior alb, când a întrebat unde poate găsi un local deschis. Era ciudat, o femeie singură, care să conducă noaptea, răsărind din noapte cu ochelari negri (atunci nu înţelesese că ea era mioapă şi voia să nu se vadă), era atât de ciudat, încât nu observase decât în ultimul moment pansamentul din jurul mâinii stângi. Un pansament alb, care se vedea în lumina slabă.

  — Mă doare, zise doamna. Lăsaţi-mă să plec. Vreau să merg la un medic.

  — O clipă, spuse Manuel. Vă cer iertare. V-aţi dus la Pacaud, ei au să poată confirma. Mă duc să le telefonez.

  — E o cafenea? întrebă doamna.

  — Întocmai.

  — Şi ei confundă.

  — Se lăsă tăcerea, în care doamna, nemişcată, se uita la ei; ai fi socotit că e încăpăţânată dacă i-ai fi putut vedea ochii, iar Manuel înţelese şi el acum că-i o smintită, că nu voia să-i facă niciun rău, că era pur şi simplu o trăsnită. Îi spuse cu o blândeţe care-l miră şi pe el:

  — Purtaţi un pansament la mână azi-dimineaţă, vă asigur.

  — Adineauri, când am sosit, nu-l aveam încă.

  — Nu? (Manuel îi întrebă din ochi pe ceilalţi doi, care ridicau din umeri.) Nu, n-am observat. Ei şi? Din moment ce vă spun că-l aveaţi azi-dimineaţă!

  — Nu eram eu.

  — Atunci de ce v-aţi întors?

  — Nu ştiu. Nu m-am întors. Habar n-am.

  Alte două lacrimi îi alunecară de-a lungul obrajilor.

  — Lăsaţi-mă să plec. Vreau să văd un doctor.

  — Am să vă conduc la un doctor, zise Manuel.

  — Nu-i nevoie.

  — Vreau să ştiu ce-o să-i povestiţi, răspunse Manuel. V-aţi pus cumva în cap să-mi faceţi necazuri, nu?

  Ea făcu, agasată, semn cu capul că nu, sigur că nu, şi când se ridică, ei se dădură înapoi.

  — Îmi spuneţi că mă-nşel, că Pacaud, că toată lumea confundă, zise Manuel. Nu înţeleg deloc ce urmăriţi.

  — Las-o în pace, interveni Baulu.

  Când ieşiră, ea înainte, apoi agentul imobiliar, Baulu şi Manuel la urmă, în faţa pompelor găsiră mai multe maşini oprite. Miette, care nu fusese niciodată expeditivă, se ducea de la una la alta, depăşită. Micuţa se juca pe o grămadă de nisip, aproape de şosea, împreună cu alţi copii. Văzând că Manuel se urcă în vechea lui Fregată şi că doamna de la Paris îl însoţeşte, fetiţa se îndreptă spre el legănându-şi braţele, murdară pe obraz.

  — Du-te înapoi la joacă, îi spuse Manuel. Mă duc până-n sat şi mă întorc.

  Dar ea rămase locului, lângă portieră, tăcută, în timp ce el încălzea motorul. N-o slăbea din ochi pe doamna aşezată lângă el. În timp ce vira în faţa pompelor, Baulu şi agentul imobiliar povesteau păţania altor automobilişti. Văzu în retrovizor că toată lumea îl urmărea cu privirea depărtându-se.

  Soarele dispăruse în spatele colinelor, dar avea să apară curând din nou, pentru o a doua înserare, în cealaltă parte a satului. Pentru că răbda greu tăcerea ce se lăsase între ei, Manuel îi spuse doamnei că, probabil, din cauza asta, satul se numea Deux-Soirs-lès-Avallon (Două seri în Avallon). Era vădit că ea nu-i asculta.

  A dus-o la doctorul Garat, care avea cabinetul în faţa bisericii. Era un bătrân înalt, puternic, ca un copac, care de ani de zile purta acelaşi costum de şeviot, Manuel îl cunoştea bine, pentru că era bun vânător, socialist ca şi el şi împrumuta uneori Fregata ca să-şi facă vizitele, atunci când maşina lui – una cu tracţiunea în faţă din 43 – avea ceea ce el numea „bătăi de inimă”. De fapt, după mai multe rodaje ale supapelor, hodoroaga nu mai avea nici inimă, nici altceva şi nu s-ar fi putut târî pe roţile ei nici până la fiare vechi.

  Doctorul Garat examină mâna doamnei, o puse să mişte degetele şi îi spuse că o să-i facă o radiografie, dar că, după toate aparenţele, încheieturile nu erau sărite de la locui lor. Lovitura zdrobise muşchii palmei. O întrebă cum s-a petrecut. Manuel stătea deoparte, deoarece cabinetul doctorului îl impresiona ca şi biserica de peste drum, precum şi pentru că nu-i spusese nimeni să se apropie. După o scurtă şovăire, doamna răspunse scurt că a fost un accident. Doctorul Garat aruncă o privire şi asupra mâinii ei drepte, care n-avea nimic.

  — Sunteţi stângace?

  — Da.

  — N-o să vă puteţi servi de mână vreo zece zile. Pot să vă eliberez o foaie de concediu medical.

  — Nu-i nevoie.

  O trecu în altă încăpere, zugrăvită în alb, unde se afla o masă de consultaţie, borcane de sticlă şi un dulap mare de farmacie. Manuel îi urmă până la uşă. Siluetă lungă, albă pe albul zidurilor, doamna îşi scoase pe jumătate jacheta taiorului, atât cât să-şi elibereze braţul stâng, dar Manuel putu să zărească o clipă pielea bronzată şi mătăsoasă a pieptului ei strâmt, să ghicească sub dantela sutienului sânii rotunzi, tari, de o mărime neaşteptată pentru corpul ei zvelt. Apoi, nu mai îndrăzni nici să privească, nici să se dea înapoi, nici chiar să-şi înghită saliva, se simţea nătărău şi – de ce? — trist, da, trist ca un câine.

  Doctorul Garat a făcut o radiografie, a dispărut ca s-o developeze şi a revenit confirmând că nu era nicio fractură. Îi făcu o injecţie ca să-i potolească durerea, strânse mâna umflată într-un pansament rigid, care susţinea dosul şi podul palmei, înfăşură o faşă mai întâi între degete, apoi de jur împrejur, foarte strâns, până la încheietura mâinii. Operaţia a durat un sfert de oră, timp în care niciunul din cei trei n-a scos o vorbă. Dacă o durea, atunci nu lăsa să se vadă. Îşi privea mâna care era tratată, sau zidul din faţă şi, de mai multe ori, a împins rama ochelarilor cu arătătorul mâinii drepte, ca să-i ridice. Nu părea să fie mai smintită ca alţii, ba chiar mai puţin, iar Manuel îşi spuse că era mai bine să uite purtarea ei.

  Se căznea să-şi tragă pe braţ mâneca jachetei, a cărei extremitate era prea îngustă. Manuel îi veni în ajutor să descoasă câteva cusături, în timp ce doctorul îşi strângea lucrurile. Mirosi parfumul plăcut şi luminos ca părul ei şi încă ceva mai călduţ, care era mirosul pielii.

  Când se întoarseră în biroul lui Garat, în timp ce acesta scria o reţetă, ea căută prin geantă, scoase un pieptăn şi îşi aranjă pieptănătura cu mâna dreaptă. Tot atunci a scos şi nişte bani. Dar Manuel i-a spus că o să se înţeleagă el cu doctorul. Ea ridică din umeri – fără supărare, el a înţeles imediat că din cauza ostenelii – şi-şi băgă la loc în geantă banii şi reţeta. Apoi întrebă:

  — Când mi-am făcut asta?

  Doctorul Garat o privi fără să înţeleagă, apoi îşi întoarse ochii spre Manuel.

  — Întreabă când s-a rănit.

  Garat înţelegea din ce în ce mai puţin. Se uita la tânără aşezată în faţa lui ca şi cum încă n-o văzuse până atunci cu adevărat.

  — Nu ştiţi când?

  Ea nu răspunse nici cu cuvinte, nici cu un semn.

  — După câte înţeleg, presupun că aţi venit să mă vedeţi numaidecât, nu?

  — Domnul pretinde că aveam rana şi azi-dimineaţă, zise ea ridicându-şi mâna bandajată.

  — E foarte posibil, dar, în sfârşit, dumneavoastră ar trebui să ştiţi.

  — E posibil?

  — De ce nu?

  Ea se ridică şi mulţumi. În timp ce doamna ieşea pe uşă, Garat îl reţinu pe Manuel de braţ şi-l întrebă din priviri. Manuel făcu un gest a neputinţă cu mâinile îndepărtate.

  Se urcă din nou la volan şi o aduse înapoi lângă Thunderbird, întrebându-se ce avea de gând să facă. Îşi spuse că s-ar putea întoarce acasă cu trenul şi că ar putea trimite pe cineva să ia maşina. Se lăsa noaptea. Manuel nu-şi mai putea scoate din cap imaginea sânilor plini.

  — N-o să puteţi conduce cu pansamentul ăsta.

  — Ba da.

  Îşi întoarse puţin privirea şi, înainte de a fi rostit ceva, el a ştiut ce-o să-i spună, şi pe drept cuvânt:

  — Am condus doar şi azi-dimineaţă, când m-aţi văzut! Iar mâna mea era în starea de acum nu? Atunci ce s-a schimbat?

  Nu-şi mai vorbiră până la staţia de benzină. Miette aprinsese lămpile. În picioare, pe pragul biroului, îi privea coborând din Fregată.

  Doamna se duse spre Thunderbird, pe care cineva, probabil Baulu, o garase mai departe de pompe. Îşi aruncă geanta pe locul de lângă ea şi se instală la volan. Manuel o văzu pe fetiţă răsărind de după casă, alergând şi apropiindu-se brusc ca să-i privească. Se apropie de maşină, al cărei motor fusese pus în mişcare.

  — N-am plătit benzina, îi spuse doamna.

  Manuel nu-şi mai amintea precis cât avea de primit şi făcu o socoteală rotundă, iar ea îi dădu un bilet de cincizeci de franci. N-o putea lăsa să plece aşa, mai ales în faţa fetiţei, dar nu găsea nimic de spus. Ea îşi înnodă fularul în jurul capului şi aprinse farurile mici. Tremura. Fără să-l privească, îi spuse:

  — N-am fost eu azi-dimineaţă. Vocea îi era şoptită, încordată, aproape rugătoare. În acelaşi timp el o vedea cum o văzuse în zori. La urma urmei ce importanţă avea acest lucru acum. Răspunse:

  — Eu unul nu mai înţeleg nimic. Poate că m-am înşelat. Oricine se poate înşela.

  Dany îşi dădea seama că nu credea o vorbă din ceea ce-i spunea. În spatele lui, în bască, Miette striga că s-a telefonat de trei ori pentru nişte depanări.

  — Ce spune?

  — Nimic. O să puteţi să vă descurcaţi cu pansamentul ăsta pe mână?

  Îi făcu semn cu capul că da. Manuel îi întinse mâna peste portieră, spunându-i repede, foarte încet:

  — Fiţi drăguţă, strângeţi-o, de ochii micuţei care ne priveşte.

  Ea întoarse capul spre fetiţă, care stătea nemişcată la câţiva paşi de ei, sub lumina lămpilor, în şorţul cu pătrate roşii, cu genunchii murdari şi înţelese atât de repede cererea lui, încât simţi cum îi bate inima; dar adevărata lovitură în inimă n-a fost nici atunci, nici când ea i-a întins mâna dreaptă, ci a fost brusc, neaşteptat, necunoscut încă, zâmbetul ei. Îi zâmbea şi tremura în acelaşi timp. Manuel se gândea să-i spună ceva minunat ca să-i mulţumească, ceva frumos, care să şteargă tot ce-a fost înainte, dar nu putu rosti decât:

  — O cheamă Maureen.

  Ea demară, ieşi de pe potecă, viră în direcţia Saulieu iar el făcu câţiva paşi spre şosea, pentru a urmări mai mult timp cele două lumini roşii orbitoare, care se îndepărtau. Maureen veni lângă el, iar Manuel o luă în braţe şi-i spuse:

  — Vezi tu farurile alea? Le vezi? Ei bine, uită-te, nu funcţionau, dar taică-tău, Manuel, le-a reparat!

  * * *

 

  Mâna n-o durea, nimic n-o durea, totul în ea era amorţit, îi era frig, foarte frig în maşina descoperită şi asta o amorţea şi mai mult. Privea ţintă drept în faţă, în zona cea mai luminoasă a farurilor, chiar în fâşia aceea de pulbere unde acestea se topeau în noapte. Când alte maşini veneau din faţă, îi trebuia o jumătate de secundă să-şi treacă mâna dreaptă peste volan, o jumătate de secundă în care volanul nu era ţinut de altceva decât de pansamentul ei rigid. Conducea cuminte, dar cu o regularitate încăpăţânată. Acul indicatorului de viteză trebuia să rămână foarte aproape de 40 de mile, să atingă cel puţin marele 4 metalic. Atâta vreme cât acesta nu se îndepărta de el, îşi spunea ea, nimic şi nimeni nu era trădat. Volanul nu se mişca nici cu un milimetru. Parisul se îndepărta din ce în ce mai mult, îi era prea frig ca să mai gândească, totul era în regulă.

  Ştia ea foarte bine ce se întâmplă când trădezi, ba bine că nu! Pretinzi că iubeşti pe cineva, sau ţii la ceva şi apoi, deodată, cât durează desprinderea acului de la cifra patruzeci, de-abia cât să simţi o osteneală, vreme de-o respiraţie şi atât, cât să ai timp să-ţi spui: „Nu voi fi în stare să ţin la acel cineva sau să-mi placă lucrul acela până la capăt” şi gata, o uşă se închide, poţi să alergi pe străzi şi poţi mult şi bine să te înfăşori în lacrimi fierbinţi şi să încerci chiar luni de zile să-ţi ştergi toate astea din minte, că de trădat tot ai trădat şi ştii că ai lăsat toate baltă.

  Saulieu, însemna petele luminoase şi petele negre, drumul care cotea în pantă, turlele unei biserici. Se opri după ce intrase într-o stradă şi apoi în alta, la mai puţin de un metru de zidul cenuşiu al bazilicei. Tăie contactul şi se prăbuşi cu capul pe volan, cu ochii uscaţi şi cu suspine în piept, pe care nici nu încerca să şi le reţină, dar care nu ieşeau şi se transformau într-un sughiţ comic. Rămăsese cu gura pe pansament, cu părul dinaintea ochilor, dincolo de blestemaţii ochelari de bufniţă. Acum, cu asta te-ai ales, îţi seamănă bine, n-ai decât mâna dreaptă şi inima asta mahmură, dar trebuie să continui, nu-ţi mai pune întrebări continuă.

  Îşi luă răgazul să rămână aşa câteva minute – trei sau patru, poate mai puţin – şi apoi se aruncă pur şi simplu pe spate, pe rezemătoarea scaunului, spunându-şi că lumea e mare, viaţa e lungă, că-i era foame, sete şi că avea chef să fumeze. Noaptea se întindea luminoasă şi frumoasă deasupra ei. Pe o hartă pe care o putea apuca cu mâna sănătoasă mai rămăseseră încă unele nume ca Salon-de-Provence, Marsilia şi Saint-Raphael. Biată fată, eşti ceea ce se cheamă o ciclotimică. Da, sunt o trăsnită, când veselă, când tristă, şi încă una căreia îi e frig.

  Apăsă pe butonul capotei care se ridică miraculos pe cerul Saulieu-ului, ascunzând stelele şi închizând-o pe ea, Dany Longo, într-o lume care semăna cu corturile din copilărie, cele pe care le construiau din cearşafuri de pat în dormitorul orfelinatului. Îşi aprinse o ţigară care-i plăcea şi îi înţepa gâtlejul, ca primele ţigări fumate la cincisprezece ani, sub cearşafuri, pe care şi le treceau din mână în mână, fiecare câte un fum, ca apoi să tuşească de să-şi dea sufletul, iar turnătoarea maicii supraveghetoare să spună: „Sst! Sst!” ca să se audă în tot dormitorul. Atunci se aprindea lumina şi sora supraveghetoare venea într-o cămaşă de pânză groasă, cu ceva pe cap, ca să-i ascundă craniul ras, şi împărţea palme peste tot, la nimereală, de trebuia să-ţi ridici genunchii până la gură şi să te aperi cu coatele, aşa că până la urmă tot pe ea o durea.

  Trecură oameni, paşii lor răsunau pe pavaj, un orologiu bătu adânc jumătatea – la ce? – la nouă, cum se vedea pe ceasul de pe tabloul de bord. Dany Longo aprinse o lumină interioară – totul se aprinde. În maşina asta, nu poţi să apeşi pe un buton fără să fii orbită – căută în buzunarul portierei şi se uită repede în hârtiile pe care le văzuse acolo cu câteva ceasuri mai devreme. Nu găsi nicio factură de reparaţie de la Deux-Soirs-lès-Avallon. De altfel, nici nu se aşteptase să găsească vreuna.

  Îşi goli şi geanta pe scaunul de alături. Tot nimic. Se întrebă, puţin încurcată, de ce îşi dădea atâta osteneală: ştia doar perfect de bine că nu pusese piciorul în viaţa ei în casa omului scund, cu accent basc. Puse totul la loc, în geantă. La urma urmei, câte maşini sport, americane, n-au trecut într-o zi pe şoselele naţionale între Paris şi Marsilia? Zeci, poate peste o sută. Şi câte femei nu puteau, în iulie, să fie îmbrăcate în alb? Câte din ele, Dumnezeule, nu purtau ochelari de soare? Întâmplarea ar fi fost de-a dreptul ridicolă dacă n-ar fi existat mâna ei strivită.

  De altfel, mărunţelul acela din sud-vest n-a făcut altceva decât să mintă. Cel puţin rana era reală, vedea cu ochii ei pansamentul şi nu exista decât o explicaţie, cel puţin ea nu vedea decât una singură. Unul din cei doi automobilişti, sau poate chiar el, a intrat după ea în toaletă ca să-i ia banii, sau pentru altceva ce nu putea crede – dar privirea aceea din cabinetul medicului, când ea îşi scosese braţul din mâneca taiorului, privirea aceea dezgustătoare şi în acelaşi, timp jalnică, era tot o scorneală de-a ei? Fără îndoială că trebuie să se fi zbătut, el a simţit că-i rupe mâna şi l-a cuprins frica. După aceea, ca să-i scoată basma curată pe prieteni sau chiar pe el, a povestit în birou tot ce i-a trecut prin minte. Şi-apoi, paharul acela de alcool de pe masă. Şi roşcatul cel mătăhălos care vorbea tare. Vedeau bine că era speriată şi profitau de aceasta. Şi, desigur, chiar fără să înţeleagă că maşina nu era a ei, toţi trei au ghicit totuşi că ceva o împiedica să cheme poliţia, aşa cum ar fi trebuit s-o facă.

  Asta era, cu siguranţă că nu putea fi altceva. Ea avea impresia că trişează puţin, pentru că nu putea uita chipul smochinit, ochii răi ai bătrânei de pe strada lungă, inundată de soare, dar şi asta era doar o coincidenţă, o confuzie. Deschise valiza neagră din spate, îngenunchind pe scaun, şi scoase puloverul alb pe care-l cumpărase la Fontainebleau. Era moale, cu un miros de nou, care-i făcea bine. Stinse lumina din maşină ca să-l îmbrace pe sub taior, o reaprinse şi îşi aranja gulerul înalt, privindu-se în retrovizor. Fiecare mişcare, făcută cu atât mai multă atenţie cu cât era puţin dibace cu dreapta, îndepărta pe femeia bătrână, staţia de benzină, tot acel urât sfârşit de după-amiază. Ea era Dany Longo, blondă şi frumoasă, în drum spre Monte-Carlo, cu un taior pe care trebuia să-l spele căci se usca în două ore, şi cu o foame de lup.

  La ieşirea din Saulieu, un panou arăta că Chalon era la optzeci şi cinci de kilometri. Nu mergea prea repede, şoseaua urca, era tare întortocheată şi trebuia să se-aştepte că nu putea ajunge acolo în mai puţin de o oră şi jumătate. Dar, în faţa ei, mai erau şi alte maşini, ale căror faruri o călăuzeau la cotituri şi hotărî să nu se mai oprească. Tocmai în clipa când şi-a făgăduit să nu mai oprească, fu obligată, moartă de frică, să stopeze.

  Mai întâi a zărit pe stângă, la încrucişarea cu şoseaua naţională spre Dijon, siluetele greoaie, masive, a doi poliţişti pe motocicletă, staţionaţi sub copaci. Nici nu era prea sigură, depăşindu-i, că a văzut uniforme. Dar dacă erau poliţişti şi o vor urmări? Văzu apoi în retrovizor, la mai mult de două sute de metri în spate, cum unul dintre cei doi întorcea grăbit spre şosea, repezindu-se vâjâind pe urmele ei. Poliţistul creştea mereu în oglindă, acum îi putea deosebi casca, ochelarii mari de protecţie, dând impresia unui robot necruţător, fără nimic omenesc. Îşi spunea: „E cu neputinţă, nu pe mine mă urmăreşte, o să mă depăşească şi o să-şi continue drumul”. Trecu într-un vuiet de motor forţat la maximum, continuă o clipă şi apoi încetini, întorcându-se spre ea cu mâna ridicată. Se opri pe marginea şoselei, la douăzeci de metri de el, care-şi gara motocicleta, îşi scotea mănuşile, apropiindu-se în lumina farurilor cu un pas liniştit, exagerat de liniştit, ca să-i zdrobească ei mai repede nervii. Ştia că totul s-a terminat înainte de a fi început. Au observat dispariţia Thunderbird-ului, aveau fără îndoială semnalmentele şi numele ei, tot ce le trebuia. În vremea asta ea, care nu se adresase unui poliţist decât ca să-i ceară o informaţie în Paris, avea o curioasă impresie de ceva văzut, ca şi cum şi-ar fi închipuit dinainte această scenă, cu toate amănuntele, sau ar retrăi-o.

  Ajuns aproape de ea, poliţistul întoarse întâi capul spre maşinile care treceau pe şosea, străpungând noaptea într-un mare vârtej de vuiete, apoi oftă, îşi ridică ochelarii pe cască, se sprijini cu toată greutatea pe portieră şi zise:

  — Ce se aude, domnişoară Longo, ne plimbăm?

  * * *

 

  Era un om scrupulos şi se numea Toussaint Nardi. Avea soţie, trei copii, o oarecare îndemânare la tragerea cu pistolul, un cult pentru Napoleon, un apartament de patru, camere cu apă caldă şi crematoriu de gunoi în incinta cazărmii, economii în cont la poştă, o nesfârşită răbdare de a învăţa din cărţi ceea ce n-a avut timp să înveţe la şcoală, precum şi nădejdea de a termina ca bunic şi ofiţer de poliţie într-un mic orăşel însorit.

  Avea reputaţia unuia căruia nu-i bine să-i calci pe bătături, dar, de fapt, om cumsecade, atât cât poate fi un poliţist. În cincisprezece ani de serviciu nu avusese niciodată prilejul să-şi arate dibăcia pe altceva decât pe ţintele de antrenament sau de bâlci şi de aceea se considera fericit. De asemenea, nu ridicase niciodată mâna asupra cuiva, nici în civil, nici în uniformă, dacă nu punea la socoteală cele câteva chelfăneli administrate fiului mai mare care, la treisprezece, ani, se pieptăna ca un Beatles, fugea de la orele de matematică şi putea deveni un derbedeu dacă n-ar fi fost ţinut în frâu. În sfârşit, singura lui grijă, în afară de aceea de a evita complicaţiile, era să-şi dichisească cu dragoste motocicleta. Mai întâi din spirit de disciplină şi apoi pentru că aceasta ar putea deveni cauza principală a unei morţi premature.

  Când văzuse trecând Thunderbird-ul alb cu acoperişul negru la încrucişarea naţională 6 cu 77 bis, se afla în plină discuţie despre motociclete cu colegul său Rappart. Pe acesta îl prefera, pentru că, la cazarmă, era, vecinul lui de etaj şi pentru, că nici fiul acestuia nu era mai breaz ca al lui. În timpul serviciului de zi nu puteau vorbi deloc. Noaptea, aveau, în afară de motociclete, trei subiecte de vorbă, destul de bune: tâmpenia brigadierului şef, defectele soţiilor lor şi moravurile uşoare ale celorlalte femei.

  Lui Nardi nu i-a fost deloc greu să recunoască Thunderbird-ul. Nu mergea prea repede şi a putut să-i citească numărul, 3210RX75. Un număr uşor de reţinut pentru că îi amintea de numărătoarea inversă de la lansarea rachetelor. Avusese vaga presimţire, în timpul celor două ore dinainte, că o va vedea trecând din nou, sunt unele lucruri pe care nu le poţi explica. Îi spuse doar lui Rappart: „Du-te vezi cum se circulă pe naţionala 80 şi ne întâlnim aici”. Era aşezat călare pe motocicletă şi n-a avut decât s-o ridice şi să pornească motorul cu o lovitură puternică de picior. Dădu prioritate unei camionete, se repezi pe dreapta şi coti în plină acceleraţie. În trei secunde a avut în faţa ochilor farurile Thunderbird-ului, enorme, de un roşu orbitor, în stare să complexeze pe viaţă pe un mare amator de procese verbale.

  Nu vedea cine se afla la volan. În depăşire, privirea s-a agăţat de pansamentul pe care ea îl purta la mâna stângă şi ştiu pe loc că era ea. Când îi ceruse să se oprească, nu izbutea să-şi aducă aminte numele, pe care îl citise, totuşi, împreună cu data ei de naştere şi tot restul; cu toate acestea avea o foarte bună memorie a numelor. Îşi aminti în timp ce mergea spre ea: Longo.

  Era diferită de azi-dimineaţă, se întreba din ce cauză, mai ales că îl privea ca şi cum nu l-ar fi recunoscut. Apoi îşi dădu seama că dimineaţă nu avea puloverul cu guler înalt. Alb, ca şi taiorul, acesta îi dădea o înfăţişare mai rotundă obrazului şi, prin contrast, îl arăta mai bronzat. Dar dădea dovadă de aceeaşi emotivitate ciudată, de aceeaşi greutate de a rosti un cuvânt, iar lui îi făcea aceeaşi impresie, că se găsea în faţa unei vinovate.

  Vinovată de ce? O oprise în zorii zilei, puţin după Saulieu, pe drumul spre Avallon, pentru un defect la farurile din spate. Era la sfârşitul orelor de serviciu şi pusese mâna în timpul nopţii pe destui imbecili care treceau de linia galbenă, depăşeau în vârful pantelor şi îşi băteau joc de viaţa altora, aşa că era sătul şi s-a mulţumit să-i spună: „Farurile dumneavoastră nu funcţionează, la revedere şi să nu se mai întâmple”. Chiar şi o femeie, oricât de emotivă ar fi, nu putea să cadă într-o asemenea panică, numai pentru că un poliţist, frânt de osteneală, i-a cerut să-şi repare farurile.

  Numai după aceea, când găsise că purtarea ei era prea ciudată şi i-a cerut să-i arate actele, a observat pansamentul de la mâna stângă. Tot timpul cât îi cerceta permisul de conducere – îi fusese eliberat la optsprezece ani, în Nord, unde locuise pe atunci la un orfelinat condus de maici — şi-a dat seama, cu toate că ea rămânea pe deplin tăcută şi nemişcată, că nervozitatea fetei creştea şi se apropia de un punct limită, când putea reprezenta o primejdie pentru el.

  Da, era de neînţeles şi n-ar fi putut s-o explice, cu toate acele blestemate manuale de psihologie cu care-şi burduşea capul pentru examene, dar a avut sentimentul foarte limpede al unei primejdii. De pildă, simţea că ar fi posibil ca ea, ajunsă la limita rezistenţei nervoase, să scoată din buzunarul portierei o armă cu care să-l transforme într-o victimă a datoriei. În plus, n-ar fi trebuit să rămână singur, dar el se învoise cu Rappart ca acesta să plece mai devreme, ca să fie în formă la masa de botez a micuţei sale nepoate. Nu era nici el cu totul în regulă, în toată povestea asta.

  Actele ei, în schimb, păreau să fie în regulă. A întrebat-o unde se ducea: la Paris. Ce profesie avea? Secretară într-o agenţie de publicitate. De unde venea? A dormit într-un hotel la Chalon. Numele hotelului? „Renaşterea”. Răspundea fără prea multă şovăire, dar cu un glas descompus şi de-abia perceptibil. Era întuneric, între zi şi noapte, şi n-o vedea prea bine. Se gândea să-i ceară să-şi scoată ochelarii, dar nu puteai pretinde asemenea lucru, mai cu seamă unei femei, fără să pari că vrei să joci rolul personajului nemilos dintr-un foileton de televiziune. Nardi se temea grozav de ridicol.

  Maşina era pe numele firmei de publicitate unde lucra. I-a spus şi numărul de telefon al patronului, ca să poată verifica faptul că maşina îi era deseori încredinţată. Tremura. Nu era semnalată nicio Thunderbird furată şi rătăcind pe şosele, iar dacă i-ar fi tocat nervii până la limită, s-ar fi putut să aibă neplăceri după aceea. A lăsat-o să plece. Mai târziu i-a părut rău. Ar fi trebuit să verifice dacă nu era înarmată. Dar de ce îi venise în minte ideea aiurită că ar fi putut avea o armă? E tocmai întrebarea care-l obseda.

  Acum, nu mai pricepea nimic. Avea de-a face cu aceeaşi fată speriată, derutantă, dar ceva se schimbase de azi-dimineaţă, care îndepărta ceea ce simţise el că îi dădea tinerei o înfăţişare agresivă – nu, nu era chiar asta, mai curând deznădăjduită – dar nici asta nu era, şi nu exista niciun cuvânt care să exprime întocmai că, în zori, ea era gata să atingă un punct limită şi că acesta fusese acum depăşit. Era sigur că, dacă atunci ar fi existat o armă în maşină, ea nu se mai afla acum acolo.

  Într-adevăr, după ce s-a trezit din somn, Nardi s-a simţit puţin ridicol, gândindu-se din nou la tânără femeie din Thunderbird. Dacă, văzând-o pentru a doua oară, nu-l luase pe Rappart cu el, era tocmai de teama de a nu fi şi mai ridicol. Acum era mulţumit că procedase astfel.

  — Se pare, domnişoară Longo, că suntem sortiţi, şi unul şi celălalt, serviciului de noapte. Nu găsiţi?

  Ea nu găsea absolut nimic, pentru că nici nu-l recunoştea.

  — Am văzut că aţi reparat farurile din spate. (După un timp.) Era un scurt circuit? (Pauză.) în orice caz, acum funcţionează. (Un secol întreg.) Le-aţi reparat la Paris?

  Un obraz bronzat, ascuns de ochelari, luminat de indicatoarele tabloului de bord, o guriţă mică, cărnoasă, care tremura puţin, ca umflată de efortul de a nu izbucni în lacrimi, o şuviţă de păr blond depăşind fularul turcoaz, dar niciun răspuns. Vinovată? Dar pentru ce?

  — Ei, vă vorbesc ! La Paris v-aţi reparat farurile?

  — Nu.

  — Unde?

  — Nu ştiu. Pe la Avallon.

  Aşa da. Ştia să vorbească. I se părea chiar, atât cât îşi putea aminti, că glasul era mai puţin neutru, mai expresiv. Îşi regăsise o parte din calm.

  — Dar aţi fost la Paris?

  — Da, cred.

  — Nu sunteţi sigură?

  — Ba da.

  El îşi freca uşor buza cu degetul arătător şi, de data asta, se ostenea să se uite bine la ea, cu toate că, în general, se jena să privească în felul acesta femeile, chiar şi pe prostituate.

  — Aveţi ceva neplăceri?

  Ea clătină uşor din cap şi asta era tot.

  — V-aţi supăra dacă v-aş cere să scoateţi puţin ochelarii?

  Ea îi dădu ascultare. Adăugă apoi repede o explicaţie, ca şi cum ar fi socotit că e necesară:

  — Sunt mioapă.

  Era atât de mioapă încât, când îşi scotea ochelarii, renunţa cu totul la vedere. Nici nu încerca cel puţin să-şi potrivească privirea. În loc să strângă ochii, cum făcea micuţa Rappart, care era şi ea mioapă în urma unei rujeole nenorocite şi ale cărei eforturi, fără ochelari, erau jalnice, ochii tinerei se lărgeau deodată, pustii, ca lăsaţi la voia întâmplării, şi îi schimbau înfăţişarea obrazului.

  — Puteţi să conduceţi noaptea cu ochii aceştia?

  Îşi îmblânzise glasul dar îi era necaz pentru fraza aceea de poliţist încuiat şi bădăran. Fata şi-a pus, din fericire, repede la loc ochelarii şi a răspuns da, cu o uşoară mişcare a bărbiei. Dar mai exista şi pansamentul acela.

  — Nu e prea cuminte, domnişoară Longo, mai ales cu o mână rănită. (Niciun răspuns.) Şi apoi, dacă nu mă înşel, n-aţi lăsat toată ziua volanul din mână. (Niciun răspuns.) Numai drumul dus şi întors, cât v-a luat? Şase sute de kilometri? (Tot fără răspuns.) Sunteţi obligată să conduceţi neîncetat? Acum unde vă duceţi?

  — În sud.

  — Unde în sud?

  — La Monte-Carlo.

  El şuieră admirativ.

  — Sper că n-o s-o faceţi fără oprire?

  Ea clătină vizibil din cap. Era prima reacţie mai decontractată pe care o vedea la ea.

  — Am să mă opresc la un hotel, ceva mai departe.

  — La Chalon?

  — Da, la Chalon.

  — La „Renaşterea”.

  Ea îl privi din nou fără să-l înţeleagă.

  — Mi-aţi spus că aţi dormit la „Renaşterea”. Nu e adevărat?

  — Ba da.

  — Aveţi camera reţinută?

  — Nu, nu cred.

  — Nu credeţi?

  Ea scutura din cap, se întorcea ca să-i ocolească privirea, stătea acolo nemişcată, cu pansamentul pe volan, nu cu acea îngăduinţă arogantă a unora din automobilişti, care-şi spun: „Dă-i drumul. Eşti tare interesant. Dar sper să pot pleca când ai să termini de făcut pe paiaţa cu mine” – ci, pur şi simplu, pentru că era aiurită, pierdută, pentru că nu mai găsea cuvinte, nici idei şi renunţase la discuţie, ca şi atunci când şi-a scos ochelarii. Dacă i-ar fi cerut să-l urmeze la postul de poliţie, ea nu s-ar fi împotrivit defel probabil că nici n-ar fi încercat să afle motivul.

  El aprinse lanterna şi plimbă lumina în interiorul maşinii.

  — Pot să mă uit în buzunarul portierei?

  Ea îl deschise. Înăuntru nu erau decât nişte hârtii şi ea puse mâna pe ele ca să-i arate că altceva nu mai era.

  — Dar geanta?

  O deschise şi pe aceasta.

  — Aveţi ceva în portbagaj?

  — Nu, doar valiza mea.

  Se uită în valiza ei de piele neagră, care nu conţinea decât ceva îmbrăcăminte, prosoape, o perie de dinţi. Nardi se aplecase peste portiera deschisă, deasupra scaunului din faţă, iar ea se îndepărtase de la sine, pentru a-i face loc. Era hărţuit în acelaşi timp de sentimentul că era un mojic şi încă unul plicticos, precum şi de presimţirea că trecea pe lângă ceva ciudat şi grav, pe care ar fi trebuit să-l descopere.

  Închise la loc portiera, oftând:

  — Se pare că aveţi necazuri, domnişoară Longo.

  — Sunt obosită, asta-i tot.

  Maşinile treceau vuind prin spatele lui Nardi, sclipiri de lumină puternică plimbau umbre pe chipul femeii, încât aspectul obrazului se schimba întruna.

  — Ştiţi ce vom face? îmi promiteţi că vă veţi opri la Chalon, iar eu voi telefona la „Renaşterea” ca să reţin o cameră.

  În acest fel va putea controla dacă ea fusese cu adevărat acolo în ajun şi dacă nu minţise. Nu vedea ce altceva ar mai fi putut face.

  Ea aprobă din cap şi el îi ceru să meargă încet, fiindcă era multă lume pe şosea în week-end-ul acesta şi se îndepărtă ducându-şi arătătorul la cască, în timp ce se gândea întruna: „N-o lăsa să plece, peste scurt timp se va dovedi că faci o gafă monumentală”.

  Fata nu-şi luă rămas bun, iar poliţistul, cu picioarele îndepărtate, înfipte în şosea, făcea semn maşinilor care veneau din aceeaşi direcţie să încetinească. O urmări cu ochii până s-a întors la motocicletă. Îşi spunea că, la urma urmei, vorba aceea, nimeni nu e paznicul surorii sale şi că n-avea să-şi reproşeze nimic. Dacă ea avea şanse să sfârşească cu o fotografie în ziar, se va găsi cu siguranţă ceva mai departe, pe drumurile 6 sau 7, un coleg mai încăpăţânat ca el, care s-o împiedice. După cincisprezece ani de serviciu avea încredere poate într-o singură calitate a colegilor lui, dar credea în ea ca în evanghelie: erau numeroşi. Şi unii mai încăpăţânaţi ca alţii.

  * * *

 

  Cu farurile în faza mare, înainta ca într-un vis. Nici rău, nici bun. Un vis ca atâtea altele. Cum avea uneori şi ea, pentru ca, după aceea, să nu-şi mai aducă aminte de nimic. Ştia că nici măcar nu se va trezi în camera ei. Era pe deplin trează şi trecea prin visul altcuiva.

  Poate exista oare un asemenea lucru? Să faci un pas atât de obişnuit ca toţi paşii făcuţi în viaţă şi, fără să-ţi dai seama, să treci de graniţa realităţii, să rămâi tu însăţi, vie şi complet trează, dar făcând parte din visul nocturn, să spunem, al vecinei de dormitor? Şi să continui să mergi, având totuşi certitudinea că n-ai nicio ieşire, că eşti prizoniera unei lumi identice cu cea adevărată, dar cu totul stupidă, o lume monstruoasă, pentru că se poate risipi în fiecare clipă, în capul prietenei, şi tu să dispari odată cu ea?

  Ca în visele în care motivul acţiunilor se schimbă pe măsura adâncirii în ele, nu mai ştia de ce se găsea pe şosea şi alerga în noapte. I se părea că intra într-o sală unde – clic – un tablou înfăţişează un port de pescari, dar maica superioară e acolo; tu ai intrat să-i mărturiseşti că ai trădat-o pe Anita şi nu găseşti cuvintele cu care să-i explici, pentru că visul e obscur, şi începi s-o loveşti, s-o loveşti întruna pe maica superioară, dar altă femeie bătrână îi ia pe nesimţite locul, aceea care îţi înapoia pardesiul alb şi tot aşa mai departe. Cel mai limpede era faptul că trebuia să se ducă la un hotel, pe unde mai trecuse o dată, înainte de a-i putea spune poliţistului că nu fusese acolo niciodată. Sau, dimpotrivă, se spune că un nebun are întotdeauna impresia că ceilalţi ar fi săriţi din minţi. Ei bine, probabil că asta era. Înnebunise.

  După Arnay-le-Duc, un şir lung de camioane înainta la pas. Trebui să rămână în spatele lor, de-a lungul unei pante care nu se mai isprăvea. Când putu să le depăşească, pe unul, două şi apoi pe toate, o cuprinse un mare val de uşurare. Nu era atât faptul că putuse depăşi camioanele, nici plăcerea de a regăsi în faţa ei şoseaua întunecată, o noapte liberă, cât bucuria resimţită cu întârziere, că nu fusese dusă la închisoare pentru furt de maşină. Thunderbird-ul nu era urmărit. Era salvată. I se părea că-l părăsise în clipa aceea pe agentul motociclist. Făcuse douăzeci de kilometri într-un vălmăşag de gânduri, în care timpul s-a topit.

  Trebuia să înceteze odată cu prostiile şi să ducă imediat maşina înapoi, la Paris. Nu mai putea fi vorba să vadă marea. O să se ducă acolo altă dată. Cu trenul. Sau, mai bine, va întrebuinţa ceea ce-i mai rămăsese din economii pentru plata unei treimi dintr-o maşină de 2 CV, iar restul în optsprezece rate lunare. Aşa trebuia să facă de multă vreme. Nu va debarca la Monte-Carlo, ci într-o văgăună rezervată celor cu voinţa anemică. Nu într-un mare hotel închipuit cu piscină, muzică susurată şi întâlniri climatizate, ci într-o pensiune de familie reală, cu vederea spre grădina de zarzavat, unde culmea destrăbălării era să dezbată, la ora siestei, nişte idei intelectuale despre piesele lui Anouilh, cu o doamnă mezelăreasă, cu care nu e cuviincios să faci pe prostul, sau, în cel mai bun caz, să facă acelaşi lucru cu un tânăr prezbit şi atât de stângaci, încât răstoarnă şezlongurile şi cu care va forma o pereche, el şi ea, Dany Longo, în stare s-o înduioşeze pe peţitoarea de servici: „Cât e de frumos, dar e trist; dacă vor avea copii au să dea toţi banii la optician”. Da, da, putea ea să-şi bată joc, să le ia pe toate de sus, acesta eră adevăratul ei univers şi nici nu merita un altul. Nu era decât o idioată plină de fumuri. Când nu eşti în stare să-ţi priveşti umbra fără să leşini de frică, rămâi în banca ta.

  Chagny, acoperişuri burgunde, enorme camioane înşirate în faţa unui restaurant pentru şoferi; Chalon, la şaptesprezece kilometri.

  Dumnezeule mare, cum de izbutea să-şi bage în cap tot soiul de lucruri şi să se sperie de ele eşafodând nişte raţionamente ce nu făceau doi bani? De pildă, cu Caravaille. Credea într-adevăr că, întors miraculos din Elveţia, se va repezi în primul rând la poliţie, ca toată lumea să afle că printre angajaţii lui se găsesc oameni certaţi cu legea? Dar şi mai mult, credea chiar că îl va lăsa inima să dramatizeze întâmplarea în faţa enormului hohot de râs al Anitei? Pentru că ea nu va avea altă reacţie, atunci când şi-o va închipui pe mica ei bufniţă sperioasă plecând sa-şi trăiască viaţa cu treizeci pe oră.

  Aiureli de nebună. Tot ce risca la întoarcere erau câteva cuvinte ale lui Caravaille, care îi va spune: „Sunt mulţumit să te revăd, Dany, ai o mină superba, dar ai să înţelegi destul de uşor că dacă toţi cei de la agenţie ar împrumuta de la mine o maşină, aş avea nevoie de o adevărată herghelie”, şi s-o dea pe uşă afară. Dar nici atât: va fi nevoie să-i explice motivul sau să plătească o amendă. Apoi el îi va cere, foarte drăguţ, demisia. Şi ea se va descurca, primind propunerile pe care i le face o altă agenţie, în fiecare an, pentru un post cu salariu mai mare. Da, da, cretino!

  Agentul motociclist îi ştia numele. Şi el spunea că a mai văzut-o de dimineaţă, în acelaşi loc. Ei bine, trebuie să existe o explicaţie şi pentru asta. Dacă ea s-ar fi purtat cu el şi cu micul garagist ca o fiinţă normală, ar fi aflat până acum explicaţia. Dar şi aşa, acum când şi-a mai adunat minţile, începe s-o ghicească. Nu era încă foarte limpede, pe deplin judecat, dar ceea ce ghicea nu era cazul să sperie nicio pisică. Îi era pur şi simplu ruşine de ea, asta-i tot.

  Nici n-apuca bine să se apropie cineva de ea, să-i vorbească pe un ton ceva mai ridicat şi, gata, se pierdea cu firea. I se cerea să-şi scoată ochelarii şi îi scotea. Se teroriza ea singură atât de tare, încât s-ar fi supus poate şi dacă ar fi fost vorba de îmbrăcăminte. Dar ar fi plâns şi s-ar fi rugat: nu era bună de altceva.

  Ştia totuşi să se împotrivească, să se apere, chiar cu violenţă; şi-a dovedit-o sieşi de mai multe ori. La treisprezece ani, atunci când într-o zi i-a întors o palmă tot atât de scurt şi de puternic sorei Marie-de-la-Pitié, care pe altele nu le atingea. Chiar şi cu Anita, care se uita la ea ca la un vierme, dar care a încasat de la ea cea mai straşnică bătaie din viaţă, precum şi o trimitere la plimbare pe palier, cu geanta şi haina după ea. Desigur că după aceea a plâns zile întregi, dar nu pentru că a lovit-o pe Anita, ci pentru altceva, care o va face ca niciodată să nu mai fie ceea ce a fost; şi apoi, dacă a plâns, n-a ştiut nimeni în afară de ea. Tot numai ea ştia că putea trece, fără vreun temei, în mai puţin de o oră, de la seninătatea cea mai mare la depresiunea cea mai paralizantă. Dar chiar în starea aceea depresivă, nu pierdea niciodată din vedere, din obişnuinţă, că trebuie să aibă încredere în ea şi că, în scurt timp, va reînvia din propria ei cenuşă, ca pasărea Phoenix. Ceilalţi, era absolut sigură, o priveau ca pe o fată nu prea vorbăreaţă, stânjenită de ochelari, dar cu caracter.

  Apropiindu-se de Chalon, începu s-o doară din nou mâna. Poate din cauza unei mişcări de contractare a degetelor pe volan, fără să-şi dea seama, sau poate trecuse efectul injecţiei. Nu era încă o durere adevărată, dar îşi simţea mâna sub pansament. Până atunci uitase de ea.

  În lumina farurilor, panouri mari publicitare lăudau mărfurile cu care era obişnuită. Una din ele, o apă minerală, făcea parte din cele de-al căror buget se ocupa ea la agenţie. Nu era plăcut s-o întâlnească pe şosea. Îşi spunea mereu că va face o baie şi apoi se va culca. Va duce înapoi maşina, îndată ce se va fi odihnit. Dacă avea caracter, acum era momentul s-o dovedească. Avea o şansă în plus să închidă gura celor care pretind că o cunosc: hotelul unde o trimisese poliţistul se chema „Renaşterea”. Un nume predestinat, pentru că aici va renaşte pasărea Phoenix.

  Era sigură că i se va spune şi aici că a fost văzută ieri. N-avea nicio îndoială că i se va cunoaşte şi numele. Nu-i nicio mirare, din moment ce poliţistul a telefonat. Dar de data asta, în loc să se piardă cu firea, îşi va spune că nu risca nimic pentru împrumutarea maşinii şi ea va fi cea mai îndrăzneaţă. „Renaşterea”. Fie şi „Renaşterea”. Simţea cum e cuprinsă treptat de o mânie rece, plăcută. Dar cum a putut motociclistul să-i afle numele? L-a rostit probabil la medic sau poate la staţia de benzină. Putea ea să nu fie guralivă – sau să-şi închipuie că nu e – dar de fiecare dată scăpa câte ceva. Greşeala a fost că făcuse o legătură între rana de la mână şi toate celelalte, în timp ce accidentul nu fusese prevăzut – cuvântul i se păru cel mai potrivit – în această farsă. Îşi băteau joc de ea, o luau peste picior.

  Unde a început oare această poveste? La Deux-Soirs-lès-Avallon? La femeia bătrână? Nu, cu siguranţă înainte. Dar înainte nu întâlnise decât o pereche într-un restaurant pe şosea, vânzătoarele din magazin, un şofer de camion cu zâmbetul frumos, care i-a şterpelit buchetul de violete şi care… Oh, Dany, Dany, de ce nu te serveşti de capul tău decât ca să-ţi înfăşori fularul în jurul lui? Şoferul de camion, el era! Chiar dacă va trebui să-şi petreacă toată viaţa căutându-l şi tot îl va găsi ea pe „zâmbetul Gibbs”; şi atunci să te ţii: o să-şi pună plumb în geantă şi o să-l izbească peste gură cu ea, de-o să-şi înghită dinţii.

  La Chalon se începuse împodobirea străzilor cu steaguri tricolore din hârtie şi ghirlande de becuri mici. Străbătu oraşul până la malul Saônei. În faţă se vedeau nişte insule, iar pe cea mai mare, nişte clădiri care puteau fi un spital. Se urcă pe un trotuar de pe malul fluviului, opri motorul şi stinse farurile de staţionare.

  Era ciudat cum avea senzaţia de ceva văzut, ceva trăit. O barcă plutea pe apa neagră. Se zăreau luminile unei cafenele de pe cealaltă parte a străzii. Până şi Thunderbird-ul nemişcat şi călduţ, printre celelalte maşini înşirate acolo, într-o seară de vară, la Chalon, întărea impresia că ştiai ce se va întâmpla în clipa următoare. Probabil că din cauza oboselii, a încordării nervilor de-a lungul acelei zile, toate la un loc.

  În clipa următoare îşi scoase fularul, îşi scutură părul, trecu strada regăsind plăcerea de a merge, intră în cafeneaua plină de lumină, în care Barrière îşi cânta viaţa în mijlocul soneriilor biliardului electric, iar nişte clienţi îşi povesteau propria lor viaţă fără a putea fi auziţi, fiind nevoiţi să-şi umfle glasul, ca şi ea, pentru a întreba pe doamna casieră unde se găsea hotelul „Renaşterea”.

  — Strada Băncii, mergeţi drept înainte şi apoi la stângă, dar vă previn că e scump.

  Ea comandă un suc de fructe, ba nu, avea nevoie de ceva mai întăritor, bău un coniac foarte tare, care a ars-o până la pleoape. Paharul era gradat cu mici purcei roz de toate mărimile. Nu era decât un mic purcel, cât o nimica toată. Doamna casieră a înţeles ce se petrece în spatele ochelarilor, pentru că râse cu glas limpede, foarte drăguţă, şi îi spuse:

  — Nu vă faceţi griji, arătaţi bine aşa cum sunteţi.

  Dany nu îndrăznea să ceară, aşa cum ar fi dorit, un al doilea coniac. Luă un pachet de covrigi de pe tejghea, sparse unul între dinţi căutând un disc cu Bécaud pe cadranul tonomatului. Puse „Singur sub stele”, iar doamna de la casă îi spuse că şi ei cântecul acesta îi făcea o impresie deosebită – aici – şi arătă spre inimă cu vârful degetelor.

  Când Dany ieşi în noaptea Chalon-ului, aerul răcoros o lovi în obraji şi merse un moment pe jos. În picioare, în faţa fluviului, îşi spunea că nu mai are chef să meargă la „Renaşterea”. Avea poftă să arunce în apă pachetul cu covrigi din mâna dreaptă – îl şi aruncă – i-ar fi plăcut să mănânce spaghetti, să se simtă bine, să se afle la Cannes, sau în altă parte, în rochia vaporoasă pe care şi-o cumpărase la Fontainebleau, sau în braţele unui bărbat drăguţ, care s-o destindă, pe care să-l îmbrăţişeze, să-l îmbrăţişeze mereu, din răsputeri. Un băiat ca cel dintâi, care i-a umbrit pe toţi ceilalţi şi pe care-l întâlnise la douăzeci de ani, mai exact de la douăzeci la douăzeci şi doi, dar care avea viaţa lui, cu o soţie pe care o iubea cu disperare şi un copilaş zărit pe nişte fotografii. Dumnezeule, cât era de obosită, cât să fie ceasul?

  Se întoarse la maşină. De-a lungul malului creşteau nişte plante numite îngeri. Când era copil sufla în ele, iar florile lor albe şi uşoare îşi luau zborul şi te transformai în doamna de pe coperta Larousse-ului. Culese una, dar trecătorii o priviră şi ea nu mai îndrăzni să sufle. Ar fi dorit să întâlnească pe drum un înger, unul de sex masculin, fără aripi dar frumos, şi liniştit, şi amuzant, unul din îngerii aceia de care se temea maica superioară, dar care s-o ţină în braţe toată noaptea. Ştii ceva? A doua zi ar fi uitat toate, ca un vis urât, s-ar duce împreună în sud, cu „Pasărea furtunii”. Acum opreşte-te, neroado!

  N-avusese niciodată prea mult noroc cu rugăciunile, dar când a deschis portiera maşinii i-a venit să urle. Înger sau nu, fapt e că el se găsea în maşină, cu totul necunoscut, mai curând brun, mai curând înalt, mai curând derbedeu, confortabil instalat pe scaunul de lângă volan, cu o ţigară cu filtru în gură – una din cele pe care le lăsase pe tabloul de bord – cu picioarele cocoţate şi cu tălpile mocasinilor sprijinite de parbriz, ascultând la radio, probabil de aceeaşi vârstă cu ea, cu pantaloni deschişi, o cămaşă albă şi un pulover până în gât. O privea de sus în jos, cu nişte ochi negri, mari, spunându-i cu un glas surd. Destul de plăcut, dar uşor iritat:

  — Multă vreme ai mai stat acolo! N-o să mai putem pleca!

  * * *

 

  Philippe Filanteris, zis Puşlamaua-Puşlama pentru că de două ori e mai bine spus decât o dată, avea cel puţin una din calităţile fundamentale: ştia că pentru el lumea va dispărea în clipa morţii, că, prin urmare, ceilalţi n-aveau niciun fel de importanţă, chiar dacă şi-ar da osteneala să le găsească vreuna, că toţi ceilalţi se găseau pe pământ ca să-i procure lui tot de ce-avea nevoie şi că, de altfel, era cu totul prostesc să-ţi storci creierii pentru oricine ar fi, în măsura în care o sforţare a creierului poate acţiona defavorabil asupra inimii, scurtând astfel timpul – şaizeci sau şaptezeci de ani – cât nădăjduia să trăiască.

  Împlinise douăzeci şi şase de ani în ajun. Fusese crescut la iezuiţi. Moartea mamei, cu câţiva ani mai înainte, era singura întâmplare din viaţă care l-a durut cu adevărat şi care îl mai durea încă. Lucrase la corectura unui ziar alsacian. Avea în buzunar un bilet de vapor pentru Cairo, un contract cu Radiodifuziunea şi aproximativ niciun sfanţ. Socotea că femeile, care sunt prin naştere inferioare, şi nu cer un mare efort cerebral, erau societatea cea mai potrivită pentru un băiat ca el, care trebuia să mănânce de două ori pe zi, să facă dragoste din când în când, şi să ajungă la Marsilia înainte de 14 ale lunii.

  În ajun, de ziua lui, fusese la Bar-le-Duc. Îl dusese acolo, în maşina ei de 2 C V, o învăţătoare din împrejurimile Metz-ului, mare admiratoare a lui Liz Taylor şi a lui Mallarmé, care se ducea să-şi vadă părinţii la Saint-Dizier, în Haute-Marne. Era după-amiază şi când ploua, când ieşea soarele, şi apoi iar ploua. Au făcut un ocol ca să se gareze în spatele unui gater părăsit şi apoi, ei nu i se mai întâmplase niciodată, s-a petrecut un lucru anevoios şi destul de neplăcut pe scaunul din spate al maşinii, o amintire tare urâtă. Dar ea era mulţumită. A cântat în surdină până la Bar-le-Duc, voia ca el să-i lase mâna pe genunchi, în timp ce ea conducea. Avea douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, povestea că era logodită, dar că are să se despartă fără să facă pe cineva să sufere, că asta a fost cea mai frumoasă zi a ei, tot lucruri de soiul ăsta.

  La Bar-le-Duc, pe el l-a lăsat într-o berărie, dându-i treizeci de franci pentru cină. Trebuiau să se întâlnească în acelaşi loc, pe la miezul nopţii, după ce ea îşi va fi îmbrăţişat părinţii la Saint-Dizier. El a înfulecat o porţie de varză călită, citind France-Soir, apoi a sărit cu valiza într-un autobuz şi s-a dus să-şi ia cafeaua la ieşirea din oraş. Era un hotel destul de bun cu o vatră de lemn în sala de mese şi cu fete care serveau în rochii negre şi şorţuri albe. A făcut cunoştinţă, după ce a auzit că se duc la Moulins în noaptea aceea, cu o femeie cărnoasă, brună, cu pielea foarte albă, de aproximativ patruzeci de ani şi cu cumnatul ei, notar la Longuyon. Masa celor doi era pe sfârşite. El le-a spus tot ce i-a trecut prin cap. Că vrea să se consacre copiilor delicvenţi şi că a obţinut un asemenea post la Saint-Étienne.

  Femeia, după cât putea el să judece, nu era o persoană de dus de nas cu fel de fel de poveşti. Fuma o ţigară după fragi cu smântână, gândindu-se la altceva. Şi-a îndreptat atunci tirul asupra cumnatului, care era gras, congestionat, îmbrăcat într-o stofă lucioasă de vară şi i-a spus că lumea nu-şi închipuie notarii atât de moderni ca el. Când bătu ora unsprezece se sui cu ei într-o Peugeot 404 neagră, cam hodorogită, şi au plecat.

  Se făcuse unu noaptea. Acum le cunoştea viaţa la amândoi, terenul moştenire de familie pe care au făcut prostia să-l vândă, bunicul care era un paralitic gâlcevitor, calităţile soţului doamnei, şi celălalt frate, la Moulins, pe care se duceau să-l vadă. Notarul s-a oprit să doarmă un timp, iar Philippe a coborât cu femeia pe marginea şoselei, ca să fumeze o ţigară englezească. Ea spunea, întinzându-se pe vârful picioarelor, că la ţară, când e frumos şi totul e adormit, se simţea mai tânără.

  Au intrat pe un drumeag care ducea, probabil, la o fermă. Ea se oprea din când în când să recunoască o floare pe întuneric. Simţea, după glasul ei puţin tremurat, că avea un nod în gât, că se aprindea singură cu tot felul de închipuiri.

  A avut-o sub un pâlc de copaci, după ce a pierdut un timp nemăsurat să găsească un loc care să-i placă.

  În maşină, cumnatul dormea întruna. Ei l-au trezit. Deoarece Thérèse – aşa o chema – voia ca Philippe să rămână lângă ea, în spate, îşi cam închipuia el ce se petrecuse, dar n-a spus nimic. Mai târziu, când intrau în Beaune, ea a adormit.

  Philippe a făcut zgomot deschizându-i geanta, iar cetăţeanul, încetinind, a spus cu o voce stinsă: „Sunteţi mai tânăr şi mai puternic decât mine, dar vă rog să ştiţi că am să mă apăr şi totul se va termina urât”. Philippe a închis la loc geanta şi a coborât. Thérèse nu se trezise.

  Îi rămâneau ceva mai mult de zece franci, valiza şi o mare nevoie de somn. A străbătut Beaune, pustiu la ora aceea, orientându-se după zgomotul trenurilor ca să ajungă la gară. A dormit în sala de aşteptare, cu capul înfierbântat şi, către ora opt, s-a ras la toaletă, a băut o cafea şi a cumpărat un pachet de ţigări. Apoi s-a gândit că, în ce-l privea pe el, trebuia încurajat spiritul de economie şi a dat înapoi pachetul de ţigări.

  La sfârşitul dimineţii a luat autobuzul spre Chalon-sur-Saône. Nu mai avea niciun ban, dar ar fi un ghinion drăcesc să nu găsească el vreo fraieră pe naţionala nr. 6. Ghinionul s-a împlinit şi încă unul rău de tot. S-a învârtit o după-masă întreagă pe bulevardul Paris şi strada Citadelle, fără să găsească pe cineva şi nici măcar un ban cu care să intre într-o cârciumă. Nu-i plăcea furtul propriu-zis, cu lovituri şi răniri. Prefera ca în puţinul timp cât îi mai rămăsese – îşi dăduse un termen până la miezul nopţii – să-i ocolească pe şoferii de camioane sau pe alţi ţipi de sex masculin, pentru că cu ăştia începi prin a face pe studentul în medicină, cuminte, gândindu-te la un portmoneu, şi termini pe băncile unui tribunal.

  Dacă ar fi fost într-o dimineaţă şi o altă zi decât sâmbăta, ar fi intrat într-un imobil de locuinţe, ar fi găsit o gospodină sfârşită de oboseală, neînţeleasă şi vag guallistă, cu soţul la lucru şi copiii la şcoală, i-ar fi luat un interviu pentru Le Progrès de Lyon până la patul conjugal şi apoi ea ar fi explicat că şi-a pierdut portmoneul la Uniprix. Sau ar fi putut intra direct la Uniprix şi să încânte o vânzătoare, dar într-o sâmbătă după-masă erau atât de aglomerate, aveau capul plin de greşelile de adunare şi de prostia clienţilor, încât n-avea sorţi de izbândă.

  Pe la ora cinci, după ce a vorbit cu nişte turişti belgieni care, din nefericire se întorceau acasă, şi-a spus: sărmane prieten, de data asta ai păţit-o de-a binelea şi va trebui să stâlceşti un şofer, tată a patru copii şi tot ce urmează. Înainte de a se îmbarca, în dimineaţa de 14 la Marsilia, intenţiona să meargă la Cassis. Cunoştea acolo un garajist, instalat altădată la Metz, care ar fi putut – cuvântul era potrivit – să-l depaneze. Era în ziua de 11. După cum mergea, nu putea ajunge la Marsilia înainte de sfârşitul lunii.

  Îi veni o idee, nu chiar genială, dar, în sfârşit, era mai bună decât nimic: să pândească ieşirea de la colegii şi licee. Străbătu multe străzi târându-şi picioarele, înainte de a-şi da seama că vacanţa începuse, că şcolile erau goale. Găsi totuşi un curs de învăţământ comercial pentru fete, cu mame care le aşteptau. Cel mai mult îl încurca valiza. Avea aerul unui nenorocit.

  Când rândunelele îşi luară zborul, îi bătea soarele în ochi de după un acoperiş de uzină şi izbuti cu greu să aleagă una cum căuta el. Găsi o fată blondă, înaltă, cu un corp greoi, un râs şi o voce zgomotoasă, cu cărţile puse sub braţ şi legate într-o curea de piele, îi dădea şaisprezece ani, din principiu, deoarece s-ar fi simţit oarecum înjosit dându-i mai puţin. Urmărirea începu. Ea, înconjurată de prietene, pe care le părăsea la fiecare colţ de stradă după lungi pălăvrăgeli. A aflat că se numea Grandchamp şi apoi că o chema Dominique. A observat că era urmărită. Din când în când îşi încrucişau privirile, iar ea cu ochii ei albaştri, tâmpi, privea ţintă la valiză.

  Rămase singură în apropierea unui stadion, într-o stradă numită Garibaldi. El o apucă de braţ şi-i spuse scurt Dominique, îi arătă că era şi el o fiinţă omenească şi că trebuia neapărat să-l asculte, apoi îi dădu imediat drumul, părându-i speriată, şi se duse să se aşeze pe un mic zid care înconjura intrarea la un teren de fotbal. Fetei îi trebuiră vreo treizeci de secunde ca să se apropie de el. Îi spuse, fără a o privi, că o iubea dintotdeauna şi că, în acelaşi timp, o ura, că s-a încăierat cu unii şi a pierdut serviciul pentru că fusese luat peste picior din pricina ei şi că ţinea, înainte de plecare, chiar dacă şi ea îl va lua în râs, să-i spună ceea ce a simţit când a văzut-o prima dată – şi alte asemenea fleacuri. Apoi o privi şi o văzu în picioare, buimăcită, cu obrajii aprinşi, dar îi pierise frica, iar el, bătând cu palma pe locul de alături, o chemă să se aşeze lângă el, în timp ce se gândea câţi bani o fi având la ea, sau de câţi ar putea să facă rost şi cât timp va trebui să piardă până să intre în posesia lor.

  Fata avea două bancnote de câte zece franci şi o monedă de cinci – un fel de fetiş – în buzunarul blazerului. După trei ore i le dădu pe culoarul casei unde locuia, o casă tristă şi mirosind a ciorbă de varză; plângea încet şi-l chema în şoaptă Georges – numele pe care i-l spusese – îl săruta cu buzele strânse, sărate de lacrimi, nepricepută, iar el avea senzaţia unui măcel, îi era necaz că era un măcel de numai douăzeci de franci şi făgădui să nu plece niciodată, să o aştepte a doua zi după-masă, în faţa nu ştiu cărui monument, pe care spunea că îl cunoaşte. Când ea urcă scara şi-şi întoarse spre el pentru ultima dată faţa de sărmană idioată, care crede în fericire, el îşi repetă că, să fie al naibii, dar nici lui nu-i venea nimic pe gratis, că şi pe maică-sa ticălosul de taică-său a tratat-o ca pe o prostănacă şi asta o viaţă întreagă şi că, totuşi, era mama lui, nu? La urma urmei, ducă-se totul dracului!

  Îşi cumpără un hamburger într-un bar cu autoservire, privind în noaptea de dincolo de geam. Se afla pe un chei care-l prelungea pe cel al mesageriilor. Rămase acolo multă vreme, pentru că, oriunde în altă parte, l-ar fi costat mai scump şi pentru că ştia din experienţă că la lăsarea nopţii trebuia să ştii să aştepţi, cu încăpăţânare, nemişcat, şi că, mergând de colo până colo, scăpai din mâini momentul potrivit. Zări Thunderbird-ul alb oprindu-se pe chei către ora unsprezece, în timp ce mânca un al doilea hamburger, bând încă un sfert de vin şi nu observă înăuntrul maşinii decât un fular verde sau albastru, dar în spate placa de înmatriculare din departamentul Senei. Îşi spuse că, în sfârşit, dar după câtă vreme! are o şansă.

  Când ieşi din bar, tânără cobora din maşină. Era subţire şi înaltă, îmbrăcată în alb. Îşi scoase fularul şi părul ei auriu străluci sub felinarele ele pe marginea cheiului. Avea un pansament la mâna stângă. Fata trecu strada, intră într-o cafenea aflată ceva mai departe. Mersul ei, în acelaşi timp încordat şi lin, i se păru plăcut.

  Înainte de a se duce să arunce o privire în cafenea, Philippe trecu şi el strada în sens invers, se învârti în jurul maşinii pentru a vedea dacă nu era cineva înăuntru. Nu era nimeni. Deschise portiera din partea volanului. Interiorul mirosea a parfumul doamnei. Găsi un pachet de Gitane cu filtru pe tabloul de bord, luă una, o aprinse cu aprinzătoarea maşinii, deschise buzunarul portierei, apoi valiza din spate; doi chiloţi cu dantelă din nylon, o rochie de culoare deschisă, un pantalon, un costum de baie din două piese, o cămaşă de noapte mirosind şi ea a parfumul doamnei, în timp ce restul mirosea a nou. Îşi puse şi valiza lui în maşină, fie ce-o fi!

  În cafenea, pe care se mulţumi s-o privească prin geam, ea alegea un disc pentru tonomat. Între buze strângea un covrigel. El observă că ochelarii negri aveau curburi interioare, care reflectau în mod curios lumina. Era mioapă. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani. Se servea prost de mâna dreaptă. Măritată sau combinată cu unul în stare să-i ofere un Thunderbird în ziua de Crăciun. Când îşi aplecă pieptul deasupra tonomatului, văzu că stofa fustei era întinsă pe nişte rotunzimi plăcute, tari, cu pulpe lungi, dar că îşi murdărise fusta în mai multe locuri. Avea o pieptănătură cuminte, o guriţă mică şi un nas mic. În timp ce-i vorbea unei roşcate turbate, aflată la casă, observă de asemenea că avea necazuri sau o suferinţă, pe scurt, un zâmbet trist. Oamenii – mai bine zis toţi clienţii – îi aruncau priviri scurte, insistente, dar ea nu observa. Asculta un cântec al lui Bécaud pe care-l auzea şi el prin geam, care-i spunea că se afla singură pe steaua ei. Părăsită de curând, de astea nu te poţi apropia niciodată.

  Nu era bogată, sau cel puţin era una de dată recentă. N-ar fi putut spune de unde ştia. Poate pentru că o fată bogată nu se plimbă singură la Chalon, la unsprezece noaptea – dar la urma urmei, de ce nu? Sau, din cauza valizei, care conţinea prea puţine lucruri şi o perie de dinţi. Tot ce ştia era că dacă dăduse peste una ca asta, putea să oprească de pe acum un camion. Nici pe astea nu le poţi păcăli niciodată.

  Se aşeză în maşină şi începu să aştepte. A prins Europe I şi şi-a mai aprins o ţigară. O văzu ieşind din cafenea, trecând strada şi oprindu-se foarte departe, în faţa fluviului. Când se întoarse, mersul ei ciudat şi frumos: îl făcu să ghicească că era o fată aşezată, rezonabilă, dar şi un lucru care îi dădu curaj, anume că, odată taiorul scos de pe ea, era ahtiată după mângâieri, ceea ce-i desfiinţa orice şansă de scăpare.

  Când deschise portiera se dădu uşor înapoi şi, auzind că era cercetată pentru întârziere, nu-şi arătă într-un mod deosebit uimirea. Se aşeză la volan, îşi trase fusta ca să-şi acopere genunchii şi spuse, căutându-şi cheile în geantă:

  — Nu care cumva să-mi spui că m-ai mai văzut. Mi-e lehamite de povestea asta.

  Avea glasul cel mai limpede pe care-l auzise vreodată, părea că pronunţă fiecare sunet al cuvintelor pe care le folosea. Îi răspunse, în lipsă de ceva mai bun:

  — Bine, bine, ai să vorbeşti pe drum. Ştii ce oră e?

  Cel mai stânjenitor lucru erau ochelarii. Două ovale mari, negre, în spatele cărora se putea ascunde orice. Auzi glasul ei tăios:

  — Coboară repede din maşină.

  — Nu-i maşina dumitale.

  — A, da?

  — Ei bine, da. Am văzut actele din buzunarul portierei.

  Ridică din umeri şi spuse:

  — Fii drăguţ, vrei? Coboară repede.

  — Vreau să merg la Cannes.

  — Bravo, dar coboară. Ştii ce fac dacă nu coborî?

  — Mă duci la Cannes.

  Fata nu râse. Îi dădu o uşoară lovitură scurtă peste picioare, pentru că îşi proptise tălpile în parbriz, iar el se aşeză cum trebuie. Ea-l privi un moment apoi îi spuse:

  — Nu pot să te duc la Cannes.

  — Asta-i tare rău.

  — Dar ce vrei exact?

  — Să văd ticăloasa asta de maşină plecând, fir-ar să fie!

  Ea clătină din cap, părând să zică da, şi învârti cheia de contact. Ştia că fata nu era deloc de acord. Nu fu deci surprins văzând-o făcând un viraj de toată frumuseţea pe trotuar şi îndreptându-se spre centrul oraşului. Îşi spunea că era în stare, fără multe vorbe, să-l ducă în faţa unui comisariat. Dar nu, nu era genul ei.

  O luă pe o stradă la stânga şi opri să citească numele străzii. Îşi întindea gâtul, pe care-l avea foarte subţire, şi o altă maşină, venind din sens invers, trebui să se oprească şi ea. Conducătorul îi strigă nişte prostii prin portieră. Ea nu răspunse şi nici Philippe şi se garară ceva mai departe, în faţa unei firme de neon: „Hotelul Renaşterea”. Îi trecu, desigur, o idee prostească prin cap, dar şi înfumurată; şi-o izgoni din minte.

  — Rămân în maşină, sau vin cu dumneata?

  — Vino, fă ce vrei.

  Coborî şi o ajunse pe trotuar. Era mai înalt cu un cap decât ea. Îi spuse de-a dreptul că dacă va continua să-l tutuiască atunci va face şi el la fel.

  — Încearcă numai, că trezesc tot Mâcon-ul.

  — Încă nu suntem la Mâcon, ci la Chalon-sur-Saône..

  — Tocmai asta e, că o să mă audă până acolo.

  Îşi ridică obrazul spre el, indiferentă, gata să răspundă la orice, cu aerul unei fete care a trecut prin multe, dar el avu în acelaşi tâmp siguranţa, aproape fizică, că îi va cădea în braţe chiar în noaptea aceea, că îi va cunoaşte ochii şi că a doua zi vor fi împreună în locuri mai însorite. Ea întârzia să împingă uşa cu geam a hotelului. Se gândea, probabil, la fel ca el, pentru că, dintr-o dată, fără a înceta să-l privească, dar cu glas schimbat, cam plictisită, îi spuse:

  — N-am să-ţi fac greutăţi, n-ai grijă.

  Apoi intră în hotel.

  Înăuntru se petrecu o scenă pe care el a înţeles-o destul de greu. Tânără îl întrebă ceva pe un domn elegant, aşezat în spatele biroului direcţiei şi apoi pe soţia lui, venită între timp acolo. Avea o cameră reţinută telefonic. O chema Longo. Îi întreba dacă nu dormise şi ieri noaptea în acest hotel. Oamenii se simţeau prost şi descumpăniți, se priveau prosteşte între ei.

  — Dar, în sfârşit, domnişoară, dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine, nu?

  Ei n-o văzuseră acolo. Paznicul de noapte o primise, dar astă-seară, ca în toate sâmbetele, era liber. Tânără replică:

  — Într-adevăr? Ce uşor vă vine.

  — Nu dumneavoastră aţi fost ieri-seară?

  — Tocmai asta aş vrea să ştiu.

  Philippe stătea lângă ea şi se juca fără să-şi dea seama cu o scrumieră luată de pe tijghea, rotind-o în jurul soclului unui creion cu pastă. Mişcarea asta o deranjă, se vede, căci, fără a întoarce ochii îi puse mina dreaptă pe braţ şi n-o mai retrase. Apăsarea ei era de o blândeţe aproape frăţească. Degetele erau foarte fine, alungite, cu unghiile tăiate scurt şi nelăcuite. Maşina de scris, îşi zise Philippe. Mai spunea că dacă a dormit într-adevăr acolo, trebuie să fi rămas o fişă, un nume într-un registru.

  — Avem fişa dumneavoastră, am mai spus-o şi poliţistului când a telefonat. Aţi venit foarte târziu, încât contează pentru azi.

  Patroana începuse să se enerveze, scotocind în hârtiile de pe policioara aşezată deasupra biroului. Puse un cartonaş alb în faţa tinerei femei, care îl privi doar în fugă, fără să-l ia în mână:

  — Nu e scrisul meu.

  Bărbatul interveni numaidecât:

  — Cum vreţi să fie scrisul dumneavoastră, din moment ce a fost completată de paznic? Se pare că i-aţi spus că sunteţi stângace şi aveţi un pansament la mâna stângă. Îl mai aveţi încă. Nu-i adevărat că sunteţi stângace?

  — Ba da.

  Omul luă fişa şi o citi. Cu o voce uşor tremurată:

  — Longo. Danielle, Marie, Virginie. Douăzeci şi şase de ani. Lucrează în publicitate. Vine de la Avignon. Locuieşte la Paris. Naţionalitate franceză. Nu sunteţi dumneavoastră?

  Ea părea cu totul dezorientată.

  — Veneaţi de la Avignon?

  — E ceea ce i-aţi spus paznicului.

  — E o tâmpenie.

  Omul făcu cu braţele un gest de neputinţă, fără să răspundă. Nu era vina lui că ea spunea tâmpenii. Philippe cuprinse în palma lui mâna călduţă care îi zgâria mâneca pulovărului. Întrebă încet:

  — N-ai mai fost niciodată aici?

  — Sigur că nu! E bine pusă la punct comedia lor.

  — Paznicul de noapte poate fi găsit, dacă vreţi.

  Îl privi câteva clipe, apoi dădu din umeri, spuse că nu era nevoie şi se îndepărtă. Redeschise uşa cu geamuri, fără la revedere, fără nimic.

  — Nu luaţi camera? întrebă patroana, cu un glas ascuţit.

  — Ba da, răspunse ea, ca şi ieri. Mă culc în altă parte, dar figurez aici. Ca să par interesantă:

  În maşină îşi aprinse o ţigară, suflă fumul enervată, cu mintea plecată în vacanţă. Philippe socoti că e mai bine să tacă. După două minute, dădu drumul la motor, făcu câteva ocoluri pe străzi şi îl aduse înapoi, pe cheiul ele unde îl luase.

  — N-am intenţia să călătoresc noaptea asta. Nu pot să te duc la Cannes. Te-am făcut să-ţi pierzi timpul şi îmi pare foarte rău. Dar aşa stau lucrurile.

  Se aplecă repede şi deschise portiera. El nu încercă să-i cuprindă umerii, şi încă şi mai puţin s-o sărute, pentru că s-ar fi ales cu o pereche de palme şi, când nu eşti în situaţia să le poţi da înapoi, o pereche de palme sunt o piedică de netrecut. Preferă să spună că nu se duce la Cannes şi că minţise.

  — Asta-i foarte urât.

  — Trebuie să iau un vapor la Marsilia, în ziua de 14. (Altă minciună.) Pentru Guineea.

  — Ai să-mi trimiţi o ilustrată. Te rog, coboară.

  — Am un contract de muncă în Guineea. Reactorele de avion. Am obţinut o diplomă în timpul milităriei. Aş putea să-ţi povestesc o mulţime de lucruri despre reactoare. E instructiv, ştii?

  — Cum te cheamă?

  — Georges.

  — Şi eşti ce, ţigan sau spaniol?

  — Jumătate ţigan, jumătate macaronar, jumătate breton. Acum vin de la Metz. Îţi pot povesti o mulţime despre Metz.

  — Sunt alergică la poveşti exotice. E adevărată povestea cu reactoarele?

  El ridică mâna dreaptă, se făcu că scuipă şi spuse:

  — Au nevoie de tehnicieni.

  — Credeam că nu angajează decât asiatici.

  El îşi alungi ochii cu ambele arătătoare.

  — Nu vezi, sunt puţin şi asiatic.

  — Te asigur că mă voi opri să dorm undeva. Pe săturate.

  — Pot să te aştept în maşină.

  — Nici nu poate fi vorba.

  — Desigur că aş putea să dorm cu dumneata.

  — E cu neputinţă, mă zbat, lovesc cu picioarele. Totuşi, sunt destule maşini care merg spre sud! Vrei un sfat?

  — Sunt major.

  Ea îşi clătină capul, oftă şi puse din nou Thunderbird-ul în mişcare. Philippe îi spuse că dacă ar vrea, mâine ar putea conduce el. Nu trebuia să-i fie prea uşor cu mâna rănită. Îi răspunse: frumosul meu luceafăr, până mâine, găsesc eu o cale să mă descotorosesc de tine.

  La ieşirea din oraş opri în grădina unui hotel, cu Dumnezeu ştie câte stele, ticsit cu alte maşini înmatriculate în departamentul Senei sau în străinătate. Fata coborî, el rămase pe loc.

  — N-ai bani să închiriezi o cameră?

  — Nu.

  — Ai mâncat?

  — Începusem, dar mi-ai tăiat pofta.

  Ea făcu câţiva paşi şovăitori spre poarta iluminată. Câteva ferestre mari erau deschise şi prin ele se vedeau nişte clienţi întârziaţi la o masă. Se opri şi se întoarse spre Thunderbird:

  — Ce faci? Nu vii?

  O ajunse din urmă era înaltă, obosită, blondă şi încântătoare. Ceru şi primi o cameră cu baie şi o altă cameră la etajul de mai sus, pentru el. În ascensor, el îi spuse:

  — Am şi eu nevoie de o baie.

  — Bineînţeles; mâine dimineaţă ţi-o împrumut pe a mea. Dacă vrei am să te spăl pe spinare. Aşa e în regulă, da?

  Intră cu ea într-o cameră mare, cu perdelele lăsate. Un om cu şorţ albastru venea în urma lor, ducând bagajele. Văzând valiza lui Philippe, se miră:

  — Asta nu-i a mea. Ai găsit-o în maşină?

  — E a mea, răspunse Philippe.

  — Ei asta-i, ştii că-i bună, ai mers la sigur.

  Îi dădu omului un bacşiş, ceea ce îi luă mult timp din cauza mâinii, şi îi ceru să le servească ceva, chiar rece, în sala de mese. Pentru doi. Va coborî într-un sfert de oră. Omul de serviciu odată plecat, ea lovi uşor cu piciorul în valiza lui Philippe şi-i arătă uşa deschisă.

  Ieşi şi o lăsă în pace. Era trecut de miezul nopţii dar de jos se auzea râsul gros al unui întârziat. Camera lui era mult mai mică, mai puţin plăcută şi dădea spre grădină. Privi Thunderbird-ul, stătu puţin pe gânduri, apoi deschise valiza, se spălă pe obraz şi pe dinţi şi se gândi că ar putea să pară deplasat dacă s-ar schimba. Închise uşa după ce se străduise să nu coboare îndată, citind regulamentul afişat pe spatele ei.

  Când intră la fată fără să bată, o găsi în picioarele goale, chiloţi şi sutien alb, întinzând cu grijă taiorul alb ud, pe două scaune, lângă o fereastră. Purta ochelari cu sticle albe, cu rama metalică, care lăsau să i se vadă mai bine obrazul – lui îi plăcea mai mult aşa – iar trupul era cum şi-l închipuise, suplu şi delicios. Îl întrebă dacă nu vede o vază de sticlă şlefuită, lângă uşa camerei de baie. Îi răspunse că o vede.

  — Dacă nu ieşi imediat, ţi-o sparg în cap.

  Coborî s-o aştepte pe domnişoara „patru ochi” în sala de mese. Îşi făcu apariţia în pantalonul turcoaz, pe care-l văzuse în valiză şi care stătea aţâţător de întins pe ea, ca, de altfel şi puloverul alb, iar pe ochi purta din nou ochelarii barbari.

  Lui nu-i era foame. Cu braţele goale, în faţa lui, o privi cum îşi înfigea linguriţa într-un pepene galben la gheaţă, în timp ce el îi tăia carnea în bucăţele mici. Fata vorbea cu o voce înceată, puţin tristă. Spunea că e directoarea unei agenţii de publicitate şi se ducea să se întâlnească cu nişte prieteni la Monte-Carlo. Îi povesti o istorie încurcată, plină de oameni care o recunoşteau peste tot, afirmând că au văzut-o în ajun şi el observă că nu-l mai tutuia.

  Când înţelese oarecum aventura ei, izbucni în râs. Şi bine făcu, deoarece îşi dădu îndată seama că-i era recunoscătoare pentru acest râs:

  — Şi dumitale ţi se pare curios, nu-i aşa?

  — Da, cred că da. Cineva ţi-a jucat o festă. Unde spui că era şoferul cu violetele?

  — Înaintea autostrăzii de la Auxerre.

  — Probabil că umblă des pe naţionala numărul 6 şi cunoaşte oamenii de peste tot. Le-a telefonat şi te-au făcut să depeni timpul de-a-ndoaselea.

  — Dar poliţistul? Crezi că un poliţist se poate deda la asemenea idioţii?

  — E fără îndoială un prieten sau o rudă a garajistului. În orice caz, cam aşa ceva. Găseşti că e nevoie de multă inteligenţă ca să fii poliţist?

  Îşi privea pansamentul. Chipul ei avea aceeaşi înfăţişare ca atunci când o privise la Chalon, prin fereastra unei cafenele. Ceilalţi consumatori plecaseră. Philippe îi spuse că unele glume se termină prost, că se zbătuse din răsputeri când au vrut s-o sperie la staţia de benzină şi că s-ar putea să se fi rănit singură. Sau să i se fi făcut rău şi să fi căzut pe mâna stângă.

  — N-am leşinat încă niciodată.

  — Asta nu înseamnă că nu poţi leşina.

  Dădu afirmativ din cap, iar el îşi dădu seama că fata nu dorea altceva decât să fie calmată. Era aproape ora unu. Dacă vor mai vorbi mult despre povestea asta absurdă, nu-i va mai rămâne timp să se strecoare la ea în pat. Îi spuse deci că acum totul s-a terminat, iar cei ce au vrut să râdă de ea ar fi tare mulţumiţi dacă ar şti că se mai frământă din cauza asta.

  — Cum e zâmbetul dumitale?

  Îi zâmbi, forţându-se vădit să uite de după-amiaza aceea; dar putea oare să-şi uite mâna, care o durea?

  Durerea aceasta putea deveni o piedică de neînlăturat pentru el. Fata avea dinţii mici, pătraţi, foarte albi, iar cei doi din mijloc uşor depărtaţi. O întrebă cu un glas prevenitor:

  — Dar ochii, aş putea să-i văd şi pe ei?

  Făcu da cu capul, dar îşi pierdu zâmbetul. Băiatul întinse mâna peste masă şi-i scoase ochelarii. Se supuse fără împotrivire, fără să încerce să-l prindă corect în linia privirii, care era întunecată şi nu reflecta decât lămpile. El o întrebă, pentru că simţea nevoia să rupă tăcerea, cu o stânjeneală în glas:

  — Cum arăt acum?

  Ar fi putut răspunde: tulbure, descompus, picassian sau linge-blide, orice, ca să se apere.

  Dar, în loc de toate astea, îi spuse:

  — Sărută-mă, te rog.

  Îi făcu semn să-şi apropie obrazul. Se apropie şi ea. O sărută uşor pe buzele călduţe şi nemişcate. Apoi îi puse la loc ochelarii. Se uita fix spre faţa de masă, în timp ce el o întrebă cu aceeaşi stânjeneală surprinzătoare în glas câte vaze erau de spart în camera ei. Îi zâmbi foarte scurt, ca şi cum se lua singură peste picior, şi îi jură cu o voce galeşă, schimbată, că va fi cuminte, serios că da, ţi-o făgăduiesc şi apoi, deodată, îşi ridică ochii şi el văzu că voia să spună ceva şi că nu izbutea. Îi spuse numai că el era asiaticul-ţigan-breton, venind din Metz, care-i plăcea cel mai mult.

  În cameră, unde o lampă joasă îşi arunca lumina spre tavan, ca o stea mare, se lăsă dezbrăcată, agăţându-se de gâtul lui cu mâna dreaptă, atâta vreme cât mai avea puloverul pe ea, iar el o sărută, o mângâie îndelung pe pat înainte de a-i scoate acel pulover cu foarte multă grijă şi multă vreme înainte de a desface aşternutul şi tot atât de multă vreme înainte de a se dezbrăca pe sine, fără să se depărteze de ea, ridicând-o când cu un braţ, când cu celălalt, cu părul ei blond plimbat ca o mângâiere pe obraz, apoi rosti pe umărul ei cuvinte de neînţeles, îşi simţea răsuflarea rugătoare pe pielea ei, cu inima zbătându-i-se în piept şi genele fetei care se închideau de plăcere.

  * * *

 

  Mai târziu ea îi sărută spinarea goală, lungă şi frumoasă, în timp ce el dormea pe braţul ei drept. Stinse apoi lampa, fără să-l deranjeze. După aceea adormi şi ea. Avu impresia că se trezise la fiecare ceas din noapte, dar poate din pricină că adormise cu buzele pe umărul băiatului şi astfel îl simţea tot timpul acolo. Mult mai târziu, se luminase de zi, în cameră s-a strecurat prin perdele o lumină albăstruie şi acum el era cel care o privea; ea simţise acest lucru încă înainte de a-şi deschide pleoapele. Gură în gură, cald şi lipit de ea, îi murmura: Dany, Dany, ţi-e bine? Ea râse cu un râs adevărat. Apoi el adormi din nou, cu o dorinţă vizibilă de a face pe viteazul, dar ochii i se închideau, iar capul se şi afla în nori.

  Cu cea mai gingaşă dibăcie se strecură dintre braţele lui, îşi puse ochelarii incolori şi îşi umplu picătură cu picătură baia, cu uşa închisă. Chipul propriu, reflectat în oglindă, o surprinse, părând al alteia. În afara unei umbre sub ochi, nu mai rămăsese niciun semn al necazurilor de ieri, iar soarele din ajun reuşise chiar s-o coloreze. Străbătând camera, adună îmbrăcămintea băiatului care zăcea pe mochetă; atârnă de un umeraş pantalonul, cămaşa, puloverul gri al celui pe care-l şi botezase Georges Cutărică. Simţi într-un buzunar prezenţa unui portmoneu şi îi veni respingătoarea idee de a vedea ce conţine; o îndepărtă însă, fără prea mare greutate. Nu înseamnă că dacă te-ai purtat în treacăt ca o curviştină, să te înjoseşti procedând ca o soţie detestabilă. De fapt, voia să ştie numai un singur lucru.

  Se înfăşură cu un prosop pufos, reveni în cameră se aplecă peste el şi îl deşteptă pe jumătate ca să-l întrebe dacă era adevărat că pleca pe ziua de 14 acolo unde a înţărcat dracul iapa. Îi răspunse că nu, că nu era decât o glumă ca s-o înduioşeze şi… noapte bună. Îi ceru să jure că n-avea de luat niciun vapor, iar el ridică mâna dreaptă la câţiva centimetri de pernă, spuse: jur! şi în continuare adăugă: acum văd că ai început să mă chinuieşti serios, apoi adormi din nou.

  Dany îşi făcu baia şi, după aceea, comandă în şoaptă cafea la telefon. Se duse la uşă să ia tava din mâna cameristei şi îi dădu taiorul uscat să-l calce. Bău două ceşti dintr-o zeamă fără gust privindu-l pe intimul ei străin dormind în propriul ei pat. Apoi, nu se mai putu reţine, se închise în baie şi făcu inventarul portofelului. Nu se numea Georges, ci Philippe Filanteris, era născut la Paris şi era mai tânăr ca ea cu exact şase zile. Fu fericită să afle că erau născuţi în aceeaşi zodie, cel puţin horoscopul lor nu se va contrazice, dar nu se putu împiedica să fie cuprinsă de un fel de panică, atunci când văzu că avea cu adevărat un bilet de călătorie pe vapor. Pleca, aşadar, în 14 (la ora 11, de la cheiul Joliette), nu în Guineea, ci la Cairo, Aşa-i trebuia, n-avea decât să nu se uite.

  Îi pregăti o baie, ceru un mic dejun complet, pe care băiatul îl înfulecă cu multă poftă, în baie. Dany stătea pe marginea cadei, aproape de el, înfăşurată în prosop şi, din timp în timp, o săruta pe pulpe, cu părul ud leoarcă, liniştit, cu ochii mari, negri, iscoditori, cu gene necrezut de frumoase, cu muşchi lungi care jucau sub piele. Fata îşi frământa mintea în toate felurile. N-avea un ban şi, dacă n-ar fi întâlnit-o pe ea, ar fi găsit alta. Atunci ce voia? Îşi mai spunea, Doamne, suntem deja duminică, în 12, poate că îşi va schimba totuşi planul înainte de plecarea vaporului, fiindcă băieţii, ca şi fetele, nu fac dragoste fără să iubească câtuşi de puţin; poveşti şi iarăşi poveşti.

  Philippe ceru prin telefon valiza pe care o lăsase în cealaltă cameră. Scoase din ea un costum deschis de vară, puţin mototolit, şi îşi puse o cravată neagră. I-a spus că nu vrea să poarte cravate de altă culoare din cauza morţii mamei sale. Apoi, o ajută să se îmbrace. Îi ceru să rămână cu ochelarii necoloraţi şi ea scorni ceva, că era cu neputinţă, fiindcă nu puteau servi decât la distanţă mică. Băiatul îi răspunse că acum va conduce el. Rămase deci cu ochelarii albi. Când fu gata, o strânse tare la piept, în picioare, lângă uşă, ridicându-i puţin fusta taiorului ca să-i mângâie picioarele, sărutând-o cu buze mirosind încă a cafea, spunându-i că i se pare o veşnicie până ce vor putea intra din nou într-o cameră.

  Plouase toată noaptea, iar capota şi caroseria „Păsării furtunii” erau acoperite de constelaţii de perle strălucitoare. Trecură prin Tournus, unde i-a aşteptat soarele, apoi prin Mâcon, unde clopotele băteau pentru slujba de amiază. Dany îi spuse că dacă el voia, nu se va mai duce să se întâlnească cu prietenii la Monte-Carlo şi că vor rămâne împreună până la plecarea vaporului. El îi repetă că n-avea de luat niciun vapor.

  După Villefranche, cu maşina descoperită, o luară pe un drum care ocolea Lyon-ul. Şoseaua se strecura şerpuind printre stâncile masive şi întâlneau aproape numai camioane. Băiatul cunoştea drumul. Se vede că mai fusese de multe ori pe aici. Ajungând la Tassin-la-Demi-Lune, Dany se gândi la perechea întâlnită în restaurantul de pe autostradă, înainte de Fontainebleau şi incidentul îi readuse brusc în memorie ceea ce se petrecuse ieri. Nimic nu putea fi mai ireal, cu toate acestea simţi cum o cuprinde din nou neliniştea. Se apropie de el, îşi lăsă o clipă capul pe umerii lui şi totul se mistui.

  Băiatul vorbea puţin şi întreba mult. Dany scăpa cum putea de întrebările stânjenitoare – a cui era maşina, cine o aştepta la Monte-Carlo? îi făcu o descriere fugară a întreprinderii ei de publicitate; era cam tot în afară de Caravaille. Se concentră apoi asupra amintirilor de la orfelinat şi el râdea de câte ori venea vorba de maica superioară. O găsea nostimă pe femeia aceasta bătrână şi se gândea că ar fi putut ţine la ea. Reciproca n-ar fi fost, desigur, în niciun caz de luat în considerare. Ba da? Dany zice că nu se putea şti niciodată, dar în adâncul sufletului ei, maica superioară îi repeta întruna: „Daca aş mai trăi, aş face să nu mai fii atât de încântată privindu-l, şi nu pentru a-l pedepsi pe el din pricina poftei tale de a tot cădea pe spate, ci pentru răul pe care ţi-l va pricinui. Şi în primul rând spune-i să meargă mai încet, o să muriţi amândoi cu sufletul mânjit şi într-o maşină care nu vă aparţine”.

  După Givors, trecură Ronul şi intrară pe naţionala 7, care mergea de-a lungul fluviului, prin mici localităţi în haine de sărbătoare: Saint-Rambert-d’Albon, Saint-Vallier, Tain-l’Hermitage. Se opriră să ia dejunul la câţiva kilometri de Valence.

  Soarele era mai cald, glasurile mai meridionale, Dany se reţinea din răsputeri să nu exprime în mişcări şi pe chip ceva irezistibil, care probabil că era fericirea. Luară masa în grădină, cum dorise ea în ajun, când era singură, şi pe meniu descoperi chiar şi spaghetti. Philippe îi povesti despre unele locuri pe care ea mărturisi că nu le cunoaşte, unde s-ar putea iubi seara, s-ar putea îmbăia şi apoi din nou iubi a doua zi, atât cât va voi ea. Din toate a ales Saintes-Maries-de-la Mer şi zmeură, pentru că asta trebuia să i se potrivească unui ţigan, chiar fals şi prea puţin catolic.

  El o lăsă câteva minute singură ca să telefoneze unui „prieten”. Când se întoarse, simţi că era îngrijorat Zâmbetul lui n-a mai fost acelaşi niciun moment. Văzu, pe când plătea nota, că nu telefonase la Metz sau la Paris, pentru că ar fi costat cu mult mai scump. Atât e de puţin dibace cu mâna dreaptă, încât nu putu să-i ascundă că-şi scotea banii dintr-un plic de salarii, dar băiatul nu puse nicio întrebare şi poate că nici nu observase. Îi era necaz că nu prevăzuse acest lucru, în loc să folosească bobul de mazăre care îi servea drept creier ca să-i scotocească lui prin portofel.

  Traversară Valence, care era un oraş luminos, cu platani bătrâni, intrară în altă localitate şi mai luminoasă, părând mai cunoscută decât cele pe care le străbătuse. Ronul, strecurându-se în vale, sub şosea, se usca printre limbile de nisip, iar după Montélimar, pământul, stâncile şi arborii păreau să fie nişte creaţii primitive ale soarelui.

  Mâna stângă n-o mai durea, dar o jena când voia să ţină braţul pe umărul băiatului. El conducea repede, cu un profil încordat pe care avea să şi-l amintească întotdeauna, îi aprindea ţigările, le lua uneori înapoi pentru câteva clipe să tragă câteva fumuri din acelaşi chiştoc. Îi plăceau locurile unde el era obligat să încetinească, pentru că atunci întorcea capul şi o săruta, sau îi punea pe genunchi o mână protectoare.

  Orange. După ce ocoliră Avignon-ul, şoseaua era lungă, dreaptă şi mărginită de platani. Un pod cu mai multe culoare peste Durance. Philippe şi-a descheiat cămaşa la piept, vorbea despre maşini (Ferrari), de cai (Gélinotte, Sea-Bird), despre filme (Lola Montés, Jules şi Jim), dar nu scotea o vorbă despre el. Dany continuă să-i spună Georges. Se opriră la o berărie, la Salon, ca să bea un pahar la tejghea, în timp ce se umplea rezervorul de benzină. Ca în timpul dragostei, el avea părul lipit pe frunte şi ea de asemenea. Râseră în acelaşi timp, fără să spună ceva, pentru că se gândeau amândoi la acelaşi lucru.

  Au mai mers zece sau douăzeci de kilometri, dar el conducea mult mai încet, o săruta mai des şi mâna îi devenea din ce în ce mai insistentă. Dany îşi spuse că de data asta nu va scăpa. Nu i se mai întâmplase niciodată treaba asta într-o maşină şi inima o luase puţin razna.

  Dar el nu se gândea întocmai la acelaşi lucru. Intră într-adevăr pe un drum lateral, care ducea la Miramas, însă după ce opri Thunderbird-ul la marginea şoselii, îi ceru să coboare. Cunoştea bine locurile, se vedea asta. De la o poştă, lucru pe care i-l confirmă. Se plimbară printr-o pădure de pini, în mijlocul unui concert asurzitor de greieri şi, ajunşi pe culmea unei coline, zăriră în depărtare heleşteul de la Berre, încremenit ca o pată mare de soare.

  Gândurile lui Dany se încâlceau. Îi era cald. Îi era ruşine şi îi era frică. Nu mai ştia exact de ce îi era frică, dar părăsind „Pasărea furtunii”, i-a venit în minte, ca într-un film cu supraimpresiune, o imagine pe care n-o putea recunoaşte. Era camera ei, sau poate aceea pe care i-o dăduseră la Caravaille. În orice caz, Anita se afla acolo, nu Anita de azi, ci aceea pe care o părăsise într-o seară, cu multă vreme înainte, atât de multă încât ar fi putut să nu-şi mai amintească, acea Anita care-şi pierduse sufletul în zorii unei zile, pe care o vedea plângând pentru prima dată şi pe care o bătuse şi o aruncase afară – de ce oare greierii nu tac odată?

  Băiatul o aşeză alături de el, pe o stâncă mare acoperită cu muşchi uscat. Îi descheie taiorul, aşa cum se aşteptase şi ea, cum se pregătise ca să nu aibă aerul unei idioate ofensate, dar el o lăsă după ce o mângâiase prin sutien. O întrebă ceva, dar cu un glas atât de scăzut, încât ea abia înţelese. De fapt înţelesese foarte bine şi nu fu nevoie ca el să repete, întrebarea. Ceea ce nu înţelegea însă, era de ce îi pusese această întrebare, care nu semăna defel cu persoana lui şi, de asemenea, de ce, deodată, ea nu-i mai recunoştea deloc chipul închis, nici ochii fugari. Voia să ştie câtor bărbaţi aparţinuse înaintea lui – acesta fusese termenul folosit.

  Îi răspunse: unuia singur. El dădu neîncrezător din umeri, iar ea îi spuse că ceilalţi nu contau. El ridică din nou din umeri. Atunci ea mărturisi că au mai fost doi, dar că era chiar aşa, aceştia nu contau.

  — Atunci povesteşte-mi despre primul.

  — N-am chef.

  Ea încercă să-şi încheie taiorul cu mâna dreaptă, dar el o împiedică.

  — Când s-a întâmplat?

  — E mult de-atunci.

  — Îl iubeai?

  Ea ştia, după felul cum continua discuţia, că era o gafă, dar nu se putu stăpâni să n-o spună şi să tăgăduiască totul:

  — Îl mai iubesc şi azi.

  — El te-a părăsit?

  — Nimeni n-a fost părăsit.

  — Şi-atunci? De ce nu v-aţi căsătorit, să faceţi o droaie de copii?

  — Bigamia e interzisă.

  — Dar divorţul pentru ce e?

  — Nu, tocmai că nu se putea.

  Ea îi surprinse privirea, o privire aproape rea. Îi luă braţul şi o făcu instinctiv cu mâna bandajată, şoptindu-i încet:

  — Apoi, mai sunt şi altele. În primul rând din pricina copiilor.

  — Cât a durat?

  — Doi ani.

  — Cum îl cheamă?

  — Te rog!

  — Soţia cum arată?

  — Foarte bine, foarte drăguţă. N-am întâlnit-o niciodată.

  — Atunci de unde ştii că e drăguţă?

  — Uite că ştiu.

  — Pe el l-ai mai văzut de atunci?

  — Da, da! De două ori! (începuse să se enerveze, era prea mare tâmpenia şi nu reuşea să se încheie.) Vrei şi datele? 11 septembrie, acum doi ani şi 17 august anul trecut! Înţeles?

  — Cu toate astea nu şi-a părăsit soţia! Prin urmare ea nu-i o umbrelă de vreme rea. Nu-i una rea de muscă pe care s-o întâlneşti la Chalon şi căreia să-i faci felul două ore mai târziu! Înţeles?

  Era prea cumplit ca s-o doară atât cât crezuse. O durea mai mult că nu-şi dădea seama de ce el devasta totul în felul acesta, de ce dezlănţuise voit o asemenea ceartă fără rost.

  — Ei. Hai, spune-o!

  — Ce să spun?

  — Că sunt un ticălos!

  Ea renunţă. Scoase ochelarii aburiţi de căldură, luă o batistă din geantă ca să-şi şteargă lentilele. Rămase apoi nemişcată cu ochelarii în mâna dreaptă, căznindu-se să nu se gândească la nimic. Ghicea privirea lui îndreptată spre ea şi, mai târziu, îi zise cu un glas de nerecunoscut:

  — Îţi cer iertare, Dany. Mă duc să iau ţigările din maşină. În timpul ăsta o să ne mai liniştim.

  Se aplecă asupra ei, îi încheie în sfârşit nasturii de la taior, iar ea simţi pe buze un sărut, tot atât de gingaş ca cel de ieri, din sufrageria hotelului.

  * * *

 

  Dany avea aceleaşi buze ca atunci, călduţe şi nemişcate, aceiaşi ochi întunecaţi. Philippe plecă fără să se întoarcă şi aşteptă să ajungă printre copaci ca s-o ia la goană. Începând din acea clipă, principalul era să se grăbească. Nu se va mira numaidecât de întârzierea lui. Mai întâi va crede că e din cauza certei. Socoti că înainte de un sfert de oră nu va observa dispariţia maşinii. Apoi cunoştea el împrejurimile, va avea nevoie de cel puţin treizeci sau patruzeci de minute ca să ajungă într-un loc de unde să telefoneze.

  Dacă s-a înşelat şi maşina era într-adevăr a ei, se va adresa direct poliţiei. Iar el va fi pierdut. Ar mai fi nevoie de alte zece minute ca să fie anunţaţi primii poliţişti, dar cei dintâi preveniţi, vor fi cei de pe autostrada Nordului şi de la ieşirile din Marsilia. Văzuseră trecând Thunderbird-ul, care nu putea rămâne neobservat. Ar fi o idee s-o şteargă pe şoseaua spre Cassis.

  Avea la dispoziţie cel mult o oră ca să scape, dar nu era destul. Miza numai pe certitudinea că Dany Longo nu se va adresa, sau nu se va adresa îndată poliţiei: povestea pe care i-a înşirat-o la masă, în timpul nopţii, era de neînţeles dacă şi ea n-ar fi avut ceva de ascuns. Când ţi se striveşte o mână, atunci faci scandal, iar când un agent motociclist îţi spune că te-a văzut dimineaţa şi lucrul nu e adevărat, atunci nu-i dai dreptate.

  Mai erau şi alte ciudăţenii la Miss Patru Ochi. Plicul de salarii din geantă. Mai întâi senzaţia că avea de-a face tot timpul cu două persoane diferite în acelaşi timp: una destul ele şireată, vioaie, sigură de ea, cealaltă speriată, masochistă. Apoi, vorbea în somn. Nu rostea altceva decât un nume: maica superioara – şi o frântură de frază care l-a neliniştit cu adevărat: „Eşti mort” sau „Omoară-l nu-l lăsa” sau „Omoară-mă”. Nu spusese toate astea decât de două ori, foarte aproape de gura lui şi nu e sigur de înţelesul pe care trebuia să-l dea acestor cuvinte. Putea să mai fie şi: „Tu, eşti eu”, într-un moment de semitrezie, adresându-se lui, dar nu credea. Exista o fisură în fata asta.

  Se urcă în Thunderbird, puţin ostenit, puse cheia de contact şi aproape în aceeaşi clipă lansă motorul cu o uşoară acceleraţie. Cu siguranţă că ea n-a putut să audă prin perdeaua de arbori şi larma greierilor. Întoarse în tăcere, coborând în şanţul şoselei de fiecare parte a ei, din cauza lungimii maşinii. Se gândi că valiza lui Dany nu conţinea nimic interesant pentru el, dar că putea deveni o povară stânjenitoare, o pierdere de timp mai mult. O luă, o deschise şi o aruncă departe de maşină. Îmbrăcămintea se risipi prin ierburile de pe marginea şoselei. Îi venea greu să vadă pata turcoaz, caraghioasă, a pantalonului pe care îl purtase în ajun. Îşi spuse că e un trăsnit, chiar mai rău, dar cobori, îl luă de jos, îl înfăşură ghem, îl puse înapoi în valiză şi apoi se opri încremenit: ea era acolo, nemişcată, nici n-o auzise venind. După aceea îşi dădu seama că era doar rochia ci albă de muselin, agăţata în nişte mărăcini. Aruncă pantalonul la dracu, se aşeză la volan şi acceleră.

  La tabloul de bord era patru şi jumătate. Aproape aceeaşi oră la care, vara trecută, furase o DS nouă. În acelaşi fel şi în acelaşi loc. Atunci a avut nevoie de o oră şi un sfert ca să se pună la adăpost, la Cassis, în garajul grăsunului Paul, prietenul lui de la Metz. Thunderbird-ul era o maşină mai puternică decât DS-ul, iar azi nu va mai repeta greşelile de parcurs făcute prima dată. Putea câştiga astfel cinci sau zece minute. Ca să prindă curaj îşi spunea că s-ar putea chiar un sfert de oră, dar ştia că nu era decât o amăgire.

  Reintrând pe şoseaua naţională „era fericit că nu întâlnise nicio maşină pe scurtătura unde o lăsase pe Dany. Exista un drum departamental spre Miramas, la doi kilometri spre sud, mai bine întreţinut, mai larg şi mai des folosit. S-ar putea ca Miss Patru Ochi să aibă nevoie de mai mult timp decât prevăzuse el ca să fie luată de o maşină.

  După săvârşirea loviturii de anul trecut, n-a mai auzit niciodată vorbindu-se de doamna din DS. Nu ştia cum a reacţionat. Cu atât mai bine, desigur, dar îi părea puţin rău, căci de data aceasta ar fi putut să-şi îmbunătăţească, fără îndoială, planul. Mai ales că acum risca mai mult. Femeia din DS era măritată cu un medic din Arles: desigur că renunţase la maşină ca să evite un scandal. Philippe o întâlnise la Roanne, unde venise să vadă nu mai ştia pe cine, la un azil de bătrâni. Era timidă, durdulie, lăsată pe jumătate fecioară de soţul ei, înnebunită într-atât de primul adulter, încât a cumpărat pe drum – la Tarare mai precis – o ediţie de lux a Doamnei Bovary: ce mai vorbă, o fraieră de prima mână, ambalată în celofan. De altfel, nu şi-a pierdut mult timp. Sub arborii de pe colină, i-a scos totul de pe ea şi a dat-o gata în aşa fel, încât soţul ei, medicul, afară doar dacă era un prost, nu putea să mai aibă nicio îndoială asupra ghinionului care l-a păscut; apoi, a doborât-o cu un pumn la stomac, a acoperit-o cu rochia şi a plecat. A aruncat lenjeria de corp, pantofii şi geanta (din care n-a luat decât banii) în fundul unei lăzi de gunoi, la Marsilia.

  Acum nu mai resimţea aceeaşi spaimă de atunci, cu toate că neglijase să fie la fel de precaut. Nu l-a lăsat inima s-o despoaie pe Miss Patru Ochi şi încă mai puţin s-o lovească. Şi-a spus toată după-masa, după ce i-a telefonat lui Paul grăsunul, că ar fi trebuit s-o facă, totuşi, dar în cele din urmă n-a putut. Dispreţuia toate femeile, ca pe nişte fiinţe hrăpăreţe, egocentrice şi meschine. Le deosebea doar printr-un singur lucru: cele înzestrate cu o oarecare simplitate îl dezgustau mai puţin. Dany Longo izbutise să-i fie chiar simpatică în trei rânduri: spunându-i pe pragul unui hotel „N-am să-ţi fac greutăţi, haide”; apoi, lăsându-şi, în faţa biroului aceluiaşi hotel, mâna pe braţul lui, ca şi cum ar fi avut în el un frate în mijlocul unei lumi duşmănoase; şi, mai cu seamă, atunci când îi scosese ochelarii, la masă. Avea un obraz tot atât de lipsit de apărare ca şi inima propriei sale mame, moartă la patruzeci de ani, celibatară, având ca singură mângâiere, la căpătâiul patului de spital, pe lepădătura ei de bastard, care n-ar fi putut consola niciun câine râios de pe stradă.

  Trebuia s-o uite foarte repede pe Dany Longo (Marie-Virginie), îi făcuse şi aşa destule concesii. I-a lăsat geanta ca să se poată descurca, a provocat o ceartă pentru a o ajuta să nu creadă tot ce se spune şi îi acordase un răstimp de o oră ca să se răzbune. Îi dăduse o şansă.

  Coborî în mare viteză autostrada Nordului, care duce într-o pantă neîntreruptă până la Marsilia, o luă pe bulevardele periferice şi se năpusti pe autostrada spre Aubagne. În timpul săptămânii ar fi fost mai scurt un alt drum, spre Cassis, peste dealul de la Gineste. Dar duminica după-masă călătoreau pe acolo prea mulţi marsiliezi. Nu voia să rişte o încetinire din pricina unei coloane de maşini târându-se ca melcul, sau a vreunui accident întâmplat de-a curmezişul şoselii.

  Intră în virajele de la Bédoule, nenumărate, de-a lungul unei păduri de pini. Se gândea la necunoscutul pe care Dany Longo îl mai iubea; o vedea şi pe ea în lumina unei lămpi, care se proiecta ca o stea pe tavan, întinsă în braţele lui pe un pat, cu picioarele şi pântecele gol, purtând încă puloverul alb pe care el îl aruncase în bălării. Asta ce însemna oare? O mai iubea? Schimbă odată placa, nu înţelegi?

  Vara trecută, Paul grăsunul i-a dat o sută de mii pentru DS-ul nou. La prânz, la telefon, tot el propusese trei sute de mii pentru Thunderbird, dar l-a pus să jure că nu era o maşină adunată de pe marginea drumului, la întâmplare, şi că femeia, ca şi prima, se va abţine de la orice reclamaţie. Voia într-adevăr să îmbogăţească parcul de maşini al statelor africane, dar fără să rişte, ca un începător. Philippe găsi că prietenul avea deplină dreptate. Când coti spre Cassis, la Pas-de-Belle-Fille, nişte poliţişti l-au privit trecând şi n-au spus nimic. Era cinci şi douăzeci. Începuse să spere cu temei că va putea prinde vaporul în ziua de 14, cu ceva bani în buzunar, un cazier judiciar alb şi într-o cabină de-a întâia a unei neroade oarecare.

  Mai puţin de un sfert de ceas după aceea, nu mai spera nimic. Thunderbird-ul era parcat în faţa mării, lângă port, sub enorma siluetă a lui Cap Canaille. Sprijinit cu ambele mâini de caroserie, el trebuia să lupte din răsputeri să nu verse. Viaţa i se prăbuşise brusc într-un coşmar şi se găsea singur sub soare, înnebunit de furie şi de frică. În ce priveşte cazierul judiciar, va fi vai de capul lui. O inaugurare monstră, model de toate delictele la un loc, un măcel.

  * * *

 

  Îşi adună îmbrăcămintea risipită şi o aşeză cu grijă în valiza neagră. Nu o luase pe drumul pustiu pe unde veniseră, ci urcă din nou colina, iar pe stânca netedă unde şezuseră, întinse, despăturită în două, punga de hârtie în care fuseseră împachetate sandalele noi. Scrise deasupra cu majuscule mari, tremurate, cu mâna dreaptă, cu ruj de buze: astă-seară, la ora 10, în faţa numărului 10 de pe Canebière. Numele acestui bulevard era tot ce ştia ea despre Marsilia, împreună cu faptul că acolo oamenii, minţeau ca peste tot. Puse o piatră mare peste mesaj, pe care-l ştia perfect inutil, dar nu trebuia neglijat nimic, nici chiar posibilitatea întoarcerii băiatului când ea nu va fi acolo.

  Pe celălalt versant al colinei, după cinci sau şase minute, a găsit o şosea pe care o zărise de sus, printre copaci. Treceau pe acolo multe maşini. Prima care s-a prezentat a fost o Renault sau o Simca, de culoarea sângelui, care s-a oprit. În ea erau un bărbat, o femeie şi un copil mic. Se aşeză în spate, cu valiza pe genunchi, alături de copilaşul care dormea într-un leagăn de pânză.

  Au părăsit-o apoi, în faţa unui popas rutier, pe şoseaua naţională spre Marsilia. Se strădui să le zâmbească şi le mulţumi. Bău la bar un pahar cu apă minerală. Arătă apoi chelnerului, nota de plată a restaurantului unde au luat prânzul, lângă Valence, şi-l rugă să cheme restaurantul la telefon.

  Nu exista o cabină şi a trebuit să se explice în faţa clienţilor, care vorbeau mai încet ca s-o poată asculta. La capătul firului trebuie să fi răspuns patroana. Da, îşi amintea de clienta în taior alb şi de domnul cel tânăr care o însoţea. Da, îşi mai amintea de asemenea că, după-masă, el telefonase. Chemase la Cassis (Bouches-du-Rhône), dar nu mai ştia ce făcuse cu hârtia pe care era numărul. Îi părea rău.

  Închizând telefonul, Dany ceru anuarul din Bouches-du-Rhône. Nu exista la Cassis un abonat cu numele de Filanteris. Era totuşi sigură că citise dimineaţa Cassis-sur-Mer, în timp ce, plină de remuşcări, scotocea prin portofel. Nu-şi amintea de nimic altceva decât că era o hârtie tipărită, nu scrisă de mână. Îi veni ideea să citească în întregime lista abonaţilor locali, apoi îşi spuse că pierdea timpul de pomană.

  Îl întrebă pe chelner dacă unul din clienţi nu pleca poate la Marsilia. Un bărbat cu mânecile suflecate, cu mustaţă blondă, o luă în Peugeot-ul lui 404, şi îi înşiră pe drum toate cârciumile pe care le cunoştea la Paris: trăise acolo trei luni în timpul serviciului militar. Se despărţiră într-o piaţă mare, însorită, care dădea într-un parc cu alei lungi, numit Rond-Point du Prado, dintr-un oraş probabil primitor şi plăcut de trăit în el, dar din care nu văzuse decât porţiuni dintr-o periferie murdară. Îi spuse că de acolo putea lua un autobuz spre Cassis. După plecarea lui citi orarul sosirilor pe stâlpul care indica staţia şi văzu că mai avea de aşteptat o jumătate de oră. Atunci traversă piaţa, cu valiza şi geanta în mâna dreaptă, şi se urcă într-un taxi. Şoferul, un roşcat solid cu caschetă, îi spuse: vai de mine, dar o să vă coste o groază de parale. Înţelese că ea n-avea chef de vorbă şi porni DS-ul.

  Văzu pentru prima dată Mediterana din serpentinele dealului de la Gineste, căruia îi citise numele în vârf. Albastră ca în ilustrate, strălucitoare, întinsă departe până la o zare ceva mai palidă, era mai frumoasă decât şi-o închipuise vreodată. Se strădui să privească în altă parte.

  Ajunseră la Cassis, care era un sat, la şase şi jumătate, ceva mai mult de două ore după sărutul de iudă pe care el i-l dăduse pe colina din faţa heleşteului de la Berre. Mulţimea pe cele două trotuare ale unei străzi lungi, mai deasă decât în faţa Galeriilor Lafayette, se plimba în picioarele goale, în şorturi sau în costume de baie. Şoferul exclamă: vai de capul meu, nici în timpul săptămânii nu era suportabil, dar duminica e o catastrofă.

  Ea ceru să fie dusă în port, în faţa bărcilor şi a catargelor cu pânze multicolore. După ce plăti cursa, rămase în picioare pe şosea, cu valiza lângă ea, ameţită de soarele şi glasurile din jurul ei, iar roşcatul cu şapcă făcu un gest larg şi rosti cu voce leneşă:

  — Ei, nu te omori cu firea, micuţo, totul o să se aranjeze, „trebuie”!

  Înainte ca el să-şi fi isprăvit vorba, Dany rotise o privire în jurul a ceea ce probabil că era centrul Cassis-ului, şi văzu îndată pata albă, familiară, tulburătoare a Thunderbird-ului. Maşina se afla la mai mult de două sute de metri de ea, printre alte maşini garate în faţa plajei, dar ar fi recunoscut-o dintr-o mie la fel, numai după bătăile mai smucite ale inimii. I se înnodase gâtlejul, nu mai putea respira, dar ceea ce simţea era delicios, era un fel de recunoştinţă faţă de toate: Cassis, marea, soarele, şoferul solid de taxi şi chiar faţă de ea, care nu vărsase o lacrimă şi venise drept unde trebuia.

  Parcurse distanţa până la Pasărea furtunii fără a vedea ceva în jurul ei. Toată osteneala se topise, străbătea cu încetinitorul o porţiune de vid. Philippe Filanteris lăsase maşina descoperită. Nu părea s-o fi părăsit în urma unui accident. Puse valiza pe scaunul din spate şi făcu cunoştinţă cu locul unde se afla. În faţa unei terase largi, de-a lungul plajei, lângă port îi privi pe cei ce se scăldau în spuma valurilor, auzi strigăte şi râsete. O enormă masă stâncoasă, răsărind drept din mare, domina Cassis-ul.

  Cheile nu erau în contact. Deschise buzunarul portierei, le găsi, toată grămada, împreună cu actele maşinii. Se instala la volan şi, timp de câteva minute, încercă să înţeleagă ceea ce se petrecuse în capul unui băiat venit de la Metz, care avea nevoie de bani, dar nu se atinsese de geanta ei. Care luase maşina, ca să se despartă de ea, după numai cincizeci sau şaizeci de kilometri. Dar renunţă. Trebuia să existe un motiv pentru toate astea, dar n-o mai interesa. Poate că el se afla undeva în sat, cu costumul de pânză şi cravata neagră, poate că se va întoarce, dar nici asta n-o mai interesa. Şi apoi, pe neaşteptate, ceva se destinse în fiinţa ei, simţi în piept o dulceagă renunţare şi se văzu aşa cum era de fapt, departe de casă, înşelată, proastă, singură şi cu mâna înţepenită într-un bandaj, începu să plângă.

  — Vrei să joci cărţi? rosti un glas.

  Dany purta ochelarii negri. Băieţaşul care se afla lângă ea, de partea cealaltă a portierei, i se păru de aceea cu atât mai bronzat. Avea patru sau cinci ani. Era blond, cu ochi mari, negri, foarte frumos, desculţ, îmbrăcat cu un pantalonaş scurt din ţesătură elastică bleumarin cu dungi groase albe şi cu un tricou roşu. Într-o mână ţinea o felie de pâine cu unt, iar în cealaltă un pachet de cărţi în miniatură. Îşi şterse obrajii.

  — Cum te cheamă? întrebă el.

  — Dany.

  — Vrei să faci cu mine o partidă?

  — Dar pe tine cum te cheamă?

  — Titu, răspunse el.

  — Mama ta unde e?

  Făcu un gest nelămurit cu tartina.

  — Aici, pe plajă. Lasă-mă să mă urc în maşina ta.

  Deschise portiera, se dădu la o parte ca să se aşeze el la volan. Era un omuleţ foarte liniştit, foarte serios, căruia nu-i prea plăcea să răspundă la întrebări. Află totuşi că tatăl lui avea o maşină albastră cu acoperiş – că a găsit în apă un arici de mare şi că l-a închis într-un borcan. O învăţă şi pe ea jocul lui de cărţi, care era extrem de complicat: dădea fiecăruia trei cărţi şi care din doi avea cărţi mai mari, acela câştiga. Au făcut un tur pe gratis şi el a câştigat.

  — Ai înţeles? întrebă el.

  — Cred că da.

  — Pe ce jucăm?

  — Trebuie neapărat să jucăm pe ceva?

  — Dacă nu, nu e interesant.

  — Dar tu ce pui la bătaie?

  — Eu? Nimic. Tu pui miza. Vrei să jucăm, pe ochelarii tăi?

  Îi dădu Dany-ei trei cărţi, alegându-le cu grijă: doi de şapte şi un opt. Lui îşi luă trei rigi. Ea spuse că aşa era prea uşor şi că acum va împărţi ea cărţile. Tot el a câştigat şi aşa. Îşi scoase ochelarii şi-i puse pe nasul lui. Ţinându-i din ambele părţi să nu alunece. El îi spuse că vedea totul răsfrânt şi că nu era interesant. Îi dădu o piesă de cincizeci de centime în loc.

  — Acum mănâncă-ţi pâinea cu unt.

  Copilul înghiţi două muşcături, privind-o cu băgare de seamă. Apoi îi spuse:

  — Cine-i domnul din maşina ta?

  Ea privi fără să vrea în spate.

  — Nu e niciun domn.

  — Ba da, continuă el. Acolo unde se pun bagajele. Ştii bine acest lucru.

  Ea râse, dar îi sări inima din loc.

  — Ce domn?

  — Acela care doarme.

  — Ce tot spui?

  Copilul nu răspunse numaidecât. Îşi mânca tartina, privind melancolic drept în faţa lui, prin parbriz, cu capul dat pe spate, rezemat de spătarul scaunului. Apoi oftă.

  — Cred că doarme, spuse el.