SÉBASTIEN JAPRISOT

   

  DOAMNA DIN MAȘINĂ

 

 

   

 

  DOAMNA

 

  N-am văzut niciodată marea.

  Podeaua din plăci pătrate albe şi negre se leagănă ca apa la câţiva centimetri de ochii mei.

  Îmi vine să mor de durere.

  Dar mai am până să-mi dau sufletul.

  Când cineva s-a aruncat asupra mea – doar nu bat câmpii – cineva, ceva s-a prăvălit asupra mea, m-am gândit; n-am văzut încă niciodată marea. De câteva ori începuse să-mi fie frică. Frică de a fi arestată, frică de orice. Mi-am înjghebat în grabă o mulţime de scuze idioate, dar atunci mi-a fulgerat prin minte cea mai prostească; nu mă loviţi, nu sunt cu adevărat rea, n-am vrut decât să văd marea.

  Mai ştiu de asemenea că am strigat, am strigat din răsputeri, şi că sunetele au rămas totuşi zăvorâte în pieptul meu. Eram smulsă de la pământ, cineva mă înăbuşea.

  În timp ce strigam întruna, prin cap mi se învârtea un gând: nu poate fi adevărat, e un coşmar, am să mă trezesc în camera mea şi va fi lumină.

  Apoi, iată:

  Mai tare decât toate gemetele, da, am auzit pârâitul oaselor propriei mele mâini, mâna pe care cineva mi-o strivea.

  Durerea nu este nici neagră, nici roşie. Este o fântână de lumină orbitoare, care stăruie numai în capul tău; cu toate acestea te înfunzi în ea.

  Fruntea mea zace pe dalele răcoroase. Se vede că am leşinat a doua oară.

  Să nu mişti. Mai ales nu te mişca.

  Nu sunt întinsă pe podea, ci în genunchi, arsura braţului stâng e lipită de pântece, stau ghemuită pe durerea mea, pe care aş vrea s-o stăvilesc, dar ea îmi cuprinde umerii, ceafa, şalele.

  Foarte aproape de ochiul meu, prin perdeaua părului răvăşit, zăresc o furnică mişcându-se pe un pătrat alb. Mai departe, o formă cenuşie, verticală, trebuie să fie ţeava chiuvetei.

  Nu-mi amintesc să-mi fi scos ochelarii. Trebuie să fi căzut când am fost trasă înapoi – nu, nu mi-am pierdut minţile, cineva, ceva m-a tras înapoi înăbuşindu-mi strigătele – şi acum trebuie să-mi găsesc neapărat ochelarii.

  De câtă vreme zac oare astfel, în genunchi, într-o încăpere de doi paşi pe trei, cufundată în penumbră? De mai multe ceasuri? Abia de câteva secunde? Nu mai leşinasem niciodată în viaţa mea. E mai puţin ca o sfâşiere, o simplă zgârietură în memorie.

  Dacă m-aş afla aici de mai multă vreme, cineva din cei de-afară s-ar fi interesat de mine. La început mă aflam aşadar în picioare, în faţa chiuvetei şi îmi spălam mâinile. Mâna mea dreaptă, pe care o plimb pe obraz, este încă umedă.

  Trebuie să-mi regăsesc ochelarii, trebuie să mă ridic.

  Când îmi îndrept capul – o fac cu grabă, cu prea multă grabă – plăcile pardoselii se învârtesc, mă tem să nu leşin din nou, dar totul începe să se liniştească, vâjâiala din urechi şi chiar durerea. Aceasta se scurge toată în mâna stângă, pe care n-o privesc, dar pe care o simt ca de piatră, nemăsurat de umflată.

  Să mă agăţ cu mâna dreaptă de chiuvetă, să mă ridic.

  Când mă aflu în picioare, imaginea mea tulbure se leagănă odată cu mine în oglinda din faţă şi am impresia că încep din nou să capăt măsura timpului.

  Ştiu unde mă aflu: toaleta unei staţii de benzină, pe şoseaua spre Avallon. Acum ştiu şi cine sunt: o idioată care fuge de poliţie, un obraz reflectat în oglindă, spre care-mi întind faţa până aproape s-o atingă, o mână care mă doare şi pe care o ridic până la înălţimea ochilor spre a o privi, o lacrimă care mi s-a prelins de-a lungul obrazului şi-mi cade pe această mână, şuierul unei răsuflări într-o lume atât de ciudat tăcută, iată ce sunt.

  Lângă oglinda în care mă privesc, îmi pusesem la venire geanta, pe o policioară. E tot acolo.

  O deschid cu chiu cu vai, cu mâna dreaptă şi cu dinţii, îmi caut cea de-a doua pereche de ochelari, aceea pe care o pun când bat la maşină. Chipul meu, îl văd limpede acum în oglindă, este mânjit de praf, are dâre de lacrimi si-i alungit de spaimă.

  Nu îndrăznesc să mă mai uit la mâna stângă, pe care o ţin lipită de mine, apăsată pe taiorul alb, murdar de sus până jos.

  Uşa încăperii este închisă, cu toate că eu o lăsasem deschisă atunci când intrasem.

  Dar nu, nu mi-am pierdut minţile. Mi-am oprit maşina şi am cerut să mi se facă plinul de benzină. Am vrut să mă pieptăn puţin şi să-mi spăl mâinile. Mi s-a arătat o clădire cu zidurile albe, ceva mai departe de pompa de benzină, înăuntru găsisem că era prea întuneric şi am lăsat uşa deschisă în urma mea. Nu-mi mai dau seama dacă s-a întâmplat deîndată, sau apucasem să mă pieptăn. Îmi aduc doar aminte că am deschis un robinet al chiuvetei, că apa era rece – ba da, îmi aranjasem părul, sunt sigură! – când, deodată, am simţit ca un curent puternic de aer, o prezenţă, nu ştiu ce, o fiinţă vie şi brutală în spatele meu. Am fost smulsă de la pământ, am strigat din răsputeri fără ca vreun sunet să-mi iasă din piept, n-am avut timp să-mi dau seama ce mi se întâmplă, o durere îmi sfredelea mâna şi îmi străfulgera tot trupul, eram în genunchi, singură, şi acum sunt aici.

  Îmi deschid din nou geanta.

  Banii sunt la locul lor, în plicul cu antetul biroului. Nu mi s-a furat nimic.

  E absurd, e cu neputinţă.

  Număr bancnotele, mă încurc şi o iau de la capăt; un fior rece îmi fulgeră prin inimă: deci nu banii mei au fost ţinta nici altceva; ceea ce s-a urmărit – înnebunesc, am să înnebunesc – a fost să mi se zdrobească mâna.

  Îmi privesc mâna stângă, degetele sunt enorme şi vinete şi, deodată, nu mai rezist, mă prăvălesc lângă chiuvetă, recad în genunchi şi urlu. Am să urlu ca o fiară până la sfârşitul veacurilor, am să urlu, am să plâng, am să bat din picioare până ce va veni cineva şi am să văd din nou lumina zilei.

  Aud paşi grăbiţi afară, glasuri, pietrişul care scârţâie.

  Urlu.

  Uşa se deschide larg, dând la iveală o lume orbitor de luminoasă.

  Soarele de iulie nu şi-a schimbat locul deasupra colinelor. Oamenii intraţi, care se apleacă asupra mea vorbind toţi odată, sunt aceiaşi pe care i-am întâlnit când am coborât din maşină, îl recunosc pe garajist, pe cei doi clienţi, probabil de prin partea locului, opriţi şi ei să facă plinul.

  În timp ce sunt ajutată să mă ridic, plângând în hohote, mintea mi se agaţă de un amănunt prostesc: robinetul chiuvetei continuă să curgă. Acum o clipă nu-l mai auzeam. Trebuie să închid acest robinet, trebuie neapărat.

  Cei care mă privesc nu mai înţeleg nimic. Nici că nu ştiu de câtă vreme mă aflam acolo; nici faptul că am două perechi de ochelari; întinzându-mi-i pe cei căzuţi, mi se repetă de zece ori că sunt ai mei, cu adevărat ai mei. Mi se spune: „Liniştiţi-vă, hai, liniştiţi-vă”; sunt luată drept nebună.

  Afară totul este luminos, atât de liniştitor, atât de teribil de real, încât lacrimile mi se opresc pe loc. Este o staţie de benzină ca toate celelalte. Pompe de benzină, pietriş, ziduri albe, un afiş strigător lipit pe un geam, un gard viu de salbă-moale şi de arbuşti de laur roz. Ora şase seara, pe timp de vară. Cum de-am putut să ţip şi să mă tăvălesc pe jos?

  Maşina se află acolo unde am lăsat-o; zărind-o, sunt din nou cuprinsă de vechea mea spaimă, aceea tupilată în mine în momentul când s-a întâmplat totul. Voi fi interogată, mi se va cere să spun de unde vin, ce am făcut, am să răspund totul pe dos şi ei vor ghici ceea ce vreau să le ascund.

  Pe pragul biroului unde sunt dusă, o femeie cu un şorţ albastru şi o puştoaică de şase, şapte ani, mă aşteaptă cu priviri curioase, deloc neliniştite, ca la un spectacol.

  Şi aseară, la aceeaşi oră, cu păpuşa în braţe, o fetiţă cu părul lung mă privea apropiindu-mă. Şi ieri seară mi-era ruşine, nu mai ştiu de ce-mi era ruşine.

  Ba da, ştiu. Ştiu foarte bine. Nu pot suporta ochii copiilor. În spatele lor se află mereu fetiţa care fusesem eu şi care mă priveşte venind.

  * * *

 

  Marea.

  Dacă lucrurile se încurcă, am să fiu arestată, va trebui să produc un – cum Dumnezeu îi spune? — un alibi, o explicaţie, mi se pare că aşa se începe.

  Nu voi spune chiar tot adevărul, dar voi vorbi multă vreme, pe nerăsuflate, cu lacrimi în glas, voi fi victima prostuţă a unui vis aiurit. Am să scornesc orice, ca să pară mai adevărat: crize de dedublare a personalităţii, bunici alcoolici, sau că am căzut de pe o scară când eram mică. Vreau să le treacă pofta celor ce mă vor interoga, să-i înec într-un torent de tâmpenii siropoase.

  Le voi spune: nu mi-am dat seama ce făceam, eram şi nu eram eu, înţelegeţi? Eu socoteam că era doar un bun prilej de a vedea marea. Vinovată este cealaltă.

  Îmi vor răspunde, desigur, că dacă doream atât de mult să văd marea, aş fi putut s-o fac demult. N-aveam decât să iau un bilet de tren dus şi întors şi să mă instalez într-o pensiune la Palavas-les-Flots. Căci au mai făcut-o şi altele fără să moara din cauza asta, iar concediile plătite de aceea există.

  Le voi spune că am vrut adesea s-o fac, dar că n-am putut.

  De altfel, aşa şi este. De şase ani, în fiecare vară, scriu oficiilor locale de turism, hotelurilor, primesc prospecte, mă opresc în faţa vitrinelor să privesc costumele de baie. Odată am fost chiar la un deget, degetul cu care n-am apăsat pe-butonul soneriei, de a mă înscrie într-un club de vacanţă. Paisprezece zile pe o plajă din Baleare, dus şi întors în avion şi cu o vizită în Palma inclusă în preţ, orchestră, profesor de înot şi barcă cu pânze rezervată pe toată durata şederii, timp frumos asigurat de compania Union Vie, şi nu mai ştiu ce, că te bronzai numai citind programul. Dar, înţeleagă cine o putea, în fiecare vară eu continui să-mi petrec jumătate din concediu la Hotel Principal (nu există decât unul) din Montbriand, Haute Loire, iar cealaltă jumătate aproape de Compiègne, la o fostă colegă de clasă, care are „un soţ al ei” şi o soacră surdă. Ne omorâm timpul jucând belotă-bridge.

  Nu pentru că aş ţine în mod deosebit la tabieturile mele şi nici că aş avea o deosebită pasiune pentru jocul de cărţi. N-o fac nici pentru că aş fi din cale afară de timidă. Îţi trebuie chiar o anumită îndrăzneală ca să împoi capul celor din jur cu amintiri acvatice şi tropeziene, când de fapt te întorci din pădurea de la Compiègne. Iată de ce nici eu nu mai înţeleg nimic.

  Nu pot suferi oamenii care au văzut marea, îi detest pe cei ce n-au văzut-o, cred că mi-e silă de toată lumea. Asta-i tot. Cred că nu mă pot suferi nici pe mine însămi; dacă aceasta poate fi o explicaţie, de acord.

  Numele meu este Dany Longo. Mai exact, Marie, Virginie Longo. Am inventat numele Danielle când eram mică. Spun minciuni de când am învăţat să respir. Acum Virginie mi-ar plăcea mult, dar ce mă fac cu ceilalţi că nici nu vor să audă de el?!

  Pentru starea civilă am douăzeci şi şase de ani, dar vârsta minţii e de unsprezece, doisprezece ani; măsor o sută şaizeci şi opt de centimetri, am părul oarecum blond şi-l decolorez în fiecare lună cu apă oxigenata diluată 1:30, nu sunt urâtă, dar port ochelari – cu sticle fumurii, un truc de-al meu ca să ascund că sunt mioapă – fapt observat însă de toată lumea, proasto – iar ceea ce ştiu să fac cel mai bine este să tac.

  De altfel n-am adresat niciodată cuiva alte cuvinte decât: daţi-mi, vă rog, sarea – în afară de două ori; şi de fiecare dată am păţit-o. Îi urăsc pe oamenii care nu înţeleg de prima oară când li se dă peste degete. De aceea mă urăsc.

  Sunt născută într-un sat din Flandra, din care nu-mi amintesc decât mirosul cărbunelui amestecat cu noroi, pe care femeile au dreptul să-l strângă din apropierea minelor. Tatăl meu, un emigrant italian care lucra la gară, a murit când aveam doi ani, strivit de un vagon din care izbutise să fure o lădiţă plină cu ace de siguranţă. Deoarece de la el am moştenit miopia, presupun că a citit greşit ceea ce era tipărit pe capac.

  Toate acestea s-au întâmplat pe timpul ocupaţiei, iar convoiul era destinat armatei germane. Cu câţiva ani mai târziu, tatăl meu a fost oarecum reabilitat. De la el păstrez ea amintire, ascunsă în nu mai ştiu ce sertar al comodei mele, o medalie de argint sau din metal argintat, având gravată o tânără subţirică de tot, care-şi rupe lanţurile, ca un colos de bâlci. De fiecare dată când văd un spărgător de lanţuri, făcându-şi numărul pe trotuar, mă gândesc la tatăl meu; e un lucru de la care nu mă pot opri.

  Dar în familie n-avem numai eroi. La eliberare, la mai puţin de doi ani de la moartea soţului, mama s-a aruncat pe fereastra primăriei, după ce fusese rasă în cap. De la ea nu mi-a rămas nimic. Dacă într-o zi am să povestesc toate astea cuiva, am să adaug: nici cel puţin o şuviţă de păr. Cineva m-ar putea privi cu ochi îngroziţi, dar mi-e cu totul indiferent.

  N-o văzusem decât de două sau trei ori în doi ani, biata femeie, în vorbitorul unui orfelinat. Nici n-aş fi în stare să spun cum arăta. Sărmană, probabil cu o înfăţişare de femeie sărmană. Şi ea tot din Italia venise. Se numea Renata Castellani, născută la San Appolinario, provincia Frosinone. Avea douăzeci şi patru de ani când a murit. Am o mamă mai tânără ca mine azi.

  Acestea toate le-am citit pe extractul de naştere. Maicile care m-au crescut n-au vrut niciodată să-mi vorbească de mama. După bacalaureat, când am devenit liberă, m-am întors în satul în care am locuit. Mi s-a arătat locul cimitirului unde fusese îngropată. Am vrut să economisesc bani şi să-i fac un mormânt, dar mai erau şi alte persoane în aceeaşi groapă şi nu mi s-a dat voie.

  La urma urmei, puţin îmi pasă.

  Am lucrat câteva luni la Le Mans, ca secretară într-o fabrică de jucării, apoi la Noyon, la un notar. Aveam douăzeci de ani când mi-am găsit un post la Paris. Mi-am mai schimbat locul, dar tot, la Paris, unde mă găsesc şi azi. Acum câştig 1270 de franci pe lună, după scăderea taxelor sociale, ca să bat la maşină, să clasez dosare, să răspund Ia telefon şi uneori să golesc coşurile de hârtii, într-o agenţie de publicitate cu douăzeci şi opt de funcţionari.

  Salariul acesta îmi permite să mă hrănesc cu o friptura de vacă şi cartofi prăjiţi la dejun, cu iaurturi şi dulceţuri la cină, să mă îmbrac aproape aşa cum îmi place, să-mi plătesc chiria unei camere cu bucătărie şi toaletă în strada Grenelle, să-mi îmbogăţesc mintea la fiecare cincisprezece zile citind Marie-Claire şi în fiecare seară privind la un televizor cu două canale, cu ecran mare, supraluminos, pentru care nu mi-au mai rămas de plată decât trei rate. Dorm bine, nu beau alcool, fumez moderat, am avut câteva legături, dar din acelea care nu pot speria o portăreasă de imobil; n-am portăreasă, dar mă bucur de stima vecinilor de etaj, sunt liberă, fără griji şi pe deplin nefericită.

  Probabil că toţi cei ce mă cunosc – graficienii agenţiei ca şi băcăneasa din cartier – ar fi uimiţi dacă m-ar auzi plângându-mă. Dar de plâns trebuie oricum să mă plâng. Am înţeles înainte chiar de a fi ştiut să merg că, dacă n-o voi face eu, nimeni altcineva n-are s-o facă în locul meu.

  * * *

 

  Ieri-seară era vineri, 10 iulie. Mi se pare că a trecut de atunci un secol, într-o altă viaţă.

  Nu rămăsese mai mult de o oră până la închiderea agenţiei. Aceasta ocupă două etaje, altădată locuinţe, dintr-un imobil plin de volute şi coloane, aproape de Trocadéro. Aproape peste tot au fost lăsate lustrele de cristal, care răsună zglobiu la fiecare curent de aer, căminele de marmură şi nişte oglinzi şterse. Biroul meu e la al doilea etaj.

  Soarele intra pe fereastra din spatele meu şi se oprea pe hârtiile care acopereau biroul. Am verificat planul de acţiune al firmei Frosey (apă de toaletă proaspătă ca roua), am petrecut douăzeci de minute la telefon ca să obţin reducerea preţului unui anunţ prost apărut într-un săptămânal şi am bătut la maşină două scrisori. Ceva mai devreme, coborâsem ca în fiecare zi, să-mi beau cafeaua la barul-tutungerie din apropiere, împreună cu două redactoare şi un băiat nostim de la secţia de cumpărarea spaţiului pentru anunţuri publicitare. El îmi ceruse să telefonez pentru anunţul masacrat. Când se tocmeşte personal, iese totdeauna păcălit.

  Era o după-amiază ca toate celelalte şi, totuşi, nu prea. La studio, desenatorii vorbeau de maşini şi de Kiki Caron, fete care chiuleau treceau pe la mine ca să mă tapeze de ţigări, asistentul asistentului patronului care, de obicei, face mult zgomot şi-şi dă importanţă, ca să pară de neînlocuit, răcnea pe un culoar. Atmosfera nu se deosebea prin nimic de a celorlalte zile, dar se ghicea la toată lumea acea nerăbdare, acea bucurie ascunsă dinaintea unei punţi prelungite.

  Anul acesta, sărbătoarea de 14 iulie cădea într-o marţi şi fusese stabilit încă din ianuarie (adică din clipa când fiecare şi-a primit agenda) că vom face o punte de patru zile. Ca să recuperăm ziua de luni am lucrat de două ori sâmbăta dimineaţa, când nimeni, în afară de mine, nu era în concediu. Eu îmi luasem concediul în iunie. Nu cu gândul de a servi pe altcineva care voia să plece în iulie, dar pentru că, să mă bată Dumnezeu dacă mint, chiar şi hotelul Principal din Montbriand, Haute-Loire, era ocupat în restul sezonului. Lumea e cam nebună.

  Acum încă un lucru pe care va trebui să-l explic, în caz că mă arestează: reîntoarcerea mea dintr-un concediu aşa-zis mediteranean, bronzată la un bec de 220 de volţi (îmi oferisem o lampă cu ultraviolete pentru o aniversare, o sută optzeci de franci, se pare că produce cancer, dar puţin îmi pasă), în mijlocul unei cete zgomotoase, tocmai când aceasta se pregătea la rândul ei de plecare în vacanţă. Pentru mine totul era terminat, kaputt pentru o veşnicie, până la anul; în ceea ce mă priveşte personal, perioada de concediu are cel puţin această calitate, că o pot uita uşor şi fără regrete, din clipa când trec pragul biroului. Dar iată că, de astă dată, din cauza punţii, agonia s-a prelungit şi vacanţa a murit treptat.

  Băieţii plecau în concediu în Iugoslavia. Nu ştiu cum se descurcă ei, dar vând iugoslavilor desene pentru cutii de conserve şi au mereu bani blocaţi acolo. Spun că nu-i mare lucru, dar pentru cinci bancnote de câte cinci franci pe zi, trăiesc ca nişte nababi, pe nişte plaje care îţi taie răsuflarea, împreună cu soţia, cu sora soţiei şi toţi copiii, iar cine este destul de isteţ la controlul vameşilor mai aduce de acolo şi daruri, băuturi sau o furcă ţărănească, din care faci un cuier de toată frumuseţea. Îmi împuiaseră capul cu atâtea poveşti despre Iugoslavia.

  Fetele se duceau mai mult la Cap-dʼAntibes. Dacă treci pe acolo, vino pe la mine; am un prieten în apropiere cu o piscină, în care pune un lichid special pentru a modifica densitatea apei şi chiar dacă înoţi ca o cizmă, tot te ţii deasupra. La ora dejunului cutreierau prin Prisunic sau Inno-Passy cu un sandviş într-o mână şi gratificaţia din iulie în cealaltă. Le vedeam venind la birou cu ochii de pe acum plini de priveliştea mării, înroşite de atâta alergătură şi ciufulite de atâta îmbulzeală la solduri, cu braţele încărcate de chilipiruri, rochia pentru dans din nylon, care intră într-un pachet de ţigări, sau tranzistorul made-in-Japan, cu magnetofon incorporat, cu care poţi să prinzi toate emisiunile postului Europa I, în timp ce asculţi, banda, cu două piste, iar ambalajul poate servi ca sac de plajă sau, dacă-l umfli, îl foloseşti ca perniţă. Blestemată să fiu dacă mint, dar una din ele, într-o după-masă, a mers până acolo că m-a chemat la toaletă să-mi spun părerea despre noul ei costum de baie.

  Am împlinit douăzeci şi şase de ani, la 4 iulie, sâmbăta trecută, după epuizarea îmbrăţişărilor marii plecări în vacanţă. Am rămas acasă, am dereticat puţin şi n-am văzut pe nimeni. Mă simţeam bătrână, sfârşită, definitiv îmbătrânită, tristă, mioapă şi proastă. Şi invidioasă cum nu e îngăduit să fiu; chiar când nu mai crezi în Dumnezeu, o asemenea invidie devine un păcat.

  Ieri-seară mă simţeam la fel. Aveam în faţă perspectiva acestei punţi nesfârşite, în timpul căreia nu ştiam ce să fac şi, de asemenea – asta mai ales – ascultam proiectele celorlalţi pe care le auzeam din birourile alăturate, puţin din pricină că vorbeau tare şi puţin pentru că sunt grozav de masochistă şi trăgeam cu urechea.

  Ceilalţi îşi fac întotdeauna planuri. Eu nu ştiu să prevăd nimic, dau telefoane disperate în ultimul moment şi, în nouă cazuri din zece, nu găsesc pe nimeni sau sunt angajaţi în altă parte. Se întâmplă uneori şi mai rău: o dată am organizat o cină la mine, cu o ziaristă care-mi făcea servicii în muncă şi un actor destul de cunoscut, pe care-l iubea, împreună cu un desenator al agenţiei ca să nu par chiar de tot bleagă. Ne-am înţeles cu cincisprezece zile înainte, mi-am notat pe cincisprezece pagini în agenda mea şi când au venit, bună ziua, ce mai faceţi, uitasem de ei cu desăvârşire şi ceea ce le puteam servi erau numai nişte iaurturi şi dulceţuri; ne-am dus să mâncăm într-un restaurant chinezesc şi a fost un circ întreg ca să mă lase pe mine să plătesc.

  Nu-mi dau seama de ce sunt aşa. Poate din cauza celor optsprezece ani din viaţă când n-am avut decât să execut pişte ordine. Proiectele pentru vacanţă, sau chiar numai pentru o simplă duminică, le făceau alţii în locul meu şi erau mereu aceleaşi: vopseam din nou paraclisul împreună cu altele care, ca şi mine, nu aveau pe cineva în afara orfelinatului (îmi plăcea, de altfel, să vopsesc), rătăceam cu o minge sub braţ, prin curţi de recreaţie pustii, iar uneori eram dusă la Roubaix, unde maica superioară avea un frate farmacist. Rămâneam acolo câteva zile să fac pe casiera, ni se dădea înainte de fiecare masă câte o fiolă de întăritor şi apoi maica superioară venea să mă ia.

  La şaisprezece ani, în timpul unei asemenea călătorii la Roubaix, am făcut sau am spus ceva care a întristat-o – nici nu mai ştiu ce, era fără importanţă – şi atunci a hotărât, chiar înainte de a ne urca în tren, că-l vom pierde pe acela cu care trebuia să ne întoarcem. A mers cu mine într-o berărie şi mi-a dat tot felul de scoici, după care ne-am dus la cinema. Am văzut Bulevardul crepusculului. Maica superioară, la ieşire, era moartă de ruşine. Alesese acest film pentru că păstra o amintire de neşters despre Gloria Swanson în roluri de tânără neprihănită şi nu putea bănui, desigur, că filmul va aşterne în faţa ochilor mei, în mai puţin de două ore, toate neruşinările care-mi fuseseră ascunse dintotdeauna, cu grijă.

  Şi eu plângeam pe drumul spre gară (a trebuit să alergăm ca nebunele să prindem ultimul tren), dar nu plângeam de ruşine, ci de încântare; eram zdrobită de o melancolie delicioasă, mă sufocam de dragoste. Era primul film pe care-l văzusem şi cel mai frumos din viaţa mea. Când ea trage în William Holden şi el se clatină sub gloanţe până ajunge la piscină, când Eric von Stroheim îndreaptă camerele jurnalului de actualităţi spre ea, care coboară scara crezând că turnează un nou rol, am crezut că mor acolo, pe scaun, într-un cinematograf din Roubaix. Nu pot să spun mai mult. Eram îndrăgostită de ei, aş fi vrut să fiu în locul lor, al celor trei, Holden, Gloria Swanson şi Stroheim. O iubeam chiar şi pe prietena lui Holden. Când se plimba cu el în decorurile studioului pustiu, am dorit cu toată disperarea să particip la această poveste, ca ea să reînceapă mereu, iar eu să rămân tot timpul în mijlocul ei.

  Ca să-şi mai dea curaj, în tren, maica superioară repeta mereu că, mulţumită lui Dumnezeu, partea cea mai jalnică a acestei urzeli de rătăciri nu era decât subînţeleasă şi că aceasta depăşea de altfel puterea ei de înţelegere şi era sigură că nici eu nu puteam pricepe ceva. Da de unde: de când sunt la Paris, am revăzut filmul de mai multe ori şi ştiu bine că, din ceea ce este esenţial, nu mi-a scăpat nimic, încă de la primul spectacol.

  Ieri-seară, în clipa când lipeam cele două scrisori pe care le bătusem la maşină, mă gândeam să merg la cinema. Probabil că aşa aş fi făcut, dacă aveam o zecime din mintea ce mi se atribuie în zilele mele bune, ceea ce tot nu e mare lucru. Aş fi ridicat receptorul şi aş fi găsit, cu câteva ore înainte, pe cineva care să mă însoţească. Apoi, mă cunosc eu bine, nicio bombă cu hidrogen căzută asupra Parisului nu m-ar fi putut face să renunţ, şi aşa nu s-ar mai fi întâmplat nimic.

  La urma urmei, cine ştie? Adevărul este că ieri, azi sau peste şase luni, asemenea lucruri trebuiau oricum să mi se întâmple. Eu singură reprezint o fatalitate.

  N-am ridicat receptorul. Mi-am aprins o ţigară şi m-am dus să pun cele două scrisori în coşul cu corespondenţă care se află pe culoar. Apoi, am coborât cu un etaj mai jos. Am petrecut câteva minute în cămăruţa în care se depozitează ziarele, numită în mod pompos „Documentare”. Georgette, fata care lucrează acolo, tăia anunţurile plimbându-şi uşor limba peste buze. M-am uitat în Le Figaro, ediţia de dimineaţă, la programele cinematografelor, dar n-am găsit ceva care să-mi placă.

  Când am ajuns din nou sus, patronul mă aştepta în biroul meu. Deschizând uşa şi găsindu-l acolo, în picioare, într-o încăpere pe care o ştiam goală, am simţit un junghi, în inimă.

  E un om de patruzeci şi cinci de ani, poate ceva mai mult, destul de înalt, cântărind aproape o sută de kilograme: Poartă părul tăiat scurt, aproape ras. Trăsăturile i s-au îngroşat, dar au rămas plăcute şi se spune chiar că, în tinereţe, fiind mai subţire, era un bărbat frumos. Se numeşte Michel Caravaille. El e fondatorul agenţiei. Are talent pentru publicitate, ştie să explice limpede ceea ce vrea să obţină şi, într-o meserie în care este nevoie să convingi în aceeaşi măsură pe clientul care te plăteşte, ca şi publicul care trebuie să cumpere, e un vânzător de prima mână.

  Raporturile lui cu personalul şi grija pe care i-o poartă se mărginesc la chestiunile de lucru. În ceea ce mă priveşte, nu-l cunosc deloc. Nu-l văd decât o dată pe săptămână, luni dimineaţa, în timpul unei şedinţe de o jumătate de oră, ţinută la el în birou, când trece în revistă treburile curente. Eu sunt chemată acolo numai ca să iau note.

  Acum trei ani s-a căsătorit cu o fată – de vârsta mea, pe care o cheamă Anita – căreia îi fusesem secretară într-o altă agenţie de publicitate. Eram prietene atât cât poţi fi cu cineva cu care petreci patruzeci de ore pe săptămână în acelaşi birou, iei zilnic dejunul împreună într-un expres din strada La Boétic şi cu care te întâlneşti într-o sâmbătă sau alta pentru a merge la un music-hall.

  Când s-a căsătorit, ea a fost aceea care mi-a propus să intru la Caravaille. Lucra, acolo de câteva luni, iar eu fac azi ceea ce făcea ea, nu cu acelaşi talent, nici cu aceeaşi sete de reuşită şi, evident, nici cu acelaşi salariu. N-am întâlnit niciodată pe altcineva care să pună atâta îndârjire şi egoism în lupta pentru parvenire. Ea pleca de la principiul că, într-o lume în care ceilalţi se încovoaie în faţa furtunilor, tu trebuie să produci furtuni ca să le-o poţi lua înainte. Era numită Anita-nesuferita. Ea ştia acest lucru şi semna chiar astfel nota de serviciu cu care înfunda pe cineva.

  La vreo trei săptămâni după căsătorie a născut o fetiţă. De atunci n-a mai lucrat şi, practic, n-am mai văzut-o niciodată. Cât despre Michel Caravaille, credeam (până ieri-seară) că uitase de faptul că am cunoscut-o cândva pe soţia sa.

  Părea obosit, sau preocupat, cu acea culoare lividă pe care o căpăta uneori când urma de mai multe zile un regim de slăbire. M-a chemat pe numele mic, Dany, şi mi-a spus că are greutăţi.

  Am observat că fotoliul, din faţa biroului meu, rezervat vizitatorului, era doldora de dosare. Le-am luat de acolo, dar el tot nu s-a aşezat. Privea în jurul lui ca şi cum ar fi intrat prima dată în camera aceea.

  Mi-a spus că lua a doua zi avionul spre Elveţia. Avem un client important la Geneva: Milkaby, laptele praf pentru sugari. Putea lua cu el, ca să obţină viitoarea campanie de publicitate, machete, tiraje speciale pe hârtie cretată, fotografii în culori – material cu care să facă onorabil faţă, timp de o oră sau două, unei duzini de directori şi de subdirectori cu chipuri glaciale şi gesturi manichiurate. Dar era în pericol să-i lipsească arma supremă a textelor şi, de aceea, să piardă avionul. Mi-a explicat fără un zâmbet (dacă n-am auzit asemenea explicaţii de o sută de ori, nu le-am auzit niciodată) că a fost redactat un întreg raport asupra politicii concurenţilor şi a noastră, dar că în ultimul moment a trebuit să schimbe totul, că acest raport se găsea acum în stare de ciornă fără nicio formă şi, ca să spună pe şleau, nu dispunea de niciun text prezentabil.

  Vorbea repede, fără să mă privească, pentru că era stânjenit de gândul de a-mi cere un serviciu. Mi-a spus că nu putea pleca chiar fără nimic. Şi nici nu putea amâna întâlnirea cu Milkaby, pentru că o mai făcuse de două ori. Chiar şi nişte elveţieni ar înţelege a treia dată că suntem o bandă de ageamii şi că era mai avantajos pentru ei să transporte laptele pudră gratuit la domiciliul clientului.

  Îmi dădeam destul de limpede seama unde voia să ajungă, dar n-am spus nimic. S-a produs o tăcere, în timpul căreia se juca maşinal cu una dintre jucărelele înşirate pe biroul meu. M-am aşezat, am mai aprins o ţigară. I-am arătat pachetul de Gitane, dar m-a refuzat.

  În cele din urmă m-a întrebat dacă am vreun plan pentru seara aceea. Vorbeşte adesea în acest fel, sofisticat, uneori aproape jignitor. Nu-l cred în stare să-şi închipuie că aveam dreptul să fac altceva în serile ce-mi aparţineau în afară de a dormi, ca să fiu în putere a doua zi la birou. Nici nu ştiam, sărmană neroadă, dacă voiam să răspund sau nu, şi i-am zis cu un glas ce se voia impersonal:

  — Câte pagini sunt de bătut?

  — Vreo cincizeci.

  Mi-am suflat fumul din gură într-un încântător nouraş dezaprobator, gândindu-mă, ceea ce strica totul, că scot fumul ca vedetele din filme şi că el o să-şi dea seama că vreau să fac pe interesanta.

  — Şi aţi dori să bat totul, astă-seară? Nu sunt atât de grozavă! Fac şase pagini pe oră şi asta bătând din răsputeri. Luaţi-o pe doamna Blondeau, poate că are să izbutească.

  Mi-a spus că avionul lui pleacă de-abia la prânz şi că în niciun caz nu putea fi vorba să încredinţeze această misiune doamnei Blondeau: ea bătea într-adevăr repede, dar n-ar înţelege nimic dintr-un text ticsit de corecturi, de trimiteri, de fraze neterminate. Eu, în schimb, ştiam despre ce e vorba.

  A mai spus un lucru, şi cred că asta m-a hotărât. Nu voia – niciodată n-a voit – să se lucreze la birou după ora închiderii, mai ales din cauza zgomotului maşinii de scris. Etajele superioare sunt locuite, iar reînnoirea contractului de închiriere a societăţii se face numai cu preţul unor complicate tratative administrative. Mi-a spus că voi veni să lucrez la el, unde voi putea dormi, ca să nu pierd timp dacă n-aş termina în noaptea aceea. Voi termina a doua zi dimineaţă, înainte de plecarea lui.

  Nu fusesem niciodată la el. Aceasta, precum şi perspectiva de a o revedea pe Anita, erau motive prea puternice ca să pot refuza. Nu ştiu ce mi-am închipuit timp de o secundă sau două – destul ca el să-şi piardă răbdarea şi să spună cu de la sine putere: bine, ne-am înţeles. Sunt o idioată. Mi-am imaginat o cină în trei, într-o încăpere mare, cu lumini indirecte. Râsete discrete evocând amintiri. Dar hai, nu se poate, mai ia din crabul ăsta. Anita mă conduce apoi de mână până-n camera mea, puţin înduioşată şi sentimentală din pricina vinului pe care l-am băut. O fereastră e deschisă spre noaptea de-afară, iar vântul umflă perdelele.

  El însă mi-a şi tras un duş rece. Şi-a privit ceasul spunând că voi avea linişte ca să pot lucra, servitorii, fiind plecaţi acasă, în Spania, pe-timpul concediului, iar el avea pe cap o corvoadă împreună cu Anita, să meargă la un festival al filmului publicitar la palatul Chaillot. A adăugat totuşi:

  — Anita va fi fericită să te vadă. Erai întrucâtva preferata ei, nu-i aşa?

  Dar toate astea fără a mă privi, îndreptându-se spre uşă, exact ca şi cum n-aş fi existat – vreau să spun ca fiinţă omenească şi în orice caz mai puţin atent decât ar fi fost cu o maşină de scris IBM electrică, cu caractere „Président”.

  Înainte de-a ieşi s-a întors şi a făcut un semn nelămurit spre biroul meu. M-a întrebat dacă mai aveam ceva important de făcut. Mă gândisem să corectez şpalturile unei broşuri industriale, dar asta mai putea să aştepte şi. De astă-dată, am avut şi eu, în sfârşit, o replică chibzuită, pe care n-am scăpat-o:

  — Să-mi încasez banii.

  E vorba de o lună dublă ce ni se plăteşte jumătate în decembrie, jumătate în iulie. Cei aflaţi în concediu îşi primiseră plicul odată cu salariul pe iunie. Ceilalţi îl primeau de 14 iulie. Şeful contabil, ca la toate sfârşiturile de lună, trecea prin birouri şi preda plicul în mâna fiecăruia. În general, ajungea la mine abia cu jumătate de oră înainte de plecare. Se ducea mai întâi la redacţie, unde se dezlănţuia un soi de cataclism, dar aseară n-am mai auzit ca redactoarele să se fi repezit pe bietul om.

  Patronul se oprise nemişcat, cu mâna pe clanţa uşii. Mi-a spus că se întorcea acasă şi se gândea să mă ia neîntârziat cu el, că îmi va da el personal plicul, ceea ce îi va îngădui să mai adauge ceva – să spunem trei sute de franci, dacă eram de acord.

  Se citea în privirea lui o uşurare, iar eu, la rândul meu, eram mulţumită. La el totul a fost însă foarte scurt, ca şi cum i-aş fi dat doar un prilej de a rezolva o chestiune stânjenitoare.

  — Strânge-ţi lucrurile, Dany. Ne întâlnim jos, în cinci minute. Maşina mea e sub bolta de la intrare.

  Ieşi, închizând uşa în urma lui. O redeschise apoi imediat. Mă pregăteam să pun la loc, în rând eu celelalte, jucăria pe care el o mişcase din loc. Era un mic elefant articulat, roz-bombon. A observat grija cu care făceam acest lucru şi mi-a spus: „Îţi cer iertare”. Se bizuia pe discreţia mea faţă de ceilalţi în ce privea lucrul în afara biroului. Am înţeles că nu voia să vorbesc de raportul întârziat şi că se simţea oarecum vinovat. A vrut probabil să-mi mai spună şi altceva, să-mi explice, poate, că era vinovat, dar în cele din urmă s-a mai uitat o dată la elefantul raz şi a plecat de-a binelea.

  Am rămas o clipă pe scaun, întrebându-mă ce se va întâmpla dacă nu voi fi în stare să bat cele cincizeci de pagini înainte de plecarea lui. Chiar cu riscul de-a lucra o parte din noapte, am să găsesc eu timpul necesar, nu asta mă neliniştea; ci ochii, care nu rezistă mai multe ore în şir. Se înroşesc, se umplu de stele şi de lacrimi şi uneori mă dor aşa de tare, că nu mai văd nimic.

  Mă gândeam, de asemenea, la Anita şi la unele fleacuri: dacă aş fi ştiut de dimineaţă că aveam s-o întâlnesc, mi-aş fi pus taiorul alb; trebuie să trec neapărat pe la mine, să mă schimb. Altădată, când lucram cu ea, mai purtam încă fuste cusute la orfelinat. Ea spunea: „Cu zdrenţele tale îmi provoci dezgust pentru copilăriile nefericite”. Aş fi vrut ca ea să mă revadă altfel, cu ceea ce am mai bun. Apoi, deodată, mi-am adus aminte că patronul mi-a dat cinci minute. Pentru el, cinci minute sunt trei sute de secunde. E de o punctualitate că poate speria şi un ceas cu cuc.

  Am mâzgălit pe o foaie de bloc: „Plec în week-end. Pe miercuri”.

  Am rupt imediat foaia în bucăţele mici şi am scris pe următoarea, mai îngrijit de astă dată: „Trebuie să iau un avion pentru week-end. Pe miercuri. Dany”.

  Aş fi vrut să-mi povestesc pe foiţa aceea toată viaţa. Un avion nu era destul. Puteam să scriu: un avion pentru Monte-Carlo. Dar am privit la ceas, arătătorul mare se apropia de jumătatea spre cinci şi, în orice caz, eram probabil singura din agenţie care nu luase încă un avion, aşa că nu mai puteam impresiona pe nimeni.

  Am agăţat foaia cu o agrafă de abajurul lămpii de pe masa mea. Oricine intra o putea vedea. Cred că eram fericită. E greu de explicat de ce. Dacă vreţi, fusesem şi eu cuprinsă de acea nerăbdare pe care o simţisem la ceilalţi, de-a lungul întregii după-amieze.

  Punându-mi pardesiul, m-am gândit că Anita şi Michel Caravaille aveau o fetiţă. Am luat elefantul roz şi l-am băgat în buzunar.

  Mi-amintesc că soarele mai strălucea încă prin fereastră, aruncându-şi razele pe hârtiile îngrămădite pe biroul meu.

  * * *

 

  În maşină, o DS (Citroën) neagră, cu tapiţeria de piele, mi-a propus chiar el să trecem mai întâi pe la mine, ca să-mi iau o cămaşă de noapte şi peria de dinţi.

  Încă nu era o oră de circulaţie aglomerată şi conducea destul de repede, I-am spus că părea obosit. Mi-a răspuns că toată lumea e obosită. I-am vorbit de confortul din DS, dar nu l-a interesat şi am păstrat din nou tăcerea.

  Am traversat Sena la podul Alma. Pe strada Grenelle a găsit un loc de parcare în faţa magazinului fotografic aflat aproape peste drum de mine. M-a urmat când am coborât din maşină. Nu m-a întrebat dacă poate urca la mine, sau altceva. A intrat în imobil în urma mea.

  Nu mi-e ruşine cu apartamentul meu – în sfârşit, nu cred – ba sunt chiar sigură că n-am lăsat rufe la uscat pe radiatorul de gaz. Dar nu-mi plăcea faptul că venea la mine. Va ocupa tot locul şi am să fiu obligată să mă schimb în baie, unde, dacă loveşti un zid, toate celelalte trei îţi răspund. În plus, stau la al patrulea etaj, fără ascensor.

  I-am spus că nu era obligat să mă însoţească şi că nu va dura decât câteva minute. Mi-a răspuns că totuşi vine şi că n-avea nicio importanţă. Nu ştiu ce-şi închipuia. Că poate am să iau cu mine un cufăr.

  Pe palierul meu n-am întâlnit pe nimeni, ceea ce era un lucru bun. Am o vecină al cărei soţ şi-a petrecut concediul la spitalul Boucicaut, pe strada Francisc I, contra sensului interzis, şi care se supără grozav dacă nu întrebi de sănătatea lui, iar dacă-i ceri veşti, poate să te ţină până seara. Am intrat prima şi am închis uşa îndată după Caravaille. A privit în jurul lui şi n-a scos un cuvânt. Era vădit că nu ştia ce să facă cu trupul lui uriaş. Mi se părea mult mai tânăr şi – cum să spun? – mai adevărat, mai viu decât la birou.

  Mi-am luat taiorul alb dintr-un dulap şi m-am închis în baie. ÎI auzeam umblând foarte aproape de mine. În timp ce mă dezbrăcăm, i-am spus prin uşă că poate găsi de băut în lădiţa de sub fereastră. Mai aveam timp să-mi fac un duş? Nu mi-a răspuns. Nu mi-am mai făcut duş, m-am spălat la iuţeală cu o mănuşă de toaletă.

  Când m-am întors în cameră, îmbrăcată, pieptănată, machiată, dar în picioarele goale, el stătea pe divan şi îi telefona Anitei. Îi spunea că sosim îndată. În acelaşi timp îmi privea atent taiorul. Mi-am încălţat pantofii albi aşezată pe braţul fotoliului, fără a-l slăbi din ochi. În ochii lui n-am citit decât plictiseală.

  Vorbea cu Anita – spunea da Anita, nu Anita, ştiam că era ea – nici nu-mi mai amintesc ce-i povestea, ba da, că nu m-am schimbat deloc, că sunt mai curând înaltă, destul de subţire, că sunt frumoasă şi blondă, da, foarte blondă şi bronzată, – în sfârşit lucruri de astea, care ar fi trebuit să fie plăcute şi erau fără îndoială plăcute, dar pe care glasul lui le denatura. Îmi sună încă în urechi acest glas: stăruitor, monocord, un glas de portărel. Îi răspundea Anitei, supunându-se cu răbdare unui capriciu de-al acesteia. Ea îi cerea să fiu descrisă şi el mă descria. Pentru el ea era o fiinţă omenească. În ce mă priveşte însă pe mine, Dany Longo, aş fi putut tot atât de bine să fiu o maşină de spălat rufe, expusă la magazinul universal Bazar de la Hôtel de Ville.

  I-a mai spus un lucru. Nu, nu era o simplă figură de stil pentru a-i comunica soţiei, fără să mă supere pe mine, că sunt din ce în ce mai mioapă. Era relatarea cea mai exactă despre ceea ce vedea, o constatare în stare brută. Spunea că ochelarii îmi ascund culoarea ochilor. Am râs şi mi-am ridicat chiar ochelarii ca, să-i arăt culoarea lor. Nu sunt albaştri şi schimbători ca apa mării, cum erau cei ai Anitei, atunci când îmi dădea voie să-i duc tava împreună cu a mea la expresul din strada La Boétie, ci întunecaţi, nemişcaţi, lipsiţi de expresie, ca o plicticoasă câmpie din nord, şi orbi fără ochelari.

  Nu ştiu dacă din această cauză, a ochilor mei, sau pentru că am înţeles brusc că nu voi fi niciodată pentru ei altceva decât subiectul unei distracţii oarecum afectuoase, la telefon, între doi soţi care se înţeleg bine, dar în timp ce râdeam, eram tristă, sătulă de toate şi aş fi vrut ca seara aceea să treacă mai repede, ei amândoi să plece odată la blestematul acela de festival al filmului publicitar, să nu fi existat niciunul din ei, ca Anita să nu fi existat niciodată: pe scurt, voiam să plec mai repede din casă.

  Am plecat. Luasem în geantă, aşa cum mi-a spus, o cămaşă de noapte şi periuţa de dinţi. Am mers de-a lungul cheiurilor Senei până la podul Auteuil. Înainte de-a ajunge acasă, şi-a adus aminte de ceva, a oprit maşina în staţionare dublă într-o stradă plină de prăvălii.

  Mi-a dat o bancnotă de cincizeci de franci, spunându-mi că el nu mănâncă niciodată seara şi nici Anita, şi că e probabil ca acasă să nu se găsească nimic pentru mine. Dacă aş fi avut cel mai mic simţ al umorului, aş fi izbucnit în râs, gândindu-mă la deliranta mea cină intimă, cu lumini discrete şi cu vântul care umflă perdelele. În loc de asta, m-am făcut roşie ca para. I-am răspuns că nici eu nu mănânc seara, dar n-a vrut să mă creadă şi mi-a cerut să mă duc neapărat.

  În timp ce el aştepta la volan, am cumpărat două brioşe dintr-o brutărie şi o tabletă de ciocolată. Mi-a mai cerut – „tot te duci” – să intru într-o farmacie şi să-i cumpăr un medicament. În momentul când mi se ştampila reţeta, am citit pe cutia flaconului că erau picături pentru inimă. Făcea greva foamei şi, ca să prevină o sincopă, se dopa cu digitalină. Genială idee.

  În maşină, punându-şi la loc restul de bani, m-a întrebat, fără să mă privească, unde am cumpărat taiorul. Era dintre soţii aceia care nu pot suferi o toaletă ca lumea pe alte femei decât a lor. I-am răspuns că l-am primit gratuit la agenţie, după ce făcusem nişte fotografii pentru un client din Faubourg Saint-Honoré. A dat din cap cu înţelesul: „E tocmai ceea ce mă gândeam”, dar mie, cu intenţia de a-mi fi plăcut, mi-a spus cam aşa ceva: „Pentru un lucru de gata, face o impresie foarte bună”.

  * * *

 

  N-am intrat niciodată în vila Montmorency de la Auteuil. Fără îndoială că proasta mea dispoziţie influenţa aspectul peisajului, dar el m-a făcut să mă gândesc, în plin Paris, la un orăşel pentru pensionari de provincie, cu alei de promenadă duminicală, simetrice. Familia Caravaille locuia în aleea Plopilor. Mai erau şi aleea Teilor şi, presupun, aceea a Castanilor. Casa lor era aşa cum mi-o închipuiam: frumoasă, mare, înconjurată de flori. Era cu puţin trecut de ora şase. Soarele străpungea frunzişul cu pete orbitoare.

  Îmi amintesc sosirea noastră, zgomotul paşilor în tăcerea acestui sfârşit de după-amiază. Într-un hol de intrare, pardosit cu plăci roşii, cu un covor mare al cărui desen reprezenta animale fantastice, toate lămpile ardeau, cu toate că era încă ziuă, o scară de piatră urca la etaj, iar pe prima treaptă, în ghetuţe de lac, cu un ciorap mai sus decât celălalt, îmbrăcată în catifea albastră cu dantele, strângând la piept o păpuşă cheală, stătea o fetiţă blondă care aţintea asupra mea o privire visătoare.

  Îndreptându-mă spre ea, îmi reproşam că nu ştiam să iau lucrurile aşa cum se prezentau, fără complicaţii. M-am aplecat s-o îmbrăţişez şi să-i aranjez ciorapii. M-a lăsat să mă ocup de ea fără să spună ceva. Avea ochii mari şi albaştri, ca şi ai Anitei. Am întrebat-o cum o cheamă: Michèle Caravaille, pe care ea îl rostea Cravaille. Am întrebat-o de vârstă: Crei ani. M-am gândit la micul elefant roz pe care voiam să i-l dăruiesc, dar el se afla în buzunarul pardesiului, iar pardesiul îl lăsasem acasă.

  Îndată după aceea, tatăl m-a chemat într-o cameră spaţioasă, pe care, practic, n-am mai părăsit-o. Canapeaua şi fotoliile erau din piele neagră, mobilele de culoare închisă, zidurile acoperite cu cărţi. Un cal de manej susţinea o lampă mare.

  Mi-am schimbat ochelarii şi am încercat maşina. Era o Remington, semi-portativă, din anii 40, care, pe lângă toate, avea o claviatură engleză. Se puteau totuşi bate şase exemplare citeţe, dar Caravaille mi-a spus că patru vor fi de ajuns. A deschis dosarul Milkaby, cu pagini acoperite de un scris mărunt (n-am înţeles niciodată cum un animal mare ca el putea să scrie atât de mărunt) şi mi-a explicat greutăţile pe care le-aş putea întâlni. El trebuia să plece la un tipograf, pentru Dumnezeu ştie ce, înainte de a se duce la palatul Chaillot. La plecare mi-a zis că Anita trebuia să vină şi îmi ură spor la muncă.

  M-am apucat de lucru.

  Anita a coborât după o jumătate de oră, cu părul ei blond strâns pe ceafă şi cu o ţigară în mână. Mi-a spus: Ei bine, e o veşnicie de când nu ne-am mai văzut, cum o duci, eu am o migrenă grozavă – toate astea foarte repede, cercetându-mă amănunţit, din cap până-n picioare, părând încordată, ca pe vremuri.

  A deschis o uşă în fundul încăperii şi mi-a arătat camera mea. Mi-a explicat că soţul ei dormea uneori acolo, când lucra noaptea târziu. Se afla în cameră un pat imens, acoperit cu o blană albă, iar pe un perete o fotografie mărită a Anitei, aşezată goală într-un fotoliu, o poză foarte frumoasă, în oare puteai să vezi şi porii pielii. Am râs prosteşte. A întors fotografia, încadrată într-o ramă de lemn, cu faţa la perete. Mi-a spus că soţul ei şi-a instalat în pod un laborator de amator, dar că ea era singurul lui model. A deschis în acelaşi timp o altă uşă, aproape de pat, şi mi-a arătat o cameră de baie pardosită cu plăci negre. Privirile noastre s-au încrucişat timp de o clipă şi am înţeles că toate acestea o plictiseau de moarte.

  M-am aşezat din nou la lucru. În timp ce băteam, ea a aşternut un tacâm pe o masă joasă, a adus două felii de rosbeef, fructe şi o sticlă de vin începută. Încă nu era îmbrăcată pentru plecare. M-a întrebat dacă mai aveam nevoie de ceva, dar fără să aştepte răspunsul, mi-a urat şi ea spor la treabă, pe curând şi a dispărut.

  Ceva mai târziu, într-un mantou de satin negru, închisă la gât cu o broşă mare, s-a oprit în prag, ţinând de mână fetiţa. O ducea la maică-sa, care locuia foarte aproape, pe bulevardul Suchet (fusesem la ea de două sau trei ori) şi apoi trebuia să-şi întâlnească soţul la Chaillot. Mi-a spus că se vor întoarce devreme din cauza călătoriei în Elveţia, dar că nu eram obligată să-i aştept dacă mă simţeam obosită. Vedeam că voia să-mi spună ceva prietenos înainte de a mă părăsi, dar nu izbutea. M-am ridicat să mă uit mai bine la micuţă şi să-i urez noapte bună, Michèle, draga mea: îndepărtându-se, fetiţa s-a întors şi continua să mă privească. La piept strângea aceeaşi păpuşă cheală.

  Apoi, i-am dat drumul ca o mitralieră. Mi-am aprins o ţigară în două sau trei rânduri şi, pentru că nu-mi place să fumez când bat la maşină, mă învârteam prin odaie şi priveam cotoarele cărţilor. Pe un perete stătea ceva bătător la ochi, dar fascinant: un geam mat de 30X40, într-o ramă poleită, pe care un sistem, fixat în spate, proiecta diapozitive în culori. Caravaille se servea probabil de un asemenea aparat destinat publicităţii în vitrine. Fotografiile se schimbau la fiecare minut. Am văzut astfel mai multe porturi de pescuit, înotând în soare, unde reflexele din apă înmulţeau numărul bărcilor multicolore. Nu le cunoşteam numele. Dar tot ce pot să spun, biată neroadă, este că pozele erau Agfacolor. Cunosc comediile astea de prea multă vreme ca să mă mai pot înşela asupra calităţii unui ton de roşu.

  La un moment dat, când ochii au început să-mi obosească, m-am dus să mi-i clătesc cu apă rece în camera de baie cu plăci negre. De afară nu se auzea niciun zgomot. Parisul mi se părea foarte îndepărtat şi simţeam în mine apăsarea casei pustii şi a camerelor cufundate în întuneric.

  Pe la douăsprezece şi jumătate bătusem treizeci de pagini. Făceam întruna greşeli, îmi simţeam creierul, ca laptele praf. Am numărat paginile rămase, vreo cincisprezece. Am acoperit apoi maşina cu capacul.

  Mi se făcuse foame. Am mâncat una din brioşele aduse, o felie de rosbeef, un măr şi am băut oleacă de vin. N-am vrut să las totul vraişte, am căutat bucătăria care era spaţioasă, mobilată ca o încăpere de fermă, cu o chiuvetă de spălat vase din piatră, în care mucegăiau două mormane înalte de vase. O cunosc eu bine pe Anita. Cu siguranţă că de când au plecat servitorii în concediu, ea nu s-a mai ostenit nici să apese butonul aparatului de prăjit pâine.

  Mi-am scos jacheta taiorului, mi-am spălat farfuria, paharul, şi tacâmurile. Am stins peste tot şi m-am dus să mă culc. Era cald şi, Dumnezeu ştie de ce, nu îndrăzneam să deschid fereastra. Nu izbuteam să adorm. Mă gândeam la Anita, cea de altădată, când lucram pentru ea. Dezbrăcându-mă, nu m-am putut împiedica să întorc fotografia. În care ea stătea goală, într-un fotoliu. Mi-era necaz că râsesem atât de prosteşte. Nu vreau să spun că e o gafă să izbucneşti în râs în faţa fotografiei făcute de cineva care agaţă fundul soţiei pe pereţii casei, ci sunetul râsului meu fusese prostesc.

  Pe când lucram cu Anita, ea a venit de mai multe ori să rămână noaptea la mine. Locuia atunci cu mama şi mi-a cerut – aşa cum numai ea ştia s-o facă, cu multe excese de afecţiune şi ameninţări, cu o mare încăpăţânare – să-i împrumut apartamentul ca să primească un bărbat. Bărbaţii îi schimba, dar nu şi locul de întâlnire; deoarece cedasem o dată, nu mai îndrăzneam s-o refuz. În timpul distracţiei, eu mă duceam la cinema. O regăseam apoi dezbrăcată, cu obrajii aprinşi, citind sau ascultând radioul, fumând ţigări, cu picioarele peste braţul unui fotoliu, oarecum poziţia din fotografie. Nu i-a trecut niciodată prin minte să pună patul în ordine. Îmi amintesc cel mai bine de cearşafurile mototolite, care atârnau până la podea şi în care urma să dorm alături de ea până dimineaţa. Dacă îi spuneam ceva, mă numea: „mica fecioară murdară şi abjectă” şi mă trimitea înapoi la mânăstire, unde aveam să crap de dorul dragostei. Sau, dacă nu, făcea o mutră îngrozitor de spăşită şi îmi făgăduia că data viitoare se va folosi pentru nevoile ei de masa din bucătărie. A doua zi, la birou, redevenea iar Anita-nesuferita, într-o rochie de fată din cartierele distinse, cu ochi limpezi, gesturi eficace şi inima ferecată cu nasturii încheiaţi până sub guler.

  Am sfârşit prin a adormi, sau a moţăi, deoarece ceva mai târziu i-am auzit întorcându-se. Patronul se văicărea că bea prea mult şi că se întâlnea cu prea mulţi imbecili. Apoi a venit să mă întrebe în şoaptă, de dincolo de uşă: „Dormi, Dany? E în regulă?” Am răspuns că totul e bine şi că au mai rămas cincisprezece pagini. Din spirit de imitaţie am vorbit şi eu cu un glas ca o adiere, ca şi cum mi-ar fi fost frică să nu trezesc pe cineva în blestemata aceea de hardughie.

  Apoi am adormit din nou. Cam în aceeaşi clipă, cineva a zgâriat la uşă şi se făcuse dimineaţă – dimineaţa aceea – soarele năvălea din plin în cameră, iar patronul mi-a spus: „Am făcut cafea, ai o ceaşcă pe masă”.

  * * *

 

  După ce mi-am aranjat patul şi am făcut o baie, m-am îmbrăcat, am băut cafeaua pusă lângă maşină şi m-am apucat din nou de lucru. Patronul a venit de două sau trei ori să vadă unde am ajuns. Anita a apărut apoi într-un combinezon alb, căutând ceva pe care nu l-a găsit, cu o mână pe capul îndurerat încă de migrena din ajun, iar cu cealaltă scuturând scrumul primei ţigări a zilei. Trebuia să meargă să-şi ia fata din bulevardul Suchet. Am aflat totodată că vor folosi întâlnirea cu Milkaby pentru a petrece toţi trei zilele de punte în Elveţia. Plecarea în călătorie o făcea nervoasă şi, cel puţin din acest punct de vedere, am găsit-o schimbată. Altădată, avea un principiu: clienţii, ca şi iubiţii, te ţin mai la preţ dacă îi faci să aştepte şi n-are rost să-ţi faci sânge rău pentru un avion, când îl poţi lua pe următorul.

  De altfel, toţi eram nervoşi – ea, eu şi Caravaille. Am bătut ultimele pagini ca acele dactilografe pe care nu le pot suferi, fără să încerc cel puţin să înţeleg ceea ce citeam. Probabil că am făcut un şir de boacăne, pentru că băteam în aproape toate clapele cu mâna stângă (sunt stângace şi, când mă grăbesc, şi vreau să bat repede, uit aproape că am şi o mână dreaptă), pierdeam o groază de timp spunându-mi: gândeşte-te la ceea ce faci, dreapta, idioato, dreapta, ca un boxer care a încasat o lovitură în stare să-i smulgă inima din loc. Lovitura pe care am primit-o – cu atât mai rău dacă e o prostie, şi asta va trebui s-o spun dacă voi fi anchetată – era tocmai acel week-end familial în Elveţia. Am fost odată la Zürich şi am rămas cu o amintire oribilă. N-am văzut Geneva, dar presupun că trebuie să existe acolo, cel puţin pentru Caravaille şi cei deopotrivă cu ei, hoteluri confortabile, cu terase mari, deschise spre lună şi spre duioşia melancolică a viorilor, zile luminoase şi seri iluminate, momente pe care nu le voi cunoaşte niciodată – nu numai pentru că sunt plătite în franci noi sau în dolari. Mi-e necaz pe mine că sunt astfel – e adevărat, de trei ori adevărat – dar, nu ştiu cum să spun, nu pot fi decât eu însămi.

  Am terminat lucrul pe la unsprezece. Îmi aranjam paginile şi clasam cele patru exemplare în ordinea lor, când Caravaille a venit să-mi spună că sunt liberă. Purta un costum de vară bleumarin, o cravată ţipătoare cu picăţele albe, mă strivea cu statura şi dinamismul lui. Se repezise până la agenţie să ia machetele. Mi-a adus şi plicul cu gratificaţia: împreună cu cei trei sute de franci făgăduiţi, am numărat mai bine de o mie de franci, aproape o lună întreagă. Am spus – ţin minte totul – vă mulţumesc mult, e grozav, e mult prea mult.

  El a pus într-un sac de voiaj de piele neagră tot ceea ce bătusem. M-a întrebat cu respiraţia tăiată dacă aveam permis de conducere. Nu era nicio problemă. Anita ştia că îl am şi probabil că i-a şi spus-o. Când şi-a cumpărat prima maşină, o „Simca” decapotabilă, de ocazie, era atât de speriată, încât i-am scos-o eu din garaj. Apoi îi schimbam locul de patru sau cinci ori pe zi în zona albastră.

  Cu toate acestea nu condusesem cu adevărat decât o singură maşină în viaţa mea, o furgonetă de 2 CV a orfelinatului. Maica superioară îmi plătise permisul („pentru că e folositor şi asta te va face să-ţi alegi un soţ care călătoreşte pe patru roţi, nu un nemâncat pentru ochii lui frumoşi”), fiind singura care o conduceam în timpul cumpărăturilor. Eram în ultimul an de şcoală. Existau încă două furgonete la fel şi mie mi s-a dat cea mai veche. „Fă-o praf, spunea maica superioară, fiindcă aşa ai să capeţi experienţă şi după aceea punem mâna pe aia frumoasă a surorii Marie-de-la-Pitié.” Dar la, treizeci pe oră, se agăţa cu amândouă mâinile de scaun, iar la patruzeci striga să fie apărată de asasini. Într-o zi s-a speriat atât, încât a tras frâna de mână şi era să zburăm amândouă prin parbriz.

  Pe nerăsuflate, aplecat pe sacul negru, Caravaille mi-a spus că era o jale să găseşti un taxi sâmbătă dimineaţa, că a cuplat telefonul la serviciul de abonaţi absenţi ca să fiu liniştită, că n-ar mai vrea s-o ia altă dată de la capăt, că mai trebuia s-o ia pe fetiţă şi că le-aş face un nemaipomenit serviciu dacă i-aş însoţi până la Orly. Eu nu înţelegeam de ce. El s-a ridicat, cu tot sângele în cap, şi mi-a explicat: în felul acesta voi aduce maşina înapoi acasă.

  Era nebun.

  I-am spus că la Orly există parkinguri dar el s-a mulţumit să dea din umeri şi să răspundă: mulţumesc, ştiam.

  — Haide, Dany, vino.

  I-am spus că mi-era cu neputinţă.

  — De ce?

  Acum mă privea drept în faţă, puţin aplecat spre mine, mi se părea plin de forţă şi nerăbdare. Când cineva se află prea aproape de mine, îmi pierd şirul vorbelor. După câteva secunde i-am răspuns:

  — Nu ştiu! Uite-aşa!

  Mai proastă nici că se putea să fiu. El a ridicat din nou din umeri, a spus că nu e bine să fii prost şi şi-a dus sacul în hol. Pentru el era o chestiune rezolvată.

  Nu puteam să-i însoţesc la Orly, pentru că nu ştiam să mă întorc cu maşina lor. Ar fi trebuit să-i spun. Că n-am condus niciodată altceva decât o fantomă de furgonetă şi că maica superioară nu se liniştea decât dacă ne apropiam de o biserică, pentru că astfel aveam şansa să primim ultima împărtăşanie. L-am urmat în hol, Anita cobora scara şi nu i-am spus nimic.

  Aveau trei valize. Am cărat şi eu una în grădină. Căutam cu ochii DS-ul (Citroën) dar ceea ce am văzut era, pentru mine, pur şi simplu îngrozitor. Nu plecau cu DS-ul, ci cu o maşină americană descoperită, lungă şi încăpătoare, pe care Anita o scotea din garaj. Un adevărat tanc.

  M-am întors în hol şi apoi în camera în care lucrasem. Nici nu mai ştiam ce venisem să caut. Geanta. Am luat-o şi apoi am pus-o la loc pe masă. Nu puteam să conduc o asemenea maşină.

  Caravaille închidea grăbit nişte uşi. Când m-a văzut proptită acolo, probabil că a înţeles în sfârşit că ceva nu era în regulă şi s-a apropiat de mine.. Mi-a pus mâna pe braţ şi mi-a zis:

  — E maşina Anitei. N-are decât un accelerator şi o frână, asta-i tot. E foarte uşor de condus.

  Şi apoi a adăugat:

  — Nu trebuie să fii aşa.

  M-am întors spre el. Am văzut că avea ochi albaştri, de un albastru foarte deschis, încercănaţi de oboseală. Albaştri. Nu observasem acest lucru niciodată. În acelaşi timp îmi dădeam seama pentru prima dată că ocupam şi eu un loc în ei. Existam ca o fată cam prostuţă, dar la care ţinea mult. În fine, aşa cred. N-am înţeles prea bine ce voise să spună prin: „Nu trebuie să fii aşa”. N-am înţeles nici mai târziu. Era prea aproape de mine, ca şi adineauri, mi se părea mare, foarte puternic şi simţeam că mă pierd toată. După o tăcere îndelungată – sau care mi s-a părut insuportabilă – a mai spus că dacă nu voiam să-i însoţesc se va descurca el şi o să lase maşina într-un parking. N-avea nicio importanţă.

  Am plecat capul şi i-am spus că vin.

  * * *

 

  Şedeam în spate cu micuţa. Ea purta o haină roşie cu guler de catifea, se ţinea foarte dreaptă, cu mâna ei călduţă într-a mea, fără să spună un cuvânt. Nici Anita cu soţul ei nu vorbeau deloc. Era douăsprezece fără douăzeci, când am părăsit bulevardul periferic, la poarta Orléans şi am intrat pe autostrada Sudului. La volan se afla el.

  Am întrebat unde urma să las maşina: în grădină. Trebuia să strigăm pentru că mergeam cu mare viteză şi vântul puternic ne fura cuvintele. El mi-a spus că actele maşinii se găseau în buzunarul portierei, iar cheia porţii de acasă era împreună cu aceea a maşinii. Cu arătătorul a lovit uşor în legătura de chei care atârna la contact. L-am întrebat unde trebuia să las cheile. S-a gândit şi apoi mi-a spus că puteam să le păstrez şi că i le voi da la birou, miercuri după-masă, când se vor întoarce din Elveţia.

  Anita a întors capul, furioasă, cu aceeaşi privire ca altădată, când lucram pentru ea şi mi-a strigat: „Ce-ar fi să ne mai slăbeşti puţin, că doar nu-i atât de complicat? Ştii cu cât mergem?” Fetiţa, văzând că mama era nemulţumită de mine, şi-a retras mâna.

  La douăsprezece fără zece – avionul decola la douăsprezece şi cinci! – Caravaille a oprit în faţa trotuarului aerogării. M-au părăsit într-o goană. Anita, într-un mantou bej căptuşit cu mătase verde, a ridicat-o pe micuţă ca s-o scoată din maşină şi, ţinând-o strâns la piept, s-a aplecat să mă sărute. Patronul grăbea un hamal. Mi-a întins mâna, pe care aş fi vrut s-o reţin cu disperare, căci, deodată, mi-am dat seama că aveam să-l mai întreb o mulţime de lucruri. Dar dacă va ploua? Până miercuri putea să plouă, şi nu puteam lăsa maşina descoperită. Cum să închid capota? Era dezorientat, privea cerul luminos, apoi pe mine şi apoi tabloul de bord.

  — Dar de unde vrei să ştiu eu? E maşina Anitei.

  A chemat-o înapoi pe Anita, care se zorea spre una din intrările în Holul aeroportului. Când a înţeles ce voiam, a înnebunit de furie. Într-un singur cuvânt mi-a spus tot ce credea despre mine. Mi-a arătat în acelaşi timp, cu palma larg deschisă – purta mănuşi de vară – un buton de comandă care mi s-a părut pus prea jos, cu mult sub volan, dar era atât de enervată că nici n-am înţeles bine despre care era vorba. Ţinea fetiţa într-un singur braţ şi probabil că-i atârna greu, iar pantofii copilului îi murdăreau pardesiul. Caravaille le-a tras spre hol. Înainte de-a dispărea, s-a mai întors să-mi facă un vag semn de rămas bun.

  Mă aflam singură, pe scaunul din spate al unei monstruoase maşini. Aveam impresia că în capul meu se lăsase o mare tăcere.

  Am avut nevoie, fără îndoială, de mai multe minute ca să observ că motorul mergea şi că trecătorii mă priveau. Apoi, un agent de circulaţie s-a apropiat şi mi-a spus că nu puteam rămâne acolo. Ca să par mai sigură de mine şi să-l las să se îndepărteze, mi-am scos de pe cap fularul pe care-l pusesem când am plecat din casa lui Caravaille şi l-am strâns cu grijă. Era un fular din mătase turcoaz, pe care-l cumpărasem la Le Mans, în primul an după ce începusem să lucrez, chiar în ziua când o telegramă mi-a dat de ştire că maica superioară murise. De atunci îl păstrez aproape neîntrerupt în geanta mea.

  Prin liniştea care-mi umpluse capul, maica superioară mi-a zis: „Nu te omorî cu firea, duci maşina la un parking, n-ai de parcurs decât cincizeci de metri şi după aia ai tot timpul să te gândeşti”.

  Am coborât din maşină, care era albă şi sclipea în soare şi, deoarece nu voiam şi nu puteam să mă urc îndată la volan, mi-am luat un răgaz şi m-am dus să mă uit la marca maşinii din faţa capotei. Era o Thunderbird, o pasăre mare, albă, sub cerul de vară, o pasăre a furtunii.

  M-am instalat. Mi s-a părut că uşa se închide singură. Scaunele din piele străluceau şi erau de culoarea nisipului aurit; totul din jurul meu era de culoarea nisipului sau din metal cromat scânteietor. Pe toată întinderea tabloului de bord, şi chiar între scaune, se aflau manete şi butoane. M-am străduit să nu le privesc. Aşa cum îmi spusese Caravaille, n-am găsit sub picior nicio pedală de ambreiaj. M-am aplecat să studiez schimbătorul de viteze. În afară de punctul mort şi marşarier, nu mai existau decât două poziţii: una pentru plecare şi alta pentru mers. Fruntea îmi asudase, gâtlejul mi-era uscat, dar ceea ce simţeam nu era numai teamă, nu ştiu nici eu ce mai era. Sunt sigură că nu voi uita niciodată această clipă şi-mi va părea rău că nu o voi mai putea retrăi. Mi-am scos pantoful drept, al cărui toc mă stânjenea la condus. I-am spus maicii superioare că plec, am băgat uşor în viteză şi am plecat.

  La început maşina a făcut un salt înainte, pentru că am accelerat prea tare; după aceea însă s-a liniştit şi am înaintat cu supleţe, drept înaintea mea, într-o cadenţă maiestuoasă. Apoi a început brambureala. Bulevardele din faţa aerogării mă duceau spre toate direcţiile şi, mai ales, spre cele interzise, am trecut de patru sau cinci ori prin aceleaşi locuri, mi-am revenit de patru sau cinci ori în faţa degetului arătător al aceluiaşi agent, care-mi indica interdicţia, am fost tratată de zgârie-brânză de un automobilist din urma mea, pentru că nu semnalizam cu farurile de direcţie şi înainte de-a găsi aceste faruri – ceea ce era totuşi foarte uşor – am pus în funcţie ştergătoarele, ventilatorul de aer cald, radio Monte-Carlo şi geamul de la portiera din dreapta. Eram în pragul crizei de nervi când am izbutit, în sfârşit, să mă garez în parkingul la care mă uitasem cu jind la fiecare din trecerile mele şi, dacă mă mai ţineam pe picioare ieşind din maşină, e cu siguranţă pentru că aşa e moda când vrei să mergi.

  Dar eram şi mândră, într-un anumit fel, şi chiar dacă mai tremuram încă de enervare, ştiam că frica îmi trecuse şi că mă simţeam în stare să fac kilometri cu această maşină.

  Acum auzeam din nou vuietul avioanelor: de pe pistele de decolare. Am introdus două monezi de câte douăzeci de centime în contorul automat al parkingului, am luat cheile din contact, geanta, fularul şi m-am dus să fac câţiva paşi ca să mă aerisesc. În timp ce treceam bulevardul aflat de-a lungul aerogării, un Caravelle al lui Swissair s-a ridicat în bătaia soarelui. Era poale cel al Anitei.

  Am cumpărat un tichet de vizitare la un distribuitor din hol. Era lume multă, mult zgomot şi mi se părea că sunt străină de mine însămi. M-am urcat pe terasă cu scara rulantă. Am privit un Boeing al companiei Air-France făcându-şi turul de pistă, alb şi albastru, în timp ce nişte oameni în galben se agitau la sol. M-am uitat la călătorii care se îndreptau într-un şir cuminte spre un aparat mare: şi la unul din piloţi care făceau un du-te-vino cu mâinile în buzunare, lovind o pietricică cu vârful ghetei.

  Am coborât la etajele inferioare. Prin ferestrele largi, l-am căutat pe pilotul fotbalist., dar se vede că intrase în avion şi nu l-am mai văzut. Am hoinărit puţin prin faţa vitrinelor cu curiozităţi, unde cel mai curios mi s-a părut reflexul fugar al unei tinere în taior alb, cu părul auriu, care nu semăna totuşi cu mine. Am cumpărat France-Soir şi, la bar am încercat să citesc titlurile cu caractere mari: am citit de zece ori că cineva a făcut ceva, dar tot nu ştiam cine era şi ce comisese. Am băut un Dubonnet-vodka şi am fumat o ţigară. Am privit oameni ridicându-se, luându-şi restul de pe masă şi plecând spre celălalt capăt al pământului. Mă simţeam bine? mă simţeam prost? nu-mi amintesc. Am băut un al doilea pahar, apoi şi un al treilea, spunându-mi: „Măi fată, după asta ai să fii tocmai bună pentru maşina asta de curse cu obstacole, ce vrei tu, de fapt?” Şi cred că începusem să ştiu ceea ce voiam.

  Nu era destul de limpede, era încă numai o toană a minţii, o tulburare nedesluşită, care semăna cu un mare neastâmpăr. Ascultam un glas de femeie, cu tonul scăzut şi aproape confidenţial, care repeta fără oprire în difuzoare pe ce uşă trebuiai s-o apuci ca să ajungi în Portugalia sau în Argentina. Îmi făgăduiam ca într-o zi să vin aci, la aceeaşi masă, şi câte şi mai câte, nici eu nu mai ştiu ce. Mi-am plătit păhărelele şi mi-am spus că le băusem în sănătatea frumoasei mele păsări a furtunii. Şi asta a fost tot. M-am ridicat, mi-am strâns restul de pe masă şi am plecat să privesc marea.

  * * *

 

  Desigur că nu mi-am mărturisit aceasta numaidecât. Sunt foarte pricepută în a-mi fi mie însămi complice. Urcându-mă în maşină, m-am gândit numai că n-avea nicio importanţă dacă am s-o mai păstrez o oră sau două şi că, dacă Caravaille personal ar afla, o, i-aş spune că aveam desigur dreptul să iau dejunul în drum. Am să dau o raită prin Paris, mă voi opri undeva să mănânc o friptură cu cartofi prăjiţi şi să beau o cafea, voi cutreiera, liniştită prin Bois de Boulogne şi, să spunem că pe la patru, am să duc maşina înapoi în grădină. Da? Da.

  Am studiat, fără nicio grabă, toate mecanismele de pe tabloul de bord. Găsindu-l pe cel ce punea în mişcare acoperişul, m-am gândit cu silă la izbucnirea, de furie a Anitei. Indicatorul de viteză, foarte alungit, cu cifre mari de metal, arăta un maximum de o sută douăzeci de mile. Am calculat că aceasta făcea aproape două sute de kilometri, pe oră şi mi-am spus: acum să te vedem, puişorule! Am inventariat buzunarul portierei: nu conţinea decât contravenţii pentru staţionare în zona albastră, facturi ale garajului şi hărţi rutiere. Legitimaţia gri şi dovada de asigurare, pe care le-am găsit într-un buzunar de plastic transparent, erau pe numele unei societăţi a lui Caravaille, cu sediul la el, în aleea Plopilor. Se spune că posedă patru din acestea, mai mult sau mai puţin fictive, care-i servesc să manevreze fondurile agenţiei, dar eu nu pricep nimic, iar şeful contabil păstrează cel mai deplin mister. Mă simţeam mai liniştită acum, când ştiam că actele maşinii nu erau pe numele Anitei. Ceea ce nu aparţine cuiva – în fine, unei persoane – se ia mai uşor cu împrumut.

  Am coborât să mă uit la ceea ce se afla în portbagaj: cârpe, un burete vegetal şi un pliant de reclamă pentru Thunderbird. Am luat cu mine pliantul, pentru orice eventualitate. În timp ce mă instalam la volan – acesta se deplasează la dreapta ca să te poţi aşeza uşor şi se blochează automat la pornirea motorului, o adevărată minunăţie – mi-am dat seama că unii călători întorceau capul să mă plivească. Privirile nu erau din acelea ce-mi sunt adresate de obicei, chiar gândindu-mă că fusta era strânsă pe mine şi că-mi arătasem picioarele mai mult decât trebuie. Mi-am spus că nu poate fi decât ceva trecător, dar e o senzaţie foarte plăcută să te simţi mai înălţată decât alţii în ochii oamenilor. Da? Da.

  Am dat înapoi ca o regină, am ieşit din parking, am virat într-o curbă graţioasă în faţa aerogării şi m-am oprit la prima încrucişare. Un panou arăta direcţia spre Paris şi celălalt sens, spre sud. Ca să-mi dau un timp de gândire, mi-am înfăşurat fularul în jurul capului. Un automobilist a claxonat în spatele meu. Am făcut un semn cu mâna pentru a-i spune, atât lui cât şi mie, că de acum, la dracu, fie ce-o fi, şi am luat-o spre sud. N-avea niciun, rost să iau dejunul la Paris; fiindcă asta fac în fiecare zi. Mă voi duce la Milly-la-Forêt, pentru că numele e frumos şi va fi ceva nou. N-am să iau o friptură cu cartofi prăjiţi, ci orice, ceva minunat cu zmeură, am să găsesc un restaurant unde să mi se pună masa în grădină; acum totul e hotărât, ai tras la măsea trei Dubonnet şi, fii atentă ce faci. Ori ai să te întorci acasă cu depanarea. În acelaşi moment am schimbat maneta la viteza obişnuită de mers.

  Am depăşit o primă maşină pe autostradă, tocmai când trebuia să intru pe drumul spre Milly-la-Forêt şi aşa se explică de ce am fost nevoită s-o iau înainte. Dar aş fi mers înainte în orice caz. Volanul mă asculta uşor, soarele îmi mângâia blând obrajii, curentul călduţ ce mă învăluia la curbe era şi el plăcut, curbele erau lungi, adânci coborârile, tăcută şi ascultătoare, zburând cu repeziciune peste câmpii, era marea mea pasăre de vis, complicea, prietena mea: meritam să fiu bătută dacă m-aş fi oprit şi, ce-i drept, numai cu bătaia aş fi putut fi oprită. Mă uitam la maşinile care înaintau în aceeaşi direcţie, cu copii care-şi lipeau năsucurile de geamuri, furaţi cu totul de începutul de vacanţă, cu mingi de plajă în portbagajele prea pline şi prinse în frânghii, remorci cu ambarcaţiuni şi catarge strânse se îndreptau spre mare, iar în privirile unei perechi aflată la un moment dat în linie cu mine am citit o lucire de complicitate. Voiam să cred, cel puţin până la ieşirea de pe autostradă, şi să-i fac şi pe ceilalţi să creadă, că voi, continua împreună cu ei, că ne vom opri seara poate, undeva împreună, la acelaşi han între Valence şi Avignon. O nebună, nu altceva.

  Când am încetinit ca să ies de pe autostradă, maica superioară mi-a zis: „Te rog, acum ascultă-mă pe mine, ai să păţeşti numai rele, du maşina înapoi”. Am jurat pe propriul meu cap că nu voi merge mai departe de primul restaurant întâlnit – sau cel mult până la primul ca lumea – şi că mă întorc la Paris îndată după plata consumaţiei. Maica superioară mi-a spus că e un jurământ de beţiv şi că mai târziu îmi va veni mult mai greu să mă opresc din trăsnăile mele. Am văzut pe un panou că făcusem cincizeci de kilometri. Am simţit o uşoară pişcătură de nelinişte. Sunt numai câteva ceasuri de atunci, poate cinci sau şase, dar totul îmi apare deformat şi tot atât de îndepărtat de mine ca visele după deşteptare.

  M-am oprit la un restaurant pentru automobilişti, aproape de Fontainebleau. Thunderbird-ul meu nemişcat se afla în mijlocul unui univers de nichel şi plăci aglomerate, cu ferestre largi, deschise; dintre care, una aproape în faţa mesei mele. Era lume puţină, numai perechi. M-au urmărit cu priviri lungi, chiar de la intrare, fără îndoială din cauza maşinii, poate şi pentru că îmi luasem un aer de degajare forţată. Înăuntru era multă lumină şi mi-am putut păstra ochelarii negri.

  Am comandat o friptură de miel cu roşii à la provençale, o salată de păpădie şi o jumătate de sticlă de roze sec, pentru că nu existau sferturi, iar vinul acesta mi se va urca mai puţin la cap decât unul roşu – mai e vorbă, drăguţo! Am cerut un ziar şi mi s-a adus acelaşi France Soir pe care-l lăsasem la Orly. Nici pe acesta nu l-am citit cu mai multă atenţie. Am încercat într-o doară să dezleg jocul cu cele şapte greşeli din desen, gândindu-mă la Anita care se enerva pe mine când nu le găsea pe toate şapte, precum şi la faptul că în contul meu de la bancă se aflau, probabil, vreo două mii de franci. Mi-am scos carnetul de cecuri ca să controlez. Două mii trei sute de franci, dar trebuia scăzută o rată pentru televizor şi cei două sute de franci pe care-i trimit lunar orfelinatului. Cu ceea ce aveam în portmoneu şi în plicul primit dimineaţă, am socotit că puteam dispune de vreo trei mii de franci. Nu era destul ca să locuieşti la Negresco un an întreg, dar pentru mai puţin de patru zile – socotisem pe degete, sâmbătă, duminică luni şi marţi – eram bogată, eram minunat de bogată. Nu-mi era prea foame şi am lăsat totul în farfurie, în schimb mi-am terminat jumătatea de roze, mai mult decât beau uneori într-o săptămână.

  O pereche care ieşea s-a oprit lângă masa mea. Un bărbat de vreo cincizeci de ani. Cu chelie, bronzat, calm şi o femeie tânără, îmbrăcată în bej. Bărbatul m-a întrebat dacă eram mulţumită de Thunderbird-ul meu. Am ridicat capul sprijinindu-mi arătătorul pe mijlocul ochelarilor, în locul unde aceştia îmi fac un semn pe nas. I-am răspuns că dacă n-aş fi mulţumită n-aş scăpa prilejul să i-o spun. Zâmbetul s-a şters şi apoi s-a scuzat. Mi-era necaz pe mine că am făcut pe grozava şi l-am chemat înapoi. Zâmbetul a reapărut.

  Nu mai ştiu ce le-am spus cu privire la maşină, dar au luat loc în faţa mea. Terminasem tocmai nişte zmeură cu zahăr. Ei îşi băuseră cafeaua şi au mai luat una pentru a putea să-mi ofere şi mie una. Mi-au spus că m-au observat în timpul mesei, că mă cunoşteau cu siguranţă sau, în cel mai rău caz, m-au zărit undeva. Tânără m-a întrebat dacă eram actriţă. I-am răspuns, slavă Domnului, că nu, că lucram în publicitate şi conduceam o agenţie. Atunci, poate că m-a văzut în cursul unor interviuri, sau altundeva la televizor? Am răspuns că se prea poate. Atunci ea s-a întors spre el şi i-a spus: „Vezi, tot eu am avut dreptate”. Mă duceam în sud sau mă întorceam de acolo? I-am înşirat că trebuia să mă întâlnesc cu nişte prieteni la Cap-d’Antiles şi să rezolv o afacere la Nisa, în timpul week-end-ului. Ei găseau că am noroc, pentru că ei se întorceau acasă. Şoseaua era circulabilă până la Montélimar, dar aici au aşteptat mai mult de două ore, blocaţi de şirul de maşini venind din sens invers şi care se întindea pe mai mulţi kilometri. Trebuia să ocolesc şi Lyon-ul, pentru că acolo e moarte de om. Cel mai bine era s-o iau pe şoseaua numărul 6 şi să trec prin nu ştiu care-la-Demi-Lune, pentru a o apuca apoi pe şoseaua numărul 7. Am răspuns: desigur, este ceea ce fac de obicei. El era colonel-medic în armată. I-am spus că şi tatăl meu era la fel, dar în armata germană, ce vreţi, o slăbiciune a mamei în timpul ocupaţiei, vă daţi seama, capul ras şi tot restul. Găseau că am mult umor şi s-au despărţit încântaţi, lăsându-mi o adresă mâzgălită pe o pagină de agendă. Am ars-o într-o scrumieră, după ce mi-am aprins o ţigară.

  Maica superioară pretindea că eram beată, că lucrurile se complică şi că aş face bine dacă m-aş ascunde în toaletă până a nu izbucni în lacrimi. Dar n-am plâns deloc. Am hotărât că am să duc înapoi maşina marţi seară, sau chiar miercuri dimineaţă. Am să opresc s-o spele la un garaj în momentul întoarcerii. Anita nu-i un om să se uite la contorul de kilometri parcurşi. Nimeni nu va afla nimic.

  Afară mi-am aprins o altă ţigară şi am mers puţin pe marginea şoselei. Soarele arunca înaintea mea o umbră puternică şi, când m-am urcat în Thunderbird, scaunele erau fierbinţi. M-am dus la Fontainebleau. Am găsit un loc la marginea unui trotuar, mi-am încălţat pantoful drept şi am coborât. Am cumpărat o rochie care, într-o vitrină, mi s-a părut frumoasă şi care s-a dovedit şi mai frumoasă când am încercat-o; din muselin alb, cu o fustă vaporoasă, în aceeaşi prăvălie mi-am cumpărat şi un costum de baie galben-deschis, un sutien, doi chiloţi, un pantalon turcoaz, un pulover alb cu gulerul până-n gât şi fără mâneci, două prosoape groase, două mănuşi de toaletă asortate şi cam atât. În timp ce mi se făcea o mică modificare la rochie, am trecut strada şi am cumpărat o pereche de sandale cu barete aurii, care să meargă cu pantalonii. Pentru nimic în lume nu m-aş mai fi întors acasă, în strada Grenelle, să-mi iau asemenea lucruri. Nu atât din cauza timpului pierdut cu drumul dus şi întors, cât de teama de a nu începe să chibzuiesc ceva mai mult şi apoi să nu mai am curajul să plec.

  Cu cumpărăturile ambalate în saci mari de hârtie, am intrat într-o marochinărie, mi-am ales o valiză din piele neagră şi am pus totul în ea. Nu voiam cu niciun preţ să fac socoteala cecurilor pe care le semnam. De altfel, am tot soiul de avertizoare în cap, din obişnuinţa de a fi atentă, încât, dacă mi-aş fi ştirbit într-atât averea încât să-mi stric aceste zile libere, cu siguranţă că aş fi primit un semnal.

  Am pus valiza în portbagajul Thunderbird-ului, dar mi-a părut numaidecât rău că n-o simţeam lângă mine. Am scos-o şi am pus-o pe scaunul din spate. Ceasul de la tabloul de bord arăta ora patru. Am desfăcut o hartă rutieră de-a Anitei şi am socotit că, mergând până la căderea nopţii, aş putea să dorm la Chalon-sur-Saône sau poate la Mâcon. M-am uitat mai jos, pe hartă, şi am citit nume care au făcut să-mi bată brusc inima mai repede: Orange, Salon-de-Provence, Marsilia, Saint-Raphaël. Mi-am înnodat fularul în jurul capului, mi-am scos pantoful drept şi am pornit la drum.

  La ieşirea din Fontainebleau mi-am adus aminte ce mi-a spus colonelul-medic şi am întrebat o femeie care vindea flori pe o tejghea cum aş putea să ajung la şoseaua numărul 6. Am cumpărat un buchet de violete pe care le-am agăţat la parbriz. Ceva mai departe, am văzut motociclişti ai poliţiei stând la taifas la o încrucişare. În momentul acela m-am gândit: „Dacă Caravaille se întoarce în timpul week-end-ului? Dacă, dintr-o cauză sau alta, s-ar întoarce chiar astă-seară?” Fără să vreau, am încetinit.

  Negăsind maşina la locul ei, s-ar gândi la un accident, ar telefona negreşit la mine acasă (dar avea numărul meu?), iar eu nu voi fi acolo şi el se va adresa poliţiei. Mi-am închipuit semnalmentele mele răspândite peste tot şi jandarmii la pândă pe şosele. Ei nu, dar e curată tâmpenie. Ceilalţi sunt întocmai contrariul a ceea ce sunt eu; când spun că vor face ceva fac. Caravaille nu se va întoarce înainte de miercuri. Avea cu el soţia şi fetiţa şi nu le-ar strica, pentru nimic în lume, cele câteva zile de concediu. Îi va spune micuţei: umflă-ţi plămânii şi o va duce la plimbare cu barca pe lac. De altfel, la ce bun să revină la Paris? Până miercuri totul era închis. Viaţa nu era cu totul viaţă în aceste zile, iar eu nu eram o hoaţă de maşini decât pe durata unui vals de 14 iulie; nu trebuia să mă sperii singură şi s-o iau prea în serios. Am accelerat. Cerul era senin, de un albastru adânc, aproape mov. Pe lanurile de grâu o lumină caldă se aşeza ca pulberea, o pulbere din soare. Potolită dar încăpăţânată, neliniştea pe care o simţisem la ieşirea de pe autostradă s-a cuibărit în mine, în colţul cel mai ascuns şi mai tulbure al conştiinţei mele, iar uneori, pentru o nimica toată, fără niciun temei, se zbătea deodată ca o fiară trezită, sau ca un alt eu care se întorcea în somn.

  * * *

 

  Am străbătut valea Yonne-ei, mi-amintesc că m-am oprit într-un bar-tutungerie, la Joigny ca să-mi cumpăr ţigări şi să caut o toaletă. În spatele tejghelei erau fotografii de camioane accidentate şi un afiş tricolor care anunţa distracţiile de la sfârşitul săptămânii. Şoferi de camioane pălăvrăgeau bând bere. Au tăcut cât timp am rămas acolo, iar unul dintre ei, pe când îmi plăteam sucul de fructe pe care-l băusem, i-a zis patronului să-l treacă în contul lui. N-am vrut, dar el mi-a spus cu un accent din sud. „că atât ar mai lipsi, să-l refuz” şi atunci mi-am luat banii înapoi. Am pornit din nou maşina, tocmai când ieşea şi el împreună cu altul şi, înainte de a se îndrepta spre camion, s-a oprit lângă mine. Era brun, cam de vârsta mea, cu o înfăţişare relaxată şi cu un „surâs Gibbs”. Mi-a spus, tot cu accentul lui, plimbându-şi ochii de la capota maşinii până la răscroiala taiorului meu: „Trebuie să zburaţi cu un asemenea motor”. I-am spus da, dând cu putere din cap. A adăugat că e păcat, pentru că astfel nu ne vom mai revedea. Când am pornit, el deschidea portiera camionului şi se căţăra în cabină. A făcut semn cu mâna şi mi-a strigat: „Dacă ne mai vedem am să vi-l dau înapoi!” Ţinea în mână ceva pe care nu-l mai puteam vedea din cauza depărtării. Am înţeles când mi-au căzut ochii pe parbriz. Izbutise să-mi şterpelească buchetul de violete.

  După Auxerre am intrat pe o autostradă ale cărei lucrări nu erau încă terminate şi am mers mai repede decât mi-aş fi închipuit că am s-o fac vreodată în viaţa mea. Am regăsit Naţionala nr. 6, la sud de Avallon. Soarele nu mai era atât de înalt, dar era încă destul de cald şi totuşi mie mi-era frig. Capul îmi vâjâia, pustiu; cred că din cauza enervării şi a fricii care m-a cuprins când am simţit piciorul gol apăsând din ce în ce mai adânc pe accelerator. Mai cred că tot acelaşi lucru m-a determinat să exagerez, imediat după aceasta, un incident lipsit ele importanţă. Va trebui să nu vorbesc de el dacă voi fi interogată. Asta ar încurca totul, iar ei s-ar întreba dacă sunt în toate minţile şi nu vor mai crede ceea ce le povestesc.

  Am intrat într-un sat, primul întâlnit după ce părăsisem autostrada. E drept că mi se părea cunoscut. Dar oricare sat cu casele cenuşii, cu o clopotniţă ascuţită pe fondul cerului albastru, cu coline în zare, ieşit deodată înaintea ta în soarele de vară care se înfundă într-o stradă lungă, atât de lungă încât mă dureau ochii privind-o şi era să mă opresc – oricare sat de acest fel mi-iar fi dat aceeaşi impresie de ceva văzut de multă vreme, de foarte multă vreme, de prea multă vreme ca să poţi smulge amintirii un detaliu sau un nume.

  O femeie, cu un şorţ negru, slabă, bătrână, cu obrazul brăzdat, şedea în faţa unei cafenele pe un scaun pliant, iar uşa cafenelei, foarte îngustă, părea o căscătură neagră de umbră. Mergeam încet, orbită de lumină, când, deodată, ceva m-a făcut să-mi întorc capul şi am văzut-o pe femeia aceea, care îmi făcea semn şi mă chema. M-am oprit la marginea trotuarului. Ea se mişca foarte greu şi de-abia venea spre mine. Am coborât. Avea un glas foarte puternic, dar răguşit, înăsprit de astmă şi o înţelegeam cu greu. Mi-a spus că dimineaţa mi-am uitat pardesiul la ea. Îmi aduc aminte că într-o mână avea păstăi de mazăre şi că o văzusem cu un coş pe genunchi când era aşezată. I-am răspuns că se înşela, că nu-mi uitasem pardesiul la ea pentru bunul motiv că n-am fost niciodată acolo. A insistat, spunându-mi că mi-a servit cafea, tartine şi că a înţeles că nu eram într-o stare normală, fapt pentru care nu s-a mirat când a găsit pardesiul meu pe un scaun. I-am spus că e vorba de o greşeală, că-i mulţumesc totuşi, şi m-am urcat grăbită în maşină.

  Mi-era frică de ea. Ochii ei îmi scormoneau faţa cu un fel de răutate. S-a ţinut după mine, a apucat portiera cu o mână zbârcită, brună, cu pielea crăpată la încheieturi, îmi spunea întruna că am băut o cafea, am mâncat tartine, în timp ce mi se „punea la punct” maşina.

  Nu mai găseam locul contactului. Fără să vreau, am început să mă justific: dimineaţă mă aflam la Paris, la nu ştiu câţi kilometri de acolo, iar ea confunda probabil două maşini asemănătoare. Mi-a răspuns cu un zâmbet rău de bătrână un lucru îngrozitor, în fine, pe moment mi s-a părut îngrozitor:

  — Maşina era la garaj, nici n-am văzut-o, dar pe dumneata te-am văzut.

  Nu ştiu ce m-a apucat, i-am smuls mâna de pe portieră, strigându-i să-mi dea pace, n-o cunoşteam, ea nu m-a văzut niciodată şi nu trebuia să spună vreodată, dar niciodată, că m-a văzut. Mi-am dat atunci seama că şi alţi locuitori ai satului mă ascultau şi mă priveau. Am pornit la repezeală.

  Asta-i tot. Lucrurile s-au petrecut acum un sfert de oră, poate mai puţin. Am condus drept în faţa mea. Am încercat să mă gândesc la maica superioară, la ceva care să mă liniştească, la camera mea, la mare. Dar n-am putut. Am văzut o staţie de benzină pe partea stângă a şoselei. La Orly m-am uitat la nivelul rezervorului, care era aproape plin. Acum scăzuse la jumătate, dar mai puteam să fac încă mulţi kilometri. Cu toate acestea am preferat să mă opresc.

  Omul care s-a apropiat să mă servească glumea cu doi automobilişti. Nu purta nici şapcă, nici uniformă. M-am îndreptat spre o clădire cu ziduri albe. Mi-am scos fularul, îmi amintesc scârţâitul paşilor mei pe pietriş şi, mai ales, soarele care explodase într-o mie de pete luminoase printre arbori şi coline. Înăuntru era o umbră călduţă, linişte. Mi-am aranjat la loc părul şi am deschis robinetul unui lavabou. Atunci, celălalt, eu al meu, produs al spaimei, s-a trezit strigând cât putea.

  Am fost apucată pe la spate atât de repede, încât n-am avut nici vreme să mă zbat şi ştiu, da, ştiu sigur, că timp de o străfulgerare dintr-o veşnicie, am înţeles că cineva, cu sânge rece dar cu o înverşunare disperată, îmi zdrobea mâna, cu toate că mă rugam şi-l imploram să n-o facă.