ultimul baraj

 

Era ultimul şi cel mai important din întregul sistem african, destinat să zăgăzuiască albia gigantului. Fusese construit de-a curmezişul defileului stâncos Stanley-Hill, unde Congo nu măsoară „decât" 1700 de metri, nespus de puţin în comparaţie cu lărgimea obişnuită, de 20―25 de kilometri, a fluviului. Lucrările se apropiau de sfârşit. Colosul de beton, la fel de masiv şi de impunător ca munţii dimprejur, închisese trecătoarea, silind apele să se adune într-o depresiune de proporţiile unei mări.

Miile de muncitori părăsiseră şantierul, întorcându-se la casele lor sau luând calea altor construcţii ale „Brâului albastru", neterminată încă. Rămăsese un număr redus de specialişti, de montări şi energeticieni, ocupaţi cu punerea în funcţiune a hidrocentralelor, ca şi vreo sută de betonişti pentru operaţiile mărunte, de finisare.

 În baracă, Mandello scria un raport. Alegea eu grijă cuvintele, ticluia fraze lungi, cu înflorituri, destinate să impresioneze şi mai ales, să pună într-o lumină cât mai favorabilă propria sa contribuţie. Nu-i dădeai decât vreo patruzeci de ani, deşi împlinise de curând cincizeci şi cinci.

Era tipul meridionalului, cu pielea măslinie, ochii negri şi părul ondulat, lăsat să crească în josul tâmplelor, până aproape de bărbie.

― De fapt nu i se putea reproşa decât că-i plăcea să se laude cu isprăvile lui şi uneori... cu ale altora. O făcea instinctiv, cu toată convingerea, nebănuind că stârnea ilaritate. Oamenii îl luau aşa cum era, dar se distrau pe ascuns pe seama lui. Singură Monica se ciondănea cu el aproape în fiecare zi şi nu-i ierta nimic.

De bună seamă de aceea, când intră în birou, Mandello întoarse repede foaia de hârtie şi o acoperi, pentru mai multă siguranţă, cu un dosar. Îi zâmbi cu obişnuita-i curtoazie şi o întrebă cu ce-i poate fi de folos.

Inginera venea de-a dreptul de la baraj. Cizmele, pantalonii strânşi pe picior şi scurta de doc erau prăfuite. Pe faţa acoperită cu pulbere cenuşie, picăturile de sudoare se prelinseseră, lăsând dâre subţiri.

Ceva se întâmplase. O ghiceai din înfăţişarea ei, din mişcarea repezită cu care îşi potrivea ochelarii rebeli.

Monica scoase câteva foi împăturite şi i le întinse.

― Iată ultrasonogramele! Nu există nici un dubiu: s-a ivit o fisură!

― O fisură? Mandello luă hârtiile şi le puse pe masă fără să le desfacă. Se ridică apoi gesticulând şi repetă întrebarea: O fisură? Unde? Cât de mare?

Inginera trecu în spatele biroului şi luă un creion din Vasul de ceramică împodobit cu vechi motive africane. Desenă, în câteva linii, chiar pe coperta dosarului, o schemă Simplă a digului. Făcu apoi un „X“ în partea de jos, aproape de centru.

― Aici! O crăpătură interioară, lungă de vreo 4―5 metri. Nu putem ajunge la ea decât spărgând.

Şeful se strâmbă, ca şi când ar fi înghiţit o aguridă.

― Să spargem... tocmai acuma? întreabă el, gândindu-se la raportul de sub mapă. De ce n-am încerca prin injectare de beton semifluid?

― E necesar să acţionăm acum, nu altădată! Asemenea reparaţii nu se amână. De altfel, m-am gândit şi eu la injectare, dar nu merge. Trebuie înlocuită întreaga porţiune, vreo câteva sute de metri cubi.

― Tocmai acum? repetă Mandello, de data asta mai mult pentru sine.

Monica însă îl auzi.

― Exclus s-o lăsăm pentru mai târziu! Crăpătura s-ar lărgi!

― Tt... tt... tt... se necăji el, vârându-şi în gură, neobservat,o bomboană de ciocolată. Credeam că s-a terminat, că am scăpat de bătaie de cap. Dar iată că iar îşi vârî dracul coada... în sfârşit, fă cum crezi, e sectorul dumitale. Mda, încă ceva: îţi recomand cât mai multă discreţie. Fără zarvă, draga mea, ăsta-i principalul! Ţi-o spun în interesul dumitale.

Monica îl săgetă pe deasupra ramei ochelarilor. Era să-i dea o ripostă tăioasă, când prin fereastra deschisă, apărată de o plasă împotriva ţânţarilor, pătrunse vocea crainicului de la radio. Se transmitea buletinul meteorologic.

„Presiunea atmosferică în scădere. Vor cădea precipitaţii abundenta. Vânt puternic, în rafale. Temperatura..."

Nu mai asculta. Simţea un gol în stomac, ca întotdeauna când primea o veste neplăcută.

― Ai auzit? Vin ploile! Trebuie să terminăm reparaţia înainte de creşterea apelor.

Fără să-i ceară încuviinţarea, ridică receptorul şi chemă barajul.

― Alo... cine e? Dă-mi-l pe inginerul Ndala... Bine, aştept.

I se adresă din nou lui Mandello.

―Avem urgentă nevoie de prognoza hidrologică. Dacă plouă pe cursul superior, mă tem că nu vom avea timp să înlocuim porţiunea fisurată.

Inginerul venise la aparat şi-şi anunţa prezenţa printr-un „alo“ răsunător.

― Ndala... sunt eu, Monica Hisper. începem imediat, aşa cum am stabilit... Da, da, toţi oamenii, şi cei de la hidrocentrale... Nici un fel de schimburi. Fiecare lucrează cât îl ţin puterile... Bine! Ai grijă, te rog... Da, am auzit şi eu! Mă interesez chiar acum... Vin cât pot mai repede! La revedere!

Abia închise telefonul, când soneria ţârâi prelung.

Mandello întinse mâna, dar ea i-o luă înainte.

― Alo... alo... cine e? Coquilhatville? Cine anume? Postul hidrologic? Tocmai voiam să vă sun. Da, eu, Monica Hisper. Mandello e lângă mine. Spuneţi, spuneţi mai repede... Cât? Aproape 800 milimetri în ultimele 24 de ore? Continuă?... Auzi, Mandello, ploaia continuă. Alo... alo... staţi, nu închideţi... da, da, vorbim. Alo, la cât apreciaţi creşterea? Fantastic! Să luăm măsuri de prevedere? Să retragem oamenii de pe dig? Da, desigur, se înţelege! Vă mulţumesc mult! Vă mulţumesc!

Se aşeză, lăsându-se pe spate, epuizată.

― Nu-i a bine, nu, nu-i a bine, mormăi Mandello, înghiţind repede restul de ciocolată. Făcu câteva calcule pe un petic de hârtie.

Monica aşteptă să isprăvească şi întrebă.

― În cât timp?

― În opt-zece ore, cel mult! Dumitale cât îţi trebuie?

― Trei zile, lucrând fără întrerupere.

Mandello scăpă stiloul din mână.

― Atunci... atunci... ce ne facem? Cum ne descurcăm?

― Nu ştiu! De spart nu mai putem sparge. Doar să recurgem la o consolidare provizorie, prin injectare.

Mă întreb însă dacă va da vreun rezultat. În orice caz, să înştiinţăm autorităţile din Coquilhatville. Oraşul trebuie neapărat evacuat. Apoi, eu zic să-l chemăm pe Cârdan şi pe Hisper... Sunt amândoi în Etiopia, la o conferinţă.

Ideea, se vedea cât de colo, nu-i surâdea.

― La ce bun? Doar ca să ne agităm? Poate că barajul va rezista? Eu sper să reziste! La urma urmei, crăpătura e minusculă faţă de dimensiunile digului. Iar profesorul Cârdan şi... soţul dumitale, cu ce ne-ar putea ajuta?

Monicăi i se păru că nu auzise bine.

― Cum adică? Dumneata susţii să nu evacuăm oraşul? Dacă aş fi convinsă că riscul e minim, de numai una la mie, tot aş pune la adăpost oamenii. E un principiu elementar în profesiunea noastră...

Mandello îşi recunoscu greşeala şi încercă s-o repare.

― Da, desigur, ai dreptate! Locuitorii trebuie avertizaţi. O spuneam doar aşa, demonstrativ... ca să-ţi arăt că am încredere în lucrarea noastră. Dar în cealaltă chestiune, zău, nu înţeleg rostul. La ce să vină Hisper şi Cârdan? Ca să ne beştelească!?!

Monica se reţinuse, dar acum îi sări muştarul.

― Da’ ce, nu merităm? Avem o singură grijă: să prezentăm lucrurile în culori cât mai atrăgătoare şi să ocolim problemele spinoase. De altfel, va trebui stabilit dacă în sectorul cu pricina nu s-a turnat cumva betonul despre care dumneata spuneai că este bun, deşi meşterul Borutu susţinea contrariul.

 Îl văzu pe Mandello îngălbenind, apoi roşindu-se, dar amintindu-şi cât de nepotrivit era momentul, renunţă.

― În sfârşit! Să vedem cum o vom scoate la capăt... Eu mă duc să dau o radiogramă la Adis-Abeba, iar pe dumneata Mandello, te rog să vorbeşti cu Coquilhatville...

Hisper şi Cârdan descinseră, două ore mai târziu, dintr-un reactor supersonic. La aeroport nu-i aştepta decât şoferul, care îi duse, într-o viteză ameţitoare, la baraj. Aici se lucra într-un ritm febril. În dreptul fisurii fuseseră forate şiruri de găuri, prin care se injecta, sub presiune, ciment special cu priză ultrarapidă. Muncitorii suspendaţi deasupra fluviului păreau nişte gâze minuscule, lipite de un perete. Începuse să plouă. Norii îmbibaţi cu apă, de forma unor tăvălugi, coborâseră deasupra uriaşului de piatră sfidându-l, vrând parcă să-l strivească sub greutatea lor. Săgeţi portocalii despicau văzduhul şi scăldau peisajul într-o lumină crudă, de arc voltaic. Picături mari, grele, stârneau băşici pe văile dintre valuri, înainte ca vântul să le poată spulbera.

Monica îi întâmpină sus, pe coronament. Cârdan îi strânse mina, iar soţul o sărută grăbit. Merseră spre locul avariei. Profesorul coborî pe unul din scaunele suspendate, făcu nişte determinări şi ceru apoi, prin semne, să fie tras în sus unde ceilalţi aşteptau, nerăbdători, verdictul. Nu-l dădu decât după ce se consultă cu Hisper şi umplu, ferindu-şi carnetul sub un colţ al impermeabilului, câteva file cu socoteli.

― Barajul nu va rezista. Se va produce o spărtură. În aval e un oraş, Coquilhatville mi se pare?

Monica îl informa că Mandello luase asupra sa să se îngrijească de evacuarea populaţiei.

― Cât timp ne mai rămâne? întrebă Cârdan.

Hisper se codi şi Monica răspunse în locul lui.

― Vreo şase ore cred!

― Nici măcar cinci, o corectă hidrologul. Ploaia asta mai scurtează din răgaz.

Cu trupul şi capul acoperit de o foaie de cort, Mandello apăru ca o fantomă de după perdeaua de apă. Abia îşi trăgea răsuflarea.

― Vin de la Coquilhatville. Am vrut să telefonez, dar undeva, furtuna a rupt firele. Atunci am plecat cu maşina. Au început să evacueze... Mai întâi femeile şi copiii. Merge însă tare greu... n-au suficiente mijloace de transport. Am trimis camioane, dar ploaia a inundat şoseaua... E aproape impracticabilă, mai ales pentru maşini grele. În şase-şapte ore, e cu neputinţă să-i scoată pe toţi.

― Patru ore! spuse Hisper categoric, privind mai întâi cerul, apoi apele furioase ale Congo-ului.

Foaia de cort îi alunecă lui Mandello de pe umeri. Costumul muiat, atârna ca o zdreanţă în jurul trupului, iar pantofii se transformaseră în bulgări de noroi. Încercă, cu mişcări caraghioase să oprească apa ce i se scurgea din păr şi-l împiedica să vadă.

― Patru ore? Mâna i se desprinse de pe frunte şi rămase suspendat în aer. N-au maşini destule, iar drumurile sunt desfundate. Sunt 40 000 de suflete acolo... mulţi bătrâni şi bolnavi...

Monica ridică foaia de cort, i-o potrivi pe spate şi-l împinse binişor spre intrarea uneia dintre hidrocentrale, instalate în corpul barajului.

― Du-te şi schimbă-te! Scoate-ţi hainele astea şi ia de la băieţi o salopetă uscată. Ai să te îmbolnăveşti.

Mandello se supuse. Curând şi ceilalţi îl urmară. Se instalară în jurul unei mese, abătuţi. Veni şi Ndala, un congolez tânăr, înalt şi suplu, ca să anunţe că afară nu se mai putea lucra.

― E inutil ceea ce facem! Injectoarele introduc apă, nu ciment. Ar trebui...

― Întrerupeţi, ordonă Cârdan, întrerupeţi şi evacuaţi oamenii. Inginerul mulţumi scurt şi ieşi însoţit de Hisper. Ultimul reveni imediat, scuturându-se şi împroşcând în juru-i picături.

― Plouă ca pe vremea potopului şi apele cresc. Până în dreptul fisurii au rămas vreo doi metri. Trebuie să luăm o hotărâre.

Mandello, într-o salopetă mult prea largă, cu mânecile care-i atârnau peste vârfurile degetelor, îl susţinu.

― Categoric trebuie! Doar nu văd ce altceva am putea face decât să plecăm. Nu rezolvăm nimic, aşteptând ca barajul să se dărâme sub noi.

Cârdan îl privi lung, mirat parcă, în timp ce Monica roşi şi se întoarse cu spatele.

― Nu sunt de acord cu dumneata, Mandello. Cunoşti tradiţia: Căpitanul părăseşte ultimul corabia care se scufundă, sau... n-o părăseşte de loc. Asta am învăţat-o, din cărţi, când eram copil. Să ne gândim! Poate ne vine ceva în minte.

― Ei, drăcie, exclamă Hisper cu năduf, imposibil să nu existe vreo modalitate de a proteja barajul! George, tu ai colindat recent institutele de cercetări hidrotehnice. Oare nu se preocupă ele...

Cârdan se lovi cu palmele peste genunchi.

― Staţi! Mi-ai dat o idee! Monica, unde e staţia voastră de radioemisie?

― Pe coridor, scrie pe uşă. Dar...

― Nu-i timp de explicaţii. Haideţi!

Camera radiotelegrafistului era pustie. Acesta plecase împreună cu ceilalţi, pe mal.

― Nu-i nimic, mă pricep şi eu puţin, îi linişti Cârdan, instalându-se în faţa aparatelor. Care or fi benzile de frecvenţă, folosite în caz de pericol? Am uitat... Cele pentru S.O.S.-uri...

Mandello îi arătă tabloul cu frecvenţele speciale, prins în perete.

― Iată-le!

Răsuci butoanele şi becurile de control prinseră să pâlpâie. După ce îşi potrivi microfonul, rosti răspicat:

― Aici postul de radio al barajului de pe Congo. Postul de radio al barajului de pe Congo. Mă adresez tuturor! Apele fluviului ameninţă construcţia. Oraşul Coquilhatville e în primejdie! Solicit institutelor de cercetări hidrotehnice şi specialiştilor o soluţie rapidă. Avem foarte puţin timp la dispoziţie. Transmit datele tehnice...

Repetă mesajul, apoi trecu pe recepţie. Hisper, Monica şi Mandello, cărora li se alăturase inginerul congolez, se strânseseră în jurul lui, cu ochii pe difuzor. În afara paraziţilor obişnuiţi, răsunau din când în când pocnetele datorate descărcărilor electrice.

― Cât e ceasul? întrebă Hisper, fără să se adreseze cuiva anume. Răspunse Mandello, răguşit, cu nasul înfundat.

― Au rămas trei ore ; mai precis două şi trei sferturi...

Un glas îndepărtat venind din difuzor se strecură în odaie.

― „Alo Congo, alo Congo! Vorbeşte nava oceanică „La Serena“... Recepţionai mesajul... transmis mai departe... succes!

Sosi al doilea apel.

― „Aici portul Dakar... Primit radiograma voastră şi retransmis textul... Au confirmat până acuma Rio de Janeiro, Bahama, Washington, Cairo, Atena, Istanbul".

Curând, veni şi al treilea, de la Roma. Postul anunţă că luase legătura cu Parisul, Amsterdamul, Londra şi Moscova.

Hisper profită de pauza care urmă, ieşind să constate la ce nivel ajunsese fluviul. Se întoarse cu faţa pământie şi ceilalţi găsiră inutil să-i mai pună întrebări.

Trecu încă o jumătate de oră, după care sosiră primele mesaje radiofonice din partea institutelor. Brest propunea o explozie nucleară în amonte, pentru crearea unui baraj natural din stâncile şi pământul malurilor. Boston sugeră amplasarea, în faţa porţiunii fisurate, a unor planşee metalice, iar Murmansk, ceva asemănător, recomandând în locul plăcilor, o schelărie cu palete rotitoare, destinate reducerii presiunii apei.

Toate soluţiile erau ingenioase, dar punerea lor în practică cerea mult mai mult timp decât aveau. Cârdan împinse microfonul la o parte şi i se adresă lui Mandello.

― Încearcă, poate s-a restabilit legătura cu oraşul. Vezi ce fac acolo...

Şeful sectorului trecu într-o cameră alăturată, ca să nu stingherească. Ndala se duse cu el. Se întoarseră abătuţi.

― Am vorbit, raportă congolezul. Au reuşit să evacueze mai mult de jumătate. Din păcate sunt încă cel puţin 15 000 de persoane...

Profesorul ridică braţele în semn de neputinţă.

― Mai mult, n-am putut face! Monica, Mandello şi dumneata Ndala, părăsiţi barajul. Eu cu Hisper... rămânem!

― Şi eu rămân, spuse Ndala simplu. Monica nu rosti nici un cuvânt, dar întinse mâna spre Hisper. Degetele lor se înlănţuiră într-o strânsoare puternică, mai grăitoare decât jurămintele de dragoste. Mandello, singur, şovăia. Se uită de la unul la altul, părând să nu priceapă rostul sacrificiului. Se întoarse pe călcâi şi ieşi fără să se uite îndărăt.

Nimeni nu comentă. Nici măcar nu-şi manifestară dispreţul.

Aparatul de radiorecepţie zumzăia acum uniform, semn că afară fulgerele încetaseră.

― Cât mai avem, Hisper?

― Vreo două ore! Mai mult, nu.

Uşa se deschise pe neaşteptate. Apăru Mandello, urmat de un grup de oameni în impermeabile, cu glugile trase peste frunte. Spuse:

― Ne-am întâlnit la capătul barajului. Veneau ca să dea, la nevoie, o mână de ajutor. M-am gândit să mă întorc şi eu... mai ales că port... oarecum... răspunderea celor întâmplate.

Bărbaţii se descoperiseră şi Monica îl recunoscu pe maistrul betonist Kindu, pe Selima, un electrician de la centrală, doi muncitori, ale căror nume nu le ştia şi pe Ottmar Essner, şeful laboratorului de chimie.

   ― Deocamdată, nu avem ce face, zise Hisper. Cârdan şi cu mine am rămas, pentru cazul că ar mai veni vreun mesaj. Dar voi, credeţi-mă...

― Vom pleca o dată cu dumneavoastră, declară Selima.

Monica le adresă tuturor, dar îndeosebi lui Mandello, un zâmbet de recunoştinţă. Deodată, difuzorul prinse viaţă. Printre paraziţi răsună o voce slabă, atât de slabă şi de îndepărtată, de parcă ar fi venit de la capătul Pământului.

Cârdan amplifică, dar tot nu putură distinge cuvinte, ci doar litere răzleţe şi cifre.

Cineva transmitea un mesaj cifrat! De ce oare? În ce scop?

Enervat, profesorul întinse mâna spre buton, gata să-l închidă, dar Essner îl opri, apucându-l de braţ:

― Staţi... eu înţeleg ceva... e o formulă chimică! Repede un creion...

Mandello îi întinse stiloul şi Ottmar notă grăbit, dar atent să nu scape nimic, o formulă lungă, cu desăvârşire necunoscută. Fu repetată de două ori, îndeajuns ca să poată fi verificată şi corectată. Emisia încetă la fel de brusc cum începuse.

― Ce o mai fi şi asta?

Chimistul recitea, concentrat, cele câteva rânduri.

― Nu pot să-mi dau seama. Aş încerca să fac, la laborator, sinteza. Cât timp îmi daţi?

― Treizeci de minute, cu drum cu tot! zise Cârdan fără şovăire.

― Să vedem! Ieşi, urmat de unul din muncitori, care se bucură de faima unui excelent conducător de maşină.

Ndala telefona la Coquiihatville. Fuseseră transportaţi din oraş încă 8000 de persoane, dar mai erau 7000.

Profesorul îşi desfăcu ceasul de la mână şi-l puse pe masă. Rămăsese o oră, o singură oră...

Ploaia se oprise. Un vânt puternic gonea norii şi albastrul bolţii apărea în pete. Dar nivelul apei continua să crească, să se apropie de fisură.

De-a lungul malurilor, de o parte şi de alta a barajului, oamenii se înşiraseră şi aşteptau. Printr-o ferestruică a cerului se strecura anevoie un mănunchi de raze arămii. Apele Congo-ului, galbene şi tulburi, se ridicau ameninţătoare, se rostogoleau către margini, muşcau din pământ şi din piatră, înspre baraj veneau trunchiuri de copaci, resturi de case, leşuri de animale. Se izbeau de peretele de beton vrând parcă să se înalţe: căzând apoi, nu renunţau la acest joc, ci îl luau de la capăt.

Ieşiră pe coronament, toţi în afara profesorului, care rămase lângă telefon.

Cele 30 de minute acordate lui Essner aproape trecuseră, când soneria zbârnâi. Era el! Striga în receptor atât de tare, încât nu se înţelegea nimic.

― Mai încet, îl îndeamnă Cârdan, mai încet şi mai calm.

― E un refrigerent cu acţiune instantanee! O singură picătură a îngheţat apa din bazinul nostru! 27 de metri cubi de apă, transformaţi într-o fracţiune de secundă în gheaţă superdură. Ce ziceţi? Interlocutorul nostru anonim, oferindu-ne formula, s-a gândit desigur că vom şti s-o folosim. De aceea, n-a mai...

― Gata, Ottmar! Ce cantitate ne-ar trebui, pentru a dubla, cu un blindaj de gheaţă, partea avariată a digului?

Chimistul reflectă foarte puţin.

― Două-trei kilograme.

― Cât durează?

― O oră! Mai curând nu se poate.

― Bine, dă-i drumul!

Apele creşteau vertiginos în înălţime şi  forţă.  Izbeau cu furie zăgazul care le aţinea calea, încercând să-l zdrobească, să-l măture. Bolta strălucea acum curată, cu limpezime de cleştar, nepăsătoare în faţa urgiei ce năpăstuia apele fluviului.

La Coquilhatville mai erau de evacuat peste patru mii de suflete. Pe mal, oamenii se retrăseseră pe un dâmb, unde se ştiau în siguranţă.

După ceasul lui Cârdan, mai rămâneau douăzeci de minute până la sosirea lui Ottmar, dacă acesta reuşea să se ţină de promisiune. Dar evenimentele se precipitară.

Din interiorul colosului de beton urcă un fel de geamăt. Era ca şi când piatra durată de mâna omului s-ar fi opintit să ţină piept năvalei. Profesorul se trânti jos şi-şi lipi urechea de betonul umed şi rece. Răsună un al doilea geamăt, mai slab decât primul, urmat însă de trosnete.

― Repede în maşini, urlă Cârdan, împingându-l pe Hisper şi pe Monica, care stăteau îmbrăţişaţi ca în preajma unei despărţiri.

Automobilele demarară şi parcurseră în câteva secunde, cele opt sute de metri până la capătul digului.

Ottmar nu se zărea încă. Privită de aici, de la depărtare, construcţia masivă părea făcută pentru veşnicie, aidoma piramidelor egiptene. Nimic nu divulga şubrezenia din măruntaiele ei, pe care vrăjmaşul o ghicise şi de care profita ca s-o doboare.

Termenul trecuse şi Ottmar tot nu venea. Cârdan închise ochii. I se părea că aude scrâşnetele, din ce în ce mai dese şi mai puternice, că zăreşte zidul despicat şi apa gălbuie năpustindu-se ca o fiară furioasă înspre oraş.

Sunetul claxonului, în schimb, era realitate! Maşina venea pe drumul desfundat, făcând salturi temerare şi lăsându-se când pe o parte, când pe alta. Conducătorul frână brusc, la vreo douăzeci de metri de micul grup.

Essner îi întinse lui Cârdan un bidon din plastic termoizolant.

― Poftim! Trei kilograme! Am întârziat?

Cârdan luă bidonul şi se pregăti să urce la volanul uneia dintre maşini.

― Stai niţel, îl reţinu Hisper, cine se duce?

Primul care făcu un pas înainte, fu Mandello. Îl imitară Monica şi Ndala, apoi toţi ceilalţi. Chimistul alergă după profesor.

― Eu am preparat-o! Ştiu să umblu cu ea...

―  Lăsaţi-mă pe mine, se rugă Hisper, înaintând şi el spre maşină.

Cârdan însă apăsase de-acum pe accelerator. Le strigă prin geamul deschis.

― Prea mulţi voluntari! Nu vreau ca cineva să se simtă nedreptăţit.

Pe partea dinspre amonte a barajului se ivise o crăpătură lată de câteva palme şi valurile îşi continuau asaltul. Automobilul se opri pe coronament, în dreptul ei. Profesorul sări afară, se năpusti la balustradă şi aplecându-se peste ea. deşertă repede conţinutul bidonului.

În primele momente nu se întâmplă nimic. Apoi, fluviul prinse să se agite, să clocotească în bulboane, ca şi când jeturi puternice de gaze ar fi fost expulzate spre suprafaţă.

Culoarea galbenă a apei pălea, devenind alb-lăptoasă şi în acelaşi timp, din adâncuri părea să crească, să se înalţe ceva.

Ca într-un miracol, porţiunea fluviului din faţa barajului încremeni. În dreptul fisurii, pe o suprafaţă de zeci de metri, apăru un gigantic bloc de gheaţă, un puternic scut de apărare.

De pe maluri veneau, aduse de vânt, strigăte de bucurie şi urale.

Monica strângea mâna lui Hisper. Mandello, sfârşit, se sprijinea de portiera deschisă a automobilului. Ndala pornise în fugă spre Cârdan.

Soarele, roşu ca florile de mac, se pregătea să se ducă la culcare. Cele din urmă raze ale lui îmbrăcau barajul de gheaţă într-un splendid veşmânt de purpură.

Şedeau în jurul aceleiaşi mese, în camera din interiorul digului. Ndala desfundase o sticlă cu rachiu de palmieri şi umpluse paharele.

― Grozav, spuse Hisper, sorbind din băutura tare şi aromată. Cum o preparaţi? După ce-şi turnă al doilea pahar, se întoarse spre Cârdan.

― Am ajuns să cred în minuni! Cine să fi fost?

Profesorul ridică din umeri şi răspunse:

― Cine să fie? Un om!

 

BĂTRÂNUL SE ÎNSĂNĂTOŞEŞTE

 

― ...Cine a transmis formula? S-a aflat?

― Ţi-am spus-o, Lar: un om! Un om care putea să ajute şi n-a ezitat s-o facă.

― Curioase lucruri îmi povesteşti, curioase, dar... parcă prea frumoase. Zi încă o dată şi jură-mi; e adevărat? Nu-s cumva născociri?

― Lar Orbel...

― Bine, bine... Dar ultimele mele însemnări, ştii... nu mai există. Le-am distrus... le-am făcut bărcuţe, vaporaşe de hârtie! N-am ştiut! N-am ştiut nimic! De ce nu mi s-a spus imediat?

― Fiindcă n-ai vrut să asculţi. Fiindcă te-ai închis în tine ca într-o găoace. Fiindcă te-ai înconjurat cu un zid, al indiferenţei faţă de ceea ce se petrecea pe Pământ, pe Pământul tău.

― Adevărat! Poate am greşit! Sigur, sigur că am greşit! Dar tu, doctore, ale cărui cuvinte îmi pătrund de-a dreptul în creier şi în inimă, tu cine eşti, cum te cheamă? Şi de ce-ţi pricep gândurile, fără să le aud exprimate?

― Ce importanţă are numele meu? Sunt băiatul tău, bătrâne Lar! Unul dintre băieţii tăi. Şi de vorbit îţi vorbesc prin... să lăsăm asta pentru altă dată. Cum te simţi acum?

― Bine, mult mai bine! Deci, tu eşti fiul meu... Am să te văd? Am să-ţi cunosc vreodată chipul, privirea... glasul?

― Curând, foarte curând! Sunt aproape de tine, de coaja ta de nucă.

Faţa bătrânului se destinde. Se ridica încet, nesigur, clătinându-se. Porneşte spre mijlocul cabinei, se opreşte sub stele. Se gândeşte la ultimele ceasuri, atât de neobişnuite, atât de stranii, la oamenii „Brâului albastru"...

Într-un târziu, rosteşte, cu glas tare, prima oară:

― E bine! E foarte bine! Zici că vii aici, băiatule? Vii? Atunci nu uita să aduci cafea. N-a mai rămas nimic pe fundul cutiei...