„degeratul"

Pentru „tăietorii de gheaţă" de pe coasta Ţării Byrd, Kauder fusese de la început o enigmă. Întâi şi întâi fiindcă apăruse în mica lor tabără ca o fantomă, în toiul nopţii, şi apoi, pentru comportarea lui stranie. Şi faptul că picase tocmai în momentul îmbolnăvirii glaceologului lor Lizz, căruia îi luase locul, stârnise ample comentarii.

De atunci trecuseră două luni, în care încercaseră în fel şi chip să-l facă să ia parte la viaţa lor, să împartă cu ei bucuriile şi necazurile, să şi-l apropie. Zadarnic! Bărbatul acesta de vreo 50 de ani, taciturn, încruntat, cu ochii neliniştiţi, evita cu încăpăţânare orice contact. Când se întorceau de la lucru, el îşi aranja meticulos instrumentele de poliţă, îşi căuta un locşor cât mai izolat şi nu răspundea decât cu un monosilabic „da“ sau „nu“.

Oamenii Antarctidei, prinşi într-o neîncetată şi aprigă încleştare cu stihiile, cu gerul năprasnic şi cu viscolele furibunde, sunt plămădiţi dintr-un alt aluat decât cei de pe alte şantiere ale „Brâului albastru”. Tari ca granitul dar şi la fel de aspri şi de colţuroşi, ei pot fi prietenii cei mai devotaţi, dar şi vrăjmaşii cei mai îndârjiţi. Cu Kauder, însă, n-aveai ce face. El nu putea fi nici una, nici alta. Era... aidoma unui lucru oarecare din cabană, aidoma mesei, scaunului sau ceaunului de ciorbă. Cu acestea, cel puţin, dacă-ţi stăteau în drum, te puteai răfui, trăgându-le câte un picior...

Datorită felului muncii lor erau mai tot timpul împreună. Porneau la drum cu motosăniile, de-a lungul şi de-a latul gheţarului. Kauder făcea măsurători şi împărţea, în dreptunghiuri, o suprafaţă de câţiva zeci de kilometri pătraţi a giganticului torent de gheaţă. După aceea, tăietorii se apucau s-o decupeze cu aparatele lor cu ultrasunete. Blocurile continuau să alunece spre ţărm, unde se prăbuşeau în ocean, transformându-se în aisberguri, în falnici munţi de gheaţă plutitori.

În clipele de răgaz, se opreau adesea să admire priveliştea încântătoare a şirului imenselor cuburi sclipitoare, ce porneau, sub supravegherea câtorva nave speciale, mânate de curenţii maritimi, spre ţinuturile îndepărtate ale Californiei. Dar şi mai plăcut era să-ţi imaginezi cum ajunşi acolo, aceşti coloşi, conţinând fiecare atâta apă cât debitul anual al unui mare fluviu, se topeau încetul eu încetul, se transformau la rândul lor în râuri şi potoleau setea pământurilor secetoase.

La început îi povestiseră lui Kauder despre toate acestea, mai ca să se laude, mai ca să-l facă să-şi iasă din muţenie, dar îşi văzură înşelate aşteptările. Noul lor glaceolog, departe de a părea impresionat, se mulţumea să afirme că era îndeajuns de familiarizat cu acest capitol al proiectului lui Lar Orbel.

Nu lucrau în fiecare zi. După ce tăiau un număr de aisberguri, îi lăsau gheţarului răgaz să înainteze, să umple golurile. În aceste răstimpuri, uneori de o săptămână, alteori de mai mult, rămâneau în cabană şi se plictiseau. Erau, desigur, destule de făcut: de reparat aparatele şi uneltele, de cârpit îmbrăcămintea, de preparat mâncarea. Se putea asculta şi muzică, viziona un program de televiziune sau citi o carte, dar toate acestea nu înlocuiau munca adevărată, sub cerul de basm al nopţii polare, sub măreţul joc de artificii al aurorelor.

Urau lâncezeala şi de aceea, unii dintre ei erau veşnic puşi pe ceartă. Şi aşa cum se întâmplă, căutându-şi unul altuia pricină, îl găsiră vinovat pe Kauder... Că până la venirea lui, atmosfera fusese alta, că le transmitea un fel de stare depresivă şi câte şi mai câte.

Glaceologul nu răspundea acestor învinuiri de o absurditate copilărească, aşa cum nu răspundea în general, dar, în sinea lui, le găsea întemeiate. Se izola şi mai mult, căutând refugiu în cele mai dosnice unghere ale cabanei, străduindu-se să ocupe spaţiu cât mai puţin.

Asta însă nu-i folosi, ci dimpotrivă! Doi dintre tăietorii de gheaţă mai cu seamă, unul, un munte de osânză poreclit „Frumosul", iar celălalt, un pitic eu buze subţiri, răutăcioase, îi spionau cu încăpăţânare fiecare gest şi se comportau faţă de el cu o duşmănie mereu crescândă, făcând uz de cea mai detestabilă dintre armele omeneşti: batjocura!

Din zori şi până seara ei se întreceau în glume răutăcioase, în ironii şi în jigniri. Deşi ceilalţi îi mai luau apărarea, cerându-le celor doi să înceteze, Kauder se încovoia sub şfichiul vorbelor brutale, al hohotelor de râs, al grosolăniilor. Dar nu reacţiona. Îşi încleşta buzele, se făcea mai mic, vârându-şi capul între umeri, se lipea de peretele cabanei ca atunci când eşti încolţit de o haită de fiare, dar nu se împotrivea.

După un timp, „distracţia" îşi pierdu hazul. Poţi râde de o fiinţă vie, de un om, de un animal... Dar un obiect, oricât de caraghios ar fi el, nu te poate distra. Iar Kauder era un simplu obiect: ca masa, ca scaunul sau ca ceaunul de ciorbă...

Până la urmă „băieţii veseli" renunţară şi-l lăsară în pace. Din când în când îi mai aruncau câte un cuvânt, mai mult în silă, ca atunci când eşti dinainte convins că dai de urechi surde. Odată, piticul îşi aminti că uitaseră să-i dea o poreclă, aşa cum o primise fiecare. Se distră vreun ceas, făcând cele mai neghioabe propuneri, până când tot lui îi veni ideea să-i zică lui Kauder... „Degeratul".

― I se potriveşte de minune! Parcă ar fi congelat din cap până în picioare, inclusiv creierul!

Porecla plăcu şi matahalei şi amândoi îi cerură, în bătaie de joc, consimţământul.

― Domnule Kauder, spuse piticul, ţinând seama de volubilitatea dumneavoastră unanim recunoscută şi de neastâmpărul care vă caracterizează, ne permiteţi să vă spunem, de azi încolo... degeratul?

Reacţia fu pe cât de neaşteptată, pe atât de violentă. Glaceologul sări de pe scaunul lui şi făcu un gest, ca şi când s-ar fi ferit de o lovitură. Devenise ca ceara şi tremura.

Se holbau la el ca la o arătare şi „Frumosul", îl întrebă, aproape îngrijorat, fără nici o intenţie de răutate.

― Ce-i cu tine, „Degeratule"? Te-a lovit damblaua?

Tremurul se prefăcu în spasme ca şi când l-ar fi trecut un curent electric. Un strigăt nearticulat îi părăsi buzele. Se năpusti spre chinuitorii lui cu pumnii ridicaţi, cu privirile rătăcite. Se dădură înapoi, speriaţi. Ceilalţi din încăpere, care urmăriseră sau nu scena, erau atât de uluiţi, încât nu schiţară nici un gest să-l oprească, când îl văzură dând buzna spre uşă.

După ce se mai dezmeticiră, alergară să-l readucă în cabană, dar nu-l mai găsiră. Afară era beznă, un vânt puternic de nord spulbera zăpada, iar termometrul arăta 54 de grade sub zero.

Kauder rătăcea printre troiene, afundându-se la fiecare pas până la genunchi. Viscolul îi biciuia obrajii, îl orbea, îi tăia răsuflarea. Înainta în neştire, mânat de o singură dorinţă: să ajungă cât mai departe!

Îl alungaseră ca pe o lepădătură! ÎI strigaseră ,,Degeratul“! Poate că nici nu ştiau cât de mult îşi merita soarta! Sigur nu ştiau că această poreclă... nu i se cuvenea lui, ci celuilalt. Căci nu el zăcea acum sub învelişul alb de nea, ci celălalt. Nu trupul său împietrise sub muşcătura gerului, ci al celuilalt!

Celălalt! Omul a cărui viaţă îi fusese încredinţată şi asupra căruia făgăduise să vegheze. Acolo, în pustiul de gheaţă, sub cerul răvăşit de furtuni, se schimbaseră destinele lor.

Fusese într-o noapte, întocmai ca aceasta, la fel de neagră şi de rea. Venise de pe continent un medic, ca să aplice o metodă nouă pentru vindecarea victimelor frigului. Nici nu descinsese bine în tabăra aceea din Ţara lui Graham, când de la un post avansat se anunţase un caz grav. El se oferise să-l conducă, cale de opt kilometri, până la grupul de geofizicieni. Opt kilometri, o nimica toată, o simplă plimbare pentru cineva cu experienţă, pentru un pionier al ţinuturilor polare. El, Kauder, luase asupra sa să-l păzească de urgia iernii antarctice. Tocmai el! Pe la jumătatea drumului, se rătăciseră. Vântul, antrenând mii de ace de gheaţă, pătrundea pe sub măşti, făcând să plesnească pielea obrajilor. Încercaseră să ţină piept rafalelor, mergând ghemuiţi. Cădeau, se ajutau unul pe celălalt să se ridice, dar după câţiva paşi erau din nou doborâţi. Aerul îşi preschimbase parcă starea fizică, devenind gros, vâscos, de nerespirat. Frigea, pătrunzând în nări, ca metalul incandescent.

Singura scăpare era un refugiu, un loc mai ferit unde să poată rezista până la ivirea zorilor. Medicul îl zărise primul, sub forma unui masiv de gheaţă ce se desprindea vag din beznă. Semăna cu un zid de cetate, prin ale cărui creneluri vântul trecea şuierând. Stătea înfipt în calea viscolului, primind impasibil lovitură după lovitură. Ca să se adăpostească ar li trebuit să-l ocolească, să ajungă de partea cealaltă.

Dar cât era de lung? Măsura doar câţiva metri sau zeci de kilometri? Punându-şi această întrebare, Kauder simţea cuibărindu-i-se în suflet frica de moarte.

Ceea ce se petrecuse de-aici încolo nu-şi mai amintea decât vag, învălmăşit. Ajunseseră la peretele de gheaţă, îşi lipiseră trupurile de el şi se târâseră spre stânga, deşi la fel de bine ar fi putut să se îndrepte în direcţia opusă.

Apoi, ori el, ori medicul, găsise o adâncitură, o firidă îngustă în care încăpea, anevoie, un singur om. Urmase ceva îngrozitor, un lucru pe care creierul refuza să-l accepte. Teama îl făcuse probabil să-şi piardă minţile. Din laşitate, din dorinţa de a se salva cu orice preţ, se luptase cu celălalt. Îl lovise, îl îmbrâncise, îl dăduse brutal la o parte, ca să se ghemuiască el în micul adăpost. În clipele acelea uitase de milă, de omenie. Uitase că făgăduise să-l ducă pe medic la destinaţie şi că, la capătul drumului, o viaţă era ameninţată să se stingă.

Pe urmă îşi pierduse, pare-se, cunoştinţa. Prima geană a luminii îl găsise în firida strâmtă, pe care nămeţii o înfundaseră. Se trezise ameţit şi se apucase să-şi croiască drum afară. Viscolul slăbise şi zăpada cădea molcom din nori groşi, alburii, descinşi la suprafaţa pământului.

Rămăsese în viaţă! Dar tovarăşul? Kauder intră în panică. Îl căută disperat ore în şir. Peste tot se înălţau troiene uriaşe şi fiecare din ele ar fi putut acoperi nu un singur trup, ci zeci.

Îl strigase. Repetase numele celui pe care-l împinsese la pieire de sute de ori. Răscolise movilele cu mâinile goale până ce acestea îi amorţiseră.

Panica se prefăcuse în groază. De pretutindeni îl urmăreau ochii doctorului, răsuna vocea lui domoală. I se părea că-l vede ieşind de sub nămeţi, crescând până la dimensiuni supranaturale, apropiindu-se de el şi cerându-i socoteală.

Nu mai putuse răbda şi fugise, fără nici o ţintă, spre interiorul pustiului de gheaţă. N-ar fi scăpat viu, dacă nu s-ar fi întâlnit cu un grup de geologi, în drum spre coastă, care-l luaseră cu ei. Nu se mai întorsese în tabără, ci se îmbarcase pe primul vapor care pleca spre Ţara Byrd. Aici se alăturase tăietorilor de gheaţă.

Obosise. Picioarele nu-l mai ascultau, erau grele şi ţepene. Nici faţa nu şi-o mai ferea, căci efortul de a ridica mâinile îl depăşea. O moleşeală, un fel de amnezie a simţurilor puse stăpânire pe el. Prin văzduh vibra o melodie lentă, adormitoare şi un glas ― al doctorului de bună seamă ― îi şoptea la ureche.

― Dormi! întinde-te şi dormi! N-are rost să suferi! Somnul e atât de dulce! Culcă-te, Kauder! Dormi... dormi... dormi...

Undeva, într-o circumvoluţiune a creierului, instinctul de conservare încerca să se împotrivească.

„Somnul înseamnă moarte! Nu te lăsa! Luptă să rămâi treaz... treaz... treaz...“

Apărură vedenii, halucinaţii, miraje... Avu impresia că zăreşte dunga albă, estompată, a peretelui de gheaţă.

A peretelui, în dreptul căruia doctorul pierise în locul lui. Firida! Acolo era firida care-l adăpostise în noaptea aceea de calvar şi care, acum, putea să-i scape viaţa a doua oară.

Încercă să se îndrepte spre ea, cheltuindu-şi ultimele puteri, ultimul dram de energie. Căzu şi renunţă să se mai ridice. Se târa în genunchi prin zăpada afinată, a cărei atingere o simţea caldă, plăcută, ademenitoare.

Dar pe măsură ce înainta, zidul salvator se îndepărta. Îl amăgea fugind de el, ca într-o hârjoneală de copii. Când credea că-l poate atinge, nu se mai găsea acolo, ci undeva în dreapta, mult mai departe. Atunci cotea, continuând să meargă de-a buşilea, dar din nou plăsmuirea minţii sale îşi schimba locul.

Kauder umblase, fără să ştie, în cerc. O înţelese de-abia când descoperi propriile sale urme. Se opri, cu răsuflarea întretăiată, cu pieptul săgetat de o durere ascuţită. Se trânti pe spate şi rămase nemişcat, privind, printre pleoapele întredeschise, cerul care nu se vedea. Încercă să şi-l imagineze, albastru şi însorit, undeva departe, pe deasupra norilor.

Din nou apăru doctorul.

― Dormi, Kauder, dormi liniştit. O să-ţi fie cald şi bine şi pieptul nu te va mai durea. Vom fi împreună. Foarte, foarte curând vom fi împreună...

Închise ochii şi un sentiment de linişte şi de mulţumire luă locul frământărilor. Un fluid pătrunse parcă în trupul său vlăguit, încălzindu-i sângele. Era bine, nespus de bine...

„Degeratul"! îl numiseră „Degeratul"! Acum, în sfârşit, porecla avea să i se potrivească...

Când îl găsiră tăietorii, carnea sa avea tăria gheţii, iar pe chip stăruia un zâmbet straniu şi neaşteptat.

― Nu întreprindeţi nimic! Nu-l aduceţi la căldură. Lăsaţi-l afară, în frig!

Acestea fuseseră indicaţiile medicului, primite pe calea undelor de la cel mai apropiat punct sanitar.

Erau pe bună dreptate miraţi şi bombăneau ceva despre idei trăsnite şi despre mode noi, dar le respectară întocmai. Un ceas mai târziu, în apropierea cabanei coborî un elicopter. Un bărbat voinic, înfofolit într-o şubă miţoasă, cu căciula trasă adânc pe frunte, sări sprinten din cabină rugându-i să-l ajute la căratul unei lăzi de proporţii neobişnuite. „Frumosul" o înşfăca, îmbrâncindu-i pe ceilalţi. Nu lăsă pe nimeni să se apropie, nici măcar pe prietenul său.

Din momentul acela, doctorul preluă comanda şi toată lumea îi execută, fără şovăire, ordinele.

Trupul neînsufleţit al geologului fu adus în cabană şi introdus imediat într-un container, montat la repezeală din piesele aflate în ladă.

Cum îi zări faţa, medicul se dădu înapoi ca şi când s-ar fi întâlnit cu o stafie.

― Kauder! Pe legea mea... e Kauder!

Tăietorii confirmară, povestindu-i că omul acesta venise la ei în urmă cu două luni şi că-l înlocuise pe vechiul lor glaceolog. Îi mai relatară câte ceva despre neobişnuita lui comportare şi despre conflictul care determinase plecarea lui nesăbuită, în toiul nopţii polare.

Pregătindu-şi aparatele, cu gesturi sigure de vechi şi priceput meşteşugar, doctorul le aduse la cunoştinţă, la rândul lui, împrejurările în care îl cunoscuse pe Kauder.

― Sosisem tocmai în Antarctida, în Ţara lui Graham, când am fost chemat la un bolnav. El s-a oferit să mă conducă. Am pornit împreună şi pe drum, ne-a surprins o furtună. Am fi fost pierduţi dacă nu găseam un munte de gheaţă, în crăpăturile căruia să ne ascundem. Dădusem mai întâi de una singură. Kauder se încăpăţânase să mi-o cedeze, iar eu îi respingeam oferta. Ţin minte că ne luasem aproape la bătaie, fiecare din noi stăruind să-l pună pe celălalt în siguranţă. Se vede treaba că eram mai în puteri decât el, căci am izbutit să-l vâr în firidă şi să plec în căutarea alteia. Am descoperit-o curând, la câteva zeci de metri depărtare. În dimineaţa următoare, când viscolul slăbise, m-am dus după el, dar nu l-am mai găsit. Ajuns printre oameni, m-am interesat de soarta lui, am iniţiat şi o expediţie de salvare, dar nu i s-a dat de urmă.

Acolo, în Ţara lui Graham, prietenii şi cunoscuţii lui s-au împăcat de mult cu gândul că nu se mai află printre cei vii. Atâta vă pot spune, e un tip straşnic...

Tăietorii de gheaţă stăteau cu capetele aplecate, chinuiţi de remuşcări. Unul puse întrebarea care ardea buzele tuturor:

― Şi crezi că se mai poate face ceva, doctore? Corpul e tare ca piatra şi inima s-a oprit de mult din bătăi...

Medicul, mai puţin sigur decât înainte, ridică din umeri,

― Voi încerca! Teoretic, moartea prin îngheţ a încetat să mai fie un proces ireversibil. Totul depinde însă de organism... În sfârşit, să începem...

Pentru el, Kauder nu reprezenta un caz oarecare. Erau legaţi prin fire nevăzute, din noaptea aceea în care cumpăna ezitase să se încline într-o parte sau în cealaltă. Acum însă, echilibrul se stricase şi el era singurul pe lume, în puterea căruia stătea să-l restabilească.

După ce-şi termină preparativele, medicul îi rugă să-l ajute să închidă containerul.

― Ce rost are cutia asta, doctore? îl întrebă unul din tăietorii de gheaţă.

― E o cameră cu vid. În ea, după scoaterea aerului, are loc o încălzire lentă, conjugată cu o diminuare treptată a presiunii. Aceasta din urmă face posibilă sublimarea gheţii din ţesuturi, adică transformarea ei directă, din starea solidă, în vapori de apă, fără trecerea prin faza lichidă.

  ― De ce e nevoie de toate acestea? De ce nu-l dezgheţaţi pur şi simplu?

  ― Deoarece temperatura ridicată brusc ar distruge ţesuturile, răspunse medicul, urmărind concentrat, prin capacul de sticlă, evoluţia procesului de reînviere.

Încetul cu încetul Kauder îşi schimba culoarea. Albastrul-vineţiu pălea, cedând locul rozului caracteristic organismelor prin care pulsează sângele. Indicatoarele aparatelor prinseră să se agite, să se deplaseze dinspre capătul scalei spre centru, spre „normal“. Reveneau bătăile inimii, respiraţia, funcţiile sistemului nervos. Temperatura se normaliza. Pieptul începu să se ridice şi să coboare, mai întâi spasmodic, în zvâcniri scurte şi dese, apoi din ce în ce mai lent, mai regulat.

Când îl văzură, în sfârşit, desfăcând pleoapele, avură sentimentul că luaseră parte la un miracol.

În tăcerea plină de nelinişti, de tensiuni nervoase, o exclamaţie a „Frumosului" sparse zăgazurile.

― A înviat! Pe ochii mei... trăieşte!

Medicul, până atunci aplecat deasupra camerei cu vid, cu degetele încleştate pe marginea ei, se îndreptă cu un adânc suspin de uşurare.

― Într-adevăr, a scăpat!

Kauder deschise pleoapele şi privea cu un aer buimac pe cei din jurul său, fără să-i recunoască. Deodată însă, îl zări pe medic. Buzele se mişcară de câteva ori în gol până izbutită să formuleze, cu efort, primul cuvânt.

― Doctore?!?

Trăsăturile crispate de suferinţă se neteziră, căpătară o expresie de imensă, nesperată mulţumire.

― Doctore... am venit... suntem împreună... în sfârşit. Aici... e bine... e cald... e linişte... în lumea aceasta... nu există... egoism... neomenie... laşitate... E aşa cum am visat... întocmai cum am visat!

Mai murmură ceva nedesluşit, apoi adormi, păstrându-şi surâsul împăcat.

De undeva, din spate, apăru piticul, parcă mai puţin urât ca de obicei, purtând pecetea vinovăţiei pe frunte.

― Doctore... Kauder se crede mort! Trezeşte-l, pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte-l şi spune-i adevărul...

Medicul căzuse extenuat pe un scaun. Şedea cu capul rezemat în palme, răscolindu-şi memoria în căutarea unor imagini dintr-o anumită noapte.

Răspunse anevoie, cu gândurile în altă parte.

― Lăsaţi-l să doarmă! Ar fi greu să-l facem să înţeleagă, aşa, dintr-o dată...

*

― La început, povestea mi s-a părut tristă. Dar nu e! Oare sunt şi eu la fel ca acest Kauder? Oare am şi eu nevoie de o... „decongelare“?

― Poate că da, poate că ceea ce ţi se întâmplă acuma, e tocmai „tratamentul“?

― Te pomeneşti că sunt bolnav?

― Da, Lar Orbel, foarte bolnav!

― Ei, nu cred! Nu m-am simţit niciodată mai bine ca acum. Dar de ce îmi vin în minte numai lucruri triste? Simt nevoia să mă gândesc la ceva hazliu, care să mă facă să zâmbesc. Să râd... Oare de când n-am mai râs? Câţi ani or fi trecut?

― O poveste veselă! Da, da, asta îţi trebuie acuma! Câte nu s-au întâmplat pe şantierele „Brâului albastru“! Chiar vechea ta cunoştinţă, George Cârdan a păţit, în Delta Dunării, un lucru nostim. Asta a fost atunci când l-a cunoscut pe misteriosul doctor Dobrotă...