hisper şi coralii

 

Spre amiază, când Hisper sosi la Casablanca, oraşul mirosea a cuptor încins. Zidurile caselor şi pavajul dogoreau, iar obiectele, fie ele din metal, din piatră sau din lemn, îţi frigeau degetele.

Căldura nu era unicul mobil al indispoziţiei sale. În avion stewardesa îi oferise o oranjadă sălcie, fără cuburi de gheaţă, vecinul îi împuiase capul cu anecdote stupide, iar după aterizare, hamalul îi încurcase bagajele cu ale unei englezoaice uscăţive, care ţinea morţiş să păstreze servieta lui... ca amintire.

Se ciondănise apoi cu vameşul, cu şoferul taxiului şi cu funcţionarul de la hotel, ceea ce îi sporise nervozitatea, transformându-l de-a dreptul într-un butoi cu pulbere.

În cameră n-avu răbdare să se odihnească şi nici măcar să-şi schimbe cămaşa cu alta uscată. Trânti într-un colţ valiza nedesfăcută, ţinu capul sub robinet şi coborî în stradă, aşa cum era, cu apa prelingându-i-se peste obrajii ţepoşi.

Clădirea sectorului Africa de Nord-Vest al „Brâului albastru" semăna cu un cub din beton şi sticlă. Era una din acele construcţii moderne, care îmbină, într-un mod armonios, monumentalitatea cu eleganţa şi cu confortul. Nici două sute de metri n-o despărţeau de hotel şi anticipând satisfacţiile unei inspecţii inopinate, Hisper iuţi pasul. Pătrunse în hol, fără ca portarul, care moţăia în spatele ghişeului să-l observe şi ajunse nestingherit la uşa directorului.

Absenţa secretarei, masa curată şi maşina de scris acoperită cu o husă ar fi dat de înţeles oricui că orele de lucru se încheiaseră. Nu însă şi lui, care dădu buzna în cabinet.

Aici, jaluzelele trase creau o penumbră agreabilă, liniştitoare într-un contrast izbitor cu albeaţa surescitantă de-afară. Picăturile de apă lăsaseră pe sticlele ochelarilor săi pete de tulbureală. Îşi scotoci buzunarele în căutarea batistei, dar n-o găsi şi recurse la capătul cravatei. Când îşi potrivi din nou pe nas ochelarii, putu în sfârşit, să distingă interiorul, biblioteca masivă, fotoliile îmbrăcate în stofă vişinie, masa de lucru impunătoare. Scaunul din spatele ei era neocupat şi, totuşi, în încăpere se mai afla cineva, Mai mult o intui, căci nici un zgomot nu-i ajunse la urechi.

De-abia când tuşi uşor, anume ca să-şi confirme impresia, acel „cineva" se ridică, vădit surprins, de pe bancheta din ungherul cel mai îndepărtat.

Ca toţi miopii, Hisper îşi strânse pleoapele şi-şi lungi, într-un fel caraghios gâtul, când un glas puţin răguşit şi foarte speriat, întrebă:

― Dumneavoastră... cine sunteţi? Pe cine căutaţi?

Mulţumit de efectul apariţiei sale, răspunse tare şi plin de

importanţă.

― Sunt Hisper! Sper că ai mai auzit de numele meu! Dumneata ce faci aici?

― Eu... Mi-era prea cald ca să mă duc la masă. Mai aveam ceva de lucru... aşa că am rămas. De bună seamă că am aţipit... Dar, la urma urmei, asta mă priveşte numai pe mine. Dumneata cu ce drept pătrunzi aici, aşa...

― Cu dreptul pe care mi-l conferă funcţia mea! E limpede? Mandello unde naiba umblă?

― A plecat azi-dimineaţă la o conferinţă, la El Golea. În lipsa lui, vă stau la dispoziţie pentru orice relaţie.

― Dumneata?! Aruncase întrebarea voit dispreţuitor, cu o totală lipsă de bună-cuviinţă, ţinând seama că avea în faţă o femeie.

Aceasta reuşi în cele din urmă să se dezmeticească şi întinse mâna spre comutator. Plafonierele se aprinseseră. Valuri de lumină inundară încăperea, obligându-l să-şi acopere ochii cu palma.

― Mă numesc Monica Tasali, se prezentă ea pe un ton înţepat. Sunt inginer specializat în baraje maritime şi ţin locul directorului. Cu ce vă pot fi de folos?

O măsură din creştet până-n tălpi. Era foarte tânără şi atât de mărunţică, încât îi ajungea abia până la umăr. Părul tuns băieţeşte îi acoperea partea de sus a frunţii, ceea ce accentua neobişnuita geometrie a chipului; Apoi erau şi nişte ochelari înfiorători de mari, cu rama neagră... Din toate însă, Hisper nu reţinu decât sprâncenele ridicate a dispreţ şi aerul obraznic pe care-l afişa. ―

Începu, aşa cum îşi propusese încă pe drum, să tune şi să fulgere.

― E o debandadă nemaipomenită aici! Oricine poate intra în clădire, fără să fie întrebat cine este şi ce doreşte. Portarul, ca şi când n-ar exista, secretara lipsă, directorul plecat nu ştiu unde, iar dumneata, dumneata îţi faci siesta în biroul lui! Frumoasă treabă, n-am ce zice! Acum... spune... spune ce ai de spus şi pe urmă, pe urmă...

Vocea i se subţie şi sângele îi năvăli în obraji. Puse mâna pe piept, ca atunci când te înăbuşi.

Ca şi când i-ar fi venit în minte ceva foarte important, Monica se îmblânzi. Veni lingă el, oferindu-i în grabă un pahar cu apă, stătută, uitat pe birou.

― Beţi puţin, o să vă facă bine!

Se supuse, sorbi o înghiţitură şi se strâmbă. Era cât pe-aci să izbucnească din nou, dar ceva în atitudinea fetei îl opri.

Din presupusa impertinenţă nu mai rămăsese nimic. Întreaga ei făptură emana îngrijorare, compasiune...

Se scutură ca să se limpezească sau, mai degrabă ca să se convingă că nu visează, când o auzi spunând cu modestie:

― Aţi avut dreptate, domnule Hisper. Dar programul de dimineaţă se termină la ora unu... şi mai e şi căldura asta care te toropeşte. Vă promit că n-o să se mai întâmple.

Cuvintele Monicăi îl dezarmară. Se uită la ea ca şi când ar fi zărit-o pentru prima oară şi constată că nici măcar urâtă nu era. Zâmbetul care-i flutura pe buze o făcea chiar simpatică.

― Bine, bine, făcu el îngăduitor, străduindu-se să-şi păstreze demnitatea. Îi simţi privirile, aproape fizic, ca o atingere a degetelor şi se fâstâci. Găsi salvarea în servieta lui doldora cu acte şi planuri şi se grăbi s-o deschidă.

― Am adus... proiectul barajului, dar aş fi dorit să-l discut cu Mandello!

― O puteţi face la fel de bine cu mine. Sunt în temă, cunosc problemele.

Hisper se bucură, nici el nu ştia de ce, şi începu, precipitat, să desfacă şi să întindă pe birou sulurile de calc. Era proiectul marelui baraj de la Gibraltar, menit să zăgăzuiască apele Mediteranei.

Se apucară de lucru. Hisper explica, dădea amănunte, atrăgea atenţia asupra unor chestiuni mai dificile. Monica asculta modestă, cu luare-aminte, punea din când în când întrebări sau făcea observaţii scurte, dovedind nu numai o minte ageră, ci şi competenţă.

Orele treceau pe nesimţite. Dincolo de jaluzele, strada şi casele căpătaseră tenta violetă a amurgului aducător de răcoare. Oamenii ieşiseră să se plimbe, să respire are curat, să simtă adierea înviorătoare mângâindu-le frunţile. Erau veseli, zgomotoşi, gata să intre în vorbă cu primul necunoscut şi dornici să petreacă. Zumzetul mulţimii, claxoanele automobilelor, frânturi de muzică urcau de-a lungul pereţilor înspre ferestrele deschise, ca o chemare.

Hisper isprăvise, înfăşură planurile şi le înmână fetei cu un gest solemn.

― Asta e totul! Dacă mai ai vreo nelămurire?

― Nu, mulţumesc!... Aşadar, barajul nostru devine o realitate. În cât timp socotiţi...?

Hidrologul ridică din umeri.

― Deocamdată organizăm şantierul. S-ar putea să mai dureze până intrăm în faza de execuţie. Sunt anumite dificultăţi şi altele se vor ivi pe parcurs. Totuşi, în cinci-şase ani...

― Cinci-şase ani aţi spus? Dar e enorm! Ar trebui găsită o soluţie...

Hisper surâse acru.

― Toţi spun asta. Toţi vor „mai repede", „mai repede"! Să nu uităm însă că e vorba de o mare şi nu de un iaz oarecare. E vorba de milioane de tone de material, de mii şi mii de oameni, de maşini speciale. Dar parcă dumneata n-o ştii la fel de bine ca mine?!

Monica simţi apropiindu-se prilejul, pe care-l aşteptase toată după-amiaza, de când aflase numele vizitatorului. Luptându-se cu emoţia, spuse pe un ton care se vroia superior:

― Fără îndoială, dacă lucrăm după metodele aşa-zise clasice! Dacă însă am arunca peste bord anumite principii considerate intangibile în construcţia barajelor, dacă am privi problema dintr-un alt unghi, dintr-o altă perspectivă...

El se revoltă:

― Ce unghi? Ce perspectivă? Despre ce vorbeşti?

Monica îşi pierdu curajul.

― A, nimic, nişte gânduri...

Hisper dădu din cap şi-şi spuse că această fată, altminteri capabilă şi drăguţă, avea, din păcate, gărgăunii ei şi pe deasupra îşi mai lua şi nasul la purtare.

Vinovatul era el, fiindcă îngăduise, ba chiar încurajase o atmosferă întrucâtva... intimă, fireşte de loc neplăcută, dar categoric incompatibilă în relaţiile dintre şef şi subaltern. Asta era, potrivit principiilor lui, un lucru foarte primejdios şi ca orice pericol, trebuia înlăturat din timp.

Trăgând aceste concluzii, se ridică ţeapăn, îşi drese glasul şi şi ticlui în gând o frază protocolară de despărţire, în genul „Vă mulţumesc pentru sprijinul acordat şi vă urez noi succese în activitatea dumneavoastră viitoare". Dar Monica i-o luă înainte. Pironindu-şi privirile în pieptul lui, spuse pe neaşteptate:

― Iertaţi-mi îndrăzneala... dar un nasture de la cămaşă e gata să cadă.

Fără să aştepte încuviinţarea, scoase din poşetă ac şi aţă şi se apucă să i-l coasă.

Îi despărţea doar latul unei palme. Hisper, cu bărbia ridicată ţinându-şi răsuflarea, nu cuteza să se mişte. O dată, părul ei îi atinse, ca într-o mângâiere, faţa. Părul ei mirosea a cuişoară.

Monica vorbea, dar el nu izbutea să prindă sensul frazelor. În urechi îi răsunau melodia, ritmul acestei voci, timbrul ei uşor gutural. Totul era atât de straniu, atât de nou şi... atât de plăcut. Apropierea fetei îi dădea fiori şi un răscolitor sentiment de teamă amestecată cu bucurie.

În cei aproape 50 de ani de viaţă, Hisper fusese numai singur. Nimeni nu observase, în tot acest răstimp, că un nasture de la cămaşa lui era gata să cadă...

Ceea ce i se întâmpla acum, dovedea că în felul lui de a trăi, ceva se schimbase. Se schimbaseră chiar multe, de când îi cunoscuse pe George şi pe Kite. De atunci, avea aproape zilnic revelaţia că el nu mai era el! Şi privirile fugare în oglindă o confirmau! Nu mai semăna cu „bătrânul" Hisper de odinioară, în haina lui ponosită de tweed peste flanela de lână.

― Gata! Monica se retrase. Îl văzu înfiorându-se.

― Nu vă este bine, domnule Hisper? S-a făcut răcoare. Să nu vă îmbolnăviţi! Cine nu e obişnuit cu clima noastră, răceşte foarte uşor. Ar trebui să mergeţi la Hotel sa vă schimbaţi.

Răspunse, mormăind ceva nedesluşit. Mutra lui de copil neajutorat o înduioşa şi trezi în ea instincte materne. Scoase batista şi îi şterse uşor fruntea, cu un gest atât de firesc, încât lui nici nu-i trecu prin minte să protesteze. Batista răspândea acelaşi parfum cu iz de cuişoară.

― Mulţumesc! Acum ar trebui să plec... spuse el fără convingere.

Fata se opri brusc, ca şi când şi-ar fi amintit de ceva important.

― Când părăsiţi Casablanca?

― Cred că... mâine dimineaţă, deşi ar mai fi trebuit să stau de vorbă cu Mandello. L-aş chema la telefon, încă în seara asta.

― Daca doriţi, voi fi şi eu de faţă. Poate că veţi avea nevoie de mine, după ce discutaţi.

Hisper, care se temuse că nu va avea prilejul s-o revadă, se grăbi să consimtă.

― La 9, în holul hotelului, vă convine? întrebă Monica.

El îşi consultă ceasul. Era şapte fără un sfert.

  ― Să zicem la 8,30!

  ― Voi fi punctuală, spuse fata, fără să-şi ascundă mulţumirea . La revedere!

Hisper se trezi în stradă, în mijlocul mulţimii, fluierând refrenul unei melodii la modă. Mergea cu paşi uşori, înaripaţi şi dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi alergat. Principiile lui atât de severe în privinţa relaţiilor dintre şef şi subaltern pieriseră undeva prin negurile îndepărtate ale trecutului. Rămăsese doar prezentul şi acest copleşitor sentiment al primei întâlniri cu o fată!

Prima lui întâlnire! Se vedea invitând-o la masă şi oferindu-i flori. Va fi şi muzică şi perechile se vor învârti în ritmul ei... Se opri din mers, ca şi când s-ar fi izbit de un obstacol. Nu ştia să danseze! Va trebui să-i explice, să-i povestească despre viaţa lui de până acum şi ea îl va înţelege negreşit.

Nu avusese, ce-i drept, prilejul să cunoască femeile, dar era sigur că Monica se deosebea de celelalte. Avea o candoare şi o bunătate a ei, o puritate care te apropia şi te cucerea.

Trecând prin faţa unei vitrine cu o oglindă mare, se văzu din cap şi până în picioare. Cu neputinţă! În ţinuta asta, în hainele acestea mototolite şi roase pe care le purta de mai bine de un an, nu putea sta la masă cu Monica Tasafi. Nici măcar nu-i trecu prin minte că vechiul sacou de tweed îi folosise mai bine de un deceniu şi că numai în urma insistenţelor Kitei consimţise să renunţe la el. Intră în magazin şi cumpără, fără să aleagă şi fără să întrebe de preţ, un costum de culoare închisă, o cămaşă albă, o cravată de mătase, cam tinerească pentru vârsta lui şi o pereche de pantofi atât de uşori, cum nu avusese niciodată.

Refuză categoric oferta vânzătorului de a-i trimite lucrurile la hotel şi luând pachetul sub braţ, o rupse la fugă, lovindu-se de trecători şi stârnind proteste.

La opt şi zece, coborî în hol, proaspăt bărbierit şi mirosind a lavandă.

Costumul cel nou, croit după ultimul jurnal îl întinerea, şi puţini ar fi recunoscut în acest bărbat suplu şi ars de soare, pe acrul şi nesuferitul Hisper de odinioară.

Trimise după un buchet de garoafe albe, cu care, apoi, nu ştiu ce să facă. Îl mută dintr-o mână într-alta, îl ţinu sub braţ şi îl ascunse la spate, ca până la urmă să-l pună pe un fotoliu.

Monica sosi cu câteva minute înaintea orei stabilite. Purta o rochie neagră, simplă, cu un lănţişor de aur în jurul gâtului.

I se păru atât de frumoasă încât uită să urmărească pe chipul ei ― aşa cum intenţionase ― efectul noii sale înfăţişări. Fata chiar că era să nu-l recunoască. Bătrânul, neajutoratul şi neîngrijitul Hisper se transformase într-un om prezentabil, în floarea vârstei.

Această metamorfoză o zăpăci într-atâta, încât bâigui ceva despre o cabină telefonică, situată la celălalt capăt al holului.

Nici el nu prea se simţea în largul lui.

― A, da... telefonul! Uitasem! Poate că e încă prea devreme. Ce-ar fi să stăm puţin de vorbă, dincolo... la restaurant?

Se miră singur de curajul lui. Monica în schimb, recunoscându-l pe acelaşi Hisper cu care lucrase toată după-amiaza şi al cărui fel de a fi îi devenise familiar, îşi redobândi siguranţa şi acceptă.

Localul, la această oră, era încă pustiu şi aleseră o masă mai îndepărtată de estrada orchestrei.

Hisper studie îndelung lista şi comandă mâncăruri şi băuturi de care ea nu auzise niciodată, punându-şi în valoare neîntrecuta sa experienţă culinară. Era, în tot ce făcea, de o nesiguranţă fermecătoare. O îmbia mereu să se servească, explicându-i cu lux de amănunte compoziţia şi modul de preparare al bucatelor.

Monica fu cuprinsă de duioşie. Uită aproape că urmărise un scop, atunci când luase hotărârea să fie „drăguţă" cu el.

Orchestra începu să cânte, şi Hisper se posomori şi îşi mărturisi marea tragedie a vieţii: că nu ştie să danseze! Ea îi făgădui să-l înveţe, asumându-şi întreaga răspundere. Spre norocul lui, îşi aminti de garoafele uitate în hol şi se repezi să le aducă. Monica folosi răgazul, ca să-şi adune gândurile.

Îndată ce aflase numele arţăgosului vizitator, îşi propusese , să-i vorbească despre concepţia ei proprie privitoare la barajul de la Gibraltar. Îl socotise persoana cea mai indicată, fiindcă era coautorul proiectului „Brâului albastru" şi fiindcă se bucura de faima de a fi promovat idei noi şi îndrăzneţe.

Fusese susţinătorul cel mai tenace al câtorva inovaţii în domeniul construcţiilor hidrotehnice, printre care al barajelor fluviale executate cu ajutorul castorilor. Mai mult, autorizase pe propria lui răspundere, efectuarea unor experienţe, cu care consiliul nu fusese de acord.

Toată după-amiaza, Monica aşteptase momentul prielnic pentru a-i vorbi despre planurile ei. La început, Hisper o intimidase şi grosolăniile lui o îndârjiseră. Cu trecerea orelor petrecute alături de el însă, înţelesese adevărata lui fire, ce purta amprenta unei îndelungate solitudini. La început se prefăcuse, ca să-i câştige bunăvoinţa. Treptat, încercase însă o gamă largă de sentimente, de la compasiune şi până la o sinceră simpatie.

Se întreba, înfrigurată, dacă nu era prea târziu să i se mai destăinuiască.

Hisper sosi cu florile, ţinându-le, stânjenit, la spate. Cu o adorabilă stângăcie i le puse în braţe, comentându-şi gestul:

― M-am gândit că... „aşa ceva“... ţi-ar face plăcere.

― O, mulţumesc! Iubesc foarte mult garoafele.

― Mi-am închipuit! Fiindcă au acelaşi parfum, ca şi părul dumitale, de cuişoară.

Era primul, dar absolut primul „compliment" pe care-l făcuse vreodată. Fata roşi până-n albul ochilor. Nu, acum nu-i mai putea vorbi despre barajul de la Gibraltar. Şi probabil nici altă dată...

Mai discutară unele şi altele şi el o rugă să-i povestească despre munca ei.

Monica avu un moment de ezitare. Apoi, dădu curs unei inspiraţii.

― Ceea ce fac eu, e neinteresant. Obişnuitele lucrări de birou, obişnuitele calcule, desene la planşetă şi inspecţii pe şantiere... Plictiseală, ce mai...

Hidrologul era dezamăgit. O supraapreciase...

Fata urmă:

― Visam din copilărie să fac descoperiri, să aduc ceva nou, oricât de neînsemnat, de modest, dar ceva nou. N-am izbutit. Uneori invidiez pe... pe una din cunoştinţele mele. A avut o idee, o idee evident absurdă, dar pe care o apără cu toată îndârjirea. Lumea râde, se distrează, ironizează, dar persoana nici nu se gândeşte să renunţe.

― Despre ce fel de idee este vorba? întrebă Hisper cu gândul aiurea.

― Închipuiţi-vă: susţine că s-ar putea construi barajul de la Gibraltar fără nici un efort, fără oameni, fără maşini, fără materiale. Mai bine zis, barajul să fie lăsat să se construiască singur!

Hisper surise atotştiutor.

― A, povestea cu castorii! A făcut înconjurul lumii. Din păcate nu merge! Întâi şi întâi, castorii trăiesc în apă dulce, nu în mare. Pe urmă, cu ajutorul lor sunt realizabile diguri mici, fluviale, nu însă şi giganţi de aproape 30 de kilometri lungime şi 50 de metri lăţime...

― O, nu despre castori e vorba, ci despre baraje naturale... din corali!

― Corali ai spus? Curios... Şi cum s-a gândit... persoana... să procedeze?

― A pornit de la faptul că recifele coraliere, întinse depozite calcaroase biogene, există în mai toate mările globului. Precum ştiţi, ele se găsesc sub formă de brâie de-a lungul malului, imediat sub suprafaţa apei. Dar le putem întâlni şi la o oarecare distantă de ţărm, în chip de recife-barieră...

― Care alcătuiesc, în interiorul lor, lagunele. Ştiu toate astea! Au mai rămas atolii. Unde vrei să ajungi, domnişoară Tasafi?

Fata se aprinsese şi îşi apropiase capul mult de al lui, în dorinţa de a fi cât mai convingătoare.

― Există recife de dimensiuni colosale, atingând lungimi de peste 2400 km, cum este marele recif-barieră situat în apropierea coastei de nord-est a Australiei. Pe de altă parte, unii atoli ajung la un diametru de 75 de kilometri... Recifele de la Vatu-Vara din insulele Fidji, se ridică deasupra apei, al cărei nivel a scăzut în decursul vremii cu 314 metri, iar cele de pe coasta de nord a Guineei, formează adevăraţi munţi, înalţi de peste 600 metri.

― De acord! În ce priveşte dimensiunile, coralii corespund! Şi mai departe?...

― Recifele coraliere sunt produse ― cum le arată şi numele ― de corali. Scheletul calcaros al acestora creşte, creşte neîncetat, ridicând partea moale, aşa cum zidarul se urca pe schelă, mereu mai sus, pe măsură ce clădirea se înalţă.

― Încep să înţeleg ideea. Să „plantăm" aşadar corali pe fundul apei, acolo unde avem nevoie de un baraj şi să-i lăsăm să crească. Foarte bine... O singură întrebare... care este ritmul de creştere?

― Ritmul de creştere! Iată obiecţia, contraargumentul care mi se... i se aduce de fiecare dată cunoştinţei mele. Într-adevăr scheletul coralilor se înalţă cu cel mult 20 de centimetri pe an.

Hisper pufni într-un râs atât de răsunător, încât cei de la mesele vecine îşi întoarseră capetele. Şi fiindcă îl podidiră lacrimile, fu silit să-şi scoată ochelarii.

― 20 de... 20 de centimetri pe an! Asta înseamnă... înseamnă că barajul de la Gibraltar... cu înălţimea lui de 300 de metri, va fi gata într-un timp record... de 1 500 de ani!

Monica se simţi profund jignită de reacţia lui zgomotoasă, dar îşi aminti la timp că nu era decât o simplă „cunoştinţă" a autorului năstruşnicului proiect. De aceea se forţă să zâmbească.

― Aveţi dreptate! E o aberaţie! Asta îi spun şi eu mereu... prietenului meu.

Hisper tresări. Exista, deci, un „prieten"! Ar fi trebuit să-şi închipuie. Spuse în doi peri:

― Da, desigur, o fantezie! Dar s-o recunoaştem, una destul de nostimă. M-a amuzat...

Fata bău puţină şampanie şi adăugă aşa, într-o doară.

― Mai nostim e că... persoana nu rămâne datoare cu răspunsul, atunci când lumea, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră, se distrează de durata realizării barajului. Susţine că dacă scheletul calcaros creşte atât de încet, îl va determina să crească mai repede. A întreprins şi nişte experienţe destul de reuşite, la care întâmplător am asistat.

Hidrologul deveni dintr-o dată foarte atent.

― Experienţe reuşite? Te pomeneşti că dumnealui a preparat nişte biostimulatori pentru corali?

― Întocmai! Am văzut, în laboratorul lui, madrepori trataţi cu biostimulatori, care, în decurs de o săptămână, au înregistrat o creştere de aproape doi metri.

Hisper socoti cu glas tare.

― Trei sute împărţit la doi... asta înseamnă 150 de săptămâni... adică trei ani! Formidabil! O adevărată minune! Dar eu refuz să cred în minuni, domnişoară Tasafi.

Fata uită din nou că nu era vorba de „minunea" ei. Îl apucă de braţ şi îi spuse agitată.

― Ceea ce vă povestesc e purul adevăr! Vă puteţi convinge! Puteţi vedea cu ochii dumneavoastră! Nu e departe de aici. Dacă vreţi, mergem chiar acum!

Pe jumătate în glumă, pe jumătate serios, din curiozitate şi din dorinţa de a-i face pe plac, Hisper consimţi şi trimise după un taxi.

Pe drum, Monica avu tot felul de probleme. Întâi şi întâi ar fi fost cu neputinţă să scoată pur şi simplu din poşetă cheia apartamentului presupusei sale „cunoştinţe”. Mai erau, fireşte, şi altele, pe care nădăjduia să le rezolve pe parcurs, potrivit situaţiei. Totuşi, când coborâră din maşină, simţi cum i se taie picioarele. Sună de câteva ori, apoi rugându-l pe Hisper să aştepte, se îndreptă spre intrarea de serviciu.

Reveni radioasă, cu cheia în mână.

― Amicul meu nu este acasă, dar am convins-o pe îngrijitoarea, care mă cunoaşte, să ne dea voie să intrăm. Poftim...

Hisper clătină din cap, întrebându-se îngândurat cât de intime erau relaţiile dintre Monica şi prietenul ei.

Trecură printr-o cameră de locuit, cu o pronunţată notă feminină, cu nenumărate bibelouri şi păpuşi, cu abajururi multicolore, cu covoare moi şi fotolii joase, în care o bibliotecă, ocupând un perete întreg, făcea oarecum notă distonantă. Urcară apoi o scară interioară şi pătrunseră într-o încăpere sobră, cu pereţi albi, cu un birou, o masă de laborator şi câteva bazine de sticlă, în care creşteau corali.

― Iată-i, rosti Monica triumfătoare, au frageda vârstă de o săptămână!

Hisper admiră câteva colonii de corali recifali în formă de tufe ramificate, înalte de peste un metru. Apa în care trăiau era limpede şi un aparat de măsurat arăta mult oxigen, multă sare şi o temperatură de 23 grade Celsius. Pe plafon erau montate tuburi fluorescente care răspândeau o lumină vie, de culoare alb-gălbuie, aidoma celei solare.

― Asta-i tot! spuse fata cu vădită mândrie, urmărindu-i atentă reacţiile. Nişte corali care cresc repede! Dar de-aci până la un baraj de amploarea celui de la Gibraltar, mai e cale lungă, nu-i aşa? Prietenul meu e un visător!

Hisper o contrazise cu vehemenţă.

― Ba, de fel! Consider, te rog să mă crezi, că a rezolvat esenţa problemei.

Monicăi îi veni chef de joacă.

― Trebuie să vă contrazic, domnule Hisper. Din câte ştim, scheletul coralilor se înalţă numai până la suprafaţa apei. Un recif ajuns la acest nivel, nu mai poate creşte în sus, ci numai pe lături.

― Tocmai acesta e avantajul! Reciful va fi corpul barajului şi peste el, vom turna un coronament din beton.

― Cu neputinţă! Tufele sunt rare, cu goluri mari între ele. Nu vor rezista presiunii.

― Te înşeli! Printre aceste tufe trăiesc o sumedenie de vieţuitoare. Cele mai multe au părţi calcaroase şi atunci când mor, scheletul lor se adaugă la cel al construcţiei recifale, mărindu-i volumul şi sporindu-i tăria. Ştiu asta precis...

Monica îl contrazise din nou, descoperind în acest duel, o nemaicunoscută plăcere.

― Recifele coraliere nu se pot dezvolta decât pe o zonă, cuprinsă aproximativ între 32" latitudine nordică şi 32° latitudine sudică şi numai unde adâncimea nu depăşeşte 40 de metri. Căci numai acolo se găsesc întrunite toate condiţiile...

― Perfect! Înseamnă că ne înscriem aproape în coordonatele geografice. Gibraltarul se află pe paralela 36. Iar în privinţa condiţiilor, dispunem de suficiente mijloace de a le crea, atunci când natura nu a fost îndeajuns de darnică.

Monica Tasafi era ameţită. Îi venea să-l îmbrăţişeze, să-l sărute! Ursul acesta era cel mai minunat urs din lume!

Uitând din nou că nu se află în apartamentul ei, ci într-o locuinţă „străină", îl invită în camera de jos şi îi oferi cafea şi coniac.

Hisper nu se putu abţine să remarce, cu o prost jucată nepăsare.

― E drăguţă casa prietenului dumitale şi precum văd, te simţi aici ca la dumneata. Altfel, crede-mă, n-aş fi îndrăznit să-i consum cafeaua şi acest excelent Henessy.

Monica tăcu şi căută refugiu în studierea atentă a desenului covorului.

― De altfel, urmă Hisper, am abuzat şi aşa prea mult de timpul dumitale, domnişoară Tasafi. Trebuie să plec. Mai e... convorbirea cu Mandello, iar mâine în zori...

Fata se ridică brusc şi se apropie de fotoliul lui. Aproape că nu-i recunoscu vocea când spuse:

― Vă rog să mai staţi! Să discutăm despre altceva... Mai există atâtea alte lucruri pe lume în afară de baraje.

Hisper îşi făgădui să rămână neclintit.

― Cu neputinţă! Te rog să-i comunici... prietenului dumitale că ţin să-l cunosc. Nu ştiu ce soi de om o fi, dar ceea ce a ieşit din mintea lui e lucru serios. Ţi-aş da şi un sfat: colaborează cu el, dacă primeşte! Cu problemele am văzut că eşti familiarizată. Dacă doreşti într-adevăr o activitate intensă, ai un prilej unic...

Monica ajunsese în culmea disperării. Palidă, îşi înfipse degetele în braţul fotoliului şi strigă:

― Nu, nu, domnule Hisper! Toată povestea asta cu coralii e o prostie. N-am să mi-o iert niciodată că v-am adus aici. Vă rog să mai rămâneţi şi să vorbim despre altceva...

Hisper era năucit. Nu înţelegea atitudinea curioasă a fetei. Ori era atât de mărginită, încât nu pricepea însemnătatea descoperirii, ori o rodea pur şi simplu invidia. Cu un ceas în urmă, ar fi fost cu neputinţă ca el să aibă asemenea gânduri. Acum însă toate se schimbaseră. Apăruse acest „prieten", în locuinţa căruia Monica nu se comporta de fel ca o străină. Îi era îndatorat pentru această seară, pentru ceea ce aflase despre barajul din corali, dar nu mai avea ce căuta aici, alături de ea. Spuse trist.

― Vă mulţumesc, domnişoară Tasafi. Acum mă duc la hotel, iar mâine la şapte pleacă avionul. Cred că nu vom mai avea ocazia să ne vedem. În ce priveşte recifele, vă rog sa comunicaţi... persoanei să pregătească un memoriu şi să mi-l aducă. Îl aştept cât mai curând.

Se ridică, pregătindu-se să se îndrepte spre uşă, dar fata i se aşeză în cale.

― Domnule Hisper, vă jur... nu e ceea ce credeţi! Ideea asta cu coralii... niciodată nu va fi înfăptuită! E în joc fericirea unui om!...

― Fericirea unui om? Nu înţeleg! Barajul de la Gibraltar va aduce fericire milioanelor de oameni năpăstuiţi...

― Şi o va distruge pe a mea! Autorul nu va veni la dumneavoastră ca să-şi susţină proiectul!

― Nu... nu pricep! Domnişoară Monica, ce-i cu dumneata?

― Nimic, absolut nimic! Doar că sunt tare, tare nefericită. V-am minţit! V-am indus în eroare! Nu există nici un prieten! Ideea cu coralii este a mea! Şi tot a mea e casa asta...

Hisper nu spuse nimic şi începu să-şi frece bărbia. Toate erau prea complicate, mult prea complicate. Aşadar, fata asta născocise un prieten, ca să evite... ce să evite?...

Văzându-l cât era de încurcat, Monica se simţi obligată să-l lămurească.

― Trebuie să vă mărturisesc totul. Mi-era frică să nu credeţi despre mine... că din partea mea n-ar exista altceva decât... decât... interesul pentru nenorociţii aceia de corali.

„Aşadar nu din interes!“ îşi zise Hisper peste măsură de uimit. Şi se gândi încordat din ce altă pricină Monica Tasafi ar fi putut să-şi dorească să-l aibă alături.

*

― Deşteaptă fată, Monica asta! Grozav l-a îmbrobodit pe Hisper! Ai cunoscut-o?

― Nnnu... nu personal.

― Fii liniştit, sunt dispus să cred în existenţa ei. Ideea cu barajul de corali o găsesc admirabilă. Cum de i-a trecut aşa ceva prin minte?

― Ce să-ţi răspund? Aşa cum vin ideile, de obicei. Doar n-a fost nici prima, nici ultima. Ţi-aş putea da zeci de exemple.

― Chiar aşa să faci! Mă interesează! Dacă acesta ţi-e tratamentul, îl găsesc destul de agreabil. Despre ce-mi vei povesti acuma? Sper că va fi tot o întâmplare hazlie?

― Negreşit! Va fi o istorioară veselă despre ghinionişti, despre aşa-zişii „ghinionişti prin vocaţie", despre cei „persecutaţi de soartă", cărora nu le reuşeşte nimic.

― Şi asta se numeşte o... istorioară veselă?

―  Ascultă ce i s-a întâmplat unui chimist pe nume Ottmar Essner şi apoi judecă singur...