RADU NOR

 

BRÂUL ALBASTRU

 

 

 

Poate că Deceniul Hidrologic Internaţional care se desfăşoară astăzi sub ochii noştri, este primul pas spre ceea ce, în filele acestei cărţi, poartă numele de BRÂUL ALBASTRU.

 

 

BĂTRÂNUL SE ÎMBOLNĂVEŞTE

 

...„Coaja de nucă“ se roteşte, de ani şi ani mereu, în jurul Pământului. De fapt nu se numeşte aşa, dar bătrânul o alintă. E una din vechile staţii-satelit cu un om la bord, de mult scoase din uz, dar bătrânul s-a încăpăţânat să rămână pe ea.

Unii nici nu-şi mai amintesc de când e acolo. De două decenii sau poate de trei... „Bătrânul“ nu e foarte bătrân. Dar oamenii i-au uitat vârsta şi nici el nu mai ţine socoteala anilor.

„Coaja de nucă“ are o singură încăpere. Prin bolta ei rotundă pătrund, zi şi noapte, stelele. Printre ele trăieşte bătrânul şi ele îi străjuiesc veghea şi somnul. Aştrii îi ţin tovărăşie, îi sunt prieteni, copii. Nu-i are acum pe lume decât pe ei.

Nava cu provizii vine rar. Ani în şir, sosirea ei era un eveniment, o adevărată sărbătoare. I se aduceau cărţi, benzi, noi aparate pentru cercetări. I se povestea despre Pământ. Vedea oameni, strângea mâini omeneşti, asculta grai omenesc. Râdea, căci bătrânului îi plăcea să râdă. Dintr-o dată însă, aceste întâlniri îi deveniră nesuferite. Începu să le urască; lăsau în urma lor o singurătate şi mai mare. Nu vorbea cu nimeni, nici nu asculta ce i se spunea.

Nu mai râdea şi nici măcar nu zâmbea. După plecarea rachetei, răsufla uşurat, ca atunci când scapi de un musafir nepoftit. Şi se apuca iar de lucru, nu cu poftă, ci cu disperare.

Bătrânul se îndeletnicea cu ceea ce pe Pământ căpătase denumirea de „exohidrologie”. Studia, adică, apele terestre dintr-o perspectivă cosmică. Urmărea starea marilor lacuri, a mărilor şi oceanelor. Înregistra secarea progresivă a unor fluvii şi brusca umflare a altora. Cunoştea variaţiile topirii gheţurilor polare şi cantitatea de apă eliberată de acestea, stadiul procesului de evaporaţie şi al căderii precipitaţiilor, mecanismul mareelor... Pentru el, mediul lichid era aidoma unui organism viu. În continuă mişcare şi transformare, aidoma unui gigantic sistem circulator, cu câteva mari rezervoare si cu o complicată reţea de vase.

În primii ani bătrânul coborâse adesea pe Pământ, mai cu seamă ca să-şi verifice concluziile. O făcuse prin biblioteci, frunzărind vechi anuare hidrologice şi comparând datele recente, obţinute de el, cu cele de-acum zeci şi sute de ani.

Visa la echilibrarea cantităţilor de apă de pe glob, la aducerea lor dintr-o regiune cu surplus în alta deficitară. Avea idei temerare, ca topirea gheţarilor, schimbarea, direcţiei de scurgere a unor fluvii, crearea de mări artificiale sau construcţii de baraje marine în strâmtori. Îşi denumise proiectul „Brâul albastru".

În aceeaşi perioadă, se străduise să-şi creeze, pe coaja lui de nucă, o ambianţă terestră. Îngrijea câte o floare, împodobea pereţii cu peisaje din munţi sau de pe ţărmul mării, citea şi asculta muzică. Se bărbierea în fiecare dimineaţă şi îmbrăca, pe rând, câte unul dintre cele trei rânduri de haine, pe care le luase cu el.

Apoi, florile s-au uscat, peisajele din rame s-au decolorat, vraful de cărţi cu filele îngălbenite a devenit suport pentru vase murdare.

Notiţele despre „Brâul albastru“ s-au pierdut, uitate undeva pe Pământ, rupte din nebăgare de seamă sau părăsite pe fundul unui sertar.

Trupul înalt şi uscăţiv al bătrânului era înfăşurat într-un halat, care pe vremuri fusese cafeniu. Nu-l dezbrăca niciodată şi nici nu-l peticea. Obrajii lui supţi se ascundeau îndărătul unei bărbi albe şi încâlcite ca o blană de miel.

La o singură plăcere nu renunţase: la cafea. Îşi prepara ceşti mari din băutura neagră şi aromată. O sorbea ceremonios, cu înghiţituri zgârcite, făcându-şi îngrijorat socoteala dacă rezerva avea să-i ajungă până la sosirea navei următoare.

Într-o dimineaţă, bătrânul a găsit cutia goală. Pe fund mai erau câteva boabe, cam cât pentru o jumătate de ceaşcă. Şi aşa cum din lucruri mărunte se nasc uneori adevărate cataclisme, lipsa cafelei declanşa în mintea lui zguduitoare frământări. Îl năpădiră gânduri despre moarte, despre zădărnicia existenţei, despre relaţiile dintre om şi infinit.

Se surprinse depănându-şi ― n-o mai făcuse de mult, poate niciodată ― firul vieţii. Memoria nu-l ajuta să desluşească întâmplări, scene, ci doar crâmpeie. Frânturi de viaţă, ca nişte crochiuri în creion ale unei picturi în ulei. Perioada însă, atmosfera ei, i se întipărise în minte prin culori, prin mirosuri.

Copilăria: un galben-portocaliu, cald, şi aroma gutuilor coapte. Adolescenţa: un roşu aprins, o vâlvătaie, dulceaţa buzelor fragede de fată. Studenţia: un albastru strălucitor, plin de făgăduieli, mirosul calm al cărţilor vechi şi cel excitant al cernelii proaspete de tipar. Lucia: un alb imaculat, puritate, nobleţe sufletească, parfumul aspru al crizantemelor, la care ţinea atât de mult. Moartea Luciei: un negru intens, de smoală. Pe urmă totul devenise cenuşiu. Cenuşiu de diferite nuanţe, când mai deschise, când mai închise. Un plumburiu, în care se cufunda şi se topea orice.

Încercase, fără convingere, să destrame păienjenişul, cu gândul unei reîntoarceri în lumea oamenilor. Renunţase însă, fiindcă nu mai ştia să râdă şi fiindcă se simţea mai legat de cea a stelelor cerului şi a apelor Pământului. Se statornicise ideea ruperii de semenii lui, a rămânerii printre stele până la sfârşitul zilelor.

Aşa stătea bătrânul pe coaja lui de nucă de două decenii sau poate chiar de trei...

Ultima sorbitură de cafea. Pentru ultima oară, amăreala ei dulce îi mângâia cerul gurii. Privirea obosită se plimbă prin încăperea rotundă ca o colivie. Îl cuprind cumplite îndoieli. Teancurile de file umplute de mâna lui îl privesc cu reproş. Nu şi-a irosit viaţa? N-a fost munca lui zadarnică? Oare au fost sau vor fi cuiva de folos însemnările lui?

Bătrânul simte singurătatea ca pe o povară, încovoindu-i spinarea. Să fi avut acum pe cineva: un fiu! I-ar fi încredinţat toate astea. L-ar fi rugat să continue observaţiile, cercetările, poate chiar proiectul „Brâului albastru”. Ar fi lucrat un timp împreună, până l-ar fi văzut umblând pe propriile lui picioare. Apoi s-ar fi retras...

Un fiu! Faţa de pergament a bătrânului se însufleţeşte în ochi i se aprind scântei. Un băiat înalt, spătos, cu chipul Luciei şi cu privirea ei. Inteligent, priceput, un pic romantic, aşa cum fusese el, în „epoca albastră"...

Îşi scutură coama vehement. Înfiorându-se în faţa unei asemenea perspective. Fiul lui aici, în această pustietate? Băiatul lui şi al Luciei să ducă viaţa pe care a dus-o el între pereţii unei temniţe, departe de oameni, de Pământ, de soare, de apă? Niciodată!

Bătrânul se plimbă agitat, frământându-se ce profesiune să-l sfătuiască pe „fiul“ său să îmbrăţişeze. În orice caz una terestră! Dar dacă vrea cu tot dinadinsul să se facă... zburător? Dacă profesiunea tatălui exercită asupra fiului aceeaşi tainică atracţie?...

Nu-l va lăsa! Va trebui să-l asculte. Dacă nu din convingere, barem din respect pentru autoritatea paternă. Dar, la urma urmei, dacă va fi o pasiune, de ce să nu i-o îngăduie? Pe el, cine l-ar fi putut împiedica?

Desigur, până la urmă va capitula. Aşa sunt părinţii, slabi! Desigur că-i va da voie. Şi la urma urmei, fiul nu trebuie să rămână pe „coaja de nucă“. Se poate duce pe unul dintre oraşele zburătoare unde, dacă nu te uiţi pe fereastră, nu-ţi dai seama că te afli în spaţiul interstelar, îi va preda însemnările lui, câte au mai rămas, îl va învăţa cum să le continue şi apoi n-are decât să-şi întindă aripile, neastâmpăratul de...

Cum se numeşte fiul?... Nicicum, de vreme ce nu există! Bătrânul oftează şi se lasă greu pe marginea patului. Trebuie să se împace cu gândul, cu soarta, fiindcă n-are încotro. Mormăie în barbă:

― N-are rost! Nu mai are rost!

Pe după pleoape îi apar chipurile celor care zăboviseră la staţie, vreo câteva ceasuri, acum opt sau zece luni. Încercaseră să-i vorbească, să-i povestească, dar el n-a fost atent la ceea ce spuneau. Se gândise la ale lui. I-au rămas întipărite doar privirile lor: puţin mirate, puţin speriate, puţin îngrijorate. I-au predat lăzile cu alimente, au mai instalat aparate, au întins nişte fire argintii. Apoi au plecat.

Ce n-ar fi dat să-i revadă. A, nu pentru cafea! Doar ca să le pună o întrebare: „Ia spuneţi, băieţi, ce se întâmplă cu toate mesajele transmise de mine de douăzeci sau poate de treizeci de ani? Ce se întâmplă cu hărţile mele hidrologice, cu avertismentele mele privind marile inundaţii? Le-a folosit cineva? Dar cercetările mele despre fluviile africane şi asiatice?

Acum îi vede cu ochii minţii pe „băieţi”. Stăteau cu bărbia în piept, ca nişte şcolari prinşi cu vreo năzbâtie.

― Nu răspundeţi? Atunci e limpede! Tot ce am făcut eu în aceşti ani n-au fost decât mâzgăleli! Mâzgăleli fără nici o valoare, de care nimeni nu are nevoie. Aşa cum nici de mine n-a fost nevoie. Nici înainte, şi cu atât mai puţin acum!

Bătrânul stă gârbovit, cu capul vârât între umeri.

Deodată se ridică şi se repede, neaşteptat de sprinten, spre raftul cu dosare. Le scoate şi desprinde filele. Curând, podeaua seamănă cu un câmp aşternut cu omăt. Bătrânul se aşază printre ele şi, luând una câte una, se apucă să le plieze. Face din hârtie coifuri şi vaporaşe... Vaporaşe şi coifuri... Zeci, sute de vaporaşe şi coifuri. După un timp, se opreşte şi întinde, din obişnuinţă, mina spre ceaşcă. O duce la gură şi când îşi dă seama că e goală, o trânteşte de duşumea. Are priviri rătăcite bătrânul.

...Undeva pe Pământ, în laboratorul unui institut de psihopatologie cosmică, zbârnâie o sonerie de alarmă.

― „Coaja de nucă“, spune cineva. Bătrânul a intrat în criză. Noroc că am instalat pe staţie captatorul de biocurenţi, atunci când ne-au avertizat cei de pe nava cu provizii.

― Poate că ar fi fost mai bine dacă-l aduceaţi înapoi, la semnalarea primelor simptome.

― Nu, profesore! N-ar fi acceptat! S-ar fi împotrivit! Iar dacă-l sileam, riscam să-i agravăm boala, să excludem orice şansă de vindecare...

― Oricum, puteaţi începe tratamentul mai din timp.

― Nu părea să fie nevoie. Bătrânul avea ciudăţenii, ca atâţia alţii. Criza s-a declanşat brusc, dintr-un motiv încă necunoscut. Priviţi encefalograma: se observă o creştere instantanee a frecvenţei undelor corticale. Am zis „creştere“? Frecvenţa este aproape dublă faţă de cea obişnuită la stări de excitaţie: 24-30 cicli pe secundă!

― Presupunând că sistemul de captare, de amplificare şi de transmitere a biocurenţilor funcţionează fără cusur, bolnavul este în primejdie. Nemaifiind conştient de faptele lui, ar putea...

― Ce-i de făcut, profesore? Trebuie să întreprindem ceva.

― Desigur! Şi iată ce vă propun: veţi intra în comunicaţie bioelectrică directă cu pacientul, veţi stabili precis cauza depresiunii sale psihice şi veţi încerca s-o combateţi cu un şoc de sens contrar. Cel mai nimerit ar fi să vă procuraţi date despre ceea ce s-a înfăptuit pe baza cercetărilor şi ideilor sale. Dacă nu le cunoaşte ― şi presupun că aşa stau lucrurile ― ele vor produce o puternică impresie şi, poate, revirimenul dorit. Totodată, o navă să se pregătească de decolare. Începeţi tratamentul imediat şi continuaţi-l de la bordul rachetei...

Bătrânul e agitat cum demult n-a mai fost. Şi-a pus în gând să le joace o festă. Să le pregătească o farsă din cele în care fusese meşter în tinereţe. Să plece de pe „coaja de nucă“ ; sa se ducă la stelele lui. Aşa cum e o să se ducă, în halatul acesta vechi şi ros. Când vor veni, vor găsi staţia pustie. Vor rămâne cu gura căscată şi nu vor pricepe. Îl vor căuta, dar din el nu va fi rămas nimic. Nici trupul, nici rodul minţii. Aşa cum atomii au devenit materie organizată, aşa materia organizată se va preface din nou în atomi.

Se îndreaptă, fredonând o arie de operetă, spre trapa de ieşire. Mâna slabă, cu pielea încreţită, se întinde spre mecanismul de deschidere.

Deodată însă i se pare că cineva îi vorbeşte. Nu aude nimic, nici sunete, nici cuvinte, dar are senzaţia că i se vorbeşte. Mesajul pătrunde în creier fără intermediul simţurilor, al auzului, al văzului. Bătrânul stă nedumerit. Ascultă încordat vocea neauzită. Cuvintele răzleţe se leagă, devin fraze, capătă sens.

― Lar Orbel, înţelegi?

― Sigur că înţeleg, răspunde în gând bătrânul, fără să mişte buzele. Curioasă halucinaţie. Mi-e ca şi când ar fi pronunţat cineva numele meu. Dar cine îmi mai cunoaşte numele?

― Cine nu-l cunoaşte? Oamenii de pe Pământ îl rostesc cu admiraţie.

― Asta-i bună! Te pomeneşti că încerc să mă amăgesc? Te pomeneşti că mi-e frică de moarte? Oamenii m-au uitat pe mine şi tot ce-am făcut în anii aceştia, pe coaja mea de nucă.

― Asta te frământă, bătrâne Lar? Răspunde!...

― Da... şi încă ceva. Sunt singur şi abia acum, după atâta amar de vreme, văd ce neînchipuit de grea e singurătatea... De-aş fi avut un băiat, chiar dacă nu era înalt şi zvelt, chiar dacă n-avea chipul şi privirea Luciei şi nici dramul de romantism care dă strălucire tinereţii, îi lăsam însemnările mele, munca mea de o viaţă şi-l rugam să le continue. Aşa însă, totul e fără nici un rost. Cenuşiu... cenuşiu...

― Bătrâne Lar, tot ce ai făcut în decursul vieţii e cunoscut de mii şi mii de oameni. Tot ce ai aşternut pe hârtie, pe când te găseai pe Pământ a fost recuperat. Fiecare mesaj venit de pe „coaja de nucă“ a fost notat şi păstrat cu grijă. Nimic nu s-a pierdut! Tinerii învaţă din experienţa ta şi transmit apoi cunoştinţele, ca pe o ştafetă, generaţiei următoare. Iar „Brâul albastru“, îndrăgitul tău brâu al apelor, s-a înfăptuit!

― Asta-i prea de tot! Ce de năzdrăvănii solemne poate inventa un creier în pragul sfârşitului! Dacă-mi amintesc bine, zăream uneori lucruri neobişnuite, de-aici de sus. Pe alocuri, în ultimii ani, se produceau nişte schimbări ale reliefului, dispăreau ape curgătoare şi apăreau altele. O dată, mi s-a părut că un râu îşi schimbă direcţia, luând-o înspre izvoare. Dar la ce altceva era să mă gândesc decât la cauze naturale? La ploi torenţiale sau, bunăoară, la fenomene seismice! „Brâul albastru“? Copilării... absurdităţi...

― Ţi s-a înfăptuit proiectul, Lar Orbel. Dac-ai şti câte deşerturi au devenit, datorită ţie, lanuri bogate în rod, câte mări au apărut în inima lor, câte fluvii au pornit-o spre ţinuturi vlăguite de secetă! Şi ce oameni minunaţi au fost aceia care ţi-au desăvârşit opera! Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni din toate colţurile lumii s-au dăruit cu trup şi suflet ideilor tale. Şantierele „Brâului albastru“ au fost o şcoală a curajului, a ingeniozităţii, a dibăciei...

Bătrânul se scutură. Încearcă să se dezmeticească.

― Spuneţi, vorbiţi dacă vă place, voi gânduri încâlcite, fantezii, plăsmuiri ale unei minţi bolnave sau orice aţi fi... Vorbiţi!

― Am să-ţi povestesc despre „Brâul albastru”, Lar Orbel. Ascultă...

 

 

TRATAMENTUL