Chelnerul a adus supa, iar Banişevski şi-a netezit şervetul şi a tras adânc aer în piept, savurând aroma de parcă ar fi fost un vin bun. A mâncat din supă, concentrându-şi atenţia asupra ei, apoi a zis pe neaşteptate:

  — Cine crezi că e ea, domnule Sheridan?

  — N-am nici cea mai vagă idee.

  — Mă îndoiesc.

  Presupun că asta ar fi trebuit să-mi dea o oarecare satisfacţie. În schimb, am simţit că vreau s-o protejez. Numai Dumnezeu ştie de ce, pentru că Anastasia nu-mi arătase nici măcar un strop de tandreţe până atunci.

  — Tu cine crezi că e? L-am întrebat eu.

  — Cred că avem amândoi bănuieli asemănătoare, dar pare prea fantastic ca să fie adevărat, nu-i aşa? Diferenţa între mine şi tine este că eu sunt în măsură să fac ceva în privinţa acestei descoperiri extraordinare. Tu nu eşti.

  — Sunt ziarist.

  — Atunci, vrei să profiţi de pe urma ei?

  — N-am zis asta.

  El şi-a îndreptat din nou atenţia asupra supei.

  — Îţi place mâncarea?

  — Supa e bună.

  — Delicioasă e cuvântul pe care l-aş fi ales eu, dar asta e o altă diferenţă între noi. Eu sunt un cunoscător. Preţuiesc lucrurile fragile şi frumoase. Tu eşti ziarist.

  — Vrei să spui ceva cu asta?

  El s-a şters la gură cu şervetul, dar n-a răspuns. Avea bineînţeles dreptate în privinţa diferenţei dintre noi: subtilitatea.

  — Crezi că e adevărat că nu-şi aminteşte nimic? M-a întrebat el.

  — De ce-ar minţi?

  — Într-adevăr. E o tragedie dacă e adevărat. La fel ca tine, la fel ca toţi cei care îi aud povestea, aş vrea să ştiu cum a fugit din Rusia.

  Chelnerii au venit să ia farfuriile cu supă.

  — O iubeşti?

  — Nu, am zis eu.

  — Asta mă surprinde. În fond, stă la tine în casă, depinde de generozitatea ta. Altfel de ce ar avea un bărbat grijă de o femeie în felul ăsta?

  — Sunt un filantrop.

  A râs, a făcut gestul teatral de a-şi şterge lacrimile de la ochi, apoi a zis:

  — Deci un om sapă în grădina lui. Găseşte poate cea mai mare comoară pe care a văzut-o vreodată, o comoară care ar putea schimba cursul istoriei. Ce face cu ea? O adevărată dilemă.

  — Cum rămâne cu dilema ta?

  — Ce pot să fac? Nu posed această comoară şi nici nu pot dovedi că e autentică până când n-o duc undeva unde să fie examinată de experţi. Aşa că spune-mi, domnule Sheridan, ce doreşti?

  — O mie de dolari.

  El a rămas şocat. Cred că nu se aştepta la o asemenea francheţe, nici chiar din partea mea.

  — Vrei s-o vinzi?

  I-am spus toată povestea. În timp ce îi dădeam detaliile sordide, el a tăcut, n-a zis nimic când chelnerii au adus homarii, rămânând încruntat.

  — Ai dreptate, nu pot face nimic pentru ea, oricine ar fi, am zis eu la sfârşit. Nu-i pasă câtuşi de puţin de mine şi e o povară pentru finanţele mele. Dacă nu mă scapi de ea, o s-o dau oricum afară.

  Vorbeam serios atunci, sau aşa credeam eu. Îmi ziceam că Anastasia îmi dădea prea multă bătaie de cap şi mă gândeam că în felul ăsta nu va pierde nimeni, iar eu puteam avea în continuare o părere bună despre mine însumi.

  — O mie de dolari, a repetat el şi a gustat din homar.

  Am încheiat afacerea pe loc. Eu urma să i-o trimit pe Anastasia, ca şi cum i-aş fi trimis nişte bagaje. După aceea, în timp ce ieşeam din hotelul Astor în soarele fierbinte al amiezii, plin de mâncare rafinată şi de vinuri franţuzeşti, m-am simţit uşurat, de parcă mi s-ar fi ridicat o povară de pe umeri. Puteam să mă duc acasă în seara asta fără să mă mai uit înapoi, să-mi reechilibrez cheltuielile şi să aduc femei în locuinţa mea oricând voiam. Nu m-aş mai fi uitat în oglindă să văd un prost care fusese dus de nas de o dansatoare în cluburi de noapte. Mi-am zis că, de îndată ce va ieşi din viaţa mea, nu mă voi mai gândi niciodată la ea. Ce prost eram! Dar n-aveam decât douăzeci şi patru de ani.

  ANASTASIA.

  M-am trezit brusc. Michael era în cameră şi trăgea jaluzelele. A deschis fereastra, lăsând să intre zgomotele de afară, strigătele conducătorilor de ricşe, zăngănitul tramvaielor de pe strada Nanking. A început să arunce haine într-o valiză maro uzată.

  — Ce faci?

  — Trebuie să pleci de aici, a răspuns el.

  — De ce?

  — Tu de ce crezi?

  Nu ştiam, dar nu aveam dreptul să mă cert cu el. Fusese bun cu mine, mă hrănise, îmi dăduse un pat în care să dorm, îmi cumpărase haine şi nu ceruse nimic în schimb. Acum se săturase de mine şi voia să plec.

  Eram ca o frunză, suflată de vânt dintr-un loc în altul, ceva care cădea pe jos şi, când se schimba direcţia vântului, eram dusă în altă parte. Nu-mi păsa.

  M-am dat jos din pat, mi-am scos cămaşa de noapte şi am căutat haine cu care să mă îmbrac. Michael se uita la corpul meu gol şi ştiam că mă doreşte; asta era ultima mea răzbunare pentru faptul că mă dădea afară. Acum că plecam, voiam să rămân, voiam să trăiesc pentru totdeauna în camera asta şi să nu fiu nevoită să mă întorc în lume.

  Mi-a aruncat nişte haine.

  — Îmbracă-te!

  — N-am unde să mă duc, Michael.

  — Prietenul tău Banişevski o să aibă grijă de tine.

  — Andrei?

  — Te surprinde?

  — Vrei să mă duc la Andrei?

  — Bineînţeles că vreau, a răspuns şi a închis valiza.

  Zgomotul a semănat cu închiderea unei uşi. Mi-am dat brusc seama că o să-mi fie dor de el.

  — Să fii gata în zece minute, a mai zis el. Banişevski o să vină aici să te ia. Eu trebuie să plec la serviciu.

  Şi ăsta a fost felul în care ne-am luat la revedere.

  * * *

  Faptul că m-am dus să locuiesc cu Andrei n-a fost atât de ciudat pe cât mi-am imaginat. Era ca şi cum mă întorceam acasă.

  Avea o casă pe strada Cardinal Mercier, în stilul unei colibe englezeşti de pe vremea dinastiei Tudor, după cum zicea el. Locuinţa avea ferestre cu grătar şi lemnărie falsă, paturile aveau cearşafuri cu monogramă din pânză irlandeză, iar în baie erau plăci de faianţă negre şi albe. În fiecare dimineaţă, un servitor aducea ziarul local în limba rusă, proaspăt călcat cu fierul.

  N-am avut nevoie de instrucţiuni din partea lui cu privire la tacâmurile de argint pe care trebuia să le folosesc la masă – nu ştiam unde învăţasem lucrurile astea, la fel cum nu-mi aminteam unde învăţasem engleza şi franceza – şi Andrei a fost încântat când a descoperit că ştiam să cânt Mozart şi Chopin la pianul mare şi alb din salon.

  În acea primă după-amiază m-a dus la Madame Gamet, cel mai scump magazin de haine din Shanghai, ca să-mi cumpere haine noi: rochii subţiri din mătase franţuzească, jerseuri cusute de mână. Mi-a plăcut felul în care angajaţii se gudurau pe lângă mine pentru că eram cu Andrei. La fel ca în cazul tacâmurilor de argint şi al pianului, am descoperit că îmi era uşor să fiu arogantă.

  Ştiam că mă supraveghează, că-mi urmăreşte fiecare gest şi fiecare cuvânt, cum face un detectiv cu un suspect, aşteptând să mă incriminez în vreun fel. Eram agitată, desigur, dar asta din pricina faptului că nu ştiam ce vrea, nu ştiam cum să mă port.

  Am presupus că o să vrea să se culce cu mine, dar, când ne-am întors acasă în seara aia, servitorul lui m-a condus într-un dormitor aflat la celălalt capăt al casei. În tot acest timp mă culcasem cu bărbaţi în schimbul câtorva dolari; acum aveam o viaţă cu totul nouă şi era gratis.

  Asta pentru că Andrei credea că sunt cineva important. Dar mi-aş fi dorit să-mi spună şi mie cine sunt.

  * * *

  Albumele de fotografii erau legate în piele moale de culoare verde şi miroseau a praf. Fotografiile alb-negru fuseseră lipite cu drag la locul lor, şiruri întregi, parada unei vieţi acum dispărute. Le-a pus în faţa mea şi a aşteptat – ce? Un suspin de recunoaştere, poate un deget pus absent pe o fotografie, în timp ce o amintire şovăitoare încerca să iasă la suprafaţă.

  Am recunoscut într-adevăr câteva persoane din fotografii, dar ilustrate cu ţarul şi cu familia lui se găseau de vânzare în fiecare cafenea şi restaurant rusesc din cartierul francez; se născuse o adevărată industrie în jurul lor. Deveniseră echivalentul unor icoane religioase pentru emigranţii din Shanghai.

  Andrei nu mi-a spus nimic, a continuat să întoarcă paginile albumelor, aşteptând ca eu să zic sau să fac ceva. Eram din ce în ce mai neliniştită. Voiam să-i fac pe plac. Dacă mă dădea afară acum, unde puteam să mă duc?

  Am încercat să mă concentrez.

  Andrei apărea în multe fotografii. A început să le comenteze cu voce scăzută: aici cobor în urma ţarului pe scara palatului din Kremlin; aici merg în urma ţarului şi a familiei lui în Peterhof, iată fiicele ţarului îmbrăcate în rochiile lor albe şi purtând ciorapi negri; aici sunt cu marile ducese la un dans pe puntea iahtului regal Standart, cu ocazia onomasticii bătrânei împărătese în 1912; aici iau prânzul cu ţarul şi cu ceilalţi ofiţeri şi adjuncţi la Stavka, sediul central al armatei ruse în timpul războiului.

  În timp ce vorbea, punea cu respect degetul pe fiecare fotografie în parte, de parcă ar fi trasat conturul unui chip familiar, ar fi pipăit lâna aspră a unei uniforme, ar fi simţit căldura unei mâini. Faţa lui îşi pierdea răceala obişnuită şi, când îşi ridica privirea spre mine, îmi dădeam seama că se aştepta să citească aceeaşi nostalgie pe chipul meu. Dar eu nu simţeam absolut nimic şi ştiam că îl dezamăgisem.

  A continuat să întoarcă paginile, înşiruind fără încetare numele marilor duci şi ducese, ale conţilor şi conteselor. Îi cunoştea pe toţi, ştia în ce relaţii de rudenie erau cu ţarul şi unii cu alţii. În timp ce cântecul conducătorilor de ricşe de pe stradă şi zgomotul transatlanticelor companiei Blue Funnel care navigau pe râu pătrundeau prin ferestrele deschise, Andrei a reînviat o lume uitată, iar mie mi s-a făcut milă de el.

  Când termina cu un album, lua altul, scoţându-le pe fiecare în parte din cutiile lor şi din hârtiile fine în care erau înfăşurate. Când le-a terminat pe toate, după-amiaza aproape că trecuse. Aplicele de perete aruncau o lumină palidă pe masă.

  — Care din femeile astea crezi tu că sunt? L-am întrebat.

  — Nu-ţi aminteşti nimic din toate astea?

  Am dat negativ din cap.

  — Poate că te înşeli în privinţa mea.

  — Poate.

  S-a apropiat atât de mult de mine, încât am simţit mirosul de ţigări ruseşti tari din respiraţia lui.

  — Trebuie să fii tu!

  Am simţit fiori pe şira spinării. Am vrut să strig la el, să-mi spună: „Cine sunt eu?”

  — Se pare că ai uitat totul în afară de nume, a zis.

  M-am uitat la ultima pagină a albumului; nu era o fotografie, ci o ilustrată, cumpărată dintr-o librărie din Shanghai, un portret făcut în 1916, reprezentându-le pe marile ducese ale ultimului ţar din dinastia Romanovilor: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia.

  N-am fost şocată sau surprinsă sau copleşită.

  Ideea era pur şi simplu prea bizară ca să o iau în serios.

  — Imposibil, am protestat.

  — O să te fac să fii ea, chiar dacă eşti sau nu!

  A închis albumul de fotografii, s-a ridicat în picioare şi s-a dus la culcare, lăsându-mă acolo în întuneric, întrebându-mă ce a vrut să spună.

  * * *

  Când am coborât la parter a doua zi de dimineaţă, el stătea lângă glasvand, privind musonul transformând în lac o peluză tunsă cu grijă. Îşi ţinea mâinile la spate, de parcă ar fi inspectat un batalion de soldaţi.

  — Vrei să te scot din Shanghai? M-a întrebat.

  — Nu ştiu ce vreau, cu excepţia faptului că vreau să aflu cine sunt.

  M-am auzit rostind aceste cuvinte şi mi s-au părut ciudate, ca o frază într-o limbă străină pe care o experimentam pentru prima dată. Înainte nu-mi păsa de mine sau de trecutul meu.

  El s-a aşezat pe un scaun, ca un om care se pregăteşte să abordeze o problemă de disciplină cu unul din copiii lui.

  — Trebuie să plec la Berlin.

  — La Berlin?

  — Urmează să se formeze un guvern provizoriu în exil acolo. Vreau să fac parte din el, fireşte. Nu pot trăi aici pentru totdeauna.

  Berlin. Încă o dată, eram o frunză în vânt.

  — Vreau să vii cu mine!

  — Nu sunt Anastasia, am zis eu.

  — Nu ştii cine eşti. Cum poţi să ştii cine nu eşti?

  Albumele de fotografii stăteau încă deschise pe masă. A luat unul şi a căutat până a găsit ilustrata cu cele patru ducese.

  — Nici eu nu sunt sigur. Există o asemănare stranie, dar. Ultima dată când le-am văzut pe ducese a fost cu un an înainte de revoluţie. Sunt deja cinci ani de-atunci şi mintea îţi joacă feste.

  — Crezi că sunt fetiţa aia grasă din.

  — Fetiţa grasă ar fi mult mai slabă după ce a murit de foame pe stradă în Siberia şi în Harbin.

  — Nu văd nici o asemănare.

  — N-ai cunoscut-o.

  Am încercat să-mi sondez sentimentele, dar mă simţeam ca paralizată în interior. Acum voiam cu atâta disperare să-mi descopăr identitatea; nu-mi imaginasem niciodată că o dată cu asta va veni şi această povară a responsabilităţii. Nu-l credeam; un bărbat va vedea întotdeauna ceea ce vrea să vadă. Mi-am amintit ce îmi spusese cu o seară înainte: „O să te fac să fii ea, chiar dacă eşti sau nu!”

  — Dacă aş fi eu aceea, aş şti. Mi-aş aminti ceva.

  — Chiar aşa?

  N-am putut să-i răspund. Avea dreptate: chiar mi-aş aminti?

  — Trebuie să te iau cu mine la Berlin. Dacă am dreptate, asta o să provoace o adevărată senzaţie.

  — Şi dacă te înşeli?

  A dat din umeri.

  — Poţi să te întorci să trăieşti cu ziaristul tău american. Asta vrei?

  Iată ce vreau eu: să nu mă mai întorc la club. Să nu mai dansez cu bărbaţi în schimbul unui ceai rece, să nu mă mai culc cu bărbaţi pentru bani. Nu trebuie decât să mă prefac şi sunt foarte pricepută la asta. Pot să mă prefac că-mi place să fac dragoste cu un bărbat, dacă mă plăteşte suficient de mult. Dacă pot să fac asta, atunci pot să pretind că sunt o mare ducesă, dacă asta vrea Andrei.

  — Pot să-ţi fac rost de un paşaport; am prieteni la Ambasada Germană. Dar mai întâi va fi nevoie să ne căsătorim.

  Să ne căsătorim. Cuvintele fuseseră rostite cu dezgust.

  — Să ne căsătorim?

  — Bineînţeles. Ce credeai?

  * * *

  Ne-am căsătorit la Ambasada Germană. Un bărbat într-un costum negru a citit ceremonia de pe un carton tipărit; a durat trei minute.

  Andrei n-a invitat pe nimeni. A zis că nu voia ca prietenii lui să ne vadă împreună în Shanghai. A zis că era important pentru planurile noastre din Berlin, de parcă eu aş fi avut vreun rol în facerea lor.

  Am luat cina la Astor, apoi ne-am petrecut noaptea nunţii în casa din strada Cardinal Mercier. A fost ceva lipsit de pasiune, la fel de rapid şi de neplăcut ca de fiecare dată când o făcusem pentru bani, iar Andrei şi-a pus după aceea un halat pe el şi s-a întors în dormitorul lui fără să zică nimic.

  L-am trimis pe unul din servitorii lui Andrei acasă la Michael să-i spună că plec. N-am primit nici un răspuns. Două zile mai târziu, am părăsit oraşul Shanghai la bordul transatlanticului Kashmir. Înainte de a ne îmbarca, am stat pe docuri şi l-am aşteptat să vină, privind vasele de război cenuşii ancorate pe râu şi vapoarele care se îndreptau spre largul mării, lăsând în urmă o dâră de fum negru. M-am aşteptat să-l văd pe docuri, făcându-mi cu mâna, până în clipa în care ne-am urcat în sampanul care avea să ne ducă la bordul Kashmirului.

  Două ore mai târziu, în timp ce soarele apunea ca o minge portocalie murdară deasupra mahalalelor din Pudong, Kashmir a pornit pe râu în jos, îndreptându-se spre mare, dar Michael n-a venit.

  PARTEA a III-a.

  BERLIN, 1923

  ANASTASIA.

  Sunt o foaie de hârtie albă pe care n-a atins-o nici un condei, o mână de lut gata să fie modelat, o istorie care aşteaptă să fie scrisă. Sunt creaţia lui, pânza pe care şi-a pictat amintirile şi speranţele; cu toate astea, nu simte nimic pentru mine, absolut nimic. Sunt o poveste fără început. Tânjesc după o arhivă proprie şi tânjesc după dragoste.

  Sunt preţuită ca o bijuterie, dar nu aprind nici o dorinţă. În Shanghai era de ajuns să-mi dau hainele jos. În Berlin n-am nimic de vândut, decât un trecut furat din amintirile altora.

  Mă întreb de ce mai face dragoste cu mine. Sunt momente când vorbeşte fără seriozitate despre copii, dar copiii sunt fructul iubirii şi pasiunii, lucruri care lipsesc din viaţa noastră de cuplu. Sunt momente când mă duce în pat şi mă sărută cu o ardoare disperată, ca un actor care joacă rolul unui iubit pe scenă. Dar e un actor foarte prost.

  După aceea, se îndepărtează de mine, îşi pune halatul de mătase şi, aprinzându-şi o ţigară, iese din cameră. Eu stau întinsă în pat, dezamăgită nu de el, ci de viaţa mea.

  Pentru că ştiu că poate fi şi altfel; văd uneori îndrăgostiţii din Berlin în timp ce se plimbă ţinându-se de mână de-a lungul străzii Unter den Linden sau se îmbrăţişează în pragul uşilor seara târziu sau îşi vorbesc şoptit în cafenelele de pe strada Kurfürstendamm. Şi, deşi hainele şi feţele lor sunt diferite, îi recunosc pe aceşti îndrăgostiţi după felul în care s-au izolat de lume. Sunt singuri chiar şi în mulţimile de pe Friedrichstrasse. Şi îi invidiez.

  Au ceva ce nu găseşti în cluburile de noapte din Shanghai sau pe Chaussierstrasse, oricât de mulţi bani ai avea în buzunar. Singurătatea le este străină. Nu stau întinşi noaptea în paturile lor, aşa cum fac eu, privind cum cade zăpada pe pervazul ferestrei, simţindu-se la fel de departe de pământ şi de toţi oamenii de pe el ca luna de pe cer.

  Într-o zi, aş vrea să fiu femeia care îşi aşteaptă cu nerăbdare iubitul în cafenea. Acel moment va fi începutul trecutului meu.

  * * *

  Din clipa în care am ajuns în Berlin, am început să învăţ despre mine însămi. Mi s-a cerut să-mi învăţ trecutul, dacă era, într-adevăr, al meu.

  Am plecat din Shanghai dansatoare; am ajuns în Berlin mare ducesă. Aşa m-a prezentat Andrei peste tot unde mergeam şi eram întâmpinată fie cu teamă, fie cu neîncredere; nu era, nu putea fi, o cale de mijloc. Aş fi fost batjocorită de toţi pentru o astfel de pretenţie, dacă nu le-ar fi fost teamă de Andrei. Toată lumea auzise de Andrei Banişevski; dacă el credea că eu eram acea Anastasia Romanov, mulţi erau gata să renunţe la batjocură, cel puţin în faţa mea.

  Nu exista o singură populaţie de emigranţi ruşi; erau sute, mii. În funcţie de opinia politică, fiecare îşi formase propria clică, iar acestea erau enorm de multe la număr. Andrei şi-a format curând propriul cerc de discipoli, din care făceau parte cei care credeau în restaurarea dinastiei Romanovilor şi care credeau de asemenea că eu eram singura supravieţuitoare a familiei ţarului Nicolae. Cred că spera ca prezenţa mea să-i facă rost de susţinători pentru propria cauză; dacă asta voia, atunci probabil că a fost dezamăgit de numărul mic de susţinători din Berlin. Nici acum nu ştiu dacă Andrei credea cu adevărat că eram Anastasia sau doar mă folosea ca să-şi atingă scopurile. Dar o să spun un lucru în favoarea lui: n-a renunţat niciodată.

  Comunitatea rusă din Berlin era o societate cu susul în jos; existau arhiduci ruşi care conduceau taxiuri, în timp ce clienţii lor, care cu zece ani în urmă aprovizionau cazane în trenuri, discutau pe bancheta din spate despre principii anarhiste şi manifeste comuniste; conţii lucrau ca uşieri în hoteluri, salutându-şi foştii muncitori în fabrică, ataşaţi acum noii Ambasade bolşevice din Berlin.

  Recepţionerul din hotelul nostru fusese mareşal în armata ţarului.

  Berlin era o adevărată nebunie şi nimeni nu se aştepta ca oraşul să-şi revină prea curând. În această lume ciudată, mai conta oare cu adevărat Anastasia Romanov, marea ducesă a Rusiei?

  * * *

  Andrei mă ducea uneori la un restaurant numit Allaverdi, de pe strada Kurfürstendamm. Deşi patronii restaurantului erau aproape toţi monarhişti, mai exista o masă într-un colţ care era rezervată în exclusivitate sovieticilor. Karl Radek, trimisul personal al lui Lenin, frecventa des acest restaurant. Unii ziceau că venea aici pentru că şaşlikul era cel mai bun din Berlin; eu cred că venea ca să fie servit de foştii arhiduci.

  Într-o zi, eram acolo cu Andrei şi cu restul adunăturii. Subiectele de conversaţie erau cele obişnuite: dacă ţarul ar fi trebuit să fie mai ferm cu Împărăteasa în privinţa lui Rasputin, dacă ar fi trebuit să lase conducerea războiului pe mâna generalilor, obişnuita refacere a istoriei.

  Plictisită, mi-am îndreptat privirea spre masa comuniştilor şi am văzut un bărbat stând acolo cu Radek, îmbrăcat cu uniforma militară în stil ţărănesc pe care o preferau sovieticii. Era slab, cu barbă neagră şi cu cei mai negri şi mai pătrunzători ochi pe care i-am văzut vreodată. N-am putut să-mi întorc privirea de la el. Probabil că a simţit că îl privesc, pentru că s-a întors şi şi-a aţintit asupra mea acei ochi înspăimântători. A fost ca un şoc electric.

  Mi-am spus că asta era în sfârşit o amintire, căci, pentru o clipă, a trezit ceva în mine. Am încercat să o împiedic să dispară din mintea mea, dar era ca şi cum aş fi vrut să prind un fir de fum. Aproape imediat, amintirea s-a risipit.

  Andrei s-a întors spre mine.

  — Te simţi bine? Eşti cam palidă.

  — Cine e bărbatul acela?

  — Radek.

  — Nu el. Celălalt.

  A dat din umeri.

  — Nu ştiu. Nu l-am mai văzut până acum.

  S-a întors din nou spre ceilalţi şi a început să spună cu voce tare că, dacă ar fi fost după el, l-ar fi împuşcat personal pe Rasputin.

  A doua zi, Andrei s-a întors acasă de la o reuniune a Consiliului Monarhist Suprem, s-a aşezat pe fotoliul lui, a desfăcut ziarul şi mi-a zis, aproape ca din întâmplare:

  — Apropo de bărbatul pe care l-ai văzut, de bolşevicul din restaurant. Numele lui e Iurovski.

  Numele nu însemna absolut nimic pentru mine.

  * * *

  Eram în Berlin de aproape şase luni când am descoperit de ce îi era atât de greu lui Andrei să mă iubească. Mă lăsa rar să ies singură din casă, dar aveam nişte dureri de cap care nu-mi mai treceau şi m-am dus la doctor. Poate că nu m-a auzit când m-am întors acasă; când am intrat în dormitor, l-am găsit stând în faţa comodei, dându-se pe buze cu rujul meu. Am ţipat, crezând că e un intrus; purta o rochie roşie mulată, cea pe care mi-o cumpărase de la Madame Garnet, şi pantofi roşii cu toc înalt. Pe cap avea o pălărie elegantă, înclinată într-o parte, şi sub ea era o perucă blondă. Roşul din obraji îi accentua vârsta.

  Ne-am uitat şocaţi unul la altul.

  — Andrei. Am murmurat.

  A pus rujul jos şi s-a privit afectuos în oglindă.

  — Ce faci, Andrei?

  — Ce ţi se pare că fac?

  — De ce te-ai îmbrăcat cu hainele mele?

  — Am plătit pentru ele, a zis el, de parcă explicaţia asta ar fi fost de ajuns, şi s-a ridicat în picioare.

  Nu ştiu, poate că se hotărâse pur şi simplu să scape cu faţa curată minţind. S-a apropiat de mine, fiind mult mai înalt în pantofii cu toc pe care îi purta.

  — Arăţi ca una din târfele de pe strada Kurfürstendamm.

  — Tu ar trebui să ştii mai bine.

  — De ce te-ai îmbrăcat cu hainele mele? Am repetat.

  — Pentru că aşa vreau eu! A strigat şi mi-a tras cu putere o palmă peste faţă.

  Probabil că i-a plăcut, pentru că m-a lovit din nou, şi mai tare. Apoi a mai făcut-o de două ori. Spre ruşinea şi groaza mea, am căzut în genunchi. Atunci, a început să mă lovească cu pantofii mei roşii. M-am făcut ghem, cu genunchii strânşi la piept, m-am auzit ţipând, dar el a continuat să mă lovească şi, după o vreme, am leşinat.

  * * *

  Când mi-am revenit, Andrei era din nou îmbrăcat cu hainele lui şi îşi ştergea rujul de pe buze cu o batistă cu monogramă. Părea mulţumit de el însuşi.

  — Sper că ne-am înţeles! M-a avertizat.

  Ce puteam să zic? Valul de spaimă care mă copleşise atunci când m-a lovit era uluitor. Lovea ca o femeie. De ce mă înspăimântasem aşa? M-am ridicat în capul oaselor, întrucât nu aveam încredere că puteam să mă ridic în picioare; genunchii încă îmi mai tremurau.

  — Cine eşti tu, de fapt? A zis el.

  — Sunt cine vrei tu să fiu.

  — Crezi că ăsta e un joc?

  — Nu ştiu. Dacă este, n-am câştigat.

  — Ai crezut că pe tine te vreau? A zis el, ceea ce mi s-a părut un lucru ciudat din partea unui bărbat care tocmai îşi ştergea rujul de pe buze.

  — Nu sunt atât de îngâmfată încât să cred asta.

  — Eu cred că n-ai vrut decât banii mei şi un paşaport, a zis el şi a ieşit din cameră.

  Umbrele serii au căzut pe covor, iar eu m-am ghemuit pe podea, ca un câine care se ascunde ca să-şi lingă rănile. Am mai trăit încă doi ani cu acest bărbat rece, ciudat şi dificil, doi ani în care am pretins că sunt această Anastasia, oricine o fi fost ea. Am rămas pentru că nu aveam unde altundeva să mă duc şi cine altcineva să fiu.

  MICHAEL.

  Am ajuns în Berlin în vara anului 1923 şi am devenit imediat un om bogat. În New York aş fi fost doar un alt ziarist care se străduieşte să scrie articole pentru The Tribune sau New York Times, dar în Berlin puteai trăi ca un rege cu ceea ce ar fi fost un salariu de mizerie în Statele Unite. În Shanghai aveam servitori; în Germania aş fi putut închiria camere în Reichstag. Capitala uneia din cele mai mari ţări europene se transformase într-un azil de nebuni.

  Berlinezii trăiau de parcă erau într-o gară, de parcă mâine ar fi plecat spre un loc mai bun, dar azi erau nevoiţi să-şi poarte toată averea într-un geamantan şi să se descurce cum puteau mai bine.

  Viaţa devenise o suferinţă care trebuia suportată cu stoicism, ca o durere de dinţi. Bărbaţii care rămăseseră invalizi în urma marelui război vindeau şireturi în faţa porţilor Tiergarten-ului şi cântau cântece populare pentru câţiva bănuţi în peşterile răsunătoare ale metroului. Dar străinii ca mine trăiau ca nişte regi. Cu o sută de dolari pe lună puteai trăi într-un apartament luxos, având nu una, ci două cameriste, şi puteai mânca în fiecare noapte la cele mai scumpe restaurante, în timp ce localnicii beau un înlocuitor de cafea, puneau miere artificială pe pâinea lor mucegăită şi se hotărau ce lucruri să vândă ca să-şi plătească cina din seara următoare.

  Dar germanii nu erau chiar ultimii pe scara socială. Erau aproape cinci sute de mii de refugiaţi ruşi în Germania, o sută de mii trăind în Berlin. De fapt, pe atunci era un oraş atât german, cât şi rus; existau biserici ruseşti, cluburi ruseşti, cinematografe ruseşti. Existau chiar şi trei cotidiane publicate în rusă. Auzeai vorbindu-se în rusă peste tot şi, în timp ce te plimbai de-a lungul străzii Kurfürstendamm la prânz, sunetul balalaicilor şi al viorilor ţigăneşti din restaurante aproape că acoperea zăngănitul tramvaielor.

  Majoritatea foştilor aristocraţi din Europa de Est dormeau acum pe băncile din Tiergarten sau în toaletele bărbaţilor din grădina zoologică din Banhof. Ca să se încălzească, foşti duci şi contese se înfăşurau în ziare ruseşti aruncate la gunoi, dar, când venea iarna, cei mai mulţi mureau oricum, visând la baluri costumate în Palatul de Iarnă, la şampanie franţuzească şi la cocaină. Unii oameni ziceau că e un fel de dreptate divină, căci nici unuia nu îi păsase de milioanele de ţărani care îngheţau de frig şi mureau de foame în Rusia ţaristă, dar mie tot îmi era milă de ei.

  Ruşii nu fugiseră de conflictele din ţara lor; le luaseră cu ei. Existau monarhişti, anarhişti, fascişti şi, bineînţeles, comunişti. Dacă francezii au inventat sexul, atunci ruşii au inventat politica. Peste tot vedeai afişe sau steaguri ale cine ştie cărei asociaţii politice, transmiţându-şi mesajul în litere chirilice stridente. Ruşii făceau în exil ceea ce făcuseră şi bolşevicii: complotau, făceau planuri, întocmeau legi, discutau. Toţi ştiau că bolşevicii nu aveau cum să stea prea mult la putere, aşa că monarhiştii se pregăteau pentru iminenta lor întoarcere în sfânta patrie-mamă. În fond, ei erau speranţa vechiului regim.

  * * *

  Tot datorită politicii am ajuns şi eu în Germania. Curând după ce Anastasia a plecat din Shanghai, prietenul meu Sebastian Beaumont a obţinut un post la ziarul Times din Londra. Câteva luni mai târziu, mi-a scris să-mi spună că aveau un post vacant, dacă mă interesa. L-am acceptat. Timp de un an şi ceva cât am stat acolo am muncit mult şi mi-au fost publicate câteva articole politice. Probabil că am impresionat pe cineva, pentru că cei de la Reuters mi-au oferit un post la agenţia lor din Berlin. De îndată ce m-am instalat într-un apartament, primul lucru pe care l-au făcut a fost să mă trimită la München pentru trei săptămâni; dar, când m-am întors, am început să-l caut pe Banişevski. Nu mi-a luat mai mult de o zi ca să-i dau de urmă. În fond, sunt ziarist. La fel ca un poliţist, ştiu cum să găsesc oamenii.

  Era duminică, iar el era în curtea Bisericii Memoriale Ruse de pe strada Unter den Linden. Vindea obişnuitul gunoi monarhist: istorii ale războiului civil, scrise în grabă şi tipărite prost, povestite din punctul de vedere al dreptei radicale; fotografii şi ilustrate reprezentându-l pe ţar alături de familia lui; manifeste care îi chemau pe ruşi să se întoarcă şi să lupte pentru ţara lor. Am luat un manifest şi l-am citit. În esenţă, pretindea că revoluţia fusese o conspiraţie sionistă şi adopta aceleaşi puncte de vedere antisemite pe care tocmai le auzisem de la un omuleţ supărat din München.

  Curtea s-a umplut deodată de oameni care ieşeau din biserică, majoritatea exilaţi, foşti duci care se întorceau la apartamentele lor cu un singur dormitor din spatele Pieţei Nollendorf, foşti amirali care se întorceau să servească la mese în ceainăriile ruseşti. În timp ce soarele de vară încălzea curtea pietruită, oamenii s-au oprit să se agite în jurul cărţilor şi al ilustratelor, asigurându-se reciproc că vremurile bune de odinioară se vor întoarce curând.

  După o jumătate de oră, cei mai mulţi din ei plecaseră şi portarul a început să închidă porţile. Banişevski fusese ocupat cu prietenii lui şi până atunci nu dăduse nici o atenţie tânărului cu pălărie care citea diferitele feluri de pamflete îngrămădite pe taraba lui.

  — Pot să vă ajut cu ceva? M-a întrebat el, după ce ultimul fost ofiţer îl salutase respectuos şi plecase.

  Mi-am scos pălăria şi am zâmbit.

  — Domnule conte Andrei Sergheiovici. Îţi mai aduci aminte de mine?

  I-a luat ceva timp. Când şi-a dat seama cine sunt, singurul semn de recunoaştere a fost o licărire de iritare în priviri.

  — Americanul! A făcut el. Din Shanghai.

  — Michael Sheridan.

  — Ce cauţi în Berlin?

  — Muncesc.

  — Sper că nu lucrezi tot pentru fiţuica aia americană din Shanghai, nu?

  — Acum lucrez pentru agenţia Reuters.

  M-a privit neîncrezător, arătându-se surprins de faptul că o astfel de instituţie nobilă ar angaja pe cineva ca mine.

  — Ce vrei? A mormăit el şi a început să-şi împacheteze cărţile şi fotografiile.

  — Ce mai face Anastasia?

  — Dacă te referi la marea ducesă, nu cred că te mai priveşte.

  Marea ducesă Anastasia. Mă rog.

  — Sunt o grămadă de mari ducese în Berlin. Mă refeream la femeia pe care am cunoscut-o amândoi în Shanghai.

  — Cât vrei?

  — Ce?

  — Presupun că de asta eşti aici.

  — Nu vreau banii tăi.

  N-a părut convins.

  — Ai venit să provoci necazuri, nu-i aşa?

  — Nu vreau decât s-o văd. Să văd dacă e bine.

  — E într-o stare de sănătate perfectă. Şi nu vrea să te vadă.

  A continuat să pună cărţile şi ilustratele în două valize maro uzate.

  — Este. I-ai stabilit identitatea?

  — Te-am plătit o dată.

  — După cum am spus, nu vreau banii tăi. N-a păţit nimic, nu-i aşa?

  A oftat adânc şi s-a întors cu faţa la mine.

  — După cum ai zis şi tu, în momentul de faţă există multe pretenţii mincinoase în legătură cu dinastia Romanovilor. Mi-a luat mai mult decât m-am aşteptat să stabilesc adevărata identitate a soţiei mele.

  — Pot să o văd?

  — În nici un caz.

  — Poţi să-i spui că m-ai văzut şi că am Întrebat de ea? Am mai încercat o pistă

  — Bineînţeles, a minţit el.

  Dar era prezenţa mea aici doar o întâmplare? Din momentul în care plecase din Shanghai, o parte din mine căuta o modalitate de a o regăsi. Nu voisem să recunosc lucrul ăsta, dar iată-mă din nou, făcându-mă de râs din pricina unei femei. Încercasem să o uit. Nu puteam. Unii europeni se întorceau cu o dependenţă din perioada petrecută în Orient; de obicei, era o dependenţă de opiu, nu de o femeie.

  În Londra aveam un apartament, o prietenă, o viaţă echilibrată. Dar dependenţa mea îmi chinuia sufletul şi hotărârea mea de a o uita se dusese pe apa sâmbetei atunci când mi se oferise şansa să plec la Berlin.

  Totuşi un bărbat trebuie să se facă de râs dintr-un motiv sau altul, dacă nu vrea să moară de bătrâneţe cu o grămadă de regrete. Alternativa la a fi un tânăr prost este să fii tânăr şi înţelept, dar nimănui nu i s-a întâmplat nimic extraordinar dacă a fost înţelept. Există multe lucruri din pricina cărora te poţi face de râs; caii şi whiskyul, de exemplu. Eu n-am avut în viaţa mea decât un singur viciu adevărat, şi anume femeile, Anastasia mai presus de toate.

  — Zu später4, am mormăit eu în germana mea îngrozitoare şi am plecat.

  Simţeam privirea lui Banişevski arzându-mi în ceafă. Bănuiesc că ştia că aveam să găsesc o modalitate de a-i strica toate planurile.

  Dacă asta gândea, ei bine, avea dreptate!

  ANASTASIA.

  Pe strada Kurfürstendamm era un restaurant numit The Eagle; era preferatul lui Andrei; mergeam acolo tot timpul. El zicea că era ca şi cum Dumnezeu ar fi luat o cafenea din vechiul Sankt Petersburg şi ar fi pus-o pe o stradă din Berlin. Putea deveni foarte sentimental când era vorba de Rusia; era singurul lucru care îl făcea să fie sentimental.

  Zgomot. Intrai într-un adevărat vacarm: zăngănitul farfuriilor, zbârnâitul balalaicilor, chelnerii care strigau în rusă. Pe pereţii din cărămidă erau îngrămădite fotografii reprezentând familia regală. Eu şi Andrei ne făceam întotdeauna o intrare triumfală şi, în timp ce mergeam printre mese, părea că toată lumea vrea să se încline, să-mi ia mâna şi să-mi facă complimente. Eram familia regală pe care aceste suflete pierdute nu crezuseră că o vor mai vedea vreodată în viaţa lor distrusă; chiar şi cei care nu credeau că eram Anastasia îmi spuneau ducesă. Voiau să creadă şi asta era de ajuns pentru ei.

  Comesenii noştri erau cam aceiaşi tot timpul; aveam întotdeauna cel puţin un duce sau o contesă cu noi la masă şi un anume tânăr care părea că ţine foarte mult la Andrei şi ai cărui ochi erau remarcabil de strălucitori. Din pricina cocainei, după cum mi-a şoptit la un moment dat unul din comesenii mei.

  În ziua aceea, musafirul nostru de onoare era o frumoasă contesă de vârstă mijlocie, care tocmai sosise la Berlin. Andrei m-a asigurat că îl cunoscuse pe ţar şi pe fiicele lui, şi că avusese cunoştinţe suspuse la curte. Numele ei era Nataşa Ludmilova.

  — Trebuie să o impresionezi, mi-a ordonat Andrei, înainte de a pleca de acasă. E vital să-i obţinem sprijinul.

  Ca de obicei, eram expusă asemenea unui obiect, jucând rolul Anastasiei pentru el. Nu exista clipă în Berlin în care să nu mă simt privită, să nu mă simt scrutată. Nu e de mirare că tânjeam din ce în ce mai mult să fiu singură şi că mi-era dor de solitudinea casei noastre din Grünewald.

  Chelnerul, un bărbat cu părul cărunt şi cu o mustaţă enormă, ne-a adus mâncarea şi s-a purtat extrem de ostil şi de nepoliticos cu noi. Fusese cândva duce şi era de aceeaşi vârstă cu Andrei, deşi, în situaţia în care se găsea acum, el şi soţul meu abia dacă şi-au vorbit. Contesa Ludmilova le-a spus celorlalţi în şoaptă şi pe un ton afectat că îl cunoscuse în Rusia şi că fusese la un bal la moşia lui aflată în afara oraşului Sankt Petersburg. Era un om vulgar, după cum ne-a sugerat ea. Strămoşul lui se făcuse de ruşine la Austerlitz, lăsându-se capturat de Napoleon.

  Pe masă şi-au făcut apariţia farfuriile cu aperitive, blini, şaşlik şi borş.

  Am simţit privirea contesei Ludmilova fixată asupra mea, urmărindu-mi fiecare mişcare. Deodată, s-a aplecat spre mine şi toţi şi-au întrerupt conversaţiile ca să asculte.

  — Nu mă recunoşti?

  — Îmi pare rău. Sunt sigură că ţi s-a spus. Nu-mi amintesc nimic despre Rusia.

  Mă privea atât de sincer, încât am fost nevoită să-mi întorc capul.

  — Asemănarea e stranie, i-a murmurat ea lui Andrei.

  Părea copleşită de o emoţie puternică.

  — O, Maiestate, nu se poate să mă fi uitat!

  Am vrut să spun ceva care să o liniştească. Aşa se întâmpla întotdeauna; aveam acest sentiment de vină, de parcă ar fi trebuit să plătesc o datorie de mult uitată. Lecţiile primite încontinuu de la Andrei îngreunaseră şi mai mult situaţia; nu eram sigură dacă imaginile care îmi veneau în minte erau amintiri adevărate sau o închipuire inspirată de legendele şi zvonurile pe care le auzisem de la el şi de amintirile lui vagi.

  Toată lumea se holba la noi, aşteptând să fiu acceptată sau respinsă. Dar Nataşa Ludmilova n-a făcut decât să dea din cap.

  — A trecut atâta timp de atunci, a zis ea.

  Am văzut faţa lui Andrei cu coada ochiului, i-am văzut dezamăgirea, dezgustul. Creaţia lui nu se bucurase de succesul sperat.

  — Ai zis că ai întâlnit-o de multe ori, i-a şuierat el printre dinţi contesei Ludmilova.

  — Era doar o fetiţă pe atunci. Acum e femeie în toată firea. Memoria îmi joacă feste.

  Tocmai atunci, chelnerul a adus la masă o altă farfurie cu şaşlik.

  — Dacă femeia asta e marea ducesă, eu sunt Vladimir Ilici Lenin, a scrâşnit el şi a plecat.

  Andrei şi-a aruncat şervetul pe masă şi s-a ridicat în picioare.

  — Ticălosul ăla era un nenorocit de general, iar acum e un amărât de chelner! A strigat el. O să-l arunc n stradă!

  A ieşit ca o furtună din sală, cerând să-l vadă pe şeful localului.

  S-a lăsat o tăcere îngrozitoare.

  Când bătrânul chelner s-a întors în sală, rânjea pe sub mustaţă, vizibil încântat de scandalul pe care îl provocase. Când a trecut pe lângă mine, i-am pus piedică. A căzut la pământ, iar farfuriile cu borş au descris un arc perfect şi apoi au aterizat pe podea, făcându-se zob. Borşul a ajuns pe pereţi, stropind o fotografie a familiei regale, ca nişte picături de sânge.

  M-am uitat la bietul bătrân, îngrozită de ceea ce făcusem. S-a uitat la mine dintre resturile de farfurii şi borş cu atâta ură în priviri, încât am fost nevoită să-mi întorc capul. Ce-mi venise să fac aşa ceva?

  Andrei s-a întors în sală chiar în clipa în care Nataşa Ludmilova a strigat:

  — Exact asta ar fi făcut Anastasia!

  Apoi, această străină, mirosind a parfum ieftin, s-a ridicat de la locul ei şi m-a îmbrăţişat. Toată lumea a aclamat, a bătut din palme şi a plâns, iar Andrei a cerut şampanie. Eram încă o dată centrul tuturor lucrurilor, cheia speranţelor lor. N-am avut nici un sentiment de împlinire, doar o groază nesfârşită faţă de situaţia mea.

  În mijlocul acestei scene de bucurie, l-am văzut pe bătrânul duce plecând pe furiş, cu haina albă distrusă din pricina petelor, datoria lui faţă de monarhie fiind în sfârşit făcută.

  * * *

  În spatele barului din restaurantul The Eagle era o scară circulară care ducea la clubul de noapte de la subsol, unde, dacă aveai destui bani, te puteai întinde pe canapele într-o cameră prost luminată şi puteai bea şampanie franţuzească şi mânca ciuperci murate până a doua zi de dimineaţă. De obicei era câte un biet emigrant care cânta la vioară pe o scenă mică, în schimbul unor bacşişuri.

  Contesa Nataşa Ludmilova era încântătoare de la distanţă. Doar atunci când te apropiai de ea vedeai că frumuseţea ei era artificială şi îţi dădeai seama după ridurile de la ochi şi după încreţiturile de la gât că era probabil cu zece ani mai în vârstă decât crezuseşi la început. Pielea ei arăta ca hârtia ce rată a măcelarului şi trupul îi era consumat probabil de tuberculoză. Fuma prea mult, iar accesele de tuse o lăsau de multe ori să se zbată minute în şir ca să respire.

  Ca toţi emigranţii, nu vorbea decât despre trecut: despre petrecerea asta şi balul ăla costumat, despre prieteni morţi, sărăciţi sau dispăruţi, despre sezoane sociale demult uitate, despre case nobile şi familii bune, acum dispărute pentru totdeauna. Făcea faţă noii ei vieţi în Berlin prefăcându-se că aceasta nu există.

  — Ţi-l aminteşti pe fratele ţarului, Maiestate? M-a întrebat ea, apoi şi-a cerut imediat scuze. Îmi pare rău. Bineînţeles că nu ţi-l aminteşti. Mereu uit asta.

  Şi a râs de mica ei glumă. Mi se părea deconcertant felul în care unii oameni îmi spuneau Maiestate, iar alţii nu, în funcţie de profunzimea convingerii lor.

  — Am văzut poze cu marele duce, i-am zis eu. Toate aşa-zisele mele amintiri provin din albume de fotografii. Trecutul meu – dacă e al meu – a fost schiţat în culori sepia. Istoria mea a fost confecţionată din povestirile şi amintirile lui Andrei.

  — Era un om minunat. Atât de amuzant! Am avut o relaţie amoroasă cu el.

  M-am întrebat ce trebuia să răspund. Avusese o relaţie amoroasă cu unchiul meu. Asta ne făcea prietene intime?

  — Era un afemeiat. Nu era deloc ca Andrei.

  A zâmbit duşmănos. A fixat o ţigară în portţigaret şi a aprins-o.

  Pe scenă era o femeie, una din cele mai frumoase pe care le văzusem vreodată. Era subţire ca o trestie, avea părul blond şi lung şi un fel obsedant şi exagerat de a se mişca. Tocurile înalte îi scoteau în evidenţă muşchii gambelor, iar faţa ei avea o frumuseţe atât de eterică încât ar fi putut să fie din marmură. Ca femeie, am simţit că mă cuprinde gelozia. Andrei o devora din priviri. La mine nu se uitase niciodată aşa.

  Femeia a început să cânte un cântec rusesc vechi, de dinainte de revoluţie, acompaniată de o vioară şi de o balalaică. Sala era cufundată în tăcere.

  — Bineînţeles, Andrei nu vrea decât milioanele tale.

  — Ce?

  Întinsă pe canapea ca o împărăteasă, Nataşa mi-a urmărit reacţia cu ochii pe jumătate închişi.

  — Se spune că în Banca Angliei zace o adevărată comoară în lingouri de aur şi în bijuterii. Dacă baba aia din Copenhaga o să decidă vreodată că tu eşti adevărata Anastasia, o să primeşti toţi banii.

  Baba. Adică bătrâna împărăteasă.

  — Presupun că merită şi el ceva pentru tot ce a făcut pentru mine.

  — E mai mult decât ceva, dragă. Dacă tu vei fi aleasa, Andrei al nostru va deveni regent.

  Era pentru prima oară când îmi dădeam seama cu adevărat de miza pentru care jucau aceşti oameni. De îndată ce bolşevicii aveau să fie răsturnaţi de la putere – şi Andrei zicea că era doar o chestiune de luni, după cum mergeau lucrurile – monarhiştii aveau să se certe pe tronul rămas liber. Eu tot nu puteam accepta ideea că Andrei era gata să-l revendice în numele meu. Noţiunea era prea ridicolă.

  Indiferent cât de des mă prezenta Andrei drept marea ducesă, eu nu mă puteam gândi decât la faptul că această ducesă se culcase cândva cu chinezi graşi şi cu englezi rigizi.

  — Mă întreb dacă e în stare să aibă un moştenitor, a şoptit Nataşa.

  L-am văzut pe Andrei uitându-se la noi, supărat că vorbeam în timp ce femeia cânta. La naiba cu el!

  — Chiar crezi că aş putea fi ea? Am întrebat-o.

  Mi-am ţinut respiraţia în timp ce am aşteptat să răspundă. Aş putea fi eu această fantomă misterioasă numită Anastasia?

  Dar Nataşa n-a putut sau n-a vrut să răspundă.

  În loc de asta, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:

  — Uită-te la oamenii ăştia. Trăiesc cu toţii într-o lume de vis. Idioţii!

  Apoi a apucat-o un acces de tuse convulsivă. Andrei s-a uitat urât la ea, după care şi-a îndreptat din nou atenţia asupra frumoasei cântăreţe de pe scenă.

  MICHAEL.

  Şeful meu de la Reuters era Jeremy Sanderson; studiase la Oxford, ştia cinci limbi străine, avea un păr cu cărare exact la mijloc şi vorbea de parcă avea prune în gură. Era genul de englez pe care îl uram de cum îl vedeam, un alt măgar îngâmfat cu un complex nesuferit de superioritate. Dar Sanderson era un om pe care îl puteai cu greu detesta, chiar şi atunci când erai predispus la asta; avea farmec, un simţ sec al umorului, Medalia de Onoare pentru curaj în marele război şi o provizie nesfârşită de ţigări. E greu de spus care din aceste numeroase calităţi minunate m-a cucerit.

  De îndată ce am ajuns în Berlin, Sanderson m-a luat sub aripa lui, explicându-mi tot, de la complexitatea politicii germane până la cea mai bună modalitate de a deosebi o fată de un bărbat îmbrăcat ca o fată – mărul lui Adam – în barurile de pe Friedrichstrasse. Aşa că, bineînţeles, Sanderson a fost omul la care m-am dus să cer sfaturi cu privire la misterul Anastasiei Romanov.

  — Romanovii sunt o afacere mare acum, a zis el. E această Anna Andersen, de exemplu, chiar aici în Berlin. Anul trecut a fost o femeie în Paris care pretindea că e marea ducesă.

  Eram într-una din cafenelele de pe strada Kurfürstendamm, privind parada care trecea prin faţa noastră, travestiţii care mergeau legănându-şi şoldurile, emigranţii din clasa mijlocie care se plimbau pe stradă împodobiţi cu nestemate, evitând cerşetorii de pe trotuar care vindeau şireturi pentru câţiva bănuţi.

  — Nu e vorba de o prinţesă pierdută. E vorba de politică. E vorba de lupta pentru succesiune. Dacă Anastasia ar fi în viaţă, ar complica totul. Vezi tu, amice, sunt trei pretendenţi principali la tronul Rusiei. E marele duce Nicolae din Paris, un om apreciat, destul de inteligent, dar originea lui e pusă sub semnul întrebării. Apoi mai e Chiril, fratele ţarului. El ar trebui să fie succesorul, dar nu se grăbeşte nimeni să-l ierte pentru ceea ce a făcut.

  — Pentru ceea ce a făcut?

  — În 1917, a mărşăluit pe Nevski Prospekt cu soldaţii lui şi şi-a oferit serviciile Dumei în lupta împotriva ţarului. La acea vreme, preşedintele Dumei încerca de fapt să-l păstreze pe Nicolae pe tron, aşa că i-a spus lui Chiril să se ducă acasă. Chiril s-a întors la palatul lui şi a arborat steagul roşu pe acoperiş. Cei mai mulţi monarhişti ruşi ar prefera să-l vadă pe Lenin pe tron decât pe Chiril.

  — Cine e al treilea pretendent?

  — Ducele de Hesse, celălalt frate al lui Nicolae. Bătrâna împărăteasă – care locuieşte într-un castel din Danemarca – rămâne capul familiei Romanov şi probabil că l-ar susţine pe duce în defavoarea lui Chiril, dar nu va recunoaşte că pe dragul ei Niki îl mănâncă viermii. Asta e principala problemă. Oricine va fi ales, are nevoie de aprobarea bătrânei.

  — Şi Anastasia?

  — E moartă, amice. Împreună cu restul familiei.

  — Dar dacă n-ar fi? Ipotetic vorbind.

  A dat din cap, dar a intrat în joc.

  — În primul rând, ar trebui să găseşti pe cineva care să o poată identifica dincolo de orice îndoială. Problema e că membrii familiei s-au retras la Ţarskoe Selo în ultimii ani, au trăit ca nişte pustnici. Există doar câţiva oameni încă în viaţă care şi-ar putea aduce aminte cum arăta Anastasia în ultimii ani. Nu uita, era cea mai mică din cele patru fiice, aşa că nu era considerată foarte importantă.

  Şi-a terminat de băut cafeaua.

  — Acum cât timp ai plecat din New York?

  — Acum patru ani.

  — Te-ai mai întors vreodată?

  Am dat negativ din cap.

  — Bine. Să presupunem că toţi cei care te cunoşteau, familia ta, aproape toţi prietenii tăi, dispar luaţi de un val uriaş de apă. Cine mai rămâne? O mătuşă, bona ta de când erai mic, un învăţător. Te întorci în New York şi pretinzi că eşti moştenitorul averii familiei. Dar un verişor pe care nu l-ai cunoscut niciodată nu vrea ca tu să primeşti moştenirea, aşa că spune că eşti un impostor. Cât de uşor crezi că va fi să dovedeşti cine eşti dacă nu ai documente?

  — Dacă mătuşa mea îşi aduce aminte de mine.

  — Dar dacă te-ai schimbat, dacă nu mai eşti individul cu fizic superb pe care îl am acum în faţa ochilor? Să presupunem că te-ai îngrăşat sau că ţi-a mai căzut din păr, iar mătuşa ta nu mai are nici ea o memorie prea bună. Învăţătorul tău nu e sigur, a trecut mult timp de atunci. Bona te ţine minte doar de acum zece ani. Se ajunge la tribunal, există oameni care te-au văzut de câteva ori şi sunt destul de siguri că eşti tu, până când un avocat deştept îi cheamă ca martori şi le pune întrebări care să-i încurce, sădeşte îndoiala în mintea juraţilor. În cele din urmă, totul depinde de bunica ta. Bunica e o căţea certăreaţă, pe jumătate nebună de durere, care l-a preferat întotdeauna pe verişorul tău şi are interes să pretindă că nu eşti cine zici tu că eşti.

  — De ce-ar face asta?

  — Pentru că atunci ar trebui să accepte că fiul ei favorit a murit. Şi este atât de înnebunită de durere, încât s-a amăgit că acesta încă trăieşte. Asta s-a întâmplat cu bătrâna Împărăteasă. Poate că Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia erau nepoatele ei, dar Niki era cel pe care îl iubea. Niki era totul pentru ea.

  Am înţeles ce voia să spună. În fond, Romanovii erau celebri pentru excentricitatea lor dinainte de răscoala bolşevicilor. Citisem biografiile: când ţarul era pe front în timpul marelui război şi zeci de mii de soldaţi ruşi erau măcelăriţi în jurul lui în fiecare zi, Nicolae scria în jurnalul lui aproape numai despre vreme. Între timp, soţia lui primea sfaturi cu privire la probleme medicale şi politice de la un călugăr desfrânat ambulant.

  — Prin urmare, chiar dacă această fată despre care ţi-am vorbit este Anastasia, zici că n-ar putea-o dovedi niciodată.

  — Exact. Deşi, ca femeie, n-ar putea moşteni tronul prin legea paulină, dacă ar fi acceptată ca fiind adevărata Anastasia, deciziile ei cu privire la succesiunea imperială ar fi de netăgăduit. Hesse nu va lăsa să se întâmple aşa ceva; vrea tronul pentru el. De fapt, din motive diferite, nimeni din familia ei nu vrea ca Anastasia să fi supravieţuit. Şi, întrucât nu vor să creadă, nu vor crede.

  S-a aplecat spre mine.

  — Mai e bineînţeles şi chestiunea banilor.

  — Ce bani?

  — Se zvoneşte că hoaşca bătrână din Danemarca a fugit din Rusia cu milioane de dolari în diamante şi bijuterii. Se zice că le ţine sub pat într-un cufăr mare din piele. Anastasia ar avea dreptul la o parte din bani. Îmi pare rău să spun asta, dar povestea se rezumă la cine primeşte banii.

  M-a privit mirat.

  — Doar nu crezi că femeia asta pe care o cunoşti e adevărata prinţesă, nu-i aşa?

  Am dat din umeri, ca şi cum n-ar fi avut nici o importanţă pentru mine, ca şi cum ar fi fost doar o poveste care îmi înflăcărase instinctele de ziarist.

  — Nu chiar, am zis eu.

  El a zâmbit.

  — Ştii, amnezia e un truc isteţ.

  — Un truc?

  — Amice, dacă aş vrea să mă dau drept o anumită persoană, asta aş face. Nu contează că eşti o actriţă bună, mai curând sau mai târziu vei face o greşeală: numele unui câine sau al unui servitor, mâncarea ta preferată. Nu poţi şti niciodată totul despre viaţa altcuiva, e imposibil. Dar, dacă spui că ţi-ai pierdut memoria, atunci totul se reduce la asemănarea fizică şi nimeni nu poate dovedi nimic cu adevărat. În alte împrejurări, Banişevski ar fi putut să reuşească.

  — Nu cred că Anastasia se preface, l-am contrazis.

  — Gândeşte-te puţin: memoria ta te reprezintă, amice, este totalul personalităţii tale. Dacă n-ai memorie, nu ştii de unde eşti, nu ştii ce evenimente ţi-au marcat viaţa, nu ştii nimic despre tine. Memoria este sufletul tău. Dacă fata asta chiar nu-şi aminteşte nimic, şi-a pierdut identitatea. Înseamnă că poate să-şi inventeze una nouă.

  Era ziarist; cinismul făcea parte din profesie.

  — Cred că ai dreptate, am murmurat eu.

  M-am gândit la Anastasia aşa cum o văzusem pentru prima dată în acea seară în clubul de noapte: o fată fără suflet. I se potrivea perfect. Atâta doar că acum avea un trecut, iar eu făceam parte din el. Ştiam ce evenimente îi marcaseră viaţa, fusesem acolo şi contribuisem la producerea lor.

  Cu alte cuvinte, Anastasia făcea parte din trecutul meu acum, făcea parte din mine. Ştiam că trebuie să o văd din nou, să exorcizez fantomele, să o scot din mintea şi din viaţa mea.

  * * *

  Atmosfera din Douglavari Egel era plină de fumul scârbos al ţigărilor ruseşti tari. Scârţâitul îngrozitor al unei viori se auzea dintr-un colţ întunecat, un chelner a trecut pe lângă mine ducând farfurii cu blini şi şaşlik. În toate fotografiile de pe pereţii închişi la culoare şi acoperiţi cu panouri din stejar era fie ţarul, fie familia lui: iată-l aici pe Nicolae sosind la Palatul de Iarnă în 1913 pentru a sărbători trei secole de domnie a dinastiei Romanov; iată-l din nou, în uniforma lui cenuşie şi cu cozoroc pe cap, inspectând trupele pe o câmpie plină de noroi; iată-l acolo, într-o uniformă albă marinărească, pozând pentru un portret oficial împreună cu familia lui.

  Restaurantul era aglomerat şi mi-a luat ceva timp să găsesc persoana pe care o căutam. Banişevski era împreună cu prietenii lui la o masă din colţ, aflată în fundul restaurantului; la dreapta lui era o tânără subţire şi blondă, iar la stânga o rusoaică în vârstă, mai degrabă chipeşă decât frumoasă. În jurul lui era obişnuita adunătură de nobili exilaţi, în toată splendoarea lor veştejită. L-am auzit din celălalt capăt al încăperii discutând despre nu ştiu ce problemă politică. Apoi, toţi au început să vorbească ruseşte şi nimeni nu s-a sinchisit de mine. Am stat la capătul mesei, fixând-o pe Anastasia cu privirea.

  Se schimbase, desigur. Eu ţineam minte o persoană fără adăpost, înspăimântată şi palidă, cu cearcăne la ochi şi cu nişte mâini osoase care se mişcau neliniştite, ca un fluture alb care zbura dintr-un loc în altul. Se însănătoşise, asta era clar; acum avea culoare în obraji şi carne pe acele oase delicate.

  Dar cea mai mare schimbare nu era de ordin fizic; era o metamorfoză a spiritului, vizibilă în felul în care stătea la masă, cu ochii strălucitori şi sprijinindu-şi bărbia cu mâna. Era atentă şi încrezătoare în sine. Anastasia mea se reunise cumva cu lumea.

  Când m-a văzut, a făcut ochii mari. A pus mâna pe braţul lui Banişevski, iar el şi-a întrerupt fraza şi şi-a ridicat privirea. Pe faţa lui se citeau mânia şi cred că şi spaima.

  Deodată, toţi s-au oprit din vorbit şi s-au uitat de-a lungul mesei la acest străin care venise neanunţat la mica lor adunare.

  — Bună, Anastasia, am început eu.

  — Michael!

  Poate că era bucuroasă să mă vadă; nu mi-am putut da seama. N-am reuşit niciodată să descifrez expresiile de pe chipul ei.

  — Andrei Sergheiovici, am salutat, dând din cap spre Banişevski.

  Probabil că ştia că o voi căuta; îl avertizasem în privinţa intenţiilor mele în curtea Bisericii Memoriale Ruse. Mi-a întins mâna cu o oarecare graţie, iar eu i-am strâns-o.

  — Acest domn este o cunoştinţă de-a mea din Orient, le-a spus el celor de la masă. Ziarist.

  Mi-am îndreptat din nou privirea spre Anastasia. Uitasem cât de frumoasă era, cât de mult mă afecta. Nu aveam cum să explic lucrul ăsta, nici mie, nici altcuiva. Nu avea nici o logică. M-am uitat la ea şi am simţit că încep să ard.

  — Andrei, unde îţi sunt bunele maniere? A întrebat femeia chipeşă. N-ar trebui să-i oferi un loc musafirului nostru?

  Contele arăta de parcă ar fi vrut mai degrabă să-mi taie gâtul. Dar a intrat în joc şi m-a întrebat dacă doresc să stau cu ei la masă. A fost vizibil uşurat când am refuzat. În schimb, am băgat mâna în buzunar şi am scos o carte de vizită. I-am dat-o Anastasiei.

  — Lucrez la biroul de aici al agenţiei Reuters.

  Se vedea că Banişevski ar fi vrut să i-o smulgă din mână şi să o facă bucăţi, dar ar cam fi bătut la ochi dacă ar fi făcut asta în faţa tuturor.

  — Reuters?

  — Nu pot să rămân un pierde-vară o veşnicie.

  Pe faţa lui Banişevski se citea un dispreţ total.

  — Arăţi minunat, i-am zis eu Anastasiei.

  — Mulţumesc.

  — Mă bucur să te văd din nou. Dă-mi un telefon când ai timp.

  Am plecat, întrebându-mă în timp ce ieşeam la soare ce rezolvasem cu asta. Nu ştiam decât că trebuia să o văd din nou, singură, dar nu credeam cu adevărat că mă va suna vreodată şi am avut dreptate.

  ANASTASIA.

  Când l-am revăzut, sentimentele mele au fost pe cât de puternice pe atât de neaşteptate. Mă gândisem de multe ori la el de când plecasem din Shanghai, uneori blestemându-l pentru viaţa la care mă condamnase, alteori rugându-mă pentru sufletul lui, căci îmi salvase viaţa.

  Într-o dimineaţă, curând după sosirea noastră la Berlin, eu şi Andrei luam micul dejun în vila noastră de pe strada Kurfürstendamm, iar soţul meu îmi arătase în ziar un articol despre răscoalele comuniste din Shanghai. Era menţionat şi numele lui Michael, iar eu îmi amintisem cu drag de el. Andrei avea pe faţă acea expresie pe care ajunsesem să o recunosc; însemna că se pregătea să spună ceva extrem de răutăcios.

  — Ei, el avea desigur o părere bună despre tine.

  — Ce vrei să spui cu asta? Îl întrebasem eu, ştiind că ardea de nerăbdare să-mi spună.

  — Nu ţi-am zis atunci pentru că n-am vrut să te supăr. Dar mi-a cerut bani când i-am spus că vreau să te iau cu mine la Berlin.

  — L-ai plătit?

  A pus ziarul pe masă şi s-a uitat la mine cu atâta condescendenţă încât am vrut să-i trag o palmă.

  — Biata de tine. N-ai bănuit? Mi-a cerut o mie de dolari. I-am dat bucuros banii, desigur. Dar tipul e un adevărat ticălos.

  O mie de dolari.

  Aşadar, cavalerul meu în armură strălucitoare mă vânduse ca pe o bucată de carne. Dar ăsta n-a fost singurul motiv pentru care am ajuns să-l urăsc. Pe măsură ce mi-am dat seama de iadul în care coborâsem cu Andrei, mi-am amintit cu drag de apartamentul lui Michael de pe strada Nanking, căci fusese sanctuarul şi adăpostul meu şi l-am urât pe Michael pentru faptul că mă făcuse să-l părăsesc. Poate că vă miraţi de lipsa mea de recunoştinţă; în fond, dacă n-ar fi fost el să mă pescuiască din râu cu atâta curaj, n-aş fi ajuns acolo. Ce pot să vă spun? Inima nu are logică.

  Dar tandreţea a supravieţuit, uneori chiar a înflorit, dedesubtul dispreţului meu rece. În scurtul meu trecut nu era decât clubul de noapte şi apoi Michael. Anumite clipe petrecute cu el în Shanghai erau singurele amintiri frumoase din trecutul meu brutal.

  Şi care a fost moştenirea lui? Bunătate şi curaj temperate de lăcomie şi egoism. M-a salvat şi apoi m-a vândut. Ce să înţeleg din asta?

  MICHAEL.

  În vara anului 1923, florăriile aflate de-a lungul străzii Unter den Linden erau o adevărată explozie de culori. Cafenelele erau pline de matroane în vârstă îmbrăcate după moda de la Paris, în timp ce de cealaltă parte a Weidendammbrücke-ului fetiţele se vindeau bărbaţilor de vârstă mijlocie, iar copiii mureau de tuberculoză în parcuri.

  Andrei Banişevski şi-a ridicat o sprânceană vopsită în negru şi şi-a pus leneş un braţ pe spătarul scaunului.

  — Vreau să o laşi în pace! Mi-a strigat el.

  Aranjasem să ne întâlnim aici, îi spusesem că va fi în folosul lui. În cele din urmă, fusese de acord să discute cu mine, deşi fără tragere de inimă.

  Am privit parada ştearsă de funcţionari şi de oficiali mărunţi ai guvernului care se îmbulzeau pe Friedrichstrasse, ducându-se să ia prânzul. Silueta Brandenburg Tor-ului se contura pe fundalul unui cer de un albastru palid.

  — Ai auzit ce-am spus?

  — Vreau să-i iau un interviu.

  — Ce?

  — Cred că e un subiect de articol bun. Şi ai nevoie de publicitate.

  Andrei s-a schimbat la faţă.

  — Tot despre bani e vorba? A făcut el, cu o notă de uimire în voce.

  — Mă faci să râd.

  — Dacă n-aş fi fost eu, ar fi lucrat şi acum într-un club de noapte din Shanghai.

  — Cum spui tu, amice, am zis eu.

  N-are decât să creadă lucrul ăsta, dacă aşa vrea. Doi travestiţi au trecut pe lângă noi, braţ la braţ, fete ieşite la plimbare. Am văzut dorinţa din ochii lui. În lumina strălucitoare a soarelui, ravagiile provocate de dependenţele lui erau şi mai vizibile; auzisem că era dependent de cocaină, printre alte vicii pe care le mai avea. Droguri, şampanie, băieţei frumoşi, un stil de viaţă destrăbălat şi probabil că era o povară chiar şi pentru resursele lui bogate. Avea nevoie ca investiţia lui să dea roade curând.

  — Deci ce zici? N-o să dureze decât o oră, poate două. Poţi să fii prezent în cameră tot timpul, dacă asta vrei.

  A dat din umerii lui slabi.

  — Aş putea să aranjez treaba asta, contra cost.

  Am râs.

  Chelnerul a adus cafelele, dar n-am vrut să mai prelungesc conversaţia. Mi-am aruncat cartea de vizită pe masă.

  — Atunci dă-mi un telefon, am încheiat, şi am plecat.

  Îmi cunoşteam omul şi ştiam că Andrei n-o să lase să-i scape ocazia asta. Era un om disperat.

  Dacă ar fi ştiut el că eu eram la fel!

  * * *

  Banişevski locuia la capătul străzii Kurfürstendamm, în Grünewald. Casele erau îngrămădite unele în altele într-o pădure de pini întunecată şi cenuşie, un loc liniştit, cu excepţia lătratului câinilor cumpăraţi de stăpânii lor să alunge intruşii.

  Am fost întâmpinat la intrare de o menajeră cu şorţ alb. Mi-a spus că sunt aşteptat pe tonul cuiva care aştepta să vină antreprenorul de pompe funebre. M-a condus înăuntru.

  Eram într-o vilă în stil rococo, care mirosea puternic a mucegai. Casa era plină de comorile adunate de conte în timpul şederii lui în Shanghai: vaze chinezeşti de pe vremea dinastiei Ming, pipe de opiu încrustate cu bijuterii, un cap din gresie provenit din Cambodgia sau Siam. Această colecţie variată nu se împăca deloc cu tablourile cu rame aurite şi pline de praf care acopereau pereţii: cazaci răniţi, căzuţi în posturi eroice pe câmpuri de bătălie învăluite în fum, arătând obosiţi şi îngrijoraţi, de parcă tocmai s-ar fi întors de la o petrecere zgomotoasă. Nu se vedeau pe nicăieri mâini şi picioare dezmembrate sau cranii zdrobite, caii păreau furioşi, dar nu-şi vărsau maţele pe jos şi nu erau femei violate sau copii măcelăriţi. Glorii ruseşti trecute, aşa cum oamenii ca Banişevski voiau să le ţină minte.

  Mă aşteptau în salon, aşezaţi unul lângă altul ca şi cum ar fi pozat pentru un portret. El purta smoching şi fuma o ţigară fixată într-un portţigaret din fildeş, o parodie a propriei persoane. Anastasia stătea lângă el, pe un scaun cu spătar în formă de aripă. Purta o rochie albă cu mâneci lungi, tivită cu dantelă, amintind de fotografiile marilor ducese pe care le văzusem eu, fotografii făcute înainte de abdicarea tatălui lor. Părea palidă, calmă şi eterică.

  Ceea ce bănuiesc că era şi intenţia lui Banişevski.

  M-am aşezat pe un scaun, iar menajera a ieşit grăbită, la ordinul lui Banişevski, să aducă ceştile de cafea. Mi-am scos carneţelul şi stiloul din buzunar, simţind tot timpul privirea Anastasiei aţintită asupra mea.

  — Îţi mulţumesc că ai fost de acord să vorbeşti cu mine, am zis eu, frază cu care începeam fiecare interviu.

  — Andrei a zis că ţi-a dat o mie de dolari pentru mine. Sunt mulţi bani, mai ales că tu m-ai cumpărat angro. Ai obţinut un profit bun.

  M-am uitat la Banişevski. Faţa lui era la fel de plată şi de lipsită de expresie ca o lopată nouă.

  Anastasia mea se schimbase. De unde învăţase să fie atât de tăioasă? Era influenţa soţului ei, fără îndoială.

  — Nu e rău, a continuat ea, insistând asupra subiectului.

  Să-i spun? Nu. La naiba cu ea!

  — Nu, nu e rău, am încuviinţat eu.

  — Ar fi trebuit să ceri mai mult. Se pare că unii oameni cred că sunt o mare ducesă. O mie de dolari? Andrei te-a păcălit.

  — Eram disperat să scap de tine. El nu ştia cum e să stea omul cu tine în casă.

  S-a înroşit. Mare ducesă sau nu, căpătase cu siguranţă temperamentul unui aristocrat din Berlin. Părea că ar fi vrut să-şi pună servitorul să mă biciuiască pentru neobrăzarea mea.

  — Tot mai mâzgăleşti? A întrebat ea.

  — Da.

  — Cum ai reuşit? Nu ţi-au citit cei de la Reuters articolele?

  — Cred că nu, am răspuns, refuzând să muşc momeala.

  Într-un fel, o preferam aşa, înflăcărată, decât să fie acea fiinţă tristă şi fragilă pe care o cunoscusem în Shanghai.

  — Putem să începem odată? A sărit Banişevski iritat.

  Menajera a adus cafeaua – cafea adevărată, nu înlocuitor – iar eu am început interviul, punând întrebări al căror răspuns îl cunoşteam deja: dacă îşi amintea cum a fugit din Rusia? Cum fusese primită de emigranţii din Berlin? Dacă şovăia, Banişevski intervenea prompt şi o ghida spre răspunsurile pe care le repetase fără îndoială cu ea. Îmi dădeau impresia unei mari actriţe, copleşită de mărimea rolului ei, şi a unui sufleor.

  M-am întrebat din nou de ce făceam asta; voiam s-o văd reuşind sau eşuând? Un articol din partea agenţiei Reuters va atrage cu siguranţă atenţia, va grăbi într-un fel rezultatul.

  — Ce le-ai spune oamenilor care pretind că eşti o impostoare şi că amnezia ta este doar o stratagemă?

  — Asta crezi tu? M-a întrebat ea, de parcă o trădasem cumva punând o astfel de întrebare.

  — Nu contează ce cred eu.

  — Tu eşti cel de la care a pornit totul.

  Banişevski nu s-a putut abţine.

  — Mulţi oameni care au cunoscut familia regală înainte de revoluţie au recunoscut-o imediat, aşa cum am făcut şi eu. Am cerut tot ajutorul medical posibil ca să o ajutăm să-şi recupereze memoria, lucru care cred că va dovedi fără putinţă de tăgadă adevărata identitate.

  M-am uitat la Anastasia, care a dat uşor din umeri. Auzise discursul ăsta de o mie de ori.

  — Mai este o femeie în Berlin care pretinde că este marea ducesă. Numele ei este Anna Andersen. Ai auzit de ea?

  — Bineînţeles.

  — Nu crezi că existenţa a două Anastasii într-un singur oraş dăunează pretenţiei tale?

  — Sunt sigură că da.

  — Nu te deranjează?

  Ochii albaştri şi limpezi s-au oprit asupra mea şi privirea ei a trecut prin mine.

  — Mă deranjează, dar nu pot face nimic în privinţa asta.

  — Ce poţi să-mi spui despre succesiunea Romanovilor?

  A deschis gura să răspundă, dar Banişevski a intervenit din nou.

  — Chestiunea succesiunii Romanovilor va fi hotărâtă de îndată ce marea ducesă va fi fost recunoscută legal.

  — De bătrâna împărăteasă?

  — Da.

  — Şi când crezi că se va întâmpla asta?

  Surprinzător, Anastasia a răspuns fără să ezite.

  — Vreau să-mi văd din nou familia. Vreau să ştiu cine sunt şi cum am ajuns aici. Mă rog doar ca bătrâna împărăteasă să fie de acord să mă primească şi să-mi spună dacă sunt sau nu nepoata ei. Nu vreau decât să ştiu cine sunt.

  — Nu vei publica asta, mi-a cerut Banişevski.

  L-am ignorat.

  — Te gândeşti vreodată la Shanghai? Am întrebat-o eu.

  Banişevski a sărit în picioare.

  — Interviul s-a terminat! A intervenit el.

  Ochii albaştri ca de gheaţă ai Anastasiei s-au oprit asupra mea şi efectul a fost tulburător. Am simţit că ard de dorinţă. O doream de multă vreme şi în acel moment m-am hotărât să fac orice ca s-o iau înapoi de la el.

  — Sper că îţi vei ţine cuvântul şi nu vei face nimic care să o discrediteze pe soţia mea în ochii lumii.

  — Mai am doar o întrebare.

  — Interviul s-a terminat!

  Mi-am băgat la loc stiloul şi carneţelul şi m-am ridicat. Stătea între mine şi Anastasia, aşa că n-am putut să-i urez o după-amiază plăcută. Banişevski m-a luat de braţ, dar mi l-am smuls din mâna lui. N-a ştiut niciodată cât de aproape am fost să-i sparg nasul.

  Am plecat şi am auzit uşa trântindu-se făcând câinii să latre din nou prin tot Grünewaldul. Era o după-amiază superbă de vară. Căldura soarelui îţi făcea sângele să fiarbă. Trebuia să o iau înapoi!

  ANASTASIA.

  Andrei îmi interzicea să ies din casă, mă supraveghea mereu, cenzura ce spuneam, ce făceam. Dar nu putea fi cu ochii pe mine chiar tot timpul. A încercat să-i monteze pe servitori împotriva mea, dar ei îl dispreţuiau şi minţeau pentru mine dacă eu îi nesocoteam vreodată instrucţiunile. Ăsta e preţul pe care îl plăteşti pentru aroganţă.

  * * *

  Nataşa Ludmilova stătea singură în cafenea, expunându-şi eleganţa blănii de vulpe şi a perlelor false unor străini care treceau pe lângă masa ei fără să spună niciodată nimic. Felul în care arătai însemna totul în Berlin şi era singurul lucru pe care mulţi oameni îl mai aveau. Nataşa obişnuia să stea acolo şi să-şi bea înlocuitorul de cafea, arătând mândră şi teribilă, cu părul grizonat strâns în coc la spate. O consideram singura mea prietenă şi confidentă dintre toţi sateliţii care orbitau în jurul strălucitorului meu soţ.

  N-am înţeles niciodată care fusese statutul ei social în Sankt Petersburg înainte de revoluţie; ea zicea că-şi aducea aminte de mine, că mă recunoscuse din prima clipă în care mă văzuse. Era liniştitor să te confrunţi cu o astfel de siguranţă. Mai mult decât oricine, Nataşa m-a convins că eram cine ziceau ei că sunt, că şmecheria era să învăţ pur şi simplu să mă joc pe mine însămi din nou.

  Sau poate că nu era decât atât, o şmecherie. Acum, când priveam fotografiile de pe pereţi, durerea pe care o simţeam în piept era una fizică reală. Plângeam pierderea unei familii de care nu-mi aminteam, puteam chiar să mă fac că vărs lacrimi pentru ei. O dată, am surprins nişte oameni din restaurant privindu-mă şi mi-am dat seama că plângeam. Au dat din cap şi au schimbat între ei priviri pline de înţeles, lacrimile mele confirmându-le că eram într-adevăr Anastasia. Şi astfel iluzia a sporit.

  Era într-una din primele zile de toamnă. Andrei se dusese la ţară să participe la o altă şedinţă a Consiliului Monarhist Suprem. Dacă bolşevicii ar putea fi învinşi cu vorba, el şi prietenii lui i-ar fi masacrat cu mult timp în urmă. În timp ce el era plecat, i-am nesocotit instrucţiunile şi m-am dus să mă întâlnesc cu Nataşa, să mai fac să treacă câteva ore şi să-i privesc pe ciudaţi în rochiile lor frumoase plimbându-se ţanţoş pe strada Kurfürstendamm.

  După scena din restaurant, Nataşa voise să afle totul despre frumosul american care venise la masa noastră din Douglavari Egel. Fusese iubitul meu în China? Venise după mine aici? Părea că toată lumea avea în cap numai idei prosteşti.

  — E doar un ziarist în căutarea unui subiect de articol, am răspuns.

  — Poate să scrie despre mine oricând doreşte, a zis Nataşa şi a râs gutural, părând aproape că mârâie. Aş vrea să mă întind pe maşina lui de scris, iar el să scoată un reportaj senzaţional din mine.

  Azi am vorbit despre celelalte Anastasii; erau câteva în Paris, iar aici, în Berlin, Anna Andersen era favorita ziarelor. Am încercat să nu mă gândesc la ele ca la rivalele mele, am încercat să-mi aduc aminte că pretenţia mea ar putea fi o greşeală îngrozitoare. Dar încet, zi după zi, absorbeam siguranţa Nataşei, a lui Andrei şi a restului clicii noastre şi m-am trezit devenind la fel de scandalizată ca ei de celelalte pretendente.

  Cândva fusesem extrem de cinică în privinţa identităţii mele. Acum eram aproape convinsă că ei aveau dreptate. Păreau cu toţii atât de siguri.

  După ce ne-am băut cafeaua, Nataşa m-a rugat să merg cu ea. Zicea că avea nişte fotografii vechi pe care voia să mi le arate. Eram îngrozită de asemenea invitaţii. Căutam albume de fotografii aşa cum părinţii îşi caută în pădure copiii pierduţi, la început cu speranţă, apoi copleşită de disperare. Fiecare căutare care nu dădea rezultate mă convingea că n-o s-o mai văd niciodată pe Anastasia Romanov a mea.

  Dar am acceptat. Ştiam că Andrei n-o să se întoarcă în seara asta. Şi am recunoscut în invitaţia Nataşei o femeie singură care îmbătrânea şi care avea nevoie de bunătatea mea.

  * * *

  Acele străzi cenuşii medievale sugerau o măreţie pierdută, acele alei căzute în paragină erau un refugiu perfect pentru exilaţii care plângeau vechea Rusie. Deasupra fiecărui arc şi a fiecărei uşi erau blazoane şi vulturi din piatră, acoperite cu un strat de murdărie şi de funingine vechi de o sută de ani. Zgomotul paşilor noştri era înăbuşit de o pătură de ceaţă rece de toamnă.

  Un tren a zăngănit pe podul de cale ferată în timp ce treceam pe sub el. Doi bărbaţi stăteau unul lângă altul jos pe trotuar; unul găsise un muc de ţigară în canal şi îl aprinsese, împărţindu-l cu prietenul lui. Am scotocit prin poşetă ca să le dau ceva. Cândva erau de ajuns câteva monede. Acum, cu un milion de mărci germane ar putea să-şi cumpere doar un cârnat pe care să-l împartă între ei.

  — N-ar trebui să faci asta, m-a mustrat Nataşa în timp ce mergeam mai departe. Îi încurajează.

  — Păreau că au nevoie de încurajare.

  Un bătrân cânta la armonică în pragul uşii unei case frumoase care devenise o locuinţă dărăpănată de închiriat. Am intrat într-o curte sinistră şi Nataşa a scotocit prin geantă după cheie.

  — Aici locuieşti? Am întrebat.

  — Te obişnuieşti, a răspuns ea.

  Până atunci crezusem că toţi emigranţii trăiau ca mine, în vile triste şi mucegăite, ascunse în pădure. Apartamentul mic al Nataşei mirosea a umezeală şi a putreziciune, ferestrele dădeau spre o curte murdară, ţevile erau ruginite şi pereţii din cărămidă erau pătaţi de funingine. Avea un dulap, un pat, o bucătărie mică, o masă şi câteva scaune cu spătare tari. În timp ce stăteam acolo şi mă uitam înspăimântată în jur, am avut senzaţia că Nataşa îşi etala sărăcia. „Uite cât de multe ai tu”, părea să spună sinistra cameră. „Acum uită-te la cât am eu. Acum că ai văzut asta, îmi datorezi ceva pentru loialitatea mea.”

  Am băut un înlocuitor de cafea, apoi Nataşa a adus albumul de fotografii, mânuindu-l cu respect, de parcă ar fi fost o şuviţă din părul unui copil mort. În acel moment am recunoscut nu slăbiciunea ei, ci pe cea a soţului meu. Andrei exagerase importanţa Nataşei ca să ascundă numărul mic al susţinătorilor din Berlin, ca să crească în ochii mei. Pe măsură ce discutam, mi-am dat seama cu disperare că Nataşa nu era contesă; masca a căzut şi, fără să mi se spovedească, fără să-şi ceara scuze, mi-a spus că nu era contesa, ci tutoarea copiilor acesteia. Era ca şi cum crezuse că ştiam lucrul ăsta de la bun început.

  Poate că avea dreptate; bănuiesc că o parte din mine ştiuse. Asta dintotdeauna.

  — Îţi aduci aminte de balurile mascate? A întrebat Nataşa, în timp ce ploaia se prelingea pe ferestrele murdare. Cât de distractive erau! Îmi amintesc că doamna contesă obişnuia să poarte cele mai scandaloase costume. O dată s-a îmbrăcat ca o sclavă indiana.

  Contesa. De parcă ar fi fost cea mai veche şi mai bună prietenă a ei şi nu fosta ei stăpână. Ce iluzii îşi creaseră emigranţii cu privire la vieţile lor!

  — Unde ne-am cunoscut?

  Ochii Nataşei au strălucit.

  — Era la Palatul de Iarnă, cu ocazia sărbătoririi celor trei sute de ani de dinastie. Eram acolo ca să am grijă de copii pe durata slujbei ceremonioase.

  — Am vorbit?

  Ea a râs.

  — Bineînţeles că nu. Tu erai cu draga ta mamă şi cu dragul tău tată în procesiune. Dar nu erai la mai mult de un metru de mine. Îmi amintesc chipul tău de parcă ar fi fost ieri.

  — Acum zece ani! M-ai convins că mă cunoşteai foarte bine; siguranţa ta se bazează pe faptul că mi-ai văzut fugitiv faţa acum zece ani?

  — Nu pot să cred că bătrâna împărăteasă va refuza să te vadă, a continuat ea. Că şi-ar putea abandona propria nepoată! Parvenitele astea sunt de vină, bineînţeles, dar tot nu pot să înţeleg cum a putut să amâne reîntâlnirea atâta vreme. Când îşi va da seama ce-a făcut, n-o să şi-o ierte niciodată.

  A închis albumul şi a mângâiat cu drag coperţile simple, de parcă ar fi fost din catifea.

  Era frig în cameră; locuinţa nu era încălzită. Am stat amândouă acolo în întunericul toamnei, iar eu mi-am dat seama ce speranţe purtam pe umerii mei de pretendentă. Oamenii ăştia nu vor adevăr sau ordine; vor o prinţesă dispărută. Vor frumuseţe, romantism şi strălucire. Cred în mine pentru că au nevoie să creadă.

  — Ţine minte că îţi suntem cu toţii devotaţi, Maiestate, a şoptit Nataşa şi şi-a pus şovăitor mâna pe mâna mea.

  Fusese semnat un contract. Găsisem o supusă devotată şi, în schimb, trebuia să o salvez de umezeală şi de frig.

  Aşa că iată-ne acolo, ducese şi tutoare împreună, căutând salvarea şi speranţa.

  MICHAEL.

  Berlin nu era foarte diferit de Shanghai. Orice oraş din lume în care am fost e caracterizat de viciu, ales după gustul local. În Shanghai era opiul, în New York erau băuturile alcoolice interzise, în Berlin era cocaina. Şi sexul, desigur. Sexul era sarea şi piperul Berlinului. Berlinul era specializat în sexul păcătos, în depravările care îşi croiesc drum în orice oraş atunci când banii îşi pierd valoarea şi ziua de mâine nu mai contează.

  Pe Chaussierstrasse, prostituatele minore patrulau pe trotuar, niciuna mai mare de doisprezece ani. Aveau codiţe împletite, purtau rochii scurte şi îşi legănau poşetele ca nişte profesioniste, dispărând cu clienţii lor în oricare din hotelurile ieftine care se găseau cu grămada în zonă.

  Surorile lor mai mari se ocupau de alte gusturi. Într-o zi, în timp ce mergeam pe Tauentzienstrasse, o femeie a ieşit din umbră şi mi-a şoptit când am trecut pe lângă ea:

  — Vrei să-mi lingi ghetele? Nu te costă decât trei miliarde de mărci şi o ţigară. E un chilipir, liebschen5!

  M-am întors. Purta ghete înalte din piele de culoare neagră şi avea o cravaşă în mână. Ghetele ei fuseseră lustruite ca ale unui sergent major. Mi-a făcut cu ochiul. Am refuzat-o politicos şi mi-am continuat drumul. Trei miliarde ca să lingi ghetele alea! Un chilipir de care aveai parte doar în Berlin.

  Cele mai frumoase fete de pe strada Kurfürstendamm erau bărbaţi. În barurile prost luminate dintre biserica Împăratul Wilhelm şi grădina zoologică, funcţionari guvernamentali daţi cu pudră şi rujaţi îşi suplimentau veniturile mici făcând curte marinarilor beţi şi diplomaţilor străini, oferindu-le androginitate şi sex oral.

  Uşor de înţeles acum de ce naţional-socialismul lua amploare.

  Nu că eu trăiam ca un călugăr. Bărbatul e bărbat, chiar şi atunci când e îndrăgostit. Erau câteva nemţoaice atrase de ţigări, de dresuri de mătase şi de mesele cu care le făceam cinste în restaurante. Ne ajutam reciproc şi nici ele nu mă iubeau.

  Dar nu mi-o puteam scoate pe Anastasia din minte. Am scris articolul, aşa cum promisesem, şi l-am făcut în aşa fel încât să atragă atenţia unei anumite bătrâne Împărătese din Copenhaga. Nu mai lipsea decât să spun că Reuters o credea în întregime.

  Apoi am aşteptat telefonul Anastasiei. Am aşteptat atât de mult, încât aproape că încetasem să mai sper.

  * * *

  Friedrichstrasse şi strada Kurfürstendamm erau arterele oraşului, dar sufletul i-l găseai în cafenele, în locuri precum Café, Des Westens, Josty, Schiller şi Monopol. Aici veneau berlinezii să citească ziarele – deşi toate veştile erau rele – să se întâlnească cu prietenii, să bârfească şi să discute politică.

  Aranjasem să ne întâlnim în Romanische Café, vizavi de Biserica Memorială Rusă. Era la fel de mare ca o bierkeller; la nevoie, încăpeau în ea o mie de clienţi. De asta o alesesem.

  Când a sosit, Anastasia s-a uitat în jur, fascinată. Clienţii erau o adunătură colorată: unii aveau plete lungi şi răzleţe, alţii erau raşi în cap; unii erau în zdrenţe, alţii în blănuri; era chiar şi un tânăr îmbrăcat ca un cowboy american, cu cizme în picioare şi cu pinteni.

  — Ce loc e ăsta? M-a întrebat.

  — N-ai mai fost niciodată aici?

  — Nu ne ducem decât la cafenele ruseşti.

  — Toată lumea vine aici: comuniştii, anarhiştii, dadaiştii, marxiştii. Îmi place să stau aici şi să trag cu urechea, să mai aflu câte ceva pentru articolele mele. Îi vezi pe cei doi bărbaţi care joacă şah? Cel din dreapta e Emmanuel Lasker. A fost campion mondial la şah timp de aproape treizeci de ani. Acum doi ani, un cubanez l-a învins şi i-a luat titlul.

  — Prin urmare, dacă mă invită să joc cu el, n-ar trebui să pariez.

  Am zâmbit.

  — Cam aşa ceva.

  Chelnerul ne-a adus cafeaua, iar eu am privit-o stând acolo atât de dreaptă, de parcă coloana ei vertebrală ar fi fost o vergea din oţel. Mi-am amintit că avea aceeaşi ţinută când eram în Shanghai; cineva o învăţase să stea aşa. Asta nu dovedea nimic, cu excepţia faptului că nu făcea probabil parte din clasa mijlocie.

  Deşi se schimbase mult, unele lucruri rămăseseră: acei ochi înspăimântaţi, momentele lungi de tăcere, sentimentul că o parte din ea lipseşte. Era o călătoare rătăcită într-o gară necunoscută, aşteptându-şi bagajele dispărute, un copil pierdut într-o secţie de poliţie din centrul oraşului, cu ochi mari şi speriaţi. Dar cel puţin îşi recăpătase dorinţa de a trăi, instinctul care o părăsise în acea noapte în Shanghai.

  — Arăţi. Minunat, i-am zis.

  A dat din cap, acceptând complimentul de parcă ar fi fost un buchet ieftin de flori aruncat în braţele ei de un străin. M-am simţit brusc stângaci şi lipsit de tact.

  — Cum merg lucrurile cu Banişevski? Am întrebat repede, ca să-mi ascund stânjeneala.

  — Mă tratează destul de bine.

  — Mă bucur să. Ştiu că eşti bine. M-am gândit mult la tine.

  A dat iar din cap, dar n-a oferit nici un indiciu cu privire la ce simţea acum, că mă vedea din nou. Aşa era ea: nu ştiai niciodată ce gândea sau ce plănuia. Poate că n-ar fi totuşi o pradă chiar atât de uşoară pentru campionul mondial de şah de la masa cealaltă.

  — De ce m-ai sunat? Am întrebat-o, sperând vag că se va da de gol.

  A respirat adânc.

  — Nu există decât două persoane aici în Berlin care ştiu ce am fost. Înainte. Una e soţul meu.

  — O să-ţi păstrez secretul.

  S-a încruntat, ca şi cum n-ar fi fost sigură de asta. M-am simţit jignit. Dar între noi era o prăpastie acum; misterioasa mea dansatoare nu mai era decât o amintire dureroasă.

  — Aşa deci. Marea ducesă Anastasia, am şoptit în glumă.

  — Exact, iar felul în care a zis-o m-a şocat, pentru că era foarte serioasă.

  Ce ironie! Eu fusesem cel care pornise cruciada, iar acum eram „avocatul diavolului”. Poate că îmi voiam dansatoarea înapoi.

  — Ţi-e frică? Am întrebat-o.

  — Nu ştiu. Ce altă variantă am? Anonimatul.

  — Pe unii din noi nu-i deranjează asta.

  — Pe mine m-ar deranja.

  Şi lucrul ăsta m-a şocat. Bănuiesc că, o dată ce ai fost sedus de celebritate, de soartă sau oricum s-o fi numind, nu mai poţi trăi fără ea, aşa cum a zis Anastasia. Precum cocaina, precum opiul, visele ei sunt mai dulci decât lipsa de culoare a vieţii. Banişevski îi dăduse să guste o mostră. Acum, Anastasia voia mai mult.

  — Dacă mi-aş aminti măcar un lucru! Ar pune capăt poveştii ăsteia.

  — Crezi? Această Anna Andersen îşi aminteşte multe lucruri şi majoritatea oamenilor tot nu sunt convinşi.

  — Dar eu arăt ca Anastasia. Ea nu.

  — Arăţi ca Anastasia în ochii lui Banişevski.

  Ne-am băut cafeaua şi am discutat, dar n-am ajuns nicăieri cu conversaţia. M-am întrebat dacă fusese de acord să se întâlnească cu mine ca un act de răzvrătire împotriva soţului ei; cât despre mine, mă făcusem de râs destul. Poate că n-o voi înţelege niciodată cu adevărat pe această tânără femeie ciudată şi cu probleme; şi pentru prima dată mi-am dat seama că ceea ce i se întâmplase în trecut îi distrusese capacitatea de a iubi un bărbat.

  Voia visele pe care i le promisese Banişevski. Părea mai departe de mine ca niciodată.

  Aveam şi eu mândria mea. Mi-am zis că era timpul să-mi reduc pierderile.

  Ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit în stradă. În timp ce mă îndepărtam, mi-am zis că asta era ultima oară când aveam s-a mai văd. Va deveni o poveste spusă seara târziu altor bărbaţi, la un pahar cu vin şi un trabuc. Misterul ei va dăinui; va fi dragostea mea neîmplinită şi poate că va fi mai bine aşa.

  Voi pleca şi nu mă voi uita niciodată înapoi.

  ANASTASIA.

  Casa era goală; era ziua liberă a servitorilor. Holul avea ceva schimbat: o vază chinezească de pe vremea dinastiei Ming şi un pumnal încrustat cu bijuterii dispăruseră de pe masa ornamentală de lângă oglindă. Mi-am scos pălăria şi haina şi am îndrăznit să arunc o privire nervoasă în oglindă. Faţa mea era îmbujorată şi aveam acea expresie pe care o au femeile când îşi înşală soţul. Desigur, orice altă femeie ar fi observat asta imediat, dar eu eram convinsă că-l pot păcăli pe Andrei.

  M-am oprit la piciorul scării, mi-am ţinut respiraţia şi am ascultat. Mai era cineva în casă. Se simţea un miros străin; pe masa din salon erau două pahare, unul mânjit cu ruj de un roşu aprins. M-am simţit ciudat de rănită. Era vorba doar de mândria mea, bineînţeles. Eram chiar atât de respingătoare încât putea să facă dragoste cu o altă femeie, dar nu putea să facă dragoste cu mine?

  Pe covor era un pantof din piele de culoare neagră, cu toc cui. L-am luat de jos, gândindu-mă să i-l arunc în cap. Stocasem în mine doi ani de furie împotriva mojiciilor, a pretenţiilor şi a neglijării lui.

  M-am oprit în dreptul uşii şi am ascultat. Erau ca două animale în călduri.

  Am intrat în cameră. Două capete s-au întors spre mine din aşternuturile încâlcite. Unul aparţinea cântăreţei de la Douglavari Egel, atât doar că acum nu mai avea peruca blondă. Adevăratul ei păr era blond şi scurt şi, fără perucă, faţa ei a căpătat o oarecare familiaritate. În spatele obrajilor daţi cu roşu, a rujului întins şi al sprâncenelor făcute cu creionul era tânărul de la Douglavari Egel care stătea de multe ori lângă Andrei, bând anason.

  În momentul acela, soţul meu era călare pe el, strângându-l de şolduri. Intrase în cabina cântăreţei pe uşa din spate, ca să zic aşa. Faţa lui era puternic machiată, dar, în focul pasiunii, îşi pierduse şi el peruca neagră. Am hotărât pe loc că, dacă va fi să chelesc precum soţul meu, n-o să mă mai machiez. Efectul era ridicol.

  Ce proastă fusesem! Probabil că imoralitatea soţului meu fusese evidentă pentru toată lumea, cu excepţia mea.

  Ne-am uitat unii la alţii. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu această nouă privelişte; un alt moment important în mica mea istorie.

  Am văzut o picătură de sudoare prelingându-se pe tâmpla soţului meu.

  — Închide uşa când ieşi, a făcut el.

  Şi aşa am făcut.

  * * *

  Noiembrie; toate culorile dispăruseră din lume.

  Berlin exista doar în nuanţe cenuşii şi totul era leoarcă din pricina ploii; mirosul oraşului era mirosul veşmintelor umede, al aburului care ieşea din hainele ude, al umbrelelor care făceau băltoace de apă lângă radiatoarele din cafenele. Tramvaiele zăngăneau în ceaţă, fetele de pe strada Kurfürstendamm se strângeau unele în altele în pragul uşilor, împărţind ţigări umede. Vagabonzii suferinzi şi tuberculoşi ai Berlinului îşi târau cu greu picioarele pe sub pod un sau mureau în linişte noaptea în Tiergarten, necunoscuţi şi nejeliţi de nimeni.

  Pe opt noiembrie, un instigator austriac pe nume Adolf Hitler şi fostul cancelar, Ludendorff, au întrerupt un discurs ţinut de guvernatorul Bavariei într-o bier-keller din München şi, înconjuraţi de o gloată de susţinători, preluaseră puterea. O săptămână mai târziu a avut loc o luptă crâncenă pe străzi şi Hitler a fost arestat. Numai despre asta voia lumea să vorbească în cafenele.

  Despre asta şi despre cum să facă rost de suficientă mâncare. Valoarea mărcii germane scăzuse, ajungându-se de la un milion de mărci cât era un dolar american pe întâi august la o rată de schimb de unu la o sută cincizeci de mii de miliarde de mărci germane.

  De fapt, Germania nu mai avea monedă.

  * * *

  În fiecare zi dispărea câte ceva din apartament. Era ca şi cum am fi fost victimele unui hoţ care fura puţin câte puţin, dar eram prea politicoşi ca să discutăm problema între noi şi prea delicaţi ca să informăm poliţia. La început erau doar vazele şi alte obiecte uşoare, care puteau fi mutate din loc. Apoi au început să dispară tablourile de pe pereţi şi covoarele chinezeşti din salon şi din dormitor. Ştiam ce se întâmplă, dar, întrucât nu puteam face nimic, am păstrat pur şi simplu tăcerea şi m-am necăjit.

  Andrei a devenit din ce în ce mai morocănos, uneori chiar violent. Am învăţat să nu-i stau în cale. Dar, într-o zi, inevitabilul s-a produs.

  * * *

  Era beat când a ajuns acasă. Eu tocmai mă băgasem în pat şi l-am auzit bătând din picior prin casă, strigându-le servitorilor să aducă o sticlă de şampanie din pivniţă. Apoi a deschis uşa dormitorului, trântind-o de perete.

  — Am nişte veşti minunate! Mi-a strigat.

  A stat acolo, clătinându-se, cu fruntea strălucind de broboane de transpiraţie. I-am văzut roşul din obraji pe fundalul pomeţilor lui palizi.

  — Marea ducesă Olga vine la Berlin! Bătrâna împărăteasă în persoană i-a permis să vină! Vrea să te cunoască!

  Olga era fiica bătrânei împărătese; marea doamnă nu-şi părăsea niciodată castelul din Danemarca, ci o trimitea pe Olga să umble pentru ea prin toată lumea. Probabil că era în sfârşit convinsă că pretenţia mea de a fi recunoscută în mod legitim avea temei. Andrei trimitea de luni de zile scrisori în Danemarca şi încercase să influenţeze toţi membrii Consiliului Monarhist Suprem, iar acum, fireşte, articolul lui Michael stârnise din nou interesul cu privire la cauza mea. Nu-mi venea să cred că acest lucru se întâmplase în sfârşit.

  — De îndată ce o să te cunoască, o să ştie cine eşti. Aşteptarea noastră, a tuturor, e pe terminate. De îndată ce o să te cunoască, o să ştie cine eşti.

  Pariase pe mine, convins că va câştiga. Miza era mare; îşi plasase încrederea ca pe nişte jetoane de cazino pe această ducesă care oferea o şansă suplimentară; câştigătorul lua tot: obţinea controlul asupra succesiunii Romanovilor şi, astfel, asupra Rusiei.

  Andrei băuse prea multă şampanie, iar la euforia lui se adăugaseră uşurarea şi disperarea. Reacţia mea m-a surprins: era groază. Sosise în sfârşit momentul când Olga avea să mă examineze aşa cum un negustor de antichităţi examinează un obiect rar din porţelan, când avea să declare că sunt fie adevărata prinţesă, fie o impostoare. Dar dacă avea să fie dezamăgită? Dacă aveam să pic testul?

  La un moment dat, ajunsesem şi eu să cred cu adevărat că sunt prinţesa Anastasia. La fel ca Nataşa, la fel ca Andrei, credeam pentru că trebuia să cred, pentru că nu aveam altă opţiune acceptabilă. Nu voiam să continuu să trăiesc dacă eram doar o refugiată disperată. Fără Anastasia nu exista speranţă.

  Menajera a adus şampania şi Andrei a desfăcut-o. Dopul care a sărit din sticlă a sunat ca un foc de armă. Spuma a curs pe covor. Andrei a umplut două pahare, vărsând mai mult pe jos, şi mi-a vârât un pahar în mână.

  — În cinstea marii ducese Anastasia! A toastat.

  Şi-a golit paharul.

  — Avem multe de făcut în vederea pregătirii tale. Olga va fi aici poimâine. Dă-te jos din pat!

  A tras de cearşafuri.

  — Trebuie să fim pregătiţi!

  * * *

  Şi astfel a început instruirea. Eram ca o elevă care tocea înaintea unui examen important. Andrei nu mă lăsa să mă odihnesc deloc. Cărţile zăceau deschise peste tot, pe măsuţă, pe canapea, pe podea. Bibliotecile şi librăriile ruseşti din Berlin erau pline de volume legate în piele şi de reviste despre familia Romanov, iar Andrei le cumpărase pe toate. Erau destule informaţii de învăţat şi de absorbit.

  Andrei se plimba încoace şi-ncolo prin faţa mea, întocmai ca un profesor.

  — Tatăl tău avea o cicatrice chiar aici, a zis el atingându-şi fruntea. Când era tânăr, încă ţarevici, s-a dus în Japonia într-o vizită oficială de stat. În timp ce se plimba pe stradă într-un loc numit Otsu, a fost atacat de un poliţist care mânuia o sabie. Omul s-a repezit spre el şi l-a rănit cu sabia la tâmplă. I-a lăsat o cicatrice mică şi albă. Toţi cei din familie îi spuneau „semnul Otsu”.

  — Nu-mi amintesc nimic de lucrul ăsta, am zis eu.

  — Nu trebuie să ţi-l aminteşti; vreau doar să-l ţii minte acum. „Semnul Otsu”, a repetat el şi şi-a îndreptat din nou atenţia asupra cărţii pe care o ţinea deschisă în mână. Iubeai animalele. Iubeai toate animalele.

  S-a oprit, gânditor.

  — Poate că ar trebui să-ţi cumpăr un animal de casă. Un prepelicar. Un prepelicar regal.

  — Acum despre ce mai vorbeşti? Am întrebat.

  Mă durea capul. De-abia dacă dormisem vreun ceas în ultimele două zile.

  Andrei a răsfoit cartea.

  — Iată! Sora ta, Tatiana, avea un câine pe nume Jemmy. Ţii minte asta? Jemmy, Jemmy. Ţineai mult la câinele ăla. Îl luai cu tine peste tot de parcă ar fi fost al tău.

  Am clătinat din cap.

  — Cum se numea câinele?

  — Jemmy.

  — Mai zi o dată.

  — Jemmy!

  — Bine. Acum, fratele tău mai mic era invalid. Nu-şi putea mişca genunchiul stâng; din pricina bolii, acesta rămăsese strâmb pentru totdeauna. Erau doi marinari care mergeau cu el peste tot; erau paznicii lui şi îl ţineau în braţe. Se numeau Andrei Derevenko şi Klementi Nagorni. Repetă!

  — Nu-mi aduc aminte.

  — Nu contează. Repetă!

  Am sărit în picioare.

  — Nu! Nu-mi amintesc nimic despre lucrurile astea! De ce să spun că îmi amintesc când de fapt nu e aşa?

  Mi-a tras o palmă atât de tare, încât m-a usturat obrazul.

  — Pentru că aşa îţi spun eu! Pentru că plătesc pentru mâncarea pe care o mănânci şi pentru acoperişul pe care îl ai deasupra capului! Pentru că sunt soţul tău şi ţi-o poruncesc!

  Am simţit că mă lasă genunchii. Cât de ruşinos era să-mi fie atât de frică de el! Dar era ceva ce nu puteam controla. Acum stătea aplecat spre mine, cu pumnii strânşi. Îmi era groază că mă va lovi din nou. M-am auzit plângând, implorându-l să nu-mi facă rău.

  Dar era plin de furie şi căinţa nu avea efect asupra lui. Şi-a scos inelul cu rubin de pe deget şi mi l-a vârât sub nas.

  — Uite! Uită-te la ăsta! Mâine va trebui să-l vând! Nu înţelegi, proasto ce eşti? Stăm de doi ani în Berlin; de unde crezi că vin banii pentru casa asta, pentru hainele astea frumoase pe care le porţi? Dacă nu o convingem pe ducesă că tu eşti Anastasia, o să fim aruncaţi amândoi în stradă!

  Când şi-a terminat peroraţia, vocea lui era răguşită şi stropi de salivă străluceau ca roua pe rochia mea. Gâfâia puternic, de parcă tocmai ar fi alergat pe scări.

  — Acum înţelegi de ce trebuie să învăţăm numele astea?

  — Andrei Derevenko şi Klementi Nagorni, am repetat.

  — Nu-mi pasă că ţi-ai pierdut memoria. Poate că asta ne ajută. Dar câteva amintiri nu strică. Pot să-ţi spun lucruri pe care nu le vei găsi în niciuna din cărţile astea, lucruri care o vor convinge chiar şi pe căţeaua aia bătrână din Danemarca de faptul că tu eşti nepoata ei. Cum să nu fie înduioşată de biata ei nepoată?

  — Andrei Derevenko şi Klementi Nagorni.

  — Bine.

  Era din nou calm; furtuna trecuse.

  — Acum o să-ţi spun ceva despre Nagorni, a continuat el, pe un ton complet normal. Avea obiceiul să-şi bage degetul mic în ureche şi să se scarpine. L-am văzut făcând de multe ori asta.

  Şi astfel am început din nou cu amintirile de mâna a doua, cu trecutul împrumutat, cu singura educaţie de care îmi amintesc; Andrei era singurul meu profesor şi studiam cărţile din micuţa noastră vilă umedă din Grünewald până noaptea târziu, până când mă lua durerea de cap şi eram atât de obosită încât visam de fiecare dată când închideam ochii. Şi de fiecare dată el ţipa la mine şi mă zgâlţâia ca să mă trezesc.

  Anastasia străbătea camera încordată.

  * * *

  Am stat toată dimineaţa în aşteptare. M-am trezit în zori să-mi pieptăn părul într-o mie de feluri diferite, să probez toate rochiile pe care le aveam, să repet istoria familiei încă de o mie de ori. În cele din urmă s-a făcut douăsprezece, ora stabilită pentru întâlnire, şi nu mai aveam nimic altceva de făcut decât să mă uit pe fereastră, în timp ce Andrei se plimba de colo-colo, fumând ţigări pe care le ţinea cu degete tremurătoare, răstindu-se la servitori şi la mine.

  Vieţile noastre depindeau de ceea ce avea să se întâmple în următoarele ore.

  * * *

  Un Sunbeam negru s-a oprit în faţa intrării. M-am chinuit să-i văd pe ocupanţi printre perdele, dar Andrei m-a chemat de la fereastră şi m-a pus să aştept lângă uşă, ca o şcolăriţă emoţionată.

  Marea ducesă Olga.

  Mă aşteptasem la ceva mai măreţ. Îmi imaginasem tiare, condescendenţă regală şi bijuterii. În loc de asta, când am văzut-o pentru prima dată, mi-a dat impresia unei femei grase într-o rochie de modă veche, mirosind vag a apă de trandafiri. Era însoţită de un bărbat care îşi spunea generalul Radzinski, un bărbat de vârstă mijlocie îmbrăcat în uniformă militară, care îşi dădea multă importanţă şi care arăta de parcă ar fi stat să cadă în nas în orice moment din pricina greutăţii medaliilor şi decoraţiilor de pe piept. Dacă un singur rus ar fi fost atât de curajos ca el, bolşevicii n-ar fi câştigat niciodată lupta. El şi Andrei păreau că se cunosc şi, din răceala şi formalitatea cu care s-au salutat, am avut senzaţia că se urau de moarte. Dar n-am aflat niciodată dacă era aşa sau nu.

  Ducesa se holba la mine, iar eu m-am supus acestei inspecţii nestânjenite. Eram deja obişnuită cu astfel de scrutări, eram obişnuită ca străinii să-mi studieze în detaliu faţa, de parcă încercau să identifice un criminal dintr-o fotografie. Olga părea la fel de emoţionată ca mine. S-a uitat la mine, apoi la Andrei, iar buza inferioară a început să-i tremure.

  — Maiestate, permiteţi-mi să vi-o prezint pe marea ducesă Anastasia, a zis Andrei, făcând o plecăciune.

  Ea nu ştia sigur ce să facă. Am făcut o reverenţă, aşa cum mă învăţase Andrei.

  — Mătuşă Olga. Am început.

  Mătuşă Olga. Era ideea lui.

  Pentru o clipă, am crezut că se pregătea să mă îmbrăţişeze.

  — Chiar eşti ea? A şoptit ducesa.

  Acum era rândul meu să spun ceva. Andrei mă instruise şi în domeniul ăsta, ceva de genul: „Te rog, mătuşă Olga, vreau să o văd din nou pe bunica”, sau o prostie ca asta. Nici măcar nu ştiam cum arată bunica asta a mea; chiar şi fotografiile cu ea pe care le văzusem fuseseră făcute cu zece ani în urmă. Minciuna mi s-a oprit în gât.

  — Chiar eşti ea, copilă? A repetat Olga.

  Am simţit privirea lui Andrei fixată asupra mea, îndemnându-mă să joc rolul pe care îl scrisese pentru mine. Dar m-am auzit spunând:

  — Nu ştiu.

  Dacă nu era un răspuns foarte deştept, cel puţin era adevărul şi era tot ce puteam să spun. Aşa că am stat amândouă mute şi pierdute în dilemele noastre, servitorii, Radzinski şi Andrei uitându-se toţi la noi.

  * * *

  Andrei nu făcuse deloc economie în privinţa prânzului. Stătea acolo în hainele lui din flanel de Riviera, aparent calm şi încrezător, în timp ce servitorii se agitau în jurul mesei, servind borş, şaşlik şi prăjituri cu blini. Cheltuise o avere pe cele mai bune vinuri franţuzeşti.

  Mie nu-mi era foame deloc. Mâncarea îmi cădea greu la stomac.

  Era clar că Olga venise pregătită să fie dezamăgită, dar că acum nu mai ştia ce să creadă. Nu-şi putea lua ochii de la mine. În timpul mesei, Andrei i-a povestit cum mă găsise în Shanghai, eliminând părţile nedorite, dar ea nu părea să-l asculte.

  După ce el a terminat de povestit, ducesa mi-a zis:

  — Prin urmare, nu-ţi aminteşti nimic, draga mea?

  Nu era deloc prinţesa înspăimântătoare la care mă aşteptasem. Mă simţeam dezarmată de această fată bătrână binevoitoare şi sentimentală şi nu mai puteam să scot nici un cuvânt, copleşită probabil de importanţa întâlnirii noastre. Andrei repetase cu mine de zeci de ori ce trebuia să spun, dar nu eram în stare să-mi joc rolul.

  — Nu, îmi pare rău, am răspuns.

  — Poate ceva la întâmplare, un lucru cât de mic?

  Am dat din umeri şi am clătinat din nou din cap. Andrei s-a uitat urât la mine, palid de furie, dar n-am putut s-o fac, nici pentru el, nici pentru ea, nici pentru mine. Voiam atât de mult să fiu Anastasia, încât nu voiam să o cumpăr cu minciuni.

  — Aveai un căţel, din câte îmi aduc aminte, a zis Olga.

  — Era al Tatianei, am răspuns şi, pentru o clipă, am văzut un zâmbet de triumf şi de uşurare pe faţa ei. Dar cred că Andrei mi-a spus asta.

  Bănuiesc că Andrei ar fi fost în stare să sară peste masă şi să mă strângă de gât pe loc. Ochii lui aruncau fulgere. Olga n-a observat nimic, desigur.

  — Iubeai câinele ăla, nu-ţi mai aduci aminte?

  Am dat negativ din cap.

  — Îmi pare rău.

  A tăcut, dezamăgită.

  Dacă eram Anastasia, atunci, mai devreme sau mai târziu, cineva va descoperi lucrul ăsta. Dacă nu eram, nu mă voi preface că sunt.

  Şi la naiba cu el!

  În cele din urmă, Olga a murmurat:

  — Semeni atât de mult cu ea.

  Apoi a adăugat:

  — Semeni atât de mult cu ea, malenkaia.

  Malenkaia. Nu aşa îmi spusese şi Andrei cândva? Cuvântul ăsta nu însemna nimic pentru mine, dar se pare că ar fi trebuit să însemne. Ştiam că Olga se uita la mine aşteptând un semn de recunoaştere. Era un truc vechi, pe care mulţi oameni îl folosiseră de multe ori asupra mea, utilizând diferite cuvinte şi fotografii. De parcă ar fi putut să se furişeze şi să-mi ia memoria prin surprindere.

  — Aşa îţi spunea tatăl tău, a continuat Olga.

  — Trebuie să fiu cinstită cu dumneavoastră. Oamenii îmi spun că arăt ca Anastasia. Mulţi oameni. Dar eu nu-mi amintesc nimic. Îmi pare rău. Ştiu că aşteptaţi cu toţii un semn de la mine. Aş vrea.

  Mi s-a pus un nod în gât. M-am ridicat de la masă şi am fugit din cameră. Mă săturasem. Eram un nimeni fără Anastasia; dacă sunt ea, mă vor iubi toţi. Dacă nu sunt ea, îmi vor întoarce spatele într-o clipă. Aveam nevoie de Anastasia ca să trăiesc. Dar Anastasia era un monstru; mă tortura de doi ani şi nu mai puteam suporta.

  * * *

  Poate că tocmai transparenţa mea a influenţat-o. Tocmai pentru că n-am încercat să o conving că sunt nepoata ei, aşa cum sugerase Andrei, Olga s-a convins de contrariu. Altfel nu ştiu cum ar fi putut ajunge la concluzia la care a ajuns în acea după-amiază.

  Am auzit-o din dormitor vorbind pe balcon cu Andrei.

  — Chiar e ea? A întrebat Olga.

  — În ceea ce mă priveşte: nu m-am îndoit niciodată de asta, a răspuns, Andrei, pe tonul unui om care crede exact contrariul.

  — Ăsta e motivul pentru care te-ai căsătorit cu ea? L-a mai întrebat Olga.

  Nu crezusem că bătrâna asta blândă e în stare să spună astfel de lucruri. Aproape că am strigat de bucurie.

  — Ştiu ce credeţi despre mine, Maiestate. Dar o iubesc. Aş iubi-o chiar dacă n-ar fi Anastasia, chiar dacă ar fi doar o ţărancă de pe câmp.

  Era o minciună sfruntată. Totuşi, spunea lucrurile astea cu atâta uşurinţă, încât era greu să nu-l crezi.

  — Dar probabil că ţi-a fost mai uşor.

  — N-a fost ăsta motivul pentru care m-am căsătorit cu ea.

  — Aş vrea să te pot crede, Andrei Sergheiovici.

  — Maiestate, nu despre sinceritatea mea este vorba aici.

  Am sperat din tot sufletul că nu. Altfel, eram pierduţi.

  — Oare mă înşel? Se întrebă Olga cu voce tare. Cum a putut să supravieţuiască un an în Siberia de una singură?

  — Numai ea ştie asta, iar răspunsul e îngropat undeva în mintea ei. Ce s-a făcut nu se mai poate desface. Cade în sarcina noastră, a celor care am cunoscut-o şi am iubit-o, să punem capăt suferinţelor ei.

  Ce discurs! Cu câtă pricepere o ademenea în conspiraţia lui! În ciuda tuturor lucrurilor, vorbea oare serios? Cu un om ca Andrei, era imposibil să-ţi dai seama.

  — E atât de greu să crezi din nou după atâta vreme! A adăugat Olga.

  — Nu era nevoie să treacă atâta timp, Maiestate. I-am scris de multe ori despre asta stimatei voastre mame. Ar fi putut pune capăt oricând poveştii ăsteia.

  Era un reproş blând.

  — Mama e o femeie bătrână şi încăpăţânată, a zis Olga. Nu vrea să creadă că Niki şi copiii au murit. Poate că asta n-o lasă să vadă ceea ce e în faţa ochilor ei.

  — Acum totul depinde de Maiestatea Voastră. Ce credeţi că trebuie făcut?

  A urmat o tăcere lungă şi chinuitoare.

  — În ceea ce mă priveşte, cred că seamănă foarte mult cu ea, am auzit-o în cele din urmă pe Olga spunând. Vreau să fiu sigură. Dacă măcar şi-ar aminti ceva! Ceva care să ne convingă pe toţi fără putinţă de tăgadă!

  — Ce îi veţi spune bătrânei împărătese? O veţi lăsa pe biata mea Anastasia să sufere, lipsită de dragostea familiei ei iubite?

  Am auzit cuvintele pe care nu visasem să le aud:

  — Poţi fi sigur că, după ce mă voi întoarce, vei primi veşti direct de la bătrâna împărăteasă. Va avea loc o reîntâlnire foarte curând. Mi se pare că a fost deja amânată prea mult.

  Mi-am muşcat pumnul. Nu-mi venea să cred. Calvarul se terminase în sfârşit!

  * * *

  Avea lacrimi în ochi când a plecat. Bănuiesc că şi eu aveam.

  Totuşi, la drept vorbind, aveam senzaţia că eram complet detaşată, de parcă m-aş fi privit pe mine însămi din capătul celălalt al încăperii. Dacă simţeam într-adevăr ceva, atunci era un sentiment copleşitor de milă pentru asuprita fată bătrână care venise aici la cererea unei mame tiranice să caute rămăşiţele unei familii pierdute fără speranţă.

  M-am întrebat chiar ce gândea despre mine, răzvrătindu-mă acum împotriva cauzei mele. O cunoscusem într-adevăr în cealaltă viaţă a mea pe această femeie tristă şi binevoitoare? Poate că într-o zi porţile întunecate şi tăcute ale memoriei mele se vor deschide din nou şi mă vor lăsa să intru în sinele meu pierdut. Dacă nu se vor deschide, atunci mătuşa Olga era paznicul sufletului meu.

  Am stat în pragul uşii, iar ea s-a uitat la mine cu un dor teribil; apoi, pe neaşteptate, m-a strâns în braţe. Îmbrăţişarea n-a durat decât o clipă, dar destul de mult cât să-i simt lacrimile fierbinţi pe obraz. A icnit îndurerată şi s-a năpustit afară pe uşă, iar generalul Radzinski şi-a luat un scurt rămas-bun înainte de a ieşi grăbit în urma ei.

  Am rămas amândoi nemişcaţi mult timp. Ştiam că Andrei era furios pe mine pentru că nu-i respectasem instrucţiunile; dar era probabil şi încântat, căci obţinuse victoria după care tânjea.

  În cele din urmă, nici nu m-a felicitat, nici nu m-a mustrat. Poate că nu-i venea nici lui să creadă ce se întâmplase. Presupun că el îşi închipuise tot timpul că eram o impostoare şi nu-i venea să creadă că micul lui plan funcţionase. Dar bănuiesc că era şi speriat, ştiind cum se purtase cu mine până atunci. Aşa că era mai uşor să nu spună nimic. S-a întors pur şi simplu şi s-a dus în biroul lui, închizând încet uşa după el.

  Îmi jucasem rolul, îmi improvizasem singură un scenariu. Acum trebuia să aştept în culise până când îmi venea din nou rândul să joc.

  MICHAEL.

  Marca germană continua să scadă; vânzătorii schimbau preţurile în fiecare zi, apoi în fiecare oră. Cu o căruţă plină cu mărci Weimar nu puteai să cumperi nici măcar o pâine. Cântecul preferat în cluburile de noapte era „Mâine e sfârşitul lumii”.

  În biroul nostru era un amărât, bătrânul Jürgen, care locuia cu soţia lui într-un mic apartament de lângă Tiergarten, ne servea de şofer şi de interpret, răspundea la telefon şi ducea mesaje. Doi dintre fiii lui fuseseră ucişi în război, celălalt îşi pierduse un picior şi nu putea să muncească, aşa că lui îi părea bine de slujba oferită de noi. Inflaţia o luase atât de tare razna, încât eram nevoiţi să-l plătim în fiecare zi; puneam grămezi de mărci germane într-un sac, iar el îl lua şi fugea afară din birou ca să găsească ceva de cumpărat: pantofi care nu-i veneau bine, ciorapi, ceasuri cu cuc, chiar şi o bicicletă la mâna a doua, orice putea avea valoare şi putea fi dat mai târziu în schimbul altor lucruri.

  Avea peste şaizeci de ani, fusese profesor de engleză la universitate şi apoi se pensionase, având o sută de mii de mărci puse deoparte pentru bătrâneţe. Trei luni mai târziu, banii nu-i ajungeau nici să-şi cumpere un bilet de tramvai.

  Sub copacii umezi şi negri din Tiergarten, băieţii de la ţară, alungaţi din satele lor ca să-şi caute de lucru, îngheţau de frig noaptea pe bănci, în timp ce prostituatele bolnave de tuberculoză tremurau pe aleile din spatele bisericii Împăratul Wilhelm.

  Acesta era Berlinul în iarna anului 1923: a doua zi avea să fie sfârşitul lumii.

  * * *

  Stăteam în cafeneaua Josty, înfăşuraţi în paltoane, ploaia rece ca gheaţa curgând întruna pe trotuar de pe acoperişurile de pânză, câţiva amărâţi cu capetele lăsate în jos trecând în grabă pe lângă noi, zgribuliţi sub umbrele.

  Mi-am încălzit mâinile ţinându-le în jurul ceştii cu înlocuitor de cafea.

  Câţiva clienţi încă se mai prefăceau că duc viaţa de dinainte de război, mestecând cu stoicism prăjituri făcute din cartofi îngheţaţi şi fumând havane din foi de varză înmuiate în nicotină. Bieţii de ei! Iarna se întindea la nesfârşit, decembrie fiind primul popas în această călătorie interminabilă cu un tren numit iarnă, când aveai de umplut şi de îndurat zile lungi, nu găseai nicăieri o masă decentă şi nu exista nici o oprire la care să te dai jos.

  Îmi promisesem că nu aveam să o mai văd. Dar într-o zi, pe neaşteptate, m-a sunat şi m-a întrebat dacă ne putem întâlni. Ar fi trebuit să refuz; am vrut să refuz. Dar n-am putut.

  — Arăţi obosită, i-am spus.

  A luat o înghiţitură de cafea, s-a strâmbat şi a mai pus două linguriţe de zahăr.

  — Andrei are o aventură.

  Ce trebuia să spun? Era furioasă, era rănită, era uşurată? Ştiam bineînţeles ce stil de viaţă ducea Banişevski, chiar şi atunci când eram în Shanghai. Îi plăcea cocaina, îi plăcea să se îmbrace în haine femeieşti şi sodomia, nu neapărat în această ordine. Asta se întâmplă când îi laşi pe oameni să se căsătorească în familie şi le dai o grămadă de bani şi de timp liber.

  — Cu un bărbat sau cu o femeie? Am întrebat.

  — Un pic din fiecare.

  — Îmi pare rău.

  — De ce? De ce îţi pare rău? Tu ai intermediat afacerea.

  — Am crezut că îţi dau şansa să duci o viaţă mai bună.

  Ne-am uitat unul la altul. Şi-a întors prima privirea.

  — Bănuiesc că ai crezut într-adevăr că făceai ce era mai bine. Pentru amândoi, a adăugat.

  — Cum a rămas cu bătrâna împărăteasă? Am întrebat-o eu.

  Vizita ar fi trebuit să fie secretă, dar, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, se aflase în tot Berlinul.

  — N-am primit nici o veste. Au trecut deja două săptămâni.

  — O să fie bine.

  — Nu ştiu ce-o să se întâmple. Andrei nu mai are bani. Nu mai avem aproape nimic în casă; vinde tot ce găseşte.

  Acum ştiam de ce mă sunase. Îşi căuta cavalerul în armură strălucitoare.

  — Nu eşti obligată să stai cu el, am replicat eu.

  — Şi unde să mă duc?

  — Te-aş putea ajuta eu.

  — De ce ai face asta?

  — De dragul vremurilor bune.

  Tot timpul cât a stat în locuinţa mea din Shanghai, nu cred că s-a uitat vreodată drept în ochii mei. Privirea ei rătăcea mereu prin cameră, de parcă ar fi căutat o ieşire. Acum am simţit pentru prima dată întreaga intensitate a acelor ochi albaştri ca de gheaţă.

  — Cum m-ai ajuta? A şoptit şi mi-am dat seama că tocmai o lăsasem pe Anastasia să intre din nou în viaţa mea lipsită de complicaţii.

  — Pot să-ţi fac rost de acte. E destul de uşor. N-am decât să mituiesc un funcţionar din departamentul care trebuie. Poţi cumpăra orice în Germania dacă ştii cu cine să vorbeşti.

  — Şi apoi?

  Am mestecat cu linguriţa în cafea. Într-adevăr: şi apoi?

  — La sfârşitul lunii trebuie să mă întorc în Anglia. Ăsta a fost doar un post temporar. Ai putea veni cu mine.

  Totul era o minciună, dar suna bine. A dat negativ din cap.

  — De ce nu? O să am grijă de tine.

  Am stat acolo, aşteptând să-mi dea un răspuns, dorind-o mai mult decât dorisem vreodată ceva. S-a zis cu planul de a-mi vedea de viaţa mea, s-a zis cu hotărârea de a nu mă mai gândi deloc la Anastasia.

  — Vrei să mă salvezi din nou?

  — Ceva de genul ăsta.

  Ea a încercat să facă o glumă.

  — Ultima dată când m-ai salvat, am ajuns în Berlin cu un bărbat care se culcă cu băieţi îmbrăcaţi în rochii.

  Bineînţeles. Va aştepta să primească răspunsul bătrânei împărătese din Danemarca, nu va compromite nici un anunţ care ar putea totuşi să sosească din Copenhaga. Acum nu mai conta Banişevski, nu mai conta ce făcea el, felul cum se purta cu ea. Nu voia să mai fie scoasă din nou dintr-un râu murdar. Voia să fie Anastasia, marea ducesă a Rusiei.

  Am terminat de băut cafeaua. Ploaia de pe Kurfürstendamm se transformase în lapoviţă.

  — Şi dacă bătrâna aia nebună din Danemarca o să spună că nu eşti Anastasia?

  — Asta o să spună?

  — Nu ştiu.

  — Nici eu. Trebuie să aflu.

  Ironia situaţiei m-a făcut să zâmbesc. M-am uitat la ceas.

  — De ce m-ai sunat? Am întrebat-o

  — Aveam nevoie să vorbesc cu cineva. Tu eşti singurul prieten adevărat pe care îl am.

  Nu ştiu, poate că vorbea serios.

  — Trebuie să plec.

  Ea şi-a pus mâna pe mâna mea.

  — Îţi mulţumesc, Michael.

  — Pentru ce?

  — Pentru tot.

  Nu mi-am imaginat vreodată că atingerea unei mâini poate provoca un regret atât de profund. Voiam ca povestea asta să se termine altfel. Dar de data asta să se termine cu adevărat.

  — Trebuie să ştii un lucru, am zis eu. Banii pe care mi i-a dat devotatul tău soţ nu erau pentru mine.

  — Lasă-mă să ghicesc. Mama ta bolnavă avea nevoie de o operaţie.

  — Prietenii tăi de la clubul de noapte voiau o despăgubire.

  — O mie de dolari?

  — O mie de dolari pe care nu-i aveam.

  Ea s-a făcut palidă la faţă, iar eu m-am simţit satisfăcut. Acum puteam să plec, lăsând-o să se simtă prost pentru gluma cu mama bolnavă, dar de data asta nu voiam să o las să creadă că nu aveam onoare, atât cât mai conta asta pentru un bărbat ca mine. Era mai important pentru mine să nu afle niciodată cât de mult o mai doream încă.

  — Îmi pare rău, mi-a şoptit. N-am ştiut.

  — N-ai întrebat, am zis şi, simţind că îmi luasem în sfârşit revanşa, m-am ridicat de la masă şi am plecat.

  ANASTASIA.

  Viaţa e dreaptă; orice ar zice oamenii, viaţa îţi dă întotdeauna de ales.

  Poţi muri de foame sau poţi deveni prostituată; e alegere. Te poţi întoarce la viaţa aia sau te poţi căsători cu un străin şi poţi depinde de generozitatea şi răbdarea lui. O altă alegere. Îl poţi părăsi ca să urmezi un alt bărbat şi poţi miza pe şansa iubirii sau poţi să rămâi şi să rişti să-ţi descoperi nu numai o identitate, ci şi un destin.

  Eu am ales; dar n-am fost pregătită pentru regretul care m-a copleşit ca un val atunci când l-am văzut pe înaltul şi frumosul meu american ridicându-şi gulerul ca să se apere de ploaia de decembrie şi ieşind din viaţa mea pentru totdeauna.

  * * *

  Casa era aproape goală. Nu mai rămăsese prea multă mobilă, iar pe tapet se vedeau dreptunghiurile strălucitoare acolo unde fuseseră tablourile. Podelele erau goale în toate camerele. Iar înăuntru era frig şi se simţea un miros de putreziciune şi de umezeală venind din pivniţă. Chiar şi capul din Cambodgia dispăruse, ultimul obiect antic din Shanghai care fusese vândut. Probabil că era foarte valoros.

  Când am intrat în casă, menajera a coborât în fugă scările, îmbrăcată în palton şi cu pălăria pe cap, lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji.

  — Ilsa? Am chemat-o.

  Ea a trecut pe lângă mine.

  — Nu mă mai întorc, Maiestate, a zis ea şi a dispărut.

  Ilsa era ultimul servitor care ne părăsea. Am înţeles din plecarea ei că i se spusese că nu mai erau bani cu care să fie plătită nici măcar ea. O casă fără servitori; nu mai era nimeni care să-mi ia haina sau să-mi aducă un pahar cu ciocolată caldă. M-am uitat în jur. Focul nu ardea în vatră pentru că nu aveam bani de cărbuni sau de lemne şi oricum nu mai era nimeni care să-l aprindă.

  M-am simţit brusc neajutorată. Cât de repede ne obişnuim cu privilegiile! În Shanghai mâncam pe stradă şi mă consideram norocoasă că aveam unde să dorm noaptea. Acum mă necăjeam că nu mai era nimeni care să-mi aducă ceva cald de băut.

  L-am găsit pe Andrei sus în dormitor, uitându-se pe fereastră la ceaţa murdară care învăluia pădurea de pini. Avea o sticlă de vodcă în mână.

  Era beat mort şi pus pe ceartă.

  — Unde ai fost? A mârâit el.

  — Credeam că eşti în Bad Reichenhall.

  — Te-am întrebat unde ai fost!

  Mă speria când era aşa. Am rămas cu paltonul pe mine şi am aruncat o privire spre uşă.

  — Am băut o cafea cu Nataşa.

  — Minţi, a scrâşnit.

  Mi-a pierit vocea.

  — Ţi-ai înghiţit limba? A întrebat el.

  — Am fost. În Tiergarten.

  — Singură?

  — Nu sunt obligată să-ţi spun cu cine am fost. Nu sunt proprietatea ta.

  — Bineînţeles că eşti. Dacă n-aş fi eu, ai muri de frig pe stradă.

  Vorbea serios, desigur. Certificatul de căsătorie era la el, eu nu-l văzusem niciodată. Fără el, m-aş întoarce de unde am plecat, fără acte, fără bani şi fără adăpost.

  Avea dreptate, eram într-adevăr proprietatea lui.

  — Ai fost cu americanul ăla, mi-a aruncat.

  Mi-a tras cu putere o palmă peste faţă. Lovitura a fost teribilă, dată cu toată forţa unui bărbat. M-a ameţit şi mi-a tăiat răsuflarea.

  Ştiam ce avea să urmeze, aşa că m-am întors şi am coborât în fugă scările. A venit după mine, dar era beat şi se mişca încet. L-am auzit strigând la mine, dar ieşisem deja pe uşă şi o luasem la fugă.

  * * *

  Seara, ploaia s-a transformat în gheaţă şi lapoviţa în ninsoare. Am văzut o grămadă de zdrenţe sub podul de cale ferată, cel mai probabil un cadavru. Poate că era unul din bărbaţii cărora le dădusem bani. Grinzile erau pline de ţurţuri, iar liniile de tramvai erau acoperite cu o pojghiţă subţire şi strălucitoare de gheaţă.

  Atunci când respiram, aburi albi se formau înaintea mea din pricina aerului rece, în timp ce urcam scara spre apartamentul Nataşei. M-am sprijinit de uşă şi am ciocănit.

  Nataşa era înfăşurată în paltoane, puse unul peste altul, şi pe cap avea un şal. Mi-am dat seama că nu-şi permitea să-şi încălzească apartamentul nici măcar în miezul iernii. Era roşie în jurul ochilor. Era bolnavă.

  — Tu! A făcut.

  — Pot să intru?

  S-a dat la o parte. Azi nu mai zâmbea şi nu-mi mai spunea „Maiestate”. M-a privit din pragul uşii. Avea mănuşi în mâini şi transpira chiar şi în răcitorul ăla numit cameră.

  — Nu te simţi bine, i-am zis. Ai nevoie de un doctor.

  — Cine îşi poate permite un doctor?

  M-a măsurat cu privirea.

  — Ce cauţi aici?

  — N-aveam unde altundeva să mă duc, am răspuns şi m-am pregătit să-i spun despre Andrei.

  Trebuia să spun cuiva.

  — Te-a dat afară. Ştiam eu că aşa va face.

  Eram încă o dată lăsată pe dinafară. Nataşa ştia ceva ce eu nu ştiam şi m-am pregătit să aud veşti proaste.

  — Ţi-a spus că împărăteasa nu vrea să te vadă?

  Nataşa mi-a dat vestea cea proastă cu multă satisfacţie. Olga îşi îndeplinise misiunea, dar bătrâna Împărăteasă refuzase să accepte părerea fiicei ei. Sau poate că Olga se răzgândise în timpul călătoriei de la Berlin la Copenhaga. Oricare ar fi fost adevărul, Andrei riscase şi pierduse.

  Am simţit că ameţesc. Dar, într-un fel, eram uşurată. Cel puţin se terminase.

  — Acum eşti în aceeaşi situaţie ca mine, a zis Nataşa şi în vocea ei se simţea duşmănie adevărată. Nu mai eşti cu nasul pe sus.

  — Nataşa, eu.

  — Ce-o să faci? N-o să mai poţi locui în vila aia luxoasă. O să fii la fel ca noi. Chiar mai rău.

  S-a aplecat spre mine şi i-am simţit respiraţia fierbinte şi urât mirositoare.

  — Nu se găseşte de lucru, să ştii. Am încercat cu toţii.

  — Credeam că eşti prietena mea.

  — Credeam că eşti marea ducesă.

  M-a împins afară pe coridor şi a trântit uşa.

  * * *

  Uşa vilei era larg deschisă. În hol erau cioburi, rămăşiţele unei sticle de vodcă zdrobită de perete. În salon, o perdea atârna într-o parte, căzută de pe şină.

  Nu-mi era frică. Hotărâsem să nu-l mai las pe acest om îngrozitor să mă mai terorizeze.

  Am urcat la etaj. Era cufundat în întuneric, iar în dormitor era frig. M-am dus la masa de lângă fereastră şi am aprins lampa.

  — Până la urmă ai venit înapoi, a vorbit Andrei.

  M-am întors. Stătea pe un scaun cu spătar în formă de aripă, cu o sticlă de şampanie franţuzească nerăcită în mâna dreaptă. De parcă ar fi sărbătorit ceva. Avea buzele umede şi de-abia putea pronunţa cuvintele; era mai beat decât îl văzusem vreodată.

  Un om demn de dispreţ. Avusesem mai multă demnitate ca dansatoare în cluburi de noapte decât aveam acum ca soţie a acestui bărbat. Şi toate astea pentru câteva promisiuni mormăite.

  — Ai aflat vestea? Mi-a aruncat el. Vaca aia bătrână din Danemarca a spus că eşti o impostoare. S-a zis cu babuşka ta cea iubitoare.

  — N-am pretins niciodată că sunt Anastasia. Tu ai spus asta. Tu mi-ai spus că sunt ea.

  — Dacă ai fi făcut aşa cum ţi-am zis, poate că am fi reuşit să o convingem pe căţeaua aia grasă. Acum totul e pierdut din pricina ta.

  — Orice aş fi făcut, n-ar fi avut nici o importanţă. Toţi vor ca Anastasia să fie moartă. Nu îi vom convinge de contrariu orice am face.

  A încercat să se ridice de pe scaun.

  — Obrăznicătură nerecunoscătoare ce eşti!

  — Mă dezguşti!

  Asta l-a oprit. Nu-i vorbisem niciodată aşa şi, pentru o clipă, s-a autocompătimit.

  — Nu mai avem bani, să ştii. Am vândut totul să te întreţin; aşa îmi mulţumeşti tu?

  — Ai făcut-o pentru tine, nu pentru mine.

  — Bănuiesc că o să mă lase să fiu chelner la Buglavari Egel.

  S-a ridicat de pe scaun la a treia încercare.

  — Maiestate! Mi-a vorbit împleticindu-se şi a făcut o plecăciune în batjocură.

  S-a clătinat pe picioare, s-a lovit de perete şi s-a dus în biroul lui. M-am întrebat ce să fac acum, unde să mă duc. Era clar că nu mai puteam sta aici. M-am gândit la Michael; Michael, care mă mai salvase o dată; Michael, care mă salvase de fapt de două ori, dacă punem la socoteală că îi plătise pe gangsterii care veniseră să mă caute în Shanghai. Michael, care reapăruse în mod misterios în Berlin, atunci când avea loc o nouă criză în viaţa mea. Michael, singurul prieten pe care îl aveam pe lume.

  Andrei şi-a făcut apariţia în pragul uşii biroului. Avea o armă într-o mână şi o grămadă de gloanţe în cealaltă. A scăpat mai multe pe covor în timp ce încerca să încarce revolverul vechi.

  — Ce faci?

  — Nu există decât o singură ieşire onorabilă în situaţia asta, a răspuns el şi cred că s-a referit la noi amândoi.

  A reuşit să bage două gloanţe în încărcător şi a tras piedica. Ridica deja revolverul când m-am repezit la el cu sticla de şampanie.

  Dar era prea târziu. Ţeava neagră a armei era îndreptată spre mine şi am auzit o voce strigând. „Tată!” de undeva de departe. A apăsat pe trăgaci şi cocoşul a ţăcănit în gol. L-am lovit cât de tare am putut cu sticla de şampanie în tâmplă. S-a prăbuşit la pământ şi s-a lovit cu ceafa de colţul şemineului.

  Sticla nu s-a spart, lucru care m-a surprins. Probabil că îl lovisem cu fundul ei. Am ridicat-o încă o dată deasupra capului, gata să-l lovesc când se va ridica şi se va repezi din nou la mine. Dar nu s-a mişcat.

  Revolverul zăcea pe podea la picioarele lui. L-am aruncat în celălalt capăt al camerei.

  Andrei stătea acolo, cu ochii pe jumătate deschişi. O baltă de sânge închis la culoare se forma pe podea. Corpul lui se zguduia cu violenţă.

  Mi-am dat seama ce făcusem.

  Am scăpat sticla şi am fugit spre uşă, apoi m-am oprit şi m-am întors înapoi în cameră. Nu ştiam ce să fac.

  Mă simţeam paralizată. A fost un accident; n-am vrut să-l rănesc; nu aşa. Oare mă va crede cineva?

  Ce să fac?

  Mi-am deschis poşeta şi am găsit cartea de vizită a lui Michael, cu numărul de telefon al agenţiei de ştiri Reuters din Berlin. Am format numărul, respirând adânc şi încet, încercând să mă liniştesc.

  Când cineva a răspuns la telefon, am fost surprinsă să constat cât de calmă era vocea mea.

  — Alo, sunt contesa Anastasia Nicolaevna Banişevski. Aş vrea să vorbesc cu Michael Sheridan, vă rog. Spuneţi-i că e urgent, vă rog.

  MICHAEL.

  Lucram la birou după program, bătând la maşină un alt articol despre puciul Bierkeller din München, când am primit telefonul de la Anastasia. Avea o voce destul de calmă, dar insista să vin imediat la vila ei din Grünewald. Nu mi-a spus despre ce era vorba, doar că era urgent.

  Îmi spusesem că se terminase, crezusem că nu aveam să mai primesc veşti de la ea. Dar tot ce voiam era o scuză şi ştiam că, mai devreme sau mai târziu, voi avea una.

  * * *

  Când am ajuns acolo, casa era cufundată în întuneric, iar uşa de la intrare era larg deschisă. Era la fel de frig înăuntru ca afară; se formau aburi chiar şi în hol atunci când respiram.

  — Anastasia?

  N-am primit nici un răspuns. M-am uitat în jur şi am simţit că mi se face părul măciucă. Mi-am amintit că, ultima dată când fusesem aici, erau tablouri uriaşe cu rame de aur pe pereţi, erau vaze şi statui antice. Acum casa era aproape goală, covoarele dispăruseră, la fel majoritatea mobilei.

  — Anna? Am strigat.

  Am urcat la etaj. Nu ardea decât o lampă în dormitor. Am distins silueta unei femei care stătea pe un scaun cu spătar în formă de aripă, aflat lângă fereastră.

  — Michael, a murmurat. Ştiam că vei veni.

  Corpul unui bărbat zăcea pe podea, sub poliţa şemineului. Am aprins lumina.

  — Dumnezeule!

  Nu mai încăpea nici o îndoială că era mort. Faţa lui era vânătă, iar ochii erau acoperiţi cu acea pojghiţă sticloasă pe care o văzusem la scrumbiile din piaţă. Picături roşii de sânge se închegaseră în jurul capului său şi îi sclipeau în păr.

  Am simţit nevoia să stau jos. M-am lăsat moale pe marginea patului şi am rămas amândoi pur şi simplu acolo câteva minute, fără să spunem nimic. Am încercat să gândesc.

  — Ce naiba s-a întâmplat? Am întrebat în cele din urmă.

  Aveam o voce răguşită.

  — A venit spre mine cu un revolver.

  Sunetul vocii ei m-a neliniştit, mi-a adus aminte de acea noapte din Shanghai când o auzisem vorbind în somn la telefon. Părea nefiresc de calmă; presupun că amândoi păream aşa, stând acolo, ignorând cadavrul soţului ei care zăcea pe podea de parcă ar fi fost un pled care căzuse de pe spătarul unui scaun.

  Am simţit că am dat cu tocul pantofului de ceva tare. M-am uitat în jos şi am văzut revolverul zăcând pe covor între picioarele mele. În urma unui impuls iraţional, l-am împins şi mai mult sub pat cu pantoful.

  — Şi ce vrei să fac eu? Am adăugat.

  — Nu ştiu.

  — Cu ce l-ai lovit?

  — Cu o sticlă de şampanie.

  Aşadar, băutura l-a omorât până la urmă. Am râs scurt. Era din pricina nervilor.

  M-am aplecat să văd mai bine cadavrul, atent să nu ating nimic. Avea o tăietură adâncă la tâmpla dreaptă care ajungea până la frunte, dar nu asta îl omorâse. Cea mai mare parte a sângelui provenea de la ceafă, sprijinită încă de marginea şemineului. Craniul avea o umflătură vineţie, ca o prună stricată, iar din urechea stângă cursese puţin sânge şi nişte lichid.

  M-am ridicat.

  — Ei bine, s-a zis cu bonul tău de masă.

  — Ce-o să fac eu acum, Michael?

  Sau, mai bine zis, ce-o să faci tu acum, Michael? O să pleci imediat de aici, dacă ai vreun pic de minte. Poliţiştii din Berlin erau cunoscuţi pentru faptul că nu puteai avea încredere în ei. Ce vor înţelege din asta? La urma urmei, Banişevski nu era decât un rus; ce mai conta unul în plus sau în minus într-un oraş ca Berlin, care era plin de refugiaţi? Vor accepta varianta Anastasiei sau vor adopta punctul de vedere al prusacilor, şi anume că un soţ mort, chiar şi unul care ţine un revolver încărcat în mână, e mai valoros decât o soţie înspăimântată? Va fi închisă cu siguranţă pentru asta. Întrebarea era: o vor spânzura?

  Asta ar fi o ocazie minunată pentru duşmanii din interiorul şi din exteriorul Germaniei să scape de această pretendentă supărătoare. Oameni ca ducele de Hesse aveau puterea de a influenţa poliţia şi instanţa.

  Şi eu ce păţeam dacă o ajutam şi mă transformam în complice? Dar fusesem un prost încă de când sărisem în râul Whangpoa s-o salvez şi nu vedeam nici un motiv să mă opresc acum.

  — Unde sunt servitorii? Am întrebat-o.

  — Au plecat. Nu mai avem cu ce să-i plătim.

  — Cât de curând i se va simţi lipsa?

  — Are prieteni peste tot. Nu ştiu. Ia prânzul la Douglavari Egel în fiecare vineri.

  — Asta înseamnă cel mult două zile.

  Nu era de ajuns timp ca să o scot din Berlin.

  — Ştie cineva despre noi doi?

  A clătinat din cap.

  Când Anastasia o să dispară, poliţiştii vor crede că a fugit din Berlin. Asta ar fi concluzia cea mai logică. Cine s-ar gândi că un ziarist american şi-ar risca libertatea şi cariera pentru o refugiată rusă?

  — Nu eşti obligat să mă ajuţi, mi-a spus ea.

  — Atunci de ce m-ai chemat?

  — Nu aveam pe nimeni altcineva.

  — Asta mă face să mă simt mult mai bine.

  M-am uitat din nou la Banişevski. Văzusem mulţi morţi de când eram ziarist, fotografiasem destui, mai ales după răscoalele de pe străzile din Shanghai; trecusem chiar peste câteva cadavre îngheţate în drum spre serviciu săptămânile trecute. Dar Banişevski era primul mort pe care chiar îl cunoscusem atunci când era în viaţă, iar asta mă deprima. Şi mă îngrijora bineînţeles şi soarta mea.

  Apoi m-am uitat la Anastasia.

  — Ia-ţi haina şi împachetează-ţi câteva lucruri, i-am zis eu.

  M-am uitat prin cameră şi m-am întrebat dacă ar trebui să rearanjez lucrurile pentru poliţişti, poate să pun arma în mâna lui Banişevski, să aşez sticla lângă capul lui, să aranjez totul în aşa fel încât până şi cel mai prost anchetator prusac să înţeleagă.

  M-am decis să las lucrurile exact aşa cum erau.

  — Având în vedere vremea de afară, ar trebui să treacă ceva timp până va începe să miroasă, am adăugat, gândind cu voce tare.

  Anastasia s-a cutremurat. Am luat-o în braţe, dar a rămas nemişcată, rigidă. Aş fi putut la fel de bine să încerc să consolez vătraiul.

  — O să fie bine, am liniştit-o.

  — Nimic n-o să mai fie bine, a murmurat, lucru care mi s-a părut o apreciere de-a dreptul lugubră a lucrurilor.

  Nu era ca şi cum contele Andrei Sergheiovici Banişevski ar fi fost cine ştie ce mare pierdere pentru lume. Mie mi se părea că problema era acum una de logică şi de rapiditate.

  * * *

  O femeie se poate îmbrăca în haine bărbăteşti, dar rar poate să meargă şi să vorbească bărbăteşte. Recunosc, erau câteva fiinţe pe care le văzusem mergând pe strada Kurfürstendamm în vara aia care mă făcuseră să-mi pun întrebări în privinţa genului lor, dar, luând totul în considerare, văzută la o lumină bună de o persoană aflată într-o stare rezonabilă de trezie, o femeie în haine bărbăteşti va arăta mereu aşa: ca o femeie în haine bărbăteşti.

  Iar Anastasia nu avea să păcălească pe nimeni.

  Stătea în vagon picior peste picior, vizavi de locul meu, îmbrăcată într-un costum cu guler tare, purtând şosete din stofă ecosez şi pantofi negri lustruiţi. Îşi tăiase părul şi-şi făcuse o cărare într-o parte, dar ideea era să arate nu ca un bărbat, ci ca unul din acei minori pe care, dacă voiai, îi puteai agăţa în spatele bisericii Împăratul Wilhelm, în schimbul unui pachet de ţigări. Citea Der Zeitung şi încerca să afişeze o aroganţă masculină, dar nu avea nimic bărbătesc în ea. Oasele ei erau prea subţiri, n-avea nici măcar păr pe falange şi chiar şi fără machiaj era prea frumoasă ca să fie luată bărbat. Totuşi m-am gândit că asta ar putea fi în favoarea noastră. Lumea ne-ar putea privi relaţia cu suspiciune, dar din cu totul alte motive; ar putea crede că suntem degeneraţi, nu fugari.

  În gara Grădina Zoologică, un alt bărbat – un om de afaceri, după cum arăta – s-a urcat în vagonul nostru de clasa întâi. Se uita întruna la noi, iar eu ştiam ce gândea. Am încercat să-l ignor, dar, când mi-am ridicat în cele din urmă privirea, mi-a zâmbit mieros, ca să-mi dea de ştire că şi el avea gusturi asemănătoare, gusturi de om destrăbălat. Credea că Anastasia era iubitul meu.

  Probabil că şi controlorul de bilete a crezut la fel, dar, spre deosebire de tovarăşul meu de călătorie, el era un prusac de modă veche şi mai că n-a scuipat la picioarele mele.

  Anastasia şi-a lăsat ziarul mai jos, astfel încât să-i pot vedea faţa.

  — Se holbează toţi la noi, mi-a şoptit. Cred că sunt ciudată. Cred că şi tu eşti ciudat.

  Dacă m-ar fi văzut tatăl meu acum! Mi-am amintit că, atunci când aveam zece ani, credea că îmi petrec prea mult timp citind cărţi. Într-o noapte, când eram în pat, l-am auzit vorbind cu mama:

  — Crezi cumva că băiatul nostru e ciudat?

  A doua zi, m-am dus la cel mai mare băiat de pe stradă şi i-am dat un pumn în nas. Pe băiat îl chema John Sanderberg. Johnny s-a uitat la mine, nevenindu-i să creadă:

  — De ce ai făcut asta? A întrebat nedumerit.

  Aşa că l-am pocnit din nou şi am văzut cum îi curg două firişoare de sânge din nas. El şi-a dus mâna la faţă şi, când a văzut sângele, expresia de pe chipul lui s-a transformat în ceva mult mai puţin blând.

  Aproape că m-a omorât: mi-a tras două drepte şi m-a trântit pe spate pe trotuar. Apoi a sărit pe mine şi m-a lovit până când am leşinat. Când am ajuns acasă, faţa mea arăta ca un hamburger crud. Tata şi-a ridicat privirea din Wall Street Journal şi m-a întrebat ce se întâmplase. I-am zis că mă luasem la bătaie cu un băiat şi câştigasem. M-a felicitat şi şi-a văzut mai departe de cititul ziarului.

  A încetat să-şi mai facă griji că eram ciudat, iar eu m-am întors la cărţile mele.

  A fost ultima dată când am încercat să-i fiu pe plac. Fusesem bătut din cauza lui, iar el nici măcar nu-şi lăsase ziarul din mână. După aceea, între noi totul s-a redus la răzvrătire, certuri zilnice şi, în cele din urmă, revoltă majoră. El voia să fiu ca fratele meu, un student de nota 10, aşa că am picat examenele la colegiu. Voia să mă angajez la firma familiei; i-am spus să se ducă la naiba şi m-am angajat la un ziar din New Jersey.

  Cred că, într-un fel, tata m-a condus la Anastasia; ea suferea din pricina unui trecut de care nu-şi mai amintea, eu sufeream din pricina unui trecut de care nu puteam fugi. Un trecut uitat şi un trecut ţinut minte ne aduseseră pe amândoi la Shanghai. Drumul spre Anastasia ne adusese aici, în acest compartiment de tren, unde controlorii prusaci credeau că suntem pederaşti. Dacă te uiţi cu atenţie, pare că totul e simetrie.

  Trenul a plecat din gară şi şi-a început călătoria lentă de-a lungul peisajului de ţară. Am încercat să-mi citesc ziarul şi am respirat profund, străduindu-mă să mă calmez. Mai erau câteva ore până la graniţă, iar în dimineaţa următoare aveam să ne trezim fie în Franţa, fie într-o închisoare din Berlin.

  — Ai un foc?

  Tovarăşul nostru de călătorie s-a aplecat spre mine, cu o ţigară în gură. Eram sigur că avea o cutie de chibrituri cât se poate de bună în buzunar şi că ăsta era doar un pretext să înceapă o conversaţie. Dar i-am aprins oricum ţigara.

  — Eşti rus? M-a întrebat el în germană.

  — American.

  — A, american, a făcut el, de parcă asta ar fi explicat totul. Lucrezi în Berlin?

  Am dat din cap şi m-am prefăcut că citesc ziarul. Speram că purtarea mea îl va descuraja, dar există oameni care nu pricep sau care aleg să ignore micile semnale respectate de restul societăţii. Prietenul meu voia cu atâta disperare să facă conversaţie, încât nu-i păsa că eu nu aveam chef de aşa ceva.

  Şi cred că era curios în privinţa Anastasiei. Se uita întruna la ea, cu nişte ochi flămânzi. M-am întrebat dacă ar mai fi simţit la fel dacă ar fi ştiut că era femeie.

  — Numele meu e Petrovski, Serghei Petrovski, a vorbit el, deşi eu nu-l întrebasem. Sunt emigrant. Am fost nevoit să fug din Rusia după revoluţie. Acum am un restaurant în Tauentzienstrasse.

  M-am străduit să par plictisit. Eram prea agitat ca să port discuţii. M-am uitat din nou la ceas, deşi eram tot în suburbiile Berlinului.

  — Prietenul tău nu spune prea multe, a adăugat Petrovski, aruncând iar o privire scurtă spre Anastasia.

  — Cine e boul ăsta plictisitor? A întrebat Anastasia, fără să-şi ridice măcar privirea din ziar, jucându-şi perfect rolul: obrăznicătura care călătorea cu tăticul, „tăticul” eram eu.

  Petrovski a tras puternic aer în piept când şi-a dat seama că a fost jignit de moarte. S-a uitat la mine, aşteptând o scuză sau o reacţie, şi, neavând parte de niciuna, s-a uitat urât la Anastasia înainte de a se întoarce la ziarul lui. Era privirea unui om respins de un iubit la care sperase.

  M-am uitat la ea; era o privire conspirativă. Apoi, m-am aplecat şi mi-am pus mâna pe genunchiul ei, ştiind că n-o putea da la o parte, stabilind o falsă intimitate între noi, de ochii tovarăşului nostru de călătorie. Nu o mai atinsesem de când murise Banişevski. Stătuse ascunsă în apartamentul meu timp de două săptămâni şi nu mă culcasem cu ea. Legătura noastră amoroasă nu mersese mai departe de acea primă noapte petrecută împreună, o bâjbâială de om beat, de douăzeci de dolari, cu un bacşiş de optzeci de dolari.

  O sută de dolari şi nu-mi aminteam absolut nimic despre noaptea aceea. Aş fi putut să o am oricând aş fi vrut; cum ar fi putut să mă refuze după tot ceea ce făcusem pentru ea? Dar, la fel ca în Shanghai, am făcut un pact cu mine însumi aici în Berlin: dacă Anastasia mă va primi vreodată înapoi în patul ei va fi pentru că va dori acest lucru, nu pentru că nu va avea de ales. Următoarea noastră noapte împreună nu va fi ca prima.

  Petrovski se uita la mâna pe care o pusesem pe genunchiul Anastasiei. Era clar că era invidios.

  — Tânărul tău prieten e foarte frumos, a reînceput el, încercându-şi din nou norocul.

  Anastasia şi-a agitat iritată ziarul.

  — Nu e german, nu-i aşa?

  Am dat negativ din cap.

  — Sunt rus, a zis Anastasia din spatele ziarului Der Zeitung. Fac parte din aristocraţie. Şi nu-mi pasă ce zice Lenin; eu tot nu mă amestec cu cei din clasa mijlocie.

  Faţa lui s-a făcut roşie ca racul. În cele din urmă a renunţat, s-a întors la ziarul lui, iar eu am încercat să nu râd.

  A coborât în gara Middelburg, unde a urcat poliţia.

  * * *

  Am zărit uniformele poliţiştilor în timp ce trenul intra în gară. M-am uitat la Anastasia şi mi-am văzut frica oglindită în ochii ei. Am tăcut amândoi. Trebuia să ne păstrăm calmul. Am fost întotdeauna de părere că sentimentul de vină îi dă de gol pe infractori.

  Am lăsat geamul în jos şi mi-am scos capul pe fereastră. Aerul era rece. Prin aburul de la cazanul locomotivei am văzut doi poliţişti urcându-se în ultimul vagon al trenului, aflat lângă cel al paznicilor. Am închis fereastra şi m-am aşezat la loc.

  — Crezi că ne caută pe noi? A şoptit Anastasia.

  Am dat negativ din cap.

  — E doar un control de rutină, am răspuns eu, dar nu eram la fel de sigur cum păream.

  Trenul a pornit din nou la drum huruind. M-am întors la ziarul meu, ca să vadă Anastasia că nu sunt îngrijorat, dar nu m-am putut concentra deloc. Am citit aceeaşi frază de o mie de ori.

  Oare ne căutau pe noi?

  Am auzit uşa de la vagonul nostru deschizându-se. Am lăsat ziarul mai jos şi m-am uitat pe coridor.

  — Ei sunt? A şoptit Anastasia.

  Am încuviinţat din cap.

  — Ce facem?

  — Dacă nu cumva vrei să mai loveşti pe cineva cu o sticlă de şampanie, o să stăm pur şi simplu aici şi o să ne citim ziarele.

  Poliţiştii mergeau de-a lungul coridorului, intrând în fiecare compartiment şi verificând actele. Ne căutau într-adevăr pe noi? Timp de câteva zile, fotografia Anastasiei apăruse în toate ziarele, dar senzaţionala ucidere a unui conte rus neînsemnat nu interesase prea multă vreme publicul într-un moment în care Hitler şi Ludendorff erau judecaţi la München, iar francezii mărşăluiau prin Ruhr.

  Noul paşaport al Anastasiei era în buzunarul de la haina mea. Mă costase toţi banii pe care îi pusesem deoparte. O să aflu mai curând decât credeam dacă îmi aruncasem sau nu economiile pe fereastră.

  Poliţiştii erau în compartimentul alăturat, iar trenul mergea cu viteză maximă prin peisajul prusac, aşa că nu exista scăpare. Am simţit o picătură de sudoare alunecându-mi încet pe şira spinării.

  Anastasia s-a ridicat în picioare şi s-a dus la uşă, gândindu-se probabil să se furişeze pe lângă ei pe coridor. Am întins mâna ca s-o opresc.

  — Nu, am zis eu.

  — Pe mine mă caută.

  — Stai jos.

  — Nu putem să-i aşteptăm pur şi simplu să vină şi să ne aresteze.

  — Nu ştim dacă te caută pe tine sau nu.

  În acel moment, afară s-a produs agitaţie. Un bărbat a ieşit în fugă din compartimentul alăturat, iar cei doi poliţişti au strigat la el să se oprească şi au alergat după el pe coridor.

  Anastasia s-a uitat la mine şi a zâmbit.

  — Ai avut dreptate, a murmurat. M-ai salvat din nou.

  * * *

  Mai aveam zece minute până la graniţă. Am lăsat baltă prefăcătoria cu ziarele. Anastasia bătea nervoasă din picior. Avea picături de transpiraţie pe buza superioară.

  — Ce-o să se întâmple când vom ajunge la Londra? M-a întrebat.

  — Asta depinde de tine.

  — Nu înţeleg. De ce rişti atât pentru mine şi nu ceri nimic în schimb?

  — Nu vreau să cer. Vreau să-mi dai tu.

  S-a uitat la mine, cu o expresie impenetrabilă pe faţă. Am auzit roţile scrâşnind când mecanicul de locomotivă a pus frână şi trenul a început să încetinească.

  Am băgat mâna în buzunarul hainei şi am scos paşapoartele, al meu autentic, iar al ei contrafăcut cu multă măiestrie. Un funcţionar din Ministerul German de Externe asigurase hrana familiei lui pe cel puţin un an de zile falsificându-l pentru mine. Îmi spusese că paşaportul era destul de bun ca să o scoată pe Anastasia din Germania şi poate chiar să intre cu el în Anglia. Mai departe de atât nu mă gândisem.

  Trenul s-a oprit. Eram la graniţă. Ne-am ţinut amândoi respiraţia.

  PARTEA a IV-a.

  LONDRA ŞI SVERDLOVSK, 1924

  ANASTASIA.

  Îmi amintesc – chiar şi acum mi se pare ciudat să mă aud spunând asta – de vameşul din Dover; trăsăturile lui sunt încă la fel de vii în mintea mea ca faţa unui iubit: firele de păr de sub bărbie pe care nu le văzuse atunci când se răsese, şuviţele groase de păr negru de sub cozorocul lui, aluniţa de deasupra ochiului drept. Mi-a luat paşaportul cu o formalitate severă şi apoi s-a uitat în ochii mei. Am simţit că mă pierd, ca un animal nocturn în faţa unei flăcări neaşteptate. Ştiam că deghizarea mea jalnică nu putea să-l păcălească, ştiam că-şi va da seama că actele mele sunt false. Voi fi scoasă din rând şi trimisă înapoi la Berlin ca să fiu judecată pentru crimă. Mi-am imaginat curtea lugubră a unei închisori, un preot în robă neagră şi o frânghie groasă. În schimb, vameşul mi-a dat paşaportul înapoi şi mi-a făcut semn să trec de barieră, îndreptându-şi atenţia asupra persoanei care urma la rând. M-am simţit ca şi cum se stinsese un reflector. L-am văzut pe Michael aşteptându-mă, cu un zâmbet amabil pe faţă, de parcă nici nu se aşteptase ca rezultatul să fie altul.

  Am fost nevoită să-mi car singură bagajul.

  Am ajuns în gara Waterloo într-o seară rece de iarnă. Am păşit pe peron, am privit aburul de la locomotivă răsucindu-se sub grinzile aflate deasupra capului meu şi m-am pregătit să mă lupt cu un alt oraş necunoscut.

  Hamalii treceau pe lângă mine cu cărucioare pline de valize şi de cutii pentru pălării. Michael m-a condus prin zarvă şi prin mulţime spre un şir de birje care aşteptau dincolo de porţile enorme ale gării. Am fost imediat asaltată de mirosul unui oraş străin: fumul care ieşea pe coşurile caselor, gazele de eşapament ale autobuzelor, bălegarul de la caii care aşteptau. În jurul meu am auzit vorbindu-se într-un dialect londonez şi nu mi-am dat seama imediat că era limba engleză.

  M-am uitat pe fereastra birjei în timp ce traversam Tamisa. Londra era învăluită într-o ceaţă care crea o aură în jurul felinarelor de pe Podul Westminster. Mi-am dat seama că eram în siguranţă; făcusem cel mai cumplit lucru de pe lume şi eram în siguranţă. Acest străin, cel mai bun prieten pe care îl aveam, mă salvase din nou.

  Ne-am oprit în faţa unor imobile în stil Regency, într-un loc numit Kensington. De data asta, Michael a luat ambele valize, iar eu l-am urmat pe nişte trepte de piatră până la o uşă verde. Apartamentul lui era la etajul doi şi ajungeai acolo urcând nişte scări înguste. Înăuntru mirosea a umezeală, iar mobila era acoperită cu cearşafuri albe. Era îngrozitor de frig.

  Michael a aprins lumina şi s-a aplecat deasupra şemineului, mânuind cu neîndemânare o cutie de chibrituri şi un ziar făcut sul.

  — O să aprind focul, a spus.

  M-am uitat în jur. Locul părea atât de mohorât, atât de mic. Acum că eram în siguranţă, mă întrebam unde ajunsesem.

  — Ai nevoie de ceva? M-a întrebat, iar eu am dat negativ din cap.

  Nu voiam decât să dorm, să mă ascund de lume. M-a condus într-un dormitor şi a aprins mica lampă cu gaz de lângă pat.

  — Poţi dormi aici în noaptea asta, mi-a zis.

  M-am simţit brusc copleşită şi sufocată de recunoştinţă. Riscase atât de mult de dragul meu! Aşa epuizată cum eram, mi-am întins braţele, l-am luat pe după gât şi l-am tras spre mine. Şi l-am sărutat, l-am sărutat pe gură, l-am sărutat cu atâta putere încât am avut senzaţia că mi se învineţesc buzele. Pe Andrei nu-l sărutasem niciodată pe gură cât timp fuseserăm împreună; n-am făcut asta nici chiar în rarele momente când făcea dragoste cu mine. Şi nu i-am sărutat nici pe clienţii mei din Shanghai.

  Un sărut era cel mai preţios lucru pe care îl aveam de dăruit.

  Eram încă îmbrăcată în hainele bărbăteşti şi mi-am imaginat ce impresie şi-ar putea face despre noi cineva care ar intra din întâmplare pe uşă şi ar vedea doi oameni în costume închise la culoare ţinându-se în braţe. Am căzut pe pat, Michael fiind deasupra mea. Costumul lui mirosea a lână umedă. Mă simţeam în siguranţă în braţele lui, aşa cum nu mă simţisem niciodată în viaţa mea şi nu voiam să-mi mai dea drumul.

  — Îţi mulţumesc, i-am şoptit. Îţi mulţumesc!

  A devenit deodată ţeapăn şi s-a smuls de lângă mine. Am încercat să-l trag înapoi, dar era prea puternic. S-a desfăcut din braţele mele şi s-a ridicat în picioare.

  — Ce s-a întâmplat? Am întrebat nedumerită.

  — Nu vreau o profesionistă la preţul unei amatoare, a răspuns.

  Spusese un lucru atât de crud, încât mi s-a tăiat respiraţia.

  — Du-te la culcare. Suntem amândoi obosiţi.

  Uşa s-a închis uşor în spatele lui.

  Îl rănisem cumva. O viaţă dislocată, frântă şi fără amintiri, singuratică şi întâmpinată cu dispreţ. Sufeream cumplit. Dar descoperisem câteva indicii; acum eram convinsă că exista un drum pe care trebuia să-l urmez, un loc unde trebuia să mă duc.

  Dar nu în seara asta.

  MICHAEL.

  Când m-am trezit, era o dimineaţă frumoasă în Kensington, ceaţa risipindu-se sub razele unui soare îndepărtat. Am auzit tropotul cailor care trăgeau o căruţă cu lapte, zăngănitul sticlelor lăsate la uşă şi fluieratul lipsit de muzicalitate al unui lăptar. Se auzeau zgomote din bucătărie şi, pentru o clipă, am crezut că Anastasia pregătea micul dejun. Nu ştiu de ce am crezut asta; prinţesa mea nu ştia nici măcar cum se leagă un şorţ.

  Mi-am pus halatul pe mine – după atâtea luni, mirosea îngrozitor a naftalină – şi m-am dus în bucătărie, atras de mirosul de şuncă prăjită. Cineva făcea acel mic dejun englezesc unde totul se aruncă într-o tigaie şi se prăjeşte în untură şi în unt.

  Era Angela.

  Angela – Angie pentru cei care o cunoşteau – era sora lui Sebastian Beaumont. O antisocială, cum li se spune tinerelor rebele în Anglia. Bucătăria era ultimul loc în care m-aş fi aşteptat să o găsesc pe Angela Beaumont; ăsta era echivalentul covorului roşu pentru familia Beaumont. În tigaie erau jumări – probabil că la început fuseseră ochiuri – şuncă şi pâine prăjită. Ea s-a uitat la halatul meu de mătase şi la părul zburlit de parcă aş fi fost un copil care avea nevoie de perfecţionare şi de învăţătură.

  — Aşadar, te-ai trezit.

  — Cum ai intrat? Am întrebat, extrem de surprins.

  — Cu cheia pe care mi-ai dat-o tu, a răspuns simplu.

  Şi atunci mi-am amintit că, înainte de a pleca la Berlin, o rugasem să aibă grijă de apartamentul meu. O alesesem pe Angela pentru că petrecuse multe nopţi aici şi cunoştea locul. Mi-am adus aminte că îi promisesem vag că am putea merge mai departe cu relaţia noastră după întoarcerea mea din Germania. Ca majoritatea bărbaţilor, mă îndreptam împiedicându-mă spre căsătorie ca un orb care se loveşte de mobila dintr-o cameră necunoscută.

  — Seb mi-a spus că vii, a zis ea.

  Probabil că Seb o rugase să descopere exact despre ce era vorba. Grăsimea de la şuncă a sărit din tigaie, iar ea a ţipat şi s-a dat înapoi. I-am luat spatula din mână şi am preluat operaţiunile. Pâinea prăjită începea deja să se ardă.

  — Cum a fost în Berlin? M-a întrebat, scoţându-şi şorţul şi aşteptând să o sărut, lucru pe care, din motive evidente, îl evitam.

  — Bine.

  M-a luat în braţe şi m-a muşcat uşor de ureche, ceea ce-mi plăcea foarte mult. Am încercat să mă concentrez asupra ouălor.

  — Nu mă săruţi? A insistat.

  — Trebuie să-ţi spun ceva.

  Prea târziu. Stătea în pragul uşii, purtând una din cămăşile mele lungi, pe care o găsise în şifonier, iar părul tuns atât de scurt o făcea să arate ca un adolescent. Probabil că Angela a crezut că devenisem ciudat. Că eram pe invers, cum spunea ea. Apoi, Anastasia s-a sprijinit de uşă, iar sânii şi şoldurile ei au modificat complet forma cămăşii; o dată cu ea s-a schimbat şi expresia de pe faţa Angelei.

  — Cine e asta?

  — E o prietenă de-a mea din Berlin, am răspuns. Anastasia Romanov. Anna, ea e Angela Beaumont.

  Angela nu a mai aşteptat şi alte explicaţii. A aruncat şorţul, a trecut furioasă pe lângă noua mea musafiră, şi-a luat haina şi pălăria de pe canapea şi a ieşit afară, trântind uşa în urma ei.

  A deschis-o din nou, a aruncat cheile de rezervă ale apartamentului pe podea şi apoi a trântit iar uşa.

  — Asta ce-a mai fost? A întrebat Anastasia.

  — Crede că m-am culcat cu tine.

  — Aşa ai făcut.

  — Cu mult timp în urmă.

  — Te joci cu cuvintele.

  I se părea că e ceva amuzant. Am luat tigaia de pe plită şi am lăsat-o pe chiuvetă să i se răcească conţinutul.

  — Cine e?

  — O iubită.

  — Îmi pare rău.

  M-am aşezat pe un scaun şi mi-am căutat ţigările. Pachetul era gol. Angela îmi fumase ultima ţigară.

  Anastasia şi-a rotit privirea prin apartament: două dormitoare, o bucătărie şi o sufragerie; nu se compara cu vila mare pe care i-o pusese Banişevski la dispoziţie în Berlin. Aşa cum stătea acolo, în cămaşa aia care era prea mare pentru ea, arăta ca un băieţel pierdut. Şi era atât de palidă!

  — Ţi-am făcut numai necazuri, a zis în cele din urmă.

  Era puţin spus. În Shanghai fusesem bătut din pricina ei, iar acum devenisem complice la o crimă comisă în Berlin. Dar fusese oare crimă? Din câte spunea ea, nu avusese intenţia să-şi omoare soţul. Zicea că îl lovise în legitimă apărare, dar nu aveam decât cuvântul ei în privinţa asta. Între noi se aşternuse un văl întunecat. Când am sărutat-o noaptea trecută, m-am trezit întrebându-mă cât de tare îl lovise.

  Dar deocamdată eram în siguranţă aici; poliţiştii germani nu puteau ajunge la ea şi nu exista nimic care să facă vreo legătură între ea şi mine. Puteam să mă întorc la Berlin şi la Reuters, dacă asta voiam.

  — Ce facem acum? A întrebat Anastasia, parcă citindu-mi gândurile.

  — Poţi să stai aici deocamdată.

  — Şi cu iubita ta cum rămâne?

  — Nu cred că e loc pentru toţi trei.

  Gluma a răsunat în tăcere ca sticla care se sparge. După o vreme, am adăugat:

  — Angela e problema mea, nu a ta.

  Am căutat ceva de mâncare. Am găsit cafea, probabil expirată demult, dar nu aveam nici un pic de lapte şi nici zahăr. De fapt, era puţin pe fundul unui bol, dar era tare ca piatra vulcanică.

  — Ar fi trebuit să mă laşi să sar de pe pod, a zis ea. Acum nu sunt doar apatridă, sunt o ucigaşă apatridă.

  — N-o să-i ducă nimeni dorul.

  — Prietenii lui o să-i ducă dorul.

  — N-avea prieteni. Era înconjurat doar de oportunişti.

  — Nu merita să moară.

  — Mulţi oameni nu merită să moară. Dar se întâmplă oricum.

  A început să plângă. O strategie bună. M-am dus la ea şi am ţinut-o în braţe; am ţinut-o aşa cum ai ţine o pasăre rănită, temându-mă că se va sparge dacă o voi strânge prea tare. Era numai piele şi os sub cămaşă. Am legănat-o şi i-am spus că totul avea să fie bine şi m-am întrebat cum de mă implicasem atât de tare, căci nu mai încăpea nici o îndoială: eram îndrăgostit de ea; nu simţisem asta pentru nici o altă femeie. Avea tot ceea ce îmi dorisem vreodată: frumuseţe, mister, inteligenţă şi – lucrul cel mai important – era atât de departe, încât nu puteam ajunge la ea.

  * * *

  Sebastian n-a vrut să ne întâlnim la birou. A ales o cârciumă aflată în apropierea biroului său din strada Fleet. Am făcut slalom printre autobuze şi birje când am traversat strada, o maşină a claxonat puternic în timp ce şoferul ei m-a ocolit, iar două tinere cu eşarfe fluturându-le la gât au ţipat pe bancheta din spate. Un biciclist care se întorcea din Covent Garden a urlat şi el furios la mine, cutiile lui cu morcovi şi roşii balansându-se periculos peste ghidon.

  N-am reuşit să traversez fără să-mi murdăresc pantofii de bălegar.

  Cârciuma era întunecată şi supraîncălzită. Aplicele de perete erau aprinse, iar lumina palidă se reflecta în panourile din lemn de mahon. Ferestrele care dădeau spre stradă aveau geamurile de culoarea gălbenuşului de ou uscat. Fumul de ţigară şi hameiul îi apărau pe clienţi de iarna aspră din Anglia.

  L-am găsit pe Sebastian la o masă din colţ.

  — Drumurile sunt o ruşine, a început, uitându-se la pantofii mei. Caii nu mai au ce căuta în oraş acum. O să fie cu mult mai curat în ziua în care n-o să mai fie decât maşini pe stradă.

  Am pus pe masă două halbe de bere Whitbread, iar el s-a prefăcut că studiază prima pagină a ziarului Times, care stătea deschis pe masă, lângă gambeta lui. Lenin era mort. Lumea era în doliu.

  Am discutat pentru un timp despre ştiri, despre vreme şi despre trafic, apoi a urmat tăcerea apăsătoare pe care încercaserăm să o evităm. Îl dezamăgisem crunt, nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa asta. În primul rând din punct de vedere profesional, în Berlin, apoi din punct de vedere personal, cu Angela.

  Sebastian a deschis primul subiectul.

  — Ce i-ai făcut surioarei mele?

  — E o poveste lungă.

  — Am avertizat-o în privinţa ta. E numai vina ei. I-am spus că eşti un om în care nu se poate avea încredere.

  — Mulţumesc.

  — Avea ideea asta tâmpită că o să se mărite cu tine. I-am spus să nu mai fie atât de proastă, dar acum fetele nu-şi mai ascultă fraţii mai mari.

  — Apreciez felul în care m-ai prezentat.

  — Am avut dreptate, nu-i aşa?

  Din punctul meu de vedere, asta n-avea nimic de-a face cu miezul problemei. Dacă n-ar fi fost Anastasia, poate că aş fi putut fi convins să fac ceea ce trebuie. Dar poate că ăsta e motivul pentru care m-am dus să-mi caut prinţesa. Anastasia avea să fie mereu acolo, într-un colţ al minţii mele, aşteptând să mă duc şi s-o găsesc din nou.

  — Cine e fata?

  — Nu e ceea ce crezi.

  — Eu nu sunt Angela. Nu-mi pasă dacă te-ai culcat sau nu cu ea. Sunt doar curios.

  Începea să se enerveze. Îi păsa. Normal că îi păsa: Angela era sora lui. În felul lui rezervat şi ostil, unui englez îi pasă de onoare la fel de mult ca unui sicilian sau unui turc. Răzbunarea lui va fi una civilizată. Îmi riscam slujba, nu boaşele.

  Totuşi, îi datoram o explicaţie.

  — O mai ţii minte pe rusoaica din Shanghai? Anastasia Romanov?

  M-a privit neîncrezător.

  — E aceeaşi fată?

  Am încuviinţat din cap.

  A zâmbit; sau era oare o privire de compătimire?

  — Te-ai dus să o cauţi.

  — A fost o coincidenţă.

  — Desigur.

  Şi-a terminat berea şi s-a dus la bar să mai ia o halbă. În felul ăsta avea timp să reflecteze pe îndelete. Când s-a întors, m-a întrebat:

  — Şi cu rusul ce s-a întâmplat? Parcă Banişevski îl chema, nu-i aşa?

  Nu se putea să nu ştie răspunsul la întrebarea asta. Sanderson trimisese ştirea la birou printr-o telegramă. Sebastian m-a privit fix, provocându-mă să mint pentru ea.

  — A murit, am zis eu simplu.

  — A murit.

  — Tragic.

  N-a mai insistat. În schimb, m-a întrebat:

  — Şi ea ce caută aici cu tine?

  — N-are bani.

  Privirea lui mirată spunea destul de clar ce credea despre comportamentul meu incurabil.

  — Sper că merită, a spus, ceea ce pe vremea aia era felul unui englez binecrescut de a te întreba dacă sexul era senzaţional.

  A luat o înghiţitură de bere, privindu-mă pe deasupra marginii paharului, apoi mi-a pus o altă întrebare evidentă:

  — Cum ai trecut-o graniţa în Anglia?

  — Am reuşit să-i fac rost de nişte acte.

  — Serios? Probabil că te-a costat mult.

  M-a studiat pe deasupra marginii paharului.

  — Păcat că ai plecat din Berlin aşa de repede. Articolele pe care ni le-ai trimis au fost foarte bune. Chiar şi cel despre austriacul ăla. Cum îl chema? Hitler? L-am scos din nou la lumină după problemele din München.

  — Nu mă mai întorc acolo.

  — Din cauza unei fete?

  Era o nuanţă de neîncredere în vocea lui. Nu i-am răspuns.

  — Nu ştiu dacă am ce să-ţi dau de lucru aici.

  — Seb, sunt un ziarist bun. Dacă mă poţi ajuta cu ceva.

  — Îmi umileşti sora şi apoi vii în genunchi la mine să-mi ceri o altă slujbă. Dacă nu te întorci la Berlin, cine o să te mai angajeze?

  — Fac bine ceea ce fac.

  — Vorbeşti despre femei sau despre articolele de ziar?

  Presupun că meritam asta.

  — Dacă nu mai ai bani, te-ai gândit să te întorci la cuib şi să trăieşti aşa cum ne-am dori cu toţii să trăim?

  — Te referi la tatăl meu?

  — Mi se pare lucrul cel mai evident.

  — Mai degrabă m-aş duce să cerşesc pe stradă.

  — S-ar putea întâmpla.

  Şi-a terminat de băut berea şi şi-a pus haina pe el. Am crezut că ăsta ar putea fi verdictul final, dar apoi s-a îmbunat. Poate că păream suficient de căit.

  — O să văd ce pot face, a adăugat.

  — Mulţumesc, Seb.

  — Fata asta e aceeaşi despre care credeai că e.?

  Am încuviinţat din cap.

  — Nu mai crezi acelaşi lucru?

  Am dat din umeri.

  — Cred că te-ai ţicnit, amice. Sunt morţi cu toţii. Bolşevicii i-au împuşcat pe toţi. Asta urmăreşti? Asta înseamnă ea pentru tine? Un alt subiect de articol? Sau o faci pentru bani şi glorie?

  — Nimic din toate astea.

  — Ce-o să faci cu ea? Nu-i pasă nimănui de Romanovi.

  — Nu despre Romanovi e vorba.

  A oftat.

  — Ce-o să-i spun Angelei?

  — Nimic. O să-i spun eu.

  — Fii blând cu ea, amice. Biata fată era îndrăgostită de tine.

  Asta era problema. Nu voiam să iubesc pe nimeni care voia să mă iubească. Atâta tot.

  * * *

  Am luat metroul până la staţia Highgate şi am plătit un birjar să mă ducă la destinaţie. Doctorul Bernard St. John Beaumont locuia în Highgate, într-un sinistru conac în stil gotic, care avea un turn cu creneluri şi ferestre cu geamuri verzi. Era înconjurată de un zid înalt care descuraja pătrunderea atât a hoţilor, cât şi a soarelui.

  Şi era atâta linişte în jur! Ăsta era primul lucru pe care îl observai. În Kensington era mereu zgomot din pricina traficului şi a roabelor, dar aici puteai auzi vântul foşnind printre ramurile stejarilor şi ale ulmilor.

  Angela mai locuia încă cu tatăl ei. Era o existenţă idilică pentru cei fără ocupaţie, iar Angela era fericită. Era şocant de răsfăţată, se mulţumea să trăiască din alocaţia ei, să se ducă la cluburile din Mayfair şi Soho noaptea şi să doarmă ziua. Lăsa prin casă ambalaje de ciocolată ca să le strângă servitorii. Ar fi fost o prinţesă perfectă.

  Am sunat la uşă şi am auzit sunetul zgârietor al gramofonului venind dinăuntru. Black Bottom. Angela se trezise şi nu era încă ora unsprezece.

  Un servitor m-a condus în camera de zi. Era întunecată, sinistră şi pretenţioasă, ca şi restul casei, iar pe pereţi erau tablouri în ulei cu rame de aur reprezentând soldaţi englezi cu barbă şi mustaţă îmbrăcaţi în tunici roşii care masacrau triburi Zulu, sikh-i, prusaci şi francezi. Camera era dominată de o masă rotundă din lemn de mahon plină de cărţi legate în piele. Angela stătea întinsă leneş pe un şezlong, cu cartea lui F. Scott Fitzgerald, Dincoace de Paradis, stând deschisă lângă ea, în timp ce volumul Ulysse zăcea aruncat cu nepăsare pe podea, ca şi cum l-ar fi citit. Pe vremea aia se făcea contrabandă cu cărţile lui James Joyce şi cu D. H. Lawrence, care ajungeau dincolo de Canalul Mânecii. Pornografie pentru cei bogaţi şi cei culţi.

  Angela a chemat servitoarea şi i-a spus să aducă nişte ceai. În vatră ardea un foc de cărbuni. Mi-am încălzit mâinile la el.

  — Îţi datorez o explicaţie, am rostit.

  Dar era prea târziu. Angela pe care o aveam în faţă era diferită de cea pe care o surprinsesem în bucătăria mea; acum era dispreţuitoare, stăpână pe sine şi ostilă.

  — Nu-mi datorezi nimic, mi-a aruncat.

  — Angie, erai ultima persoană pe care mă aşteptam să.

  — Evident.

  — Nu m-am culcat cu ea. Am lăsat-o să stea cu mine, atâta tot. N-avea unde altundeva să se ducă.

  — Vrei să mă faci să cred că nu primeşte decât mâncare şi un pat unde să doarmă?

  Şi-a fixat o ţigară într-un portţigaret din fildeş.

  — Nu-ţi stă în fire. Tu eşti întotdeauna foarte ospitalier. Cine e Anastasia Romanov asta, dragă?

  — E o refugiată rusă.

  — Acum ai început să aduci persoane fără adăpost în casă. Bănuiesc că nu e nevoie de prea multă tehnică dacă victima ta e recunoscătoare.

  — Nu e deloc aşa.

  — Atunci spune-mi tu cum stă de fapt treaba. Abia aştept să aflu.

  Şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat urât la mine.

  — N-am vrut să te rănesc, am spus.

  Cât de patetic suna!

  — Nu, sunt sigură că n-ai vrut asta. Ai vrut să faci dragoste cu o altă femeie şi să scapi basma-curată. Înţeleg perfect.

  — Nu s-a întâmplat aşa.

  — Când ai cunoscut-o?

  — Acum câţiva ani, când eram în Shanghai.

  — Ce exotic! Prin urmare, vă cunoaşteţi de mult timp. Probabil că aţi pătat multe cearşafuri împreună.

  Angela avea tendinţa să fie uimitor de crudă. Vulgaritatea şi un accent provincial excelent sunt o combinaţie extraordinară.

  — Arată ca un băiat. Îţi schimbi gusturile?

  N-am zis nimic. Nu puteam să-i spun că o scosesem ilegal din Berlin. Dar Angela se pricepea de minune să ghicească adevărul.

  — Ce-i cu misterul ăsta? A omorât pe careva?

  Probabil că ceva de pe faţa mea m-a dat de gol. Orice a fost, a impresionat-o. A părut dezumflată pentru o secundă.

  — Nu pot concura cu aşa ceva, a zis ea.

  — Nu-ţi cere nimeni să o faci.

  Servitoarea s-a întors cu ceaiul. Era un serviciu de argint. Fata a dat să toarne în ceşti, dar Angela a gonit-o din cameră şi s-a ocupat singură de asta. Acum făcea muncă manuală; era încercarea Angelei de a dărâma barierele dintre clasele sociale.

  — Şi cât timp o să stea la tine? M-a întrebat, dându-mi o ceaşcă cu un ceai de culoare maro închis, adus din Ceylon.

  — Nu ştiu.

  Şi-a luat ceaşca de pe masă, dar îi tremura mâna, aşa că a pus-o la loc să nu se dea de gol.

  — Sebastian e foarte supărat pe tine.

  Care era adevăratul motiv pentru care venisem aici? Voiam să clarific lucrurile cu Angela pentru că-mi părea într-adevăr rău că-i rănisem sentimentele sau eram doar preocupat să-mi găsesc o altă slujbă?

  — O iubeşti, nu-i aşa, Michael?

  — Nu ştiu ce simt.

  — Se vede pe faţa ta. E atât de evident.

  — Nu m-am culcat cu ea, i-am mărturisit.

  Şi m-am înfuriat de-a binelea, pentru că ăsta era adevărul. Era singura chestie care o enerva cu adevărat pe Angela în momentul ăla şi nu că o trădasem în alte privinţe elementare.

  — Şi cu mine cum rămâne? A întrebat sec. Mi-ai distrus şansa de a mă mai căsători vreodată.

  — Ei, haide.

  — Ce vreau să spun este că te-am iubit, a zis ea cu o blândeţe neaşteptată şi fermecătoare. Unde o să mai găsesc un alt bărbat ca tine?

  Era umilitor să o aud spunând asta. Măcar dacă ar fi fost adevărat.

  — Nu ştiam că simţeai aşa, am murmurat eu.

  — Ar fi contat?

  — Ţin la tine, Angie.

  A închis ochii.

  — Dar nu e acelaşi lucru, nu-i aşa?

  — Cred că nu.

  — O, Michael, eşti un om atât de drăguţ! O să-ţi frângă inima, să ştii. Iar eu o să fiu undeva pe margine şi o să strig de bucurie.

  Am încuviinţat din cap. Ştiam că are dreptate.

  — Seb mi-a spus totul despre ea. De ce Dumnezeu te-ai îndrăgostit de o femeie ca ea? Ce caută o aristocrată cu cineva ca tine?

  — Mulţumesc.

  — Ţi-a căzut cu tronc, nu-i aşa? Bietul de tine!

  — Să nu-ţi pară rău pentru mine.

  — Poţi să stai liniştit în privinţa asta.

  Era bineînţeles adevărat că Anastasia avea să-mi frângă inima. Angela era femeie şi femeile au întotdeauna dreptate când e vorba de astfel de lucruri.

  * * *

  După Berlin, unde preţul unei pâini ajunsese la două miliarde de mărci, Londra părea un paradis. Totuşi, Anglia era şi ea în criză. Generaţia tânără era pe punctul de a se ciocni cu trecutul victorian, iar economia fusese făcută praf din pricina costurilor marelui război. La mai bine de cinci ani de la terminarea războiului, bărbaţi în uniforme kaki încă mai cerşeau pe stradă, cu medaliile prinse în piept, cu cozoroacele pe trotuar şi cu o mânecă sau cu un crac suflecat, ţinând în mână o tăbliţă pe care scria cu creta: „Rănit în marele război, cu soţie şi cinci copii de hrănit.”

  Printre cei tineri apăruse un fenomen nou: apăruse o generaţie de femei care renunţaseră la valorile părinţilor lor şi erau hotărâte să nu facă nimic altceva decât să se distreze. Le găseai printre fiicele familiilor din aristocraţie şi erau numite „antisociale”; fumau mult, beau mult – se făceau „criţă” – şi dansau până dimineaţa cu tineri istoviţi în cluburi precum The Silver Slipper şi Rector. Le auzeai ţipând şi le vedeai pe banchetele maşinilor decapotabile Renault sau în ataşele motocicletelor Triumf şi Harley Davidson – numite „consolele antisocialelor” – cu eşarfele din caşmir fluturând în aer.

  Moda schimbătoare le reflecta atitudinile. Fetele moderne fie îşi tăiau părul scurt, castron sau în scări, fie şi-l încreţeau. Văzusem o caricatură în revista Punch: „Lasă-ţi părul să crească, amice, că arăţi ca o fată!” Pălăriile cloş deveniseră o modă, iar fetele răscoleau prin şifonierele fraţilor lor căutând cravate, eşarfe şi chiar pijamale. Invenţia mătăsii artificiale făcuse ca orice fată să aibă acces la dresurile de culoarea pielii.

  Iubiţii lor purtau pantaloni bufanţi, care atârnau pe ei ca nişte saci şi pe care îi târau mereu prin noroi, şi jerseuri lungi şi largi din lână. Îi imitau pe idolii lor din matinee, îşi pieptănau părul pe spate şi îl dădeau cu ulei, îşi făceau cărare pe mijloc şi încercau să-şi subţieze mustăţile ca să arate ca ale lui Ronald Coleman. Toţi fumau; fumatul era considerat graţios din punct de vedere social, era accesoriul oricărei conversaţii bune. Dar nu era politicos să oferi cuiva ţigări din pachet; le „turnai” ca pe vinul de Xeres într-o tabacheră de argint, cele turceşti într-o parte, cele americane în alta.

  Toate conversaţiile se rezumau la bursă, la bani şi la ultimele coctailuri. Veteranele teatre de revistă erau date la o parte de cluburile în care se cânta noul jazz din Dixieland şi de cinematografele în care rulau filmele cu Charlie Chaplin, Buster Keaton şi Rudolf Valentino. Ultima modă erau guma de mestecat, saxofoanele şi discurile de gramofon.

  Aveam douăzeci şi şase de ani şi începeam să mă simt bătrân în mijlocul acestor oameni.

  Dar pe vremea aia, londonezii considerau că un american era la modă, aşa că nu duceam lipsă de invitaţii la evenimente sociale. Toţi cei cu care mă întâlneam voiau să ştie care era ultima modă în New York şi păreau dezamăgiţi când le spuneam că nu mai fusesem pe-acolo de aproape patru ani.

  Dar nu toată lumea îşi bătea joc de viaţă în felul ăsta. Numărul şomerilor ajunsese la două milioane şi jumătate, iar pe străzile din East End, acolo unde bronşita, rahitismul şi poliomielita făceau multe victime în rândul tinerilor, hoinăreau copii fără pantofi în picioare. Pentru cel puţin jumătate de ţară, deceniul răsunător al prohibiţiei n-a răsunat deloc.

  Cu sistemul ei împământenit de clase sociale şi cu sărăcia ei lucie, Anglia era acum în aceeaşi situaţie în care fusese Rusia în anul 1917. Poporul era pe punctul de a se răscula şi clasele conducătoare ştiau asta. Bogaţii murmurau cu teamă despre bolşevici, iar în cluburi, saloane şi ceainării toţi erau de acord că sabotorii comunişti erau în spatele ultimului val de greve. Dreptatea socială devenise cumva asociată cu anarhia şi comuniştii erau acuzaţi de toate relele din ţară.

  Totuşi, Rusia rămânea în mod ciudat la modă. Gloriile ei apuse şi politica radicală aveau un anumit farmec, cel puţin pentru cei din clasa mijlocie. M-am întrebat uneori ce-ar fi crezut Anastasia despre toate astea. Dar ea nu-şi amintea nimic, aşa că ce rost avea să o întreb?

  * * *

  În Hyde Park, caii galopau uşor de-a lungul potecilor, femeile călărind cu ambele picioare de aceeaşi parte a şeii şi purtând gambete cu voal, iar bărbaţii având haine de călărie din stofă cu picăţele şi pantaloni de cavalerie lungi până la genunchi. Stejarii erau cenuşii şi scheletici, iar pe iarbă erau petice de zăpadă şi de gheaţă. Dar era o zi cu cer senin, chiar dacă soarele nu avea putere să încălzească. Din locurile noastre aflate la etajul omnibuzului vedeam dincolo de parc până la palatul Kensington.

  Îi arătam Anastasiei oraşul şi-mi plăcea să joc rolul de ghid. Ne-am tras pătura peste genunchi ca să ne apărăm de frig, iar eu am luat-o de mână. Având în vedere trecutul nostru, era un gest de un romantism incurabil. O cunoscusem atât de intim cât poate un bărbat să cunoască o femeie; totuşi, când am simţit că mă strânge şi ea de mână, lucrul ăsta m-a afectat profund, de parcă mi-ar fi luat faţa în mâini şi m-ar fi sărutat cu pasiune. I-am interpretat strânsoarea ca pe primul ei gest făcut din inimă pentru mine.

  Iată-mă, aşadar, stând acolo, simţindu-mă din nou ca un copil. Mă debarasasem demult de învelişul sufocant al inocenţei mele, dar în acel moment, după toate cluburile de noapte, barurile şi ringurile de dans din Berlin şi din Shanghai în care fusesem, gestul ăsta mi s-a părut cel mai erotic lucru pe care îl trăisem vreodată.

  Mai târziu, am dat de mâncare la raţe în parcul St. James, dacă vă vine să credeţi. Le-am zâmbit altor cupluri, brutarilor care ieşiseră să curteze cameristele în această dimineaţă rece şi frumoasă. Făceam parte din aceeaşi frăţie. Apoi am dus-o la Lyon's Corner House. Îmi amintesc că-mi ziceam că nu eram decât eu şi marea ducesă a Rusiei acolo, luând ceaiul împreună.

  Felinarele cu gaz erau deja aprinse pe stradă când ne-am întors la apartamentul meu din Kensington. Era îngrozitor de frig. Pe vremea aia nu-ţi manifestai afecţiunea în public, dar acum nu era nimeni să ne vadă, aşa că am luat-o pe după umeri.

  În timp ce urcam scările, uşa de la apartamentul de jos s-a deschis. Pe vecina mea o chema doamna Stanton şi nu schimbasem decât câteva cuvinte cu ea în toate cele optsprezece luni de când locuiam acolo: bună dimineaţa şi bună seara, aşa cum fac englezii.

  Dar, în după-amiaza asta, şi-a ridicat privirea spre noi, s-a uitat urât la Anastasia, a şuierat „Târfă!” şi a închis din nou uşa.

  Într-o secundă, vraja s-a rupt.

  * * *

  Ce-ar fi făcut un bun englez? Ar fi făcut o ceaşcă cu ceai, presupun. În loc de asta, când am intrat în apartament, m-am dus la fereastră şi mi-am aprins o ţigară. Era un obicei prost de-al meu să fumez atunci când eram nervos sau frustrat. Anastasia şi-a făcut de lucru aprinzând focul în vatră.

  — Nu ştiu de ce ar trebui să mă deranjeze, a murmurat ea. Dar are dreptate, nu-i aşa? Asta sunt. De când am ajuns în Shanghai şi până acum, am fost întreţinută de un bărbat.

  — Dar tot nu mi se pare drept.

  — Probabil că sunt cea mai scumpă târfă pe care n-ai avut-o niciodată.

  — Nu-ţi spune aşa!

  S-a ridicat în picioare şi a venit la mine. Avea încă paltonul pe ea şi îşi vârâse mâinile adânc în buzunare.

  — Poţi să te culci cu mine dacă vrei. Nu mă deranjează.

  — Chirie? Am întrebat ironic.

  Era o cruzime intenţionată. Am spus-o pentru că voiam să-i pese atunci când aveam să mă culc cu ea. Voiam să-i pese foarte mult.

  — Dacă aşa vrei s-o consideri.

  — Va mai trebui să-mi verific portofelul dimineaţă?

  Pentru o clipă, am văzut lacrimi strălucind în ochii ei, dar apoi şi-a revenit.

  — Având în vedere genul de fete pe care le aduci acasă din călătoriile tale, presupun că n-ar trebui să fii niciodată neglijent.

  A început să tremure. Era nevoie de mai multe ore pentru ca focul să încălzească apartamentul. M-am gândit cum ar fi fost să ne încălzim unul pe altul în pat. Dar lucrul ăsta nu avea să se întâmple; doamna Stanton avusese grijă de asta. Ar fi fost extrem de satisfăcută dacă ar fi ştiut. Încă două suflete salvate de păcatul iubirii.

  — Nu ştiu ce vrei, a spus.

  Nu ştia, iar eu nu aveam de gând să-i zic. Ar strica totul. Dacă ar şti, s-ar putea preface.

  — Cândva, ai plătit să te culci cu mine. Acum mă poţi avea pe gratis, oricând doreşti, iar tu te porţi ca un călugăr.

  Am vrut să-i ating obrazul, dar şi-a întors capul.

  — Nu-ţi place să fii atinsă, dar mă laşi să mă culc cu tine.

  — E ceea ce vrei, nu-i aşa?

  — Nu, prinţesă, nu e ceea ce vreau.

  Şi ne-am uitat unul la altul fără să ne înţelegem. În cele din urmă, s-a dus în dormitor. A lăsat uşa întredeschisă, dar eu am dormit din nou pe canapea în noaptea aia.

  ANASTASIA.

  De ce m-am retras când a încercat să mă atingă? Ce e atât de îngrozitor la un mic semn de afecţiune omenească? Cum să explic? La fel ca un câine bătut, nu puteam avea încredere în nici o mână care se întindea spre mine.

  Michael voia să se folosească într-un fel de mine, desigur. Aşa speram, era ceva ce puteam înţelege. Dar era un om complicat. Niciunul din străinii din Shanghai, asudând şi grohăind peste mine, nu-mi ceruse atât de mult cât îmi cerea el.

  Simţeam ca şi cum personalitatea mea se rupsese în două; oriunde eram, de fapt nu eram. Sunt Anastasia şi sunt prinţesă; sunt de asemenea Anastasia, dansatoare în cluburi de noapte şi târfă. Erau momente când mă simţeam superioară lui Michael, superioară tuturor; le aruncam firimiturile personalităţii mele, un zâmbet ici, un cuvânt colo. Dar apoi îmi aminteam de cealaltă Anastasie şi îmi era îngrozitor de ruşine, mă simţeam ca un gunoi la picioarele lui.

  Dacă sunt Anastasia, Michael nu mă merită. Dar, dacă sunt doar o târfă rusă din Shanghai, atunci nu-l merit eu pe el.

  * * *

  Michael m-a dus la o petrecere în Mayfair, dată de un prieten de-al lui, Sebastian, care locuia într-un atelier de lângă Grosvenor Square. Era aglomerat şi nu cunoşteam pe nimeni în afară de Angela şi de Sebastian. Cu alte cuvinte, nu-i cunoşteam decât pe singurii oameni din Londra care aveau motiv să mă dispreţuiască.

  M-am ţinut de braţul lui Michael. El îi cunoştea pe toţi, bineînţeles, aşa că s-a lăsat în mod inevitabil dus de mulţime. Am rămas într-un colţ şi m-am uitat la tinerii îmbrăcaţi în pantaloni enormi, atât de largi încât nu puteai nici măcar să le vezi pantofii, la iubitele lor în fuste scurte şi mulate care dansau charleston, toate fâlfâindu-şi mărgelele de la gât şi dând frenetic din mâini.

  Nu mai băusem şampanie adevărată de când plecasem din Berlin; am luat un pahar de pe masă şi l-am dat pe gât. Aş fi vrut să nu fi venit aici. Crezusem că avea să fie o petrecere restrânsă, doar câţiva prieteni de-ai lui Michael, îmi imaginasem că o să cunosc câţiva oameni, că el o să mă prezinte tuturor ca pe o prinţesă.

  Am văzut-o pe Angela venind spre mine.

  — Aşadar, Michael şi-a adus refugiata cu el, a început ea.

  Avea motiv să mă urască. Nu i-am răspuns urât.

  — Mi-e teamă că sunt din nou apatridă. L-ai văzut?

  Mi l-a arătat cu degetul. Michael dansa cu o tipă slăbănoagă, care avea picioarele şi braţele dezgolite.

  Cineva mi-a pus un alt pahar de şampanie în mână, iar eu l-am dat şi pe acesta pe gât.

  — Ar trebui să te urăsc, a continuat Angela. Dar cred că nu e vina ta.

  Iată-ne, aşadar, stând acolo, uitându-ne amândouă la el. Nu că ar fi fost o frumuseţe clasică cu faţa aia de boxer şi cu şuviţa de păr care îi cădea peste ochiul drept. Poate că rânjetul lui strâmb îl făcea atât de irezistibil. Cel puţin aşa păreau să creadă multe femei din cameră, căci nu eram singurele care ne uitam în direcţia lui.

  M-am întrebat de ce nu mă îndrăgostisem şi eu de el la fel de tare cum se îndrăgostise Angela. Probabil că era ceva în neregulă cu mine.

  — Te iubeşte la nebunie, să ştii, a mai spus Angela.

  Era clar că mă iubea; fusese clar de foarte multă vreme. Atunci de ce cuvintele ei m-au afectat atât de tare? De ce nu-l puteam iubi şi eu?

  — Eşti norocoasă, a zis Angela, apoi un tânăr a apucat-o de braţ şi a implorat-o să danseze cu el.

  Că mă iubea sau nu la nebunie, îl pierdusem pe Michael n seara asta. Se răzbuna pe mine şi nu-l condamnam. Terminase de dansat cu o fată şi acum alta se agăţase de braţul lui, rugându-l să danseze charleston cu ea. Fetele astea erau atât de evidente. Eu mi deghizasem un pic mai bine intenţiile n clubul de noapte.

  Ce noroc pe Michael că erau atâtea fete doritoare din care să aleagă!

  Bietul Michael! Mă alesese pe mine.

  — Bună, m-a salutat cineva.

  M-am uitat în jur. Un tânăr înalt şi blond stătea aplecat spre mine, ţinând două pahare cu şampanie.

  — Ţi-am adus „şampon”, a rânjit el.

  Era beat. Şi eu. Am luat paharul pe care mi-l oferea.

  — Roger Worthington, s-a prezentat el, întinzându-mi mâna. Prietenii îmi spun. De fapt, îmi spun Roger. Eşti foarte drăguţă. Ai venit singură?

  — Am venit cu Michael Sheridan.

  S-a uitat prin cameră cu ochii pe jumătate închişi; Michael era înconjurat de trei fete, care râdeau un pic prea tare la glumele lui.

  — Se pare că e cam ocupat. Cum te cheamă?

  — Anna. Anna Romanov.

  — Eşti rusoaică, nu-i aşa?

  — Da. Cum ţi-ai dat seama?

  — E evident, nu? Romanov e un nume rusesc. Te cam dă de gol.

  Ăsta nu prea pricepea ironia.

  — Se pare că Michael te-a abandonat.

  Şi-a pus mâna dreaptă pe perete n dreptul capului meu şi s-a aplecat şi mai mult spre mine. Mi-am terminat de băut şampania. Acum aveam ocazia să joc acelaşi joc ca Michael. Dar nu plăteam un preţ prea mare sărutând un bărbat ca Roger Worthington ca să mă răzbun? Şi ce făcuse Michael să merite duşmănia mea? O răzbunare aşa de josnică era o ticăloşie după tot ce se întâmplase în Berlin.

  — Trebuie să mă duc la baie, am zis şi am plecat.

  Uşa de la baie era deschisă. Înăuntru era o fată care stătea aplecată deasupra lighean ului pentru spălat pe mâini, prizând cocaină de pe marginea de marmură a lavoarului. Şi-a ridicat privirea spre mine şi a rânjit.

  — Ce arătare! A făcut ea şi a ieşit.

  M-am uitat în oglindă şi nu mi-a plăcut ce-am văzut. Mă reinventam în fiecare zi, în fiecare zi eram altcineva, cineva şi mai demn de dispreţ ca înainte. M-am simţit înşelată. Ar trebui să fiu o celebritate, să fiu sărbătorită peste tot unde mă duc; eram făcută să am o viaţă mai bună ca asta. Când intru într-o cameră, toate capetele ar trebui să se întoarcă spre mine.

  Sau mă amăgeam singură? Inventasem toate aceste sentimente cu privire la destin, le invocasem din speranţele şi promisiunile altora? Îmi aparţinea oare cu adevărat vreunul din sentimentele pe care le aveam?

  Mi-am dat cu apă rece pe faţă. Camera începea să se învârtească. Prea mult „şampon”. Am încercat să mă concentrez asupra slăbănoagei din oglindă, a necunoscutei cu păr blond şi scurt şi cu nişte ochi albaştri uimitori. Era drăguţă, dar nu mai mult decât celelalte fete din camera alăturată.

  „Ce te face aşa de specială?” m-am întrebat.

  Mi-era rău, aveam nevoie de aer. Dar, când am ieşit din baie, Roger Worthington mă aştepta la uşă.

  — Te simţi bine, drăguţo?

  — Am nevoie. De aer.

  — Te conduc eu.

  M-a luat de braţ şi m-a ajutat să cobor scările. Un tânăr stătea ghemuit lângă gard, respirând greu. Puţin mai departe era o fată, care se uita la el, cu o grimasă pe faţă. Chiar şi aici în stradă se auzea zgomotul petrecerii şi se vedeau siluetele dansatorilor pe fundalul perdelelor de la ferestrele apartamentului.

  Roger m-a dus în pragul unei uşi. Era o noapte rece şi m-am trezit repede. Am început să tremur. El mă strângea prea tare de braţ.

  — Eşti într-adevăr foarte drăguţă, a şoptit el şi a încercat să mă sărute.

  L-am împins la o parte şi m-am clătinat. Mi s-a părut deodată greu să stau în picioare, aveam senzaţia că o să leşin.

  — Ei, haide, doar un sărut mic, a insistat.

  Începeam să intru în panică.

  Dar apoi l-am văzut pe Michael, pe îngerul meu păzitor, stând acolo cu rânjetul lui strâmb şi cu mâna pe umărul lui Roger Worthington.

  — Îmi pare rău, Rog, dar e a mea, i-a zis.

  Când Roger l-a văzut pe Michael, a rânjit încurcat, dând din umeri ca un copil neascultător prins că făcea o prostie.

  — Scuză-mă, bătrâne.

  S-a îndepărtat încet. Mi-am dat seama că Roger era inofensiv. Exagerasem din nou.

  — Însoţitorul meu m-a abandonat, i-am zis lui Michael, dându-mi seama că vorbeam împleticit.

  — Cât ai băut?

  — Doar câteva pahare.

  — Ar fi mai bine să te duc acasă, a adăugat.

  Şi-a scos haina şi mi-a pus-o pe umeri ca să mă apere de frig. Apoi a oprit o birjă şi m-a suit în ea.

  Nu-mi amintesc drumul spre casă. M-am sprijinit de umărul lui; totul se învârtea cu mine şi am încercat să nu vărs. Dar îmi amintesc un lucru: la un moment dat, mi-am frecat nasul de obrazul lui şi am şoptit: „Te iubesc!” M-am auzit spunând lucrul ăsta şi atunci chiar vorbeam serios, dar eram beată şi probabil că până a doua zi aveam să uit ce spusesem.

  * * *

  M-am trezit în patul lui, complet îmbrăcată. M-am uitat la ceas: era cinci dimineaţa. Nu-mi aminteam să fi urcat scările. Stăteam întinsă pe cearşaf, în rochia pe care o purtasem cu o seară înainte, acoperită cu o pătură. M-am ridicat în capul oaselor, căutându-l cu privirea.

  Lumina din sufragerie era aprinsă.

  Michael dormea pe canapea, cu o carte deschisă pe piept şi cu lampa de pe masă încă aprinsă. Am îngenuncheat pe covor şi m-am uitat la el. Respira încet şi regulat, iar o şuviţă de păr îi căzuse pe faţă; arăta ca un băieţel care adormise în timp ce îşi făcea temele.

  I-am luat cartea din poală şi am pus-o pe podea. În urma unui impuls, m-am aplecat şi l-am sărutat uşor pe buze.

  A deschis ochii.

  — Am aşteptat trei ani să faci asta, mi-a şoptit.

  Mi-a luat faţa în mâini şi m-a sărutat pe frunte. Am văzut reflecţia noastră în oglinda de pe perete. Câţi bărbaţi fuseseră înaintea lui Michael? Prea mulţi ca să-i pot număra. Asta era prima dată când doream un bărbat aşa cum mă dorea şi el pe mine.

  — N-ai încercat să te culci cu mine.

  — Erai beată.

  — Pentru un american, eşti un adevărat gentleman.

  Mi-am dat rochia jos şi am simţit pe spatele gol căldura emanată de lampa cu gaz. Nu-mi aduceam aminte de prima noastră noapte împreună şi m-am întrebat dacă Michael şi-o amintea, dacă se gândea acum la ea.

  M-am lăsat în genunchi ca să-l dezbrac şi i-am dat cămaşa jos. Nu-mi aminteam cum arăta corpul lui. Mă culcasem cu foarte mulţi bărbaţi de la clubul de noapte, iar întâlnirea noastră avusese loc cu mult timp în urmă.

  Trăiam o experienţă nouă şi minunată: un bărbat mă săruta pe gură. Am simţit o căldură necunoscută cuprinzându-mi pântecele şi şoldurile. În seara asta o să încerc să fiu bună pentru el; ştiu cum să satisfac un bărbat, desigur. Atât doar că până acum n-am vrut s-o fac cu adevărat.

  Iar el era atât de blând cu mine, de parcă aş fi fost virgină. M-a înduioşat că se ocupa aşa de mult de plăcerile mele. Mi-a luat sânii în mâinile lui, nişte mâini atât de mari, apoi a îngenuncheat în faţa mea, trasând cu limba conturul pântecelui meu. Ştiam ce voia să facă şi nici un bărbat nu mai făcuse asta vreodată.

  Am încercat să mă desprind din braţele lui, un instinct puritan necunoscut răzvrătindu-se împotriva acestei idei. Dar m-a ţinut strâns, iar eu m-am supus; am fost prea încordată ca să mă bucur de ceea ce a făcut el, dar s-a dărâmat o barieră între noi. După aceea, i-am făcut şi eu lui ceea ce făcuse el pentru mine, sărutându-i dulce sfârcurile, aţâţându-l aşa cum mă aţâţase el pe mine. Când m-am aşezat în cele din urmă deasupra lui, m-am aplecat înspre el şi l-am sărutat din nou pe gură. Dacă aş fi putut să reţin acel sentiment, Michael în interiorul meu, faţa lui în mâinile mele, limba lui în gura mea, uniţi în acea clipă în trup şi suflet!

  M-am prefăcut puţin, bineînţeles. Nu părea să conteze atât de mult, când toată viaţa mă prefăcusem încontinuu.

  — Te iubesc, prinţesă, a şoptit el.

  — Şi eu te iubesc, am minţit eu.

  Am vrut să fie adevărat. Mă întreb ce ar fi făcut el dacă m-ar fi crezut.

  * * *

  Era o dimineaţă rece de februarie, cu gheaţă pe acoperişurile caselor din Kensington. Eram singură în apartament. Michael îşi pierduse slujba de la Reuters şi acum era reporter la The Daily Telegraph, ocupându-se de tribunale. Era prost plătit şi nu-i plăcea deloc, dar zicea că nu are de ales.

  Am auzit o bătaie în uşă. Am deschis şi am văzut-o pe Angela în prag, arătând extrem de elegantă cu pălăria ei cloş şi cu fusta ei strâmtă. Eu purtam una din cămăşile lui Michael şi aveam o pereche de papuci vechi în picioare. M-am simţit ca Cenuşăreasa.

  — Ah! Am exclamat şi m-am holbat la ea. M-a măsurat destul de rece cu privirea.

  — Michael e acasă?

  — E la serviciu.

  M-a privit mirată, de parcă ar fi vrut să spună: „Cine l-ar angaja?” Apoi a întrebat:

  — Pot să intru?

  M-am dat la o parte.

  S-a plimbat prin apartament, privindu-l cu atenţie, de parcă s-ar fi gândit să-l cumpere. A scos o ţigară dintr-o tabacheră de argint, a fixat-o într-un portţigaret din fildeş şi a aprins-o. Şi-a înclinat capul într-o parte şi m-a studiat.

  — Ai aterizat într-adevăr în picioare, nu-i aşa?

  — Poftim?

  — Michael zice că eşti rusoaică.

  — Şi asta e o crimă?

  — Unde te-a găsit, de fapt?

  Am privit-o fix.

  — Unora le place să culeagă vagabonzi de pe stradă. Îi face să se simtă folositori.

  De data asta nu aveam să mai stau cu mâinile în sân şi să înghit totul fără să zic nimic. Unii oameni se folosesc de strălucire şi de bani ca de o armă şi te lovesc cu ea, cred că au acest drept.

  — Poţi să spui ce vrei despre mine, dar n-o să te las să spui ceva rău de Michael! M-am răstit eu. Mi-a salvat de două ori viaţa până acum. E unul din cei mai buni şi mai curajoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut vreodată.

  A fost un discurs bun, fără mânie, fără teatru. Măcar o dată eram şi eu mândră de mine.

  Nu cred că Angela se aştepta să-i iau apărarea lui Michael. Părea că rămăsese fără cuvinte. În cele din urmă a întrebat:

  — Cum adică, ţi-a salvat viaţa?

  N-aveam de gând să-i spun despre Andrei, aşa că i-am răspuns:

  — În Shanghai, n-aveam unde să mă duc, muream de foame. M-am aruncat de pe un pod. El a sărit în apă şi m-a salvat, apoi m-a lăsat să stau cu el şi a avut grijă de mine.

  — De ce?

  — Nu ştiu.

  — Şi ce-a primit în schimbul generozităţii lui?

  — Nu prea multe, am răspuns şi am privit-o fix. Ai dreptate în privinţa mea, dar te înşeli în privinţa lui.

  Ea a căzut pe gânduri. Nu ştiu ce anume a dezarmat-o; poate sinceritatea mea. M-a măsurat cu privirea.

  — N-ai altceva cu care să te îmbraci?

  Am dat negativ din cap. Îmi lăsasem toate hainele în Berlin. Michael zisese că, dacă bagajele noastre erau cumva percheziţionate, rochiile şi lenjeria de corp feminină ar putea trezi suspiciuni, având în vedere că eu călătoream cu un paşaport în care figuram ca bărbat.

  — N-am decât rochia pe care am purtat-o la petrecere.

  — Să vedem ce putem face în privinţa asta, a adăugat ea.

  * * *

  Auzisem atât de multe despre Anglia, văzusem atât de mulţi englezi în Shanghai, încât mă aşteptam ca toţi să locuiască în palate de marmură şi să aibă un stol de servitori. Am rămas şocată când am văzut englezi obişnuiţi purtând haine de lucru în loc de pălării palmier şi costume albe din pânză de in. Domurile de granit şi de marmură şi arcadele în stil Regency erau spectaculoase, dar ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost faptul că era atât de multă sărăcie, chiar şi aici.

  Am luat metroul până la Charing Cross. M-am oprit la ieşirea din staţie să mă uit la un flaşnetar cu o maimuţă care se repezea să ia monede de la trecători. I-am dat maimuţei un penny, lucru care a enervat-o pe Angela.

  — N-ar trebui să-i încurajezi pe oamenii ăştia, m-a mustrat.

  Am luat-o pe St. Martin's Lane, pe lângă muzicanţi şi oamenii-sandviş. Un poliţist cu o mustaţă enormă în formă de ghidon a trecut cu bicicleta pe lângă noi.

  — Nu te mai holba atât! Or să creadă că eşti de la ţară, s-a răstit Angela la mine când m-am oprit să mă uit la doi dandy – cum le spunea Angela – care se îndreptau grăbiţi spre Shaftesbury Lane.

  Angela mă îmbrăcase într-unul din costumele ei mulate pe corp şi lungi până la genunchi şi-mi pusese pe cap o pălărie cloş ca să-mi ascundă tunsoarea băieţească, drastică până şi pentru o femeie modernă a anilor '20. Mi-a împrumutat chiar şi trusa ei de machiaj. Câţiva tineri s-au întors să se uite la noi. Mi-am zis că arătam amândouă ca nişte adevărate antisociale, cum le spunea Angela, şi m-am oprit să-mi admir reflecţia în geamul cafenelei Lyon.

  Angela a zis că-mi face cinste cu un ceai.

  Ni s-a dat o masă la geam. Era aglomerat înăuntru, iar eu, marea ducesă, mă holbam ca o ţărancă la chelneriţele în rochii negre şi şorţuri albe care se grăbeau să-i servească pe clienţi cu prăjituri cu frişcă şi cu ceşti de ceai. Mi se părea deja că Berlin fusese într-o altă viaţă.

  Am lăsat-o pe Angela să vorbească, să flecărească despre modă, cluburi de dans, petreceri. Noua şi neaşteptata mea prietenă se hotărâse să mă ia sub aripa ei, iar acum îmi prezenta pe scurt societatea londoneză. Era o binecuvântare. Fusesem iertată; următorul pas era să fiu izbăvită.

  Sau ăsta era doar un fel de a-mi distrage atenţia, de a-mi intra în graţii ca să am încredere în ea, să-mi dezvălui slăbiciuni pe care ea să le poată exploata ca să-l recâştige pe Michael? După cum vedeţi, nu-mi era uşor să am încredere în oameni. Am observat cu câtă tenacitate îndrepta mereu conversaţia spre Michael, Michael şi iar Michael.

  — Trebuie neapărat să te duci la petrecerea dată de familia Brissenden săptămâna viitoare.

  — Familia Brissenden? Am întrebat, jucându-mi rolul de novice neştiutoare.

  — Nu ţi-a spus Michael?

  — Poate că n-a fost invitat.

  S-a uitat mirată la mine, de parcă aş fi început deodată să vorbesc ruseşte.

  — Când eşti Michael Sheridan, nu e nevoie să fii invitat. E un prieten de-al lui Sebastian şi e devastator de chipeş. Lumea se aşteaptă să-şi facă pur şi simplu apariţia.

  — Atunci înseamnă că o să ne ducem.

  — Desigur, Michael urăşte genul ăsta de petreceri. Probabil că ţi-a spus asta.

  Ei bine, nu-mi spusese.

  Angela şi-a înclinat capul într-o parte, ţigara ei stând ridicată în aer ca o torţă aprinsă.

  — Probabil că îl iubeşti foarte mult, a zis ea.

  Şi, după expresia de pe faţa ei, ai fi crezut că tocmai fusesem anunţată că mi se vor amputa mâinile şi picioarele. Mă privea de parcă aş fi fost o fiinţă demnă de milă.

  — Nici măcar nu sunt sigură că-l iubesc vreun pic, am răspuns ca s-o şochez.

  Poate că era adevărat. Mă bazam pe el, ceea ce nu era acelaşi lucru. În fond şi la urma urmei, nu-l aveam decât pe el. Îl lăsasem să facă dragoste cu mine, o dată pentru bani şi de două ori aproape din recunoştinţă. Dar îl iubeam? Eram incapabilă de asta.

  — Eu îl ador, a mărturisit Angela şi am sesizat o nuanţă de reproş în vocea ei.

  — Nu sunt rivala ta, i-am zis, iar ea m-a privit ca şi cum ştia ea ce ştia. Nu sunt, am repetat.

  — Dar el pe tine te iubeşte.

  Cum putea cineva să mă iubească pe mine? Probabil că e ceva în neregulă cu un bărbat care se îndrăgosteşte de o prostituată şi care îşi riscă apoi viaţa şi cariera pentru o ucigaşă. Am închis ochii şi l-am văzut pe Andrei zăcând pe podeaua locuinţei din Grünewald, cu creierii împrăştiaţi pe jos. Imaginea îmi rămăsese adânc întipărită în memorie. Nu mi se părea drept să-mi amintesc asta când uitasem atât de multe alte lucruri.

  Şi ce simţeam de fapt pentru Michael? Dacă cineva îţi aruncă un colac de salvare în apele îngheţate ale oceanului, te agăţi de el cu disperare. Nu stai să te întrebi mai întâi ce crede colacul de salvare despre tine.

  — Dacă aş avea curaj, aş pleca şi l-aş lăsa în pace, am spus.

  — Dacă ai dispărea, nu s-ar întoarce la mine; s-ar duce să te caute.

  Ochii Angelei erau umezi. A scos o batistă din poşetă şi şi-a şters furioasă lacrimile.

  — Aş vrea să ştiu care e secretul tău. Michael a avut o grămadă de fete.

  A mestecat cu linguriţa în ceai, privind vârtejurile lăptoase şi maronii.

  — Nu eşti cu adevărat o prinţesă rusă, nu-i aşa? Era mai mult o acuzaţie de înşelătorie decât o întrebare.

  — Nu, desigur că nu, am răspuns. N-am zis asta niciodată.

  Încă o minciună, spusă pentru ea. Dacă nu eram Anastasia Romanov, cine altcineva îmi mai rămânea să fiu?

  MICHAEL.

  Ajunsesem la Londra fără să am nici un plan în afară de a o scoate pe Anastasia din Berlin. A stat u mine o noapte, apoi două, apoi o săptămână, apoi o lună.

  Sebastian nu m-a ajutat cu serviciul şi nu pot să spun că îl condamn. Îmi pierdusem slujba de la Reuters şi se părea că-mi pierdusem şi un prieten. M-am angajat la The Daily Telegraph, ocupându-mă de domeniul infracţiunilor, petrecându-mi în fiecare zi ore lungi şi plictisitoare la Old Bailey6, relatând despre sordida paradă a infractorilor prin tribunale.

  Noaptea, acceptam dragostea Anastasiei aşa cum acceptă un cerşetor monedele.

  Ştiam că ceea ce mă fascina la ea era necunoscutul. Şi mă întrebam: când voi afla tot ce e de aflat voi mai iubi?

  Din câte vedeam, nu-i dădeam nimic din ce n-ar fi putut obţine şi în altă parte. Ce-i puteam oferi? Farmecul şi frumuseţea se găseau de cumpărat peste tot. Întorsesem spatele lucrurilor care contau cu adevărat: influenţă, bani şi putere, lucruri care îl fac atrăgător până şi pe cel mai urât bărbat din lume. Dădusem cu banul şi căzuse reversul monedei vanităţii; aş fi putut avea toate aceste lucruri, erau dreptul meu câştigat prin naştere, iar eu renunţasem la ele în favoarea unei vieţi obişnuite. Era un test la care supuneam lumea şi toate femeile; voiam să văd dacă mă vor iubi oricum.

  Jocul se întorsese împotriva mea; cu viaţa obişnuită pe care o duceam, nu vedeam cum mă putea iubi femeia pe care o iubeam eu.

  Dar îmi era datoare, de asta eram sigur. Mă dădusem peste cap să o fac să-mi fie datoare. Dar nu voiam să fiu răsplătit, voiam să fiu dorit. Jocul îmi era potrivnic, iar regulile impuse de mine aveau grijă să nu pot câştiga.

  Renunţasem la ideea de a descoperi adevărata identitate a Anastasiei; lumea murdară a politicii emigranţilor din Berlin mă vindecase de asta. Banişevski aflase pe pielea lui că nu-i păsa nimănui dacă Anastasia era sau nu mare ducesă. Oamenii sunt curioşi să afle adevărul, dar politica e cea care conduce lumea.

  În ceea ce mă privea, povestea marii ducese Anastasia Romanov se sfârşise în Berlin. Trecutul ei, adevărat şi imaginat, avea să rămână secretul nostru; cel puţin aşa mi-am spus. Poate că frumoasa mea enigmă se va mulţumi cu fericirea, nu ca soţie a vreunui conte sau duce, ci ca parteneră de viaţă a lui Michael Sheridan, ziarist talentat, dar nu prea bogat.

  Ăsta era cu siguranţă lucrul pentru care riscasem atât de mult în Berlin. Eram ca un jucător împătimit, aruncându-mi banii pe un cal care nu câştiga niciodată, gândindu-mă că poate într-o zi norocul meu se va schimba. Încercasem de atâtea ori să renunţ la joc, dar mă întorceam mereu ca să mai risc încă o dată, gândindu-mă că de data asta voi recupera tot ce-am pierdut.

  * * *

  Într-o zi, m-am întors acasă şi mi-am dat seama după expresia de pe faţa ei că îşi făcuse gânduri negre. Avusese la dispoziţie toată ziua pentru asta. M-am aşezat pe scaun, mi-am încrucişat braţele şi m-am pregătit pentru atacul, nerecunoştinţa şi nepăsarea faţă de tot ce-mi datora.

  Resentimentul ei avea ceva regal şi mi-a adus aminte de toate lucrurile pe care le uram la ea: faptul că nu venea niciodată să mă întâmpine când intram într-o cameră şi că trebuia să mă duc eu mereu la ea, presupunerea că hrana o să-i fie servită la ore fixe fără ca ea să se deranjeze să participe la pregătirea ei, felul în care-şi lăsa hainele aruncate prin baie ca să le strâng eu.

  — Când ai de gând să mă dai afară? M-a întrebat.

  — Ce te face să crezi că o să te dau afară?

  — Atunci ce vrei de la mine? De ce mă ţii aici?

  — Nu te ţin aici. Eşti liberă să te duci unde vrei.

  — Vrei să-ţi fiu datoare.

  — Ferească Dumnezeu să-mi arăţi vreun pic de recunoştinţă!

  — Vezi?

  Ne-am uitat unul la altul, ca nişte combatanţi într-o piesă-fantomă.

  — Mă iubeşti? M-a întrebat.

  — Cred că da.

  — Crezi?

  N-o văzusem niciodată aşa. Despre ce era vorba?

  — Nu m-ai încurajat deloc.

  — Asta vrei? Încurajare?

  — Te vreau pe tine.

  — De ce?

  N-am putut răspunde la întrebare; cel puţin nu cu sinceritate, nu fără să devin complet vulnerabil. N-am spus nimic.

  — Eu nu te vreau, a zis ea. Nu te merit. Merit pe cineva ca Andrei, pe cineva care să mă ajute să obţin ceea ce vreau şi să mă trateze aşa cum merit să fiu tratată.

  Plângea. M-am ridicat în picioare cu intenţia de a o consola, dar ea m-a respins. A continuat să vorbească, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji.

  — Te urăsc. Nu vreau pe nimeni care să fie bun şi generos. Nu merit asta. Cel puţin Andrei mă înţelegea. Tu eşti ca un câine, ca un câine credincios. Nu vreau decât să te lovesc. Te ţii mereu după mine şi apari ca un înger păzitor. Nu vreau un înger păzitor, nu vreau să fiu salvată!

  S-a oprit să răsufle; buza inferioară îi tremura, iar pe faţă i se citea agitaţia.

  Nu ştiam ce să-i spun. Femeile mă acuzaseră până acum de mai multe lucruri, dar niciodată de faptul că eram un bărbat de nădejde.

  — Îmi pare rău, a murmurat ea. Nu meritai asta.

  Tot nu ştiam ce să-i spun.

  — M-ai făcut să plâng, a mai zis şi şi-a şters faţa cu dosul palmei, mânjindu-şi obrajii de rimel.

  — Nu-i nimic, am răspuns, umplând tăcerea cu o remarcă banală.

  — Ţi-e mai bine fără mine.

  — Am ştiut dintotdeauna lucrul ăsta.

  — Te-am avertizat. Nu pot avea încredere în mine. Nici tu n-ar trebui să ai.

  — O să-mi asum riscul, m-am hotărât.

  A încercat să mă sărute. Prima ei reacţie era întotdeauna să-şi ofere trupul în schimbul afecţiunii sau siguranţei. Din păcate, pentru un bărbat ca mine, trupurile erau o monedă acceptată peste tot. Dar nu în cazul Anastasiei. Voiam să o aud spunându-mi că mă iubeşte aşa cum o iubeam şi eu. O voiam doar pentru mine pe această fiinţă misterioasă, cu pielea mătăsoasă şi cu ochi albaştri pătrunzători. Voiam să mă dorească, nu să-mi fie recunoscătoare.

  A început să-şi descheie rochia, dar am oprit-o. I-am întors faţa spre mine şi am făcut-o să mă privească în ochi.

  — Simţi ceva pentru mine? Am întrebat-o.

  — Bineînţeles.

  — Ce? La ce te gândeşti? Chiar acum?

  A dat din umeri, neajutorată.

  — Nu ştiu. Ce vrei să spun?

  Dar nu puteam, nu voiam să-i sugerez ce să spună. Trebuia să vină de la ea.

  — Am obosit să alerg după năluci, a şoptit şi apoi m-a sărutat, ca să mă împiedice să mai pun şi alte întrebări.

  Am sărutat-o şi eu pe cea care era dragostea mea, amanta mea, mincinoasa mea frumoasă şi enigmatică.

  * * *