Am auzit-o vorbind în somn într-o noapte. Am întins mâna în direcţia ei, dar nu mai era în pat. Mi-am pus halatul pe mine şi m-am dus în sufragerie. Era târziu, nu se auzea nici măcar zăngănitul tramvaielor de pe strada Bayswater. Singurul sunet era cotcodăcitul unei prostituate care stătea pe stradă în pragul unei uşi, încercând să agaţe un trecător.

  Anastasia era aşezată pe pervazul ferestrei, perdelele erau date la o parte, iar faţa ei era luminată de felinarele palide de pe stradă. Nu purta decât o cămaşă de noapte lungă şi albă, arătând ca o fantomă.

  — A meritat-o, am auzit-o vorbind în ruseşte. Aşa este.

  Vocea ei suna ciudat, era ascuţită şi avea ceva zgârietor în ton şi în inflexiuni; era ca şi cum ascultai o melodie cunoscută cântată într-un ritm diferit, apoi îţi dădeai cu surprindere seama că o ştiai. De fiecare dată când vorbea, urmau perioade lungi de tăcere, de parcă ar fi aşteptat ca o voce neauzită să răspundă.

  — Pot să încerc, a mai zis.

  Aveam senzaţia că ascult o parte a unei conversaţii telefonice, iar sentimentul a fost atât de rapid şi de alarmant, încât am simţit fiori pe şira spinării. M-am întrebat – nu pentru prima dată – dacă Anastasia mea era nebună. Îi dădusem voie unei nebune să intre în viaţa mea, în casa mea? Nu aveam decât cuvântul ei cu privire la moartea lui Andrei. M-am uitat să văd dacă avea vreo armă în mână. Dar mâinile ei erau goale şi nemişcate, aşezate în poală ca o pereche de mănuşi albe.

  — Ce-o să învăţ, tată? A întrebat.

  Să întrerup sau nu această reverie? Oare dormea cu adevărat? Avea ochii deschişi, dar nu părea să-şi dea seama de prezenţa mea în cameră. Aşa că am ezitat. Auzisem că putea fi periculos să trezeşti un somnambul, aşa că am stat şi am asistat la scenă, simţindu-mă ca un voyeur.

  — Aşa eşti tu, tată? A mai întrebat în neant. Amabil?

  M-am simţit oarecum pângărit, stând acolo, ascultând o astfel de conversaţie intimă. Ar trebui să mă duc înapoi în pat şi să o las singură. Sau să o trezesc şi să rup vraja asta? Ar putea gestul meu să trezească nişte amintiri adormite din subconştientul ei şi să le readucă la suprafaţă din ascunzătoarea lor ca pe un amant secret? Sau nu voi face decât să o adâncesc şi mai tare în singurătate şi tristeţe?

  M-am dus înapoi în pat. Murmurul din cealaltă cameră a continuat multă vreme. În cele din urmă, i-am simţit trupul rece vârându-se lângă mine în pat şi m-am întors spre ea şi am luat-o în braţe. Am crezut că poate o să reacţioneze; o doream la fel de mult ca întotdeauna, simţeam nevoia să posed o parte a misterului ei. Dar dormea şi nu s-a trezit.

  Întâmplarea asta n-a făcut decât să adâncească misterul. Eram ca o muscă prinsă într-o pânză de păianjen; cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât mă încurcam mai tare în capcana Anastasiei.

  * * *

  Într-o zi, i-am dat o bancnotă de o liră ca să se ducă să cumpere de mâncare. S-a întors acasă cu mâna goală şi fără bani; de fapt, n-a venit chiar cu mâna goală, pentru că a adus cu ea un câine vagabond. Ce făcuse cu bancnota de o liră?

  — Era un om la marginea drumului. Avea o tăbliţă în mână, îşi pierduse un braţ în război, avea o familie de hrănit şi n-avea nici un ban. Aşa că i-am dat lui bancnota noastră de o liră. Ne putem permite lucrul ăsta, nu-i aşa?

  Da, cred că avea dreptate, ne puteam permite lucrul ăsta. Dacă nu mâncam nimic în seara aia sau în seara următoare.

  Câinele era o javră, avea purici şi nu era dresat. I-am spus că va trebui să-i găsească un alt cămin a doua zi. Dar, după două zile, câinele era tot acolo, iar eu nu-l puteam arunca în stradă cum nu puteam să o arunc nici pe ea.

  Anastasia se schimba. În timp ce eu mă luptam cu aceleaşi dileme, ea se transforma. La fel ca javra moartă de foame pe care o adusese acasă, începea să prospere. Mâncând la ore fixe şi fără teama că vor fi bătuţi, începeau amândoi să facă propriile reguli, punând stăpânire pe viaţa mea.

  Într-o zi, am venit acasă de la serviciu, dar ea nu era acolo. La ora opt seara, când şi-a făcut în sfârşit apariţia, mi-a mărturisit că lucrase într-o cantină din apropiere de Hyde Park, împărţind supă şi chifle săracilor din Londra. Avea mânecile suflecate ca o spălătoreasă, iar părul – care începea încet-încet să-i crească la loc – şi-l ascunsese sub un batic înnodat.

  La două luni după fuga noastră din Berlin, mi-a mărturisit:

  — Am nevoie de o slujbă.

  — O slujbă?

  — Nu pot trăi o veşnicie pe spinarea ta.

  Am vrut să o împiedic, să o ţin prizonieră, aşa cum făcuse Banişevski.

  — Imposibil. Ce ştii să faci?

  Şi-a dat capul pe spate.

  — Ştii foarte bine ce ştiu să fac. Doar ai văzut şi tu.

  — În afară de asta.

  — Ştiu să dansez. Vorbesc trei limbi. Pot să mă dau prinţesă. Şi ştiu să cânt la pian.

  M-am dus la fereastră ca să am timp să reflectez.

  O ceaţă rece învăluise oraşul. Copacii din Hyde Park păreau să se ascundă şi să se ivească din ceaţă ca nişte spioni.

  — Ai vreo idee?

  — Poate o slujbă într-un bar cu clientelă europeană, a adăugat şi am simţit o nuanţă de autoreproş în vocea ei.

  Nu avea cum să obţină o slujbă. Nu ştia să bată la maşină sau să îndosarieze documente, nu era deloc calificată să fie secretară, iar în oraş erau două milioane de şomeri.

  Din ceaţă şi-au făcut apariţia vreo trei sute de bărbaţi şi femei, îndreptându-se încet spre Speaker's Corner, înconjuraţi de poliţişti călare.

  — Vrem de lucru! Vrem de lucru!

  Un protestant s-a încăierat cu un poliţist. Se prefigurau probleme. Ea mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere.

  — Ce se petrece?

  — Nu eşti singura care îşi caută o slujbă, i-am răspuns.

  Am fost şocat de expresia de pe faţa ei. Nu era decât o manifestaţie măruntă, amărâţii ăia nu încercau decât să demonstreze ceva. Dar Anastasia arăta de parcă ar fi văzut un val de lavă îndreptându-se spre ea. A început să tremure.

  — Ce s-a întâmplat? Am întrebat-o.

  Nu s-a oprit din tremurat decât după ce manifestaţia a dispărut în parc. Discuţia despre slujba ei a fost lăsată baltă şi, până a doua zi, am uitat cu totul de ea.

  Dar, în timp ce eu eram la serviciu, Anastasia îşi căuta de lucru, prezentându-se drept Anna Sheridan. Probabil că îi zăpăcea de tot pe potenţialii ei angajatori, căci, deşi vorbea impecabil engleza, avea un accent german amestecat cu unul rusesc.

  Aşa cum o avertizasem, a descoperit că nu era de lucru pentru o fată care nu ştia să bată la maşină sau care nu era calificată să fie secretară. N-a putut obţine nici măcar o slujbă pe post de cusătoreasă; şi, întrucât nu se descurca deloc cu banii, nu se putea angaja ca vânzătoare în magazine. Aş fi putut să încerc să o ţin în zgardă, dar ştiam că era inutil. Aşa că m-am hotărât în cele din urmă să o ajut şi am apelat la o cunoştinţă; un prieten de-al tatălui meu avea un birou în Temple Bar şi avea nevoie de o recepţioneră, era chiar de acord să o înveţe tot ce trebuia să ştie.

  Anastasia a obţinut prima ei slujbă.

  Şi astfel, cu caracterul cameleonic pe care îl avea, a înflorit în noua ei postură de tânără englezoaică din clasa mijlocie cu o slujbă de secretară în oraş; eu eram singurul care ştia că ea era Anastasia Romanov, apatridă şi pretinsă prinţesă, căutată în Germania pentru a fi interogată în privinţa uciderii unui conte rus, singurul ei act de identificare fiind un paşaport fals pe numele Gerd Netzer. Ea era secretul meu, musafira mea şi obsesia mea.

  * * *

  Ştiam că Sebastian avea ceva pentru mine. A vrut să-mi vorbească în biroul lui, ceea ce era întotdeauna un semn bun. De data asta n-a pomenit de Angela sau de Anastasia. Un alt semn bun. Secretara lui mi-a adus o ceaşcă de cafea, apoi Seb a trecut direct la subiect.

  — Cum merg lucrurile la The Daily Telegraph? A întrebat.

  — Simt că înnebunesc. Ar putea dresa până şi un cimpanzeu să facă ce fac eu.

  — Înseamnă că s-au gândit că un american e un compromis bun, a concluzionat, zâmbind amabil.

  Nu i-am răspuns.

  — Meriţi ceva mai bun, Michael. Şi ai avea parte de asta, dacă te-ai putea concentra asupra slujbei.

  — Aş face-o din nou, Seb. Nu regret nimic.

  — Poate că n-ai petrecut destul timp la Old Bailey. Ar trebui să te mai las puţin în purgatoriu.

  Nici de data asta n-am muşcat momeala. Mi-am zis că nu mă invitase în biroul lui ca să mă chinuiască.

  — Cum stai cu rusa? M-a întrebat, iar eu am simţit că mi se accelerează pulsul.

  — Binişor. M-am descurcat când eram în Shanghai şi am mai învăţat câte ceva în Berlin.

  — Am o propunere pentru tine. Dacă te poţi dezlipi de Londra.

  — O sarcină sau o slujbă adevărată?

  — O sarcină, un comision pentru un liber-profesionist dacă vrei. Ar putea duce la o slujbă permanentă, dacă totul merge cum trebuie. Avem un nou redactor-şef acum şi omul vrea să se convingă în privinţa ta. Ai şansa să-ţi răscumperi greşelile.

  — Te-am dezamăgit eu vreodată? L-am întrebat şi am zâmbit amândoi.

  — Vreau să te duci în Rusia.

  N-am zis nimic.

  — E o călătorie lungă şi nu va fi prea confortabil pentru tine. Înseamnă să fii plecat din Londra cel puţin o lună, poate chiar mai mult. Apropo, cum stau lucrurile acasă?

  Se referea la Anastasia.

  — Sunt mai fericit decât am fost vreodată în toată viaţa mea, am minţit eu.

  — Felicitări.

  Nu era nici un pic de sinceritate în tonul lui. Încă nu mă iertase, lucru care îmi dădea motiv de suspiciune. De fapt, era demn de laudă că nu voia să o lase pe Anastasia să stea în calea prieteniei noastre. Îl judecam greşit.

  — O să existe în curând şi o doamnă Sheridan?

  — Nu-mi permit să mă căsătoresc.

  — Atunci nu-ţi poţi permite să dai cu piciorul unei astfel de ocazii. În fond, are legătură cu doamna ta, a zis el.

  Ştiam ce avea să urmeze.

  — Avem un corespondent la Moscova, un om pe nume Roper. Săptămâna trecută ne-a trimis o relatare, nişte zvonuri pe care le-a auzit circulând în rândurile bolşevicilor. Nedovedite, desigur. E un tip în Sverdlovsk care zice că el e cel care l-a împuşcat pe ţar. Cred că nu prea ştie nimeni ce să facă cu el. Cei din Comintern n-au adoptat încă nici o poziţie.

  Cunoşteam povestea mai bine decât oricine. În lunile care urmaseră morţii ţarului, bolşevicii refuzaseră cu încăpăţânare să dea vreo informaţie cu privire la familia regală. Când Armata Albă a recucerit oraşul Ekaterinburg – deşi pentru o perioadă scurtă de timp – în 1918, o echipă de anchetatori a fost trimisă să investigheze uciderea Romanovilor, echipă condusă de un fost poliţist pe nume Sokolov. Investigaţia a fost amănunţită, dar anchetatorii nu au găsit pe nimeni care să recunoască faptul că fusese în casă în noaptea când avusese loc execuţia. Un bărbat pe nume Voronin le vorbise despre asta celor din familia lui, dar nu le-a putut spune nimic oamenilor lui Sokolov pentru că simpatizanţii monarhiei îl crucificaseră deja. Cadavrul i-a fost găsit în pădure, la vreun kilometru şi jumătate în afara oraşului.

  În raportul întocmit de el, Sokolov a conchis că ţarul şi membrii familiei lui fuseseră împuşcaţi în casa Ipatiev, iar corpurile lor fuseseră arse şi îngropate în pădure. A dezgropat chiar un deget despre care pretindea că aparţinuse ţarinei şi o cataramă care aparţinuse ţarului, dar concluziile lui se bazau pe zvonuri şi pe dovezi primitive. Întrucât Sokolov nu găsise nici un corp, nimeni nu ştia exact cum murise familia regală.

  Când bolşevicii au deschis din nou frontierele spre vest, câţiva occidentali, ziarişti şi diplomaţi, veniseră la Sverdlovsk, cum îi spuneau acum bolşevicii oraşului Ekaterinburg, dar, la fel ca Sokolov, nu găsiseră pe nimeni care să vrea să vorbească despre cele întâmplate în acea noapte.

  Până acum.

  — De ce nu se duce Roper acolo? Am întrebat eu.

  — Nu-l plătim să alerge prin cea mai mare ţară din lume după zvonuri. Faci trei zile cu trenul de la Petrograd doar ca să ajungi în locul ăla. Şi s-ar putea nici măcar să nu fie rost de vreun subiect de articol în treaba asta.

  — Dar vrei ca eu să mă duc?

  — E o slujbă care ţi se potriveşte perfect. Eşti disponibil, vorbeşti limba rusă, ai experienţă şi, mai presus de toate, ai un interes personal să faci cunoscută povestea asta. Mai mult decât oricine.

  — Sverdlovsk, am murmurat.

  — Se numea Ekaterinburg înainte ca bolşevicii să preia puterea, dar cred că ştii deja lucrul ăsta. Apropo, cum stai cu banii?

  Nu-mi plăcea unde bătea cu asta.

  — Am pus ceva deoparte.

  — De ce nu-l rogi pe „tati” să te ajute?

  Acum mă sâcâia. Gluma cu „tati” m-a scos din sărite, aşa cum a intenţionat el.

  — Nu vreau banii lui!

  — Adică nu-i mai vrei.

  — Exact. Nu-i mai vreau.

  O mică distorsionare a adevărului. Când a văzut că nu mă întorc acasă după un an de stat în Shanghai, tatăl meu nu mi-a mai trimis bani. Presupun că a crezut că asta mă va face să mă răzgândesc în privinţa răzvrătirii mele, dar n-a făcut decât să-mi întărească hotărârea de a supravieţui fără banii familiei Sheridan.

  — Agenţia Reuters nu e pregătită să te trimită în celălalt capăt al lumii după cai verzi pe pereţi. Dar să zicem că un reporter liber-profesionist s-ar întoarce cu un subiect de articol care poate fi verificat, poate chiar cu fotografii; atunci, i-am rambursa toate cheltuielile şi am plăti o sumă frumuşică pentru acel subiect. Poate că ne-am gândi chiar să-l angajăm din nou.

  — Aşadar, asta e înţelegerea.

  — Asta e înţelegerea, după cum te exprimi tu cu atâta eleganţă.

  Era un aranjament perfect pentru el; nu trebuia să scoată nici un ban din bugetul lui şi ştia că nu puteam refuza momeala.

  — Ce te face să crezi că bolşevicii o să-l lase pe tipul ăsta să vorbească cu mine?

  A luat o înghiţitură de ceai. Ba chiar a ronţăit şi un biscuit. Englezii ăştia sunt atât de rafinaţi!

  — Vorbeşte deja, dacă ceea ce ne-a zis Roper e corect. Nu ne trebuie decât o persoană care să se ducă acolo şi să vadă dacă spune adevărul.

  Încă mai şovăiam. Poate că, după atâta timp, nu voiam să aflu adevărul. Cel mai îngrozitor lucru la un adevăr care poate fi verificat este finalitatea lui, lipsa lui de imaginaţie. Adevărul poate fi atât de inflexibil!

  Sebastian s-a aplecat spre mine.

  — Din punctul meu de vedere, este o ocazie de aur. Nici un ziarist de pe lume nu va urmări povestea asta mai abitir decât Michael Sheridan. Rezolvă sarcina cu bine şi o să ai un articol publicat în toate ziarele din lume.

  Am clătinat din cap.

  — Ştii că nu-mi pot permite asta.

  N-a părut nici impresionat, nici convins. Şi-a băut ceaiul ca un ticălos de aristocrat englez ce era.

  — Lămureşte lucrurile o dată pentru totdeauna, Michael.

  Ar însemna să-mi cheltuiesc toate economiile. Aş risca să-mi pierd apartamentul şi slujba. Era un risc enorm, dar mi-ar putea relansa cariera. Şi asta nu era tot; ispita era Anastasia. Aş putea să descopăr în sfârşit adevărul despre un mister care mă obseda de trei ani încoace.

  M-am gândit mai bine şi am clătinat din cap.

  — Nici o şansă, am spus.

  A dat din umeri.

  — Ei bine, dacă te răzgândeşti, ştii unde să vii. Şi a zâmbit.

  A doua zi m-am răzgândit, fireşte. Ştia că aşa voi face. De asta mă şi alesese pe mine.

  * * *

  Anastasia stătea la vechiul pian pe care îl instalasem în apartament special pentru ea. Se întorsese acasă de la serviciu la şase, cu o oră înaintea mea, şi începuse imediat să cânte. Nu era în firea ei să se gândească să pregătească cina. Tot ca o mare ducesă se purta.

  Părul îi crescuse la loc şi şi-l aranjase frumos, tunzându-l modern în scări. Deşi nu prea aveam bani, ea reuşea totuşi să pună ceva deoparte pentru ultima modă.

  Stătea cu spatele la uşă şi nu m-a auzit intrând. Cânta un studiu de Bach. Ar fi trebuit să fiu enervat. În loc de asta, am stat în pragul uşii, ascultând, sorbind din ochi această privelişte intimă a fetei visurilor mele, a misterului meu. Cum va supravieţui cât voi fi plecat? Nu era practică deloc, iar eu n-aveam bani pentru servitori.

  Deodată, s-a oprit din cântat şi s-a întors. A scos un icnet.

  — Nu te-am auzit, mi-a zis.

  — Am vrut să mă uit la tine cum cânţi.

  M-am aşezat pe scaunul de la fereastră şi m-am întrebat cum să-i dau vestea.

  — Am fost să-l văd pe Seb Beaumont azi, am început.

  — Ţi-a oferit o slujbă? M-a întrebat, iar faţa i s-a luminat.

  — Într-un fel. Nu în Londra. Ar însemna să plec pentru o vreme.

  A urmat o perioadă lungă de tăcere în timp ce ea a reflectat la ramificaţiile acestei veşti.

  — Unde?

  — În Rusia. La Sverdlovsk.

  Pe stradă, lampagiul pedala încet între felinare, cu o prăjină lungă pe umărul drept. S-a oprit, a ridicat prăjina ca să întoarcă cheia de la baza felinarului aflat vizavi de apartament şi a dat drumul la gaz. Felinarul a prins viaţă, o aură mică formându-se în ceaţă. Lampagiul şi-a pus din nou prăjina pe umăr şi a pedalat spre următorul felinar.

  — Te duci să mă cauţi, a remarcat Anastasia, rezumând totul mai bine decât aş fi putut s-o fac eu vreodată.

  — Cred că da.

  — Cât o să lipseşti?

  — Nu ştiu. O lună, poate.

  S-a lăsat în genunchi la picioarele mele şi şi-a pus capul în poala mea. Am încercat să-i mai vorbesc despre asta, dar a refuzat să discute despre sentimentele ei. În noaptea aia, însă, a făcut dragoste cu mine cu o pasiune de care nu o crezusem niciodată capabilă.

  După aceea, în timp ce stăteam întins în pat, cu capul Anastasiei pe piept, am privit umbrele de pe tavan şi m-am întrebat dacă vreunul din noi doi voia cu adevărat un răspuns din Sverdlovsk. Există întotdeauna dezamăgire în rezolvarea oricărui mister, căci necunoscutul e mai prestigios decât adevărul. Când mă voi întoarce de la Sverdlovsk, voi mai fi oare la fel de fascinat de o refugiată şi o dansatoare, fiica vreunui nobil neînsemnat care trăia vremuri grele? Poate că Anastasia mea se întreba acelaşi lucru.

  ANASTASIA.

  Se termina un anotimp rece şi irosit care începuse cu mult timp în urmă în Berlin. Mă săturasem de peisajul plictisitor de iarnă. Acum tânjeam după primăvară, după soare şi după speranţă.

  Michael venea seara acasă plictisit de slujba lui şi de mine, bănuiesc. Unde era Anastasia acum când avea nevoie de ea? O dăduse în schimbul unei secreta e de la tribunal, renunţase la romantismul barurilor din Shanghai şi Berlin în favoarea acestei străzi întunecoase din Kensington, cu felinarele ei cu gaz şi cu mirosul ei de umezeală, învăluită în ceaţă şi bătută de burniţă rece ca gheaţa.

  Într-o seară, l-am surprins uitându-se la mine de pe scaunul de lângă foc şi am ştiut ce gândea: „Ce i-am făcut relaţiei noastre?”

  Acum avea şansa să lămurească lucrurile o dată pentru totdeauna. Bănuiam că îi era teamă de ceea ce avea să găsească în Sverdlovsk. Trebuia să plece, n-avea de ales, iar eu înţelegeam asta. Dar, dacă se întorcea fără prinţesa lui rusă, ce avea să se întâmple cu noi?

  L-am privit pe Michael dormind, cu braţele sub cap, pieptul său ridicându-se şi lăsându-se în ritmul respiraţiilor regulate. Mâine dimineaţă va pleca spre Rusia, locul mitic al imaginaţiei mele, lumea de vis cenuşie în care mă născusem, dar despre care nu-mi aminteam nimic. Se ducea acolo unde eu nu puteam să mă duc, ca un chirurg care îmi investiga inima sau uterul. Îmi era teamă să mă gândesc la ce-ar putea găsi.

  Plecarea lui mă înspăimânta. Nu aveam motive să mă tern. Aveam bani pentru perioada cât avea să lipsească el, deşi nu prea mulţi, şi aveam un acoperiş deasupra capului. Dar aveam să fiu singură, iar perspectiva singurătăţii mă înspăimânta. Din acea noapte pe pod în urmă cu trei ani, existase întotdeauna un bărbat care să aibă grijă de mine.

  M-am întrebat ce-aş putea face cu acea libertate.

  Michael va pleca cu trenul de dimineaţă spre Dover, fără să facă sau să se aştepte la vreo promisiune. Eram încă fiinţe care trăiau clipa. Eu nu puteam vorbi despre trecut, iar Michael nu vorbea niciodată despre viitor. Dar viitorul era ceva ce nu mai puteam alunga din gândurile mele. Nu-l puteam ignora, după cum nu puteam ignora faptul că mă dureau sânii, lucru care nu avea nici o legătură cu dragostea pe care o făceam noi. M-am întrebat dacă n-ar trebui să-i spun ce bănuiam.

  Mai bine nu.

  Michael era un bărbat făcut pentru dansatoarele din cluburile de noapte. Salva prinţese din apele învolburate ale unui râu din China şi, în cele din urmă, avea să meargă mai departe. Dacă îi ofeream acest cadou al permanentei, avea să mă urască, eram sigură de asta.

  O să-l las să doarmă.

  Poate îi voi spune mâine, înainte să plece. Dacă o s-o vrea pe această prinţesă pângărită, o să-mi dau seama din privirea lui. Dacă nu, o să-mi dau seama şi de lucrul ăsta şi o să plec înainte să se întoarcă el.

  O să aştept până mâine. O să-i spun atunci.

  MICHAEL.

  Am stat pe treptele vagonului, îmbrâncit de o mulţime de oameni, zgomotul celorlalţi călători care îşi luau rămas-bun acoperind ultimele mele cuvinte adresate Anastasiei. Momentul a fost definit de ceea ce nu s-a întâmplat. Anastasia n-a plâns; nu mi-a făcut cu mâna; n-a alergat de-a lungul peronului când trenul s-a pus în mişcare, aşa cum au alergat alţi îndrăgostiţi. A stat acolo, nemişcată.

  Nu pot să vă spun ce-am simţit. Mă făcuse să cred că devotamentul meu faţă de ea o înduioşase cumva.

  În ziua aceea, când am plecat, a rămas aceeaşi Anastasie, imposibil de atins şi imposibil de definit. Am ştiut atunci, aşa cum ştiusem din prima clipă, că încă mai voiam ceva ce nu puteam avea. Nu puteam să fac altceva decât să stau pe scară şi să o văd dispărând în aburii de la locomotivă, pierdută în mulţimile murdarei gări Waterloo.

  ANASTASIA.

  Era frig în casă când m-am trezit. Poştaşul făcea prima livrare a zilei. Am auzit zgomotul specific cutiei de scrisori. M-am dat jos din pat, simţind sub picioare scândurile reci ale podelei, m-am dus în sufragerie să aprind focul şi am pus câteva monede în contor pentru lumina electrică.

  M-am dus în baie, am umplut ligheanul cu apă caldă şi mi-am dat jos cămaşa de noapte ca să mă spăl cu o bucată de flanel şi cu săpun. Îmi simţeam încă sânii umflaţi şi dureroşi; nu-mi venise ciclul luna trecută. Ce ciudat! Toate acele luni în Shanghai, toţi acei bărbaţi! Pe atunci nu-mi păsa ce se întâmpla cu mine, cu corpul meu. Viaţa poate fi uneori blândă; înainte să permită apariţia consecinţelor, aşteptase să găsesc un bărbat care să mă ajute.

  Dar eram îngrozită; nu de naşterea în sine, ci de semnificaţia ei. Am încercat să-mi imaginez viitorul, să mă imaginez ca soţie a unui ziarist care se lupta să supravieţuiască şi ca mamă a copiilor lui. Eram convinsă că Michael mă va urî pentru asta. N-avea nevoie de un cuib; avea nevoie să zboare.

  Şi ce însemna pentru mine? Pentru un timp, Andrei mă convinsese că aveam un destin al meu. Acum mă întrebam cum aveam să trăiesc fără acel vis strălucitor. În fond, un vis e ceva real: are graniţe, poate fi la fel de tangibil ca orice alt lucru. Eram deja îndurerată, jelindu-i pierderea.

  M-am şters cu prosopul şi m-am îmbrăcat repede. Fotografia lui Michael era pe poliţa şemineului. I-am trasat conturul feţei cu degetul.

  — Întoarce-te curând, am şoptit.

  Îmi era teamă. Nu pentru el, ci de mine.

  MICHAEL.

  M-am întâlnit cu Roper în Moscova. Era un bătrân estonian; de îndată ce mi-a auzit accentul, m-a tratat ca pe ceva pe care călcase pe stradă. Am avut impresia că îi părea rău că trimisese la Londra zvonul despre Sverdlovsk. Era ca un bărbat care îşi vedea fosta soţie dansând cu străini; deşi n-o voia pentru el, devenea nervos şi ostil dacă se arăta altcineva interesat de ea.

  Mi-a dat informaţiile necesare – dacă le pot numi aşa – în biroul lui întunecat şi dezordonat. Am aşteptat să mă invite la cină, dar n-a făcut-o. În seara următoare, m-am urcat în trenul spre Petrograd şi nu l-am mai văzut niciodată pe Roper.

  * * *

  Camera mea de la hotel avea vedere spre oraş; domurile şi turlele aurite păreau cenuşii în dimineaţa asta de aprilie. Acum îi spuneau Petrograd. Un paradis al muncitorilor socialişti.

  Înainte se numea Sankt Petersburg, oraşul construit de Petru cel Mare peste mlaştinile din Golful Finlandei. În timpul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, aici locuiau cei mai bogaţi aristocraţi din lume, toţi străduindu-se să se întreacă unii pe alţii în splendoarea şi în ostentaţia palatelor lor. Oraşul se lăuda cu una din cele mai bogate pieţe publice din Europa, cu cea mai mare colecţie de artă în afară de Luvru, colecţie situată în Galeria Ermitaj, şi cu palate de vară care rivalizau cu cele de la Versailles.

  Dacă puteai uita că toate astea fuseseră construite pe spinarea săracilor, te puteai gândi cu nostalgie la vremurile trecute.

  Mi-am pus paltonul şi am ieşit afară; era o dimineaţă cenuşie.

  Nevski Prospekt fusese una din cele mai mari magistrale din lume unde se găseau magazine. Sub conducerea bolşevicilor primise numele Prospekt 25 Octombrie, iar magazinele ei pe jumătate goale vindeau produse mizerabile, fabricate în exclusivitate de stat. Blănurile şi ouăle Fabergé dispăruseră demult, iar muncitorii de pe stradă nu aveau să le ducă lipsa. Blănurile de hermină şi podoabele fără valoare nu fuseseră niciodată destule ca să le ajungă şi lor.

  Dar mie mi se părea că revoluţia nu schimbase prea multe. Vechea lume avusese şi strălucire, şi sărăcie. Lenin nu făcuse decât să îndepărteze strălucirea.

  Muncitori nebărbieriţi şi îmbrăcaţi în salopete se îndreptau grăbiţi spre locurile lor de muncă, în timp ce femei în rochii ca nişte saci stăteau deja la coadă în faţa măcelăriilor şi brutăriilor, strângând în mână ca nişte copii flămânzi cartelele pe care primeau raţiile. Nu erau prea mulţi eroi sovietici pe-afară în dimineaţa asta.

  Mi-am ridicat gulerul să mă apăr de o ploaie măruntă, mi-am vârât mâinile îngheţate în buzunar şi m-am îndreptat spre Catedrala Sf. Isaac.

  În timp ce urcam scările, coloanele de granit se înălţau deasupra mea spre un cer de culoarea plumbului. Catedrala fusese transformată într-un muzeu antireligios, icoanele aurite de pe pereţi fiind înlocuite cu desene colorate fără gust care reprezentau călugări beţi dedându-se la orgii şi preoţi săriţi de pe fix care trăgeau cu mitralierele din clopotniţele bisericilor lor, ucigând femei şi copii care participau la manifestaţii muncitoreşti. Chiar şi mozaicurile complicate şi frumoase erau ascunse în spatele unor afişe lipsite de rafinament care proclamau minunile noului plan cincinal, în timp ce pe altele scria: „ARTA RELIGIOASĂ ESTE O UNEALTĂ A CAPITALIŞTILOR”.

  N-am stat mult.

  Peste tot era la fel. Splendorile vechiului regim nu fuseseră distruse, ci doar adaptate altor scopuri. Palatul de Iarnă al ţarului, unde Nicolae sărbătorise cu doar treisprezece ani înainte cei trei sute de ani de când dinastia Romanovilor conducea Rusia, adăpostea acum armate întregi de soldaţi. Fântânile uscate din marmură erau pline de gunoaie, iar în librării nu se găseau decât biografiile lui Lenin şi cărţi care conţineau istoria revoluţiei.

  Am traversat podul şi m-am uitat la Fortăreaţa Sfinţilor Petru şi Pavel, aflată pe o insulă de pe râul Neva. Ţarul închisese bolşevici acolo. Am presupus că acum fusese transformată într-un alt muzeu. Nu m-am dus s-o vizitez.

  Am trecut pe lângă palatul unde Iusupov îl ucisese pe Rasputin, devenit acum casă de cultură şi de odihnă. Dincolo de el, în suburbii, noul Petrograd, oraşul oamenilor, construit din beton, se înălţa în jurul splendorilor demne de dispreţ ale trecutului. Pretutindeni se vedeau echipe de constructori la lucru; sunetul revoluţiei era duduitul şi şuieratul compresoarelor, al buldozerelor şi al maşinilor de nituit. Utopia în construcţie.

  * * *

  A doua zi, m-am dus la Ţarskoe Selo să văd cu ochii mei unde trăise familia regală. Aici m-am apropiat cel mai mult de Anastasia. Ca să înţelegi cu adevărat viaţa cuiva, trebuie să vezi locul unde a crescut; ce altceva însemna Anastasia Romanov decât povestea unei copilării.

  Spre uşurarea mea, nu era nici un afiş acolo care să proclame minunile noului partid al muncitorilor, tractoarele, cârnaţii şi cuiele lui. Palatul era aşa cum îl lăsaseră Romanovii, păstrat ca monument al stilului de viaţă decadent al fostului ţar.

  Ghidul meu prin palatul principal era o tânără cu o atitudine dezaprobatoare, care arăta spre picturile murale cu atâta repulsie încât ai fi crezut că pereţii erau făcuţi din cranii de om. Poate că erau. Aşa minunaţi cum păreau acum, m-am întrebat câţi oameni muriseră de foame din lipsa câtorva copeici, în timp ce ţarii îşi cheltuiau milioanele aici.

  Dar şi Nicolae dispreţuise locul ăsta; el şi familia lui locuiseră într-un palat mai mic şi acela a fost următorul pe care l-am vizitat.

  La cererea mea, ghidul mi-a arătat sala de biliard unde Nicolae şi generalii lui îşi consultaseră hărţile de război, precum şi balconul ascuns de deasupra, de unde ţarina trăsese cu urechea la discuţiile lor. Apoi îi spusese lui Grigori Rasputin tot ce auzise şi, după ce fusese sfătuită de acesta, îşi folosise influenţa asupra soţului ei să ajute sau să dejoace planurile de război după cum credea ea – sau Rasputin – de cuviinţă.

  Mi-am format curând impresia că aceasta nu era casa împăratului şi a împărătesei, ci refugiul a doi oameni ciudaţi şi excentrici: un bărbat devotat familiei, care avea nişte obsesii copilăreşti, şi o casnică engleză cu o manie religioasă neînfrânată. Am văzut mica grădină de zarzavaturi unde cel mai bogat om din lume cultiva cartofi, biroul unde scria obsesiv despre vreme în jurnalul lui, chiar şi atunci când se afla într-un război în care zeci de mii de soldaţi de-ai lui mureau în fiecare zi, camera pe care ţarina o decorase în întregime cu creton floral de culoare purpurie, comandat dintr-un catalog de la Londra, dormitorul ei, perfect conservat, cu sute de icoane care umpleau fiecare spaţiu gol de pe pereţi şi de pe noptiere.

  Şi dormitorul ţarului spunea ceva despre el; camera era plină nu de icoane, ci de sute de fotografii de familie; erau pe mese, pe pereţi şi pe comode, aliniate cu precizie militară, ca nişte soldaţi la paradă.

  Acesta era omul pe care bolşevicii îl etichetaseră drept monstru. În loc de o bestie, aveam impresia că fusese un om vinovat de neglijenţă, un ţar care era interesat mai mult de grădina lui de zarzavaturi decât de ţara lui, un tată care considera că politica statului îi răpea în mod supărător din timpul pe care ar fi preferat să-l petreacă alături de familia lui.

  Şi încă o mai căutam pe Anastasia.

  Am găsit-o într-una din sălile oficiale de recepţie, unde se aflau jucăriile copiilor. Sub candelabrele din cristal era aranjat frumos un tobogan din lemn, pe care Alexei şi Anastasia s-ar fi dat în timpul după-amiezelor ploioase, precum şi un automobil în miniatură, cu roţi din cauciuc şi cu faruri din sticlă, în care ţareviciul s-ar fi plimbat pe coridoarele palatului.

  Am încercat prin puterea voinţei să mă imaginez stând acolo în urmă cu zece ani, să mi-o imaginez pe Anastasia, să văd lumea aşa cum o vedea ea, să găsesc cheia care i-ar fi putut debloca memoria. Dar un astfel de exerciţiu e un efort inutil. Nu poţi fi părtaş la amintirile altcuiva. Secretele, sunetele, mirosurile şi experienţele trăite sunt unic păstrate în memorie, iar imaginaţia devine un lucru complet nefolositor.

  * * *

  Timp de trei zile consecutive am stat la rând în gara Petrograd încercând să cumpăr un bilet de tren la clasa întâi – sau a doua – spre Sverdlovsk. În cele din urmă, mi s-a explicat că toate aceste bilete erau luate de funcţionarii de partid. Privilegiul nu fusese eliminat din noua Rusie. Îşi schimbase doar beneficiarii.

  Aşa că am călătorit la clasa a treia pe tot parcursul celor trei zile până la destinaţie. Drumul a fost un coşmar; eu şi tovarăşii mei de călătorie stăteam îngrămădiţi pe nişte bănci tari din lemn, laolaltă cu bagajele şi cu animalele domestice. Eram atât de înghesuiţi, încât aproape că ne sufocam, iar după trei zile mirosul ar fi jignit chiar şi un măcelar. Nu era nici apă, nici mâncare, nici lumină electrică, nu puteai să dormi deloc şi nici măcar să citeşti. Am suportat totul, nici eu nu ştiu cum, dar n-am reuşit să întrec fatalismul stoic al ţăranului rus, pentru care greutăţile sunt o realitate a vieţii, la fel ca respiraţia.

  În timpul nopţilor lungi şi nedormite, când muşchii mă dureau din pricina crampelor şi oasele mele cereau odihnă, fixam cu privirea întunericul îngheţat din spatele ferestrelor şi mă gândeam la Anastasia, la trupul ei cald şi la părul ei parfumat, pretindeam că sunt cu ea şi că îi spuneam că totul avea să fie în ordine.

  Dar ştiam că n-avea să fie aşa. După Sverdlovsk, totul avea să se schimbe.

  ANASTASIA.

  Felix Rifkin era un bărbat solid, gras şi înalt de peste un metru şi optzeci de centimetri. Era îmbrăcat cu meticulozitate incredibilă într-un costum din lână Savile Row, de culoarea mangalului şi cu revere duble, avea un ac de cravată cu diamant, un ceas de buzunar cu lanţ de aur şi pălărie din fetru. Pe degetul mic de la mâna stângă avea un inel cu diamant, care reflecta lumina atunci când proprietarul lui se mişca. Hainele pe care le purta valorau mai mult decât salariul meu pe un an de zile.

  La serviciu, treaba mea era să răspund la telefon, să fac ceai, să îndosariez documente şi să le zâmbesc frumos clienţilor când intrau pe uşa biroului de avocatură „Renfrew Bannister”. Erau femei care lucrau la firma asta de douăzeci de ani, făcând în fiecare zi acelaşi lucru. Uneori, îmi imaginam că văd praf în ridurile de pe feţele lor. Mă întrebam dacă acesta avea să fie şi destinul meu.

  Până când a apărut Felix Rifkin.

  A ieşit din lift ţinând o servietă din piele în mâna dreaptă. Şi-a dat pălăria jos şi s-a apropiat de recepţie, unde stăteam eu. Am aşteptat să se prezinte şi să-mi spună ce dorea. În loc de asta, el s-a holbat pur şi simplu la mine.

  — Bună dimineaţa şi bine aţi venit la „Renfrew Bannister”! Am zis, cu un zâmbet mult exersat înainte. Cu ce vă pot ajuta?

  Felix Rifkin continua să se holbeze.

  Nu se mai uitase nimeni la mine în felul ăsta.

  — Cu ce vă pot ajuta, domnule? Am repetat, simţind că încep să intru în panică.

  — Anastasia, a murmurat.

  * * *

  Şi-a revenit din şocul pe care i-l provocasem. S-a sprijinit de birou. Se dăduse cu o apă de colonie scumpă.

  — Ce cauţi aici? M-a întrebat.

  Ce puteam să-i spun? Cred că în acel moment am ştiut că avea să-mi schimbe pentru totdeauna viaţa şi am încercat pentru o clipă să mă agăţ de Michael, de şoapta celeilalte vieţi pe care aş fi putut să o am. Dar clipa a zburat.

  Felix era nedumerit.

  — Îmi pare rău, cred că mă înşel, a adăugat.

  Apoi a vorbit în ruseşte:

  — Stuşi, nu-ţi mai aduci aminte de mine?

  — Nu, îmi pare rău, am răspuns în engleză.

  EI a zâmbit.

  — Dar vorbeşti limba rusă, nu-i aşa?

  Am văzut-o pe secretara lui Bannister uitându-se la noi, privind acest schimb de cuvinte pe deasupra ramei ochelarilor. S-a ridicat în picioare şi a bătut la uşa şefului meu, apoi a intrat, ca să-i spună probabil despre ciudata conversaţie care avea loc la recepţie.

  — Eşti ea, a zis el, apoi mi-a zâmbit şi, pentru o clipă, am crezut că o să se repeadă în spatele biroului şi o să mă îmbrăţişeze. Stuşi, sunt eu, Felix!

  M-a luat ameţeala. Îmi ţinusem respiraţia. Nu era un alt Andrei, cineva care mă văzuse doar de la distanţă. Era cineva care îşi aducea cu adevărat aminte de mine.

  Bannister a ieşit din biroul lui. Părea tulburat.

  — Felix. E totul în ordine?

  Toată lumea se uita la noi. Bannister a traversat foaierul, cu o expresie severă pe faţă, îngrijorat poate că le provocam necazuri clienţilor.

  — E totul în ordine, domnule Rifkin?

  — Cred că o cunosc pe fata asta, i-a spus Felix.

  Eu mă uitam pur şi simplu uluită la el.

  — Am cunoscut-o pe fata asta în Rusia, a repetat.

  Iar Bannister mi-a aruncat o privire severă, de parcă mă vedea pentru prima oară. Poate că aşa era. Până atunci fusesem doar fata pe care o angajase ca o favoare făcută unui vechi prieten.

  — Trebuie să luăm prânzul împreună, Stuşi, mi-a propus Felix. Azi!

  — N-am decât o jumătate de oră pentru prânz, am răspuns.

  — O să vorbesc cu şeful tău, a zis, uitându-se la Bannister. Sunt sigur că va face o excepţie pentru mine.

  Mi-a zâmbit cu toată gura. Iar eu mi-am zis: „Iată un alt cavaler care să mă ducă departe, care să mă elibereze de trecut şi din închisoarea fermecată a prezentului.”

  Felix s-a dus în biroul lui Bannister. Lumea continua să se holbeze la mine.

  Cred că m-am dus la baie de vreo zece ori în următoarea oră. Nu mă puteam concentra deloc şi îmi venea să urinez întruna. De câte ori răspundeam la telefon, uitam micul discurs pe care fusesem învăţată să-l spun şi pe care îl rostisem de o mie de ori înainte. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât o dată am scăpat receptorul pe jos.

  Nu-mi puteam lua ochii de la uşa lui Bannister.

  Mi s-a părut că a trecut o veşnicie până când Felix Rifkin a ieşit în sfârşit din birou şi mi-a zis să-mi iau pălăria şi haina.

  Şi iată cum s-a întâmplat. Am venit la lucru ca Anna Sheridan, cu o gaură în dres, însărcinată în şase săptămâni şi trăind în păcat într-un apartament din Kensington. M-am dus să iau prânzul ca marea ducesă Anastasia Romanov, cu un trecut şi un viitor.

  * * *

  Parcă a fost ieri.

  Stăteam în cafeneaua Royal din Piccadilly, laolaltă cu matroanele din înalta societate însoţite de soţii şi iubiţii lor cu funcţii de bancheri şi de agenţi de schimb, aveam o privire uluită, un zâmbet strălucitor pe faţă şi un şirag de perle false la gât şi eram ştearsa şi prost îmbrăcată. Aş fi putut la fel de bine să fiu complet despuiată.

  Totuşi, ruşinea mea era însoţită de o oarecare aroganţă, căci îmi ziceam: „Dacă ar şti oamenii ăştia cine sunt eu!”

  Felix Rifkin se simţea ca acasă aici, spunându-i chelnerului că sărbătoreşte ceva şi comandând şampanie franţuzească şi homari. Eu eram ca un dop luat de val, incapabilă să rezist. Aşa hotărâsem să mă apăr în mărturisirea pe care o pregăteam deja pentru. Michael.

  — Nu-mi, vine sa cred, a exclamat Felix. Credeam ca ai murit. E ca şi cum aş vedea o fantomă.

  El s-a aplecat spre mine şi mi-a atins mâna, de parcă ar fi vrut să se convingă că eram reală.

  — Nu e nici o greşeală. Nu-ţi aminteşti? Ne jucam mereu împreună. Nu se poate să mă fi uitat!

  I-am spus povestea mea aşa cum aş fi vrut să se fi întâmplat, iar în versiunea asta nu exista nici un club de noapte, nici un Michael şi nici un soţ aristocrat rus ucis cu o sticlă de şampanie în locuinţa noastră din Berlin. Tot nu-mi aminteam nimic, bineînţeles, dar în această poveste mai frumoasă şi mai fericită eram salvată de un conte rus care mă iubea şi care mă luase de pe străzi, fusese bun cu mine şi murise în mod tragic de pneumonie în toiul iernii prusace aspre. Ce mincinoasă desăvârşită devenisem!

  — Nu-ţi aminteşti nimic? M-a întrebat Felix.

  Pe faţa lui se citeau mila, uimirea şi dorinţa fierbinte de a mă ajuta. Mai văzusem expresia asta.

  — Nu înainte de Harbin. Acolo trăiam pe stradă. Îmi amintesc vag ca am fost într-un tren, dar nimic.

  Am lăsat mâinile în jos, un gest de neajutorare şi de frustrare mult exersat înainte.

  — În cele din urmă am ajuns în Shanghai.

  — Cum îl chema pe bărbatul asta din Shanghai, cel cu care te-ai căsătorit?

  — Ludmilova, am zis eu, minţind cu uşurinţă, cu prea multă uşurinţă. Contele Andrei Sergheiovici Ludmilova.

  Felix s-a încruntat.

  — Nu-mi aduc aminte de el.

  S-a întins peste masă şi mi-a atins mâna.

  — Dar pe tine te-am cunoscut. Ştiu cine eşti. Eşti Stuşi a mea!

  Apoi a zâmbit modest.

  — Dacă pot să-ţi spun aşa, Maiestate.

  Cuvântul ăsta m-a readus la viaţă, m-a făcut să tânjesc din nou după acea Anastasie pierdută. Era oare adevărat ceea ce spunea el? Voiam atât de mult să fie! Când bătrâna Împărăteasă spusese lumii întregi că eram o impostoare, mă lăsaseră baltă cu toţii. Acum, privind în ochii acestui bărbat, am văzut adevărul.

  Sunt ea. Sunt Anastasia.

  — Cum ne-am cunoscut?

  — Tatăl meu era medicul ţarinei. Uneori mă lua cu el la palat, la Ţarskoe Selo. Eram de aceeaşi vârstă şi am devenit cei mai buni prieteni. Obişnuiam să ne dăm pe toboganul din sala cea mare; când ploua, ni se alătura uneori şi Alexei, dar de cele mai multe ori ne jucam singuri, pentru că lui Derevenko îi era teamă că ţareviciul se va răni. Ne jucam dea v-aţi ascunselea pe coridoare.

  A aşteptat să zic şi eu ceva; probabil că îi era greu să accepte că toate aceste amintiri frumoase şi preţuite dispăruseră din mintea mea.

  Chelnerul a adus şampania. Felix a închinat un pahar în cinstea regăsirii mele. Am luat o înghiţitura din paharul meu. „Şampon”. M-a făcut să mă gândesc la Michael, la prima noapte în care mă îmbătasem la acea petrecere din Mayfair.

  Felix Rifkin, vechiul şi necunoscutul meu prieten, s-a uitat la mine cu o privire hipnotică şi am tăcut amândoi. Am auzit-o pe Anastasia râzând în timp ce se juca pe coridoare mari şi goale. Am urmărit-o cu ochii minţii de-a lungul holurilor răsunătoare din marmură, dar a dispărut. Chiar şi acum îmi era imposibil să accept că acea fantomă eram eu.

  A fost adus felul principal, supă de broască ţestoasă, dar nu aveam nici un pic de poftă de mâncare. Nici lui Felix nu-i era foame; a ciugulit dintr-o chiflă şi a lăsat supa să se răcească. Voia să ştie fiecare detaliu din viaţa mea. Am avut grijă să nu beau prea multă şampanie, căci trebuia să redactez în minte cu atenţie tot ce-i spuneam. Mi-am repetat povestea, detaliind-o puţin, până când mi s-a părut plauzibilă chiar şi mie. Michael a fost din nou omis din reconstituirea pe care am făcut-o, cea mai importantă figură din istoria mea a fost eliminată cu grijă, ca şi cum aş fi spus povestea revoluţiei şi nu l-aş fi menţionat pe Lenin.

  — Dar familia ta? A protestat el. Împărăteasa? Unchiul tău, ducele de Hesse, şi mătuşile tale din Danemarca? Doar nu te-au abandonat, nu-i aşa?

  — Împărăteasa a spus că sunt impostoare. Ce puteam face? N-am avut alternativă decât să o cred.

  — Dar eşti ea! A exclamat atât de tare încât mai mulţi clienţi din cafenea şi-au întors capetele spre noi.

  — Olga a venit în persoană la Berlin şi.

  — Olga nu te-a recunoscut? Nu şi-a recunoscut propria nepoată?

  — Nu mă văzuse de mulţi ani şi nu putea fi sigură; cel puţin aşa a zis ea. E posibil lucrul ăsta?

  — Cred că da, a răspuns, dar nu părea convins.

  — Ţarina a trăit aproape ca o pustnică. În ultimii ani, foarte puţini dintre noi au fost lăsaţi să intre în Ţarskoe Selo, iar ea şi bătrâna Împărăteasă se urau.

  I-a făcut semn chelnerului şi i-a spus să ia farfuriile cu supă, de care nici nu ne atinseserăm.

  — E scandalos. Biata mea Stuşi! Ce ţi-au făcut?

  Supărarea lui era reală şi asta m-a înduioşat.

  — Ai auzit de fata asta, Anna Andersen? M-a întrebat. Pretinde că ea e Anastasia.

  — Multe femei au pretins asta.

  — Am văzut fotografii de-ale femeii ăsteia, Andersen. Nu seamănă deloc cu tine. Cum poate cineva să o creadă?

  A dat uimit din cap.

  — Cu ce te ocupi în New York? L-am întrebat.

  — Am o agenţie de schimb pe Wall Street, a spus şi a dat din umeri, de parcă nu însemna nimic să ai propria agenţie de schimb la douăzeci şi patru de ani. Familia mea a fost norocoasă. Tatăl meu ne-a scos banii din Rusia înainte ca bolşevicii să preia puterea. Am plecat cu toţii la New York, iar el a pus pe picioare un serviciu de mesagerie pe Wall Street. S-a descurcat destul de bine. Când a murit anul trecut, am extins afacerea, am început să fac speculaţii la bursă cu acţiuni şi cu titluri de valoare. Acolo sunt banii în ziua de azi.

  — Asta înseamnă că eşti foarte bogat?

  A zâmbit, iar zâmbetul lui mi s-a părut timid şi lăudăros în acelaşi timp.

  — Mă descurc destul de bine.

  — Locuieşti în New York?

  — Bineînţeles.

  — Ce te aduce la Londra?

  — Sora mamei mele a părăsit Rusia în acelaşi timp cu noi, dar ea s-a stabilit în Anglia. A murit acum o lună, iar eu şi mama am traversat oceanul ca să-i punem lucrurile în ordine. Nu stăm aici decât foarte puţin.

  Mi-a strâns mâna.

  — E un miracol că te-am găsit. A fost să fie.

  — Felix, am zis eu, spunându-i pentru prima oară pe nume. E posibil să fie vreo greşeală? Poate doar arăt ca persoana de care îţi aminteşti tu.

  A dat negativ din cap.

  — Nu e nici o greşeală, a răspuns ferm şi cu asta s-a încheiat discuţia.

  M-am lăsat convinsă şi sedusă. La o ceaşcă cu ceai în Londra. A fost un lucru atât de rafinat, atât de potrivit unei doamne care provenea din înalta societate. Lumea mă nedreptăţise. Felix Rifkin intrase în viaţa mea ca să-mi descuie porţile trecutului. Va îndrepta toate nedreptăţile, indiferent ce găsea Michael la Ekaterinburg.

  MICHAEL.

  Nimic în Sverdlovsk nu sugera că se petrecuse vreodată ceva neobişnuit aici. Era sordid şi sinistru, la fel ca nenumăratele oraşe de la Tomsk până la Vladivostok. Caii păşteau lângă râu, învăluiţi într-o ceaţă care provenea de la rafinării, de la fabrici şi de la coşurile de fum. Dincolo de oraş, pădurile întunecate de pini se contopeau şi formau un orizont nesfârşit şi cenuşiu.

  Am mers prin noroi cu valizele după mine. M-am gândit la ţar şi la familia lui, care ajunseseră aici cu şase ani în urmă, şi m-am întrebat dacă fuseseră şi ei la fel de uşuraţi ca mine că se terminase călătoria. Nu erau taxiuri în faţa gării, aşa că am mers pe jos până la hotelul guvernamental. Voiam să mă pun imediat pe treabă. Înainte de a mă întâlni cu călăul ţarului, voiam mai întâi să văd locul unde acesta din urmă murise.

  * * *

  Casa era acum muzeu public, deschis ruşilor curioşi de la nouă dimineaţa până la patru după-amiaza.

  M-am uitat prin curte. Oare Anastasia mea fusese închisă cândva aici? Nu mă puteam folosi decât de imaginaţia mea ca să abordez anii care lipseau, iar un ziarist poate avea prea multă imaginaţie. Casa Ipatiev nu mi se părea decât un alt conac vechi şi sărăcăcios dintr-un oraş vechi şi sărăcăcios. Era greu de crezut că o faptă atât de celebră şi de monstruoasă se petrecuse aici.

  Am stat mult timp în curte, purtând o conversaţie tăcută cu Anna: „Ai fost într-adevăr aici? Ăsta e locul unde s-a întâmplat? E totul la fel cum era atunci?” Voiam să păstrez în memorie tot ce vedeam, căci era posibil să existe un detaliu – oricât de nesemnificativ putea să pară el – care să o ajute să-şi amintească trecutul.

  Sau poate că nu erau decât cai verzi pe pereţi, după cum spusese Sebastian.

  Pe o tăbliţă scria în chirilică „Închisoarea Ipatiev – Muzeu”. Înăuntru mirosea a umezeală şi a mucegai şi era frig ca într-un mormânt. Mi s-a dat un ghid bolşevic, o tânără sobră care-şi spunea tovarăşa Ivanov – nu voia să-mi spună prenumele ei – şi care avea comportamentul serios şi lipsit de veselie al drept-credincioşilor. Casa fusese umplută cu relicve ale revoluţiei, cu fotografii şi portrete ale conducătorilor bolşevici locali, ale unor muncitori care ajunseseră unde nici nu visau să ajungă şi cărora nu li se potriveau deloc mustăţile lungi, căciulile de blană şi medaliile. Arătau la fel de plini de importanţă ca generalii şi ducii cărora le luaseră locul. Ironia era irosită pe ghidul meu.

  Erau de asemenea o grămadă din afişele pe care le văzusem în bisericile şi palatele convertite ale Petrogradului: muncitori eroi care fluturau steaguri roşii, femei cu părul bălai şi cu trupuri pline de vigoare care secerau grâul pe câmp, tineri musculoşi bine hrăniţi şi proaspăt raşi care făceau cu mâna de pe tractoarele şi de pe ogoarele lor. Era o fantezie care contrazicea realitatea pe care o văzusem din tren, acea lume a femeilor bătrâne şi a bărbaţilor subnutriţi, cu ochi lipsiţi de viaţă şi cu haine spălăcite.

  — Sub conducerea noului guvern bolşevic – mi-a spus ghidul meu – producţia de avioane a crescut cu şaptezeci şi opt la sută, producţia de tractoare.

  Se aştepta să notez toată propaganda asta, ca să i-o pot reproduce cu fidelitate ziarului meu din lumea occidentală capitalistă. Mă dispreţuia şi, în acelaşi timp, voia aprobarea mea.

  — Care încăperi au aparţinut ţarului şi ţarinei? Am întrebat.

  Ei nu i-a plăcut că i-am întrerupt monologul.

  — Alea! S-a răstit ea, arătând spre cele mai apropiate camere.

  Mi-am dat seama că nu ştia nimic şi nu-i păsa deloc de singurul lucru care mă interesa pe mine la casa asta sau la orăşelul ăsta sordid.

  Am continuat cu întrebările.

  — Acolo au dormit sau acolo au locuit?

  M-a privit cu ură.

  — Ţarul a murit. Ţarul a fost un ucigaş. A ţinut milioane de oameni în sărăcie şi i-a asuprit. De ce îi pasă lumii de ţar?

  Şi a început din nou să înşire realizările eroice ale sovietului.

  Am ignorat-o şi am continuat să mă uit în jur. Am încercat să mi-l imaginez pe Nicolae coborând aceste scări sub privirea animalică a paznicilor, scaunul cu rotile al ţarinei scârţâind în timp ce Botkin o împingea de-a lungul coridorului; am încercat chiar să mi-o imaginez pe Anastasia stând împreună cu surorile ei în grădină, dar aceasta era acum plină de buruieni şi de tot felul de gunoaie: bucăţi de camion ruginite, lăzi goale din lemn, chiar şi o ramă veche de pat.

  Am suportat monologul ghidului meu, o dizertaţie de o oră despre gloriile comunismului. Nu că i-aş fi simpatizat pe Romanovi. Doar eram american; nu credeam în autocraţii. Dar recunoşteam prostiile când le auzeam.

  La sfârşitul vizitei, n-am găsit decât două secţiuni în întreaga clădire care erau dedicate Romanovilor. Pe unul din pereţii de la etaj, un artist bolşevic pictase sosirea ţarului şi a ţarinei la Sverdlovsk, cuplul regal fiind corespunzător intimidat în prezenţa a trei comisari bolşevici cu atitudini dezaprobatoare care aşteptau să-i aresteze în numele poporului.

  Pe peretele opus am văzut mai multe rame din sticlă care conţineau fotografii, scrisori şi documente privitoare la încarcerarea Romanovilor. Mai erau şi nişte pagini din jurnalele ţinute de ţar.

  Ivanov s-a încruntat când m-am arătat interesat de aceste exponate şi nu a încercat să-şi ascundă nerăbdarea. Ca să-i fac în ciudă, am zăbovit în faţa lor mai mult decât aş fi făcut-o de obicei. În cele din urmă, am coborât în urma ei pe nişte scări înguste, am ieşit în grădină şi apoi am intrat din nou în casă printr-un coridor îngust. M-am oprit să examinez o serie de ziare înrămate care atârnau pe pereţi. Erau îngălbenite de vreme.

  Unul reprezenta prima pagină a ziarului din Ekaterinburg din data de 19 iulie 1918; cunoştinţele mele de chirilică erau cam ruginite, dar am reuşit să citesc textul fără ajutorul dragei mele Ivanov: „EXECUŢIA LUI NICOLAE, UCIGAŞUL ÎNCORONAT.

  ÎMPUŞCAT FĂRĂ PREA MULTE FORMALITĂŢI, DAR ÎN CONFORMITATE CU NOILE NOASTRE.

  PRINCIPII DEMOCRATICE”

  Ghidul mi-a spus că pivniţa era exact aşa cum fusese în 1918. Era o cameră mică şi fără geamuri, nu părea destul de mare ca să încapă în ea toţi cei unsprezece membri ai grupului ţarului. Bucăţi mari de perete fuseseră luate de anchetatorii lui Sokolov. Lipseau de asemenea şi scânduri din podea, petele de sânge de pe ele fiind păstrate fie ca dovezi, fie ca suveniruri. Încăperea servea acum de depozit unor cutii vechi, care erau îngrămădite înăuntru aproape până la tavan, sfidând imaginaţia şi încercarea ei tristă de a reconstitui evenimentele din acea noapte.

  M-am întrebat ce-ar gândi enigmatica mea iubită dacă ar fi aici cu mine în clipa asta. I s-ar trezi vreo amintire? Sau Anastasia mea era doar fiica traumatizată a unui nobil mărunt, care nu conta pentru nimeni în afară de mine?

  Eram oare la fel de amăgit ca ghidul meu în privinţa acestui pelerinaj?

  Vizita se terminase. Ne epuizase şi pe mine, şi pe Ivanov. Am plecat simţindu-mă înşelat. Nu găsisem nici o urmă de-a Anastasiei în casa Ipatiev. M-am întrebat dacă, atunci când aveam să-l găsesc pe omul care pretindea că-l omorâse pe ţar, nu voi avea parte decât de şi mai multă dezamăgire.

  ANASTASIA.

  În Grosvenor Square, bonele cu gulere înalte şi panglici albe la pălărie împingeau cărucioare sau stăteau la bârfă pe bănci. Aerul rarefiat din Belgravia şi tăcerea respectuoasă a faţadelor austere erau un şoc după tramvaiele şi roabele de pe strada Bayswater. Am coborât din birjă în urma lui Felix şi am urcat treptele porticului alb în stil Regency.

  Un valet ne-a luat hainele când am intrat într-un hol sinistru, slab luminat de un candelabru aflat sus în casa scărilor. O armură stătea de pază la piciorul scărilor, iar lumina palidă a lămpilor cu gaz făcea panourile din lemn de nuc de pe pereţi să strălucească. Casa era cufundată în tăcere şi nu se auzea decât ticăitul unui orologiu undeva pe hol.

  Felix m-a condus în salon. Doamna Rifkin stătea pe un scaun din piele roşie cu spătar în formă de aripă şi purta o rochie lungă şi dreaptă din satin de culoarea jadului. În jurul gâtului avea un şirag de perle. Cu părul ei cărunt strâns în coc şi cu ochii mici şi lacomi, semăna puţin cu fotografiile reginei Victoria. Nu putea să aibă mai mult de şaizeci de ani, dar se purta ca o femeie mult mai în vârstă.

  — Mamă! Ea e fata. Ea e Anastasia Romanov.

  M-am simţit mai mult ca un exponat decât ca o musafiră. Doamna Rifkin m-a măsurat îndelung cu privirea şi apoi a zis:

  — Trebuie să mă scuzi, nu văd prea bine. Dar fiul meu îmi spune că vorbesc cu o mare ducesă.

  — Numele meu e Anastasia Romanov, doamnă Rifkin. Mai mult decât atât nu pot spune.

  Răspunsul ăsta a părut să o mulţumească deocamdată.

  — E adevărat că nu-ţi aminteşti nimic?

  — Da, e adevărat.

  — Fiica bătrânei împărătese s-a întâlnit cu tine în Berlin. A zis că eşti o impostoare.

  — Atunci trebuie să o cred pe cuvânt. În ceea ce mă priveşte, n-am pretins niciodată vreun titlu. Cum aş putea? Nu-mi amintesc absolut nimic despre trecutul meu.

  Felix şi-a amintit bunele maniere şi m-a poftit să mă aşez pe un scaun tapisat cu brocart, zâmbindu-mi pe tot parcursul interogatoriului mamei lui. Doamna Rifkin a stat pur şi simplu acolo, bombardându-mă cu întrebări ca un judecător care interoghează un infractor, evaluându-mi capacitatea de a fi judecată.

  — Vorbeşti limba rusă? M-a întrebat doamna Rifkin, trecând cu uşurinţă la limba ei maternă.

  — Trebuie s-o fi învăţat undeva, am răspuns în aceeaşi limbă.

  — Uită-te la felul în care stă, la felul în care vorbeşte, a zis Felix şi mi-am dat seama cât de mult voia ca mama lui să-i aprobe descoperirea. Nu înveţi asta culegând cartofi.

  Doamna Rifkin mi-a zâmbit.

  — Fiul meu e deja convins de identitatea ta.

  — După cum am spus, doamnă Rifkin, nu pretind nimic.

  — Foarte înţelept din partea ta.

  M-a măsurat din nou cu privirea.

  — Ce i s-a întâmplat soţului tău în Berlin?

  Mi-am dat seama de capcana pe care mi-o întinsesem singură. Probabil că descoperiseră ce i se întâmplase cu adevărat lui Andrei; povestea apăruse în toate ziarele din Germania. Nu mai puteam susţine că murise de pneumonie.

  Am privit-o pe doamna Rifkin în ochi.

  — L-am minţit pe Felix. Dar cred că ştiţi asta.

  Cu coada ochiului, l-am văzut pe Felix respirând uşurat. Doamna Rifkin n-a schiţat nici un gest, expresia de pe faţa ei fiind impenetrabilă.

  — Am minţit pentru că nu e un lucru pe care să-l admit cu plăcere în faţa cuiva.

  M-am uitat la Felix, apoi din nou la mama lui. Am jucat convingător rolul unei femei care se luptă cu suferinţa ei.

  — Soţul meu era pederast. Poate că aţi auzit zvonurile despre el. Nu ştiu de ce s-a căsătorit cu mine, cu excepţia cazului în care a făcut-o pentru propriul câştig.

  Am înghiţit cu greutate, ca şi cum m-aş fi străduit să-mi reţin lacrimile.

  — Într-o zi, m-am întors acasă şi l-am găsit mort pe podeaua locuinţei noastre. În timp ce urcam scările, am trecut pe lângă unul din iubiţii lui. Am intrat în panică şi am fugit.

  Era o minciună, bineînţeles, dar se potrivea cu faptele, iar adevărul nu-l ştiam decât eu şi Michael.

  — Ştii că te caută poliţiştii din Berlin, nu-i aşa? M-a întrebat.

  — Desigur.

  — Ei cred că tu l-ai omorât.

  — Mi-am făcut mulţi duşmani în Berlin. Presupun că le-ar conveni să mă ştie în închisoare.

  A dat din cap, pregătită să-mi acorde prezumţia de nevinovăţie. Trecusem primul test. Aveam palmele umede.

  Doamna Rifkin a oftat, apoi s-a uitat la fiul ei, care stătea cocoţat lângă mine pe marginea scaunului, aşteptând verdictul mamei lui.

  — Vederea mea nu mai e la fel de bună ca înainte, i-a zis ea. Nu pot spune cu siguranţă dacă e ea sau nu.

  — Ea e, mamă, a întărit Felix. Sunt sigur de asta.

  Doamna Rifkin a încuviinţat aproape imperceptibil din cap şi s-a întors din nou spre mine.

  — Nu te-am văzut decât o dată sau de două ori; n-am fost niciodată destul de importantă ca să fiu invitată la Ţarskoe Selo. Singura dată când am întâlnit-o pe ţarină, m-a întrebat cine eram. Când i-am spus, m-a felicitat că am un soţ atât de bun şi a trecut mai departe. După cum vezi, am fost şi eu băgată în seamă de membrii familiei regale.

  După toţi aceşti ani, era încă supărată că fusese concediată atât de repede de Împărăteasă.

  Împărăteasa. Adică mama mea.

  — Fiul meu e convins că eşti prinţesa, a continuat doamna Rifkin când a văzut că eu nu spun nimic.

  — Mai contează?

  — Contează, domnişoară. Şi la anul sau peste doi ani, când bolşevicii vor fi răsturnaţi de la putere, va conta şi mai mult.

  * * *

  Când m-am dus a doua zi la serviciu, mă aştepta un buchet de doisprezece trandafiri. Era de la Felix. După ce am citit biletul, am fugit în baie şi am început să plâng. Poate că mă copleşise faptul că primisem flori. Cel mai probabil, însă, cred că era din cauză că urma să am copilul lui Michael şi în marea majoritate a dimineţilor eram gata fie să plâng, fie să vomit din pricina celui mai mărunt lucru.

  * * *

  Ne-am dus la ceainăria lui Gunter, una din cele mai elegante şi mai scumpe ceainării din Londra. Încă nu-i spusesem lui Felix despre Michael şi nu ştiam cum avea să se termine acest flirt nepotrivit.

  L-am privit pe Felix în timp ce îi comanda chelneriţei în uniformă ceai Earl Grey şi un castron cu zmeură şi frişcă. Purta un pulover Fair Isle, iar părul lui mirosea a ulei Macassar. Deşi avea aproape aceeaşi vârstă ca mine, reuşea cumva să pară mult mai bătrân. Era imposibil să nu-l compari cu Michael; Felix era întotdeauna atât de elegant, atât de bogat şi atât de blând; Michael avea mereu datorii şi era un bărbat care se îmbrăca îngrozitor, de parcă ar fi vrut să atragă atenţia asupra felului în care arăta, şi anume ca un idol al matineelor care se apucase de box.

  Am zâmbit când mi-am amintit de el.

  — De ce râzi? A întrebat Felix.

  — Nu contează.

  — Uneori, aş vrea tare mult să ştiu ce gândeşti. Sunt multe lucruri pe care nu le ştiu despre tine, nu-i aşa?

  M-am uitat pe fereastră. Vizavi, două prostituate agăţau clienţi la colţul străzii Curzon, întrebându-i pe un ton vesel:

  — Cauţi o fată, dragă?

  M-am gândit la Shanghai şi la clubul de noapte; nu trecea o zi fără să mă gândesc la asta, fără să mă întreb ce m-ar face să ajung din nou pe străzi.

  Felix le-a văzut şi el pe cele două fete la care mă uitam.

  — E o ruşine, nu-i aşa? A făcut el.

  — Încearcă şi ele să se descurce cum pot.

  S-a uitat mirat la mine; cred că era şocat de astfel de sentimente. Presupun că, atunci când ai zmeură şi frişcă în faţa ta şi un şervet în poală, să vinzi sex ţi se poate părea destul de dezgustător.

  După aceea, Felix a insistat să mă conducă cu birja la apartamentul din Kensington. I-am văzut privirea surprinsă şi dezaprobatoare când a văzut unde locuiesc. În timp ce coboram amândoi din birjă, s-a aplecat spre mine. Mi-am dat seama ce voia şi m-am dat înapoi. Nu era din pricina faptului că mi se părea respingător; mirosea întotdeauna foarte frumos şi era un om plăcut la vedere. În plus, o dansatoare învaţă să nu facă mofturi la bărbaţi dacă; vrea să-şi plătească chiria.

  Sentimentul de vină mă apăsa ca o greutate pe piept. Când s-a aplecat să mă sărute, mi-am întors capul, iar el s-a făcut roşu în obraji şi s-a retras tulburat.

  — Îmi pare rău, a spus. Nu trebuia să.

  — Nu, nu e asta.

  — Nu, îmi pare rău, a repetat şi ne-am uitat unul la altul, amândoi extrem de stânjeniţi.

  — Iartă-mă, a spus şi s-a urcat înapoi în birjă.

  Calul a dat nerăbdător din picior, de parcă ar fi fost la fel de uimit ca mine de comportamentul meu.

  * * *

  Felix mi-a arătat o Londră pe care n-o mai văzusem niciodată. Presupun că banii făceau diferenţa. Poate că Felix credea că mă sedusese; de fapt, bogăţia lui o făcuse. Voiam să trăiesc ca o prinţesă, iar el îmi arăta cum să fac lucrul ăsta.

  Într-o seară, m-a dus la Savoy şi am dansat sub noile candelabre electrice pe muzica orchestrei de jazz a lui Nick la Rocca. După aceea, ne-am dus la un club de jazz de pe strada Half Moon şi dimineaţa ne-a prins mâncând omletă la Clubul Gargoyle al lui David Tennant. Şi era în timpul săptămânii.

  Într-o altă seară, m-a dus la Forty Three, unul din cluburile de noapte ilegale ale lui Ma Meyrick din Mayfair. Mi-a arătat-o pe actriţa Tallulah Bankhead şi mi l-a prezentat pe regele României. Faptul că ştiam că poliţia ar putea da buzna înăuntru în orice clipă i-a dat şi mai mult farmec acelei seri minunate şi puţin din acea agitaţie şi îndrăzneală s-a lipit şi de Felix. La fel ca strălucirea, dispărea la curăţătorie, dar pe atunci nu ştiam asta.

  Mă simţeam vinovată tot timpul cât eram cu Felix. Eu şi Michael nu eram căsătoriţi, dar ştiam că, după tot ce făcuse pentru mine, îi datoram fidelitatea mea, iar acum îmi dădeam seama că nu-i puteam oferi nici măcar asta. Locuiam în casa lui şi, ca o târfă ordinară, mă duceam cu un alt bărbat, fără ca el să ştie.

  Dar nu mă puteam abţine. Îmi fusese dor de viaţa asta şi o înhăţam cu mâini lacome de prinţesă. Tânjeam să fiu departe de apartamentul sărăcăcios din Kensington, căci îmi era dor de distracţiile în lumea cărora mă introdusese Andrei. Nu aveam destui bani să mă distrez aşa cu Michael. În Londra, lucrurile nu erau la fel de ieftine ca în Shanghai sau Berlin, unde chiar şi un ziarist putea trăi ca un duce, iar noua slujbă a lui Michael nu era prea bine plătită; şi, deşi mă credeam mare şi tare când m-am angajat la început la firma lui Renfrew Bannister, după o săptămână, salariul meu nu reprezenta mai mult decât un câştig minim.

  Voiam să trec cu maşina pe străzi cu eşarfa mea Lanvin fluturând în vânt, voiam să port mătase şi diamante, voiam tot ce însemna ultima modă, voiam ca lumea să ştie că sunt Anastasia.

  Dar Anastasia mea fantomatică şi misterioasă îmi cerea un preţ mare şi preţul era Michael. Am încercat să-mi spun că nu-l iubeam cu adevărat, am început să-mi expun cazul în faţa unei conştiinţe sceptice. Am argumentat şi am linguşit, dar conştiinţa mea a rămas fermă pe poziţii, un judecător solemn şi dur.

  M-am întrebat dacă în cele din urmă voi avea curajul să acţionez, cu sau fără aprobarea sufletului meu.

  MICHAEL.

  Ermakov, Zaharia Ermakov.

  După toţi aceşti ani, un călău rupsese tăcerea. Se lăuda deja de luni de zile: „Eu am fost cel care l-a împuşcat pe ţar!” N-a fost greu să-i dau de urmă; era şef de echipă la uzina de cupru din regiune, toţi îl cunoşteau. M-am întrebat dacă bravada lui ar rezista în faţa unui interviu pentru un ziarist occidental. Era una să-i spui brigăzii de tineret a Comitetului de Muncitori că eşti un erou, dar a spune astfel de lucruri unor străini avea mai multe implicaţii.

  Am încercat să dau telefon la uzina de cupru, dar sistemul telefonic era atât de prost, încât am renunţat şi am plătit un om care avea un cal şi o căruţă să mă ducă până la uzina aflată la vreo cinci kilometri în afara oraşului. Aerul de acolo era sulfuros. Simţeam că mă sufoc.

  Am traversat în fugă strada până la un birou banal din cărămidă. Am intrat şi i-am spus unei femei înspăimântătoare în salopetă că îl caut pe tovarăşul Ermakov. Mi-a spus că nu mai lucrează acolo. Avea cancer la plămâni. Era pe moarte. Nu, nu ştia unde locuieşte.

  Am ieşit din nou şi mi-am acoperit faţa cu fularul ca să filtrez aerul. Aşadar, unul din asasinii ţarului era deja cu un picior în groapă. Acum ştiam de ce tovarăşul Ermakov se hotărâse să rupă tăcerea. Guvernul nu putea să-i mai facă rău acum.

  * * *

  Telefonul a sunat lângă pat. M-am trezit speriat. Nu credeam că blestemăţia aia funcţiona. M-am uitat la ceas: era şase şi jumătate dimineaţa, ora locală. Era frig în camera de la hotel, iar afară era încă întuneric.

  — Da?

  — Dumneavoastră îl căutaţi pe soţul meu? A întrebat o voce de femeie.

  — Cine e la telefon?

  — Sunt tovarăşa Tatiana Ermakov. Aţi fost la uzină ieri. I-aţi spus tovarăşei Bulgarin că vreţi să vorbiţi cu soţul meu.

  M-am trezit imediat.

  — Da, numele meu e Sheridan. Sunt ziarist la.

  — Veniţi după-amiază la noi acasă, la ora două.

  Am bâjbâit pe masa de lângă pat în căutarea unui creion şi a unei foi de hârtie.

  — Care e adresa?

  Mi-a spus cum să ajung acolo – era pe malul celălalt al râului, la un kilometru şi jumătate în afara oraşului – şi apoi a închis. Am rămas nemişcat, holbându-mă la telefon. M-am uitat din nou la ceas. Aveam de aşteptat şapte ore şi jumătate.

  Avea să fie cea mai lungă aşteptare din viaţa mea.

  ANASTASIA.

  Era frig în apartament când m-am trezit. Am aprins o lumânare şi am fugit în picioarele goale la baie. Nu aveam monede pentru contor.

  M-am spălat şi m-am îmbrăcat repede, tremurând pe lespezile reci. M-am îmbrăcat cu aceeaşi rochie pe care o purtasem cu o zi înainte. Mi-am pus ciorapii de lână, fixându-i cu jartiere din elastic, şi m-am studiat în oglindă. Nu prea arătam ca o prinţesă în dimineaţa asta. Mi-am pus noua pălărie cloş pe care mi-o cumpărase Felix. N-ar fi trebuit să o accept. Nu era bine.

  S-a auzit o bătaie în uşă. Ştiam cine era. Am fugit la fereastră şi am văzut birja aşteptând. Felix.

  M-am uitat prin cameră: lumânări topite pe farfurii din porţelan, dresuri ude atârnând pe poliţa şemineului în faţa unui foc neaprins; era o cameră rece şi întunecată, în care domneau disperarea şi sărăcia. Şi era clar că aparţinea unui bărbat; o femeie care locuieşte singură nu ţine sticle de whisky şi de rachiu pe rafturile bibliotecii. Pălăria lui Michael era pe cuier, lângă uşă.

  Felix a ciocănit din nou.

  Am respirat adânc, am afişat o demnitate pe care nu o simţeam şi am deschis uşa.

  — Anastasia! A exclamat.

  A stat acolo în prag, într-o haină Savile Row din păr de cămilă, jucându-se nervos cu mănuşile gri din piele de ied pe care le ţinea în mână. A zâmbit timid.

  — Ştiu că nu te aşteptai să vin. Trebuia să te văd. N-am putut să dorm azi-noapte. Iartă-mă.

  M-am dat la o parte ca să-l las să intre. Am văzut-o pe doamna Stanton uitându-se în sus la noi din apartamentul ei. În orice clipă o să strige „Târfă!” din toate puterile.

  Felix a stat în mijlocul camerei, uitându-se în jur de parcă ar fi fost martorul unui cutremur devastator; pe faţa lui se citeau mila şi şocul.

  — E frig aici, a fost tot ce a zis.

  — Tocmai mă pregăteam să plec la serviciu.

  — Ştiu. Îmi pare rău.

  — Ai zis că n-ai putut să dormi?

  L-am văzut aruncând o privire spre pălăria lui Michael. Dar n-a zis nimic.

  — M-am gândit la noi.

  — La noi?

  — Eu şi mama trebuie să ne întoarcem la New York în curând. Poate chiar săptămâna viitoare.

  Ar trebui să mă simt uşurată sau disperată? Adevărul era că nu eram sigură.

  — Vreau să vii la New York cu mine, a spus scurt.

  Şi atunci, exact în acel moment, mi-am văzut viaţa separându-se, ca un drum la o răscruce. Am şovăit, privind cât de departe puteam de-a lungul ambelor drumuri, am văzut prăpăstiile şi priveliştile şi am îngheţat, neştiind ce să spun sau ce să fac. O parte din mine îl susţinea pe Michael; mica Anastasia, Anastasia a mea, mă implora să plec cu Felix.

  — Dar nici nu mă cunoşti prea bine, am îngăimat.

  — Dimpotrivă, te cunosc de-o viaţă. De când eram copil. De zece ani nu m-am mai gândit la nimic altceva.

  — Dar sunt atât de multe femei în lume care ar putea fi mai bune pentru tine, Felix.

  A dat negativ din cap.

  — Nu e niciuna.

  Mi-a luat mâna. Părea o pasăre mică, palidă şi moartă în mâna lui.

  — Nu pot, m-am auzit spunând.

  — Din cauza lui Michael?

  Asta m-a şocat. Apoi m-am gândit că cineva de la birou bârfise bineînţeles despre mine. Sau poate că Felix îşi pusese în cap să descopere totul despre mine. Un om nu se îmbogăţeşte fără să ştie unde să obţină informaţiile de care are nevoie.

  — Ştii de Michael?

  — Îl iubeşti pe bărbatul ăsta?

  Eram gata să murmur „Da, cred că da”, dar m-am oprit. În momentul acela aveam ocazia să o arunc pe vechea Anastasia la gunoi, să scap de ea pentru totdeauna. Uşor de zis; aveam în faţă un bărbat cu destui bani să-mi răscumpere dreptul câştigat prin naştere. Cuvintele mi-au rămas în gât. Dacă stăteam cu Michael, era posibil ca lumea să nu-mi spună niciodată Anastasia şi n-aveam să descopăr niciodată care era dreptul meu câştigat prin naştere sau destinul meu.

  Îmi amintesc că-mi spuneam: „De ce să renunţi la tot ce ai visat pentru un bărbat care s-ar putea să nu se întoarcă niciodată la tine, un bărbat care nu-ţi poate oferi un cămin bun pentru copilul tău? Ce faci?”

  — Michael a fost bun cu mine, am răspuns eu şi l-am trădat complet cu aceste şase cuvinte.

  — Cum adică?

  — În Berlin. După moartea soţului meu, n-aveam unde altundeva să mă duc, la cine altcineva să apelez.

  Am văzut dezaprobarea pe faţa lui. Nu aşa trebuia să se poarte o prinţesă părăsită de noroc.

  — Unde e acum?

  — E ziarist. Călătoreşte mult în străinătate.

  Mi-a zâmbit visător.

  — Dacă ai putea măcar să-ţi aminteşti promisiunile pe care ni le-am făcut cândva unul altuia!

  L-am privit în ochi şi m-am întrebat dacă îi făcusem astfel de promisiuni. Spunea asta doar ca să mă facă să gândesc la fel ca el?

  — N-o să renunţ la tine, a zis.

  — Trebuie să mă laşi să mă mai gândesc.

  — Vreau să te căsătoreşti cu mine şi să vii la New York cu mine, a adăugat. N-o să accept un răspuns negativ. Nu după atâta vreme.

  „Căsătoreşte-te cu el!” a zis o voce din interiorul meu. „Căsătoreşte-te cu el şi, când se va naşte copilul, ei bine, va şti că nu e al lui, dar atunci va fi deja prea târziu. Asta ar face o supravieţuitoare. Şi tu eşti o supravieţuitoare, Anastasia. Oricine şi orice ai fi, eşti o supravieţuitoare.”

  — Trebuie să mă mai gândesc, am repetat şi m-am întors cu spatele la el.

  — Te-am iubit dintotdeauna, mi-a şoptit. Dintotdeauna.

  Nu l-am auzit plecând; am auzit doar uşa închizându-se uşor în urma lui. L-am văzut de la fereastră urcându-se în birja care aştepta afară. Deocamdată duceam un război cu mine însămi, dar, când avea să se încheie un armistiţiu, ştiam care avea să fie răspunsul.

  * * *

  În seara aceea, Felix m-a dus la Savoy; am mâncat clătite cu limbă-de-mare, loup de mer en croute, clătite cu sirop. Felix a comandat o sticlă de Corton Charlemagne. După aceea, ne-am plimbat de-a lungul taluzului Victoria, felinarele cu gaz care străjuiau râul arătând ca nişte şiraguri de perle.

  Felix mi-a povestit despre exilul lui după revoluţie.

  — Îmi amintesc ziua în care tatăl meu ne-a zis că trebuie să părăsim Rusia. Fuseseră zilnic răscoale pe străzi şi, într-o zi, un om a murit pe pragul uşii noastre. Fusese împuşcat de soldaţi. Cred că noi am fost norocoşi; cel puţin am scăpat cu viaţă. Tata avea rude în New York şi am ajuns acolo în ziua în care bolşevicii au preluat puterea în Rusia. Tatăl şi unchiul meu au fondat o companie, angajând curieri pe Wall Street, chiar în inima districtului financiar. Au început afacerea având doar doi angajaţi, iar acum avem peste două mii. Când tata a murit, mi-a lăsat două sute de mii de dolari. I-am investit în companie, făcând speculaţii la bursă cu acţiuni şi cu titluri de valoare. Acum valorează de zece ori pe-atât.

  M-am uitat la râu. Ce ciudată putea fi viaţa! Banul la ban trage, după cum spune proverbul. După cinci ani, lumea era la fel ca la început pentru cei care supravieţuiseră.

  — Ce ai de gând să faci? M-a întrebat.

  Nu i-am răspuns. Am fixat cu privirea ceaţa care plutea pe râu şi am auzit Big Ben-ul bătând ora exactă.

  — Ai suferit o nedreptate scandaloasă. Trebuie să ne luptăm să îndreptăm lucrurile.

  — Să „ne” luptăm, Felix?

  — Ai nevoie de bani şi de prieteni influenţi. De asta ai nevoie de mine.

  Am văzut chipul lui Michael dizolvându-se în ceaţă.

  — Am o oarecare influenţă în comunitatea rusă din New York, am bani cu care să plătesc avocaţi. Putem înainta petiţia ta autorităţilor germane. Se poate asta, ştiu cum s-o fac.

  — Uiţi un lucru. Sunt căutată de poliţia de acolo.

  — Banii rezolvă orice problemă, mi-a răspuns şi am vrut să-l cred.

  S-a apropiat de mine şi mi-a luat mâinile într-ale lui.

  — Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Eram Îndrăgostit de tine chiar şi atunci când aveam treisprezece ani şi ne dădeam pe tobogan. Nu puteam să spun nimic pentru că nu eram decât fiul unui doctor, iar tu erai o mare ducesă.

  — Şi acum sunt secretară la un birou de avocatură, iar tu eşti milionar. Cum se schimbă lumea!

  Ştiam că, dacă îmi ridicam faţa spre a lui, el avea să mă sărute şi pactul avea să fie făcut. Dar am ezitat şi m-am concentrat în schimb asupra acului lui de cravată. Avea un diamant, emblema acelei lumi a bogăţiei şi privilegiului care era dreptul meu câştigat prin naştere. Totuşi, pentru binele sufletului meu, jur că am ezitat.

  — Vrei să vii la New York cu mine? Mi-a şoptit.

  Sirena unei barje a răsunat de-a lungul Tamisei. Am ascultat clipocitul apei care se lovea de taluz şi am încercat să-mi adun gândurile. Aş fi vrut ca Michael să fie acolo, să nu lase să se întâmple asta.

  Ar trebui oare să-i spun lui Felix despre copil? Am stat acolo, cu capul pe pieptul lui, şi m-am lăsat dusă de val; eram din nou mica ducesă răsfăţată de la Ţarskoe Selo, alegând calea cea mai uşoară.

  — Căsătoreşte-te cu mine, a adăugat.

  — Dar ne cunoaştem doar de câteva săptămâni.

  — Ştiu mai multe despre tine decât ştii tu însăţi. Ştiu despre izbucnirile tale de mânie, ştiu că o trăgeai de păr pe verişoara ta atunci când te enerva şi că puneai piedică servitorilor când te plictiseai. Ştiu că nu erai atentă la lecţii şi ştiu că ai o aluniţă pe omoplatul drept.

  — N-o mai am, mi-au scos-o, am zis eu, amintindu-mi de mica cicatrice albă de pe umăr.

  — Ştiu că lumea te-a nedreptăţit şi că ai suferit inutil. Ştiu că ai un drept câştigat prin naştere şi că numai cu bani şi cu influenţă o să-ţi recapeţi locul care ţi se cuvine în lume. Ştiu că am puterea să-ţi dau aceste lucruri şi aş vrea să le ai chiar dacă n-o să mă vrei pe mine. Ştiu că tu vei fi întotdeauna singura femeie pe care o voi dori vreodată.

  Asta era: trebuia să aleg între destin şi Michael, frumosul meu Michael, între a-mi recăpăta dreptul regal câştigat prin naştere şi o viaţă în anonimat confortabil. Aş putea fi fericită cu Michael, dar fericirea n-ar fi de ajuns. În adâncul sufletului meu ştiam că eram făcută pentru lucruri mai bune decât fericirea.

  Michael îmi spusese că nu există coincidenţe. Nu întâmplarea, ci destinul îl adusese pe Felix aici, iar în seara asta îmi puteam relua cursul vieţii aşa cum ar fi trebuit să fie.

  Făcusem multe lucruri odioase în viaţa mea, stătusem deoparte şi mă privisem făcându-le; sau închisesem ochii, aşa cum faci când e vorba de un prieten vechi şi drag, dar necinstit. Aşa că am încercat să nu mă gândesc la cuvântul „trădare” când mi-am ridicat faţa ca să-l las pe Felix să mă sărute şi, atunci când mi-a cerut din nou să mă căsătoresc cu el, cred că am acceptat.

  * * *

  M-am trezit a doua zi de dimineaţă în dormitorul lui Felix din Mayfair. Trupul lui greu zăcea în pat lângă mine, mare ca un munte. Noaptea trecută făcusem dragoste ca nişte străini care s-au cunoscut întâmplător. Îmi amintise de una din acele nopţi din Shanghai când mă culcam cu un client anonim. Avusese loc o tranzacţie: se promisese ceva material şi se primise ceva material.

  Mi-am pus halatul greu din brocart pe care îl lăsase lângă pat pentru mine şi m-am dus la fereastră să privesc oraşul care se trezea încet. Am auzit clopoţelul omului cu brioşele răsunând pe stradă.

  Dimineaţa e perfectă pentru reproşuri. Cum am putut să-i fac aşa ceva lui Michael? Când m-am gândit la viaţa pe care mi-o aminteam, el fusese mereu alături de mine: în noaptea aceea în Shanghai, când mă lăsasem copleşită de disperare, în Berlin, când îl sunasem din locuinţa lui Andrei, îngrozită că aş putea ajunge în închisoare. Mă salvase de fiecare dată. Cum am putut să-l trădez acum?

  Şi totuşi, ce eram pentru el decât o povară? La fel ca toţi ceilalţi, nu mă voia decât pentru că era posibil să fiu Anastasia. În clipa în care voi înceta să mai fiu un mister pentru el, îşi va pierde interesul, voi deveni o piedică. Nu putea sta în Londra o veşnicie. Avea ambiţii care nu includeau o soţie şi un copil, de asta eram sigură. Vor mai fi femei după mine, tot aşa cum au fost multe femei înaintea mea. Va fi mai fericit fără mine. Poate că va fi chiar uşurat când va vedea că am plecat.

  Am încercat să-mi imaginez faţa lui, să-mi imaginez ce expresie ar fi putut avea dacă i-aş fi spus că port în pântece copilul lui. Oricât aş fi încercat, nu reuşeam să văd o expresie fericită, ci doar una de animal prins în capcană. Poate că în viitor ar putea chiar să dea vina pe mine pentru situaţia lui grea.

  Trebuia să fie liber să-şi urmeze visurile, tot aşa cum şi eu trebuia să fiu liberă să mi le urmez pe ale mele.

  Iată. O făcusem. Mă convinsesem.

  MICHAEL.

  O cocioabă construită din cherestea veche, bătută de ploaie şi de vânt, jumătate din ea înclinată spre pământ, întreaga structură dând impresia că se poate rupe în două în orice clipă. M-am întrebat câţi ani stătuse aşa. Mi-am imaginat anotimpuri nesfârşite de îngheţ şi dezgheţ, pământul mişcându-se întruna sub fundaţii.

  Casa stătea ghemuită printre umbrele negre ale molizilor şi pinilor, cu faţa spre întinderea de fabrici şi rafinării care era oraşul Sverdlovsk. O pată de fum negru se zărea ieşind pe coş, mânjind cerul de un albastru rece.

  Cocioaba nu avea gard, iar curtea era plină de maşinării vechi şi de tinichele ruginite. De un stâlp era legată o capră, gheaţa strălucind în blana ei încâlcită. Animalul s-a uitat la mine cu o curiozitate beligerantă. Am tremurat, simţind tensiunea ca pe o mâncare rece şi grasă căzută greu la stomac.

  Capra a behăit pe neaşteptate şi am simţit cum mi se ridică nivelul de adrenalină. Am înjurat animalul printre dinţi şi am urcat pe verandă. Scândurile au scârţâit alarmant sub picioarele mele.

  Uşa de la intrare era deschisă, dar casa era cufundată în întuneric, nu ardea nici o lumină înăuntru. Au trecut câteva clipe până când ochii mei s-au obişnuit cu bezna. Apoi, am văzut o pereche de ochi uitându-se la mine din pragul uşii şi am făcut un pas înapoi, şocat.

  Era o femeie în vârstă, care purta un şal, o rochie lungă şi neagră şi ghete bărbăteşti. Rochia şi şalul de lână erau găurite, iar ghetele erau pline de noroi. Femeia nu mai avea decât trei dinţi în gură. Pielea de pe faţă îi atârna ca un sac vechi şi uzat. Mirosea toată a fum şi a varză fiartă.

  Deşi ştiam că mă aştepta, femeia se uita la mine de parcă tocmai picasem din cer, reuşind să pară atât curioasă, cât şi îngrozită. Am dat să mă prezint, dar ea mi-a întors pur şi simplu spatele şi a intrat din nou în casă târşâindu-şi picioarele, fără să mă invite înăuntru. N-aveam altceva de făcut decât să o urmez.

  După cum era de aşteptat, nu era prea multă mobilă în casă: un fotoliu supraîndesat, o sobă din lemn la piciorul căreia se afla o pereche de ghete enorme. Ale soţului ei, bineînţeles. Pe perete era o fotografie înrămată de-a lui Lenin şi o alta reprezentând un bărbat îmbrăcat în negru, cu o mustaţă ţepoasă şi un pistol ţinut eroic în mâna dreaptă. Mi-am zis că ăsta trebuie să fie el.

  Omul care l-a împuşcat pe ţar.

  Zaharia Petrovici Ermakov nu mai era un gigant al revoluţiei. Singura asemănare între omul pe care l-am văzut eu şi omul din fotografie era mustaţa neagră şi mare. Zăcea pe un pat de lemn în celălalt capăt al camerei, înconjurat de grămezi de cuverturi. Nu părea să cântărească mai mult de patruzeci de kilograme. Nu mai avea carne pe el şi, prin pielea asemănătoare unui pergament, îi puteam distinge forma craniului. Avea o crustă de sânge uscat în colţul gurii şi pete întunecate şi imposibil de identificat pe perne. Respiraţia lui era urât mirositoare şi m-am străduit mult să nu-mi întorc capul în altă parte.

  — Tu eşti ziaristul? A croncănit el.

  Am încuviinţat din cap. Din câte ştiam, moartea îi intimida pe oameni. Le vedeai frica în ochi. Dar nu şi în cazul lui Ermakov. Poate că trupul lui se micşora, dar ochii îi ardeau ca nişte cărbuni şi pe faţa lui nu se citea decât ura.

  Soţia lui mi-a indicat scaunul de lemn aflat lângă pat, iar eu m-am aşezat pe el. La picioarele mele era un vas pătat de fiere. Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos.

  — Sunt pe moarte. Ţi-au spus?

  Am încuviinţat din cap.

  — E din cauza cancerului. Plămânii mei. Sunt distruşi.

  Privit de aproape, părea un om în vârstă, dar, după calculele mele, cred că avea vreo patruzeci de ani. M-a privit cu acei ochi îngrozitori.

  — Am înţeles că vrei să ştii despre. Ţar.

  — Ai fost acolo?

  A zâmbit. Dinţii lui erau maro şi stricaţi din pricina ţigărilor. Şi degetele lui aveau culoarea rahatului. Pe încheieturile mâinilor avea nişte cicatrici purpurii care arătau livide pe fundalul pielii lui albe.

  — Ţarul a făcut asta, a murmurat.

  — Ţarul?

  — Nouă ani în lagăre. Ticăloşii ăia!

  — Ai avut noroc că ai supravieţuit, am zis, încercând să stabilesc o relaţie cu această fiinţă.

  Trebuia să aflu povestea asta, să scot tot ce puteam de la el. Îmi era teamă să nu se răzgândească şi să nu mai vrea să vorbească cu mine.

  — N-a fost noroc. Pe atunci eram puternic şi mi-am promis că voi supravieţui ca să-i fac pe. Ticăloşii ăia să plătească.

  Şi-a întins o încheietură spre mine.

  — Am fost ţinut în cătuşe un an întreg. Durerea din încheieturi a persistat luni de zile, chiar şi după. După ce mi-au scos cătuşele. Au zis că o să. Îmi pierd mâinile. Dar nu mi le-am pierdut. Cu mâna asta. Cu mâna asta l-am împuşcat pe ticălosul ăla în cap.

  — Dumneata l-ai împuşcat pe ţar? Am întrebat.

  — Da. Eu am fost. Eu.

  Nu l-am crezut atunci şi n-o să-l cred niciodată. Deşi cele mai multe din lucrurile pe care mi le-a spus s-au dovedit ulterior a fi adevărate, eu tot sunt de părere că Iurovski a fost cel care l-a omorât pe ţar. În anii care au urmat după ce Ermakov a prezentat propria versiune a evenimentelor, vreo şase bărbaţi au pretins că ei au fost cei care au tras glonţul fatal. Toţi voiau să fie ucigaşul ţarului.

  Ermakov rânjea la mine, urmărindu-mi reacţia, încântat că declarase chiar pe patul de moarte că era un ucigaş. Cu siguranţă nu-l aştepta Dumnezeu pe lumea cealaltă. Lasă comunismul, gloria lui eternă era aici şi acum.

  — Ai fost paznic la casa Ipatiev?

  — Nu doar paznic. Eu şi Iurovski eram şefii. Ticălosul ăla şi-a însuşit tot meritul. Dar eu am fost cel care a făcut ce-a fost mai greu. De aceea. De aceea Sverdlov m-a numit pe mine şef de echipă la fabrică. Asta a fost toată răsplata pe care am primit-o pentru. Faptul că le-am făcut treaba murdară. Asta a fost tot.

  Cuvintele i-au fost întrerupte de un acces de tuse. Faţa i s-a făcut roşie ca racul şi soţia lui a venit repede, a luat vasul şi i l-a ţinut sub bărbie în timp ce el se îneca şi scuipa, încercând să respire. Am crezut că o să moară pe loc. M-am ridicat în picioare, îngrozit şi fascinat de această mică scenă grotescă. În cele din urmă, Ermakov a tras aer în piept, din gură curgându-i sânge şi fiere.

  Respiraţia lui era şuierătoare. Ar fi putut să o audă chiar şi cei din Piaţa Revoluţiei. Accesul de tuse l-a epuizat şi a zăcut mult timp gâfâind, incapabil să vorbească.

  În cele din urmă, i-a făcut semn din cap soţiei lui ca să-i comunice că şi-a revenit, iar ea a ieşit repede afară să golească vasul în curte. Ce noroc pe puii ăia de găină! M-am aşezat din nou pe scaun, tulburat. Ermakov a întins o mână osoasă şi a bătut cu degetul pe pagina carnetului meu ca să-mi arate că voia să iau notiţe.

  — Am fost acolo. În ziua în care ţarul şi ţarina au ajuns aici, în Sverdlovsk. Îmi închipuiam că el o să fie cine ştie ce Ivan. Cu nişte ochi roşii şi cu o barbă deasă şi mare cât o zi de post, dar nu era decât o fiinţă patetică; puteai să-l dărâmi dintr-o suflare.

  A început să tuşească din nou, dar a reuşit să ţină lucrurile sub control.

  — Şi ea. Vacă germană grasă! Voia să o împingem în scaunul ei cu rotile. Am făcut-o pe căţeaua aia bătrână să meargă.

  A zâmbit amintindu-şi cu drag de această răutate, de parcă şi-ar fi amintit de un nepot preferat.

  — În prima zi, căţeaua aia germană ne-a făcut liste de bucate, scrise pe nişte cartonaşe aurite; voia să-i aducem. Tot felul de mâncăruri scumpe. De parcă am fi fost servitorii ei. Am aranjat-o noi curând. A mâncat ce-am mâncat şi noi. Supă şi. Legume.

  M-am întrebat cât avea să dureze interviul. Părea prea slab să vorbească mult, înainte ca un nou acces de tuse să-l oprească. Primul îl slăbise atât de mult, încât credeam că, dacă va avea un alt acces, o să leşine sau o să facă o criză. Eram nerăbdător. Nu voiam să ştiu despre ţar; voiam să aud doar despre Anastasia.

  — Îţi aminteşti când au sosit ceilalţi?

  — Marinarul – nu mai ştiu cum îl chema – cu ţareviciul în braţe.?

  — Îţi aduci aminte de cea mai mică dintre prinţese, Anastasia?

  A fost nevoit să se gândească la asta.

  — Erau drăguţe prinţesele. Eu am vrut să ne satisfacem poftele cu ele, dar Iurovski. Acum n-o să ştiu niciodată cum e să i-o tragi unei mari ducese.

  N-am crezut niciodată că i-aş putea dori cuiva să sufere. Dar, în timp ce stăteam acolo, prefăcându-mă că sunt de aceeaşi părere cu monstrul ăsta, o parte din mine l-a blestemat să se mai chinuiască aşa vreo câteva săptămâni. Nu mai întâlnisem pe nimeni care să aibă atâta ură în suflet. Mi-am imaginat un sac plin de duşmănie, o bubă plină de propriul venin, mâncându-l din interior ca nişte viermi.

  — Nu-ţi mai aduci aminte de Anastasia?

  Întrebările astea începeau să-l enerveze.

  — Erau toate la fel. Cui îi pasă?

  — Îmi povesteai. Despre noaptea în care au murit.

  A zâmbit din nou, amintirea morţii ţarului înveselindu-l.

  — Am găsit minele astea, la vreo şaisprezece kilometri în afara oraşului. Mişte mine părăsite. În locul ăsta a ales Iurovski să fie arse trupurile. Am adunat nişte canistre mari cu benzină, lemne de foc şi acid şi am trimis totul acolo. În noaptea execuţiei. Am luat un camion în care am pus o duzină de pături şi l-am dus în Piaţa Catedralei. I-am spus şoferului. Să dea cu spatele până în faţa intrării de la subsol, să lase motorul pornit şi să facă. Să facă cât mai mult zgomot posibil.

  — Dumneata unde erai?

  — În casă. Unde crezi? Nu aveam de gând să ratez execuţia pentru nimic în lume.

  Cadavrul din faţa mea începea să obosească. Soţia lui i-a adus un pahar cu ceai negru rece. El l-a lipăit, apoi a pus paharul deoparte fără să spună nimic. Femeia s-a dus să se aşeze din nou în întuneric. M-am întrebat ce o făcea să-i fie atât de devotată. Poate că fusese mai bun ca soţ decât ca temnicer.

  Sau poate că îi era chiar şi acum teamă de el.

  — Nimic n-a mers bine în noaptea aia, a continuat Ermakov cu o voce atât de răguşită, încât am fost nevoit să mă aplec spre el, deşi îmi era silă de respiraţia lui urât mirositoare. A fost vina lui Iurovski.

  Am stat acolo, neîndrăznind să-l întrerup.

  — Le-a luat o oră să fie gata. Fetele. Aveau perne cu elE. Pe care să stea în maşină. Mi-am zis că ăsta e un lucru al naibii de amuzant. I-am duS. Pe toţi la subsol, le-am zis că trebuie să-i evacuăm. Că vine Armata Albă. Îmi aduc aminte că ţarul a zis: „Ei bine, o să. O să plecăm în sfârşit din locul ăsta.” Apoi am auzit camionul.

  S-a oprit, epuizat. Plămânii lui scoteau un sunet şuierător de fiecare dată când respira.

  — Iurovski a intrat înăuntru şi a citit sentinţa. Eu stăteam chiar în spatele lui. Am văzut faţa ticălosului. Nu-i venea să creadă.

  A început să râdă şi l-a apucat un nou acces de tuse. M-am îndepărtat de acea respiraţie îngrozitoare.

  — Ţarul nu putea auzi din pricina. Zgomotului făcut de camion. Şi Iurovski a fost nevoit să. Repete. Ştiam că voia s-o facă el. Dar îmi promisesem mie acest. Privilegiu. Mi-am scos pistolul şi m-am. M-am aplecat peste umărul lui şi l-am împuşcat pe ţar în faţă.

  A respirat adânc şi hârâit. Ochii i s-au luminat. A repetat cuvintele, de parcă ar fi fost o absolvire de păcate.

  — Eu l-am împuşcat pe ţar. Eu. Să le spui asta celor de la ziar, bine?

  Am încuviinţat din cap, simţind că-mi vine să vărs.

  — A căzut jos şi nu s-a. Mai mişcat. Apoi Iurovski. A împuşcat-o pe căţeaua aia germană în gură. Cu pistolul Mauser. Lucrurile au luat-o razna, trăgeau toţi peste umerii celorlalţi, nu era destul loc în cadrul uşii. Am fost surd. O săptămână. Camera s-a umplut de fum, nu mai puteam să-i împuşcăm. Câţiva s-au speriat.

  Şi atunci s-a întâmplat iar; vorbise prea repede şi l-a apucat un nou acces de tuse, atât de puternic, încât i-au ieşit ochii din orbite. S-a agăţat de soţie cu o mână scheletică, iar eu am crezut că-i sunase ceasul. Capul i-a căzut din nou pe pernă şi am crezut că a murit. Dar ochii aceia negri s-au întors spre mine, iar el a zâmbit; era un zâmbet înspăimântător, care m-a făcut să simt fiori reci pe şira spinării.

  Am aşteptat să-şi recapete puterile. După o vreme, a început din nou să vorbească, reluând firul povestirii de unde îl lăsase.

  — De-abia mai târziu am aflat că. Femeile aveau bijuterii băgate în. Corsetele lor; gloanţele ricoşau pur şi simplu în ele. A fost un noroc că n-a murit. Nimeni.

  A râs la mica lui glumă.

  — Nimeni dintre ai noştri. În cele din urmă s-au terminat gloanţele. Ofiţerii Ceka au fost nevoiţi să-i omoare. Cu baionetele.

  — Dumnezeule! M-am auzit murmurând. Nu ştii ce greu e. Să omori unsprezece oameni.

  — Sper să nu fiu nevoit să aflu niciodată, am răspuns în engleză.

  — Toţi oamenii din oraş au auzit împuşcăturile. Am alergat înăuntru să văd ce se întâmplă. N-aveai loc să te mişti pe coridor şi în tot acest timp şoferul camionului. Ambala motorul. În cele din urmă s-a terminat. Iurovski le-a spus tuturor. Să ia pălăriile şi hainele celor morţi. Să adune inelele, colierele şi ceasurile. Şi să le pună pe toate într-un colţ. Era soldatul tipic, făcea totuL. Ca la carte. Dar era. Un idiot, desigur, la fel ca toţi ticăloşii ăia. A dat-o rău în bară în noaptea. Aia.

  A început să râdă şi o spumă roz s-a format în colţul gurii lui.

  — Am înfăşurat cadavrele în pături şi le-am pus. În camion. Pernele, poşetele, papucii. Totul era plin de sânge. Era sânge peste tot. Exact ceea ce Iurovski a spus că nu. Vrea. Dar asta se întâmplă. Când trebuie să omori oamenii ciomăgindu-i şi. Înjunghiindu-i.

  O altă tuse tabagică.

  — Am plecat spre. Minele părăsite. Era deja două noaptea când. Am pornit la drum. Drumurile erau pline de noroi. Ne-a luat două ore să parcurgem şaisprezece kilometri, roţile alunecau. În noroi. Începeau să se ivească zorile. Când am ajuns acolo.

  — Aţi ars cadavrele atunci?

  A dat negativ din cap.

  — Nu era timp.

  Mi-am dat seama că partea asta nu-l interesa deloc.

  — De ce nu?

  — Nu voiam să o facem pe lumină. Oamenii aveau să vadă fumul. Ştiam că soldaţii din Armata Albă nu erau. Departe. Nu voiam să. Le spună cineva unde erau cadavrele.

  — Şi ce s-a întâmplat?

  Dar Ermakov era epuizat. A dat din umeri.

  — Anastasia a supravieţuit, am zis eu, ca să-l fac să vorbească din nou.

  — N-a supravieţuit nimeni.

  — Anastasia trăieşte, am repetat.

  Agitat, Ermakov a încercat să se ridice în capul oaselor.

  — Au murit toţi!

  — Aţi lăsat cadavrele acolo toată ziua. Dacă ea a supravieţuit gloanţelor şi baionetelor?

  — Am pus pe cineva să păzească trupurile! Când m-am întors în seara următoare. Le-am numărat! Erau. Toate acolo! Am văzut-o pe Anastasia!

  M-am întrebat dacă puteam să-l cred.

  — Ai văzut-o?

  — Unsprezece trupuri! În seara următoare ne-am întors şi le-am ars feţele. Cu acid. Apoi le-am stropit cu benzină şi le-am dat foc. N-a mai rămas nimic din nici o prinţesă, din niciunul.! Au murit toţi. Şi eu. Zaharia Petrovici Ermakov. Am fost cel care l-a omorât pe.

  A început iar să tuşească, dar de data asta a ţinut-o aşa la nesfârşit. S-a agăţat de umerii nevestei de parcă ar fi fost sub apă şi ar fi vrut să iasă la suprafaţă. Se îneca în propriul sânge. Mi s-a părut un sfârşit potrivit pentru el.

  Dar criza a trecut. Femeia s-a uitat la mine şi a clătinat din cap. Interviul se terminase. Ermakov zăcea în pat, cu ochii daţi peste cap, respirând hârâit. Era un zgomot îngrozitor. Am plecat.

  Afară, în curte, m-am simţit încălzit de razele slabe ale soarelui. Pădurile întunecate de pini se întindeau de-a curmezişul spaţiilor vaste, sub un cer de un albastru spălăcit. Era partea cea mai caldă a acestei zile de primăvară, dar eu am început să tremur. Acum ştiam ce se întâmplase cu ţarul şi cu familia lui. Aşa cum spusese Ermakov, Anastasia era moartă. Nu avusese cum să supravieţuiască gloanţelor şi baionetelor.

  Asta era partea amară a rezolvării unui mister. Uneori e mai rău să ai o certitudine îngrozitoare decât nişte licăriri de speranţă. Ştiam; aş fi vrut să nu ştiu.

  ANASTASIA.

  Îmi făcusem valizele şi le lăsasem lângă uşă. Am pus plicul pe poliţa şemineului şi m-am dus la fereastră să mă uit după birjă. Felix spusese că avea să vină la ora unsprezece să mă ia şi să mergem apoi la gara Waterloo. De acolo urma să luăm trenul spre Southampton şi să plecăm cu vaporul spre New York.

  Am aruncat o ultimă privire prin apartament şi am simţit că mă cuprinde regretul. Mi-am zis din nou că nu aveam de ales.

  O birjă a oprit afară în dreptul intrării, am auzit zgomotul copitelor pe caldarâm şi am dat să-mi iau valizele. Apoi am văzut un bărbat coborând din birjă şi mi-am dat seama că nu era Felix. Am simţit o strângere de inimă.

  Am vrut pur şi simplu să fug. Nu puteam da ochii cu el.

  Dar nu aveam unde să fug şi nu aveam ce altceva să fac decât să stau acolo cu spatele la fereastră şi să aştept să se deschidă uşa. I-am auzit paşii pe scară, am auzit cheia răsucindu-se în broască. Apoi, Michael a apărut în prag, cu valiza lui uzată în mână şi nebărbierit de o zi. A zâmbit uşor nesigur, dar zâmbetul i-a pierit când a văzut cele două valize de lângă uşă.

  M-a privit stând acolo, cu haina pe mine şi cu pălăria pe cap; n-o să uit niciodată expresia de durere enormă de pe faţa lui. M-am urât atunci mai mult decât o făcusem vreodată, iar eu sunt o persoană care are de ce să se urască.

  — Nu e chiar primirea la care m-am aşteptat, a spus sec.

  Am închis ochii; nu puteam suporta să mă uit la el. Dumnezeu să mă ierte!

  — Ce s-a întâmplat? M-a întrebat.

  — Plec.

  — Şi unde vrei să te duci?

  — La New York. Am cunoscut pe altcineva.

  Am deschis din nou ochii; pe faţa lui se citea un amalgam de sentimente: furie, nedumerire, neîncredere.

  — Pe altcineva?

  — Îmi pare rău.

  — Îţi pare rău. Asta-i tot?

  A aşteptat să-i dau o explicaţie şi, când a văzut că nu spun nimic, a adăugat:

  — N-am lipsit decât o lună.

  — N-are nici o legătură cu tine.

  — Ce vrei să spui?

  Cum puteam să-i explic? Nu puteam.

  — Îmi pare rău.

  — Îţi pare rău, a repetat el, de parcă ar fi fost o obscenitate.

  — Michael, sunt ea. E adevărat. Am întâlnit pe cineva care m-a cunoscut înainte.

  — Un alt Banişevski? A întrebat, înghiţind cu greu. Sper că are asigurare de viaţă.

  — Mă ţine minte de la Ţarskoe Selo.

  — Cine e?

  — Îl cheamă Felix Rifkin, iar tatăl lui era.

  — Am întâlnit şi eu pe cineva care te-a cunoscut înainte. Când am fost în Sverdlovsk. Te cunoştea foarte bine pentru că era acolo în noaptea în care ai murit. I-a ajutat pe ofiţerii ceka să te omoare în bătaie cu paturile puştilor, apoi ţi-a turnat acid pe faţă şi te-a îngropat în pădure, la şaisprezece kilometri în afara oraşului.

  Am crezut că o să mi se facă rău.

  — Minţi!

  — Era acolo. Nu ştiu ce ţi-a spus Rifkin ăsta, dar e un mincinos. Marea ducesă Anastasia a murit. Nu ştiu cine eşti, dar nu eşti acea Anastasia Romanov. Mă asculţi?

  Dar nu-l ascultam. Văzusem adevărul în ochii lui Felix Rifkin. Întreaga mea viaţă era o sală de oglinzi. Felix îmi adusese în sfârşit certitudinea. Nu voiam să-l cred pe Michael, nu puteam.

  — Michael, îşi aduce aminte chiar şi de aluniţa pe care o am pe umărul drept.

  — Asta nu dovedeşte nimic.

  Ce ciudat! Mi se părea că mă lupt pentru viaţa mea. Mă simţeam cu adevărat disperată.

  — De unde ştii că n-a minţit rusul ăsta de care vorbeşti tu? Chiar crezi că ar vrea să ştie o lume întreagă că a făcut o treabă de mântuială? Bolşevicii mint, toţi oamenii mint.

  — Chiar şi tu, se pare. Ai spus că mă iubeşti.

  Birja lui Felix a oprit afară la intrare.

  — Îmi pare rău, nu pot să fac asta, am spus şi mi-am luat valizele.

  Am crezut că poate o să încerce să mă oprească, dar n-a făcut-o. Atât de tipic pentru el! Nu asta fusese povestea noastră de la bun început?

  — Nu-mi vine să cred că faci aşa ceva, a zis.

  — Nici mie, am răspuns şi am ieşit pe uşă, trecând pe lângă el.

  Am auzit uşa de la apartamentul de jos deschizându-se şi doamna Stanton a scos capul afară să se uite pe hol.

  — Târfă! A şuierat ea când am trecut pentru ultima dată pe lângă ea.

  M-am uitat în sus când m-am urcat în birjă. Am crezut că o să-l văd pe Michael la fereastră. N-a fost aşa.

  Nu mai era nimic altceva de făcut. Anastasia Romanov s-a urcat în birjă cu Felix Rifkin şi s-a dus să-şi caute destinul în New York.

  PARTEA a V-a.

  NEW YORK ŞI SHANGHAI, 1929

  ANASTASIA.

  M-am trezit când am auzit ceasul deşteptător, unul din acele ceasuri produse în masă pe care le puteai cumpăra în orice magazin din orice oraş din Statele Unite. Era la modă zilele astea să fii trezit de un astfel de dispozitiv, şi nu de un servitor. Ceasul avea chiar şi un cadran luminos ca să poţi vedea ora în toiul nopţii. Lumea se schimbase foarte mult după război.

  Servitoarea îmi pregătise deja baia. După aceea, m-am îmbrăcat şi m-am dus în sala de mese, unde servitoarea servea micul dejun. Doamna Rifkin era deja acolo, bându-şi cafeaua de dimineaţă. Sofia, sora lui Felix, încă mai dormea. Era puţin probabil să o vedem înainte de prânz.

  Felix era deja la birou. Pleca în fiecare zi imediat ce se crăpa de ziuă şi nu se întorcea înainte de şapte sau opt seara.

  Acum locuiam pe Fifth Avenue, una din cele mai elegante zone din New York, într-un apartament cu unsprezece camere decorate în ultimul stil Art Deco. În afara faptului că ne întreţinea pe noi trei, Felix mai avea trei servitori care locuiau în apartament, precum şi o cusătoreasă, o spălătoreasă şi un şofer pentru automobilul Hispano-Suiza. Îşi ţinuse promisiunea că voi trăi în stilul de viaţă cu care eram obişnuită. Dar mă întrebam uneori: a cui viaţă? A oricui ar fi, e una foarte uşoară.

  I-am murmurat bună dimineaţa doamnei Rifkin şi m-am aşezat la masă. Una din servitoare mi-a turnat cafea în ceaşcă. Chiar şi aici în cuibul nostru auzeam murmurul traficului de pe Fifth Avenue prin ferestrele de la terasă.

  Am luat ziarul New York Times şi l-am răsfoit, căutând ceva interesant: iar insuficienţă de alimente în Rusia. Era al cincilea an când se aplica noua politică economică a lui Iosif Stalin şi producţia de alimente se întorcea la aceleaşi niveluri la care era atunci când ţarul era pe tron. Cam asta se alesese de hrănirea maselor. Fusese atât de uşor să dea vina pe Nicolae pentru tot ce nu mergea bine în Rusia! Acum avuseseră revoluţia şi vărsarea de sânge pe care o voiseră, dar săracii tot n-aveau ce mânca.

  Titlurile din ziar erau toate despre preţurile în creştere de pe piaţa titlurilor de valoare. Nu exista nimeni în New York care să nu facă tranzacţii; citeai în fiecare zi în ziarul Times câte ceva despre această ultimă modă: o matroană din Park Avenue se plângea că-şi pierduse bucătăreasa pentru că refuzase să-i instaleze în bucătărie propriul teleimprimator automat, o văduvă bogată din Queens se plângea că şoferul ei nu venea la lucru decât după ce se închidea piaţa. Chiar şi cusătoreasa familiei Rifkin îl uluise într-o dimineaţă pe Felix întrebându-l dacă credea că ultima întrerupere a tranzacţiilor de pe piaţă însemna sfârşitul creşterii preţurilor sau era doar o reajustare tehnică. Era incredibil că servitorii ştiau despre lucrurile astea.

  Era ca o nebunie care cuprinsese tot oraşul, toată ţara. Cinematografele şi teatrele voiau să pună teleimprimatoare automate în foaier pentru clienţii lor.

  Felix era bineînţeles unul din jucătorii importanţi. Casa lui de comerţ nu se putea compara cu case mari precum cea a lui J. P. Morgan, dar rula o sumă de cinci milioane de dolari şi succesul lui se oglindea în speculaţiile în creştere cu titluri de valoare la bursa de pe Wall Street.

  Am dat pagina. În Anglia era un nou guvern laburist, condus de Ramsay MacDonald; Leon Troţki cerea azil acolo. La Paris, America, Anglia şi Franţa ratificaseră Planul Young, care avea să-i permită Germaniei să le plătească pagubele de război până în 1988. M-a făcut să mă gândesc la perioada petrecută de mine în Berlin ca doamna contesă Banişevski, la oamenii care mureau de frig în parcuri şi care beau înlocuitor de cafea. Se pare că aveau să mai trăiască aşa încă vreo şaizeci de ani.

  Un anunţ din ziar mi-a atras atenţia. Era un nume familiar, unul din prietenii lui Felix, un conte italian, care explica valoarea unei noi emisiuni de titluri de valoare, pretinzând că aceasta oferea siguranţă proprietăţilor lui de lângă Milano. Pe pagina următoare, o aristocrată franceză pretindea că le va servi doar un singur fel de bere de ghimbir prietenilor ei care erau agenţi de schimb. Bere de ghimbir! Nici un agent de schimb n-ar fi atât de nesimţit încât să le servească musafirilor lui băuturi răcoritoare. Prohibiţia era pentru cei săraci.

  Bani, totul se rezuma la bani. M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă aş ajunge vreodată să-mi susţin cauza la tribunal şi să le dovedesc tuturor că sunt marea ducesă a Rusiei. Aş fi asaltată cu oferte sa vând săpun şi ţigări?

  — Ce faci azi? M-a întrebat doamna Rifkin.

  — Iau cafeaua cu familia Metrevelli la unsprezece.

  — Cred că o să vin şi eu cu tine.

  Ochii noştri s-au întâlnit pentru o clipă; ne aştepta o altă zi lungă şi obositoare în care nu aveam absolut nimic de făcut. Cea mai importantă decizie a noastră avea să fie ce pantofi şi ce rochie să purtăm. După cafeaua cu familia Metrevelli, aveam să luăm prânzul la Waldorf-Astoria sau la Ritz, să ne ducem la o expoziţie de artă la ora trei, la o întâlnire a comitetului Fondului pentru Orfani „Sainte Catherine” la ora patru şi o altă zi înfierbântată pe baricade avea să se termine. Apoi urma întoarcerea acasă pentru coctailuri şi o cină târzie cu un soţ care era de multe ori epuizat şi invariabil prea ocupat de munca lui.

  Asta era viaţa mea ca prinţesă.

  Îl invidiam pe Felix. Avea unde să se ducă, locuri în care i s-ar fi simţit lipsa dacă nu îşi făcea apariţia. Între timp, eu stăteam închisă în castelul meu Art Deco, plictisindu-mă de moarte în fiecare nesfârşită şi strălucitoare zi.

  Imaginează-ţi un cuibuşor al dragostei, Acolo unde cresc trandafirii, Imaginează-ţi acelaşi cuib dulce al iubirii.

  Şi gândeşte-te ce-ţi poate aduce un an.

  Sunetul zgârietor al gramofonului Sofiei s-a auzit din salonul unde tânăra noastră prinţesă stătea întinsă pe un şezlong cu o compresă rece pe frunte, revenindu-şi după o altă noapte în cârciumi. Biata şi palida Sofia, care suferea mereu cu vitejie!

  Rachel a intrat alergând în cameră, bona ei, Maggie, târşâindu-şi picioarele În urma ei. Rachel ţipa pentru că se rupsese capul păpuşii. Era una din acele jucării ultimul răcnet; putea să zică „mama” când trăgeai de sfoara din spatele ei. Avea un cap din plastic în loc de porţelan, iar vânzătorul de la Macy spusese că era imposibil de rupt, dar nu există aşa ceva atunci când pui o jucărie în mâinile unui copil mic.

  — Dragă Rachel, nu ţipa, fii fetiţă cuminte, a murmurat Sofia. Mătuşa ta Sofia are o durere îngrozitoare de cap.

  El spală vase.

  Şi hăinuţe de copii, E foarte ambiţios, Chiar ştie să coasă.

  Am luat-o pe Rachel în braţe şi am liniştit-o cu un semn din cap pe Maggie, care se scuza că fusesem deranjată. Mi-am dus îngeraşul în bucătărie şi am trimis-o pe Maggie să aducă nişte lipici, sa vedem dacă puteam repara noi păpuşa.

  Dar nu uitaţi, oameni buni, Că asta primiţi, oameni buni, Dacă petreceţi pe cinste.

  După ce am consolat-o pe Rachel, am început să meşteresc la păpuşă. În sfârşit aveam ceva folositor de făcut! În timp ce meşteream, m-am gândit la ceea ce în casa familiei Rifkin era cunoscut drept „Cazul”. E eludat, dar în ultima vreme – nu-mi aminteam exact când – începusem să mă întreb dacă mai avea într-adevăr vreo importanţă. Dacă un judecător ar hotărî că sunt Anastasia, chiar m-ar face fericită lucrul ăsta? Dacă deveneam Anastasia, avea asta să-mi schimbe sentimentele?

  Acum nu eram deloc sigură că ştiam răspunsul la aceste întrebări.

  Bătrâna împărăteasă murise de un an, iar fiicele ei locuiau acum în Windsor şi se aflau sub protecţia regelui George. Romanovii se stabiliseră în exil – în Berlin, în Franţa şi în New York – de parcă ar fi fost vorba de nişte căsătorii aranjate, îmbătrânind şi vorbind din ce în ce mai rar de Nicolae şi de Sankt Petersburg. În Rusia, Stalin nu dădea deloc semne că şi-ar pierde puterea, în ciuda foametei generalizate şi a izolării ţării de restul lumii.

  Părea într-adevăr că Anastasia nu mai avea nici o importanţă.

  Dar Felix era hotărât să nu renunţe. Angajase un avocat, Martin Lachter, să înainteze autorităţilor germane o cerere prin care să mi se stabilească identitatea şi să croiască drum revendicării succesiunii Romanovilor. Avea să fie o cale lungă şi anevoioasă, căci petiţia mea nu era singura; femeia căreia Felix îi spunea „ţăranca aia poloneză”, Anna Andersen, locuia acum în Long Island şi îşi angajase şi ea un avocat.

  Felix m-a trimis la un prieten de-al lui care era psihiatru şi am petrecut multe după-amieze întinsă pe o canapea în Upper East Side. Psihiatrul mi-a spus că îmi reprimasem amintirile pentru că erau prea dureroase pentru mine. Ca să-i fac pe plac, i-am povestit în detaliu fantezii inspirate din amintirile altora, scenarii ţesute din fotografii şi relatări adunate de la oamenii pe care îi întâlnisem în Berlin.

  Psihiatrul i-a spus lui Felix că făceam progrese şi s-a dus vestea în colonia rusă că doctorul era dispus să depună mărturie la tribunal că eram într-adevăr Anastasia Romanov.

  Singura persoană care nu era convinsă eram eu.

  Felix m-a dus la un alt prieten de-al lui care era psihiatru şi care experimenta hipnoza. Acesta m-a hipnotizat, ca să poată cerceta ceea ce el numea „subconştientul” meu şi să recupereze amintirile despre care spunea că sunt blocate acolo. Şi el a pretins că a făcut progrese semnificative, dar era un impostor şi eu eram singura care ştia asta. Doctorii ăştia aveau nevoie de Anastasia mai mult ca mine.

  La cererea lui Lachter, Felix m-a internat la spitalul Mount Sinai pentru o examinare fizică completă. Rezultatele au fost încurajatoare. Fusesem întotdeauna conştientă de picioarele mele; degetul cel mare de la piciorul drept era îndoit, formând un cocoloş destul de urât. Doctorii aveau o denumire medicală pentru asta: hallux valgus; se pare că era una din ciudăţeniile fizice ale fiicelor ţarului, exact aşa cum îmi spusese Andrei cândva.

  Pe omoplatul meu drept au găsit o cicatrice mică şi aibă de la o aluniţă care fusese scoasă şi care era chiar în locul unde se ştia că Anastasia avusese un astfel de semn. După părerea lui Felix şi a lui Lachter, ceea ce era şi mai important era faptul că doctorii au găsit de asemenea în spatele urechii mele drepte o adâncitură de doi centimetri despre care au fost de acord că ar fi putut fi făcută de trecerea unui glonţ. Se părea că cicatricea triangulară de pe piciorul drept se potrivea cu urma unei baionete ruseşti.

  Mi-au făcut şi radiografii la cap, care au arătat că suferisem cândva o fractură gravă în regiunea temporală dreaptă a craniului. Doctorii i-au spus lui Felix că astfel de răni puteau avea ca rezultat ceea ce numeau ei amnezie psihogenă traumatică, lucru care însemna că era posibil să existe nu numai un motiv de ordin emoţional pentru care îmi pierdusem memoria, ci şi un motiv fiziologic real. Au zis că leziunile provocate cortexului temporal drept ar putea duce la pierderi serioase de memorie.

  Soţul meu şi avocatul lui erau încântaţi de aceste descoperiri. Dar mie încetase să-mi mai pese atât de mult. Nu ştiam decât că mă săturasem să fiu doamna Felix Rifkin. Acum eram o prinţesă căreia nu-i mai lipsea decât titlul, iar drumul pe care mergeam părea monoton, flexibil şi plin de bogăţii; dar era de asemenea mai plictisitor şi mai lipsit de dragoste decât îmi imaginasem vreodată.

  MICHAEL.

  Elicele enorme ale transatlanticului tăiau apele întunecate ale râului Hudson în timp ce vasul trecea pe lângă Staten Island şi Statuia libertăţii, îndreptându-se spre turnurile din Manhattan. Fumul ieşea pe cele trei coşuri albastre, pătând un cer fără nori. Stăteam sprijinit de balustradă şi priveam oraşul înălţându-se din apă. Arăta ca o fortăreaţă, turnurile din beton părând contopite într-unul singur. Nu-mi văzusem prea des oraşul natal din perspectiva asta. Când locuieşti în el, de cele mai multe ori se strânge şi se încolăceşte în jurul tău.

  Lumina soarelui se reflecta în cascada de ferestre şi era atât de puternică încât te dureau ochii dacă te uitai la ea, aşa că am fost nevoit să-mi întorc capul în altă parte. Trecuseră nouă ani de când plecasem de aici şi pândeau mulţi demoni în aceste canioane de întuneric şi lumină: familia mea, care se va năpusti fără îndoială să mă aducă înapoi în cuib, şi Anastasia Romanov.

  După ce mă întorsesem de la Sverdlovsk, câştigasem o oarecare celebritate cu articolul meu despre uciderea ţarului. Cu ocazia asta, îmi recăpătasem slujba de la agenţia Reuters. Lucrasem în funcţia de corespondent la Paris şi Berlin, apoi îl înlocuisem pe Roper ca şef al biroului din Moscova. Dar îmi fusese de ajuns un an în Moscova, oraşul ăla murdar şi paranoic, aşa că, atunci când mi se oferise un post la ziarul New York Times, îl acceptasem. Privind în urmă, cred că a fost mai mult o ultimă ocazie de a lămuri unele lucruri decât o avansare în carieră.

  Transatlanticul a înaintat şi mai mult de-a lungul râului Hudson şi adevăratele privelişti ale oraşului New York au început să-şi facă apariţia: coşurile de fum din Jersey, culmile comerţului şi bogăţiei din Manhattan Island, care apăreau ca ciupercile după ploaie. Se zicea că era cel mai mare oraş din lume; cu siguranţă era cel mai bogat. Lăsasem Europa de cealaltă parte a Atlanticului, cu regii şi cu castelele ei şi cu tribunalele ei decadente. Ăla era trecutul; ăsta e viitorul, aici şi acum.

  De-abia atunci când m-am uitat de-a lungul cheiului mi-am dat seama cât de mult se schimbase New York-ul cât timp lipsisem eu. Docul era plin de birje în ziua în care plecasem; nouă ani mai târziu, nu mai era nici un cal acolo, doar şiruri întregi de automobile negre şi strălucitoare. Şi locuitorii oraşului se schimbaseră; femeile purtau costume lungi până la genunchi şi pălării cloş ca nişte coifuri, toate cu croieli drepte şi elegante, băieţeşti şi obraznice. Unele purtau chiar jartiere, sub genunchi, stil care i-ar fi făcut pe bătrânii orăşeni din tinereţea mea să cheme în grabă poliţia.

  Chiar şi bărbaţii se debarasaseră de lanţurile lor conservatoare. Întreprinzătorii din New York purtau acum haine uşoare din bumbac, în nuanţe de albastru şi de gri. Ritmul oraşului se schimbase, simţeai zgomotul în aer.

  Tatăl meu trimisese automobilul Packard să mă ia. L-am recunoscut pe şoferul nostru, Davis, în uniformă; era de zece ani în serviciul nostru atunci când am plecat eu şi încă mai deschidea uşile pentru familia Sheridan. Şi-a lovit uşor cozorocul cu degetele în semn de salut, de parcă n-aş fi fost plecat deloc.

  — Bună ziua, domnule! Domnul Sheridan mi-a zis să vin să vă iau.

  — Drăguţ din partea lui, am răspuns.

  N-aveam nici o intenţie să mă urc în maşină. Automobilul Packard era doar mutarea de deschidere a jocului pe care aveam să-l jucăm în următoarele săptămâni, miza fiind inima şi sufletul meu.

  — Mi-a zis să vă spun că v-a pregătit o cameră acasă. În caz că nu aveţi alte aranjamente.

  M-am gândit la Anastasia. Cred că la asta nu putuse ea să renunţe. Traiul regesc are multe compensaţii. La ieşirea din vamă, oamenii se băteau pentru cele câteva taxiuri staţionate acolo.

  Am ezitat, dar numai pentru o clipă.

  — Transmite-i salutările mele, Davis. Spune-i că mai vorbim.

  Mi-am luat valizele şi am plecat, m-am alăturat învălmăşelii de pe doc, fiind acum doar un om simplu, unul din acei amărâţi care nu aveau parte de perna din catifea a bogăţiei şi privilegiului.

  Bun venit în New York!

  ANASTASIA.

  Ne aflam în Long Island pentru un meci de polo, firma de pe Wall Street a lui Felix împotriva clubului local de echitaţie. Două puncte marcate şi strălucitorul meu soţ evreu jucător de polo mă fericise făcându-mi cu mâna ca unei adevărate membre din Ivy League; apoi am ieşit cu toţii afară pentru turul de onoare. Draga noastră Sofia venise şi ea cu noi; pusese fără îndoială ochii pe unul din membrii echipei de polo, dacă nu chiar pe toţi.

  Soarele era mare şi galben şi strălucea leneş pe un cer fierbinte. O altă simplă zi de plictiseală şi huzur din viaţa mea somnolentă. N-am avut nici un presentiment în legătură cu întoarcerea lui, nu mă aşteptam să fiu smulsă atât de brutal din viaţa mea strălucitoare.

  — Anna! Am auzit o voce şi am tresărit de parcă m-ar fi electrocutat cineva.

  Am simţit fiori pe şira spinării şi mi-au vâjâit urechile. M-am întors imediat.

  Nu se schimbase deloc; avea părul mai scurt şi aranjat puţin altfel, dar era acelaşi Michael, Michael al meu, aşa cum îl ştiam eu. Stătea acolo, cu mâinile în buzunarele costumului său gri şi cu un zâmbet leneş şi batjocoritor pe faţă, lumina soarelui reflectându-se în lănţişorul de aur al ceasului de buzunar.

  M-am holbat pur şi simplu la el. Aveam senzaţia că mă scobise cineva cu o lingură. În cele din urmă, m-am auzit spunând:

  — Ce cauţi aici?

  M-a privit mirat.

  — Ăsta e oraşul meu natal. Tu eşti cea care ar trebui să-i arăţi portarului invitaţia.

  Se amuza; avusese timp să se pregătească.

  Voiam să-mi spună că îi fusese dor de mine şi că arătam bine. Dar n-a zis nimic din toate astea.

  În schimb a spus:

  — Felix călăreşte bine.

  Îşi bătea joc de mine? Probabil că da.

  — Ce cauţi aici, Michael?

  — Am obţinut o nouă slujbă la ziarul New York Times.

  — Înseamnă că o duci bine.

  — Nu chiar. Mă descurc cum pot. Doar bancherii şi agenţii de schimb fac bani. Dar cred că ştii deja lucrul ăsta.

  A zâmbit din nou batjocoritor.

  — Ce mai faci? L-am întrebat eu, neştiind ce altceva să zic.

  — Bine. Tu?

  — Bine.

  El s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el şi aşa ne-a găsit Sofia când a venit; Sofia, cu expresia ei lacomă pe faţă şi cu privirea ei de stricată.

  — Anna, văd că ai întâlnit pe cineva interesant. Cine e?

  S-o ia naiba! „Pleacă de-aici, Sofia! Nu acum.”

  — El e Michael Sheridan. E un vechi prieten de-al meu din Londra. Michael, ea e Sofia Rifkin, sora lui Felix.

  — Doamnă, a început el şi i-a zâmbit într-un fel anume, probabil ca să-mi facă mie în ciudă.

  — Din Londra? Nu arăţi ca un englez. Nici nu vorbeşti ca unul.

  — Şi cum arată englezii?

  — Sunt puţin mai rafinaţi şi nu atât de atrăgători, a spus Sofia.

  Tipic pentru Sofia să flirteze atât de scandalos cu un bărbat pe care abia l-a cunoscut.

  — Îţi place jocul, domnişoară Rifkin? A întrebat-o Michael.

  — Îmi place întotdeauna jocul, a răspuns ea cu neruşinare.

  Am simţit că-mi ard obrajii. Târfuliţa! Michael m-a văzut roşind şi a rânjit.

  — Vrei să bei un pahar de şampanie cu noi? A întrebat Sofia.

  A arătat spre micul nostru grup care stătea pe şezlonguri lângă automobilul Hispano-Suiza, pe a cărui scară stătea în echilibru coşuleţul cu mâncare.

  A văzut-o pe Rachel alergând prin iarbă după căţeii cuiva. Expresia de pe faţa lui s-a schimbat.

  — E fiica ta? M-a întrebat.

  Am încuviinţat din cap, neştiind ce să-i spun.

  — E frumoasă, a zis el.

  — Mulţumesc.

  S-a întors spre Sofia.

  — Mi-ar face plăcere să mă bucur de ospitalitatea voastră, dar mi-e teamă că nu pot, a mărturisit el. Poate altă dată. Mă bucur că te-am revăzut, Anna. Şi îmi pare bine de cunoştinţă, domnişoară Rifkin.

  Şi-a scos pălăria şi a înclinat uşor din cap. Era fermecător atunci când voia.

  Când s-a întors să plece, am simţit că mă cuprinde panica.

  — O să te mai văd? Am întrebat, aproape strigând la el.

  Mi-a zâmbit satisfăcut şi a plecat, fără să spună nimic. Pentru o clipă, aproape că am fost gata să fug după el. S-a pierdut în mulţime.

  Sofia era uluită şi, bineînţeles, extrem de fascinată.

  — Cine era, de fapt? M-a întrebat repede.

  — Nimeni, m-am răstit eu şi m-am dus să stau cu Rachel şi cu doamna Rifkin sub copaci.

  L-am căutat cu privirea prin mulţime tot restul după-amiezei, dar dispăruse. M-am foit în maşină în drum spre casă şi n-am putut să dorm deloc în noaptea aia. Sunt sigură că Felix era nedumerit şi am crezut că draga de Sofia o să-i spună fără îndoială ce se întâmplase. Dar, uneori, oamenii te surprind. Nu i-a spus nimic.

  * * *

  Hotelul Waldorf-Astoria fusese construit în 1893 din cărămidă roşie şi din gresie în stilul renascentist german. Înainte de a fi demolat, se afla la intersecţia dintre Fifth Avenue şi Strada 33, stând cu faţa spre un trotuar mare care era întotdeauna plin de taxiuri cu carouri negre şi albe.

  Conducerea hotelului păstra un apartament privat unde femeile din New York se puteau duce să-şi înşele soţii. Draperiile erau trase în permanenţă, lumina era discretă şi nici un bărbat nu avea voie să intre acolo. De la zece dimineaţa până la trei după-amiaza veneau acolo soţii bogate care aveau prea mult timp liber la dispoziţie, blonde tinere care se dădeau cu prea mult ruj şi fumau prea multe ţigări, văduve de vârstă mijlocie cu accent german gutural şi cu diamante mici pe degete, fete bătrâne cu mişcări de rândunică şi cu rochii lungi până la glezne, soţii de doctori, soţii de profesori, soţii de avocaţi. Stăteau întinse pe canapele cu stilouri şi cu carneţele în mână, uitându-se la două fete în salopete albastre care schimbau nişte cifre de pe o tablă. Era o cameră zgomotoasă, plină de trăncăneala a zeci de femei şi de zăngănitul a o grămadă de teleimprimatoare automate aflate în celălalt capăt al încăperii. Aici se adunau toate, tovarăşele mele de drum în această călătorie pe spatele miracolului american.

  Nu bârfeam despre mici infidelităţi, scandaluri, haine şi servitori. În schimb, discutam despre căi ferate, companii industriale, transporturi miniere şi agricole şi companii producătoare de automobile şi de zahăr. Ne înşelam soţii în cel mai ruşinos şi fundamental mod: făceam bani, ne acopeream cheltuielile. Ei ar fi preferat să ne culcăm cu şoferul.

  În camera asta am pierdut din vedere destinul de care mă agăţasem cu atâta tenacitate, căci aici m-am transformat în cele din urmă din prinţesă în femeie care obţine profit.

  Nu aveam nevoie de milioanele tatălui meu. Puteam să mi le câştig pe-ale mele.

  MICHAEL.

  Am închiriat un mic apartament în Greenwich Village, lângă Union Square. Întrucât de-abia părăsisem Moscova, cred că mă făcea să mă simt ca acasă. Pe vremea aia, Greenwich Village era plin de comunişti; îi vedeai în fiecare zi mărşăluind pe stradă, cu pancarte în ebraică, rusă şi engleză, cântând Internaţionala. Majoritatea lucrau în fabricile de îmbrăcăminte care apăruseră în cartierul de locuinţe muncitoreşti din apropiere. Într-o zi, am văzut poliţia călare luându-i cu asalt şi băgând câţiva manifestanţi în dube. Nu exista nici un moment de plictiseală.

  Primul război mondial schimbase întreaga lume, nu numai geografia Europei. În timp ce Franţa şi Germania sărăciseră în urma războiului, America devenise pentru prima dată în istoria ei o ţară creditoare. În Rusia avusese loc revoluţia muncitorilor; curând după aceea, a avut loc o revoluţie şi în America. Nu proletariatul a luat cu asalt străzile, ci agentul de publicitate.

  Panourile publicitare şi noile magazine pline de culoare au dat tonul zarvei şi răspândirii acestei noi orânduieli: gramofoane la care puteai asculta douăsprezece discuri în acelaşi timp, frigidere care înlocuiau răcitoarele, chiar şi prăjitoare de pâine electrice.

  Noua Americă neruşinată se oglindea în noua modă şi noua muzică scandaloasă. Pe tot cuprinsul Americii, preoţii criticau stilurile Charleston şi Black Bottom, pe care le considerau o jignire la adresa purităţii feminine. Femeile moderne o aveau ca model pe Clara Bow: îşi pensau sprâncenele, îşi machiau ochii, fumau, beau şi aveau aventuri amoroase. Când am plecat din America, rochiile femeilor se terminau puţin deasupra gleznelor; acum le vedeai jartierele când stăteau jos, dacă te uitai cu atenţie.

  Şi eu m-am uitat.

  Nimic nu reflecta mai bine acest nou liberalism decât schimbările din profesia mea. Ziarele mari precum New York Times aveau rivali serioşi în cotidianele mai mici şi mai compacte numite ziare de scandal, care satisfăceau poftele mai lascive ale oamenilor, în loc să se limiteze la a furniza ştiri despre politică şi evenimentele curente. Ziarul Evening Graphic al lui Bernard McFadden simboliza noua presă, cu titluri precum „DOUĂ FETE DEZBRĂCATE BĂTUTE ÎN ŞCOALA DE CORECŢIE”.

  Ariergarda Americii conservatoare acţiona noaptea. La fel ca în restul Statelor Unite, în New York era prohibiţie din 1920. Când am ajuns aici, erau deja peste treizeci de mii de cârciumi în New York. Cam asta credeau locuitorii oraşului despre antialcoolism.

  Din câte vedeam eu, singurii care profitau de pe urma prohibiţiei erau sicilienii, iar ei aveau mitraliere. Mai aveau o grămadă de cârciumi.

  Cârciumile erau ca bordelurile: toţi ştiau că există, dar se prefăceau că nu ştiu. Diferenţa era că într-o cârciumă îţi puteai aduce şi prietena cu tine.

  Erau peste tot; le găseai la subsolul caselor de pe Fifth Avenue, în pivniţele din Greenwich Village, în mansardele din Park Avenue, în spatele saloanelor care vindeau băuturi răcoritoare, în spatele restaurantelor şi deasupra frizeriilor. În Harlem, te puteai duce la Cotton Club să vezi fete frumoase dansând pe muzica orchestrei de jazz a lui Duke Ellington sau puteai merge la Sunset Club să dansezi pe muzica lui Louis Armstrong. Trupa Algonquin se ducea la Clubul lui Jack şi Charlie, unde se vindeau vinuri şi băuturi alcoolice importate. Dar cel mai select local din oraş era clubul El Fey de pe strada West 40, unde gazda, Texas Guinan, îşi întâmpina clienţii zicând: „Salut, fraierilor!” Şi nu glumea. Un pahar de whisky subţiat cu apă te costa un dolar şi cincizeci de cenţi şi erai uşurat de douăzeci şi cinci de dolari pentru cidrul carbogazos care purta numele de şampanie.

  În afară de băuturile alcoolice, celălalt lucru grozav pe care îl găseai în cârciumi era muzica. Jazz-ul era muzica anilor '20. L-am văzut odată pe Louis Armstrong cântând şi, atunci când ajungea la notele de sus, alerga pe scenă dând din mâini şi mulţimea înnebunea pur şi simplu. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva vreodată. Îi dezgusta pe oamenii ca tatăl meu şi cred că de asta ne plăcea atât de mult.

  Cârciumile erau pline de fete cu pălării cloş şi rochii scurte şi mulate, care dădeau din mâini şi din picioare pe ritmurile de trompetă şi de alămuri ale negrilor. În timp ce ele dansau pe ringurile de dans, băieţii bogaţi care le însoţeau fumau ţigări fixate în portţigarete din fildeş şi încercau să nu se înece.

  * * *

  Pe Sofia am revăzut-o într-o cârciumă aflată la subsolul unei clădiri din Lower East Side. Era două noaptea, iar locul era plin până la refuz şi era un fum de ţigară atât de gros acolo, încât puteai să-l tai cu cuţitul. Fete vesele în rochii scurte cu franjuri, pline de transpiraţie, stăteau îngrămădite lângă tineri care fluturau bani şi ţigări. O orchestră de jazz formată din negri cânta frenetic pe o scenă îngustă. Era ultimul loc în care m-aş fi aşteptat s-o văd pe sora lui Felix Rifkin şi poate ultimul loc în care ea s-ar fi aşteptat să mă vadă pe mine.

  Am recunoscut-o imediat. Arăta ca o prinţesă asiatică; avea pielea măslinie şi nasul cârn, iar înfăţişarea ei exotică era accentuată de o banderolă împodobită cu pene negre de struţ pe care şi-o pusese pe cap. Avea un şirag de diamante la gât. Anastasia zicea despre ea că putea să flirteze cu un bărbat de la o sută de paşi distanţă, chiar când era doar pe jumătate trează. Şi era adevărat; Sofia spunea cu privirea tot ceea ce avea de spus.

  Mi-am adus aminte cum îmi făcuse avansuri la meciul de polo al fratelui ei. Dar tot nu ştiu ce m-a făcut să mă duc la ea. Eram interesat de Sofia sau era doar un fel de a mă răzbuna pe Anastasia?

  — Eşti Sofia, nu-i aşa?

  Şi-a întors privirea spre mine şi a zâmbit, de parcă nu m-ar fi văzut venind spre ea. Zâmbetul ei era pe cât de superb pe atât de ştrengar. Într-adevăr, poate că îi plăcea de mine, dar probabil că gândul de a o irita pe cumnata ei m-a făcut de-a dreptul irezistibil. Cred că ştiam amândoi lucrul ăsta.

  — Eşti Michael, nu-i aşa? A întrebat, imitându-mă.

  — Exact.

  — Din Anglia.

  — Din New York. Am călătorit prin lume în ultimii ani.

  — Bravo ţie, a zis Sofia. Şi eu am călătorit.

  I-am făcut cinste cu un pahar, i-am aprins o ţigară şi am stat de vorbă. Bineînţeles, primul lucru pe care a vrut să-l ştie a fost cum de o cunoşteam pe soţia fratelui ei. Am dat un răspuns evaziv.

  — Ne-am întâlnit în Shanghai, i-am răspuns. Lucram la un ziar mic de acolo.

  — Aţi fost amanţi?

  A rostit tărăgănat ultimul cuvânt.

  — Nu, am răspuns.

  Dar nu m-a crezut. Obrăznicătura!

  Sofia arăta bine. Avea un păr de culoarea cărbunelui, tuns scurt şi elegant, nişte ochi daţi naibii şi o gură ca pruna coaptă. Rochia îi lăsa descoperite braţele, care erau lungi şi foarte închise la culoare. Ar fi putut avea orice bărbat din încăpere. După cum vorbea, dădea impresia că îi avusese deja pe toţi.

  O fată dansa pe o masă. Am savurat momentul. Îmi dădusem numaidecât seama cum avea să se termine întâlnirea asta. O astfel de întâmplare neaşteptată era la fel de periculoasă şi de ameţitoare ca alcoolul ilegal.

  Sofia s-a aplecat spre mine.

  — Fratele meu ştie despre tine? A şoptit ea.

  — Nu e nimic de ştiut.

  — Am văzut cum se uita Anastasia la tine când eram la meciul de polo. Sunteţi mai mult decât prieteni vechi.

  — Ne cunoaştem de mult timp.

  — Dar nu eşti genul de bărbat care să-şi povestească aventurile amoroase.

  — Nu.

  — Prin urmare, dacă m-ai săruta pe mine, n-ai spune nimănui?

  — Tu ai spune?

  Şi-a muşcat buza.

  — De ce? Eşti îngrijorat din pricina reputaţiei tale?

  — N-am nici o reputaţie În New York.

  — Ai vrea să-ţi faci una?

  Era mai mult decât ameţită. Ar fi însemnat să profit de ea. Îmi era ruşine de mine? Nu chiar. Sunt bărbat; noi avem conştiinţă doar atunci când se întâmplă ceva rău. Şi acumulasem multă ostilitate în ultimii cinci ani.

  — Felix ştie că eşti aici? Am întrebat-o.

  — Sunt destul de mare să fac ce-mi place, a răspuns.

  Şi în acei ochi negri şi adânci am citit atât provocare, cât şi invitaţie. Iar eu eram genul de bărbat care nu refuza niciuna, nici alta.

  * * *

  M-am trezit a doua zi de dimineaţă cu şuviţele negre ale Sofiei pe perna mea. Îi auzeam respiraţia liniştită. I-am sărutat umărul, iar ea a murmurat ceva în somn. Încă nu eram sigur ce părere aveam despre asta. Nu era prima dată când mă trezeam cu capul unei străine pe perna mea, dar acum nu mai era vorba doar despre desfrâul unui burlac. Demonstrasem ceva aici.

  Ea a deschis un ochi.

  — Eşti pierdut în gânduri, a şoptit.

  M-am plimbat cu degetul de-a lungul coloanei ei vertebrale.

  — Mă gândesc la tine.

  — Te gândeşti cum să scapi de mine fără să promiţi că mă vei lua în căsătorie.

  S-a întors spre mine, şi-a trecut degetele prin părul de pe pieptul meu şi a mers cu o unghie lungă şi roz de-a lungul muşchilor de pe abdomen până când a ajuns la şale. Pe buze i-a apărut un zâmbet care nu era deloc demn de o doamnă.

  S-a rostogolit pe spate şi cearşaful a alunecat, dezvăluindu-i sânii frumoşi. S-a acoperit repede la loc, de parcă ar fi fost un accident.

  Am încercat să o sărut, dar m-a respins. S-a dat jos din pat, luând cu ea şi cearşaful, pe care şi l-a înfăşurat în jurul corpului. A dat perdelele la o parte. Era o zi frumoasă în New York. M-am simţit gol cu perdelele trase; poate pentru că aşa şi eram. M-am dat jos din pat şi mi-am găsit halatul atârnat de uşa de la baie.

  — Ce boem! A exclamat ea, uitându-se prin cameră şi văzând dulapul vechi, perdelele decolorate şi covorul uzat.

  — Nu e hotelul Ritz.

  A scos un ţipăt.

  — Dumnezeule! A strigat arătând cu degetul. Ce e ăla?

  — E doar un gândac.

  — Am crezut că e un câine. Cum poţi trăi aşa?

  — Majoritatea new york-ezilor trăiesc aşa. Nu ştiai?

  — Majoritatea new york-ezilor n-au maniere şi nici educaţie.

  A găsit un pachet de ţigări Rezke pe masă şi a luat una. Apoi a aşteptat să i-o aprind eu.

  — Tu fumezi vreodată când eşti singură? Am întrebat-o.

  — Câteodată. De ce?

  — Mă întrebam dacă ştii cum să aprinzi o ţigară.

  Am găsit o cutie de chibrituri pe noptieră şi i-am aprins ţigara.

  Părea că-i place să fie insultată. Draga de Sofia! A ţinut ţigara ridicată în aer, ca şi cum ar fi fost tămâie. Am cuprins-o cu braţele şi de data asta n-a încercat să mă respingă. Era răcoare în cameră şi ea avea pielea de găină. Am luat-o în braţe, am sărutat-o pe gât şi pe şira spinării, de sus şi până jos, am respirat parfumul părului ei şi miresmele mai vechi ale sexului pe care îl făcusem noaptea trecută.

  Zgomotele care se auzeau din Greenwich Village au devenit deodată foarte îndepărtate. Mi-am vârât mâinile sub cearşaf şi am simţit sfârcurile ei întărindu-se la atingerea mea. Am sărutat-o din nou pe gât, iar ea a oftat.

  — De ce m-ai adus aici, Michael?

  Ştiam din experienţă că, atunci când un bărbat vrea să facă dragoste şi o femeie vrea să vorbească, necazurile nu sunt departe. Când eşti cu mâinile pe trupul unei femei, nu poţi gândi limpede, iar ele profită de tine. Sofia nu era genul de fată care să vrea să mă audă spunându-i că o iubesc. Totuşi, nu poţi fi niciodată sigur de asta.

  — Îţi pare rău? Am întrebat-o

  — Nu ştiu. Depinde de motivele tale. Noaptea trecută a fost vorba despre mine sau despre Anastasia?

  N-am răspuns imediat, pentru că nu ştiam ce să spun. S-a desprins din braţele mele şi s-a aşezat pe pat.

  — Ce ţi-a zis despre mine?

  — Nu vrea să vorbească deloc despre tine. Ceea ce înseamnă că sunt multe de spus.

  — Ţi-a zis cum l-a cunoscut pe fratele tău?

  A clătinat din cap.

  — Felix s-a dus la Londra să rezolve nişte treburi şi s-a întors cu o mare ducesă.

  — Crezi asta despre ea?

  — Bineînţeles că nu. Cred că e doar o profitoare. A dat lovitura cu fratele meu, nu-i aşa?

  Frumoasa mea Sofia avea o expresie răutăcioasă pe faţă în dimineaţa asta. Poate că era din pricina luminii.

  — Ce făcea în Shanghai?

  — Era refugiată. N-avea prea mulţi bani. Am avut grijă de ea o vreme.

  — Aterizează mereu în picioare, nu-i aşa? A şuşotit Sofia şi m-a privit cu subînţeles.

  Nu mi-a plăcut cum a spus asta. Dar poate că avea dreptate; poate că prinţesa mea nu era decât o obrăznicătură care manipula oamenii.

  — Încă o mai iubeşti, nu-i aşa?

  Şi-a încrucişat picioarele. E greu pentru un bărbat să gândească limpede când o femeie face lucrul ăsta. Oare încetasem într-adevăr s-o mai iubesc pe Anastasia? Cum aş fi putut?

  — Ar trebui s-o uiţi.

  — Am făcut-o deja. Tu eşti cea care vorbeşte întruna despre ea.

  — Pentru că îi cunosc adevărata faţă. Îl are pe fratele meu la cheremul ei, iar tu încă mai eşti fermecat de ea, deşi a trecut atâta timp. Bărbaţii sunt într-adevăr nişte proşti, nu-i aşa?

  — Aici nu te contrazic.

  S-a întors să caute o scrumieră şi cearşaful i-a alunecat de pe umeri. Cum să gândeşti limpede când tocmai ţi s-a promis un sfârc de culoarea cafelei?

  — Ştii câţi ani are Rachel?

  Asta m-a luat prin surprindere. Sofia a văzut expresia de pe faţa mea şi a zâmbit răutăcios. Era o ticăloasă şi jumătate. Se pare că Dumnezeu nu dă sâni perfecţi doar îngerilor.

  — Rachel.

  — Fiica lor, mi-a explicat ea ca să mă ajute, iar eu mi-am adus aminte de fetiţa pe care o văzusem la meciul de polo şi am încercat să mi-o imaginez mai clar. O să facă cinci ani în octombrie, a mai zis Sofia.

  — Nu înţeleg.

  — Gândeşte-te.

  Cinci ani în octombrie. Născută în octombrie 1924. Nouă luni mai devreme: ianuarie. Eu şi Anna, în apartamentul din Kensington.

  Am simţit deodată că mă ia ameţeala şi că mi se face rău. Fetiţa pe care o văzusem alergând pe terenul de polo era fiica mea!

  — Nu zici nimic?

  Nu aveam ce să zic. Mă simţeam strâns de gât şi nu puteam vorbi.

  Am aruncat cu primul lucru care mi-a căzut în mână. Perna de pe canapea n-a făcut prea multe stricăciuni. A fost apoi rândul lămpii.

  — Îmi pare rău, a murmurat Sofia.

  Părea îngrozită de ce făcuse. A fugit în baie. Am auzit-o plângând prin uşă.

  Am stat în mijlocul camerei şi am încercat să-mi imaginez ce a fost în capul Anastasiei când mi-a făcut asta. Probabil că ştia că era însărcinată cu copilul meu. Şi n-a zis nimic. A plecat fără să-mi spună, nu voia ca eu să aflu vreodată.

  „Poate că a crezut că n-o să vreau să aflu”, mi-am zis, grăbindu-mă deja să-i iau apărarea, un prost obicei de-al meu. E adevărat că unii bărbaţi nu ar fi văzut asta cu ochi buni.

  Dar eu nu eram un bărbat oarecare. Voiam să mă căsătoresc cu ea. Nu ştia lucrul ăsta?

  M-am îmbrăcat repede şi am ieşit. M-am plimbat ore în şir prin Greenwich Village, dar nici azi n-aş putea spune unde am fost şi ce am făcut. Nu mă puteam gândi decât la Anastasia, încercând să înţeleg ce făcuse şi de ce.

  Când m-am întors, Sofia plecase.

  ANASTASIA.

  Sofia s-a dat jos din pat cu puţin înainte de ora prânzului şi şi-a făcut apariţia în sala de mese într-un halat albastru deschis cu un dragon chinezesc brodat pe spate. A plutit prin cameră ca o stafie, fumând o ţigară fixată într-un portţigaret din fildeş. Avea cearcăne la ochi şi un aer de imoralitate. Mi l-am imaginat înfăşurat în jurul ei ca un steag de luptă zdrenţuit.

  — Unde ai mai fost azi-noapte? La Morgan? La Cotton Club?

  Am recunoscut ciudă şi invidie în vocea mea. Uram faptul că ea se distra de minune în timp ce eu jucam rolul soţiei supuse.

  A suflat în aer fumul de ţigară.

  — Dumnezeu ştie pe unde am fost. E ceaţă în mintea mea, dragă.

  — Felix ştie?

  — Doar dacă-i spui tu.

  — De ce o uram pe Sofia atât de mult? Pentru că se distra, pentru că nu avea o fiică de cinci ani, pentru că nu era măritată cu Felix.

  — Ghici pe cine am văzut! A făcut Sofia, turnându-şi un pahar de Martini sec.

  Şi de-abia era ora prânzului.

  — Pe cine?

  Iar bârfe despre micul nostru cerc incestuos de prieteni bogaţi.

  — Pe Michael Sheridan.

  Mi s-a părut o blasfemie să o aud pe Sofia pronunţându-i numele. Ştiam că Michael n-o să ducă niciodată lipsă de femei, dar nu puteam suporta să mi-l imaginez împreună cu Sofia. Poate că era iraţional din partea mea, da! Asta era.

  Voiam să-i scot ochii. În schimb, m-am prefăcut că citesc revista.

  — Înţeleg de ce ai fost atrasă de el, a spus.

  — Serios?

  — Nici un bărbat nu m-a mai sărutat aşa.

  Mi-am simţit unghiile înfigându-se în palme.

  — Ce nu înţeleg eu este de ce l-ai lăsat să plece, a continuat Sofia.

  — Ce ţi-a spus despre mine?

  — Nu prea multe. E tipul de bărbat puternic şi tăcut. Dar, după felul în care l-ai privit zilele trecute la meci, e clar că a fost ceva între voi.

  — Nu te apropia de el, Sofia!

  Nu m-am putut abţine, cuvintele mi-au scăpat pur şi simplu.

  — Ce-ai zis?

  — Nu e bun pentru tine.

  — O, cred că ar putea fi.

  — Nu te apropia de el!

  Sofia m-a privit într-un fel anume. Se distra copios. Cât de încântător era să ai ceva ce-şi dorea în secret cumnata pe care o dispreţuiai!

  — Din contră, dragă! Atracţia e pur fizică. E un adevărat bărbat, dacă înţelegi ce vreau să spun. Şi e un animal în pat. Un armăsar!

  Am rămas şocată. Nu era stilul Sofiei să fie atât de ostentativă acasă.

  — N-am nimic împotriva dragului de Felix, desigur; e fratele meu şi-l iubesc la nebunie. Dar cu siguranţă că nu se compară deloc cu Michael. Sau ai secrete pe care nu vrei să le aflu?

  — Ai o gură spurcată!

  — Asta zice şi Michael. Dar pe un ton care denotă aprecierea.

  Voiam s-o pocnesc şi poate că asta aştepta şi ea. Urma mâinii mele nu s-ar fi văzut pe pielea ei măslinie la fel de bine cum s-ar fi văzut pe pielea mea albă, dar ar fi fost totuşi o cicatrice de război formidabilă pe care să i-o arate mamei ei. Iar asta ar fi însemnat că a câştigat.

  Şi chiar îmi era dor de Michael. N-am ştiut ce-am avut până când nu l-am pierdut şi a fost nevoie să treacă un an ca să-mi dau cu adevărat seama de lucrul ăsta. Nu mă considerasem niciodată o fiinţă plină de pasiune; mă mulţumeam să fiu calculată. Nu ştiu când m-am schimbat. Am pierdut undeva pe drum detaşarea necesară supravieţuirii.

  Când mi l-am imaginat în pat cu Sofia, am urât-o; şi l-am urât şi pe el. Era o imagine pe care n-o puteam suporta. Poate că sacrificasem prea mult de dragul Anastasiei.

  Sofia şi-a ros speculativ o unghie.

  — Îmi plac mâinile lui. Are nişte mâini mari pentru un bărbat.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Sofia!

  — Ce? Doar tu eşti de vină că l-ai pierdut.

  — Eşti geloasă pe mine şi pe Felix.

  — Nu sunt geloasă, dragă. Cred că eşti o impostoare. Te-ai folosit de el de la bun început şi ceea ce simţi încă pentru Michael nu face decât să dovedească lucrul ăsta, nu-i aşa?

  Nimic nu te poate răni mai mult ca adevărul. Oricât m-aş fi enervat, ştiam că are dreptate în privinţa mea. Să-i trag o palmă şi s-o strâng de gât – aşa cum aş fi vrut să fac – nu aveau să schimbe asta.

  Dar i-am tras oricum o palmă. În fond, era ceea ce voia şi m-a făcut să mă simt mai bine. Altfel n-aş mai fi putut să dorm deloc în noaptea aia. S-a uitat urât la mine – de fapt, a rânjit dispreţuitor – şi a ieşit furioasă din cameră. Ştiam că mă făcusem complet de râs. Şi orice durere simţeam în acea clipă, ei bine, o meritam.

  MICHAEL.

  Le-am urmărit de la apartamentul lor din Upper East Side până în Central Park. Ea ţopăia, ţinând-o de mână pe bona ei în uniformă gri, care era slabă şi cu părul tuns scurt şi nu semăna deloc cu bona pe care o avusesem eu când eram de vârsta ei, o irlandeză scundă şi îndesată, cu o voce care putea să spargă geamurile de ascuţită ce era şi cu un început de barbă.

  Am stat discret la distanţă în timp ce ele au traversat Park Avenue şi au mers pe aleile străjuite de copaci ale parcului. Tânăra în gri s-a aşezat pe o bancă în timp ce Rachel alerga după raţe în jurul lacului. Am stat pe pod, fumând o ţigară, şi am privit-o.

  Fiica mea era o gogoaşă, cu un smoc de păr blond, nişte genunchi cu gropiţe şi o faţă de înger. Nu semăna deloc cu mine. Mai bine pentru ea. De fapt, exista o asemănare stranie cu fotografiile tinerei Anastasia pe care le văzusem eu, deşi ştiam că doar mi se pare, căci acum eram convins că Anna mea nu fusese niciodată prinţesă.

  Nu aveam de gând s-o las pe Rachel să mă vadă sau să-i spun vreun cuvânt. Aşa că, după o vreme, am plecat pur şi simplu. Lumina soarelui se strecura printre ramurile copacilor, iar zgomotul oraşului era înăbuşit; un străin care ar fi trecut pe-acolo n-ar fi văzut decât un bărbat mergând cu capul în jos, pierdut în gânduri.

  * * *

  S-a întâmplat ceva cu mine în New York. Am început să mă joc cu oamenii. Cred că din pricina furiei. M-am distrat de minune în felul ăsta, urându-mi în acelaşi timp făţărnicia.

  La fel ca un maestru de şah, jucam două jocuri deodată: cu Anastasia pe de o parte şi cu tatăl meu pe de alta. Îmi închipuiam că sunt un geniu al strategiei: o simulare aici, un joc dublu acolo. Simţeam o satisfacţie perversă.

  Sofia a rămas peste noapte în apartamentul meu din Greenwich Village. Probabil că i-a fost greu: n-avea robinete aurite la baie, nu era nimeni care să-i facă unghiile de la picioare sau să-i aducă comprese reci pentru durerea de cap. Ştiam ce crede despre mine sau despre apartamentul meu; noua mea iubită era doar în vizită.

  S-a trezit după ora prânzului, ca de obicei. N-am văzut-o mai deloc mâncând. Singura hrană a bietei fete erau măslinele din paharele cu Martini.

  Când a fost în sfârşit îmbăiată, îmbrăcată şi parfumată şi şi-a revenit după petrecerea de noaptea trecută când băuse şi dansase întruna – pe la vreo trei după-amiază – am luat un taxi până în Upper East Side. Nici măcar nu i-am spus unde ne duceam.

  Era timpul să-i fac o vizită tatălui meu.

  Eram în New York de aproape o săptămână şi familia mea nu primise veşti de la mine de când refuzasem oferta lui Davis de a mă duce cu maşina în oraş. Nu-i mai văzusem pe ai mei de aproape zece ani şi asta era reîntâlnirea noastră: apariţia mea neanunţată la patru după-amiază împreună cu partenera mea de dezmăţ. Biata Sofia!

  Ar fi trebuit să mă duc singur, dar ştiam că îi voi dezgusta cu adevărat pe părinţii mei dacă îmi voi aduce şi târfuliţa evreică bogată. De ce facem lucrurile astea? Totul era un test la care îl supuneam pe tatăl meu; voiam să-mi demonstreze că nu era ticălosul arogant pe care îl credeam eu. N-a trecut nici măcar unul din testele mele, bineînţeles. Dar nici eu n-am fost mai breaz de data asta, provocându-l şi folosind-o pe Sofia drept momeală.

  — Ce se întâmplă? M-a întrebat ea, când taxiul nostru a oprit în faţa casei din marmură de pe Fifth Avenue.

  — Am promis că o să-i fac o vizită tatălui meu, i-am explicat, trăgând-o afară pe trotuar.

  — Cu mine?

  — De ce nu?

  Sofia era uluită. Şi-a ridicat privirea spre cele patru etaje de balcoane de culoarea turtei dulci şi de ferestre înalte. Şi-a muşcat buza.

  — De acord, fir-ar să fie! A scrâşnit ea.

  Şi pentru prima dată am simţit un val de afecţiune adevărată pentru ea. Nu ştiu de ce; poate m-a atras ceva din temperamentul ei. Sofia avea într-adevăr curaj.

  Am fost întâmpinaţi la intrare de noul majordom al tatălui meu şi poftiţi într-un hol de marmură. O servitoare în uniformă gri ne-a luat hainele. O altă servitoare, puţin mai în vârstă, a inspectat-o pe Sofia cu expresia dezaprobatoare a unei matroane din Lexington Avenue.

  Majordomul, Phillips, ne-a condus la etaj. Am luat-o pe Sofia de mână; avea mâna umedă.

  Am fost duşi în salonul de la primul etaj, ale cărui ferestre de patru ori cât înălţimea unui om aveau perdele din catifea roşie. Pereţii erau plini de tablouri de Raphael şi de tapiserii renascentiste. Câţiva trandafiri galbeni erau aranjaţi cu grijă într-o vază de cristal de pe o masă antică. Parfumul lor nu prea reuşea să acopere mirosul de soluţie de lustruit mobila.

  Văzusem camera de nenumărate ori când eram copil, dar nu-mi dădusem niciodată seama că semăna cu un bordel veneţian.

  Şi iată-l şi pe el.

  Nu se schimbase prea mult; avea doar mai multe fire de păr alb. I se spunea Vulpea Argintie pe Wall Street; probabil că inventase chiar el numele şi pusese vreun lingău să-l răspândească. Avea o cămaşă albă cu manşete în stil franţuzesc, nişte butoni grei de aur şi o cravată din mătase cu dungi. Pe degetul mic de la mâna stângă avea un inel de aur. Părea bogat, impunător şi ameninţător.

  După nouă ani m-am ales doar cu o simplă strângere de mână şi o scurtă privire cercetătoare. Mă aşteptam la mai mult? S-ar putea spune că ne meritam unul pe altul.

  Mama arăta bine şi era rece ca gheaţa, cu un şirag de perle la gât, îmbrăcată într-o rochie Chanel şi dată cu un parfum franţuzesc care se simţea de la o poştă. Ne-am aşezat cu toţii, iar servitorii au adus ceai şi sandvişuri.

  Ne-a luat cinci minute să ne povestim ce-am mai făcut de când ne-am văzut ultima oară. Nu voiau să ştie prea multe despre Shanghai, Berlin, Moscova sau cariera mea într-un domeniu atât de vulgar precum ziaristica. Aveam impresia că se uitau să vadă dacă am pete de cerneală pe degete. Cât despre mine, nu prea mă interesa cu cât se mai îmbogăţise tatăl meu sau cât de bine se integrase în firmă fratele meu.

  Discuţia a fost foarte politicoasă. M-au întrebat unde stau şi, când le-am spus, am crezut că tatăl meu o să se înece cu ceaiul. Un Sheridan să stea în Greenwich Village! Nu ştiu dacă a fost jignit sau doar uluit.

  Timp de o oră cât am stat acolo, n-au fost nici lacrimi, nici îmbrăţişări, nici cuvinte duioase. Bunul nume al familiei Sheridan nu putea fi pângărit în faţa cuiva atât de banal ca un membru al familiei Rifkin. Ne-am băut ceaiul şi am discutat politicos, apoi eu am plecat, promiţând că mă voi întoarce curând. Fusesem mai şiret ca Vulpea Argintie, aducând la întâlnire o intrusă.

  Am plecat cu sufletul zdrobit şi cu zâmbetul pe buze.

  — N-am ştiut că eşti unul din membrii acelei familii Sheridan, a zis Sofia.

  — Nu e un nume neobişnuit.

  — Felix vorbeşte despre tatăl tău de parcă ar fi un zeu.

  — Aşa ar vrea şi tatăl meu să fie.

  În timp ce taxiul se îndepărta, am aruncat o privire scârbită spre lumea de pe Fifth Avenue a tatălui meu: falsul castel franţuzesc din colţul Străzii 45, turnurile din cărămidă cu creneluri şi ferestrele duble ale fortăreţei medievale din Carnegie, casele elegante ale baronilor din Lumea Nouă. Ne-am îndreptat spre centrul oraşului, spre colţurile sale lumeşti, acolo unde Michael Sheridan nu voia să renunţe încă la independenţă.

  — Ce s-a întâmplat între voi, Michael? A întrebat Sofia. Te-au dat afară?

  — Nu, am plecat eu.

  — De ce?

  — Dacă nu sună prea pompos, am vrut să-mi trăiesc viaţa după bunul meu plac.

  A tăcut o vreme. Apoi a zis:

  — Ai fi putut fi bogat.

  — Banii au un preţ.

  — Dar nu-ţi lipsesc?

  — Ce să-mi lipsească?

  — Viaţa ta ar putea fi atât de uşoară, Michael.

  — A ta e uşoară?

  — Bineînţeles că este, a răspuns.

  Dacă cineva crede că viaţa se rezumă la huzur, n-o să-i convingi niciodată de contrariu. Trebuie să afle adevărul de unii singuri. Cei norocoşi nu-l află niciodată.

  — Chiar că nu te înţeleg, a insistat ea.

  — De ce sunt ziarist şi nu sunt pe Wall Street cu tatăl meu?

  Expresia Sofiei m-a iritat. Locuitorii New York-ului se prosternau în faţa banilor. Când oamenii adoră atât de mult averea, cei care o au sunt trataţi ca nişte zei, indiferent de mijloacele pe care le-au folosit ca s-o obţină. Uram felul în care oamenii se gudurau pe lângă tatăl meu; e un porc şi îi place să fie un porc, a transformat lucrul ăsta într-o artă, dar nimeni nu-i va spune asta în faţă pentru că e al naibii de bogat. O variantă patetică a poveştii cu hainele noi ale Împăratului.

  M-am uitat pe fereastra taxiului la acest nou New York. Panourile publicitare erau peste tot acum: Fumează ţigările Lucky Strike! Mănâncă ovăzul HO! Fă-ţi cumpărăturile la Bloomingdale! Totul se reducea la bani.

  — Îl dispreţuiesc, am spus.

  — Felul în care te priveşte. Te adoră.

  — Înseamnă că-i un prost.

  — Sunt sigură că nu vorbeşti serios.

  — Nu ştii nimic despre viaţa mea, aşa că taci naibii din gură!

  Nu voisem să mă răstesc la ea. Cred că momentul întoarcerii fiului risipitor mă afectase mai mult decât crezusem. Ea a tăcut şi, cu coada ochiului, am văzut ceva uimitor. Plângea!

  — Îmi pare rău, am murmurat.

  Cred că atunci m-am hotărât – cu întârziere – să o tratez ca pe o fiinţă umană, şi nu ca pe un pion în micul joc pe care îl jucam cu Anna. Ce speram să obţin? Aventura mea cu Sofia era doar un gest urât prin care voiam să-i fac în ciudă femeii pe care o iubeam. Ar trebui să-mi fie ruşine să mărturisesc lucrurile astea despre mine şi chiar îmi este. Cât despre tatăl meu, ce încercam să dovedesc?

  — E o poveste lungă, am zis eu cu blândeţe, încercând să o împac.

  A dat din umeri, ca şi cum nu i-ar fi păsat dacă i-o spuneam sau nu.

  Am respirat adânc.

  — Tatăl meu face afaceri cu emisiuni de titluri de valoare, cu obligaţiuni şi cu ipoteci. Am sentimentul că m-a ipotecat din ziua în care m-am născut. Mi s-a spus mereu că într-o zi voi fi partener la firmă, de parcă totul ar fi fost aranjat dinainte. Am vrut să am libertatea de a alege.

  — Aşa merg lucrurile?

  — Aşa îmi convine mie. Am vrut să mă pot privi în oglindă dimineaţa şi să ştiu că mi-am croit singur drumul în viaţă.

  Nu credeam că Sofia va înţelege asta. Cum ar putea? Nu avea nici o ambiţie în afară de găsirea unei noi distracţii.

  — E cam dur pentru părinţii tăi, Michael.

  — Asta-i situaţia. Tot ce am e obţinut de mine. Am o carieră, un apartament în Londra şi nişte bani în buzunar; nu sunt mulţi, dar sunt ai mei. Sunt considerat un ziarist bun în cercurile în care mă învârtesc eu. Îmi place lucrul ăsta. Dar nu sunt James Barrington Sheridan al doilea, asta-i sigur.

  — Ce-o să se întâmple când o să moară tatăl tău?

  — Bănuiesc că fratele meu o să primească toţi banii.

  — Altceva vreau să spun. Mă întreb dacă o să mai fii la fel de înverşunat şi după moartea lui.

  — Omul simte ce simte.

  Poate că asta era problema cu Anastasia. Râvnea la tot ceea ce renunţasem eu.

  * * *

  Prea multă şampanie. Sofia stătea pe genunchii mei, părul ei scurt gâdilându-mi obrazul, iar încăperea duhnea a fum şi a băutură. O orchestră de jazz formată din negri cânta de zor pe scenă, banii mei se terminaseră, iar Sofia îmi vârî o mână de bancnote în buzunarul de la cămaşă zicând „În seara asta face Felix cinste” şi chemând chelnerul ca să mai aducă băuturi.

  Eram beat mort, irosisem încă o noapte şi mi se promisese o partidă de sex mai târziu. Bine aţi venit în viaţa lui Michael Sheridan, bărbat independent şi autodidact, care plăteşte băuturile cu banii proveniţi de la fratele iubitei lui!

  — Ea ştie că eşti cu mine? I-am strigat eu Sofiei în ureche, pe deasupra zgomotului orchestrei.

  Sofia a dat din umeri drept răspuns.

  — Încearcă vreodată să te oprească?

  Dar Sofia nu voia să vorbească despre asta şi a dat pe gât un alt pahar de „şampon”.

  — E fericită?

  Sofia mi-a înconjurat gâtul cu braţele şi limba ei mi-a explorat gura.

  Mi-am adus aminte cum îi ţinusem predici despre viaţa pe care voiam s-o trăiesc, despre libertate. Cel mai mare ipocrit al lumii a întins mâna să ia un alt pahar cu şampanie, gândindu-se la Anastasia, cu mâna pe talia Sofiei Rifkin şi cu sânii ei moi frecându-se de braţul lui.

  * * *

  Anastasia m-a luat prin surprindere, cum de altfel cred că a şi intenţionat. Nu prea eram în formă la acea oră a dimineţii, după o noapte petrecută în cârciumi, îmbrăcat cu un halat ponosit, în picioarele goale, nebărbierit şi abia dat jos din pat. Dormisem foarte puţin. Am deschis uşa şi am văzut-o stând în prag, o viziune într-o rochie neagră şi vaporoasă, cu mănuşi Perri şi cu un turban milanez din paie de culoare neagră, de sub care o şuviţă de păr blond atârna provocator între obraz şi gulerul hainei. Purta un şal din blană de hermină, iar rujul strălucea pe buzele ei ca sângele proaspăt.

  Şi ochii ăia albaştri ca de gheaţă cărora nu le scăpa nimic! Când m-a măsurat cu privirea, nu m-am simţit niciodată aşa de gol şi de umil. Buzele ei s-au lăsat uşor în jos când şi-a dat verdictul în cazul meu şi al situaţiei mele actuale.

  — Nu mă inviţi înăuntru? M-a întrebat.

  M-am dat la o parte.

  — Vizitezi Greenwich Village?

  — Ai nevoie de un preş la uşă, pe partea din interior, ca să se şteargă oamenii pe picioare când ies afară din apartamentul tău, m-a mustrat ea.

  — Nu putem locui cu toţii pe Fifth Avenue.

  — Mă surprinde că te lasă să mergi cu maşina pe acolo.

  Şi-a scos mănuşile, câte un deget pe rând, ca un chirurg după o operaţie deosebit de murdară. Le-a ţinut într-o mână bine îngrijită şi s-a uitat în jur, căutând ceva pe care să se aşeze. Eu m-am uitat la ea, cu mâinile vârâte în buzunarele halatului. La naiba cu ea! N-aveam de gând să fiu majordomul ei!

  — Ce ne-am rafinat! I-am zis eu. Ai stat în locuri mai îngrozitoare ca ăsta.

  — Doar când dormeam pe stradă. Nu faci niciodată curat?

  — Nu văd ce rost are.

  — Ai cafea?

  — Cred că da.

  — Poţi să-mi dai puţină?

  Ne-am uitat unul la altul, ca nişte duşmani de moarte. N-o iertasem niciodată pentru ceea ce făcuse şi singura ei apărare în faţa mea era să pretindă că sunt insuportabil.

  M-am dus în bucătărie, am pus cafea în râşniţă şi un ibric pe foc. Era devreme, dar se auzeau deja zgomote pe stradă; New York-ul se trezea şi îşi vedea de treabă. Eu fusesem într-o cârciumă până la ora două şi o lăsasem cu neruşinare pe Sofia să plătească din nou. La douăzeci şi cinci de dolari sucul de mere, băuturile care îi plăceau Sofiei erau prea scumpe pentru mine.

  Anastasia stătea la fereastră, uitându-se afară. De acolo putea de asemenea să vadă dormitorul prin uşa pe jumătate deschisă. Spera să o găsească pe Sofia acolo, să ne facă pe amândoi să ne simţim stânjeniţi, dar probabil că Sofia o ştersese de îndată ce se crăpase de ziuă.

  — Aşadar, ai plecat de la Reuters?

  — Cei de la Times mi-au oferit mai mulţi bani, dacă-ţi vine să crezi. Reuters mă trimisese pachet la Moscova. Cel mai mizerabil oraş în care am fost vreodată. Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre asta.

  — Nu. Am venit să vorbim despre Sofia.

  — Ce te priveşte pe tine?

  — Încerci să mă faci geloasă, Michael?

  Răspunsul era afirmativ, dar eu m-am prefăcut indignat, lucru la care mă pricep foarte bine.

  — Nu e puţin cam arogant din partea ta?

  — Sunt o grămadă de femei în New York. De ce Sofia?

  — Crezi că asta are vreo legătură cu tine? Văd că ai căpătat şi un pic de aroganţă de tip Fifth Avenue împreună cu dihorii ăia morţi de pe tine.

  — E blană de hermină.

  — Da, cum mai e viaţa în lumea bogătanilor?

  Pe faţa ei a apărut o expresie vagă de tandreţe.

  — Michael, m-ai fi urât dacă aş fi rămas. Nu trece o zi fără să mă gândesc la tine.

  — Serios? Pentru că eu nu m-am gândit deloc la tine în ăştia cinci ani.

  — Atunci de ce faci asta?

  — N-are nici o legătură cu tine, prinţesă.

  — Nu-mi spune aşa.

  Avea dreptate. Cândva îi spusesem aşa din dragoste. Acum părea că îmi bat joc de ea. Poate că aşa şi era.

  — Cum merg lucrurile în departamentul ăla? Sofia mi-a zis că soţul tău a angajat un avocat care să se ocupe de cazul tău. S-ar putea să ai în sfârşit ocazia să-ţi susţii cauza la tribunal.

  A dat din umeri de parcă, după tot ce se întâmplase, nu i-ar fi păsat.

  — Felix crede că ai şanse să câştigi?

  — Nu se pune problema în felul ăsta. Eu revendic ceea ce mi se cuvine de drept.

  — Adică? Ce e de revendicat? Tronul unei ţări care nici nu mai există? Banii şi bijuteriile nu mai sunt.

  — Nu e vorba de bani.

  — Felix ţi-a spus asta?

  — El n-are nevoie de bani.

  — N-am întâlnit nici un bogat care să nu vrea mai mult. E în firea lucrurilor. Ştiu din experienţă.

  — Ai fost întotdeauna un cinic.

  — Iar tu ai fost întotdeauna o visătoare.

  — De la tine a pornit totul, Michael. Nu regreţi asta acum?

  — Nu era nevoie să se întâmple aşa.

  Ea n-a spus nimic, lucru care m-a enervat.

  — Nu era de ajuns că te iubeam eu? Am întrebat-o.

  — Nu puteam fi doar doamna Sheridan.

  — Contează cine eşti atâta timp cât eşti cu persoana iubită?

  Se spune că un avocat bun nu pune niciodată o întrebare la care să nu ştie deja răspunsul. Am crezut că ştiam ce o să zică. În loc de asta, ea a murmurat:

  — Da, contează. Atunci conta foarte mult pentru mine.

  — Înseamnă că nu mai avem ce să ne spunem.

  Şi-a pus mănuşile.

  — Trebuie să plec.

  — Nu mai vrei cafea?

  — Am sperat că o să pot discuta cu tine, Michael. E clar că eşti încă supărat pe mine şi nu te condamn. Am făcut un lucru de neiertat. Dar am avut motivele mele.

  N-am zis nimic.

  — Nu e nevoie să mă conduci, mi-a aruncat ea.

  După ce a plecat, am stat multă vreme nemişcat, fixând uşa cu privirea. Mă uram pentru ceea ce îi spusesem şi îmi părea rău că plecase. Dar era mai bine să mă comport ca un ticălos în faţa ei decât să stau acolo în tăcere, mistuit de furie ca de un cancer, fără să pot face nimic în privinţa asta şi fără să am pe ce să-mi descarc toată acea mânie.

  ANASTASIA.

  Mă cutremur şi acum când mă gândesc la ce am făcut şi la sentimentul otrăvitor care m-a împins în acea direcţie. Pentru o clipă am fost din nou cu adevărat Anastasia, fetiţa care le punea piedică servitorilor şi care îşi trăgea verişoarele de păr.

  A fost cu siguranţă unul din cele mai josnice momente dintr-o viaţă bazată în marea ei majoritate pe supravieţuirea fără principii. Ştiam ce-ar face Felix dacă ar afla despre Michael şi Sofia; dar nu ştia, nu avea cum să afle decât dacă îi spunea cineva. Nu era nevoie ca acel cineva să fiu eu.

  N-a fost ca şi cum Felix m-ar fi forţat să-i spun lucrul ăsta într-un moment de enervare. Nu pot pretinde că am fost constrânsă. Am planificat totul zile întregi, mergând încruntată prin casă, lăsându-l să creadă că sunt supărată. Am întins cu grijă capcana.

  De obicei era prea obosit ca să-mi observe stările de spirit. În cele din urmă, însă, într-o seară, când eram în elegantul nostru dormitor Art Deco, m-a luat la întrebări. A ieşit din baie în pijamaua de mătase, cu mâinile vârâte în buzunarele unui halat din brocart stacojiu, şi mi-am dat seama că a înţeles mesajul. Eu stăteam la masa de toaletă şi îmi pieptănam părul în faţa oglinzii.

  — Ce s-a întâmplat? A întrebat el.

  — Ce vrei să spui?

  — Ai fost morocănoasă toată seara.

  Toată seara? Poate toată săptămâna. Dar m-am prefăcut că nu ştiu despre ce vorbeşte şi l-am lăsat să mă oblige să-i spun.

  — E vorba de Michael. S-a întors în New York.

  Cred că s-a făcut puţin palid la faţă. Michael era un subiect pe care, din motive întemeiate, aleseserăm să-l evităm în cei cinci ani de când eram căsătoriţi. Eram sigură că Felix ştia că Rachel nu era copilul lui, dar aveam o înţelegere tacită să ne prefacem în privinţa tatălui ei.

  — L-ai văzut?

  Am încuviinţat din cap.

  — Când?

  — A fost la meciul de polo luna trecută.

  Am citit iritarea pe faţa lui; Felix, băieţelul căruia nu-i plăcea să-l supere nimeni. Un bărbat n-ar trebui să facă bot când e în pijama. Arată ridicol.

  — De ce nu mi-ai spus mai devreme?

  — N-am vrut să te supăr.

  — Ce drăguţ din partea ta!

  — Nu mai înseamnă nimic pentru mine, am zis eu.

  Şi m-am mirat cât de uşor am putut să mint. Fusesem convingătoare de nenumărate ori de-a lungul anilor.

  — Se ţine după tine?

  — Nu după mine, am răspuns repede.

  S-a făcut brusc roşu la faţă.

  — Ce vrei să spui?

  — După Sofia, am adăugat şi am lăsat acele două cuvinte să vorbească în locul meu.

  L-am văzut schimbându-se la faţă în timp ce medita, încercând să-şi dea seama de intenţiile lui Michael. Poate că erau chiar cele pe care i le atribuisem eu. Atunci nu mi-a trecut nici o clipă prin minte – cum poate nu-i trecuse nici lui Michael – că simţea cu adevărat o oarecare afecţiune pentru sora lui Felix.

  — Se întâlneşte cu ea?

  Am încuviinţat din cap.

  — De unde ştii toate astea?

  — Mi-a spus ea.

  — Doar nu crezi. Că ea. Că e ceva între ei, nu?

  Era un eufemism care făcea politicos aluzie la sexul senzaţional pe care mi-l descrisese Sofia.

  — Ştii cum e Sofia, i-am spus.

  — Ticălosul!

  — Îmi pare rău, Felix. Am crezut că e mai bine să ştii, m-am scuzat, cu o voce atât de dulce, încât mi s-a făcut silă de mine însămi.

  Şi asta a fost tot. N-a fost nevoie să fac mai mult. Ca orice jucător bun de şah, ştiam dinainte care vor fi următoarele mutări. După cum am spus, mă dispreţuiesc uneori. Dar nu aveam ce altceva să fac. Era de neconceput ca Sofia să fie fericită cu bărbatul pe care îl iubeam eu.

  * * *

  Cu trecerea anilor, Felix se îngrăşase mult, devenise mai degrabă umflat decât impunător. Costumele lui sobre gen Wall Street şi acele de cravată cu diamant îl făceau să pară molâu, nicidecum bogat. Era mai înalt ca mine, dar, chiar şi atunci când era furios cum era acum, nu mă intimida niciodată aşa cum o făcuse Andrei.

  Venise mai devreme de la serviciu ca să-şi certe sora. Nici că şi-ar fi putut semnala mai bine furia decât fiind acasă la ora şase.

  Se plimba de colo-colo prin sufragerie, cu un pahar de Martini în mână. Prin fereastra deschisă se vedeau vârfurile roşietice ale copacilor din Central Park. Sofia stătea pe canapeaua Chesterfield, cu labele picioarelor întoarse spre interior, chemată de urgenţă din dormitorul ei, unde se pregătea pentru o nouă noapte prin cârciumi. Arăta nespus de strălucitoare.

  — Te întâlneşti cu Michael Sheridan! Au fost primele cuvinte ale lui Felix.

  Felix era obişnuit ca noi să-l ascultăm fără discuţii. Avea un aer de superioritate divină care mă călca pe nervi. Acum, când se folosea de muniţia pe care i-o furnizasem eu, voiam ca Sofia să-l înfrunte.

  N-am fost dezamăgită.

  — Ce te priveşte pe tine? I-a aruncat ea.

  Felix s-a oprit din mers şi s-a uitat urât la Sofia, înfuriat şi mai tare de tonul pe care îi vorbise.

  — Ştii cine e bărbatul ăla?

  — E fiul unuia din cei mai influenţi agenţi de schimb din New York.

  — E un beţiv, un afemeiat şi un risipitor. Îţi interzic să te mai vezi cu el!

  — O să fac exact ceea ce vreau eu! I-a replicat Sofia şi, oricât de mult o uram, abia m-am abţinut să n-o aplaud.

  Poate că îi invidiam temperamentul; al meu se pierduse în ultimii cinci ani, vândut sau dat pe degeaba.

  — Dimpotrivă! A strigat Felix. O să faci exact ceea ce vreau eu, dacă mai vrei să duci în continuare stilul ăsta al tău de viaţă. Ai un trai uşor aici, Sofia. Nu mă deranjează şi ţi-am lăsat lesa destul de lungă până acum. Dar să nu îndrăzneşti să mă sfidezi în legătură cu problema asta.

  Stătea aplecat spre ea, încrezător că i se va supune. Mi-am zis că avea de ce să fie Încrezător. Ştiam cu toţii ce voia Sofia. Ar urla ca nebuna, dar ar face ce i s-ar spune dacă i-ar fi ameninţat creditul.

  Poate că partea cu lesa a scos-o din sărite. S-a ridicat în picioare şi l-a privit pe fratele ei drept în ochi.

  — II iubesc! I-a zis ea.

  — II iubeşti? A rânjit Felix batjocoritor. De când îl cunoşti? De două săptămâni?

  — Şi ce dacă?

  — O să se folosească de tine ca de o cârpă murdară şi după aceea o să se întoarcă la Londra.

  — De asta îţi e teamă?

  — Ştii despre ce e vorba, a adăugat Felix.

  Avea o expresie sinistră de hotărâre pe faţă. Niciunul dintre ei nu-şi permitea să dea înapoi.

  — Îţi cheltuieşti banii pe rochii, pălării, pantofi şi şampanie. Te-ai distrat bine până acum, dar eu sunt cel care achită notele de plată.

  Acum era speriată; mă îndoiesc că se gândise vreodată să ducă o viaţă fără privilegii.

  — Nu sunt proprietatea ta, Felix! I-a strigat ea cu o voce sugrumată.

  — Eu te întreţin. Din punctul meu de vedere e acelaşi lucru.

  Sofia mi-a aruncat o privire plină de ură pe care n-am s-o uit niciodată. Apoi s-a întors din nou spre fratele ei.

  — Nu-mi poţi spune ce să fac!

  — Ba pot şi o voi face. Îţi interzic să te mai vezi cu el! Sfidează-mă şi o să te arunc în stradă. Ai înţeles?

  Biata Sofia! Nu văzuse niciodată această faţă a lui Felix. Dar nu ajungeai unde ajunsese el în viaţă fără puţină cruzime.

  — Mama nu va permite lucrul ăsta, a încercat ea să găsească o soluţie.

  — Pune-mă la încercare, i-a replicat Felix.

  Şi asta a fost tot.

  * * *

  Felix invita deseori clienţi şi parteneri de afaceri acasă la cină. Să amesteci afacerile cu ceea ce trecea drept plăcere în unele cercuri era cel mai grosolan mod de a urca pe scara socială. Îndatorirea mea la aceste serate era să fiu strălucitoare şi să port conversaţii plăcute cu femeile despre ultima modă sau despre cea mai recentă strângere de fonduri şi să bârfesc lumea mondenă. Era îngrozitor de plictisitor.

  În seara aceea veniseră trei cupluri; unul din ele era format din partenerul de afaceri al lui Felix, un bărbat pe nume Jacob Geller, şi sinistra lui soţie, Vivian. Avocatul lui, Martin Lachter, era şi el acolo cu soţia lui şi mai era un al treilea cuplu pe care nu-l mai văzusem niciodată. Numele bărbatului respectiv era Peter Beard şi Felix îl invitase pentru că Lachter spera că ne-ar putea ajuta cumva cu petiţia de la tribunalul german. Nu era clar în ce anume consta ajutorul lui.

  Beard nu era oaspetele ideal pe care şi l-ar putea dori o gazdă. El şi soţia lui erau tăcuţi, ba chiar nesociabili. El avea nişte ochi negri şi adânci în care nu aveam încredere şi părul cu cărare exact la mijloc.

  Îmi dau seama acum că trebuie să fi fost foarte curios să mă cunoască. Nu eram la fel de celebră în New York precum Anna Andersen; eram considerată mai degrabă o impostoare fermecătoare şi o problemă socială mai măruntă decât domnişoara Andersen pentru că Felix avea propria poziţie în cercurile din New York. Drept să spun, am fost acceptată de majoritatea oamenilor şi datorită felului în care arătam. Devotamentul lui Felix faţă de mine şi de petiţia în care investise atât de mulţi bani era văzut ca o excentricitate caraghioasă. Eram toleraţi de prietenii noştri, iar pretenţia mea de a fi o mare ducesă era tratată cu condescendenţă. Dar deja atunci începusem chiar şi eu să mă îndoiesc de veridicitatea ei. Trecerea timpului şi indiferenţa lumii îmi erodaseră credinţa.

  Mă mai întreb şi acum ce părere avea Beard despre asta.

  N-am avut nici un presentiment când l-am întâlnit. Era doar o altă cunoştinţă plictisitoare de-a soţului meu. Nu aveam nici cea mai vagă idee cât de bogat era sau câtă influenţă avea.

  Părea un alt bancher amabil dintre cei cu care Felix făcea cunoştinţă prin intermediul serviciului său: politicos, dichisit şi la fel de rece ca gheaţa. Când vorbea, cuvintele lui erau retezate şi precise, de parcă ar fi dat o declaraţie la poliţie. Iar accentul lui. Beard nu era cu siguranţă englez, deşi era clar că aşa voia să pară.

  Soţia lui îmi amintea de ceva ce spusese Michael despre o baroneasă britanică pe care o întâlnise în Shanghai: o acritură. Din când în când spunea câte o banalitate în felul unic al aristocraţiei engleze.

  L-am simţit pe Beard uitându-se la mine pe parcursul serii, dar eram obişnuită cu un astfel de comportament. În ciuda respectabilităţii pe care mi-o dăduse Felix, nu eram decât o pretendentă plină de strălucire care avusese noroc în căsătorie.

  În mod inevitabil, în timp ce ne beam cafeaua după masă, Lachter a adus subtil vorba despre adevărata problemă a serii: pretenţia mea la titlurile Romanovilor.

  — Am înaintat petiţia la Hanovra, a început Lachter. Dar data audierii a fost amânată de mai multe ori. Ducele de Hesse îşi foloseşte toate resursele ca să ne pună beţe în roate. Acţiunile lui au la bază interesul propriu, desigur. Are mulţi prieteni în Germania.

  Beard nu părea doritor să participe la această discuţie. Probabil că, atunci când primise invitaţia, ştiuse că se vor face presiuni asupra lui în timpul serii, dar nu părea genul de om care să se lase intimidat uşor.

  Lachter s-a întors spre el.

  — Aţi putea vorbi cu marea ducesă Olga? Din câte ştiu, aveţi relaţii la Windsor şi la Consiliul Monarhist al Rusiei. Anastasia noastră a fost nedreptăţită şi e timpul să se facă dreptate.

  Beard a părut surprins pentru o clipă de rugămintea fără perdea a lui Lachter, dar şi-a recăpătat repede stăpânirea de sine.

  — Sigur că voi vorbi cu ea, a răspuns, minţindu-l pe Lachter în faţă. Dar nu vă pot promite nimic. Marea ducesă Olga nu se lasă influenţată de nimeni.

  — O cunoaşteţi pe marea ducesă? Am întrebat eu, surprinsă.

  — Am fost consilierul ei financiar pe vremea când eram guvernatorul Băncii Angliei.

  Felix mi-a aruncat o privire; ar fi preferat să fiu pur decorativă în timpul unor astfel de discuţii. Dar nu asta era firea mea.

  — Mă scuzaţi, nu mi-am dat seama că aţi avut o funcţie atât de înaltă, am zis eu, iar el ne-a zâmbit tuturor ca şi cum ar fi vrut să pară modest. Totuşi – am continuat – aş fi crezut că marea ducesă o să-şi aleagă un consilier din cercul ei.

  Lachter m-a privit surprins.

  — Nu ştiaţi? M-a întrebat surprins.

  — Ce să ştiu?

  — Domnul Beard a fost pentru o vreme ministru de finanţe în cabinetul lui NicolaE. Al tatălui dumneavoastră.

  — Aşadar, sunteţi rus, am concluzionat.

  — La origine. Mi-am englezit numele, desigur. În Anglia, dacă ai un nume străin, oamenii te tratează ca pe un prost.

  Toţi au râs politicos auzind asta.

  — Când aţi părăsit Rusia?

  — Cu un an înainte de revoluţie.

  — Foarte deştept din partea dumneavoastră, am spus.

  A fost o răutate din partea mea să o spun aşa, pe un ton care sugera că a fost un laş.

  — Ţarul m-a trimis la Londra cu afaceri, a răspuns înţepat. N-am putut să mă mai întorc.

  Toţi au dat înţelegător din cap. De ce îl linguşeau? Era clar de ce părăsise Rusia şi nu fusese din ordinul împăratului. Fugise să-şi salveze pielea.

  — Simpatizez cu cauza voastră, Maiestate, şi v-aş ajuta cu siguranţă dacă aş putea.

  Am zâmbit, admirându-i lipsa crasă de sinceritate. N-ar fi făcut absolut nimic, bineînţeles, dar nu avea sens să strice relaţiile cu mine dacă exista chiar şi cea mai mică şansă ca petiţia să aibă vreun rezultat.

  — Spuneaţi că v-aţi englezit numele, am insistat, deşi simţeam privirea lui Felix îndreptată spre mine, îndemnându-mă să tac. Care era numele dumneavoastră rusesc?

  — Bardenov, a răspuns, zâmbind şi înclinând uşor capul, ca şi cum s-ar fi prezentat din nou. Piotr Bardenov.

  — Otma.

  M-am uitat în jur să văd cine vorbise şi mi-am dat seama că eu fusesem aceea. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna cuvântul ăla sau de ce îl rostisem. Toţi se holbau la mine, aşteptând o explicaţie. Efectul asupra lui Beard a fost subit şi dramatic. S-a făcut palid şi i-au apărut broboane de sudoare pe frunte. A afişat cel mai bolnăvicios zâmbet pe care îl văzusem vreodată pe faţa unui om care încerca să-şi ascundă neplăcerea.

  — Vă simţiţi bine? L-a întrebat Lachter.

  — Da, a răspuns şi s-a uitat urât la avocat.

  — Ce vrea să însemne cuvântul pe care l-ai rostit adineauri? M-a întrebat Felix.

  Ce ciudat! Nu însemna nimic pentru mine. Otma. Nu mai vorbeam rusa chiar atât de fluent ca altădată, dar ştiam că nu era un cuvânt rusesc.

  M-am scuzat şi m-am dus la baie. Eram transpirată toată. Mă simţeam ameţită şi am crezut pentru o clipă că o să vărs. Otma. Ce însemna?

  M-am retras devreme în camera mea, zicându-le că nu mă simt bine şi sugerând că s-ar putea să fie vorba de probleme femeieşti pentru ca oaspeţii noştri să nu insiste pe tema asta. Atmosfera din sala de mese era tensionată când am plecat.

  Se pare că Beard şi soţia lui s-au scuzat şi au plecat devreme, urmaţi la scurt timp de familia Geller şi de familia Lachter. Când Felix a venit să se culce, m-am prefăcut că dorm, dar am stat trează ore în şir.

  * * *

  În cele din urmă, mi-am dat seama că Otma nu era un cuvânt, ci o anagramă. Olga, Tatiana, Maria, Anastasia: primele litere ale numelor celor patru fiice ale ţarului. Probabil că o auzisem undeva. Dar de ce i-o spusesem lui Beard şi de ce îl afectase atât de tare?

  Dădusem în sfârşit peste un fragment din trecutul pe care îl pierdusem. Reacţia lui Beard mă convinsese de acest lucru. Dar cine mă putea ajuta să aflu mai multe?

  Nu mă lua nimeni în serios. Cu siguranţă nu Felix, care făcea afaceri cu Beard şi voia ca acesta să-şi folosească influenţa ca să avem parte de o audiere echitabilă la Hanovra. Şi nici Lachter, care era clar depăşit de situaţie şi nu era de fapt decât un maestru de circ; cunoştea dreptul comercial mai bine ca oricine de pe Wall Street, dar a depune o petiţie într-o ţară străină în legătură cu revendicarea tronului Rusiei ţariste era o chestiune care îi depăşea pe cei mai mulţi avocaţi din New York, nu numai pe Lachter. Totuşi, Felix îi oferise în dar o vacă, iar el, ca un bun absolvent al Universităţii Harvard ce era, intenţiona să o mulgă până când aceasta avea să moară.

  Dar Michael m-ar putea ajuta. Trebuia să mă ajute. Exista şansa unui subiect de articol, căci povestea asta mirosea a scandal; chiar dacă se săturase până peste cap de Anastasia şi chiar dacă mă ura, eram sigură că nu va refuza să se ocupe de Peter Beard şi de Otma.

  * * *

  Am aranjat să ne întâlnim în Central Park. Era o zi îngrozitoare de toamnă, vântul era rece şi puternic şi sufla din nord-est, făcând valuri mici pe lac.

  Michael a venit ţinându-şi capul în jos, cu gulerul paltonului ridicat, ca să-i apere faţa, şi cu pălăria trasă peste urechi. A stat lângă mine fără să spună nimic.

  — Ar fi trebuit să ne întâlnim într-o cafenea, a început el în cele din urmă.

  — N-am ştiut că vremea o să fie aşa de urâtă.

  S-a rezemat de balustrada podului.

  — Ce vrei?

  — Ajutorul tău.

  A râs scurt.

  — Eşti foarte amuzantă.

  — Vorbesc serios.

  — Ar trebui să plec chiar acum. E o nebunie!

  — Nu ţi-aş cere asta dacă nu te-ar ajuta şi pe tine.

  — Mă dai pe spate!

  — Aseară, Felix a adus un prieten acasă, i-am explicat eu, ignorând faţa pe care o făcuse. Un om pe nume Beard. Numele lui adevărat e Piotr Bardenov şi a fost ministru de finanţe al taT. Al ţarului în timpul războiului. Şi-a schimbat numele în Beard, Peter Beard. Până anul trecut a fost guvernatorul Băncii Angliei.

  — Şi?

  — Ştie ceva, Michael. Vreau să te întâlneşti cu el şi vreau să-i spui un cuvânt.

  El a oftat.

  — Trebuie să uiţi de toate astea, Anna. Pentru numele lui Dumnezeu, au trecut aproape zece ani!

  — Spune-i Otma.

  — Ce înseamnă Otma?

  — Nu ştiu. E doar un cuvânt. Nu ştiu nici măcar cum de-l cunosc. Dar l-a înspăimântat. Ştie ceva şi vreau să afli ce anume.

  — Nu.

  — Michael, eu.

  — Nu! N-am să fac asta.

  Nu aveam dreptul să-i mai cer favoruri. Sunt o femeie nebună. Probabil că e uşurat că nu mai trebuie să-mi suporte toanele şi izbucnirile.

  — O ştii pe femeia aia din Long Island, a spus. Cum o cheamă? Andersen? Se spune că e dusă rău cu pluta. Asta te aşteaptă şi pe tine dacă nu uiţi de toate astea. Ţi-am spus, am fost acolo, în Ekaterinburg, m-am întâlnit cu unul din cei care au fost în plutonul de execuţie. E moartă, Anna, au murit toţi.

  M-a privit afectuos, dar nu compătimitor.

  — Felix îşi iroseşte banii în Hanovra. Când ai de gând să-i spui? M-a întrebat.

  — Michael, ştiu ce crezi despre mine. Dar povestea asta te priveşte şi pe tine. Tu ai fost cel care l-a găsit pe primul martor la uciderea ţarului. Dacă nu vrei să faci asta pentru mine, atunci fă-o pentru că eşti un ziarist bun.

  Michael a tăcut, uitându-se cum ploaia făcea cerculeţe pe suprafaţa lacului. Am crezut că se gândeşte la propunerea mea. În schimb, m-a făcut să tresar când a zis:

  — Câţi ani are fiica ta?

  Ştia. Era clar după felul cum a zis-o, după expresia de pe faţa lui. Probabil că îi spusese Sofia. Dar am încercat să mint; devenise un obicei de-al meu acum.

  — Are aproape patru ani. De ce?

  — S-a născut pe 29 octombrie. Sofia mi-a spus că are aproape cinci ani.

  Ce puteam să-i spun? O altă rafală de vânt ne-a aruncat şfichiuitor ploaia în faţă.

  — N-aveai de gând să-mi spui niciodată, nu-i aşa?

  — Aşa e.

  — De ce? Nu aveam dreptul să ştiu?

  Am făcut multe lucruri în viaţa mea de care nu sunt mândră, dar ăsta era singurul pentru care nu mă puteam ierta. Totuşi, până acum reuşisem cu succes să mă conving că fusese singura cale. Odată ce luasem hotărârea de a-l părăsi pe Michael şi de a pleca la New York cu Felix, cum aş fi putut să-i spun că era tatăl copilului meu? Eu şi Felix ne prefăcuserăm că Rachel era a lui, la fel cum ne prefăceam că există o zână a măseluţelor care îi lăsa fetiţei o monedă de cinci cenţi sub pernă ori de câte ori ăi cădea un dinte.

  Nu i-aş fi putut spune nimic lui Michael atunci; nu voisem să afle niciodată. Crezusem că aşa era mai bine pentru Rachel, pentru Felix, chiar şi pentru Michael. Acum nu mai eram atât de sigură.

  — Îmi pare rău.

  — Dacă aş avea un dolar pentru fiecare dată când ţi-a părut rău, aş fi mai bogat ca tatăl meu.

  Ce puteam să-i spun? Nu aveam cuvinte.

  S-a întors să plece.

  — Ştii, am găsit o librărie mică în Lower East Side, la fel ca acelea din cartierul rusesc din Shanghai, dacă le mai ţii minte. Vânzătorul era un bătrânel care vindea numai cărţi despre ţar şi despre restul familiei regale. Am intrat şi am cumpărat una. Am început să citesc cum Alexandra o alinta pe Anastasia când era mică zicându-i schwibsik. Înseamnă „drăcuşor” în germană. Îi spunea aşa pentru că provoca mereu necazuri, le făcea mereu farse oamenilor şi făcea mereu pozne. În carte scria de asemenea că putea fi incredibil de crudă.

  — Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat eu.

  — Tocmai am spus-o, a răspuns, apoi a plecat.

  MICHAEL.

  Tatăl meu stătea acolo, arătând aşa cum îmi închipuiam că arată Dumnezeu: încărunţit, elegant, bronzat, gata să-i judece pe alţii. Pereţii biroului erau acoperiţi cu panouri din lemn de nuc, iar pe jos era un covor persan albastru cu auriu. Între noi era un birou Hepplewhite, a cărui suprafaţă îmbrăcată în piele de culoare verde era uzată de vreme, iar pe raftul din spatele lui erau cărţi legate în piele şi decorate cu aur. Pe birou, în dreapta lui, era o ceşcuţă de ceai şi o farfuriuţă, ambele din porţelan de Dresda.

  — Şi cum îţi merge, fiule?

  — Bine.

  Aveam senzaţia că venisem în biroul lui ca să-i explic notele pe care le aveam în carnet. Aşa că am stat pur şi simplu acolo şi am lăsat să se aştearnă tăcerea.

  — Ai obţinut ce-ai vrut? M-a întrebat.

  Muşchii de pe faţa lui s-au contractat şi mi-am dat seama că, după nouă ani, urma să avem o conversaţie adevărată.

  — Da. Aşa s-ar zice.

  — Îţi place să trăieşti în cocina aia de porci din Village?

  — Există oameni care trăiesc şi fără majordomi, J. B.

  M-a privit mirat. Era pentru prima dată când îi spuneam pe numele folosit de prietenii lui. A mormăit. Nu ştiu dacă era un semn de respect sau de dezgust.

  — Ce te aduce aici?

  — Munca.

  — Tu numeşti asta muncă?

  Aşa purta el o conversaţie. L-am lăsat în pace.

  — Nouă ani. Ştii ce a însemnat asta pentru mama ta?

  — Mi-a luat mult timp să mă maturizez.

  — Şi Încă nu te-ai maturizat de tot.

  După cum am spus, aşa era felul lui. Îi plăcea să provoace oamenii, să vadă cum reacţionează la atacul lui; îl ajuta să-şi facă o părere despre ei. Felul meu era să-l las să-şi termine muniţia, să se epuizeze singur.

  — Fata aia cu care ai venit zilele trecute. Nu ai intenţii serioase în privinţa ei, nu-i aşa?

  Am crezut că o să-mi ţină iar o prelegere antisemită, prin urmare, ca să-l enervez, am zis:

  — Poate.

  A clătinat din cap.

  — Îl ştii pe fratele ei?

  Am încuviinţat.

  — Cred că valorează ceva bani.

  — Tatăl lui a părăsit Rusia chiar înainte ca acei blestemaţi de comunişti să preia puterea. Şi-a folosit banii ca să înfiinţeze un serviciu de mesagerie pe Wall Street; acum are aproape două mii de băieţi care se plimbă de colo-colo prin district. Nu mă deranjează întreprinderile particulare, dar asta nu înseamnă că sunt egalitar, mai ales când e vorba de afacerea familiei.

  Două mii de băieţi. Asta spusese? Majoritatea acelor băieţi erau nişte fosile cu părul cărunt, prea bătrâni ca să fie funcţionari sau casieri.

  — Rifkin face aproape douăzeci şi cinci de mii de dolari săptămânal. Cea mai mare parte o reinvesteşte. S-a descurcat bine.

  — Bravo lui! Am făcut eu.

  — Da, bravo lui, dar asta nu o face pe sora lui demnă de un Sheridan.

  Nici nu ajunsesem bine acasă şi tatăl meu încerca din nou să-mi conducă viaţa. M-am întrebat ce-ar spune dacă ar şti că eram îndrăgostit de soţia lui Rifkin şi că Rachel Rifkin era nepoata lui. Sunt anumite lucruri pe care e mai bine să nu le ştii.

  — Care e problema cu Rifkin? Nu-ţi place de el pentru că e evreu?

  — În parte, a răspuns el cu o candoare incredibilă, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume să urăşti evreii.

  Şi-a întins mâinile, ca şi cum ar fi putut să ţină întreaga clădire între degetele lui perfect îngrijite.

  — Ai putea încă să faci parte din firmă.

  Şi am discutat despre asta timp de o oră; eu i-am spus toate motivele pentru care nu puteam să fac parte din firmă, iar el mi-a spus toate motivele pentru care credea că puteam. N-am reuşit deloc să ne înţelegem unul pe altul, dar mi-a zis tot ce voia să-mi zică în aceşti nouă ani cât fusesem plecat. Când am terminat, cred că a înţeles că m-a pierdut cu adevărat. Sper că asta i-a adus puţină linişte sufletească.

  — Aşadar, dacă nu vrei să faci parte din firma familiei Sheridan, atunci ce vrei? A mârâit el.

  — Ajutorul tău, am răspuns direct.

  — În sfârşit!

  — E o favoare. Nu eşti nevoit s-o faci. În fond, nu prea ţi-am dat motive să vrei să mă ajuţi.

  — Eşti un ticălos, a bombănit el.

  — Peter Beard, am spus.

  — Ce-i cu el?

  — Îl cunoşti?

  — Facem afaceri din când în când. Are relaţii sus-puse. N-are deloc simţul umorului.

  De parcă el l-ar fi avut!

  — Ştii de ce a plecat din Anglia?

  — De asta ai venit aici? Să afli lucruri compromiţătoare?

  — Există lucruri compromiţătoare de aflat?

  S-a gândit puţin. Toţi cei de pe Wall Street aveau ceva de ascuns; era doar o chestiune de gravitate. Şovăia între a vorbi cu un ziarist şi a-şi ajuta fiul, a crea poate în felul ăsta o legătură. Acum eu eram cel care îl manipula.

  — Există un zvon.

  Am aşteptat.

  — Are foarte multe relaţii, Michael. A fost în consiliul de administraţie al Băncii Angliei pentru o vreme şi, datorită legăturilor lui cu Nicolae, mama ţarului l-a rugat să se ocupe de finanţele fiicelor ei după ce ea va muri. A administrat şi averea babei. Se spune că, pe parcursul celor zece ani de exil, bătrâna împărăteasă a ţinut sub pat un cufăr plin de bijuterii. La moartea ei, bijuteriile ar fi trebuit să le revină Olgăi şi Xeniei. Beard s-a dus la înmormântare în Copenhaga şi a convins-o pe Olga să trimită bijuteriile cu un curier diplomatic la palatul Buckingham pentru a fi protejate de afacerişti lipsiţi de scrupule. În loc de asta, se spune că unele din cele mai valoroase bijuterii au ajuns în colecţia particulară a reginei Maria în schimbul unui preţ de nimic. Acum, Olga şi Xenia depind în totalitate de bunăvoinţa regelui, trăind sub protecţia lui la Windsor.

  — De unde ştii toate astea?

  — E treaba mea să ştiu.

  Era o poveste ispititoare. Nici un ziar din Anglia n-ar publica-o, desigur.

  — Beard a câştigat ceva din asta?

  — Nu, dar tocmai de aceea a scăpat basma curată când a deturnat fonduri la Banca Angliei.

  Nu-mi venea să-mi cred urechilor.

  — Continuă.

  — Nu poţi publica asta. Sunt doar zvonuri.

  — Ştiu.

  A dat din umeri.

  — Romanovii erau cea mai bogată familie din lume, Michael. Averea lor se ridica la aproape o sută douăzeci de milioane de dolari. Ţarul investise în căi ferate, vapoare şi cherestea. La moartea lui Nicolae şi a soţiei lui, banii ar fi trebuit să le revină copiilor. Dar, când a devenit clar că au murit cu toţii, e posibil ca unii oameni să se fi hotărât să-şi însuşească o parte din bani. Au dispărut pur şi simplu.

  — Beard?

  A încuviinţat din cap.

  — Guvernul n-a făcut nimic?

  — Beard ştia ce se întâmplase cu colecţia de bijuterii a bătrânei împărătese. Nu se putea ca regina să fie implicată într-un astfel de scandal. Câteva luni mai târziu, el şi-a dat demisia de la bancă şi a hotărât să plece peste ocean în concediu nelimitat. A apărut pe Wall Street acum şase luni, cu nişte fonduri serioase de investit. Aş zice că valorează între zece şi douăzeci.

  De milioane! Între zece şi douăzeci de milioane de dolari. Erau o grămadă de bani pe atunci. Dumnezeule! După cum o spunea tatăl meu, ai fi zis că e o cifră mică.

  — Cu cine altcineva aş mai putea vorbi despre asta?

  — Ai grijă, Michael. Nimănui de pe Wall Street nu-i plac ziariştii. Beard are nişte prieteni periculoşi.

  A lăsat stiloul jos.

  — Asta vrei într-adevăr să faci pentru tot restul vieţii?

  — Da, am răspuns.

  El a clătinat din cap; nu putea să înţeleagă. Nu mulţi oameni înţeleg; Sofia în nici un caz şi cu siguranţă nici Anastasia. Ea ar fi fost o moştenitoare perfectă. Şi cred că tatăl meu ar fi fost un ţar mult mai bun.

  * * *

  Beard avea un apartament în clădirea Duxton de pe Fifth Avenue. Un paznic mi-a bifat numele pe o listă şi un lift m-a dus la cuibul lui de la etajul al optsprezecelea. Când am coborât din lift, un irlandez solid m-a percheziţionat şi m-a condus la o uşă fără număr pe ea.

  Beard stătea la un birou uriaş din mahon, pe un scaun din piele bătut în ţinte, cu mâinile la ceafă. Am fost condus înăuntru de o secretară. El nu s-a ridicat în picioare şi nici nu s-a oferit să-mi strângă mâna. În schimb, m-a privit dispreţuitor şi a zâmbit. Nu era un zâmbet amabil, ci zâmbetul unui om care ştie că e mai bogat, mai isteţ, mai puternic şi mai rapid ca alţii.

  Găsise cinci minute libere în programul lui încărcat să arunce firimituri publicului. Se aştepta la întrebările linguşitoare obişnuite: Cum v-aţi câştigat banii? Care e secretul succesului dumneavoastră? Credeţi că urcarea bruscă a preţurilor de pe Wall Street va continua? Şi – neoficial – aveţi vreo informaţie interesantă?

  — La ce ziar lucrezi? M-a întrebat el, ştergându-şi ochelarii.

  — New York Times.

  S-a încruntat şi şi-a verificat din nou jurnalul.

  — Nu te-am mai întâlnit până acum. Ai lucrat în altă parte?

  — Am lucrat la agenţia Reuters, am condus biroul din Moscova până acum câteva luni.

  — Moscova, a repetat el.

  Şi micile linii de la colţul ochilor s-au adâncit puţin. Privirea lui a devenit prudentă.

  — Ce pot face pentru dumneata? Ai exact zece minute, sunt un om ocupat, a zis uitându-se din nou la ceasul de buzunar.

  Şi astfel am început interviul, punându-i toate întrebările obişnuite; l-am întrebat de ce crede că scad preţurile la titlurile de valoare, iar el mi-a ţinut un curs despre starea actuală a pieţei de acţiuni, spunându-mi că unele emisiuni fuseseră vândute la nişte preţuri ridicol de mari cu câteva luni în urmă şi că piaţa trecea acum printr-o perioadă de readaptare. A zis că vrea să-i asigure pe cititorii mei că America avea unul din cele mai bune sisteme economice din istoria modernă şi că potenţialul dezvoltării era nelimitat. Prevedea chiar profituri mari pentru cei care erau destul de îndrăzneţi să investească în viitorul industriei şi bogăţiilor naturale ale ţării.

  — Altceva? A întrebat după ce a terminat. Mi-am ţinut carneţelul deschis pe genunchi.

  — Încă o întrebare. Dumneata ai fost cândva guvernatorul Băncii Angliei. E corect?

  Şi-a dat mâinile jos de la ceafă şi le-a încrucişat pe burta lui enormă. N-a zis nimic.

  — Se crede că familia Romanov avea conturi private în bancă.

  A zâmbit din nou, un zâmbet şi mai rece ca primul.

  — Despre ce este vorba?

  — Despre un zvon cum că ai deturnat aproape cinci milioane de lire sterline din conturile Romanovilor. Ai ceva de spus în legătură cu asta?

  S-a lăsat o tăcere îndelungată. Cred că voia să mă intimideze, dar nu prea funcţiona. Am stat acolo şi m-am uitat la el cum încerca să se gândească ce să facă cu mine.

  — Cine eşti? A atacat în cele din urmă.

  Mi-am dat seama că l-am prins. Nu mă va da afară până când nu va afla exact cât ştiam şi de la cine.

  — Frumos birou, am ocolit răspunsul uitându-mă în jur. Se spune că ai făcut avere pe Wall Street. Presupun că ajută dacă porneşti cu un capital bun. Nu-i aşa?

  S-a aplecat în faţă şi a şoptit:

  — Nu te juca cu mine că dai de dracu'!

  Nu mă aşteptam la un astfel de limbaj din partea unui englez. Dar Beard nu era englez. Singurul lucru în esenţă englezesc la el era că-i plăcea să fure bani de la alte guverne.

  — Asta înseamnă că interviul nostru s-a terminat? Am întrebat, întinzând mâna după pălărie.

  Am văzut incertitudinea de pe faţa lui. Nu voia să plec înainte să afle ce ştiu.

  — Sper că nu vei publica nimic, a adăugat. Există legi împotriva calomniei de ambele părţi ale Atlanticului.

  — Negi?

  — Ce să neg?

  — Că ai deturnat bani de la Banca Angliei.

  — Dacă ridicola şi jignitoarea dumitale afirmaţie ar fi adevărată, de ce nu există nici un mandat de arestare pe numele meu?

  — Pentru că ai ajutat-o pe regina Maria să obţină bijuteriile Romanovilor. În plus, cine o să simtă lipsa banilor? Beneficiarii au murit cu toţii. Sau speri să fie aşa.

  — Ieşi afară!

  — Ştii ce înseamnă Otma?

  S-a holbat pur şi simplu la mine. Sincer să fiu, ochii lui m-au înspăimântat. Deşi la început mi s-a părut amabil, acum avea privirea unui animal de pradă încolţit. Mi-am adus aminte de avertismentul tatălui meu.

  N-am fost niciodată bun la jocurile de-a holbatul, aşa că mi-am luat pălăria şi am plecat. Nu aveam nici cea mai vagă idee unde voiam să ajung cu asta. Uneori merită să agiţi spiritele, să vezi ce se întâmplă. Ca să zic aşa, mi-am făcut singur norocul.

  Dacă se poate numi noroc.

  * * *

  Era ultima persoană pe care m-aş fi aşteptat s-a văd.

  Când am auzit ciocănituri în uşă, am crezut că era Sofia. Întorcându-se în genunchi, după cum se spune. Dar ar fi trebuit să ştiu mai bine. Fetele ca Sofia nu stau în genunchi şi nu se întorc niciodată.

  Anastasia.

  De data asta, cel puţin, nu eram în halat. Era patru după-amiază şi eu eram bărbierit şi îmbrăcat – după moda mea de gazetar fără valoare, aşa cum ar spune tata – iar apartamentul arăta puţin mai bine, soarele pătrunzând prin fereastra dinspre vest şi în aer plutind mirosul de cafea care fierbea pe plita din bucătărie.

  — Tu! Am exclamat eu şi recunosc că nu era cel mai strălucit mod de a întâmpina pe cineva.

  — Pot să intru? A întrebat.

  Şi-a dat jos haina din blană de vulpe, pe care se presupunea că trebuie să i-o iau eu. Şi-a desfăcut eşarfa de mătase şi a pus-o în cuierul aflat în spatele uşii alături de haină şi de eleganta ei pălărie cloş, lângă paltonul meu ponosit şi pălăria uzată.

  Şi-a încrucişat braţele şi a stat în mijlocul camerei, implorând să fie detestată. Lasă-mă să mă gândesc în câte feluri te urăsc, după cum spune poetul. Urăsc felul în care m-ai părăsit când eram în Londra, urăsc faptul că nu mi-ai spus că am o fiică, urăsc felul în care stai acum aici, arătând atât de frumoasă în rochia asta Lanvin fără mâneci şi cu pantofii ăştia negri cu toc cui, încât te doresc la fel de mult ca atunci când te-am văzut prima oară. Nu e bine şi nu e cinstit.

  — Ce cauţi aici? Am întrebat-o eu.

  — Voiam să ştiu dacă ai mai aflat ceva despre Beard.

  — Poate.

  — N-am dreptul să ştiu?

  — Dreptul să ştii? Îmi pare rău, dar nu ştiam că tu cunoşti conceptul ăsta.

  — Acum e altceva.

  — Oare? Vrei cafea? E gata.

  A dat uşor din umeri, iar eu am luat asta drept un răspuns afirmativ şi m-am dus în bucătărie. A venit după mine. Am simţit cum mă priveşte.

  — Ei bine? A întrebat în cele din urmă.

  — Ce pot să-ţi spun? E un escroc. N-o pot dovedi. Dacă o voi face vreodată, va fi cel mai mare subiect de articol din cariera mea.

  — Şi asta datorită mie.

  — Ar fi şi timpul să am motiv să-ţi mulţumesc pentru ceva. Tot cu zahăr bei cafeaua?

  — Tu bei din ceştile astea?

  — Îmi pare rău, porţelanurile de Dresda sunt toate în chiuvetă.

  Am dus cafelele în sufragerie. S-a aşezat în felul ăla minunat şi regesc al ei, cu spatele drept, cu rochia netezită dintr-o mişcare şi cu un picior pus cu grijă în faţa celuilalt.

  — Cine e?

  — E omul care a furat banii ţarului. Şi erau destui. Probabil că n-o să mai fie găsiţi niciodată.

  — Şi Otma?

  — Nu ştiu. Sună ca un cod de acces la unul din conturi.

  I-am spus tot ce ştiam sau descoperisem despre Beard sau Bardenov. Nu era mult, iar ea m-a ascultat până la capăt cu o faţă impasibilă.

  — Tot nu crezi că sunt ea, nu-i aşa?

  — Pentru că ţi-a trecut prin minte Otma? E un cod cam evident, nu?

  — Dacă ai fi văzut ce faţă a făcut când am rostit cuvântul ăsta!

  — Putea să fie din pricina vreunei indigestii.

  Şi-a întors privirea în altă parte. Cred că spera să mă răzbun pe ea.

  — Ăsta e singurul motiv pentru care ai venit aici? Am întrebat-o eu.

  — Ce alt motiv aş putea avea?

  — Ştii, acum câteva seri, Sofia mi-a spus că nu ne mai putem vedea. Ai avut vreo legătură cu asta?

  — Nu e treaba mea cu cine te culci tu.

  — Mi-a spus că Felix i-a dat un ultimatum. Părea să creadă că tu eşti de vină.

  A luat o înghiţitură de cafea şi m-a privit fix peste marginea ceştii.

  — Ai dreptate, n-am venit aici ca să vorbim despre Beard. Nu ştiu nici măcar dacă îmi mai pasă de Anastasia. Am venit aici pentru că nu pot trăi fără tine. Am încercat şi nu merge. Te iubesc, Michael! Cred că te-am iubit dintotdeauna şi în ultimii cinci ani am încercat să-mi spun că nu e aşa.

  Era o declaraţie uluitoare. Asta aşteptasem aproape zece ani să aud de la ea.

  M-am ridicat în picioare şi i-am întins mâna. Ea a luat-o, iar eu am tras-o spre mine. O sărutasem de multe ori şi îmi aduceam aminte cum erau acele săruturi. Erau reţinute, erau scurte şi nu erau la fel de pline de pasiune ca ale mele.

  De data asta, m-a sărutat cu o disperare care m-a copleşit. Mi-a strivit buzele, m-a strâns în braţe atât de tare, încât aproape că mă durea. Îmi înconjurase gâtul cu braţele, iar degetele ei erau împletite în părul meu; am simţit cum pune un picior în jurul meu, i-am simţit glezna în spate pe coapsă, de parcă se agăţa de mine ca să supravieţuiască. Mi se dăruia în sfârşit în întregime. Era un act de capitulare. Nu sărutam o prinţesă sau o dansatoare în cluburi de noapte. O aveam în sfârşit pe Anastasia.

  Şi-a desfăcut rochia şi a lăsat-o să-i cadă în jurul gleznelor. Purta chiloţi de mătase şi sutien, o noutate pe care n-o mai întâlnisem până atunci. Am avut nevoie de puţin ajutor să-l dau jos. Ca să-mi compensez orgoliul masculin rănit, i-am rupt intenţionat chiloţii când i-am dat jos.

  Eu încă mai aveam hainele pe mine, un simbol al noii mele puteri asupra ei. O faţetă a răzbunării mele.

  Ţineam minte corpul ei, dar nu ţineam minte să mai fi făcut dragoste cu ea în felul ăsta, nu în Londra şi în mod sigur nu în Shanghai. Oare se prefăcea din nou? Nu, din câte am putut să-mi dau eu seama şi trebuie să înţelegeţi că nu sunt decât un bărbat şi sunt incapabil de subtilităţi. După ce am terminat, aveam zgârieturi pe spate şi o vânătaie pe gât, iar Anastasia îşi semnalase de două ori orgasmul prin strigăte sălbatice şi gesturi de afecţiune. Nu aveam cum să fiu sigur dacă se prefăcuse sau nu şi, din discreţie sau din înţelepciune, n-am întrebat-o niciodată.

  După aceea, am stat întinşi pe podea. Cineva bătea de zor în perete. Deranjasem vecinii.

  Mi-am pus mâna pe sânii ei; un alt act de posesie. Violarea unei prinţese. Byron ar fi putut să scoată ceva din asta. Sau poate Botticelli.

  — N-ar fi trebuit să fac aşa ceva, a şoptit ea.

  — Ţi-e teamă că n-o să te respect mâine dimineaţă?

  S-a uitat la ceas, singurul lucru pe care îl mai avea pe ea, în afară de pantofi.

  — E doar cinci şi jumătate. N-o să mă respecţi nici măcar până la cină.

  Era o tentativă slabă de a glumi şi niciunul n-a râs. S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a adunat hainele. Făcuserăm puţină mizerie. S-a dus în baie.

  Când a ieşit, era un pic zburlită, dar era din nou o doamnă. Şi era schimbată cumva. Eu mă îmbrăcasem şi stăteam pe pervazul ferestrei, fumând o ţigară. I-am oferit şi ei una, dar a refuzat.

  — Ar fi mai bine să plec.

  Părea că aşteaptă să spun ceva, dar nu-mi venea nimic în minte. Am ajutat-o să-şi pună haina. S-a privit în oglinda din hol şi a plecat. Am văzut-o urcându-se într-un taxi.

  Câştigasem în sfârşit jocul. Tot ce mai aveam de făcut acum era să-mi încasez câştigurile şi să plec.

  * * *

  Clubul Colony din Park Avenue, a cărui sală de bal strălucea din pricina argintului. Când am intrat, am fost copleşit de parfumul a sute de flori proaspăt culese şi de sclipirea aurie a şampaniei franţuzeşti.

  Acolo găseai crema societăţii, femeile în rochii de seară Chanel, Lanvin, Poiret şi Schiaparelli, toate strălucind de diamante; bărbaţii erau sobri şi purtau costume negre şi se vedeau chiar şi câteva smochinguri.

  M-am întrebat ce căutam acolo. În ciuda principiilor mele nobile, nu mă deranja să mă folosesc de relaţiile pe care le aveam atunci când îmi convenea mie. Poate credeam că tatăl meu îmi datora ceva, dar veţi fi iertaţi dacă întrebaţi ce anume. Îmi aranjase o invitaţie la club pentru că îi cerusem lucrul ăsta în mod special; voiam ca Beard să mă vadă acolo printre ai lui, voiam poate să-l şochez şi să-l determin să facă ceva nesăbuit, ceea ce cred că a şi făcut în cele din urmă. Sau poate era doar o scuză ca s-o văd din nou pe Anastasia.