ANASTASIA

 

 

 

  PARTEA I.

  CASA CU DESTINAŢIE SPECIALĂ EKATERINBURG, RUSIA, APRILIE 1918 „Anastasia? Avea virtuţile ei, desigur. Dumnezeu o înzestrase cu talent la limbi străine şi cu o ureche bună; iar ea ce a făcut cu acest talent? L-a folosit ca să râdă de alţii. Era un duce care venea uneori cu noi pe iahtul regal Standart; bietul om vorbea sâsâit şi am auzit-o de multe ori bătându-şi joc de el pe la spatele lui.”

  Trenul care ducea trecutul şi viitorul Imperiului Rus se mişca încet de-a lungul unui peisaj cu pini cenuşii. Primăvara, Uralii erau nişte petice de gheaţă care străluceau în soare, un gol vast şi sinistru; câţiva cai păşteau, o pată de fum se vedea ieşind pe coşul unei colibe dărăpănate.

  Acest tren nu avea nimic remarcabil din punctul de vedere al trecătorului întâmplător: nici steaguri, nici ghirlandă pe locomotivă, vagoanele nu erau luxoase în mod special. Dâra de fum alb plutea în aer, groasă şi nemişcată. După ce dispărea, nu exista nimic care să o înlocuiască.

  * * *

  Moţăind la fereastră, Anastasia deschise ochii în clipa în care trenul începu să încetinească. Urmă o cotitură şi fata văzu un alt orăşel trist, o întindere pustie de cer albastru şi rece şi o pădure de pini întunecată.

  — Ei, iată-ne, zise ea. Ţara ţărănoilor.

  Bona lor, Sofia Karlova, îi aruncă o privire aspră, de parcă Anastasia ar fi tras vreun vânt la o ceremonie plictisitoare – faptă măreaţă pe care fata reuşise să o facă de mai multe ori. Nimeni altcineva nu băgă în seamă cuvintele ei. Jemmy îi sări în poală şi ea îl mângâie. Jemmy era câinele Tatianei, dar se ataşase de Anastasia aşa cum se ataşează un câine de orice persoană care îi dă o atenţie nesfârşită şi îl hrăneşte cu o cantitate suficientă de dulciuri.

  Uşurarea pe care o simţi la gândul că nesfârşita lor călătorie se terminase lăsă loc unei spaime mărunte. Nu înţelegea politica, deşi tatăl ei încercase odată să i-o explice. Tot ce ştia ea era că nu avea să mai danseze niciodată cu ofiţerii drăguţi pe puntea iahtului Standart şi că fiecare zi, fiecare kilometru o îndepărtau de Ţarskoe Selo, singura casă pe care o cunoscuse vreodată.

  — Nu trebuie să spui astfel de lucruri, zise Sofia.

  — De ce nu? N-o să mă audă nimeni.

  — Nu va face decât să ne înrăutăţească situaţia.

  — Cum poate fi mai rău decât atât?

  Se uită pe fereastră. Gara era plină de gărzile revoluţionarilor, de ţărani şi de muncitori în uniforme bolşevice, atât de plini de importanţă, dar niciunul din ei nu dădea impresia că ar avea vreun chior. Încă nu era obişnuită să vadă nişte expresii atât de arogante pe feţele unor oameni care nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele. Aceştia încercară să nu pară impresionaţi de prizonierii lor regali în timp ce se înghionteau să obţină un loc în rândul din faţă.

  — O să fim bune de cules cartofi, le anunţă Anastasia pe celelalte.

  Cele trei surori mai mari ale ei o ignorară. Chiar dacă avea aproape şaptesprezece ani, o tratau ca pe un copil.

  — Pentru că te porţi ca un copil, îi plăcea Sofiei să-i spună.

  Jemmy îşi freca botul de piciorul ei. Fata băgă mâna în buzunar, găsi o bucăţică de ciocolată şi simţi limba udă a câinelui lingând-o dintre degetele ei. O ţinu la nivelul genunchiului ca să n-o vadă nimeni, dar ochii cenuşii şi ageri ai Tatianei se fixară imediat asupra ei.

  — Ai ciocolată? Întrebă ea.

  — E pentru Jemmy.

  — Obrăznicătură ce eşti!

  Nu mâncaseră absolut nimic de când plecaseră din Tobolsk şi le era foame tuturor. Anastasia îşi simţi obrajii roşii de ruşine.

  — De unde o ai, Stuşi?

  — E a mea.

  Anastasia privi cu uimire cum o lacrimă mare se rostogoli pe obrajii surorii ei. N-o văzuse niciodată pe Tatiana plângând, niciodată. Olga îşi puse o mână pe braţul Tatianei.

  — Lasă, Tati. Nu contează, zise ea.

  Dar apoi îi aruncă Anastasiei o privire atât de plină de reproş, încât fata fu nevoită să se uite în altă parte. Începu să-şi planifice răscumpărarea în felul ei obişnuit: le va face să o ierte făcându-le pe toate să râdă.

  Trenul se opri cu un şuierat şi un bolşevic urcă în vagon cu o puşcă în mână, purtând o haină groasă din lână, care îl făcea să arate voluminos, şi o pălărie înaltă. Surorile se îngrămădiră toate una în alta şi Anastasia simţi că le era frică.

  — Uită-te la el, îi zise ea Tatianei, destul de tare ca să fie auzită şi de bolşevic. Fruntea lui e atât de mare, încât cred că e ca şi cum ai trăi sub un balcon.

  Omul se uită fix la ea. Era uriaş, iar haina lui mirosea ca o capră care a stat prea mult în ploaie. Avea o faţă ca un cartof stricat şi ochi enormi, negri şi răi, care ar fi trebuit să o sperie şi să o reducă la tăcere.

  — Unde suntem? Îi zise ea.

  — Asta nu te p-p-priveşte pe tine, t-t-tovarăşă!

  Anastasia îşi îndreptă atenţia asupra căţelului negru din poala ei.

  — Nu te t-t-teme, Jemmy. N-o să-l las pe omul ăsta r-r-rău să te rănească.

  Olga şi Tatiana îi aruncară o privire. Chiar şi acum continuau să fie aceleaşi tinere prinţese decente şi serioase. Ei bine, Anastasia refuza să fie aşa! Era clar că omul era un prost şi nu avea să-l lase să o intimideze.

  Ştia că nu-i va face nici un rău. Revoluţie sau nu, ea era încă prinţesă, iar el era doar un ţărănoi care răspundea în faţa unui comitet al poporului sau cine ştie cărei tâmpenii despre care vorbeau ei.

  — Ce-o să se întâmple? Îi şopti Maria Tatianei.

  — O să-i vedem pe mama şi pe tata foarte curând, răspunse Tatiana şi îşi mângâie sora pe păr.

  — Probabil că o să ne facă să scoatem cartofi, zise Anastasia, iar Maria deveni palidă.

  — Taci, Stuşi! Şopti Tatiana.

  — Sau să spălăm toalete, adăugă ea şi fu încântată de reacţia Mariei.

  Un alt bărbat urcă în tren, mergând aşa de fudul de parcă ar fi fost colonel în garda imperială. Purta o pălărie înaltă din astrahan, manşetele hainei erau uzate şi avea noroi pe ghete.

  — Sunt tovarăşul Sokolov, secretar general al Comitetului de Muncitori din Ekaterinburg. Sunteţi prizonierele autorităţilor sovietice din Ekaterinburg. Veţi coborî din tren şi vă veţi supune ordinelor!

  Ochii acestui om o înspăimântară cu adevărat. Nu aveau nici un pic de strălucire, erau la fel de morţi ca ai unui peşte care a stat mai multe ore în coşul unui pescar. Fata observase că mulţi bolşevici aveau ochii astfel. Singura dată când feţele lor prindeau viaţă era atunci când vorbeau despre draga lor revoluţie, despre teoriile lor economice şi despre propaganda marxistă. Nu erau inspiraţi decât de banalităţi.

  — Unde suntem? Întrebă Tatiana.

  — În oraşul cartofilor, răspunse Anastasia.

  — Nu contează unde suntem! Zise Sokolov. Suntem departe de Palatul Alb. Răspunsul ăsta te mulţumeşte?

  — Nu ştie nici el unde suntem, şopti Anastasia, intenţionat mai tare. Nu ştie să citească ce scrie pe tăbliţa gării.

  — Ştiu să citesc destul de bine cât să ştiu ce ar fi făcut tovarăşul Marx cu cei ca voi!

  La modul cum o spusese, ar fi putut la fel de bine să le arunce un pahar cu apă rece în faţă. Vorbise foarte serios, nu încăpea nici o îndoială în privinţa asta.

  În cele din urmă, Anastasia scoase limba la el, dar omul se întorsese deja cu spatele şi plecase.

  Sofia îşi duse o mână înmănuşată la gură.

  — Proastă mică!

  „Nu-mi pasă”, se gândi Anastasia. „Ţăranii ăştia n-au decât să mă împuşte şi mâine dacă vor. Dar nu mă vor vedea plângând.”

  Soldaţi în uniforme cenuşii se holbară la ele când se dădură jos din tren. Cândva, l-ar fi pus pe căpitanul gărzilor să-i dea una peste urechi oricui s-ar fi uitat aşa la ea. Nu exista nici un pic de milă acolo; erau doar feţele aspre şi sălbatice ale unor oameni care îşi petrecuseră viaţa în fabrici şi pe terenurile cultivate cu cartofi.

  Anastasia îl puse pe Jemmy jos şi îl lăsă să alerge în jur. Era o adevărată zi de primăvară, pământul era îngheţat, cerul era de un albastru extrem de palid, iar vântul rece îi înroşea obrajii. Nu exista peron şi peste tot erau băltoace acoperite de gheaţă, pământul îngheţat transformându-se încet în noroi.

  Îi văzu pe bărbaţi coborând din celălalt vagon: Gilliard, tutorele lor, care tremura de frică, apoi Klementi Nagorni, marinarul pus să-l păzească pe frăţiorul ei, Alexei, care îl ţinea pe băiat în braţe – marele ţarevici Alexei, moştenitorul întregii Rusii; chiar şi datul jos din pat îi punea viaţa în pericol. Suferise de la naştere de o boală pe care doctorii o numeau hemofilie, un cuvânt înşelător de blând care nu delimita nici pe departe graniţele suferinţelor lui.

  Era atât de palid, ca o păpuşă mare de porţelan în braţele lui Klementi. Băiatul ăsta îi ţinea pe toţi în sclavie, fermecaţi de boala lui, de genul lui şi de dulceaţa lui. Era greu să nu-l urăşti.

  — Cel puţin e frumos azi, zise Anastasia. Nu sunt picături de ploaie care să-l rănească pe Prâslea şi să-l facă să sângereze.

  Olga clătină din cap, într-un gest de disperare. Valizele lor fură date jos din tren şi aruncate intenţionat în cea mai apropiată băltoacă îngheţată. După asta, Sokolov arătă spre ele şi ordonă:

  — Prizonierii îşi vor căra singuri bagajele!

  Se uitară cu toţii la el de parcă le-ar fi vorbit într-o limbă străină.

  — Ce trebuie să facem? Întrebă Olga.

  Soldatul cu puşca făcu un pas în faţă.

  — Vă veţi c-c-căra singuri v-v-valizele.

  — Nu mi-am c-c-cărat niciodată nimic singură, t-t-tovarăşe, îi zise Anastasia.

  Privirea pe care i-o aruncă soldatul fu otrăvitoare. Sofia rămase cu gura căscată la ea. „Sunt curajoasă sau doar fenomenal de proastă?” se întrebă Anastasia. Chiar şi atunci când era îngrozită, aşa cum era acum, nu putea, nu voia să cedeze şi să tacă. Mama ei îi spusese cândva că, chiar dacă cineva îi va tăia limba, îi va creşte alta la loc, aşa cum îi creşteau păianjenului mai multe picioare.

  — Nu mai există servitori în noua Rusie, proclamă Sokolov. Dacă nu vă veţi căra singuri bagajele, le vom lăsa aici în noroi!

  Se îndepărtă, cu mâinile la spate. Anastasia îl imită, exagerându-i mişcările mărunte şi pline de importanţă astfel încât până şi soldaţii chicotiră. Maria închise ochii şi şopti o rugăciune către sfinţi să o salveze pe surioara ei de o soartă teribilă primită din mâinile acestor animale.

  Anastasia îşi termină pantomima. Când se întoarse, o văzu pe Olga îndreptându-se spre grămada de bagaje, luând două din cele mai grele valize şi începând să le târască prin băltoace. Tatiana şi Maria îi urmară exemplul.

  Acum Jemmy alerga în cerc, lătrând la soldaţi. Anastasia îl ridică de jos cu o mână, iar cu cealaltă luă o valiză şi începu să o târască prin noroiul îngheţat.

  Când ajunse la poartă, auzi zarvă în spatele ei. Nişte soldaţi îi înconjuraseră pe Sofia şi pe Gilliard ca să-i împiedice să plece. Sofia ţinea o batistă brodată la ochi şi plângea, fie de ruşine, fie de uşurare, fie de supărare; era imposibil să-ţi dai seama.

  — Nu pot veni cu voi! Strigă ea. Aceşti oameni au spus că ne trimit înapoi la Sankt Petersburg.

  Surorile mai mari începură bineînţeles să verse lacrimi auzind asta. Alergară înapoi şi o îmbrăţişară pe Sofia, plângând şi spunând tot felul de prostii, după cum i se păru Anastasiei. Gilliard privi şi îşi muşcă buza.

  Apoi fu rândul Anastasiei.

  Sofia o îmbrăţişă în timp ce-şi lua la revedere. Anastasia îşi ţinu braţele rigide pe lângă corp.

  — Te rog să ai grijă, şopti Sofia, ducându-şi la ochi batista parfumată. Trebuie să-mi promiţi că vei fi cuminte pentru mine.

  „Ce rost are?” se gândi Anastasia. Sofia era cea mai bună prietenă pe care o avuseseră vreodată şi acum le părăsea şi ea. Făcu un pas înapoi. „Pleacă odată!” se gândi ea. „La fel ca ceilalţi.” Era ca şi cum ar fi avut o piatră în gât.

  Văzu privirea acuzatoare a Tatianei. „Îmi pare rău, nu pot să fiu ca tine şi să plâng din orice.”

  Sub privirile gărzilor, îşi târî cu greu picioarele prin noroiul din faţa gării până la maşinile care aşteptau. Jemmy mergea grăbit lângă ea. Valiza pe care o ducea era grea şi o scăpă de multe ori în noroi. Unul din soldaţi râse. Fata îşi simţi obrajii arzând de furie.

  — Unde ne duceţi? Strigă la ei.

  Asta îi făcu pe soldaţi să râdă şi mai tare. Apoi, Sokolov îi strigă unuia din şoferi:

  — La casa cu destinaţie specială!

  Îşi dădu seama că acolo se duceau şi se întrebă care putea fi acea destinaţie specială.

  „Îmi amintesc că, de fiecare dată la apusul soarelui, căpitanul iahtului Standart trăgea cu tunul în semn de salut regal. Stăteam cu toţii şi admiram această privelişte minunată oferită de soarele care se scufunda în mare, dar mica Anastasia strica totul, alergând pe punte cu degetele în urechi şi cu ochii daţi peste cap, prefăcându-se că tunul trăgea în ea. Şi tatăl ei credea că e amuzantă.”

  Fură îngrămădiţi cu toţii în spatele unui camion militar acoperit. Anastasia descoperi o ruptură în prelată şi privi prin ea să vadă ce se petrecea afară. Merseră printr-o curte mare şi o catedrală impunătoare apăru pentru o clipă în faţa ochilor fetei.

  Camionul trecu huruind de la o viteză la alta. Cu faţa lipită de prelată, Anastasia văzu casa pentru prima dată. Avea două etaje şi era din piatră, un palat într-o pustietate ca asta. Nu putea vedea partea de jos a casei pentru că în jurul ei fusese construit un gard din lemn. Doi paznici comunişti se grăbiră să descuie porţile din lemn şi camionul intră legănându-se în curte.

  Soldatul care se bâlbâia dădu prelata la o parte şi lăsă în jos scândura din spate. Ţinu puşca la îndemână, cu ţeava în sus, ca şi cum s-ar fi aşteptat la necazuri din partea a patru fete neînarmate şi a unui marinar care ţinea în braţe un invalid de treisprezece ani. Un alt erou al revoluţiei.

  — Afară! Ordonă el.

  Anastasia îl privi fix.

  — Tot mai trebuie să ne c-c-cărăm singuri v-v-valizele?

  — Nu crea probleme! Şuieră Olga spre ea, de parcă fiicele ţarului Nicolae ar fi putut evita în vreun fel acest lucru.

  — Poate că o să ne întâlnim cu mama şi cu tata, zise Tatiana, iar asta le ridică moralul.

  Intrară în casă în urma paznicilor, Klementi şi Alexei fiind primii, restul târând valizele în sus pe scări. Ca nişte servitoare ordinare.

  O uşă fu deschisă şi, peste capetele surorilor ei, Anastasia îi văzu pe mama şi pe tatăl ei.

  Ah!

  Îmbătrâniseră atât de mult! Alexandra, palidă şi istovită pe scaunul cu rotile, şi Nicolae, lângă ea, frumos şi totuşi oarecum ofilit, de parcă ar fi ieşit dintr-o fotografie veche. Anastasia se gândi cât de încovoiată arăta mama ei acum. Şi tatăl ei, câte fire cărunte avea în barbă şi în păr! Ridurile îi brăzdau pielea ca o pânză de păianjen. Stăteau cu spatele la o fereastră, dar geamurile fuseseră vopsite, camera fiind astfel întunecată chiar şi la acea oră a după-amiezei. Geamul opac avea culoarea laptelui.

  Anastasia se uită în jur. „Cât de patetic arătăm cu toţii!”

  Dar pe faţa tatălui apăru un zâmbet de încântare absolută şi asta transformă totul. Olga, Tatiana şi Maria se repeziră spre el, în timp ce Klementi se îndreptă spre mamă, cu Prâslea în braţe. Ţarina scoase un strigăt şi îşi întinse mâinile, continuând să stea pe scaunul cu rotile. Din pricina artritei de care suferea, îi era foarte greu să se ridice în picioare.

  Tatăl ei le îmbrăţişă pe toate, strângându-le la piept ca un urs şi făcând-o chiar şi pe robusta Olga să chelălăie. Anastasia îşi îngropă faţa în lâna aspră a uniformei lui, ascultă strigătele de încântare ale mamei ei şi în cele din urmă începu şi ea să plângă, în faldurile tunicii lui, acolo unde nu o putea vedea nimeni. Totul avea să fie în ordine acum.

  * * *

  Nicolae le spuse mai târziu că respectiva casă aparţinea unui inginer şi industriaş pensionat, pe nume Nikolai Ipatiev. Era un conac în comparaţie cu aşteptările lor. Aveau apă caldă şi lumină, căci Ipatiev fusese un om cu o oarecare stare. Aveau chiar şi toalete în interior.

  — Nu credeam că cineva din ţara ţărănoilor ştie ce e aia o toaletă, zise Anastasia, destul de tare ca să fie auzită de paznici.

  Casa fusese construită în stilul gotic rusesc; cadrul uşilor şi ferestrele erau decorate cu arce şi cu ornamente asemănătoare unor suluri. Deşi casa era destul de confortabilă, nu exista nici o încercare de a imita bucătăria prerevoluţionară a lui Ipatiev. Cina lor constă în acea seară din pâine neagră şi ceai, servite într-o sufragerie fără ferestre şi care mirosea puternic a mucegai. Dar ar fi putut la fel de bine să fie un banchet în Palatul Alexandru; vorbeau şi râdeau toţi laolaltă, fericiţi şi emoţionaţi că erau în sfârşit din nou împreună. Trecuseră două luni de când nu se mai văzuseră; două luni de când mama şi tatăl lor fuseseră obligaţi să călătorească înainte fără Prâslea şi fără să ştie dacă se vor mai revedea vreodată cu toţii. Aceasta putea fi doar o altă închisoare, mai îndepărtată, dar cel puţin erau din nou împreună.

  În acea primă noapte nu avură destule paturi, iar Anastasia şi surorile ei aruncară mantii şi perne pe podeaua din scânduri. Alexei se cuibări în patul mamei.

  Dar niciunul nu putu să doarmă. Alexei striga întruna de durere din pricina genunchiului său umflat. Anastasia o auzi pe mamă murmurând, încercând să-l liniştească. Doctorul ei, Botkin, dormea într-o cameră alăturată şi veni de mai multe ori să-l vadă pe băiat; Anastasia îl auzi implorând paznicii de pe coridor să-i dea comprese reci. Aceştia ziceau mereu că nu se putea face nimic. Nu le păsa, voiau ca el să sufere.

  * * *

  Probabil că sufrageria fusese măreaţă cândva; scaunele erau încrustate cu sculpturi în formă de grătar, pe pereţi erau oglinzi aurite, iar de tavan atârna un candelabru cu filigran. Camera căzuse în paragină; un strat subţire de praf acoperea fiecare suprafaţă plată, iar fotografiile înrămate ale unor străini de pe poliţa şemineului nu făceau decât să adauge un sentiment şi mai adânc de tristeţe. Anastasia ghici că Ipatiev fusese nevoit să fugă în grabă şi că nu mai avusese timp să-şi salveze comorile personale.

  Caracterul oficial al camerei contrasta cu mâncarea sărăcăcioasă care le fu servită la micul dejun; nu aveau faţă de masă şi, deşi li se aduseseră câteva linguri murdare de argint, nu avură ce face cu ele, căci masa consta din nou din ceai negru şi pâine neagră uscată. Un soldat le aduse supa rămasă de la paznici, dar Olga îl văzuse scuipând în ea în timp ce urca scările, aşa că nu se atinse nimeni de ea.

  Anastasia mestecă o bucată de pâine tare, uitându-se la tatăl ei. Acesta privea fix masa, faţa lui fiind neagră de furie. Era un om blând şi rar îl vedeai enervându-se; în astfel de ocazii, ochii se lăsau în jos şi nimeni nu mai scotea o vorbă.

  În cele din urmă, tatăl ei se ridică în picioare şi i se adresă paznicului care stătea într-un colţ al camerei:

  — Spune-i lui Avdeiev că vreau să vorbesc cu el.

  Omul îşi târşâi picioarele şi privi ţâfnos în podea. Nicolae înaintă spre el.

  — Acum!

  Poate fu din pricina faptului că tovarăşul Romanov fusese cândva ţar; poate fu din pricina şocului de a-l vedea pe blândul lor prizonier atât de înfuriat: paznicul se întoarse şi coborî scările ca să-l găsească pe temnicerul lor.

  Anastasia şi surorile ei îl văzură acum pentru prima oară pe Avdeiev. Acesta intră în cameră cu pieptul scos în afară, la fel de arogant şi de gras ca un ambasador prusac. Era clar că fusese trezit dintr-un somn al beţiei, căci mirosea puternic a transpiraţie şi a vodcă. Partea din faţă a uniformei lui purta urmele uscate şi slinoase ale cinei luate cu o seară înainte. Tatăl lor le spusese că Avdeiev fusese cândva şef de echipă la rafinăria locală; acum era gardianul ţarului şi ţarinei Rusiei şi această responsabilitate i se cam urcase la cap.

  — Ce vrei, cetăţene Romanov?

  — Încerci să ne omori prin înfometare?

  Avdeiev privi dispreţuitor masa.

  — Asta erau nevoiţi să mănânce oamenii obişnuiţi în timp ce voi vă îndopaţi cu icre negre.

  „Ce prost!” se gândi Anastasia. „Caviarul era păstrat special pentru banchete. Dacă ar fi luat masa cu noi la Ţarskoe Selo, ar fi fost foarte dezamăgit.” Dar tatăl ei trecu peste asta.

  În schimb, zise:

  — Vrei să spui că nu sunt pui şi vaci în Urali? Chiar şi cel mai umil fermier are puţin lapte şi nişte ouă proaspete, nu-i aşa?

  — Nu aveţi voie să mâncaţi ouă sau lapte.

  — Din ordinul cui?

  Avdeiev îşi muşcă enervat buza de jos.

  — La naiba cu voi! Scrâşni el şi ieşi ca o furtună din cameră.

  Tatăl se uită urât după el. Mama se întinse peste masă şi îi luă mâna. O bătu cu blândeţe.

  — O să fie bine, Niki.

  — Nu înţeleg ce am făcut ca să merităm asta.

  — Nu e decât un prost.

  — Există mulţi proşti ca el şi vieţile noastre sunt în mâinile lor.

  Atmosfera de sărbătoare din seara precedentă se risipise. Anastasia o privi fix pe Maria; ochii fetei se umpluseră de lacrimi.

  — O să fie bine, îi zise tatăl ei.

  Muşcă dintr-o bucată de pâine neagră şi luă o înghiţitură de ceai. Ceasul de pe poliţa şemineului bătu ora fixă. Era zece. Îi aştepta o zi lungă.

  „O, Anastasia! Olga şi Tatiana erau atât de calme; se putea conta pe ele. Înalte şi maiestuoase, ar fi fost nişte prinţese extraordinare. Iar Maria, o copilă blândă şi fericită, zâmbea mereu. Dar Anastasia. Ce copilă rea! Şi atât de diferită de surorile ei! A fost întotdeauna puţin îndesată, dar a devenit de-a dreptul grasă în adolescenţă. Şi aşa o ruşine pentru noi!”

  În zilele care au urmat, fură îngrozitor de torturaţi de plictiseală.

  Aşa cum le spusese Nicolae, casa aparţinuse cândva unui om de afaceri pe nume Nikolai Ipatiev. Înainte de sosirea ţarului, membrii Comitetului Bolşevic al Muncitorilor din regiune îi dăduseră douăzeci şi patru de ore să plece, apoi puseseră stăpânire pe casă pentru propriile planuri, redenumind-o – folosind vocabularul greu de înţeles, dar sinistru care devenise trăsătura lor distinctivă – „Casa cu destinaţie specială”.

  Familia era ţinută închisă la etajul superior, camera paznicilor fiind chiar dedesubt. Lui Nicolae şi soţiei lui li se dăduse dormitorul din faţă; avea două paturi, o canapea, o bibliotecă şi un singur dulap în care să încapă hainele celui mai bogat împărat şi ale celei mai bogate împărătese din lume.

  După acea primă noapte petrecută pe podea, fură aduse paturi de campanie, iar Anastasiei şi surorilor ei li se dădu o cameră aflată lângă cea a părinţilor lor, pe care o împărţiră cu Alexei. Camerista Alexandrei, Anna Demidova, primi o cameră mică în spatele casei, doctorului Botkin i se dădu salonul, în timp ce un valet, Alexei Krupp, şi un bucătar pe nume Karitonov dormeau în hol pe paturi de campanie. Mai mulţi soldaţi stăteau de pază tot timpul.

  Înghesuiala îi deranja mai puţin decât faptul că nu aveau nimic de făcut. Se trezeau în fiecare dimineaţă în jurul orei nouă şi la zece îşi luau micul dejun, care nu varia niciodată: pâine neagră şi ceai negru fără zahăr. Îşi spuneau rugăciunile, apoi Alexandra citea din Evanghelii. După aceea, o jumătate de oră le era permis să se plimbe prin grădină, apoi erau trimişi înăuntru să se distreze cu cărţile de joc sau să citească până la prânz, care era servit la ora unu. Se putea să mai primească permisiunea de a sta o altă jumătate de oră la soare în timpul după-amiezei. Gustarea era la cinci, ceaiul la şapte. Apoi Nicolae le citea, tot din Biblie; pasajele lui favorite erau din Iov. La nouă luau o cină uşoară şi se duceau la culcare. În fiecare zi era această rutină exasperantă.

  La două zile după sosirea copiilor, avură parte de ultima zăpadă a iernii, dar vara veni repede, fără şoaptele plăcute ale primăverii. Într-o după-amiază, fulgerele brăzdară cerul, ploaia umplu rapid jgheaburile şi căzu în valuri de pe streşini. A doua zi, aerul era ca o melasă caldă şi, în mai puţin de o săptămână, oraşul fu copleşit de o căldură sufocantă.

  În Siberia, fie mureai de cald, fie îngheţai de frig.

  Casa din piatră se încingea repede şi, din moment ce Avdeiev nu le permitea să deschidă vreo fereastră, în camere devenea insuportabil de cald. Mirosurile care veneau din bucătărie, unde Karitonov se hotărâse să le coacă singur pâinea, pluteau în aer, iar căldura suplimentară de la cuptor le sporea lipsa de confort. Fiecare tânjea după răgazul scurt în care erau lăsaţi să iasă în grădină, deşi chiar şi acolo era neplăcut de cald şi, în loc să se plimbe, Anastasia şi surorile ei stăteau la umbra tufişurilor, lipsite de vlagă.

  Nicolae încercă să anuleze decretul lui Avdeiev cu privire la ferestre. Cândva cel mai puternic om din lume, ţarul fu nevoit acum să se lupte timp de două săptămâni ca să fie lăsat să deschidă o fereastră în propriul dormitor. În cele din urmă, şase din autorităţile sovietice locale veniră într-o dimineaţă să inspecteze camera şi să decidă care fereastră putea fi deschisă. Se pare însă că aceşti oameni nu erau în stare să ia singuri această decizie extrem de importantă şi în zilele care urmară veniră mai mulţi oficiali, singuri sau câte doi, ca să examineze în tăcere dormitorul, studiind ferestrele de parcă ar fi fost o enigmă arhitecturală.

  În cele din urmă, după ce trecuseră trei săptămâni din iunie, doi soldaţi intrară neanunţaţi şi deschiseră o fereastră. Toată familia se îngrămădi în locul respectiv, respirând aerul curat. Cea mai mică adiere de vânt fu întâmpinată cu exclamaţiile cuvenite sosirii unui prinţ în vizită.

  Cândva, tatăl ei fusese comandantul unei armate de un milion de oameni, dar Anastasia se întrebă dacă obţinuse vreodată o victorie mai dulce ca asta.

  * * *

  Toaleta era la capătul holului.

  Un soldat înarmat stătea în faţa ei cu o puşcă pe genunchi. Era soldatul din tren, cel pe care Anastasia îl ironizase din pricina bâlbâielii lui. Îi apăruse o bubă pe nas de când îl văzuse ultima dată şi era greu să nu te uiţi la ea, să nu te întrebi când avea să se spargă această bubă roşie şi plină de puroi. Plutea deasupra mustăţii lui de culoarea gălbenuşului de ou cu o intenţie sinistră.

  Soldatul rânji când fata se apropie.

  — Unde te duci, t-t-tovarăşă? Întrebă el.

  Anastasia se uită la toaletă; uşa fusese dată jos.

  — Nu sunt t-t-tovarăşa ta, răspunse ea, cu obrajii în flăcări. Numele meu e Anastasia Nicolaevna Romanov şi aş vrea puţină i-i-intimitate.

  Soldatul îşi controlă furia şi o privi cu o expresie de surpriză teatrală.

  — Dar ce ai de gând să faci acolo, t-t-tovarăşă?

  Anastasia se uită din nou la toaletă şi apoi la paznic. Se luptă cu impulsul de a lovi animalul în fluierele picioarelor. Se întrebă dacă putea să mai ţină până când avea să se schimbe garda în seara aceea şi ajunse la concluzia că nu putea. Omul voia să se răzbune pentru ironiile ei sau poate că hărţuirea asta era o altă formă meschină de tiranie de-a lui Avdeiev.

  — Ce s-a întâmplat, t-t-tovarăşă?

  „Uite la el cum rânjeşte la mine!” Dădu din umeri, ca şi cum această nouă umilire nu avea importanţă. Intră în toaletă.

  Cineva făcuse un desen pornografic pe perete; o reprezenta pe mama ei, purtând pe cap coroana de diamante a ţarinei şi având picioarele desfăcute, între care stătea Rasputin, cu penisul umflat. Anastasia icni şi-şi acoperi gura cu mâna.

  Privi peste umăr şi îl văzu pe paznic făcându-i cu ochiul, distrându-se de minune.

  Nimic din viaţa ei nu o pregătise pentru asta. Fusese prizonieră în Tobolsk şi la Ţarskoe Selo, dar cel puţin acolo fusese tratată cu respect. Aici erau neajutoraţi, la mila unor oameni care se purtau ca nişte animale. Nu fusese niciodată mai înspăimântată ca acum.

  „Cum pot să ne facă aşa ceva?”

  Paznicul continua să o privească.

  N-o să se uite la el, o să încerce să pretindă că nu e acolo. Îşi ridică rochia cât de puţin putu şi îşi dădu jos lenjeria intimă fără să-i permită acestui porc, acestui animal să vadă absolut nimic. Apoi se aşeză pe toaletă şi aşteptă să curgă şuvoiul.

  — Ce s-a întâmplat, t-t-tovarăşă? Bănuiesc că o toaletă din lemn nu e la fel de bună ca aceea din a-a-aur cu care te-ai obişnuit!

  Voia atât de mult să urineze. De ce nu putea, când vezica ei mai avea puţin şi exploda?

  Paznicul îşi înclină capul într-o parte.

  — Poate că o prinţesă nu se p-p-pişă ca toţi ceilalţi, făcu el.

  — Vrei să întorci capul, te rog? Îi zise Anastasia.

  — De ce? Nu f-f-faci nimic.

  Pur şi simplu nu putea să se uşureze când el se uita la ea. Îl auzi chicotind. Câştigase.

  În cele din urmă, auzi şuvoiul curgând şuierător în toaletă. Când termină, îşi dădu seama că nu putea să se şteargă fără ca el să vadă sub rochia ei. Aşa că se năpusti afară din toaletă, trecu pe lângă el încă murdară şi îl auzi bătându-şi joc de ea tot timpul cât alergă de-a lungul coridorului.

  * * *

  După cum află apoi, numele paznicului era Grişkin. Nu era soldat, era muncitor în fabrică, la fel ca majoritatea oamenilor lui Avdeiev. În uzina punctelor negre, presupunea Anastasia, dacă faţa lui ar fi putut fi luată drept ghid cu privire la talentele pe care le avea. Acum, ori de câte ori trebuia să stea de pază, considera că e de datoria lui să se posteze în faţa toaletei. Fetele încercau să evite să folosească toaleta în timpul zilei, când ştiau că Grişkin avea să fie acolo. Nicolae se plânse lui Avdeiev, care îi răspunse în felul lui obişnuit, de parcă această cerere de a beneficia de puţin respect echivala cu cererea de a avea homari fripţi la micul dejun.

  Doar Anastasia alese să nu-l evite. Asta ar fi însemnat o recunoaştere a înfrângerii, o supunere a spiritului. Refuza să cedeze în faţa acestei intimidări meschine. Folosi toaleta ori de câte ori avu chef şi, după acea primă ocazie, nu-i mai dădu nici măcar satisfacţia de a-i arunca vreo privire.

  Într-o zi, pe peretele coridorului apăru un desen. Anastasia văzu câţiva paznici adunaţi în jurul lui, râzând din toată inima. Grişkin se apropie greoi şi privi peste capetele celorlalţi, cu un rânjet strâmb pe faţă. Se gândea fără îndoială că era un alt desen dezgustător de-al lor, în care Rasputin umilea un alt membru al familiei ei.

  Dar apoi expresia i se schimbă.

  Căci era o caricatură care îl reprezenta pe Grişkin însuşi, cu nasul mare cât corpul lui umflat şi acoperit de bube pline de puroi. Stătea de pază în faţa toaletei, cu muştele roind în jurul capului.

  Dedesubt scria: „Am găsit o modalitate de a împiedica muştele să intre vara în toaletă, t-t-tovarăşe.”

  Faţa lui Grişkin se contorsionă. Se întoarse şi, văzând-o pe Anastasia, îşi dădu imediat seama cine făcuse desenul.

  Mai târziu, când fata se duse la toaletă, Grişkin era acolo, aşteptând.

  Ea îl ignoră şi intră. Aproape imediat făcu un pas în spate şi ieşi iar afară. Pereţii şi toaleta fuseseră mânjite cu excremente. Şi un nou desen fusese adăugat tapetului obscen, înfăţişându-l pe tatăl ei aplecat peste o masă, Rasputin regulându-l din spate.

  Îşi simţi ochii umplându-se de lacrimi. „Nu mai pot suporta situaţia asta! N-o voi mai suporta!”

  Bătu din picior şi se întoarse spre Grişkin.

  — Eşti un porc!

  El păru foarte satisfăcut de această manifestare de irascibilitate.

  — Ce s-a întâmplat, t-t-tovarăşă? N-ai mai văzut rahat până acum?

  — Sunt nevoită să-l văd în fiecare zi, când trec pe lângă tine pe coridor!

  El încetă să mai zâmbească şi privirea i se înăspri.

  — Biată prinţesă, zise el. Unde vor mai roi m-m-muştele acum?

  „Mica Anastasia! Îşi mişca întruna mâinile, înnodând marginea batistei, stând aplecată mult în faţă, cu un picior în spatele celuilalt, niciodată relaxată, mintea ei neobosită lucrând mereu, fiindu-i teamă ca nu cumva altcineva să fure atenţia care i se cuvenea, gândindu-se înaintea ei la o glumă sau la o farsă. Nu era frumoasă în sensul clasic al cuvântului, aşa cum era Tatiana, dar ochii ei albaştri luminoşi şi personalitatea ei neastâmpărată îi confereau magnetism.”

  Era ora nouă şi terminaseră de mâncat o altă cină constând din ceai şi pâine neagră, iar acum stăteau împreună în Camera Galbenă, aşa cum era numit dormitorul părinţilor. Tatiana şi Alexandra citeau din Biblie, din profetul Amos. Tatiana fu nevoită să-şi ridice vocea, ca să acopere glasurile paznicilor beţi care cântau la parter.

  Anastasia recunoscu cântecul: „Ai căzut victimă luptei.” Era acompaniat de cineva care cânta îngrozitor la pianul din salon.

  Plictiseala aproape că o amorţise. Olga şi Maria păreau concentrate asupra scripturilor. Încercă să fie la fel de pioasă ca surorile ei, dar mintea i se îndepărta mereu de la planurile diavolului şi se trezi gândindu-se la altceva.

  La parter, paznicii cântau acum „Să uităm de vechiul regim”, iar Anastasia începu să fredoneze şi ea încet împreună cu ei.

  Nu trecu mult şi auzi grupul de beţivi urcând scările. Tatiana continuă să citească din Amos, deşi ştia că urma să fie întreruptă în orice clipă. Anastasia fu singura care se uită spre uşă.

  Avdeiev dădu buzna în cameră. Era bineînţeles beat şi îşi adusese cu el câţiva prieteni de la fabrică. La fel ca Avdeiev, duhneau toţi a vodcă ieftină.

  — Iată-l! Croncăni Avdeiev. Nicolae Sângerosul!

  Ceilalţi se îngrămădiră în pragul uşii şi se holbară la ei de parcă ar fi fost exponate din grădina zoologică.

  Nicolae se ridică în picioare, cu ochii arzând de mânie.

  — Ce înseamnă asta?

  — Prietenii mei erau curioşi să te cunoască, cetăţene Romanov. Poţi să stai jos acum!

  Îi vorbi ca şi cum ar fi fost un servitor ordinar: ca să-şi impresioneze prietenii, fără îndoială.

  Cu mâinile ţinute regeşte la spate, Nicolae înaintă spre el. Viră în ultima clipă şi puse mâna pe unul din ţăranii nebărbieriţi aflaţi în pragul uşii.

  — Ce-i asta? Zise el, pipăind cămaşa omului.

  Omul era îmbrăcat în cel mai uimitor fel pe care Anastasia îl văzuse vreodată: purta pantaloni ţărăneşti încinşi cu o curea din piele uzată şi una din cămăşile cu monogramă ale tatălui ei. Efectul era extrem de ridicol, dar omul era prea beat sau prea prost ca să-şi dea seama.

  — Asta îmi aparţine! Strigă Nicolae.

  Se întoarse spre un alt om din mulţime, un bărbat îmbrăcat într-un palton greu.

  — Şi ăsta!

  Îl percheziţionă pe om ca şi cum ar fi căutat arme. Băgă o mână în buzunarul paltonului şi scoase o sticluţă de parfum: By Royal Appointment. O vârî sub nasul lui Avdeiev.

  — Ai şterpelit lucruri de la noi!

  — Lenin a desfiinţat proprietatea personală. Totul aparţine poporului acum.

  — Minunat. Atunci poate că ni se va permite să mâncăm câteva din ouăle Rusiei la micul dejun. La urma urmei, aparţin tuturor!

  Avdeiev îşi dădu seama că Nicolae dobândise un avantaj asupra sa în faţa prietenilor lui. Îşi umflă pieptul.

  — Nu-mi poţi ordona ce să fac. Eu sunt şeful aici!

  — După cum îmi aminteşti întruna. Prin urmare, îţi asumi întreaga răspundere pentru faptul că ai dat proprietatea Rusiei prietenilor tăi?

  Când văzu că Avdeiev nu răspunde, Nicolae se întoarse cu spatele la el.

  — O să fac un raport complet superiori lor tăi. Acum fii amabil şi lasă-ne în pace. E târziu.

  Avdeiev se clătină.

  — La naiba cu tine! Scrâşni el şi plecă, trântind uşa în urma lui.

  * * * „Prâslea a îndurat multe suferinţe”, se gândi Anastasia. Patul lui fusese acum mutat în Camera Galbenă. Fata nu-şi putea imagina să zacă acolo toată ziua, doar cu mama şi cu Sednev, băiatul de la bucătărie, care să-i ţină companie. Era destul de rău că era prizonier în căsuţa asta. Micul Alexei îşi petrecuse majoritatea vieţii în acest fel.

  Boala caracterizată de hemoragie însemna că până şi cea mai mică rană la genunchi sau la cot îi provoca o durere îngrozitoare, care devenea din ce în ce mai acută cu trecerea zilelor sau chiar a săptămânilor. Doctorul Botkin încercase să-i explice boala; el zicea că, din pricina faptului că sângerarea nu se oprea, sângele se aduna în interiorul încheieturii şi presiunea o deforma încet.

  Uneori, rana originală era atât de măruntă încât Prâslea nici nu-şi mai amintea de ea. Se trezeau pur şi simplu într-o dimineaţă şi Prâslea striga:

  — Mamă, azi nu pot să merg!

  Anastasia învăţase să se teamă de aceste cuvinte, căci însemnau începutul unui alt episod care se termina cu ţipete oribile de durere. Nu-şi mai amintea de câte ori îl auzise strigând din patul lui:

  — Mamă, mamă, ajută-mă! Fă ceva, te rog!

  Dar nici doctorul Botkin, nici altcineva nu putea face nimic, decât să aplice pungi cu gheaţă şi să se roage unui Dumnezeu milostiv care nu avea nici un pic de milă pentru Prâslea.

  Tatăl ei zicea că mama încărunţise din pricina stresului provocat de boala lui Alexei. Anastasia era de părere că mama ei arăta deja ca o femeie bătrână, mult mai bătrână decât Nicolae.

  Dar nimeni nu se săturase de această suferinţă mai mult decât Prâslea. Vorbea deseori despre dorinţa lui de a fi la fel ca alţi băieţi. Ţareviciul ar fi preferat să se fi născut Sednev, băiatul de la bucătărie, dacă asta ar fi însemnat că se putea juca în zăpadă. În ultimul an devenise nesăbuit, de parcă şi-ar fi invitat boala să facă tot ce putea, în loc să se ferească de ea. Chiar înainte de a pleca din Tobolsk, se dăduse pe scări cu o sanie făcută în casă.

  De atunci rămăsese bineînţeles invalid, un episod teribil după care începuse abia acum să-şi revină.

  Mama stătea trează noaptea ca să-l îngrijească dacă durerile erau puternice. Aici, la fel ca în Ţarskoe Selo, nu vorbea decât despre Prâslea. Dimineaţa, când se adunau cu toţi să ia micul dejun, ea zâmbea uneori şi zicea „Prâslea a avut o noapte liniştită” şi ziua părea puţin mai strălucitoare. Dar erau momente când conversaţia lor de la micul dejun se rezuma doar la de câte ori reuşise Prâslea să adoarmă şi cât de mult suferise. Zilele lui erau măsurate în grade de durere şi în circumferinţa încheieturilor lui umflate. Uneori era scos în grădină în scaunul cu rotile, dar cel mai des stătea în pat, cu genunchiul în ghipsul făcut de Botkin.

  Anastasiei îi era milă de Prâslea, bineînţeles, dar compătimirea ei era epuizată de runda nesfârşită de victorii mărunte şi de înfrângeri chinuite; nu i se putea dedica aşa cum făceau Tatiana şi Olga. În timpul zilei stăteau cu el, îi citeau poveşti, jucau cărţi cu el. Sfinte în devenire, desigur; Anastasia se gândea cu răutate că într-o zi li se vor ridica statui.

  * * *

  Dar nu erau acolo – nimeni nu era – în ziua în care Klementi fu omorât din cauza lui Prâslea. Erau cu toţii în grădină, fugind de căldura din casă. Alexei stătea în pat, rezemat de perne, privindu-l fix pe Voronin, unul din paznici. Voronin stătea pe coridor pe un scaun, morocănos şi nervos. Îşi ridica din când în când privirea în direcţia ţareviciului de parcă acesta era oaia altcuiva pe care el ar fi vrut să o masacreze ca să o mănânce.

  Jucăriile lui Alexei erau împrăştiate pe o tavă în faţa lui, iar el se juca trist cu un pachet de cărţi de joc. În ochii lui se citea plictiseala şi, când surprinse privirea lui Voronin, se uită fix la el. Voronin se uită şi el fix la ţarevici.

  Alexei luă o bucată de pâine neagră de pe farfuria lui şi o aruncă în direcţia paznicului.

  — Tu, îi zise Alexei.

  Muşchii de pe faţa lui Voronin se încordară.

  — Vreau ciocolată!

  Voronin sări în picioare, iar scaunul lui căzu cu zgomot pe podea. Klementi, care moţăia într-un colţ, se trezi tresărind şi se ridică şi el în picioare, alarmat şi uimit.

  — N-ai auzit ce-am spus? Se răsti Alexei la Voronin. Nu mai căsca gura la mine ca un bou!

  — Nu mai poţi vorbi aşa cu mine, îi răspunse Voronin.

  — Nu ştii cu cine vorbeşti?

  — Acum suntem cu toţii tovarăşi, zise Voronin. Dacă vrei ciocolată, ia-ţi-o singur!

  Klementi se duse la căpătâiul lui Alexei.

  — Ce s-a întâmplat, Maiestate?

  Băiatul arătă cu un deget alb spre Voronin.

  — M-a insultat.

  Klementi se întoarse spre paznic.

  — Ieşi afară de-aici!

  — Invalidul ăla mic nu poate vorbi aşa cu mine!

  Klementi se îndreptă spre el şi Voronin pipăi siguranţa de la puşcă.

  — Ieşi afară! Ordonă Klementi.

  Voronin nu înţelegea cum puteau oamenii ăştia să-i mai dea ordine. Dar singurul mod de a-l opri pe paznicul ţareviciului era să-l împuşte, iar el nu voia să aibă necazuri. În plus, nu mai împuşcase pe nimeni până atunci şi nu era sigur că voia să o facă acum.

  — O să raportez asta tovarăşului Avdeiev, strigă Voronin în timp ce cobora scările.

  — N-ai decât, ţăran gras ce eşti! Zise Klementi.

  Alexei râse.

  * * *

  A doua zi, Voronin îşi reluă postul de pază în faţa Camerei Galbene. Klementi Nagorni fu luat de patru din paznicii comunişti ai lui Avdeiev. Nu mai auziră niciodată nimic despre el.

  „Râsul ei este lucrul de care-mi aduc aminte cel mai bine. Dacă se întâmpla vreo ticăloşie, puteai să pui pariu că Anastasia era de vină. Avea cei mai frumoşi ochi albaştri, dar nu se uita niciodată drept la tine; spunea ceva – o calomnie la adresa uneia din mătuşile ei sau a unuia din servitori – şi te privea cu coada ochiului, apoi râdea. Nu te puteai abţine şi râdeai şi tu, dar distracţia ei era uneori pur şi simplu răutăcioasă. Le punea chiar piedică servitorilor dacă se plictisea şi nimeni nu o mustra pentru asta, nu în ultimii ani.”

  Nicolae stătea pe marginea patului, privindu-l fix pe Prâslea. Avea o expresie plină de tandreţe amară pe faţă. După patru fiice, Dumnezeu îi dăruise în cele din urmă fiul pe care şi-l dorise atât de mult, dar era un fruct otrăvit. Un Dumnezeu crud, un om bun.

  — Cum te simţi azi? Întrebă el.

  Prâslea reuşi să zâmbească. Era atât de palid încât puteai vedea păienjenişul mic şi albastru al vaselor de sânge de la tâmplele lui şi de pe dosul palmelor.

  — Mai bine, răspunse Alexei.

  Nicolae îşi puse o mână peste a lui.

  — Asta e bine.

  — Tată, când o să ne ducem acasă?

  Nicolae reuşi să zâmbească.

  — Curând.

  Minciuna fu acceptată de Prâslea fără probleme, aşa cum fuseseră acceptate atâtea altele.

  — O să ni se întâmple ceva? Îl întrebă fiul.

  Anastasia îşi ţinu respiraţia, întrebându-se ce avea să spună tatăl ei.

  — Să fim recunoscători că suntem din nou împreună.

  — Dar o să ni se întâmple ceva?

  Nicolae râse.

  — Crezi că regele Angliei o să stea cu mâinile în sân şi o să-şi lase familia să păţească ceva? Suntem veri.

  „Atunci mai există speranţă”, se gândi Anastasia. „Dar, dacă regele ne este un prieten aşa de bun, de ce ne-a lăsat deja să suferim atât de mult?”

  * * *

  Anastasia observă într-o dimineaţă că unul din pantofii ei avea o gaură în talpă. Nu i se permisese să ia decât o singură pereche din bagajele pe care le aduseseră de la Tobolsk şi purtase aceeaşi pereche de la sosirea lor aici.

  Când Avdeiev veni ca de obicei să inspecteze la întâmplare camerele înainte de prânz, Anastasia se postă în cadrul uşii, blocându-i ieşirea. Omul puţea ca de obicei şi nu se bărbierise. Noua faţă a Rusiei!

  — Ce este, cetăţeană Romanov? Făcu el.

  — Am nevoie de o nouă pereche de pantofi. Din bagajul meu.

  El se holbă la ea cu nişte ochi înceţoşaţi, iar fata crezu că citeşte atât iritare, cât şi vinovăţie pe faţa lui. Îşi dădu seama ce însemna acea privire; totul fusese şterpelit.

  — La naiba cu tine! Strigă el şi o împinse la o parte.

  Anastasia îl văzu pe Grişkin stând acolo, triumfător.

  — Nu-ţi face griji din pricina pantofilor tăi, îi zise el. Cei pe care îi ai o să te ţină o viaţă întreagă.

  Într-o clipă, frumoasa dimineaţă de vară deveni nefiresc de rece.

  * * *

  Dar Anastasia se răzbună pe Grişkin în cele din urmă. Aşa cum îşi promisese.

  Uneori, când surorile se plimbau prin grădină, gardienii le lăsau singure ca să cerşească ţigări din camera paznicilor sau ca să ia pe furiş o gură de vodcă. Dar într-o zi, Avdeiev se trezi din toropeala lui de după-amiază suficient de mult cât să facă o inspecţie rapidă. O găsi pe Anastasia stând pe o bancă de lângă zidul casei, citind din Tolstoi, pe Olga şi pe Tatiana lângă ea şi nici un paznic în apropiere. Se înfurie la culme.

  — Grişkin! Urlă Avdeiev.

  Anastasia îl auzi pe Grişkin behăind speriat în timp ce se năpustea afară din camera paznicilor, împiedicându-se pe coridor.

  Când ajunse la uşă, fata îi puse piedică şi-l făcu să zboare cu capul înainte peste prag. Grişkin căzu în nas, iar puşca lui, a cărei siguranţă uitase să o pună, se descărcă. Explozia asurzitoare fu urmată de o linişte dramatică, în timp ce Avdeiev şi Grişkin aşteptară amândoi să audă un strigăt de durere sau de spaimă care era desigur iminent. Dar glonţul fusese tras în aer.

  Avdeiev se ghemuise instinctiv la pământ, cu ochii măriţi de groază, şi arăta atât de comic cocoşat în felul ăsta, încât Anastasia începu să râdă.

  Între timp, Grişkin se ridică bălăbănindu-se în picioare, prea beat ca să-şi dea seama ce făcuse Anastasia. Avdeiev era furios. Îl lovi pe Grişkin cu piciorul, îi dădu una tare după ceafă cu latul palmei şi îl lovi din nou în fluierele picioarelor. Grişkin stătu acolo ca un ţărănoi ce era şi înghiţi totul.

  Anastasia străluci de satisfacţie. Fu una din puţinele zile fericite pe care şi le amintea.

  * * *

  Dar existară consecinţe. Anastasia credea că nu văzuse nimeni ce făcuse ea, dar se înşela. Nicolae văzuse totul. În seara aceea, o luă deoparte în Camera Galbenă, o puse să stea jos şi o privi mult timp, iar ochii lui albaştri şi trişti păreau că spun: „Când te vei învăţa minte?”

  Anastasia nu se putea uita niciodată drept în acei ochi, pentru că vedeau până în interiorul ei. Ar fi fost mai bine dacă el s-ar fi supărat uneori pe ea, dar, când era rea, tot ce citea în ochii lui era dezamăgire, iar asta o durea mai mult decât cuvintele aspre ale mamei ei sau reproşul tutorelui.

  — Ştiu ce s-a întâmplat azi cu Grişkin, îi zise el în cele din urmă.

  — A meritat-o.

  Nicolae clătină din cap.

  — Aşa este, insistă ea.

  — De asta ai făcut-o?

  — E un porc.

  — E adevărat că unii oameni nu se poartă la fel de frumos ca alţii, zise el.

  „O, tată!” se gândi ea. „Asta e tot ce poţi să spui despre ei? După tot ce ţi-au făcut şi după tot ce ne-au făcut?”

  — Nu poţi să pui piedică întregii lumi, Anastasia.

  — Pot să încerc.

  El oftă.

  — Într-o zi o să înveţi.

  Ea simţi că se înfurie. Îşi dori să se stăpânească, dar, ca întotdeauna, fu purtată de val ca nişte dărâmături luate de potop.

  — Ce-o să învăţ, tată?

  — O să înveţi să fii amabilă.

  — Aşa eşti tu când îi laşi să ne calce în picioare, când renunţi la imperiu fără luptă? Aşa eşti tu, tată? Amabil?

  Iată! O spusese! Lucrul pe care nu trebuia să-l spună niciodată, nici măcar să-l gândească. Ar fi putut la fel de bine să scuipe pe Sfânta Cruce. „Ce m-a făcut să spun aşa ceva?”

  Durerea din ochii lui era insuportabilă; fata presupuse că nu cuvintele rostite îl îndureraseră, ci faptul că fuseseră rostite de una din fiicele lui iubite. Îşi dădu seama în acea clipă că nici măcar închisoarea şi umilinţele din ultimele luni nu-l afectaseră până acum. Pe faţa lui apăru tristeţea.

  — Nu am fost întotdeauna un tată bun? O întrebă el, iar inima părea că e gata să i se zdrobească.

  Anastasia îşi dădu clar seama că aşa se măsura el. Nu conta că era cel mai bogat om din lume şi conducătorul unuia din cele mai mari imperii. Îşi măsura valoarea în funcţie de părerea bună pe care familia lui o avea despre el.

  Vru să-i spună că îi părea rău pentru ceea ce zisese, dar nu-i veneau cuvintele. Din mândrie, desigur. În plus, ştia că era prea târziu. Nu poţi să iei înapoi un cuţit după ce acesta a fost aruncat, mai ales când a fost aruncat cu atâta putere şi cu o precizie atât de ucigătoare.

  — Nu te înţeleg, zise el. Sper că într-o zi îţi vei aduce aminte cu regret de clipa asta.

  Se ridică, se întoarse cu spatele la ea şi îşi aprinse o ţigară. Surorile ei o priveau din celălalt capăt al camerei de parcă era diavolul în persoană.

  Dar nici măcar sentimentul de vinovăţie nu-i stinse furia. Îl ura pe acest om taciturn pentru că-i lipseau răutatea şi focul; îl ura la fel de mult cum se ura pe ea însăşi pentru aceleaşi calităţi, pe care se pare că le avea din abundenţă.

  * * *

  În după-amiaza următoare, toate fetele stăteau împreună în grădină, Anastasia între Olga şi Tatiana, iar Maria la capătul băncii. Anastasia asculta zumzetul insectelor, găsind plăcere în a sta pur şi simplu afară la aer, privind un cer albastru perfect. Auzea sunetele de zi cu zi ale oraşului aflat dincolo de zidurile înalte ale grădinii, copitele măgarilor pe pietre, strigătele vânzătorilor de pe stradă.

  Anastasia se trezi întrebându-se cum ar fi viaţa dacă ar reuşi printr-un miracol să se transporte dincolo de ziduri, într-un loc unde nimeni n-ar şti că e prinţesă. Presupuse că fusese întotdeauna într-un fel de închisoare, palatele din Sankt Petersburg sau Ţarskoe Selo fiind doar un alt tip de captivitate.

  Dar cel puţin în Ţarskoe Selo era mereu ceva de făcut.

  Îl privi pe tatăl ei vorbind cu unul din paznici, bătrânul Voronin. Nicolae îi oferi o ţigară şi începu să discute despre vreme. Era obiceiul tatălui ei să vorbească nepăsător cu servitorii, ceea ce nu-i stătea deloc în fire mamei ei.

  Voronin purta una din cămăşile cu monogramă ale tatălui ei. Anastasia se întrebă dacă tatăl ei ştia că vorbeşte cu un hoţ. Cum putea să nu observe că era una din cămăşile lui? Presupuse că cedase pur şi simplu, aşa cum făcea întotdeauna.

  Tatăl ei era îmbrăcat ca de obicei, cu o cămaşă soldăţească de culoare kaki, o cingătoare de ofiţer şi ghete uzate din piele de culoare neagră. Nu era deloc ţarul pe care şi-l imaginau oamenii şi mai ales duşmanii lui. Fusese întotdeauna uimită de el, nu din pricina măreţiei lui, ci a faptului că era un om atât de obişnuit. Ştia că sufletul ei nu va putea niciodată să fie la fel de simplu. El putea vorbi cu uşurinţă cu oricine, fie că erau ambasadori prusaci sau grăjdari, diplomaţi englezi pompoşi sau cazaci grosolani din cavalerie. Iar acum vorbea chiar şi cu ţăranii care furau de la el.

  Îl părăsi pe Voronin şi se îndreptă spre fete. Stătu lângă ele o vreme, fumând o ţigară, privind cerul şi scoţând fum albastru şi subţire pe nări. Îşi dădură seama că avea ceva important să le spună şi aşteptară până când avea să fie gata să vorbească; marea şi serioasa Olga, Tatiana atât de senină, cu mâna odihnindu-se pe mâna Mariei. Şi Anastasia, care voia să se strâmbe, să facă o glumă. Dar nu-i venea nimic în minte de data asta.

  — Niciunul din noi nu ştie ce ni se poate întâmpla mâine, zise el în cele din urmă.

  — Tată? Întrebă Olga.

  — E ceva ce trebuie să ştiţi.

  Trase din nou din ţigară, nepăsător, ca şi cum ar fi comentat o schimbare în rău a vremii.

  — Dacă situaţia o va cere, aveţi nişte bani puşi de-o parte la Banca Angliei din Londra. Cinci milioane de ruble fiecare. Dacă veţi avea nevoie de bani, veţi găsi acolo un domn pe nume Bardenov. Spuneţi-i că doriţi să aveţi acces la aceste conturi. Vă va cere codul acestor depozite. Codul este „Otma”.

  „Otma”: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia.

  Le spuse toate astea fără să se uite la ele, iar în vocea lui nu exista nici o inflexiune.

  Apoi zise:

  — Cred că e mai rece azi.

  Maria îşi lăsă capul în jos şi păru că e gata să izbucnească în plâns.

  — Nu-i vom lăsa să ne mai despartă, suspină Olga.

  — Uneori se întâmplă lucruri pe care nu le putem controla, zise el. Orice va fi mâine, trebuie să vă amintiţi mereu cine sunteţi şi că prin venele voastre curge sângele Romanovilor.

  Tăcură cu toţii. Nicolae puse o mână pe umărul Mariei. Continuă să fumeze, privind cerul de un albastru palid.

  — S-ar putea să fie mai cald mâine, continuă el.

  „Dacă stai să te gândeşti, bănuiesc că n-a avut de ales. Olga era moştenitoarea, Tatiana era cea drăguţă şi Maria era cea deşteaptă. Probabil că, din momentul în care a fost în stare să meargă, ea s-a hotărât să fie cea rea. Altfel nu avea cum să concureze cu ele. Nu impresiona prin manierele, prin frumuseţea sau prin deşteptăciunea ei, aşa că avea să şocheze oamenii.”

  Voronin privi din cadrul uşii.

  Anastasia purta una din cămăşile militare de culoare kaki ale fratelui ei şi ţinea în mână o sticlă goală de vodcă pe care o găsise în grădină. Cele trei surori ale ei stăteau pe pat, uitându-se la ea, Maria chicotind cu mâna la gură.

  Anastasia se prefăcu că se clatină şi se apucă de o masă ca să se sprijine.

  — Subcomitetul Poporului din Sub-subcomitetul Muncitorilor din Sovietul Suprem din Urali a consultat manifestul tovarăşului Lenin şi acum îţi dă ţie, cetăţeană Tatiana Romanov, permisiunea de a pune zahăr în ceai!

  Tatiana făcu o reverenţă.

  — Eu vreau să se deschidă fereastra! Strigă Maria.

  — Crezi că poţi asupri muncitorii cu ferestre deschise şi cu aer curat?

  Anastasia luă o înghiţitură zdravănă din sticla goală şi se dădu în spate clătinându-se.

  — La naiba cu ei!

  Fetele izbucniră în râs la vederea acestei imitaţii sarcastice. Dar apoi Anastasia se întoarse şi-l văzură toate pe Voronin.

  Nimeni nu zise nimic.

  Voronin îşi îndreptă spatele şi se îndepărtă.

  — La naiba cu ele! Mormăi el printre dinţi şi încercă să se abţină să nu râdă.

  * * *

  Voronin ajunse la concluzia că după un timp îţi pierea sentimentul de ură. Ca o monedă care îţi cădea printr-o gaură din buzunar. O căutai într-o zi şi nu o mai găseai. Era uşor să urăşti pe cineva pe care nu-l cunoşteai. Fusese uşor să-l urască pe ţar înainte să-l cunoască. Asta era problema.

  Dar cum să urăşti un om şi pe familia lui când îi vedeai în fiecare zi apropiaţi în felul ăsta, când erai martorul neajutorării lor? Cum să-l urăşti pe Nicolae Sângerosul, Monstrul din Sankt Petersburg, când îţi vorbea în fiecare zi despre vreme şi îşi ducea fiul invalid în braţe ca să stea în grădină şi să se bucure de soare? Ce motiv avea să se teamă de această bătrână ţintuită la pat despre care se spunea că e Împărăteasa Rusiei?

  Era greu, chiar imposibil să nu-ţi fie milă de ei ca fiinţe umane. De fapt, era mai uşor să-l dispreţuieşti pe Avdeiev. În fond, el părea mai degrabă tiranul decât ei. Cine le refuza unor tinere neajutorate şi unui băieţel invalid câteva ouă şi puţin lapte la micul dejun, când erau de ajuns în oraş? Ce fel de om i-ar face pe alţii să implore să li se deschidă o fereastră pe o vreme îngrozitoare ca asta?

  „Şi atunci eu ce sunt?” se gândi Voronin. „Poate că nu sunt decât un om simplu, doar un muncitor în fabrică pentru restul vieţii mele, dar mie mi se pare că chinuirea acestei familii nu răscumpără nici o nedreptate făcută nouă de Rusia în trecut. Mă simt murdărit de treaba asta.”

  Se gândi la cele trei fiice ale lui.

  „Le-ar fi ruşine dacă m-ar vedea acum! Asta e familia pe care am fost învăţaţi să o urâm şi de care am fost învăţaţi să ne temem? Se pare că îşi văd de treburile lor zilnice la fel ca noi; beau ceai negru şi mănâncă pâine neagră la micul dejun, au grijă unii de alţii când sunt bolnavi, se ciondănesc şi se agită.

  Cred că Avdeiev e monstrul în toată povestea asta.

  De fapt, nu m-ar îngrijora dacă ar evada. Mi-aş dori să o facă. Dacă i-aş vedea fugind spre poarta aceea chiar acum şi dacă Avdeiev mi-ar ordona să-i împuşc în spate, mă întreb ce-aş face. Ei bine, cred că ştiu ce-aş face. L-aş împuşca pe Avdeiev!”

  * * *

  Anastasia stătea la umbra unui liliac, respirând parfumul unui caprifoi care se agăţa de zid. Rămăsese singură pentru o clipă; Tatiana şi Maria se plimbau cu tatăl lor, Olga era înăuntru cu Prâslea şi cu mama, care erau prea bolnavi să iasă afară azi. Olga era o adevărată sfântă, renunţând la timpul pe care l-ar fi putut petrece în grădină ca să le citească lor. Aceste minute preţioase în grădină trecură mult prea repede; gândul că trebuia să se întoarcă în acel cuptor era de nesuportat.

  O umbră întunecă soarele. Anastasia îşi ridică privirea. Era bătrânul paznic, Voronin, cel care o surprinsese bătându-şi joc de Avdeiev.

  Avea o ţigară lipită de buza inferioară şi, când vorbea, aceasta se mişca. Era un om ciudat, cu ochi enormi şi trişti şi cu o mustaţă mare şi căruntă care îl făcea să arate ca o morsă.

  — E o zi înăbuşitoare, cetăţeană Anastasia, îi zise el.

  Ea îl ignoră. Nu avea de gând să înceapă să converseze cu muncitorii din fabrică, în ciuda faptului că aveau puşti. Era încă o prinţesă a Rusiei, iar ea nu uitase asta, chiar dacă el uitase.

  Voronin se uită în jur şi acum era ceva bizar în comportamentul lui. Băgă mâna în buzunar şi îi întinse pumnul în care strângea ceva.

  — Repede, făcu el. Ia-le.

  Ea întinse mâinile. Trei ouă! Se uită la ele cu uimire, apoi fu uimită de ea însăşi. Se gândi la podoabele pe care Fabergé le făcuse pentru mama ei, nişte ouă din aur încrustate cu bijuterii. Ceea ce îi dăduse acest Voronin o impresionase mai mult decât orice îi arătase bijutierul regal mamei ei. Ce i se întâmplase de preţuia acum ceva atât de banal ca un ou obişnuit?

  — Nu te holba aşa la ele! Îi şuieră Voronin. Ascunde-le! Bagă-le în rochie! Avdeiev o să mă împuşte dacă te vede!

  Anastasia făcu ce i se spusese. Îşi ridică privirea spre Voronin, dar soarele era în spatele capului lui şi nu-i putu distinge clar trăsăturile.

  — Mulţumesc, reuşi ea să-i spună.

  Acest cuvânt ciudat îi rămase în gât.

  — Va trebui să le împarţi cu ceilalţi, zise el, inutil de altfel, apoi se îndepărtă.

  * * *

  Ticăitul jalnic al unui ceas de pe poliţa şemineului.

  Seara se apropia alene. Tatiana îi citea lui Prâslea; Botkin şi Olga jucau bridge cu mama şi cu tata. Anastasia încercă să se concentreze asupra cărţii pe care o citea, dar aerul cald ajungea la ea prin fereastră şi tânji enorm de mult să fie afară.

  — O să scăpăm vreodată de aici, tată? Întrebă.

  — Aliaţii noştri nu sunt departe, malenkaia, zise el.

  Malenkaia: micuţo. Trecuse mult timp de când nu-i mai spusese aşa.

  — Nu ştim ce-o să se întâmple mâine.

  Şi asta era cel mai rău: să nu ştie. Erau complet izolaţi de lumea exterioară, nu ştiau dacă războiul decurgea în favoarea sau în defavoarea lor. Într-o zi, auziseră o demonstraţie în piaţa oraşului şi focuri de armă urmate de strigăte şi de ţipete. Avdeiev le spusese că era o răscoală a anarhiştilor din regiune şi că trebuiau să fie gata să evacueze în orice moment. Dar nu se întâmplă nimic.

  — Nu vine nimeni să ne salveze? Întrebă Olga.

  ÎI văzu pe doctorul Botkin aruncându-i o privire tatălui ei. Probabil că îşi transmiseseră un mesaj, căci doctorul spuse pe neaşteptate:

  — V-a zis Şura ceva înainte să coboare din tren?

  Şura era numele cu care familia o alinta pe Sofia Karlova, bona lor.

  Anastasia se întrebă de ce ar pune doctorul o astfel de întrebare. Olga se uită la celelalte pentru confirmare, apoi clătină din cap.

  — Exista un plan, zise Botkin. De îndată ce Şura avea să fie eliberată, trebuia să-i alerteze pe cei din Armata Albă şi să le spună unde ne aflăm. Dar suntem aici de peste două luni deja şi nu ne-a contactat nimeni. E posibil să fi fost omorâtă.

  — Sau ne-a trădat, zise Alexandra. Urmă o tăcere lungă.

  — N-ar face asta niciodată, răspunse Tatiana.

  Nimeni nu zise nimic.

  — Nu Şura, repetă Tatiana.

  „Anastasia avea părul blond, lung, ondulat şi moale, cu reflexe roşietice. Şi nişte ochi albaştri minunaţi, ca ai tatălui ei. Erau albaştri ca de gheaţă. Aş fi dat orice să am astfel de ochi. Şi sprâncenele ei. Subţiri şi frumoase, aproape că se uneau la mijloc. Dar nu era frumoasă. Nu te puteai gândi la ea în felul ăsta. Era grasă. O adevărată gogoaşă.”

  Era o dimineaţă perfectă de vară, aerul era proaspăt şi răcoros, nu prea fierbinte. Poate că azi nu se vor coace.

  Nu există nici un semn că ceva se schimbase; în locul unui Avdeiev cu ochi înceţoşaţi şi puţind a băutură se prezentă în camera lor un bărbat brunet cu o haină neagră din piele, însoţit de un detaşament de ofiţeri Ceka. Nicolae se ridică în picioare şi îi privi cu precauţia unui om care a trăit mult timp în culoarul morţii şi suspectează orice abatere de la rutină ca fiind periculoasă.

  — Cetăţene Romanov, sunt doctorul Iacob Iurovski, zise străinul. Eu voi fi şeful aici de-acum încolo.

  Avea o mustaţă neagră şi un barbişon negru. Bărbaţii care îl însoţeau purtau uniformele poliţiei secrete bolşevice.

  — Unde e Avdeiev? Întrebă ţarul.

  — Tovarăşul Avdeiev a fost înlocuit.

  — Înţeleg.

  Anastasia îl văzu pe tatăl ei întinzându-i străinului mâna. Iurovski o privi cu dezgust şi-şi ţinu mâinile în buzunarele hainei negre de piele.

  — Nu vreau să dau mâna cu tine, spuse el.

  Se priviră unul pe altul, detestându-se reciproc. Iurovski zise:

  — S-au raportat beţii şi purtări indecente aici. Autorităţile sovietice din Urali nu vor tolera un astfel de comportament!

  — Se pare că l-au tolerat destul de bine până acum.

  Iurovski îi ignoră cuvintele. Cercetă camera cu privirea. Anastasia îi simţi ochii oprindu-se asupra ei pentru o secundă şi se înfioră. Ochii lui erau goi; nu se citea nimic în ei.

  — S-au raportat de asemenea furturi, zise el.

  — Majoritatea lucrurilor ne-au fost luate la gară şi nu ne-au mai fost date înapoi, încuviinţă tatăl ei.

  — Situaţia va fi remediată, zise Iurovski. Vom percheziţiona aceste camere pentru a face un inventar. După aceea nu vor mai exista discrepanţe.

  Tatăl şi mama ei îşi aruncară o privire.

  — Asta a spus şi predecesorul tău beţiv înainte de a-mi fura parfumurile şi de a şterpeli hainele soţului meu, zise Alexandra.

  Tatăl fu mai împăciuitor.

  — Vom coopera cum vom putea, bineînţeles.

  Iurovski îşi lovi unul de altul călcâiele ghetelor negre din piele şi ieşi din cameră.

  După plecarea lui, se lăsă tăcerea. Se uitară cu toţii la Nicolae.

  — Caută medicamentele, spuse el.

  Medicamentele: cuvântul pe care îl foloseau când se refereau la bijuteriile pe care le aduseseră cu ei de la Ţarskoe Selo.

  Alexandra îşi strânse Biblia la piept.

  — Dumnezeu ne va da puterea de a trece prin toate încercările.

  — Sper, zise Nicolae. Căci specimenul ăsta nu-mi place deloc.

  * * *

  Sosirea lui Iurovski le îmbunătăţi întrucâtva situaţia. Noii lor paznici erau letoni, leţi după cum îşi spuneau ei, mai sobri decât miliţia locală, dar mai disciplinaţi şi nu la fel de predispuşi la beţie. Hărţuirea meschină din drumul spre toaletă încetă o dată cu plecarea lui Grişkin.

  Altfel zilele lor continuară să se scurgă cu aceeaşi monotonie neîndurătoare. Singurele lucruri care le ofereau varietate şi interes erau bolile lor şi capriciile vremii. Cea de-a şaptesprezecea aniversare a zilei de naştere a Anastasiei trecu fără ceremonie.

  De la ţar la bucătar, deveniseră cu toţii în aceste împrejurări o familie mare. Doctorul Botkin stătea cu mama şi cu tatăl ei după cină să discute şi să joace cărţi, iar ziua stătea cu Alexandra şi cu Prâslea în timp ce ceilalţi se plimbau prin grădină. Krupp împărţi sarcina de a-l duce pe Prâslea afară şi Karitonov le arătă fetelor cum să facă aluat şi să coacă pâine în bucătărie. De la Demidova învăţară cum să ţeasă ciorapi şi rufărie. Când doctorul se îmbolnăvi grav de colici, Alexandra fu cea care stătu la căpătâiul lui timp de cinci zile şi avu grijă de el.

  Dar fantoma lui Iurovski atârna ameninţătoare deasupra tuturor.

  * * *

  Mama stătea întinsă în pat. Cu excepţia bolii lui Botkin, nu părăsise mai deloc Camera Galbenă de când sosiseră cele patru fete la sfârşitul lunii aprilie. Zăcea acolo în fiecare zi, cu capul sprijinit pe pernă, cu ochii închişi din pricina migrenelor persistente, în timp ce Tatiana sau Olga îi citeau din Biblie sau din Viaţa Sfântului Serafin.

  Arăta atât de bătrână acum, iar lumina albicioasă care pătrundea prin ferestre îi accentua fiecare rid de pe faţă. Părul ei era aproape complet alb, deşi era de aceeaşi vârstă cu Nicolae.

  Era bolnavă de când ţinea Anastasia minte, fie de nervi, fie de inimă. Ea şi Prâslea erau uniţi în suferinţă.

  Dar azi mama îi anunţă:

  — Cred că voi ieşi puţin în grădină în dimineaţa asta.

  Anastasia îşi muşcă buza şi se întrebă cum avea să o afecteze această decizie dramatică.

  — Vreau să stai tu cu Rază de soare cât timp eu voi fi afară.

  Rază de soare: era noul nume cu care îl alinta pe Alexei. Deci asta era: era rugată să-şi sacrifice timpul petrecut în grădină.

  — De ce nu stă Olga sau Tatiana? Întrebă ea. Lor le place.

  O expresie ţâfnoasă apăru pe faţa mamei. Îşi coborî vocea ca să n-o audă Alexei.

  — Şi când ai stat tu ultima oară cu Prâslea?

  Anastasia ştia că mama ei avea dreptate. Nu-şi petrecea aproape deloc timpul cu el. „Dar Alexei se bucură de destulă atenţie”, se gândi ea. „Poate dacă aş avea şi eu o boală caracterizată de hemoragie mi s-ar acorda şi mie mai multă atenţie.”

  Fără îndoială că mama voia să o pedepsească pentru că nu era o soră pioasă şi devotată ca Tatiana şi ca Olga. Tăcu morocănoasă în timp ce tatăl ei şi doctorul Botkin o ajutară pe Alexandra să se dea jos din pat şi să străbată coridorul.

  Anastasia privi peticul de cer albastru şi fragmentele de acoperişuri, singurele lucruri din lumea exterioară pe care puteau să le vadă.

  Îşi îndreptă atenţia asupra lui Alexei. Ieri făcuse prima lui baie de când plecaseră din Tobolsk. Mama spusese că intrase şi ieşise din baie fără ajutor şi fusese la fel de mândră de parcă băiatul ar fi condus un atac al cavaleriei.

  Era îmbrăcat ca de obicei cu pantaloni ţărăneşti şi cu o cămaşă militară fără guler, la fel ca tatăl lui. Erau singuri; fără mama, fără Tatiana sau Olga. Prâslea avea o tavă în faţa lui, cu un pachet de cărţi de joc şi nişte soldaţi de jucărie pe ea. Deschise o cutie de conserve şi îi răsturnă conţinutul; nişte bucăţi de sfoară, monede, cuie şi dopuri de sticlă pe care îi plăcea să se colecţioneze.

  „Ar trebui să-mi fie milă de el”, se gândi ea. „În fond, stă închis aici în fiecare zi.” Dar nu se putea gândi decât la soare, la grădină şi la felul cum îi fusese furat micul răgaz.

  — Aş vrea să fiu mort, zise el.

  Atenţia lui era concentrată asupra bucăţilor de sfoară din cutie şi nu era nimic pe faţa lui sau în comportamentul lui care să sugereze că scosese vreun cuvânt.

  Ea se aşeză pe scaunul de la capul patului lui şi îl privi cum face o grămăjoară din nişte cuie şi cum le pune apoi din nou în cutie, unul câte unul.

  — Aş vrea să fiu mort acum, adăugă el. Dar ar întrista-o mult pe mama.

  — Nu trebuie să spui aşa ceva.

  El îşi ridică privirea spre ea şi, pentru o clipă, ochii lui semănară cu ai unui om bătrân.

  — Ţie îţi e uşor să vorbeşti, Stuşi. Tu nu sângerezi.

  Ea nu ştiu ce să-i spună.

  — Dacă ai putea să faci orice ai vrea, ce-ai face? O întrebă el.

  Anastasia dădu din umeri, deranjată de această stare de spirit lugubră.

  El îşi întoarse privirea de la ea şi se uită la peticul de cer care se zărea prin fereastra deschisă.

  — Mi-ar fi plăcut să fiu soldat, zise el.

  Prâslea! Soldat!

  — Mie îmi place să fiu prinţesă, răspunse Anastasia. Nu vreau să fiu nimic altceva.

  Dar el nu o asculta. Ochii lui erau fixaţi asupra ferestrei. Erau goi şi lipsiţi de strălucire, ca cerul.

  * * *

  Tatiana se trezi în miez de noapte, se dădu fără zgomot jos din pat şi străbătu coridorul, îndreptându-se spre toaletă. Doi leţi stăteau pe scaune la capătul holului. Îi simţi cum o privesc, dar încercă să-i ignore.

  O umbră se strecură în spatele ei, nevăzută, neauzită şi o mână îi astupă gura. Paznicii săriră de pe scaune şi nişte mâini puternice îi imobilizară braţele în timp ce era dusă zbătându-se spre dormitorul din celălalt capăt al casei. Cei trei bărbaţi îi vârâră o cârpă în gură şi o ţinură la podea.

  Apoi îşi satisfăcură poftele cu marea ducesă. Ei bine, era o ocazie prea bună pentru a fi ratată; un om nu avea prea multe şanse în viaţă de a i-o trage unei prinţese.

  „Iată ce îmi amintesc eu despre ea: îmi amintesc că o uram. Când am auzit că i-au masacrat pe toţi, mi-a părut rău de Nicolae, un suflet atât de blând, şi de Maria, bineînţeles, şi de băiat, care nu a făcut niciodată rău nimănui. Dar de ea. Mi-am zis: sper că a suferit. Da, ştiu, e un lucru îngrozitor să spui aşa ceva. Dar n-aţi cunoscut-o cum am cunoscut-o eu.”

  Anastasia nu înţelese imediat ce se întâmplase. Când se trezi a doua zi de dimineaţă, Tatiana nu era în patul ei. Auzi plânsete din Camera Galbenă şi crezu că era Prâslea, că avusese iar o noapte proastă. Îşi puse halatul şi se strecură pe uşa întredeschisă.

  Tatiana zăcea pe canapea, încă în cămaşa de noapte. Doctorul Botkin era lângă ea. Nicolae stătea la fereastră, întors cu spatele. Faţa mamei ei semăna cu un cap de mort. Chiar şi plânsetele lui Prâslea erau ignorate în dimineaţa asta.

  Nicolae se întoarse. Tremura de furie. Dar pe chipul lui se citea ceva ce Anastasia nu mai văzuse niciodată: frică.

  — Du-te înapoi în camera ta, malenkaia, îi zise el.

  Şi fata îl ascultă.

  Restul zilei trecu în tăcere. Luară masa fără să vorbească; era ca şi cum ar fi murit cineva din familie. Paznicii erau şi ei ciudat de potoliţi, vorbindu-şi în şoaptă în timp ce patrulau pe coridoare.

  Se întrecuse măsura. Anastasia ghici ce se întâmplase cu mult înainte ca doctorul Botkin să-i şoptească în cele din urmă adevărul.

  * * *

  În acea seară, preotului din regiune, părintele Storozhev, i se permise să vină şi să ţină vecernia; asta era doar a doua oară când le era permis acest lucru. Părintele era un tânăr sobru, îmbrăcat complet în negru, la fel ca Iurovski. Anastasia presupunea că erau preoţi din lumi diferite, dar amândoi erau investiţi cu puteri obscure.

  Coborâră cu toţii scările, unul în spatele altuia, îndreptându-se spre un salon aflat departe de curte, Anastasia ţinându-se de Olga şi de Maria, mergând cu toţii în linişte, în afară de Tatiana, care suspina în timp ce se agăţa de tatăl ei. Mama se îmbrăcase cu cea mai bună rochie mov a ei, iar doctorul Botkin o ajută să coboare scările şi să se aşeze pe scaunul cu rotile.

  Când slujba începu, Nicolae căzu în genunchi. „E un act de umilinţă sau un act de renunţare?” se întrebă Anastasia. „Suntem de-a dreptul deznădăjduiţi acum.”

  Apoi cântară liturghia împreună şi se rugară Sfintei Fecioare pentru salvarea lor, dacă nu pe lumea asta, atunci pe cealaltă.

  „Anastasia era o diavoliţă. Nimeni n-o punea niciodată la punct. Mama ei îşi petrecea tot timpul rugându-se şi stând cu Prâslea, după cum îi spunea ea lui Alexei, şi închizându-se singură cu preotul ăla nebun. Copiii erau pur şi simplu lăsaţi în plata Domnului, făceau ce voiau ei. Anastasia era o bătăuşă; dacă nu-i făceai pe plac, te lovea cu piciorul, te zgâria şi te trăgea de păr. Nu avea nimic bun în ea. După părerea mea, e mai bine că a scăpat lumea de ea.”

  Auziră o fanfară în piaţa oraşului, zgomot de paşi care mărşăluiau, probabil un detaşament de voluntari din Armata Roşie aflat în drum spre front. Toată săptămâna auziră focuri de artilerie îndepărtate şi îşi dădură seama că Armata Albă se apropia de oraş.

  La început, dimineaţa fu cenuşie şi zăpuşitoare, dar mai târziu soarele ieşi din nori şi le ridică moralul. Zgomotul focurilor de armă însemna că salvatorii lor erau la doar câţiva kilometri distanţă.

  Ieşiseră cu toţii să se plimbe prin grădină în acea dimineaţă, cu excepţia lui Prâslea şi a mamei, ca de obicei. După aceea, la sfatul Alexandrei, toate fetele îşi aranjară „medicamentele”, în caz că aveau să plece în grabă.

  După ceai, mama citi din Biblie; Tatiana se cuibări în pat lângă mama ei, aşa cum făcea când era mică. Aşa arăta Tatiana acum: ca o fetiţă. Nu făcea decât să doarmă şi să plângă.

  Doar Prâslea părea mai senin. Mâncă ouăle fierte pe care i le adusese Iurovski; un act de bunătate inexplicabilă din partea temnicerului lor care nu zâmbea niciodată.

  Chiar înainte de cină, Sednev, băiatul de la bucătărie, primi un mesaj de la unchiul lui din casa Popov. Era nevoie urgent de el acolo. Anastasia se întrebă dacă aveau să-l mai vadă vreodată pe băiat; era în firea bolşevicilor să facă pe cineva să dispară fără avertisment sau explicaţie. Ca şi pe Klementi.

  Neputând să doarmă, Anastasia stătu trează în acea noapte, ascultând cum mama şi tatăl ei jucau cărţi în cealaltă cameră.

  Se întrebă dacă va mai veni vreodată o vreme când va sta în pat şi se va gândi liniştită la viitor.

  * * *

  Iurovski se opri pentru o clipă în faţa uşii de la camera doctorului ca să-şi aranjeze uniforma şi să-şi adune gândurile. Sosirea târzie a camionului îl făcuse să devină agitat şi acum, spre spaima lui, descoperise că-i tremurau mâinile.

  Până în acest moment, fusese sigur că va fi ţinut minte ca unul din cei mai mari oameni din istoria Rusiei. Acum se întrebă prea târziu dacă nu cumva grăbise lucrurile. În orice caz, nu mai era timp pentru asta. Armata Albă va fi în Ekaterinburg peste câteva zile, iar el va trebui să fie deja departe atunci.

  Un paznic îl privea. Îşi zise că trebuie să fie calm. Când generaţiile viitoare vor vorbi despre această seară, era important ca martorii istoriei să-i remarce stăpânirea de sine şi precizia.

  Deschise uşa de la camera doctorului Botkin.

  Doctorul sforăia.

  Iurovski aprinse lumina şi se apropie de pat. Botkin se trezi. Nu-şi purta proteza dentară şi arăta mult mai bătrân fără ea.

  — Ce s-a întâmplat? Mormăi Botkin.

  — Oraşul e agitat. Nu e un loc sigur. Scoală-i pe ceilalţi. Spune-le să se îmbrace şi să fie gata de plecare într-o oră!

  Iurovski ieşi şi se întoarse în camera paznicilor de la parter. Aruncă o privire agitată spre ceasul din perete. Camionul ar fi trebuit să ajungă până acum. Deja planurile lui elaborate cu grijă începeau să se dea peste cap.

  * * *

  Anastasia se spălă pe faţă cu apa rece din ulciorul aflat lângă pat şi se îmbrăcă repede, fără să uite medicamentele. Membrii familiei erau deja adunaţi pe hol, iar mama ei îi aruncă o privire mânioasă pentru că fusese gata ultima. O durea capul din pricina lipsei de somn şi bâjbâia prin ceaţa unor vise pe jumătate uitate.

  Tatăl ei purta cămaşă şi pantaloni militari, ghete din piele şi şapcă din paie. Îl ţinea pe Prâslea în braţe. Mama mergea cu greu, sprijinindu-se în baston şi ajutată de Olga. Tatiana îl ţinea pe Jemmy în braţe şi, când Anastasia vru să ia căţelul, refuză să i-l dea. Bănui că era pedeapsa ei pentru că întârziase. Doctorul şi Demidova aveau cu ei perne pentru Prâslea.

  Anastasia îşi dădu prea târziu seama că-şi uitase pălăria şi mantia.

  Iurovski era acolo, acel omuleţ îngrozitor, îmbrăcat în negru ca de obicei. Îi conduse la parter. Fata se întrebă unde intenţionau bolşevicii să-i mai trimită acum. Tatăl ei zise că bolşevicii voiau să-i evacueze înainte ca Armata Albă să înconjoare oraşul. Oricum, era incitant. Era o schimbare faţă de monotonia ultimelor luni.

  Ieşiră în curte. Era o noapte cu cer senin, stelele erau împrăştiate ca un pumn de diamante pe o catifea neagră. Anastasia tremură şi inspiră adânc aerul rece, încercând să se învioreze.

  Intrară în urma lui Iurovski pe uşa de la subsol care ducea la camera paznicilor. La capătul coridorului era o cameră nefolosită şi pătrunseră cu toţii în ea în şir indian. Înăuntru nu era nici un scaun, nici un fel de mobilă; camera avea o singură fereastră arcuită, baricadată cu un grilaj greu din fier. În celălalt capăt al încăperii era o uşă şi Iurovski verifică dacă era încuiată.

  Începu să-i aranjeze pe toţi prin cameră, de parcă ar fi pozat pentru un portret.

  — Tu, cetăţene, vei sta aici, zise el, adresându-se lui Nicolae. Tu – ordonă, arătând spre Alexandra – aici.

  Erau prea obosiţi ca să se mai certe cu el. Anastasia se întrebă despre ce ar putea fi vorba. În cele din urmă, Iurovski se dădu în spate, vizibil satisfăcut.

  — Şi acum? Îl întrebă Nicolae.

  — Veţi aştepta aici.

  — Cât timp? Mormăi Nicolae nemulţumit. N-aveţi nişte scaune? Nu putem măcar să stăm jos?

  Iurovski arătă de parcă ar fi fost un deranj prea mare să onoreze chiar şi această cerere simplă. Dar dădu oricum ordin să se aducă nişte scaune şi apoi părăsi camera.

  Doi paznici intrară cu scaune pentru ţarină şi pentru ţarevici.

  „Ce Dumnezeu se întâmplă?” se întrebă Anastasia.

  * * *

  Lui Iurovski nu-i venea să creadă că ţarul şi familia lui nu ştiau ce se întâmplă. Iar miliţienii rurali aveau cu toţii pe faţă nişte expresii de parcă ei ar fi fost cei care urmau să fie împuşcaţi. Îl dezgusta cât de sentimentali erau aceşti neciopliţi. Mergeau fuduli de colo-colo, lăudându-se cu credinţa jurată lui Lenin şi cauzei bolşevice, dar, la o adică, refuzau şansa de a intra în istoria Rusiei pentru că trebuiau să împuşte câteva femei. De parcă sexul ar fi avut vreo importanţă. Susţineau cu toţii că renunţaseră la vechile principii morale prosteşti, dar înăuntrul oricărui ţăran găseai căţelul credincios al bisericii.

  Cel puţin letonii nu aveau scrupule.

  Poate. Când intră în camera paznicilor, aerul era plin de fum de ţigară şi de miros de vodcă. Câţiva leţi se jucau cu siguranţele de la pistoale. Chiar şi ei păreau agitaţi. Ce era cu oamenii ăştia? Nu voiau să fie liberi?

  — Ţintiţi spre inimile lor, le ordonă Iurovski. Vor muri mai repede şi nu vom avea prea multă mizerie de curăţat după aceea.

  Scaunele zgâriară podeaua din beton când se ridicară în picioare. Unii nu se puteau uita drept în ochii lui Iurovski. Acesta îşi dădu seama că, atunci când va sosi Armata Albă, jumătate din oamenii ăştia vor aprinde lumânări în catedrală şi îi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru salvarea lor.

  * * *

  Membrii familiei ţarului stăteau exact aşa cum îi aranjase el. Erau atât de liniştiţi! Nici prin cap nu le trecea să se înspăimânte. „N-au cunoscut frica aşa cum am cunoscut-o noi”, se gândi Iurovski. „N-au trăit o viaţă întreagă terorizaţi de poliţia secretă, n-au îndurat exilul şi tortura în lagăre. Nu-şi pot imagina cum e să mori. Ei bine, asta o să se schimbe!”

  Erau unsprezece oameni în plutonul de execuţie, câte unul pentru fiecare persoană din grup. Se convinse că erau toţi la locul lor. Leţii se îngrămădeau în cadrul uşii din spatele lui, în urma lor înghesuindu-se alţi paznici, care voiau să asiste şi ei la scenă. Se împinseră chiar unii pe alţii, întrucât cei din spate încercau să ajungă într-un loc de unde să vadă totul mai bine.

  Uită-te la ei!

  Ţarul şi ţareviciul purtau cămăşi militare; un bătrân care nu participase niciodată la o bătălie şi un băiat care nu trăsese niciodată cu arma. Îl dezgustau.

  O ultimă verificare.

  Ţarina stătea sub fereastră lângă perete, iar prinţesa grasă stătea în picioare lângă ea. Botkin stătea în spatele scaunului băiatului, cu mâinile aşezate protector pe spătar. Celelalte prinţese erau aliniate de-a lungul peretelui, camerista într-o parte, valetul şi bucătarul în cealaltă parte.

  Auziră cu toţii cum camionul dădea cu spatele, apropiindu-se de intrare. Nicolae se ridică în picioare, gata de plecare. Se uită la ceilalţi şi dădu uşor din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Ei bine, iar o luăm de la capăt.”

  Băiatul îşi puse şapca din paie pe cap şi Krupp întinse mâna să ia perna de pe scaunul ţarului, gândindu-se fără îndoială să o pună sub dosul regal în timpul călătoriei zdruncinătoare cu camionul.

  Şoferul ambala motorul chiar în faţa uşii de la subsol şi zgomotul era asurzitor. Nicolae se întoarse spre Iurovski.

  — Omul tău n-a învăţat să conducă?

  * * *

  Anastasia se întrebă ce se petrecea. Simţea că urma să se întâmple ceva; chiar şi Iurovski părea speriat.

  Acesta se apropie de Nicolae şi scoase o bucată de hârtie din buzunar. Anastasia de-abia îl putu auzi din pricina zgomotului infernal pe care îl făcea motorul camionului:

  — Nicolae Alexandrovici, apropiaţii tăi au încercat să te salveze şi nu au reuşit. Sovietul Suprem din Urali v-a condamnat pe tine şi pe familia ta la moarte pentru crimele săvârşite împotriva poporului rus. Suntem obligaţi acum să vă împuşcăm pe toţi!

  Nicolae fie nu-l putu auzi din cauza zgomotului provocat de camion, fie nu-i veni să-şi creadă urechilor.

  — Ce? Făcu el. Ce?

  Se auziră plânsete în cameră. Mama îşi făcu semnul crucii. Anastasia simţi un şuvoi cald de urină curgându-i pe picioare. Privi peste umărul lui Iurovski la soldaţii înghesuiţi în cadrul uşii, vreo doisprezece la număr, înghiontindu-se unii pe alţii în timp ce-şi îndreptau armele spre ei.

  Auzi din nou vocea tatălui ei.

  — Ce?

  Iurovski îşi scoase pistolul Colt din teacă. Ţinti spre pieptul lui Nicolae şi trase. Împuşcătura răsună de parcă ar fi tras cu tunul.

  Tatăl se prăbuşi la pământ.

  Acum începură să ţipe cu toţii.

  Un alt ceka intră în cameră şi îşi descărcă pistolul Mauser în gura mamei. Faţa Anastasiei fu împroşcată cu sânge cald. Fata ţipă.

  Doctorul Botkin îşi ridică mâinile şi îşi întoarse capul în altă parte. Ofiţerul Ceka trase din nou şi Anastasia văzu glonţul străpungând gâtui lui Botkin. Doctorul se apucă cu mâinile de gât, sângele ţâşnind printre degetele lui ca nişte viermi mici şi roşii. Alte două gloanţe îl loviră pe doctor în stomac şi, când se aplecă în faţă, un alt glonţ făcu deodată o gaură neagră în vârful capului său chel şi doctorul se prăbuşi la pământ. Soldaţii trăgeau nebuneşte, gloanţele ricoşau prin cameră şi sunau ca grindina. Anastasia îşi băgă degetele în urechi şi-şi dori să moară repede. Îl văzu pe tatăl ei zăcând pe spate pe podea, cu capul într-o baltă de sânge închis la culoare şi cu ochii deja sticloşi.

  * * *

  Iurovski tresări nervos din pricina zgomotului. Gloanţele şuierau pe lângă umeri şi capul său şi se înspăimântă, dându-şi seama că ar putea fi el însuşi împuşcat în cap. Simţi o durere înţepătoare când un glonţ chiar îi zgârie obrazul.

  Continuă să tragă, dar prinţesele nu mureau. Gloanţele păreau să ricoşeze în ele. Blestemata de cameristă stătea ghemuită lângă perete, ascunzându-se după două perne. Fulgii zburară prin aer când gloanţele le loviră, dar femeia continua să stea ghemuită acolo, de parcă s-ar fi adăpostit în spatele unei baricade din fier.

  Leţii înjurau cu voce tare acum, camera se umplea de fum şi le era greu să-şi mai distingă ţintele.

  De ce nu mureau?

  * * *

  Cât ţinu acest masacru? O viaţă întreagă.

  Maria ţipă, apucându-se cu mâna de coapsă, faţa ei contorsionându-se de durere; părea să spună: „Ajutaţi-mă!”

  Anastasia simţi ceva lovind-o cu putere în piept. Icni de durere. Apoi, Olga căzu peste ea şi o doborî la pământ.

  Dar mai putu încă să vadă soldaţii înarmaţi, mai putu încă să miroasă sângele. Se întrebă dacă murise, dacă privea toate astea acum ca fantomă; îl văzu pe Jemmy alergând şi lătrând, îl auzi pe Iurovski dând ordine. Mama ei zăcea lângă ea, cu o gaură înspăimântătoare şi însângerată în mijlocul feţei; biata Demidova continua să ţipe undeva în încăperea învăluită în fum.

  Prâslea se zvârcolea pe podea.

  Anastasia închise ochii, dorindu-şi să se termine totul, căutând refugiu în uitare.

  * * *

  Iurovski gâfâia puternic. Unul câte unul, soldaţii încetară să mai tragă, întrucât li se terminase muniţia. Dădu un ordin, dar nu-şi auzi vocea; zgomotul îl asurzise. Camera era plină de fum, nu se vedea mai nimic, singurul bec din încăpere părând un felinar pe o stradă învăluită în ceaţă. În mod incredibil, camerista încă mai mişca şi câţiva din cei împuşcaţi gemeau. Până şi câinele continua să latre. De câte gloanţe fusese nevoie ca să omoare unsprezece oameni?

  În cameră se simţea un miros înţepător de praf de puşcă şi mirosul ca de cupru al sângelui. Podeaua era plină de sânge. Două femei stăteau ghemuite lângă perete şi plângeau. Iurovski nu-şi putu da seama cine erau.

  Respira prea repede. Mai mulţi paznici din spatele lui deveniseră isterici.

  Cineva intră alergând în încăpere.

  — Tovarăşe Iurovski, se adună oamenii pe stradă. Aud toţi împuşcăturile!

  — Aduceţi-vă baionetele! Strigă el.

  Soldaţii îngrămădiţi în cadrul uşii se repeziră spre camera paznicilor ca să le aducă.

  Unul câte unul, letonii se întoarseră în fugă în încăpere şi începură să lovească şi să înjunghie ca nebunii tot ce mişca.

  Ţareviciul încă se mai zvârcolea pe podea. Faţa lui era contorsionată de durere şi se agăţa de cămaşa tatălui lui.

  — Tată, gemea el. Tată!

  Un paznic îl lovi cu gheata în cap; sună ca şi cum cineva ar fi călcat pe o varză. Gâtul băiatului se rupse, iar el rămase nemişcat. Iurovski îşi îndreptă pistolul Colt spre el, dar apoi îşi aduse aminte că era gol. Îşi scoase pistolul Mauser din buzunar şi îl împuşcă pe ţarevici de două ori în cap.

  Blestemata de cameristă nu voia să moară. Paznicii o înjunghiau cu baionetele în timp ce ea se mişca încoace şi-ncolo de-a lungul peretelui, ţipând ca din gură de şarpe. Unul din leţi începu să râdă. Femeia ţinea ridicate rămăşiţele pernei din fulgi a ţarinei, încercând să se apere de ei. În cele din urmă, unul din paznici îi smulse perna din mână. Tovarăşul lui încercă să o străpungă cu baioneta, dar lama era tocită şi femeia o apucă cu ambele mâini, ţinând-o departe de ea. Incredibil! În sfârşit, un alt soldat o înjunghie în piept. Înjură frustrat, neputând să scoată lama din corpul ei. Îşi puse piciorul pe stomacul ei, în timp ce camerista se prăbuşea la podea, şi se opinti până când baioneta ieşi cu zgomot afară. Apoi tăbărâră ceilalţi pe ea. Acum că jocul se terminase, îşi descărcară nervii, înjunghiind-o iar şi iar. Blestemata de femeie încă mai ţipa.

  Soldaţii se învârteau prin cameră, lovind trupurile cu paturile puştilor. Iurovski ieşi. Simţea ca şi cum tot sângele din el i se scursese în ghete. Nu bănuise niciodată că va fi atât de dificil să omori câţiva oameni. Pentru prima dată în viaţa lui se simţi cuprins de o îndoială superstiţioasă; poate că erau într-adevăr fermecaţi.

  Imposibil. Astea erau poveşti de adormit copiii. Genul ăsta de gândire băgase Rusia în buclucul în care era acum.

  Când se întoarse din nou în cameră, leţii îşi vedeau în continuare de treabă, cu feţele strălucind de transpiraţie. Unul din ei înjunghia ceva, dar atenţia îi fu distrasă de câine, care schelălăia într-un colţ. Se duse la el şi îi zdrobi capul cu patul puştii. Iurovski se uită la ceas. Nu-i veni să creadă. Unde zburase timpul? De ce nu puteau oamenii ăştia să moară pur şi simplu?

  * * *

  Împuşcăturile încetaseră. Anastasia încercă să strige, dar nu reuşi să scoată nici un sunet, aşa că presupuse că era moartă. Atunci, de ce nu se putea mişca prin cameră, aşa cum făceau fantomele? Simţi ceva greu apăsând-o pe piept şi îşi aminti că Olga căzuse peste ea.

  Zăcea întinsă pe burtă. Deschise ochii, dar nu văzu decât nişte umbre într-o perdea de fum. Urechile îi ţiuiră şi apoi totul se întunecă.

  * * *

  Iurovski ieşi în grădină. Cămaşa îi era udă de transpiraţie, iar aceasta se răci repede şi ţesătura i se lipi de spate. Îşi şterse faţa cu mâna. Nu se cuvenea să-i lase pe oameni să-l vadă atât de slab. Şoferul camionului încă mai ambala motorul. Alergă la el şi-i strigă să oprească blestemăţia aia.

  „Idiotul!”

  Urechile îi ţiuiau, iar obrazul îl ustura de înnebunea. Îl atinse uşor şi îşi dădu seama că avea o arsură de la unul din revolverele Nagan ale letonilor.

  „Vino-ţi în fire!”

  O luă înapoi pe coridor. Leţii terminaseră. Se uită la ceas. Trecuseră treizeci de minute de când trăsese primul foc. Întreaga operaţiune ar fi trebuit să dureze doar două minute.

  Paznicii locali erau îngrămădiţi pe coridor şi şuşoteau, cu ochii mari cât cepele. Ştia ce gândeau: cu doar cincisprezece luni în urmă, ţarul era încă divin. Erau profund înspăimântaţi. Poate că unii credeau cu adevărat că omorâseră un zeu în seara asta.

  Iurovski intră în cameră şi începu să verifice semnele vitale. Numără douăsprezece cadavre şi-şi dădu seama că numărase un corp de două ori. Le numără din nou şi de data asta îi ieşiră zece.

  Pereţii erau împroşcaţi până sus cu sânge. Soldaţii o făcuseră harcea-parcea pe Demidova şi maţele ei erau împrăştiate pe podea; arăta ca resturile pe care le găseşti în mod normal în spatele unei măcelării. Gata şi cu intenţia de a face cât mai puţină mizerie posibil. Luă de jos perna din fulgi de care femeia se agăţase cu atâta disperare. Era incredibil de grea.

  Înăuntru era o cutie din metal, găurită de gloanţe. O scoase afară şi forţă încuietoarea cu un cuţit. Cutia conţinea brăţări, broşe, icoane, aur, diamante, argint, comoara pe care o căutaseră ei de când ajunsese familia pentru prima oară la Ekaterinburg. O avere.

  Nu e de mirare că nu reuşiseră s-o omoare pe blestemata aia de femeie.

  Verifică trupul ţarului. Ceasul de la mână îi dispăruse.

  — Unde e? Întrebă el furios.

  Tăcere. Se auzi târşâit de picioare, nimeni nu voia să se uite în ochii lui. Letoni. Nu ştiau să tragă cum trebuie şi nu se putea avea încredere în ei.

  Simţi cum pierde controlul situaţiei.

  — Când mă voi întoarce în cameră, ar fi bine să găsesc ceasul ăla la locul lui, zise el şi ieşi afară cu cutia ciuruită de gloanţe a Demidovei la subţioară.

  Mai întâi o să pună asta undeva în siguranţă. Apoi o să se întoarcă să se ocupe de ticăloşii ăştia de letoni.

  * * *

  Voronin nu se putea opri din tremurat; încercă să pretindă că-i era frig. Ridică de subţiori unul din trupuri – faţa fusese atât de rău mutilată de paturile puştilor, încât nu putea fi sigur dacă era Krupp sau doctorul – şi îl cără până la camion împreună cu un alt paznic, Beborodev. Nişte membre atârnau în afară de sub o prelată, care era năclăită de sânge închis la culoare, puţin din el scurgându-se pe pământ printre scândurile de lemn ale camionului. Când dădură la o parte prelata ca să urce trupul în camion, Voronin văzu una din fete holbându-se la el, cu o grimasă de groază îngheţată pe faţă.

  „Dumnezeule!”

  Se întrebă dacă va fi chemat să dea socoteală pentru ziua asta, dacă nu în viaţa de acum, atunci sigur în cea de apoi. Paradisul muncitorilor lui Lenin suna foarte bine, dar când mâinile tale erau mânjite de sângele ţarului, principiile lui bolşevice nu mai erau la fel de convingătoare. Puteau să scoată sângele divin în afara legii, dar nu puteau să-l spele de pe mâinile tale; puteau să nege existenţa lui Dumnezeu, dar asta nu însemna că El nu era acolo, aşteptându-te la final.

  Corpurile fură îngrămădite unul peste altul, ca nişte stârvuri la abator. Se întrebă care din ele era mica Anastasia.

  „Dumnezeu să mă ierte. Cândva eram doar un muncitor în fabrică. Poate că eram sărac, dar aveam onoare. Apoi, ca într-o poveste, am întâlnit o prinţesă şi ea mi-a zâmbit. Bănuiesc că ar trebui să mă dispreţuiesc pentru faptul că mă simt atât de înnobilat de ea. Dar am fost un om mai bun decât sunt acum atunci când i-am dat ouăle. Înainte de seara asta, nu eram trădător şi nici măcelar.”

  Aruncară din nou prelata peste cadavre, în timp ce un alt comisar, pe nume Ermakov, şi ticălosul ăla arogant de Iurovski se urcară în camion lângă şofer, Liukanov. Voronin şi Beborodev se urcară într-un alt camion şi ieşiră pe poartă în urma lui Iurovski şi a lui Ermakov.

  Piaţa era plină de lumini. Toată lumea era trează, tot oraşul auzise împuşcăturile. Iurovski le spusese soldaţilor că treaba avea să fie făcută în secret! Până dimineaţă aveau să afle despre asta toţi locuitorii din Urali.

  Farurile lor luminară tablourile îngheţate ale nopţii: un câine vagabond care ronţăia maţele cine ştie cărui animal găsit la marginea drumului; ochii portocalii ai unei pisici sau vulpi la marginea pădurii; un bătrân nebun care stătea în mijlocul Pieţei Înălţării, strigând la ei atunci când trecură pe lângă el.

  Nici Voronin, nici Beborodev nu ziseră nimic. Era frig în camion şi radiatorul nu mergea; Beborodev conducea; Voronin stătea pur şi simplu acolo, tremurând şi privind fix drumul.

  „Ar fi culmea dacă ea ar fi cea care a supravieţuit. Olga era fata mamei, Tatiana era maiestuoasă şi senină, iar Maria era un înger. Anastasia? Era diavolul deghizat într-o fetiţă grasă.”

  Drumul deveni din ce în ce mai prost, camionul zdruncinându-le ficaţii în timp ce sălta peste făgaşele îngheţate.

  — Iurovski ştie să ajungă la Cei Patru Fraţi pe întuneric? Întrebă Beborodev, rupând tăcerea.

  — Nu şi-ar găsi nici dosul fără să aprindă lumina, zise Voronin.

  Era ca şi cum ar fi mers printr-un tunel; pădurea din jur îi atrăgea înăuntru, neagră, rece şi tăcută. Farurile lor luminară pentru o clipă camionul lui Iurovski, iar Voronin văzu un braţ atârnând afară de sub prelată şi nu-şi mai putu lua ochii de la el.

  „Sunt nebun că mă amestec în chestia asta. Soldaţii din Armata Albă sunt doar la câţiva kilometri distanţă; dacă află că am fost implicat în treaba asta, Dumnezeu ştie ce-mi vor face!” Auzise că nişte soldaţi din Armata Roşie fuseseră crucificaţi în unele locuri. Ce i-ar face unui om care i-a făcut rău divinului Nicolae?

  Acum înaintau pe un pământ mai moale şi Voronin văzu roţile de la camionul lui Liukanov intrând în noroi. Liukanov ambală motorul şi roţile se afundară şi mai mult.

  — Nu mai iese de-acolo, făcu Beborodev. Idiotul naibii!

  Înjurătura pluti ca un blestem pe deasupra capetelor lor.

  „Suntem cu toţii nişte idioţi”, îşi zise Voronin. „Doar pentru faptul că suntem aici.”

  — O să încingă motorul, zise Beborodev.

  Opriră camionul şi se dădură jos. Liukanov îşi afundase şi mai mult camionul în mlaştină, aruncând noroi în aer. Voronin tot nu-şi putea lua ochii de la braţul alb care ieşea de sub prelată şi se luptă cu dorinţa nebună de a-l băga frumos la loc.

  — Idiotul ăla de Liukanov! Repetă Beborodev.

  Iurovski se dădu jos din camion. Faţa lui era palidă din pricina frustrării. Îi strigă ceva lui Liukanov, care opri motorul şi ieşi afară. Se uitară la roţile din spate, îngropate acum în noroi până la osii.

  — Ai nevoie de scânduri, zise Beborodev. N-o să-l scoţi niciodată de acolo fără scânduri.

  — Şi de apă, adăugă Voronin. Ai nevoie de apă pentru motor.

  Acum, că era linişte, auziră radiatorul şuierând şi pocnind. Beborodev avea dreptate. Liukanov arsese motorul.

  Iurovski înjură violent printre dinţi. Voronin îi evită privirea. Omul era furios şi nu voia să-i stea în drum. Nu era vina lui că lucrurile merseseră prost, desigur, dar nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi din partea ticăloşilor ăstora de ceka.

  * * *

  Iurovski simţi că începe din nou să transpire. Trebuiau să se trimită rapoarte scrise la Moscova mai târziu şi era important pentru viitorul lui ca nimic să nu stea în calea primirii unei laude extraordinare din partea lui Lenin.

  Beborodev arătă cu mâna în direcţia copacilor.

  — Ce-i aia? Întrebă el.

  Acum Iurovski văzu şi el o lumină galbenă, la aproximativ două sute de metri distanţă prin pădure.

  — În direcţia aia e calea ferată, zise Liukanov. Probabil că lumina vine de la o staţie de semnalizare.

  Iurovski îşi puse mâinile în şold, încercând să gândească. Nu trebuia să-i lase pe proştii ăştia să-şi dea seama că era pe punctul de a intra în panică.

  — Eşti sigur? Întrebă el.

  — Am trăit toată viaţa în oraşul ăsta, răspunse Liukanov, de parcă ar fi fost ceva de care să fie mândru.

  Iurovski se duse să ia o lanternă din camion. Îl auzi pe Ermakov sforăind. Se îmbătase şi adormise. Ţăran nefolositor! Se aplecă şi-l înghionti cu putere.

  — Trezeşte-te!

  Îndreptă lanterna spre faţa lui, iar Ermakov gemu şi încercă să-şi protejeze ochii.

  — Ieşi afară de-acolo! Zbieră Iurovski.

  Trebuiau să se întâlnească cu oamenii lui Ermakov în pădure, undeva în apropiere de locul unde se aflau acum; aceştia aduceau cărucioare cu care să ducă trupurile până la destinaţie. Dar Iurovski trebuia mai întâi să găsească locul de întâlnire.

  Ermakov ieşi din camion şi căzu în noroi.

  Dezgustat, Iurovski se întoarse la ceilalţi.

  — Du-te până la staţia de semnalizare, îi zise el lui Liukanov. Vezi dacă au apă şi scânduri.

  — N-am lanternă, protestă Liukanov.

  — Îndreaptă-te spre lumină.

  Îl auzi pe Ermakov ridicându-se în picioare.

  — Noi o să căutăm restul grupului. Voronin, tu şi Beborodev păziţi cadavrele!

  Îl lăsă pe Ermakov să o ia înainte prin întuneric. Avea să se lumineze curând. Trebuia să ia cadavrele de-acolo înainte de ivirea zorilor. Îşi aminti că, atunci când venise pe acelaşi drum cu câteva zile în urmă, se vedeau şinele de tren de la mina Cei Patru Fraţi. Nu puteau fi văzuţi îngropând cadavrele, altfel, când vor sosi soldaţii din Armata Albă, cineva le va arăta unde sunt. Moscova insistase ca execuţia să rămână secretă.

  Simţi firele rupându-se, planurile lui dându-se peste cap.

  — Haide să intrăm înapoi în camion, propuse Beborodev, dar niciunul din ei nu se mişcă.

  Rămaseră acolo, uitându-se la braţul alb care ieşea de sub prelată. Deasupra lor erau stelele reci şi indiferente; în jurul lor era pădurea.

  Beborodev îşi aprinse o ţigară.

  — Ai auzit? Întrebă el.

  Voronin îşi ţinu respiraţia ca să asculte. Nimic.

  — Mi s-a părut că am auzit ceva.

  Apoi auzi şi el. Cineva gemea.

  — Sfântă Fecioară! Exclamă Voronin.

  Niciunul din ei nu se mişcă.

  Se auzea ca şi cum plângea un copil.

  — Ce facem? Întrebă Beborodev.

  „Dacă am avea vreun pic de minte, ne-am preface ca n-am auzit nimic”, se gândi Voronin. „Am intra înapoi în camion şi am fuma până la întoarcerea lui Iurovski şi a lui Ermakov şi apoi am face ceea ce ne-ar spune ei.”

  — Unul din ei e încă în viaţă, remarcă Beborodev.

  Voronin se gândi la ţar, care îi oferise una din ţigările lui şi discutase cu el despre vreme; la micul ţarevici, zăcând bolnav în pat, jucându-se cu cutia lui plină de tot felul de lucruri; se gândi la prinţesa amuzantă, cu obrajii ei plinuţi şi cu buclele ei aurii, şi îşi aminti cât de recunoscătoare fusese când îi dăduse acele ouă.

  „Ermakov şi Iurovski sunt deja la cel puţin două sute de metri distanţă de aici”, se gândi Voronin. „Destul de departe.”

  Beborodev trase atât de tare din ţigară, încât Voronin auzi tutunul trosnind ca lemnele de foc. Aştepta ca Voronin să facă prima mişcare.

  Voronin dădu la o parte prelata şi se dădu înapoi din pricina mirosului de sânge şi de excremente. Aproape de faţa lui, proprietara braţului alb avea întors spre el chipul pe care îngheţase un strigăt, trăsăturile ei fiind distruse complet de loviturile paturilor de puşcă. Execuţia era una, dar Iurovski şi ofiţerii lui ceka erau nişte animale.

  Văzu mişcare în grămada încâlcită de membre, o zvâcnire a unor degete, ca o pasăre care încearcă să-şi mişte aripa.

  — Aici, zise el.

  Trase de un corp. Voronin se opri să asculte eventualele zgomote de paşi. Dacă Iurovski se întorcea acum, era terminat. Îşi îndreptă din nou atenţia asupra camionului şi, aprinzând un chibrit, se uită prin încâlcitura de corpuri.

  Un braţ zvâcni şi se auzi un geamăt. Era una din prinţese. Rochia şi corsetul fuseseră sfâşiate de o baionetă. Beborodev băgă degetul în ruptură şi trase afară un colier gros din diamante albe strălucitoare.

  — Sfântă Fecioară! Exclamă el uimit.

  De asta muriseră atât de greu. Corsetele lor erau pline de diamante şi le apăraseră de gloanţe şi de cuţite ca nişte armuri. Dumnezeule!

  Voronin apropie chibritul de chipul fetei. Părul ei era murdar şi negru de sânge, iar o parte a feţei era umflată cât o baniţă. Dar o recunoscu.

  — Anastasia, şopti el.

  PARTEA a II-a.

  SHANGHAI, 1921

  MICHAEL.

  Unii bărbaţi nu se îndrăgostesc; se pierd. Eu m-am pierdut din clipa în care am văzut-o pe Anastasia Romanov într-un club de noapte în acea primă seară.

  Seara a început ca oricare alta în Shanghai: am băut până târziu la Clubul American, apoi ne-am dus cu toţii acasă să ne îmbrăcăm de gală. Uniforma era compusă dintr-o haină albă, o cămaşă albă şi subţire şi pantaloni negri. Majoritatea serilor mi le petreceam la Carlton, unde luam cina şi asistam la programul de varietăţi, înainte de a-mi părăsi respectabilii colegi căsătoriţi şi de a mă duce în oraş de unul singur, bând poate un absint la clubul francez de pe strada Cardinal Mercier, apoi îndreptându-mă spre Ambasador, Casanova sau Venus şi ringurile lor de dans. Rusoaicele lucrau în toate aceste cluburi, cerând de la zece cenţi la un dolar pentru un bilet de dans; puteai dansa toată noaptea cu prinţese şi cu contese şi încă îţi mai rămânea rest de la o bancnotă de douăzeci.

  Nu pretind că-mi făceam iluzii cu privire la genul de fete care lucrau în locurile alea şi nu căutam să salvez niciuna, cu atât mai puţin o târfă rusă. După trei ani în Shanghai, mă consideram imun la trucurile şi şmecheriile fetelor din cluburile de noapte, indiferent de culoarea pielii lor. Dar problema cu mine şi cu majoritatea bărbaţilor este că noi nu ieşim noaptea în oraş ca să căutăm fericirea. Ieşim ca să căutăm ceva ce nu putem avea.

  Anastasia Romanov nu era chiar imposibil de avut, nu în sensul acesta. Nu ieşea cu nimic în evidenţă dintre celelalte dansatoare profesioniste elegant îmbrăcate, cu ruj de un roşu strălucitor pe buze şi cu tocuri cui. A venit la mine imediat ce am intrat în club şi mi-a cerut să-i fac cinste cu un pahar de şampanie. Nu e şampanie, bineînţeles, ci ceai rece şi niciuna din fete nu se atinge de el. De fapt, le cumperi timpul, iar timpul lor aparţine casei.

  Uneori întâlneşti o femeie cu o anumită însuşire pe care nu o poţi defini, cu ceva care te atrage fără voia ta. Încerci poate să o atribui unei trăsături fizice: felului în care merg ele, timbrului vocii lor sau, de cele mai multe ori, unui „ceva” din ochii lor. Anastasia avea cei mai trişti ochi pe care îi văzusem vreodată. Chiar şi atunci când se uita drept la tine, îţi dădeai seama că se gândeşte la altceva, de parcă sângera de moarte sub rochia ei şi încerca să ascundă acest lucru. Ochii ei aveau acea expresie îndepărtată pe care o vezi la oamenii de pe paturile de spital când ştiu că sunt pe moarte.

  Da, era frumoasă, dar nu mai mult ca alte o sută de femei pe care le sedusesem sau le plătisem în tinereţea mea. Avea păr blond, un corp frumos – poate puţin prea slăbănog pentru gusturile mele – şi cei mai trişti şi mai albaştri ochi pe care îi văzusem vreodată.

  Nu avea nici un pic de tehnică; nu eram sedus. Mi-a cerut un pahar cu ceai rece şi apoi a stat acolo, privind în gol şi fumând o ţigară; n-a încercat să mă convingă să mă culc cu ea, aşa cum făceau alte fete, singurul motiv pentru care bărbaţii albi şi necăsătoriţi ca mine veneau la cluburile de noapte. Dar ei chiar nu-i păsa deloc.

  Vedeţi cum s-a întâmplat; eu vreau întotdeauna ceea ce nu e la ofertă, orice nu trebuie să am.

  — Vrei să te culci cu mine? Am întrebat-o eu, iar astea au fost primele cuvinte pe care i le-am spus.

  — Douăzeci de dolari, a zis ea, ceea ce era un preţ scandalos de mare.

  Nu-mi puteam permite să dau atâţia bani, aşa că am încercat să mă tocmesc cu ea, dar m-a ignorat complet. A continuat să-şi fumeze ţigara ca şi cum nici n-aş fi fost acolo.

  În mod normal renunţ când sunt într-o situaţie ca asta. În cluburile de noapte oricum nu primeşti niciodată lucrul pentru care ai plătit. Fetele stau pur şi simplu întinse acolo, uitându-se în tavan, gândindu-se la chirie sau la copilul lor din Whangpoa, şi aşteaptă să termini ca să treacă la următorul client. Nu ştiu ce m-a făcut să accept. I-am plătit douăzeci de dolari pentru ceva ce aş fi putut primi pentru cinci oriunde în oraş.

  * * *

  Şi-a dat rochia peste cap şi a lăsat-o să cadă jos. Apoi a rămas acolo, goală, cu o expresie aproape dispreţuitoare pe faţă, de parcă nu-i venea să creadă că am plătit atât de mult pentru atât de puţin.

  Dar presupun că oricărei femei îi e greu să-şi imagineze ce obţine un bărbat dintr-o întâlnire ca asta. Nu cumperi dragoste, nici măcar o imitaţie a ei. Contribui cu fantezia ta la momentul respectiv, iar plăcerea pe care o obţii ţi-o creezi singur. M-a lăsat să o împing pe pat şi apoi a stat acolo în timp ce eu am luat lucrul pentru care plătisem.

  Eşti avertizat în privinţa genului ăsta de fete, auzi poveştile când eşti la şcoală: du-te cu fete care o fac pentru bani şi o să te procopseşti cu o boală. Ei bine, eu fusesem întotdeauna atent până atunci.

  Singura mea noapte cu Anastasia Romanov mi-a lăsat ceva în sânge, dar nu era niciuna din bolile pe care le capătă marinarii în bordelurile de pe docuri. Era ceva mult mai rău; ar fi fost mai bine dacă aş fi fost călcat de un tramvai pe Bund.

  ANASTASIA.

  Sunt dansatoare în cluburi de noapte, asta e tot ceea ce sunt şi tot ceea ce voi fi vreodată.

  Îţi zici în gând: sunt doar afaceri. Te uiţi la un bărbat şi te gândeşti: cât va plăti? Nu contează că e gras ca un porc, că pute a usturoi; doar banii contează, Stuşi, vânzarea în sine, nu cumpărătorul.

  Dar contează, în adâncul fiinţei tale; uneori, stau noaptea în pat şi mă gândesc la un bărbat în vârstă, transpirând şi grohăind peste mine şi îmi vine să ţip, îmi vine să mă arunc în râu.

  Mă întreb dacă în cealaltă viaţă a mea, în viaţa de care nu-mi mai amintesc, mă întreb dacă m-am uitat vreodată la un bărbat şi dacă mi-am zis: „Aş vrea să-l sărut, aş vrea să dansez cu el.” Nu pentru bani, nici pentru nimic altceva, ci doar pentru că mi se pare drăguţ.

  Cel mai bun client al meu e chinezul. Chinezul va plăti o grămadă de bani ca să se culce cu o femeie albă, chiar dacă e vorba doar de o rusoaică. Mă întreb dacă într-o zi voi putea să mă răscumpăr şi să plec din locul ăsta doar culcându-mă cu chinezi. Ei nu vor toate chestiile alea, aşa cum vor rafinaţii domni englezi, nu vor discuţii amabile. Nici domnul chinez nu mă place; strâmbă din nas şi închide ochii atunci când o face, la fel ca mine. Dar după aceea el se poate duce la prietenii lui să le spună: „I-am tras-o unei dudui albe!” Şi data viitoare, când domnul englez nu-l va lăsa să intre în parcul sau în clubul său, secretul lui va fi ca o mică răzbunare, care va putea să-i confere prestigiu şi să-i aducă noroc şi consolare.

  * * *

  Când a intrat în club, nu arăta ca şi cum ar fi avut prea mulţi bani, aşa că nici o fată nu s-a deranjat. Acum mă întreb ce m-a făcut să mă ridic şi să mă duc la el; poate că mă săturasem de chinezii graşi şi bătrâni şi de englezii palizi cu privirile lor reci. Bărbatul ăsta avea o şuviţă de păr care îi acoperea ochiul drept, era brunet şi avea nişte ochi de un albastru atât de închis, încât te făceau să te gândeşti la apă. Dar părea beat, poate chiar puţin nebun. Acum însă nu mă mai deranja dacă clientul era periculos.

  L-am flatat puţin, iar el mi-a zâmbit. Privirea lui părea înceţoşată şi, când am stat lângă el, am simţit mirosul de whisky din respiraţia lui. Vorbea engleză cu accent de yankeu şi mi-am zis că o să-mi aducă necazuri, pentru că americanii erau zgârciţi pe atunci.

  Dar el a fost de acord să-mi dea atât cât i-am cerut; nu s-a certat cu mine şi nici nu mi-a spus că eram o târfă de doi bani care se arunca la preţ, aşa cum fac altele. Am fost nevoită să-l sprijin când am ieşit afară, iar el s-a urcat împleticindu-se în ricşă şi, după ce m-am urcat şi eu lângă el, i-a dat omului care o conducea adresa lui. Era o noapte caldă, fără stele, iar sirenele şampanelor1 făceau râul să răsune. Nu simţeam nimic. Făcusem asta de nenumărate ori.

  Am crezut că ne vom duce într-o cămăruţă îmbâcsită din Whangpoa, dar n-a fost aşa; locuia în cartierul francez, într-o casă destul de frumoasă. Servitorul lui m-a privit de parcă aş fi fost un gunoi; îmi venea să-l plesnesc; nu era decât un chinez necalificat şi prost plătit, dar m-a tratat de parcă aş fi fost o târfă cu pielea galbenă.

  Ne-am dus sus în dormitorul lui. M-a pus să mă dezbrac, în timp ce el a stat pe întuneric, fumând o ţigară.

  — Cum te cheamă? M-a întrebat.

  — Cum vrei să mă cheme?

  — Nu vreau să te cheme în nici un fel.

  — Anastasia.

  — Eşti rusoaică, nu-i aşa?

  Nu voiam să vorbesc. Eu îmi fac treaba, tipul îmi dă banii, aşa preferam să decurgă lucrurile.

  — Ce-ţi place?

  Am îngenuncheat în faţa lui şi mi-am plimbat degetele pe piciorul lui. Era excitat, se vedea asta prin pantaloni. Am început să-i deschei nasturii.

  El mi-a apucat mâna şi mi-a îndepărtat-o. M-am gândit că poate o s-o ia razna şi o să mă bată. Se mai întâmplase.

  — Eşti frumoasă, a şoptit el.

  Bineînţeles că sunt. Orice fată e frumoasă pe întuneric.

  — Te vreau acum! I-am susurat eu.

  Nu e uşor să fii convingătoare când eşti atât de obosită încât nu vrei decât să cazi jos şi să mori.

  I-am luat mâna şi i-am pus-o pe pieptul meu. El m-a ridicat în braţe şi m-a dus în pat. Avea un corp frumos, suplu şi musculos, iar eu l-am lăsat să-şi facă treaba, având grijă să nu-mi rupă noii chiloţi de mătase sau să-mi păteze rochia. Trebuia să port rochia aia când mă întorceam la club.

  N-a durat mult şi după aceea l-am dat jos de pe mine. A adormit curând. M-am îmbrăcat la loc şi, tocmai când mă pregăteam să plec, i-am văzut haina atârnând pe spătarul scaunului. În portofel avea o sută de dolari americani şi atât i-am luat pentru serviciile mele. Era mai mult decât voia să plătească, dar am fost întotdeauna de părere că, indiferent ce cumpărau clienţii mei, nu se compara niciodată cu cât vindeam eu. Ei primeau doar sex; eu dădeam o bucăţică din mine.

  Am pus banii în poşetă, am coborât în grabă scările şi am traversat curtea. Am găsit o ricşă pe o stradă şi m-am întors la club ca să dansez un tangou cu un chinez gras. Mi-a făcut cinste cu trei ceaiuri reci. Şeful a fost foarte mulţumit de mine în seara aia. A zis că mai sunt speranţe să facă din mine o adevărată profesionistă.

  MICHAEL.

  Chinezii îi spun jenao; nu există nici un cuvânt în engleză care să însemne acelaşi lucru. Este ca o zarvă care copleşeşte simţurile. Jenao descria perfect oraşul Shanghai. Pe atunci era un oraş liber, ceea ce însemna că nu aveai nevoie de paşaport ca să locuieşti acolo, şi atrăgea tot felul de jefuitori, aventurieri şi refugiaţi.

  Când am pus pentru prima dată piciorul pe Bund, m-am îngrozit. Totul venea imediat spre tine, asaltându-te într-un oarecare fel: cerşetorii, conducătorii de ricşe, zăngănitul tramvaielor, vânzătorii ambulanţi care te trăgeau de haine şi acea duhoare specifică de urină, usturoi şi încă ceva, un miros pe care nu am reuşit să-l identific nici după toţi aceşti trei ani petrecuţi aici; poate că e doar mirosul transpiraţiei. În primele cinci minute după ce am pus piciorul pe doc am văzut trei lucruri pe care nu le mai văzusem până atunci: un cerşetor bolnav de lepră, o chinezoaică de zece ani care îmi oferea sex şi un cadavru care zăcea neacoperit pe stradă.

  Am plătit prea mult pentru ricşă şi am reuşit cumva să mă urc împreună cu toate bagajele în mica trăsură. Nu voiam decât să părăsesc docul, să-mi găsesc hotelul şi să mă ascund. În timp ce conducătorul sprinten ca o vrăbiuţă al ricşei mă purta pe străzi, eu descopeream oraşul Shanghai şi mă simţeam ca un copil aflat la prima lui vizită la grădina zoologică, uitându-mă cu gura căscată la toate şi neînţelegând nimic.

  Am văzut englezi cu gambete pe cap trecând peste grămezi de zdrenţe care stăteau cu mâinile întinse şi care ţineau în braţe copii dezbrăcaţi, poliţişti sikh cu turbane stacojii care fluierau nebuneşte şi dirijau traficul aglomerat, chinezoaice în cheongsamuri2 strânse pe corp care se strecurau prin nebunia de ricşe şi de troleibuze, extrem de exotice, dureros de frumoase.

  Venisem în Shanghai să mă fac ziarist. De fapt, nu e chiar aşa; venisem în Shanghai să fiu cât mai departe posibil de părinţii mei. Pe vremea aceea, meseria de ziarist nu oferea unui om care aprecia plăcerile vieţii un salariu din care să poată trăi. Din fericire, mai aveam o sursă de venit: familia îmi finanţase absenţa din New York. Singura condiţie a acestei mărinimii era să nu mă întorc până când nu mă voi fi maturizat. Cuvintele tatălui meu.

  Ne-am despărţit într-o atmosferă de dispreţ reciproc.

  Părinţii mei m-au ajutat să-mi găsesc o slujbă în noua mea ţară. China Press era considerat cel mai bun ziar american din Shanghai şi editorul, John B. Powell, era un prieten de-al părinţilor mei. Când am fost angajat, am primit două instrucţiuni de la editor: unu, prestigiul Statelor Unite trebuia susţinut în articolele mele, indiferent dacă adevărul avea de suferit; doi, să nu încerc să învăţ chineza, că deveneam ciudat.

  Am închiriat o locuinţă în Concesiunea Franceză şi am început să fac tot ce era necesar ca să evit „maturizarea”. Oraşul Shanghai era cu siguranţă locul potrivit pentru asta; era impregnat de opiu, de escrocherii, de prostituţie şi de jocuri de noroc. Puteai obţine tot ce doreai în Shanghai. În barurile marinarilor din Blood Alley puteai face sex în spatele unei perdele cu o fată de doisprezece ani în schimbul unui pahar cu bere botezată; într-unul din hotelurile din spatele Bundului, heroina era livrată o dată cu serviciul în cameră.

  Tot ce voiam era să beau, să mă culc cu femei uşoare şi să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine. Mă descurcam destul de bine până când am întâlnit-o pe Anastasia Romanov.

  * * *

  Nu cred în coincidenţe. Suntem acolo unde suntem în anumite momente din viaţa noastră pentru că lucrurile trebuiau să se întâmple astfel şi nu din alt motiv. Un om pierde vaporul sau feribotul, acesta se scufundă şi toată lumea moare înecată. Pentru mine asta înseamnă pur şi simplu că omului nu-i era menit să moară în ziua aceea. Nu e nici noroc, nici destin; nimic nu are loc întâmplător.

  Nu cred că a fost pură întâmplare faptul că traversam podul în noaptea aceea chiar în clipa în care ea se urca pe parapet.

  Ca de obicei, băusem prea mult pentru binele meu, dar când ai douăzeci şi patru de ani nu prea te gândeşti la binele tău. Era două noaptea, iar eu stăteam tolănit într-o ricşă care traversa Podul Whangpoa, întorcându-mă acasă de la un club de noapte. M-am uitat de cealaltă parte a podului şi am văzut-o, cu părul blond căzându-i pe umeri, cu pantofii cu tocuri cui aruncaţi din picioare şi zăcând pe trotuar, cu rochia ridicată până la genunchi în timp ce se urca pe balustradă.

  Am văzut-o aruncând bancnote în râu. Acestea au plutit în lumina fantomatică a unei luni aproape pline. Apoi şi-a ridicat braţele în aer, ca o pasăre exotică cu străluciri stacojii care îşi întinde aripile spre soare. Nu ştiu cât timp a stat aşa. Doar câteva secunde. Conducătorul ricşei se încordase şi gâfâise până ajunsese pe creasta podului, iar acum cobora iute de cealaltă parte, fără să bage deloc în seamă stafia nebună în rochie roşie.

  Am strigat:

  — Hei!

  Dar a fost prea târziu; nu m-a auzit sau nu i-a păsat. Am văzut o licărire de mătase roşie şi femeia a dispărut.

  — Opreşte aici! Am strigat eu şi, sărind din ricşă, am alergat înapoi spre mijlocul podului.

  O recunoscusem? Bineînţeles că nu. Am recunoscut-o mai târziu. N-am văzut decât o femeie albă frumoasă care sărea de pe un pod şi reacţia mea nechibzuită şi ameţită de băutură a fost să sar după ea şi să o salvez.

  ANASTASIA.

  Nu sunt nici acum sigură când am ajuns la concluzia că viaţa nu merită trăită. Era epuizant chiar şi să rămâi în viaţă; faci asta şi faci aia ca să mănânci, să bei şi să ai unde să dormi, dar a doua zi trebuie să o iei iar de la capăt. Într-o zi, am hotărât pur şi simplu că ar fi mai uşor să n-o mai fac.

  Unii oameni mi-au spus că mă simt aşa pentru că nu am amintiri care să mă susţină, că aş fi avut de ce să mă agăţ dacă aş fi avut un trecut. Poate că aveau dreptate. Nu aveam decât amintiri urâte, amintiri despre toţi chinezii şi englezii graşi care tratau o fată ca pe o bucată de hârtie igienică, folosind-o şi apoi aruncând-o la gunoi.

  În noaptea aceea mă simţeam atât de obosită, atât de goală pe dinăuntru, atât de murdară! Aveam toţi acei bani în mână şi nu aveam unde să mă duc în altă parte decât înapoi la club. Aşa că m-am urcat pe pod şi am aruncat banii, i-am privit zburând prin aer ca fulgii de zăpadă şi căzând în râul întunecat. Au plutit la suprafaţă, învârtiţi şi luaţi de curent, până când au dispărut în întuneric.

  Şi mi-am zis: „Iată cum se duce toată treaba murdară. Iată cum se duce păcatul meu.”

  M-am ridicat pe vârfuri, mi-am întins braţele şi am privit cerul negru. I-am zis lui Dumnezeu: „Prinde-mă!” Apoi a urmat un arc lent, care m-a purtat spre apă cu o graţie perfectă, şi, doar pentru o clipă imponderabilă şi minunată, am crezut că pot zbura.

  MICHAEL.

  În starea în care eram, am avut noroc că nu m-am înecat şi eu în râul ăla sau că nu m-am ales cu cine ştie ce boală mortală; numai Dumnezeu ştia ce murdărie arunca oraşul Shanghai în blestematul ăla de canal. Şocul apei reci m-a trezit rapid din beţie şi m-a făcut să-mi dau seama ce prost eram. Apa era uleioasă şi întunecată, iar curentul era puternic. Verile petrecute în Hampton mă transformaseră într-un bun înotător; totuşi, abia am reuşit să ajung la ea.

  Era inconştientă şi m-am gândit că poate se lovise la cap când căzuse în apă. M-am îndreptat spre mal, spre o lumină aflată de cealaltă parte a podului. Am auzit un fluierat şi voci care strigau în mandarină. Am recunoscut doar două cuvinte: Qiu ming! Salvaţi viaţa! Nu erau decât patruzeci şi cinci de metri până la mal, dar să înoţi cu fata împotriva curentului în starea în care eram eu, ar fi putut la fel de bine să fie patru sute cincizeci şi cinci. Eram aproape terminat când am ajuns acolo.

  Conducătorul ricşei coborâse pe mal; el era cel care striga; poate credea că sărisem în râu ca să nu fiu nevoit să-l plătesc. Mai era cineva cu el, ţinând o lanternă în mână. Când am ajuns la mal, am văzut că era un poliţist sikh. Probabil că fusese în apropiere, patrulând. Mi-a întins o mână când am ajuns acolo unde apa era mai puţin adâncă, a încercat să nu-şi ude prea mult uniforma şi m-a scos la mal. Am luat fata în braţe şi am dus-o pe Bund, în timp ce conducătorul ricşei încă mă bălăcărea.

  Şi tot n-am recunoscut-o. Era întuneric, părul îi acoperea faţa, iar ea vărsa pe pantofii mei. Mai mult apă. Cel puţin trăia. M-am aşezat pe jos, mi-am pus capul între genunchi şi am încercat să-mi trag răsuflarea. Am început să tremur, parţial din pricina apei reci şi parţial din pricina adrenalinei. Mi-am dat seama că nu fusesem prea departe de a mă îneca.

  — Ce s-a întâmplat, domnule? Mă întrebă poliţistul sikh, de data asta în engleză.

  — Am văzut-o pe doamnă căzând în râu.

  Şi-a îndreptat lanterna spre ea. Femeia tuşea şi zăcea fără vlagă, acoperită de noroiul şi de murdăria din râu. Nu arăta ca o doamnă; avea faţa mânjită de ruj roşu şi i se rupsese o bretea de la rochie.

  M-am întrebat ce naiba să fac acum. Puteam să o duc la spital, dar nu era bolnavă. Totuşi, nu puteam să plec şi să o las acolo, nu după ce era să mor din pricina ei.

  — Eşti teafără? Am întrebat-o, lucru care mi s-a părut o stupiditate monumentală.

  Ea a deschis ochii, dar nu mi-a răspuns.

  — Ce naiba te-a apucat să faci aşa ceva?

  Tot nu mi-a răspuns.

  — Vrei să te duc undeva?

  A clătinat negativ din cap.

  Poliţistul a ţâţâit şi a dat deznădăjduit din cap, aşa cum fac sikh-ii, ca şi cum toată lumea era nebună în afară de el. Nu cred că ştia ce să facă cu acest american nebun şi cu femeia albă pe jumătate înecată. Poate spera că voi hotărî eu în locul lui.

  Ceea ce am şi făcut. Am luat-o în braţe ca pe o grămadă de zdrenţe ude şi am pus-o pe această nebună în ricşă, apoi i-am spus conducătorului să ne ducă acasă la mine, în strada Nanking. Omul încă mai striga şi mai dădea din mâini şi nu s-a oprit decât după ce am ajuns la locuinţa mea şi i-am dat doi dolari americani uzi pentru deranjul lui.

  * * *

  Gordon s-a uitat la mine de parcă aş fi luat un cadavru de pe stradă şi aş fi vrut să-l bag în casă. Gordon era servitorul meu şi pe vremea aceea nici o gospodărie a albilor nu putea supravieţui în Shanghai fără aşa ceva. Era în pijama şi avea pe faţă o expresie de reproş la fel ca a tatălui meu când mă întorceam acasă târziu de la o petrecere. Eu îl plăteam pe el, fir-ar să fie, dar nu ţi-ai fi dat seama de asta!

  Fata se sprijinea de mine, iar el a crezut probabil că eram amândoi beţi. O ţineam pe după talie ca să nu cadă, în timp ce o dirijam spre dormitorul meu.

  — Adu două prosoape şi două halate! I-am strigat servitorului.

  S-a încruntat văzând băltoacele pe care le lăsam pe podelele lui curate, dar s-a dus să aducă ce-i cerusem.

  — Ar fi mai bine să-ţi dai jos hainele alea ude, i-am zis femeii.

  Am aprins lumina. M-am uitat bine la ea pentru prima dată. Tot n-am recunoscut-o. Plânsese tot timpul în ricşă, ochii ei erau umflaţi şi roşii de parcă o bătuse cineva, iar părul îi acoperea faţa. Nu mi-a trecut prin cap că o cunoşteam.

  — De ce faci asta? M-a întrebat.

  I-am recunoscut mai întâi vocea, uşor răguşită şi cu accent rusesc sau german. Mi-am amintit că adusesem acasă de la un club de noapte o rusoaică frumoasă cu părul blond şi aveam o amintire vagă despre o bâjbâială de om beat şi despre faptul că mă trezisem a doua zi de dimineaţă cu portofelul zăcând gol pe podea, cu o mahmureală îngrozitoare şi cu un miros slab de parfum în baie.

  Doar nu era aceeaşi fată, nu-i aşa?

  Ea şi-a trecut o mână prin părul ud, în timp ce o băltoacă se forma pe covorul din mătase.

  — Chinezii spun că, dacă îi salvezi cuiva viaţa, trebuie să ai grijă de acea persoană până la sfârşitul vieţii ei. Asta vrei?

  — Asta vrei tu? Am întrebat-o.

  Şi-a lăsat ochii în jos.

  — Ce făceai pe pod?

  — Căutam ieşirea din Shanghai, a zis ea şi s-a lăsat moale pe marginea patului meu, cu labele picioarelor întoarse spre interior, arătând ca o şcolăriţă pierdută.

  Mi-am dat seama ce presupuneri prosteşti făcusem. Era una să salvezi viaţa cuiva; dar nu înseamnă întotdeauna că acel cineva vrea să fie salvat. Şi avea dreptate în privinţa chinezilor; ei cred că viaţa e o povară, că ai destule greutăţi de dus şi fără să te mai încarci cu ale altuia.

  — Ar fi mai bine să-ţi dai jos hainele alea ude, am repetat eu.

  Prin asta înţelegeam ca ea să se ducă în baie sau în spatele paravanului. Dar s-a ridicat în picioare, şi-a scos rochia şi combinezonul peste cap şi apoi şi-a dat chiloţii jos, dar fără măiestria de care dăduse dovadă la prima noastră întâlnire. Ce privelişte ofeream! Eu stând acolo, cu o băltoacă în jurul pantofilor, şi această fată frumoasă cu părul blond, goală, înfrigurată, slabă şi nestânjenită.

  Gordon a intrat în cameră şi a rămas în cadrul uşii, holbându-se la ea.

  — Mulţumesc, am spus şi i-am smuls prosoapele şi halatele din mână şi am închis uşa.

  Neajutorarea ei a trezit un grăunte de omenie în mine. Bănuiesc că asta era adevărata mea slăbiciune. Tot voiam s-o salvez.

  — Ia astea, am zis eu şi i-am întins prosopul şi halatul.

  S-a uitat la ele de parcă n-ar fi ştiut la ce foloseau.

  — Voiam să mor în noaptea asta, a şoptit.

  Vocea ei avea o nuanţă de acuzare.

  — Presupun că ţi-am stricat planurile.

  A luat prosopul şi a început să se şteargă cu el. M-a surprins în timp ce o priveam.

  — Bănuiesc că acum vrei să te culci cu mine.

  — Există căi mai uşoare de a agăţa fete decât săritul în râu.

  Şi-a pus pe rând picioarele lungi pe un scaun şi le-a şters cu prosopul.

  — Poţi să te culci cu mine dacă vrei, a repetat ea, ca şi cum nu-i păsa.

  Iar asta m-a făcut să mă hotărăsc. Deja voiam să-i pese şi nici măcar n-o cunoşteam pe-atunci.

  — M-a costat o sută de dolari să mă culc cu tine data trecută. Mi-am cheltuit alocaţia pentru fete pe un an întreg.

  A fost prima dată când am văzut o reacţie din partea ei. Ce era? Amuzament? Surpriză? Ruşine? Nu mi-am dat deloc seama.

  — Nu-ţi aminteşti?

  Ea a clătinat negativ din cap şi m-a zdrobit.

  — Unui bărbat îi place să ştie dacă a făcut impresie bună.

  — Îmi pare rău, a făcut ea, de parcă n-ar fi avut nici o importanţă.

  A început apoi să-şi usuce părul. Dumnezeule! Era atât de frumoasă cum stătea acolo în lumina strălucitoare a lămpii! Ca orice bărbat, din câte presupun, nu mă satur niciodată să privesc formele unei femei, să mă minunez de ele. N-aş putea să-mi întorc privirea nici dacă aş vrea. Uneori sunt dezgustat de mine însumi.

  Ea a aruncat prosopul pe jos şi şi-a pus halatul. A oftat încet, nu de tristeţe sau de resemnare, ci pentru acomodare; era oftatul unui supravieţuitor care se adaptează la nişte împrejurări noi şi neaşteptate. A cercetat camera cu privirea de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată. Poate că aşa şi era. Ultima dată când fusese aici era întuneric, iar ea era oricum concentrată doar asupra portofelului meu.

  — Ai făcut băltoacă pe jos, a vorbit ea în cele din urmă, uitându-se la covor.

  Mi-am scos şi eu hainele. Poate că speram să creez puţină intimitate între noi, dar ea s-a întors cu spatele şi nu s-a uitat la mine, nici măcar o dată; eu nu fusesem în stare să-mi iau ochii de la ea. Şi astfel a obţinut prima ei victorie asupra mea, prima ei răzbunare pentru faptul că o împiedicasem să scape de Shanghai şi de viaţa ei mizerabilă.

  — Nu-mi aduc aminte cum te cheamă, am zis eu.

  — Anastasia Romanov, a răspuns.

  Anastasia; oraşul era plin de numele ăsta. Fiind un oraş liber, Shanghai se umpluse de ruşi după revoluţie, iar Anastasia era un nume rusesc des întâlnit.

  — Ar fi mai bine să dormi aici, am adăugat.

  A încuviinţat din cap, de parcă acest lucru fusese deja stabilit dinainte. Presupun că fusese. Nu m-a întrebat unde aveam să dorm eu, nu a fost deloc curioasă în privinţa mea, cu excepţia acelei prime întrebări: „De ce faci asta?”

  De ce am făcut-o? Nu ştiu.

  Am privit-o băgându-se în patul meu şi am ezitat; să mă bag lângă ea sau să dorm pe canapeaua din sufragerie, ca un domn.

  M-am dus în sufragerie şi m-am culcat pe canapea. Dacă m-aş fi băgat în pat, ştiam că nu m-aş fi putut abţine să n-o ating. Dacă aş face dragoste cu ea, ar vedea-o ca pe o răsplată pentru faptul că-i salvasem viaţa, iar asta m-ar fi făcut să par un ticălos. În plus, voiam să-mi fie recunoscătoare, să mă găsească la fel de interesant cum o găseam eu pe ea.

  Şi asta a fost prima mea greşeală.

  ANASTASIA.

  N-o să-l înţeleg niciodată pe bărbatul ăsta, n-o să înţeleg ce l-a făcut să sară în râu în toiul nopţii ca să salveze o fată, o străină. Şi mai e ceva: ştie că i-am furat toţi banii în noaptea aceea, iar acum mă lasă să dorm în patul lui şi îşi lasă din nou portofelul nesupravegheat, chiar pe comodă. De parcă mi-ar spune: „Te rog, răneşte-mă iar. Dovedeşte-mi că nu pot avea încredere în tine.”

  Dar acum bineînţeles că poate avea încredere în mine. Mi-a salvat viaţa; sunt povara lui. O povară va fi întotdeauna prezentă, chiar şi atunci când te-ai săturat de ea.

  A doua zi de dimineaţă, m-am aşezat la fereastră, cu ceaiul pe care mi-l adusese menajera lui. Am deschis obloanele vopsite în verde şi am privit vrăbiuţele jucându-se în cireş. Jos în curtea mică şi murdară, băiatul de la spălătorie lovea rufele ude de marginile albiei.

  Un alai de nuntaşi îşi croi drum printre casele de pe uliţă, mireasa stând în lectică pe scaunul ei roşu şi dat cu lac, iar servitorii strigând în timp ce-i deschideau calea. În spate veneau alţi servitori, care îi cărau zestrea: scaune, vaze mari şi lăcuite, gâşte. Sunetul clopotelor de nuntă era asurzitor.

  — Chinezii nu fac niciodată nimic fără să provoace o adevărată zarvă, a remarcat el.

  Nu-l auzisem intrând în cameră. Purta un halat alb, deschis la gât, iar părul negru şi cârlionţat de pe piept era ud după baie. Ţinea în mână o ceaşcă de cafea americană, care mirosea foarte puternic.

  — Văd că menajera ţi-a adus ceai. Ai prefera cafea în loc?

  Am încuviinţat din cap şi mi-a dat ceaşca lui.

  — M-am întrebat dacă o să mai fii aici dimineaţă.

  — Unde altundeva aş putea să mă duc?

  A dat din umeri. L-am văzut aruncând o privire spre portofelul de pe comodă. De parcă aş fi fost o hoaţă. Data trecută îi luasem un preţ mai mare, nu furasem. N-aş fura niciodată.

  — Sunt toţi acolo. Vrei să-i numeri?

  În obrajii lui a apărut brusc o culoare asemănătoare bronzului lustruit.

  I-am băut cafeaua şi i-am dat ceaşca înapoi.

  — Mai mult zahăr data viitoare.

  — Văd că te simţi mai bine.

  Ce prostie spusese! Nu înţelegea; nu era vorba de a mă simţi mai bine. Eu nu simţeam absolut nimic.

  Stătea foarte aproape de mine şi mirosea frumos: a săpun, a apă de colonie, a cafea.

  — De ce ai făcut-o? M-a întrebat.

  Îmi salvase viaţa şi acum avea dreptul să-mi pună toate aceste întrebări.

  — M-am simţit prost că ţi-am luat banii, am răspuns. N-am putut suporta sentimentul de vinovăţie.

  La început n-a înţeles că-mi băteam joc de el. Era o cruzime din partea mea, dar asta era problema cu Anastasia Romanov. Făcea lucruri pe care nu le înţelegeam şi nu puteam decât să stau şi să privesc.

  S-a dus la dulapul vechi din colţ şi a scos o cămaşă şi un costum şi a început să se îmbrace, chiar acolo în faţa mea, de parcă am fi fost soţ şi soţie. Poate credea că o mică parte din mine îi aparţinea acum.

  M-am uitat pe fereastră şi m-am întrebat ce să fac cu această nouă zi pe care nu credeam niciodată că o voi mai vedea. Puteam să mă întorc la club ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau puteam să stau pur şi simplu aici, să nu fac nimic şi să văd dacă el o să mă dea afară. Dacă o s-o facă, podul nu era chiar atât de departe. Sau poate că mă va lăsa să stau, iar eu îl voi lăsa să aibă grijă de mine, în calitate de povară a lui, aşa cum spun chinezii.

  MICHAEL.

  Englezii şi cluburile lor!

  Clubul Shanghai, aflat la numărul 3 pe Bund, se lăuda cu cel mai mare bar din lume, treizeci de metri de la un cap la altul; puteai să stai acolo cu un pahar de gin tonic în mână, să priveşti docurile şi mahalalele oraşului Shanghai şi să te simţi superior tuturor, lucru la care englezii se pricep cel mai bine. Sau mai era Clubul Shanghai Race: fără femei, fără chinezi, trebuia să fii prezentat celor din comitet de un membru al clubului, să te târăşti la picioarele lor şi să-i implori să-ţi accepte cotizaţia. Afară, lângă pista de alergare, aveau un turn cu ceas cunoscut sub numele de Big Bertie. Aşa sunt englezii: dau nume drăgăstoase lucrurilor de parcă acestea ar fi oameni; îi tratează pe oameni ca pe nişte lucruri şi îi ţin la distanţă, chiar dacă îi cunosc de ani de zile. Cealaltă mare instituţie din Shanghai era Clubul Britanic: douăzeci şi şase de hectare de grădini minunate pe strada Bubbling Well, propria sală de bal, terenuri de tenis şi piscină.

  Acolo aranjasem să mă întâlnesc cu Mackie.

  Îmi plăcuse întotdeauna de Mackie. Era scoţian, aşa că probabil îi ura pe englezi mai mult ca mine, deşi se pricepea de minune să ascundă acest lucru. Cu excepţia cazurilor în care bea prea mult gin. Era doctor şi lucra la Spitalul American, dar avea amantă o chinezoaică. Acest aranjament îl plasa într-un fel de lume inferioară, întrucât nimeni din Concesiune nu ştia cum să se poarte cu el, dacă să se plece în faţa lui pentru că era doctor sau să-l ignore pentru că se înhăitase cu băştinaşii.

  Noi doi ne înţelegeam întotdeauna bine, uniţi în dispreţul nostru faţă de duşmanul comun.

  Îl rugasem pe Mackie să o examineze pe Anastasia pentru ca nu cumva baia pe care o făcuse în râu să aibă vreun efect neplăcut; cel puţin asta îi spusesem ei. Adevărul era că mă aşteptam la mai mult. Speram ca prietenul meu să-mi poată da vreun indiciu cu ajutorul căruia să aflu cine era ea şi de ce încercase să se sinucidă.

  Mackie mi-a făcut cinste cu un gin şi apoi şi-a pus ochelarii de citit în buzunar.

  — Fascinantă femeie! A început el.

  Eu n-am răspuns, nu era nevoie. Ştiam că gelozia era inerentă, la fel ca mila. Oricine ar fi putut să-mi spună că nu putea ieşi nimic bun dintr-o relaţie cu o rusoaică dansatoare în cluburi de noapte.

  — Ai examinat-o?

  — Fizic, pare să fie bine. Există câteva ciudăţenii medicale. De exemplu, degetul cel mare de la piciorul drept este complet îndoit spre exterior; denumirea medicală pentru asta e hallux valgus. În cazul ei, deviaţia este atât de pronunţată, încât probabil că a avut-o de la naştere. Are o cicatrice mică şi albă pe omoplatul drept.

  — Dar cum ţi se pare?

  Când a ezitat, eu am adăugat:

  — Din punct de vedere mental.

  — Nu sunt specialist în psihiatrie, a răspuns el.

  Şi-a aprins pipa. Puţea; numai Dumnezeu ştia ce fel de tutun băga în ea; pe cutiuţa de metal în care îşi ţinea tutunul scria „Player”, dar o reumpluse de atâtea ori, încât ar fi putut fi orice în ea.

  — Crezi că e nebună?

  — Nu, cred că tu eşti nebun!

  M-a privit drept în ochi. Avea dreptate, desigur. Ce dorinţă de autodistrugere ar atrage un bărbat spre o astfel de femeie? Era o prostituată şi poate chiar puţin sărită de pe fix. Dar nu puteam rezista unei frumuseţi atât de teribile şi atât de fragile. Ştiam că sunt un prost. Dar, dacă aş fi vrut o viaţă uşoară şi lipsită de complicaţii, aş fi rămas acasă în New York.

  — Zice că nu-şi aminteşte nimic înainte de Harbin, am adăugat eu.

  El a început să se joace cu pipa. Era bună doar să tragi de două sau de trei ori din ea, apoi se stingea. Cred că îi plăcea mai mult să se joace cu ea decât să o fumeze.

  — Aşa susţine ea. E posibil.

  — Probabil că i s-a întâmplat ceva îngrozitor în Rusia, am insistat.

  — Tuturor celor din Rusia li s-a întâmplat ceva îngrozitor. Bănuiesc că starea ei de acum ar putea avea nu numai o cauză emoţională, ci şi una fizică.

  — Dar ai zis că e bine din punct de vedere fizic.

  El şi-a dus mâna la tâmplă.

  — Are o cicatrice chiar aici şi o adâncitură a craniului care ar putea fi rezultatul unei lovituri cu un obiect contondent. Mai are de asemenea o cicatrice în spatele urechii drepte care se poate să fi fost făcută de un glonţ.

  — Crezi că asta este?

  — N-am nici cea mai vagă idee. E doar o ipoteză, Michael. E imposibil de spus cu siguranţă. După cum am zis, nu sunt specialist în psihiatrie sau în neurologie.

  M-am întrebat cum ar fi o viaţă fără trecut. Istoria e cea care ne ancorează în prezent şi ne spune cine suntem. Îmi petrecusem fiecare zi din ultimii zece ani încercând să-mi dezgust şi să-mi dezamăgesc tatăl, încă o mai făceam, deşi el era în New York, la şaisprezece mii de kilometri depărtare. Nu era raţional şi nu era foarte deştept din partea mea, dar ăsta eram eu; astfel de conflicte mă defineau pe mine.

  Mackie şi-a terminat de băut paharul şi a început să se joace din nou cu pipa.

  — Eşti un ticălos nebun, a zis el.

  — De ce?

  — Sunt destule femei în Shanghai. De ce să te osteneşti atât pentru ea?

  — Nu ştiu.

  Am chemat chelnerul chinez şi am mai comandat două pahare cu gin tonic.

  — Să-mi trimiţi nota de plată, Mack.

  — E din partea casei.

  Am dat din umeri. Ştiam că o să spună asta.

  — E doar o altă prinţesă a sălilor de dans, a adăugat el, cu capul învăluit într-un nor de fum înţepător.

  — Da, ştiu, am răspuns, dar fără s-o cred.

  Anastasia Romanov era diferită de toate femeile pe care le întâlnisem vreodată, mă convinsesem de asta. Şi, după ce mă convinsesem că era diferită, aveam de gând să o fac diferită, chiar dacă era sau nu aşa.

  * * *

  Trebuie să înţelegeţi ce însemna să fii rus în Shanghai în anii '20.

  După revoluţie, refugiaţii luaseră cu asalt comunitatea internaţională, intrând prin oraşul Harbin. Erau oameni fără ţară, fără paşapoarte, iar la început populaţiei i-a fost milă de ei. Erau albi la fel ca noi şi câţiva europeni chiar au vrut să-i ajute. Mulţi refugiaţi erau din clasa mijlocie, oameni de afaceri, foşti ofiţeri de armată şi profesori universitari; din punct de vedere al educaţiei, nu ni se păreau chiar atât de diferiţi. Unii au găsit slujbe ca şoferi, ca paznici sau ca gărzi de corp, alţii au predat limbi străine sau echitaţie. Dar, în cele din urmă, nu a mai fost suficientă milă pentru toţi şi, când oamenii i-au văzut conducând ricşe sau având indecenţa de a muri de foame pe stradă, opinia publică s-a întors împotriva lor.

  De-abia atunci când rusoaicele din cluburile de noapte au început să se culce cu chinezii de rând s-au supărat cu adevărat bancherul englez care îşi sorbea ginul tonic în Clubul Shanghai şi matroana americană care mânca delicatese în grădina de pe acoperişul Carltonului. Era una ca un bărbat să se culce cu o rusoaică, iar mulţi dintre noi o făceau; dar când o făcea un chinez, se estompau graniţele privilegiului. Colonia a încetat să le mai considere rusoaice albe; le-a considerat chinezoaice albe.

  Prin urmare, a lua la mine în casă o târfă rusă nu era numai o gafă socială; îmi băteam joc de întreaga comunitate de străini.

  * * *

  Imaginaţi-vă! E o seară umedă şi bate musonul. Te întorci acasă la nebunia familiară şi confortabilă a gospodăriei tale chinezeşti, unde menajera ţipă la servitorul tău, puii de găină se sfădesc în curte şi păsările cântă în coliviile lor din bambus. Urci la etaj, intri în camera ta şi auzi un adagio din Bach. Te aştepţi să-ţi ajungă la ureche sunetul zgârietor al gramofonului, dar în loc de asta vezi o femeie cu spatele la tine, stând la vechiul pian pe care l-ai moştenit o dată cu celelalte piese de mobilă când ai închiriat locuinţa.

  Ce-aţi face?

  Am stat acolo, fermecat, şi am ascultat. Anastasia stătea dreaptă, degetele ei albe şi lungi mişcându-se cu precizie pe clapele de fildeş îngălbenite. Pianul avea nevoie să fie acordat, căci n-avea deloc rezonanţă, dar nu muzica a fost cea care m-a mişcat, ci expresia de concentrare profundă de pe faţa ei. Nu se uita la clape, se uita la perete, iar liniile chipului ei erau imobile.

  Am simţit un fior rece pe spate.

  Primele picături de ploaie au lovit acoperişul ca o cantitate enormă de cuie şi Anastasia s-a oprit din cântat. S-a întors şi m-a văzut uitându-mă la ea. Faţa ei era palidă în lumina ciudată şi fantomatică a furtunii.

  — Ai venit, a zis.

  — Ştii să cânţi la pian.

  — Da.

  S-a ridicat repede în picioare şi s-a îndepărtat de pian de parcă ar fi mers prin somn şi acum era surprinsă să vadă că nu mai e în pat. Şi-a şters mâinile pe rochie ca şi cum ar fi fost murdare.

  — Cânţi frumos. Unde ai învăţat?

  A zâmbit dureros.

  — Nu-mi aduc aminte.

  Mi-am plimbat degetele pe marginea pianului.

  — Cred că n-a mai cântat nimeni la vechitura asta de ani de zile.

  Era ca şi cum s-ar fi simţit vinovată că fusese prinsă asupra faptului. Cazul meu dificil, dansatoarea mea care se săturase de viaţă la. Cât ar putea să aibă? Douăzeci, douăzeci şi unu de ani? Nu era decât o romantică, la urma urmei, o romantică iubitoare a muzicii lui Bach.

  Am observat că nu era nici o partitură pe pian.

  — Ai cântat din memorie, am remarcat.

  Ea a dat din cap, la fel de uimită ca mine. Furtuna se înteţea, afară se făcea din ce în ce mai întuneric, ploaia picura din jgheaburi şi cădea torenţial în curtea pietruită.

  De ce m-ar surprinde talentul ei la muzică? Oricine era, fusese clar de la început că primise o educaţie bună. Vorbea fluent engleza, în ciuda anumitor particularităţi. Am presupus că făcea parte cel puţin din clasa mijlocie a unui mare oraş din Rusia. Totuşi, mai era ceva, ceva în felul în care se purta, acea aroganţă specifică pe care o capeţi atunci când ai bani şi un lacheu care să-ţi strângă hainele murdare, să-ţi aducă micul dejun şi să-ţi facă patul seara. M-am întrebat dacă, pe lângă rude, rămăsese în Rusia şi un titlu.

  — Aş vrea să cânţi în continuare, am mai spus.

  — Nu mai am chef.

  S-a aşezat pe pervazul ferestrei şi a privit haosul traficului de pe strada Nanking, tramvaie care îşi croiau drum pe străzi în care intrai deja în apă până la glezne, conducători de ricşe care erau uzi leoarcă şi nefericiţi, în timp ce clienţii lor strigau la ei să se grăbească şi să nu-i mai ţină în ploaie.

  Un singur felinar palid îi scotea puternic în relief trăsăturile cizelate. Tristeţea ei era nedescris de frumoasă. Nu mă făcea decât să o doresc şi mai mult.

  — Nu eram sigur că aveam să te mai găsesc aici, am adăugat.

  — Unde altundeva m-aş putea duce? M-a întrebat.

  — Nu ştiu.

  — Ţi-am spus. Acum trebuie să ai grijă de mine.

  — Eşti a mea, am zis eu.

  — Da. Sunt a ta.

  Dar asta era, bineînţeles, o minciună.

  * * *

  Bundul era o curbă lungă de unsprezece kilometri, plină de docuri, care pornea de la Golful Soochow şi se îndrepta spre sud, o mărturie a splendorii Occidentului şi paradisul opiului. Acolo găseai bănci, hoteluri şi cluburi, toate cu faţade din bronz şi granit, Jardine, compania marelui magnat asiatic, sediul ziarului North China Daily News şi masivul edificiu al Băncii din Hong Kong şi Shanghai, care era încă în construcţie pe atunci; se înălţau spre un cer înnorat, domurile şi coloanele amintind de Londra şi de Paris. Erau acolo şi statuile severe şi virtuoase ale câtorva englezi onorabili; puteai fi iertat pentru gândul că Imperiul Britanic fusese construit cu profiturile religiei, un drog care nu-ţi şubrezea sănătatea. În fotografiile îngălbenite pe care le-am păstrat din vremea aceea, arăta nespus de romantic şi de atrăgător. Dar, când ieşeai afară, tot China era.

  Bundul părea că fusese acolo de secole, dar era rezultatul unei munci de câţiva ani. O astfel de permanenţă era o iluzie; emigranţii ruşi ar fi putut să ne spună asta.

  Clubul Shanghai stătea în vârful Bundului, cu marile lui cupole severe şi eterne. Când intrai, treceai pe sub coloane înalte din granit Ningpo, ajungeai într-o sală mare şi răsunătoare din marmură neagră şi albă şi urcai o scară din marmură albă siciliană ca să ajungi în bibliotecă, în sala de lectură, în sala de biliard şi în sala de mese.

  Dacă erai membru, puteai mânca aici un mic dejun constând din ouă cu şuncă, în timp ce priveai dincolo de râul Whangpoa la mahalalele aflate de cealaltă parte, care păreau întotdeauna mai atrăgătoare de la distanţă. Iarna, chelneri chinezi îmbrăcaţi în haine albe serveau porridge fierbinte cu pâine prăjită şi cu marmeladă Oxford. Ziarul tău de dimineaţă ajungea pe masă proaspăt călcat cu fierul.

  În această seară, în timpul musonului din 1921, am fost adus ca oaspete în club de prietenul meu Mackie. Am urcat la etaj şi ne-am croit drum spre barul în stil Iacob cu panouri din stejar, plin de la un cap la altul de englezi îngâmfaţi. La capăt, barul cotea la stânga şi mergea pe o distanţă scurtă paralel cu Bundul, iar de aici puteai să ieşi pe balcon şi să priveşti joncile3 de pe râu. Directorii de bănci rezervau această secţiune favorizată a barului pentru ei înşişi.

  Mackie a comandat două ginuri roz şi am încercat să găsim un loc liber ceva mai încolo. Nişte bancheri, prieteni de-ai lui Mackie, ne-au făcut cu mâna şi ne-am dus la ei. Pe unul, Crichton, îl cunoşteam; avea un râs de parcă răgea un măgar şi nişte obraji roz care îl făceau să arate ciudat de tânăr pe un bărbat care îşi pierdea repede şuviţele de păr blond.

  La fel ca majoritatea celor din rasa lui, Crichton se simţea superior tuturor pentru că se născuse în Anglia, iar ultima dată când îl întâlnisem făcuse nişte remarci peiorative la adresa Americii şi a americanilor, remarci pe care le-am ignorat de dragul lui Mackie. Nici lui Mackie nu-i plăcea de el; dar era cumnatul lui, aşa că îl tolera.

  Se purta o conversaţie dezlânată despre cricket, care a continuat o veşnicie. Apoi, pe neaşteptate, Crichton s-a întors spre mine şi a zis:

  — Am auzit că ţi-ai găsit o prinţesă rusă.

  Nu i-am răspuns. Nu era o întrebare şi mi s-a părut nepoliticos ca subiect de conversaţie. Din nefericire, el a luat tăcerea mea ca pe o încurajare.

  — Sunt destule pe-aici. Azi-noapte m-am culcat cu ţarina. Talbot, aici de faţă, zice că s-a culcat cu ţarul. Dar îl ştii pe Talbot.

  Ceilalţi au râs.

  — E în ordine atâta timp cât nu le laşi să se mute la tine în casă, le-a zis el celorlalţi. Majoritatea provin din căsătorii în sânul aceleiaşi familii, ca galezii. Nu vor decât să-ţi ia banii şi put ca nişte sconcşi.

  Acum făcea pur şi simplu spectacol. Mackie a fost singurul care nu a râs. Şi eu, bineînţeles.

  — Te deranjează? L-am întrebat.

  — Ce să mă deranjeze, bătrâne?

  — Să fii atât de prost.

  Mi-a zâmbit, lucru care l-a făcut să arate extraordinar de răutăcios. Unul din sufletele pline de ostilitate ale legiunii vieţii; Dumnezeu ştie cum ajung să fie aşa.

  — E bună la pat, nu-i aşa?

  Am sărit la el; ştia că o voi face. Dar prietenii lui erau acolo, împăciuitori, calmând spiritele, în timp ce el clătina din cap şi-mi zâmbea liniştitor, făcându-mă să par nesăbuit. M-am scuzat şi am plecat, păstrându-mi puţină demnitate, înainte ca ei să mă dea afară.

  Şi mă făcusem de râs, nu încăpea nici o îndoială. Să te culci cu o prinţesă rusă era una, dar s-o ţii în casa ta şi să-i aperi onoarea în public, ei bine, asta te cataloga drept un om inferior din punct de vedere social. Două bile negre în defavoarea mea; eram american şi ţineam o chinezoaică albă în locuinţa mea. Aş fi putut la fel de bine să intru în Carlton cu un porc la subţioară.

  Iisuse! Englezii ăştia sunt îngrozitori. Cred că sunt Dumnezeu cel Atotputernic şi că Iisus Hristos a fost coleg de şcoală cu ei!

  * * *

  Nimic nu e mai rău decât iluzia iubirii. O voiam pe fata asta mai mult decât orice pe lume; o voiam pentru că nu puteam să o am şi pentru că ea nu era interesată deloc de mine. O voiam pentru că era frumoasă, pentru că era retrasă şi pentru că era misterioasă. Întruchipa tot misterul sexului opus.

  Într-o seară, am auzit-o vorbind cu cineva. N-am înţeles ce spunea din pricina ploii care răpăia pe acoperiş. M-am dat jos din pat. Stătea la fereastră, cu obloanele deschise, astfel că ploaia inundase podeaua. Fixa curtea cu privirea şi nu şi-a ridicat ochii atunci când am intrat în cameră.

  Vorbea la telefon.

  Am fost cuprins de gelozie; Anastasia avea un iubit. Primul meu instinct a fost să-i smulg receptorul din mână şi să fac scandal. Nu era oare locuinţa mea, telefonul meu, nu-mi datora ceva pentru tot ce făcusem pentru ea? Dar ceva m-a oprit. Aşa că am stat acolo în umbră, privind-o şi simţind fiori pe şira spinării.

  Silueta ei se contura pe fundalul întunecat al cerului furtunos şi era luminată din când în când de fulgerele care apăreau departe, deasupra Mării Chinei.

  M-am străduit să aud ce spunea. Apoi mi-am dat seama că vorbea în ruseşte.

  A lăsat brusc telefonul jos fără să pună receptorul în furcă şi s-a băgat din nou în pat. Am ridicat receptorul şi am ascultat. Nu era nimeni la celălalt capăt, bineînţeles. L-am pus la locul lui în furcă şi am ieşit din cameră. N-am întrebat-o niciodată despre asta şi incidentul nu s-a mai repetat de atunci. N-am reuşit niciodată să-i dau de cap, n-am aflat niciodată cine era la celălalt capăt al firului la ora trei noaptea.

  Mă îndoiesc că a fost cineva.

  * * *

  Ziarul North China Daily News fusese fondat în 1854 fiind cel mai mare ziar britanic din Shanghai şi cel mai prestigios. Unii oameni considerau că era singurul ziar care merita citit.

  La China Press, personalul nostru nu era niciodată suficient şi aveam de obicei probleme financiare, la fel ca majoritatea celorlalte ziare cotidiene. Aşa că noi cei de la ziarele mai mici ne-am unit, am creat propria listă de oameni, lucrând ca o singură echipă în loc de mai multe. Ne adunam în fiecare dimineaţă la Clubul Broadway, un bar aflat lângă hotelul Astor, ca să ne împărţim sarcinile pe ziua respectivă. Unul se ocupa de curţile de justiţie, altul de Secţia Centrală de Poliţie, alţii de încărcăturile care soseau cu vaporul, iar restul de principalele evenimente sportive. La sfârşitul fiecărei zile, ne redactam subiectele şi lăsam o copie la club pentru ceilalţi.

  De cele mai multe ori, planul nostru a funcţionat fără probleme. Dar, într-o zi, unul din băieţi s-a hotărât să-şi petreacă după-amiaza cu amanta în loc să se ocupe aşa cum fusese convenit de meciul de fotbal dintre Puşcaşii din Lancashire şi o echipă de la Poliţia Municipală. A scris ulterior că poliţiştii au câştigat jocul cu scorul de patru la doi şi a făcut un articol de două sute de cuvinte. Scorul real era de şapte la unu în favoarea militarilor, dar fiecare cotidian din Shanghai – cu excepţia ziarului North China Daily News – a scris că poliţiştii câştigaseră şi News a fost cel care s-a ales cu o reputaţie proastă de pe urma incidentului, fiind singurul ziar din toată colonia care a publicat un scor diferit.

  Întrucât eram american, nu mi-a păsat deloc şi, întrucât rezultatul nu afecta în mod nefavorabil Statele Unite ale Americii, iar articolele nu erau scrise în chineză, nici editorului meu nu i-a păsat. Asta demonstrează – dacă mai e nevoie s-o spun – că legenda devine adevăr dacă oamenii o cred.

  Întrebaţi-o pe Anastasia.

  * * *

  Aranjasem să mă întâlnesc cu Mackie la Clubul Race ca să bem ceva. Stăteam în salonul unde se servea cafeaua; îmi amintesc că clubul era enorm, că salonul avea un şemineu mare din cărămidă şi că pereţii aveau panouri din lemn de tek închis la culoare. Se zicea că era chiar şi o sală de popice şi o saună pe undeva pe-acolo. În holul de la intrare era o scară uriaşă din marmură, dar aceasta era folosită în exclusivitate de membri de gen masculin; femeile aveau o scară separată, ca să-i împiedice pe aceşti gentilomi englezi atât de cuviincioşi să se uite pe sub fustele lor când urcau pe trepte.

  Era genul de tablou shanghaian care îmi dădea dureri de dinţi: domnii, stând pe scaune din răchită, fumând trabucuri şi discutând despre bani, şi nici o femeie în jur. Părea întotdeauna destul de plăcut, dar se simţea o tensiune în atmosferă. Aceşti bărbaţi îmi aminteau de gangsterii pe care îi văzusem în New York. Dacă i-ai fi transportat pe aceşti magnaţi din salonul Clubului Race într-un bar din Lower East Side, n-ai fi zis că sunt într-un loc nepotrivit. Feţele lor erau identice: lipsite de expresie şi nemiloase.

  — Ai văzut asta? M-a întrebat Mackie.

  Era una din acele ilustrate pe care turiştii le cumpără să le trimită acasă la familiile lor din Oxford sau Chicago. Când am întors-o pe partea cealaltă ca să mă uit la fotografie, mi-am dat seama că era diferită; fotografia reprezenta portretul unei familii. Am recunoscut-o imediat, căci se pare că, de trei ani, întreaga lume era fascinată de aceşti oameni şi de soarta lor. Era vorba despre ultimul ţar al Rusiei, Nicolae, de ţarină şi de cei cinci copii ai lor, o fotografie celebră, una din ultimele făcute înainte de revoluţie.

  — Se vând cu sutele în fiecare zi în Mica Rusie, a zis Mackie.

  M-am întrebat despre ce era vorba.

  — Uită-te la fata din dreapta, a continuat el. E Anastasia, cea mai mică dintre fiice.

  Am văzut o adolescentă cu păr lung şi blond şi cu o expresie solemnă pe faţă. Mi-am dat seama cu o tresărire că mi se părea cunoscută, dar ideea era atât de absurdă, încât am început să râd.

  — Se spune că avea nişte ochi albaştri strălucitori, a zis Mackie.

  — Mulţi oameni au ochi albaştri strălucitori.

  — Din punct de vedere statistic, nu chiar atât de mulţi, a murmurat el.

  — Ţi-ai pierdut minţile.

  — Eu cred că există o asemănare ciudată. Nu eşti de aceeaşi părere?

  — Nu chiar.

  M-a privit mirat.

  — Nu?

  I-am dat înapoi ilustrata.

  — E imposibil.

  — Sunt de acord. E imposibil. Dar e o asemănare remarcabilă.

  — Bolşevicii i-au omorât pe toţi.

  — Totuşi, există zvonuri.

  Se zvonea că una din fiicele familiei Romanov scăpase din Urali în 1918, că, exact înainte de sosirea Armatei Albe în Ekaterinburg, bolşevicii cercetaseră cu disperare zona, scotocind fiecare tren care intra şi care ieşea din oraş; căutând o tânără. Dar mai existaseră şi alte zvonuri aiurite: că ţarul fusese împuşcat, dar că familia lui scăpase şi trăia în exil în Beijing; că ţarul fusese văzut la Londra, plimbându-se pe Regent Street; că întreaga familie fusese văzută în vacanţă pe Riviera Franceză.

  De-a lungul istoriei, despoţii au atârnat capetele duşmanilor lor în ţeapă pe zidurile oraşelor; dacă îi laşi pe oameni să-şi vadă foştii eroi putrezind acolo, mâncaţi de ciori, atunci aceştia nu se vor mai putea întoarce niciodată din morţi ca să te bântuie. Dar, dacă împuşti prinţi într-o pivniţă, laşi loc impostorilor şi zvonurilor.

  — Nu seamănă deloc cu ea, am zis eu, deşi era clar că semăna.

  De ce m-am înverşunat? Ideea că aş putea adăposti o prinţesă rusă în locuinţa mea cu două dormitoare din Concesiunea Franceză părea pur şi simplu prea bizară. Şi totuşi, o parte din mine era neliniştită, nu voia să atragă curiozitatea lumii asupra Anastasiei Romanov a mea. Dacă un om descoperă un obiect misterios în grădina lui, vrea să-l înţeleagă înainte de a renunţa la el şi de a-l pierde pentru totdeauna.

  Bănuiesc că despre asta era vorba. Voiam să fie a mea; nu eram gata – nu ştiam dacă voi fi vreodată gata – să o redau lumii.

  * * *

  Într-o după-amiază, stăteam amândoi în sufrageria locuinţei mele, ascultând strigătele înăbuşite ale vânzătorilor ambulanţi de pe strada Nanking. Anastasia stătea lângă fereastră pe şezlong, cu picioarele sub ea, purtând un kimono din mătase verde pe care i-l cumpărasem din piaţă.

  M-am ridicat şi am ieşit în balcon. Dacă deschizi fereastra, oraşul te va asalta cu un val de zgomote, zi sau noapte: clinchetul soneriilor de la biciclete, gălăgia claxoanelor de la maşini, fluieratul ascuţit al vaselor auxiliare de pe râu. Ţineau aşa la nesfârşit. Nu încetau niciodată.

  Iarna, oraşul Shanghai era cenuşiu: zidurile cenuşii ale clădirilor de pe Bund, cerul cenuşiu, panglica lucioasă şi cenuşie a râului Whangpoa care se unduia prin oraş ca un şarpe unsuros.

  Lampa de pe masă împrăştia o lumină palidă în cameră. Puteam să-i desluşesc vena de la gât care pulsa şi firele fine de păr de pe braţe, acolo unde mâneca se îndepărta de încheietură.

  — Spune-mi ce-ţi aminteşti, am rugat-o eu.

  Ea a oftat.

  — De ce e important trecutul? Trecutul e trecut.

  — Trecutul face parte din prezent. Trecutul te-a adus aici.

  A respirat adânc şi tremurător.

  — Îţi aminteşti cum ai ajuns în Shanghai? Am insistat eu.

  — Îmi amintesc că trăiam pe străzi în Harbin. N-aveam bani. Nişte bărbaţi, chinezi, au avut grijă de mine, mi-au cumpărat ceva de mâncare şi mi-au găsit o cameră într-un hotel. Apoi mi-au spus că trebuie să-mi plătesc datoria faţă de ei.

  — Triade.

  Ea a dat din umeri; nu-i păsa cum îi etichetam.

  — M-au suit pe un vapor spre Shanghai împreună cu alte patru fete. Ne-au obligat să semnăm nişte contracte; erau scrise în chineză, dar nu contează, nu-i aşa? Doar nu te vor da în judecată dacă fugi; nu vor face decât să-ţi taie faţa cu lama, nu?

  Traficul de rusoaice era o afacere mare în Shanghai. Întrucât era un oraş liber, nu aveai nevoie de acte ca să intri; aveai nevoie de ele doar ca să ieşi şi, o dată ce aceste rusoaice ajungeau în comunitatea internaţională, rămâneau prinse acolo, fără speranţa de a le înapoia traficanţilor banii pe care aceştia susţineau că li-i datorau pentru că le scoseseră din Harbin. Multe dansatoare din cluburile de noapte fuseseră racolate în felul ăsta.

  — Dar ce-ţi aminteşti înainte de Harbin? Ea a clătinat din cap.

  — Te-ai trezit vreodată dimineaţa şi ai încercat să-ţi aduci aminte ce-ai visat? Visele sunt chiar acolo, aproape că le simţi, dar, oricât de mult te-ai strădui, nu ţi le poţi reaminti.

  A rămas pe gânduri şi, când a vorbit din nou, vocea ei s-a auzit vag, ca prin vis.

  — Nu-mi aduc aminte decât că eram într-un tren; trebuie să fi fost înainte de Harbin. Dar, când încerc să mă gândesc mai intens la asta, e ca şi cum doar mi-aş fi imaginat totul.

  — Poate că familia ta era bogată.

  — La ce-mi foloseşte să-mi aduc aminte de vremea când eram bogată şi poate fericită? Acum sunt aici şi nu pot schimba nimic. Vezi? Trecutul nu e o consolare. De ce să vreau să-mi amintesc de el, doar ca să mă chinuiesc singură? De ce-ţi pasă atât de mult de asta?

  — Poate că e important.

  Şi-a întors privirea.

  — Nu este.

  Se înşela; trecutul este important. Eram sigur că o parte din ea şi-l amintea. Altfel de ce nu zâmbea niciodată?

  ANASTASIA.

  Oraşul era învăluit în ceaţă. Sirenele vaselor de croazieră şi de război răsunau de-a lungul râului. Duhoarea care venea dinspre docuri părea şi mai insuportabilă în aceste dimineţi cenuşii şi liniştite: un miros neplăcut de alge, de canal şi de fum de cărbune.

  Stăteam pe marginea ferestrei, uitându-mă la bucata de râu care se vedea de la balcon. Era seară şi luminile licăreau de-a lungul Bundului.

  — Cum e în America? Am întrebat.

  Michael a zâmbit, de parcă aş fi spus ceva amuzant.

  — Nu ţi-ar plăcea. E plină de americani.

  — De unde ştii că nu-mi plac americanii? Sunt toţi ca tine?

  — Nu toţi.

  — Vezi?

  El a rânjit, şi-a pus un genunchi pe pervaz şi şi-a aprins o altă ţigară, protejând flacăra cu mâinile.

  — Unde te-ai născut?

  — În New York.

  — Cred că familia ta nu e foarte bogată.

  — De ce crezi asta?

  — Trebuie să munceşti. Să scrii articole.

  Se părea că îl amuzasem din nou. În cele din urmă, a zis:

  — Tatăl meu e agent de schimb. Are un apartament cu vedere spre Central Park şi o casă de vacanţă în Long Island. Mama e descendenta familiei Vanderbilt. Dar bănuiesc că nu ai auzit niciodată de familia Vanderbilt.

  — Prin urmare, familia ta e bogată?

  El a încuviinţat din cap.

  — Atunci de ce locuieşti aici în căsuţa asta?

  — E o poveste lungă.

  — O să stau cuminte şi o să te ascult.

  — Nu mă înţeleg cu tatăl meu. Eu cred că e un ticălos arogant, iar el crede că sunt un risipitor şi un beţiv. Am plecat din New York ca să nu-l mai văd în spatele meu ori de câte ori priveam peste umăr. Încă mai ţin minte expresia de dezaprobare de pe faţa oamenilor când le spuneam cine sunt. „O, eşti, fiul lui J. S. Sheridan!” Toţi cei de-acolo fie îl iubesc, fie îl urăsc. Dacă îl iubeau, nu mă plăceau pentru că eram fiul neascultător care îl făcuse să sufere atât de mult. Dacă îl urau, ei bine, eram doar un alt membru al familiei Sheridan, odrasla diavolului. Aşa că am plecat din New York ca să-mi croiesc singur drum în viaţă, să fiu independent. Să-i dovedesc că nu eram un risipitor şi un beţiv. Nu m-am descurcat prea bine până acum, nu-i aşa?

  Auzindu-l vorbind astfel, m-am întrebat din nou cum erau mama şi tatăl meu. Oare îi iubeam sau îi dispreţuiam aşa cum îi dispreţuia Michael pe părinţii lui?

  — Cel puţin tu ai o casă unde să te întorci.

  — Cred că da, dacă o să vreau vreodată să renunţ la toată demnitatea şi respectul de sine pe care le am.

  E uşor să vorbeşti despre demnitate şi respect de sine atunci când ai stomacul plin şi un acoperiş deasupra capului. Eu îmi vindeam demnitatea şi respectul de sine ca să supravieţuiesc, iar în momentul acela mi se părea o afacere bună.

  El şi-a aruncat ţigara pe geam, iar eu am privit mucul strălucitor descriind un arc în întuneric.

  — Ai fraţi şi surori?

  — Un frate, agent de schimb ca tatăl meu. Nu vorbeşte decât despre iahturi şi despre bursă.

  — Nu îţi e dor de familia ta?

  A oftat.

  — Nu e nimic rău în a începe o viaţă nouă. Aşa afli cine eşti cu adevărat.

  — Eu am o viaţă nouă, Michael. Tu doar ai început un alt capitol din cea veche.

  — Foarte amuzant, a zis el, ridicându-se în picioare. Vrei să ieşim în oraş? Am putea să bem ceva la Clubul American, să chefuim toată noaptea.

  — Vrei să-ţi etalezi noua iubită?

  — N-aş zice chiar iubită.

  A întins mâna şi m-a mângâiat pe obraz. Eu nu mă aşteptam la asta şi mi-am întors repede capul, ca şi cum aş fi primit o palmă.

  — Sunt chiar atât de respingător?

  Cum puteam să-i explic? Cum puteam să-i spun că mi se încreţea pielea de fiecare dată când mă atingea un bărbat, că închideam ochii şi mă străduiam din răsputeri să nu fug atunci când dansam cu acei bărbaţi în clubul de noapte, că mă sufocam atunci când îşi puneau labele pe mine? O făceam pentru bani; nu însemna că-mi plăcea vreodată. Lui trebuia să-i mulţumesc că nu mai eram obligată să mă întorc acolo şi nu voiam să-l rănesc.

  — Eu ies în oraş, a mai spus şi a trântit uşa în urma lui.

  MICHAEL.

  The Line avea o tăbliţă de aramă pusă discret pe uşa de la intrare. Matroana, o americancă fermecătoare pe nume Grace Gale, împodobise interiorul cu mobilă Chippendale şi cu covoare orientale şi avea cea mai mare bibliotecă cu cărţi străine din întregul oraş. Domnii erau încurajaţi să trateze casa ca pe un club, un loc unde să intre după terminarea orelor de serviciu ca să citească ziarele sau o carte bună şi să bea ceva sau să bârfească cu prietenii. The Line era un loc de afaceri legitim pentru mine, era locul unde un ziarist bun putea obţine informaţii despre orice, de la bursa de acţiuni până la ultimele manevre ale comandanţilor militari. Nu semăna deloc cu un bordel adevărat.

  Grace servea doar şampanie franţuzească şi avea unul din cei mai buni bucătari chinezi, pe nume Fat Lu, care gătise cândva pentru delegaţia Imperiului Rus la Beijing. Fetele erau toate din America, iar favorita mea – pentru conversaţia ei – era o fată cunoscută sub numele de Big Annie, care stătea pe un scaun şi tricota eşarfe şi lucruri din lână atunci când nu erau mulţi clienţi. Grace folosea sistemul servirii pe credit: semnai o chitanţă pentru distracţia ta, iar la sfârşitul lunii ea îşi trimitea bancherii chinezi să ia banii de la biroul tău. Era singurul loc din lume unde un bărbat putea avea o femeie pe credit.

  La patru dimineaţa, stăteam în salonul lui Grace, bând şi refuzând politicos cererile cu jumătate de gură ale lui Big Annie de a-i da o alternativă la tricotat. Nu aveam unde altundeva să mă duc la acea oră, decât acasă la acea rusoaică nebună care nu mă lăsa să o ating. Aşa că m-am hotărât să rămân în oraş, să mă cufund în gânduri şi să beau.

  În ultimele luni mă împrietenisem cu reprezentantul local al agenţiei Reuters, un absolvent înalt al universităţii din Cambridge, pe nume Sebastian Beaumont. Seb, după cum îi plăcea să i se spună, era un cameleon care părea să se adapteze oricărui grup social în care se afla, o calitate admirabilă la un ziarist.

  Sebastian era burlac ca şi mine şi ne trezeam de multe ori în The Line la primele ore ale dimineţii, împărţind o sticlă de băutură. Trecutul lui se asemăna cu al meu; se născuse într-o familie cu bani şi privilegii, dispreţuia şi una, şi alta, dar nu putea trăi fără ele. Ne-am povestit unul altuia despre îngrozitorii noştri taţi, despre americancele şi englezoaicele din colonie cu care am fi vrut să ne culcăm şi ne-am vândut reciproc ponturi cu privire la bursă.

  Deodată, el a zis:

  — Am auzit că eşti îndrăgostit.

  Am devenit numaidecât precaut.

  — Cine ţi-a spus asta?

  — Mackie. A zis că ţii o rusoaică la tine în casă. Din câte am auzit, e o tipă super.

  Super. Englezii aveau multe expresii şcolăreşti de genul ăsta. Am dat din umeri şi m-am întrebat cum să răspund cât mai abil la întrebarea asta; era prea complicat să-i explic relaţia mea cu Anastasia.

  — O cheamă Anastasia Romanov, a fost tot ce am spus.

  El a tras din ţigară, m-a privit circumspect şi mi-a dat de ştire că Mackie îi spusese restul.

  — Ca pe marea ducesă, am adăugat.

  — Romanov este un nume des întâlnit în Rusia, a zis el. La fel Anastasia. De când sunt în Shanghai, am avut aproape o duzină de tipe numite Anastasia Romanov.

  O roşcată pe nume Lotus s-a urcat pe o masă cu o sticlă de şampanie în mână şi a început să danseze cancan. Sebastian a luat o înghiţitură şi am crezut că avea să lase baltă subiectul, dar apoi a continuat:

  — Totuşi, există nişte zvonuri.

  — Da, ştiu.

  — Oricum, probabil că nu te culci cu marea ducesă a Rusiei.

  — Nu, nici eu nu cred asta.

  — M-am culcat cu două ducese şi cu un mare duce săptămâna trecută, a adăugat. Dacă aş mai fi dat încă cinci dolari, l-aş fi putut avea şi pe Rasputin.

  — Uneori se poartă de parcă ar fi o prinţesă.

  — Toate femeile fac aşa până să te însori cu ele.

  Probabil că am adormit pe scaun. Când m-am trezit, Seb plecase şi Lotus dormea întinsă pe spate, pe jumătate goală, strângând sticla de şampanie la piept ca pe un iubit. M-am furişat afară, am oprit o ricşă, m-am întors acasă şi m-am îmbrăcat să plec la serviciu.

  ANASTASIA.

  Într-o zi, am cedat şi l-am lăsat să mă scoată în oraş, exact ca pe o iubită.

  Se dădea o petrecere acasă la un om pe nume Tony Keswick, mare magnat la compania lui Jardine Matheson. Sub un pavilion din grădină cânta o orchestră militară şi, întreaga după-amiază, toată lumea s-a prefăcut că nu plouă torenţial, aşa cum numai englezii pot s-o facă. Femeile purtau rochii lungi, pălăvrăgind sub umbrelele lor, cu tivul atârnând în băltoace şi cu tocurile înalte afundate în peluză.

  Un bărbat s-a apropiat de mine, englez, foarte afectat, cum se spune. Fuma o ţigară fixată într-un portţigaret din fildeş şi avea o anumită expresie pe faţă care m-a speriat. Când întâlneam pe cineva pentru prima oară, aveam deseori acest sentiment, această bănuială că ştia mai multe despre mine decât ştiam eu însămi.

  — Prin urmare, tu eşti Anastasia lui Michael, a zis el.

  — Ne cunoaştem de undeva?

  — Sunt Sebastian Beaumont, s-a prezentat şi mi-a întins mâna.

  Nu eram sigură ce să fac. Michael mă lăsase acolo singură şi se dusese în celălalt capăt al camerei să discute cu nu ştiu ce om de afaceri, să adune informaţii şi noutăţi. Zicea că asta era slujba lui.

  — Vorbeşte despre tine tot timpul.

  — Serios?

  Nu ştiam ce să răspund. Toate acţiunile lui Michael mă făceau să simt că îi eram îndatorată. Le vorbea tuturor despre mine de parcă aş fi fost o persoană specială, când eu ştiam că sunt doar o dansatoare în cluburi de noapte, o oportunistă care încearcă să supravieţuiască într-o sală de oglinzi. Am văzut adevărul în ochii acestui Sebastian: ştie ce sunt şi ştie că nu am dreptul să am un om ca Michael.

  — Eşti rusoaică? Vorbeşti foarte bine engleza.

  — Mulţumesc.

  — Michael e un prinţ, a zis şi a zâmbit, ca şi cum ar fi fost o glumă.

  — E ziarist.

  — E doar o expresie. Înseamnă că e generos, atrăgător, fermecător, că ar face orice pentru oricine. Un prinţ. Nu mi-ar plăcea ca cineva să profite de el.

  — Crezi că acel cineva sunt eu?

  — N-o să se căsătorească cu tine, să ştii, a spus, de parcă asta aş fi vrut eu de la Michael. Dacă vrei un paşaport, cere-i-l pur şi simplu. O să-ţi facă rost de unul; aşa e el. Nu e nevoie să-i spui poveştile astea.

  — Ce poveşti?

  — Cum că eşti o prinţesă rusă. Probabil că eşti fenomenală în pat. De obicei el nu e aşa de credul.

  Am vrut să-i trag o palmă, dar o dansatoare în cluburi de noapte îşi pierde dreptul de a pălmui bărbaţii atunci când începe să se culce cu ei pentru bani. În plus, nu-l condamnam; Michael era prietenul lui şi voia să-l protejeze.

  — Nu asta vreau eu de la el. Nu ştiu ce vrea el de la mine.

  — Nu e evident? A întrebat repede.

  — Nu. Întreabă-l. Dacă afli răspunsul, spune-mi-l şi mie.

  Am plecat de la petrecere şi am mers până acasă prin ploaie, în rochia nouă şi albă pe care mi-o cumpărase Michael. Când am ajuns, eram fleaşcă. Gordon s-a uitat la mine de parcă aş fi fost un câine ud şi nici măcar nu s-a oferit să-mi aducă apă caldă să fac o baie. M-am şters cu un prosop cât de bine am putut şi apoi m-am cuibărit goală în pat şi, pentru prima dată din câte îmi aduceam aminte, am început să plâng. Nu făcusem asta nici când bărbaţii de la club mă băteau, nici când mi-era atât de foame în Harbin încât mâncam buruienile care creşteau pe străzi.

  Nu ştiu ce m-a făcut să plâng atunci. Cred că era din cauza faptului că începusem să-mi placă puţin de Michael şi ştiam că prietenul lui Sebastian avea dreptate. Era un prinţ, iar eu eram doar o dansatoare în cluburi de noapte şi nu aveam ce căuta în viaţa lui.

  * * *

  Într-o noapte, m-am trezit şi am auzit ceartă în curte. M-am dus la fereastră să văd despre ce era vorba. În curte era lumină de la o uşă deschisă şi am văzut doi chinezi; i-am recunoscut imediat: erau gangsteri de la clubul de noapte. Strigau la Michael. Îi auzeam spunând numele meu chinezesc, Mica Porumbiţă. Michael striga şi el la ei, le spunea că nu ştie despre ce vorbeau.

  Mi-am zis: nu vreau să-i mai fac necazuri acestui om. E timpul să mă întorc la club, să trăiesc ca înainte.

  Mi-am împachetat toate hainele şi lucrurile drăguţe pe care mi le cumpărase el: mica perie cu mâner din carapace de broască ţestoasă, rochia din mătase cu un dragon brodat pe ea, brăţara din argint pe care ştiam că nu şi-o putea permite. Prietenul lui avea dreptate: era un prinţ. De ce nu mi-am dat seama de asta mai înainte? Nu ştiu. Poate pentru că eram atât de nefericită încât nu mă gândeam la nimeni altcineva decât la mine.

  Strigătele din curte au încetat şi am auzit paşii lui Michael pe scara de lemn.

  Uşa s-a deschis şi a apărut în prag, sprijinindu-se de toc.

  — Te căutau.

  — N-o să mă trimiţi înapoi?

  — Nu.

  De ce nu? Nu mă vrea pentru sex; atunci pentru ce mă vrea? Ştiam că acei gangsteri nu vor renunţa atât de uşor. Poate că vor supraveghea casa, vor încerca să pună mâna pe mine pe stradă sau poate că-l vor bate măr pe Michael pentru că mă adăpostise la el. Valoram o grămadă de bani pentru oamenii ăia.

  — Ce vrei de la mine? L-am întrebat.

  A dat din umeri de parcă gestul ăsta ar fi fost suficient ca răspuns, de parcă eu trebuia să ştiu ce era în capul lui.

  — Vrei să mă culc cu tine? L-am întrebat.

  — Tu vrei să te culci cu mine?

  De ce aş vrea să mă culc cu el, cu orice bărbat? Dar el fusese bun cu mine şi, dacă asta era ceea ce dorea în schimbul a tot ce făcuse pentru mine, eram bucuroasă să-i fac pe plac.

  Văzând că nu răspund, Michael a oftat.

  — Va trebui să te scoatem de aici.

  — Ar fi mai uşor dacă m-aş întoarce la club.

  — Şi într-o noapte te-ai arunca pur şi simplu de pe pod. Dar atunci nu va mai fi nimeni să te scoată iar afară din apă.

  — De ce-ţi pasă?

  — Al naibii să fiu dacă ştiu!

  Aştepta să spun ceva, să fac ceva. Îi eram recunoscătoare, bineînţeles, dar mă simţeam ca paralizată.

  — Probabil că mi-am pierdut minţile, a zis şi a închis uşor uşa în urma lui.

  Mai târziu m-am întrebat dacă aş fi putut să spun ceva, dacă aş fi putut să-i arăt o anumită bunătate care ar fi schimbat acţiunile lui ulterioare.

  MICHAEL.

  Uneori stai în pat pe întuneric, gata să adormi, şi auzi un ţânţar bâzâind în cameră. Eşti prea obosit ca să mai aprinzi lumina şi să-l mai cauţi, dar bâzâitul te ţine treaz şi te face să te zvârcoleşti neliniştit în pat. În cazul meu, ţânţarul era ilustrata pe care mi-o arătase Mackie; nu mă împiedica să dorm, ci să am linişte interioară.

  Librăriile ruseşti apăreau în tot oraşul ca ciupercile după ploaie şi am intrat în una din ele şi mi-am cumpărat o copie a acelui portret de familie pe care mi-l arătase Mackie. Am adus ilustrata acasă şi m-am uitat la ea ore întregi, comparând-o pe furiş pe fetiţa din dreapta pozei cu Anastasia Romanov a mea, ascunzând ilustrata între paginile unei cărţi pentru ca ea să nu-şi dea seama ce fac.

  Existau asemănări; dar fetiţa din poză era plinuţă, bine hrănită, îşi petrecuse întreaga viaţă ca o prinţesă răsfăţată; Anastasia mea murise de foame pe străzi şi lucrase ca prostituată pentru gangsteri chinezi. Îmi închipui că asta te schimbă, nu numai din punct de vedere emoţional, ci şi fizic. Nu te mai poţi baza pe comparaţii.

  Anastasia mea nu voia să fie decât ceea ce era: o refugiată care nu-şi mai amintea trecutul. Dacă cineva avea să dezlege misterul trebuia să fiu eu acela.

  * * *

  Trebuie să înţelegeţi că ruşii nu erau o anomalie în Shanghai. Făceau parte din viaţa de acolo la fel de mult ca şi chinezii. Trăiau şi în zonele cele mai sărace, şi în zonele cele mai bogate. Erau peste tot şi nu erau nicăieri.

  După revoluţie, cei care aveau norocul să deţină un cont în bancă au fugit în Europa. Ceilalţi traversaseră Siberia spre Vladivostok. După ce acesta căzuse în mâinile bolşevicilor în 1920, se instalaseră în Harbin sau îşi croiseră drum spre Tianjin şi Shanghai.

  Îi găseai peste tot prin oraş, dar mai ales pe strada Joffre din Concesiunea Franceză, majoritatea şomeri, pierzându-şi vremea în jurul cafenelelor, aşteptând să se ivească ceva – şi nu exista stradă din Concesiunea Franceză care să nu aibă cel puţin un restaurant rusesc. Chiar şi firmele erau scrise în chirilică. Mergeai pe stradă şi îţi venea miros de pâine caldă şi de prăjituri din locuri precum De De. Îi auzeai vorbind în rusă în cafenele în timp ce se certau sau discutau despre politică şi îţi ajungea la ureche sunetul unei vioare venind dinspre o fereastră deschisă. Ruşii iubeau muzica. Muzica însemna totul pentru ei. Puteau fi săraci lipiţi pământului şi puteau locui într-o pivniţă umedă, dar ultimul lucru pe care l-ar amaneta ar fi violoncelul sau pianul lor.

  Anastasia nu-şi manifestase niciodată dorinţa să se ducă în vreunul din aceste locuri. Mă întreb ce i s-ar fi întâmplat, ce ni s-ar fi întâmplat, dacă aş fi ţinut-o departe de Banişevski. Poate că nimic. Şi-ar fi pierdut încet minţile stând în acea cameră mică, privind Bundul în fiecare zi.

  Ca să se întâmple ceva în viaţa ta, trebuie să rişti. Viaţa, adevărata viaţă, înseamnă risc, nu-i aşa?

  Ştiam că Banişevski va fi împreună cu prietenii lui la cafeneaua Golden Bear în ziua aceea. Spre deosebire de alţi pretendenţi care mergeau fuduli pe străzile Concesiunii, el făcuse parte cu adevărat din cercul de intimi ai ţarului. Locuia într-o casă luxoasă, cu vedere la Bund, iar refugiaţii îl tratau ca pe un rege.

  Am dus-o pe Anastasia acolo în ziua aceea pentru că voiam să văd ce va face Banişevski când o va vedea. Voiam să-şi întoarcă privirea imediat; voiam ca reacţia lui să-mi confirme faptul că ea era doar o altă biată emigrantă rusă. Voiam să se uite la ea cu dispreţ, aşa cum se uita la toţi ceilalţi.

  Şi dacă ar fi făcut aşa? Ce-aş fi făcut eu? S-ar fi terminat cu obsesia? I-aş fi spus să-şi facă bagajele şi să plece? Dar, dacă îmi examinez motivele cu sinceritate, ştiu că nu sunt sigur ce aş fi făcut dacă misterul Anastasiei ar fi fost rezolvat atât de uşor.

  * * *

  Numele întreg al lui Banişevski era contele Andrei Sergheiovici Banişevski şi făcuse parte din cercul de intimi ai ţarului până la abdicarea lui Nicolae în 1917. Desigur, pe vremea aceea, mai toţi ruşii pretindeau că fuseseră ba cel mai apropiat consilier militar al ţarului, ba membru al cercului de cusut al împărătesei; dar, în cazul lui Banişevski, lucrul ăsta era adevărat şi se putea demonstra. Văzusem celebra fotografie făcută la Coburg în 1894, când ţarul se logodise cu Alexandra, iar Banişevski stătea în spatele reginei Victoria şi a prinţului de Wales. Apărea de asemenea într-o altă fotografie vestită, făcută la Mogilev în 1916, în care era împreună cu ţarul şi cu ducesa Tatiana. Fusese general în armata ţarului, deşi nu prea luase parte în persoană la bătălii: îi plăceau uniformele, la fel ca ţarului.

  În mod provocator, i-am cumpărat Anastasiei o rochie albă şi lungă până la glezne, asemănătoare celor purtate de marile ducese în ilustrate. Am făcut-o să se îmbrace cu ea şi chiar am împrumutat un şirag de perle de la o fostă iubită.

  Când am ajuns la cafenea, Banişevski şi anturajul lui stăteau la o masă din colţ, discutând politică. Era singurul subiect de discuţie abordat de exilaţi; vorbeau în fiecare zi despre trecut, ca un câine care roade întruna un os vechi, plictisiţi, închişi în cuşcă şi neavând nimic altceva de făcut cu timpul lor: dacă ţarul ar fi făcut asta; dacă Împărăteasa s-ar fi purtat aşa; lucrurile vor fi altfel data viitoare.

  Data viitoare. Trăiau pentru data viitoare.

  Era dimineaţa târziu şi cafeneaua era plină de mirosul scârbos al ţigărilor ruseşti tari. Cu costumele, cu acele de cravată şi cu eleganţa lor ofilită, ruşii contrastau puternic cu împrejurimile ponosite, cu scaunele şubrede şi cu vechile fotografii sepia de pe perete ale membrilor familiei ţarului.

  Eu şi Anastasia ne-am aşezat la o masă. Un lustragiu chinez se plimba printre mese; suferea de paralizie şi o parte a feţei lui arăta de parcă ar fi fost făcută din ceară topită. I-am dat câteva monede şi l-am lăsat să-mi lustruiască pantofii, mai mult de dragul lui decât de dragul meu.

  — De ce m-ai adus aici? M-a întrebat ea.

  — N-ai fost niciodată aici?

  Ea a dat negativ din cap. Am aşteptat să văd dacă o să ia de pe masă ziarul în limba rusă, dar ea l-a ignorat. De fapt, singura dată când am auzit-o vorbind ruseşte a fost în acea noapte când a fost somnambulă dacă asta a fost într-adevăr ceea ce s-a întâmplat.

  Se uita la fotografiile vechi de pe pereţi, tremurând ca un iepure surprins de lumina unei lanterne.

  — Te simţi bine? Am întrebat-o.

  — Nu-mi place locul ăsta, a răspuns ea.

  M-am uitat spre masa lui Banişevski. Acesta se holba la noi şi îşi încrunta sprâncenele ca şi cum încerca să-şi amintească ceva, iar pe faţa lui se mai citea ceva – ce era? Frică. Arăta de parcă ar fi văzut o fantomă. În cele din urmă, s-a ridicat în picioare şi a venit spre noi.

  M-am ridicat şi eu. EI mi-a întins mâna şi a făcut o plecăciune.

  — Sunt contele Andrei Sergheiovici Banişevski, s-a prezentat el.

  — Michael Sheridan. Ne-am mai întâlnit la un dineu de la Ambasada Americană.

  Mi-am dat seama că nu-şi mai amintea. Mi-a strâns mâna, dar nu se uita la mine, se holba la Anastasia.

  — Aceasta e domnişoara Anastasia Romanov, am zis eu.

  S-a uitat la mine de parcă ar fi crezut că mă jucam cu el. I-a luat mâna, şi-a plecat uşor capul deasupra ei şi şi-a lovit călcâiele unul de altul.

  — Ne-am mai întâlnit undeva? A întrebat-o el.

  — Nu cred, a răspuns Anastasia.

  El s-a holbat la ea puţin mai mult decât era politicos, iar ea s-a înroşit şi şi-a întors capul.

  — Îmi pare rău. Probabil că mă înşel.

  Şi-a îndreptat din nou atenţia asupra mea, deşi fără tragere de inimă, şi m-a privit cu un aer de superioritate aristocratică de parcă aş fi fost unul din soldaţii lui la o paradă. În fond şi la urma urmei, nu eram decât un american; în ochii lui, nu aveam cultură, nu aveam educaţie, iar strămoşii mei erau revoluţionari.

  Îl cunoşteam doar după reputaţie; îi plăcea cocaina şi avea apetitul sexual al unui motan. Era înalt şi slab, cu buze ca ale unei femei şi cu mâini de pianist. O uşoară chelie îi lăsa descoperită o frunte care părea că îi ocupă tot capul şi avea o expresie de dispreţ pe faţă, de parcă tocmai muşcase din ceva dezgustător. Avea peste patruzeci de ani şi purta mult prea multe bijuterii pentru un bărbat. Nu se ducea nicăieri fără bastonul lui de abanos cu mâner de fildeş, de care se sprijinea chiar şi atunci când stătea jos.

  — Trebuie să-mi cer iertare, mi-a zis el. Faţa doamnei îmi este foarte familiară. Am crezut că o cunosc de undeva.

  — De cine îţi aduce aminte?

  Nu era obişnuit cu francheţea mea colonială. În loc să răspundă, s-a prefăcut că e derutat.

  — Atâtea nume, atâtea feţe. Majoritatea sunt moarte sau îngropate în trecut. N-am vrut să fiu nepoliticos.

  Am crezut că o s-o lase baltă, dar, în loc de asta, el a arătat spre scaunul dintre noi.

  — Îmi permiteţi să iau loc? A insistat.

  Acum, prea târziu, îmi doream să nu fi făcut lucrul ăsta, să n-o fi adus aici. Eram ca un copil cu o comoară secretă, care o arată în sfârşit lumii cu riscul de a-i fi luată sau ca magia ei să fie murdărită de dispreţul altuia.

  Banişevski a pocnit din degete şi un chelner rus a apărut imediat lângă el. I-a vorbit într-o rusă aprigă, iar chelnerul s-a îndepărtat ascultător. La fel ca pe vremuri.

  S-a aşezat lângă mine, dar toată atenţia lui era îndreptată asupra Anastasiei.

  — Îmi permiţi să te întreb de când eşti în Shanghai? I s-a adresat el.

  — Cred că. De vreun an şi ceva.

  — Credeam că eu cunosc toţi exilaţii din familiile bune din patria-mamă. Sunt uimit că nu te-am mai întâlnit până acum.

  — Ce te face să crezi că e dintr-o familie bună? L-am întrebat.

  A părut iritat de întreruperea mea.

  — Este, nu-i aşa?

  Stătea dreaptă pe scaun şi nu învăţase asta lucrând în cluburile de noapte.

  — Îmi permiţi să te întreb de unde eşti? I-a repetat el.

  Ea s-a uitat la mine, apoi din nou la Banişevski.

  — Nu-şi aduce aminte, am răspuns eu în locul ei.

  — Nu-şi aduce aminte? A întrebat el mirat. Ce vrei să spui?

  Începea să mă calce pe nervi.

  — Tu ce crezi că vreau să spun?

  Chelnerul şi-a făcut apariţia cu cafeaua, noroiul negru şi gros pe care îl preferă ruşii. Nişte firişoare subţiri de abur pluteau deasupra marginilor ceştilor mici şi albe.

  — Doctorul ei crede că s-ar putea să aibă o amnezie provocată de o traumă.

  Mackie nu spusese asta; era ceva ce descoperisem eu, citind o carte de medicină pe care mi-o dăduse el.

  — Biata fată, a făcut el.

  Şi-a proptit bastonul cu mâner de fildeş între picioare ca să-şi poată odihni ambele mâini pe el şi a părut că meditează intens.

  Anastasia părea stânjenită de atenţia pe care i-o acorda. S-a uitat disperată la mine ca să o ajut.

  — Nu-ţi aminteşti nimic înainte de venirea în Shanghai? A întrebat-o el în rusă.

  Încercasem să învăţ întrucâtva limba asta de când se mutase Anastasia la mine. Erau cunoştinţe rudimentare, înţelegeam mai mult decât vorbeam.

  — Am stat în Harbin pentru o vreme.

  — Şi cum ai ajuns în Shanghai?

  Banişevski mă ignora complet acum, de parcă aş fi fost un servitor care îi făcuse un comision şi aştepta să i se spună să plece. Începeam să mă enervez din ce în ce mai tare.

  Anastasia s-a uitat din nou la mine, întrebându-se dacă o să-i spun contelui că venise în Shanghai ca prostituată.

  — Nu-şi aminteşte mare lucru, am zis eu în rusa mea şovăielnică.

  Banişevski şi-a ridicat cu asprime privirea, uimit probabil că înţelegeam ce spunea. Prietenii şi linguşitorii lui se uitau la noi, întrebându-se ce i se părea atât de interesant la american şi la tânăra lui însoţitoare.

  El a clătinat din cap.

  — Am senzaţia că te-am mai văzut undeva. Sunt sigur că, dacă aş avea destul timp să reflectez la asta, poate să mai pun câteva întrebări, aş putea să te ajut să-ţi aminteşti unele lucruri.

  Dar, în loc să mai pună întrebări, a început să vorbească verzi şi uscate.

  Anastasia i-a răspuns monosilabic, arătând ca un animal prins în cursă. L-am ascultat amândoi flecărind despre munca lui în comunitatea de exilaţi ruşi, despre conversaţii cu ţarul de mult uitate, despre ce se va întâmpla când bolşevicii vor fi în cele din urmă răsturnaţi de la putere. Mi-am dat seama că încerca să obţină o reacţie din partea ei şi, dacă era într-adevăr aşa, probabil că a fost foarte dezamăgit.

  Ne-am terminat de băut cafeaua, iar eu m-am ridicat să plec. Rusul a părut dezamăgit şi a zis – adresându-i-se ei – că spera să se revadă curând. Apoi i-a şoptit ceva în rusa familiară, pe care n-o cunoşteam la acea vreme. Anastasia a părut surprinsă, dar nu i-a răspuns.

  — Ce ţi-a spus? Am întrebat-o eu când am ieşit afară.

  — Mi-a spus la revedere în rusă, atâta tot, a răspuns ea.

  Dar eu ştiam că minte. În timp ce ne întorceam acasă, m-am întrebat ce făcusem. Credeam că în acea dimineaţă voi scăpa de suspiciuni în cafeneaua Golden Bear. În loc de asta, îmi sporisem bănuielile.

  ANASTASIA.

  Zgomotul de la parter a fost cel care m-a trezit: Gordon şi menajera strigau unul la altul în mandarină. Se auzea tropăit pe scări. Mi-am pus un halat şi am ieşit să văd despre ce era vorba.

  Gordon îl ajuta pe Michael să urce scările, menajera agitându-se În spatele lor, dând instrucţiuni. Cămaşa lui Michael era plină de sânge. Avea o tăietură la ochi, sânge uscat În păr, iar buza şi nasul Îi sângerau. Un ochi era umflat ca o minge.

  — Ar trebui să-l vezi pe celălalt tip, a croncănit el când m-a văzut.

  Gordon m-a dat la o parte, l-a târât pe Michael în cameră şi l-a pus pe vechiul şezlong de lângă fereastră. Gordon şi menajera au mai strigat puţin unul la altul, apoi menajera a fugit din cameră şi s-a întors cu o cârpă şi cu un vas cu apă.

  A încercat să dea o mână de ajutor, dar Gordon a dat-o la o parte. Atunci, Michael i-a zis:

  — Nu vreau să mă oblojeşti tu, vreau s-o facă duduia!

  Gordon a aruncat dezgustat cârpa în vasul cu apă şi a făcut un pas în spate. Mi-a aruncat o privire de-a dreptul feroce înainte de a părăsi înciudat camera. Îl considera pe Michael proprietate personală; nu voia să renunţe la el în favoarea mea.

  După plecarea lui Gordon şi a menajerei, am înmuiat cârpa în apă şi am încercat să-i curăţ sângele de pe faţă.

  — Ce s-a întâmplat?

  — M-am bătut.

  — Unde?

  El a dat din umeri drept răspuns.

  — Ai nevoie de un doctor.

  — O să mă duc la Mackie mâine dimineaţă. Nu e atât de rău pe cât pare.

  — N-ai cum să vezi cum pare.

  Avea o tăietură mare deasupra unei sprâncene, de aproape doi centimetri lăţime, carnea era umflată şi crăpată ca un fruct stricat. Pe frunte avea o tăietură şi mai mare. Unul din dinţi i se mişca.

  — A fost o bătaie urâtă.

  — Au fost altele şi mai urâte.

  Respiraţia lui mirosea a alcool. Băuse iar. Poate că tatăl lui avea dreptate: era un beţiv şi un risipitor. Posibil, dar era beţivul şi risipitorul meu deocamdată.

  L-am curăţat cum am putut mai bine. Nu voia să-mi spună adevărul, repeta întruna că fusese doar o bătaie într-un bar. După un timp, s-a plâns că-l durea când îl curăţam eu, mi-a smuls cârpa din mână şi mi-a zis că o să se ocupe el de asta. M-a trimis la culcare.

  Când m-am trezit a doua zi de dimineaţă, plecase deja. Nu mai rămăseseră decât nişte pete uscate de sânge pe şezlong şi apa murdară din vas.

  * * *

  A venit să mă vadă într-o zi când Michael nu era acasă. Gordon mi-a spus că aveam un musafir şi, când m-am dus în salon, l-am văzut acolo, cu un ac de cravată cu diamant strălucindu-j la gât, cu un rubin pe degetul mic şi cu alt diamant pe degetul inelar de la mâna cealaltă. A făcut o plecăciune de parcă aş fi fost cine ştie ce mare doamnă, şi nu amanta rusă a unui ziarist american.

  Mi-am amintit ce îmi şoptise în ziua aceea, când ne pregăteam să plecăm din cafenea: „N-am crezut că o să vă mai văd vreodată, Maiestate.”

  De atunci mă întrebasem mereu ce voise să spună cu asta. Ce Maiestate credea el că sunt? Ăsta era motivul pentru care Michael îmi punea tot timpul întrebări despre lucruri pe care nu mi le puteam aminti?

  — Maiestate! Mi s-a adresat contele Andrei Sergheiovici Banişevski.

  Nu ştiam ce să fac, nu aveam nici cea mai vagă idee ce să-i spun. Părea că aşteaptă o reacţie din partea mea, de parcă aş fi avut un secret pe care îl ascundeam de lume, iar el îmi dăduse parola de acces.

  Gordon stătea şi se uita. Andrei s-a răstit la el şi i-a spus să aducă nişte ceai. Era clar că era un om obişnuit să dea ordine. S-a aşezat pe fotoliul favorit al lui Michael, împreunându-şi mâinile. M-am aşezat şi eu, întrebându-mă ce voia, în ce fel viaţa mea putea fi pe punctul de a se schimba.

  — Sper că nu te deranjează, a început el.

  — Ce anume?

  — Că am venit să te văd aşa, neanunţat.

  — Poate că îl va deranja pe Michael.

  S-a strâmbat.

  — Domnul Sheridan. Da.

  A luat de pe masă un pachet de ţigări de-ale lui Michael, o marcă americană ieftină. Le-a pus la loc cu o expresie de dispreţ pe faţă.

  — Sunt curios. Unde l-ai cunoscut?

  — Aici, în Shanghai.

  A zâmbit; acum ne jucam unul cu altul.

  — E adevărat că nu-ţi aminteşti nimic?

  — Îmi amintesc că am venit aici, în Shanghai. Îmi amintesc nişte lucruri din Harbin.

  — Dar eşti rusoaică şi e clar că ai sânge de nobil în tine. Probabil că suferi din pricina faptului că nu ştii de unde eşti şi cine e familia ta.

  Tocmai atunci, Gordon s-a întors cu ceaiul. Andrei s-a uitat la el de parcă tocmai intrase un porc de pe stradă. A bătut nerăbdător cu unghia în mânerul bastonului său de abanos, în timp ce Gordon a turnat ceaiul fierbinte în nişte ceşti micuţe.

  În cele din urmă, Gordon a ieşit din nou din cameră, dar Andrei nu s-a sinchisit să-şi ia ceaşca. Niciunul din noi nu voia ceaiul; Andrei pentru că lui îi plăcea doar cafeaua rusească tare, iar eu pentru că ştiam că-l făcuse pe Gordon să-şi piardă prestigiul şi, ca să se răzbune, Gordon scuipase mai mult ca sigur în ceainic.

  — Ce vrei de la mine? L-am întrebat.

  A mângâiat cu o unghie îngrijită vârful de fildeş al bastonului şi a mai bătut de două ori în el. Şi-a strâns buzele gânditor.

  — Am crezut că poate eşti o cunoştinţă din trecut.

  În pieptul meu părea că se zbate o pasăre; era doar inima mea, care începea să bată din ce în ce mai tare. Speranţa şi teama sunt gemene; dacă el ştia într-adevăr cine sunt, va fi mai bine sau mai rău pentru mine?

  Ce lucruri ar putea să-mi spună? Aveam o mamă bună? Dacă era moartă, atunci cum a murit? Tatăl meu era un monstru care mă bătea sau un om blând care suferea din pricina mea? Aveam fraţi şi surori? Eram mândră, eram bună, eram talentată, eram săracă? Şi de ce nu-mi aduceam aminte de lucrurile astea?

  Putea acest om să-mi spună cine sunt şi ce fel de persoană sunt?

  Îmi spusesem de mii de ori că nu mai avea importanţă pentru mine, că voi fi oricum ca şi ceilalţi refugiaţi nenorociţi din Shanghai, chiar dacă ştiam de unde eram şi ce viaţă avusesem înainte; fie că eram ducesă, fie că eram profesoară, mă voi trezi a doua zi fără să am nici un viitor şi nici o modalitate de a ajunge acasă. Dar fiecare om are nevoie să-şi înţeleagă trecutul, căci fără identitate nu suntem nimic.

  Am aşteptat ca Andrei să-mi spună mai multe, dar el a zâmbit şi a aşteptat să fac eu următoarea mişcare, ştiind că sunt prinsă în plasa lui. Dacă mă cunoştea de pe vremea când eram în Rusia, atunci probabil că aveam sânge de nobil în mine, căci el fusese cândva un apropiat al ţarului însuşi.

  — De cine îţi aduc aminte?

  — Dacă îţi voi spune şi se va dovedi că mă înşel, mă voi face de râs şi te voi chinui inutil. Mi se pare că ai suferit destul.

  Din puţinul pe care îl ştiam despre el, nu părea genul de om care să se ostenească peste măsură din pricina suferinţelor altora.

  — Ăsta e motivul pentru care ai venit azi aici, Andrei Sergheiovici? Ca să te joci cu mine?

  — Nu, voiam să fiu sigur că nu mă înşel.

  — Şi eşti sigur?

  — Din păcate, nu. Tânăra pe care mi-o amintesc eu – dacă eşti ea – nu era atât de. Frumoasă, dacă îmi permiţi să spun aşa. Era mai plinuţă şi avea un temperament mult mai diferit de al tău. Totuşi, există o oarecare asemănare tulburătoare. Ce să înţelegem din asta?

  A oftat teatral.

  — Cum l-ai cunoscut pe domnul Sheridan? Eşti amanta lui?

  — Asta e o întrebare impertinentă.

  — Şi vei răspunde la ea?

  — Nu. Aş prefera să pleci imediat!

  Ce m-a făcut să spun asta? Ardeam de nerăbdare să aflu cât ştia sau cât ghicise el în legătură cu identitatea mea. Voiam să sar peste masă şi să-i scot ochii la cât de furioasă eram că se juca aşa cu mine. Dar o altă parte din mine era prea mândră ca să-l lase să vadă cât de supărată eram. Oricum, poate că totul era doar o minciună.

  — Ei bine, eşti destul de arogantă ca să fii ea, a zis el zâmbind, apoi, lovind de două ori covorul cu bastonul, s-a ridicat în picioare. La revedere, malenkaia.

  Cum mi-a spus? Micuţa. M-am uitat la el complet nedumerită.

  A părut dezamăgit că nu am reacţionat în nici un fel.

  — Înainte de a pleca, îmi permiţi să-ţi văd piciorul drept? A întrebat el.

  Acum eram speriată. Era cumva sărit de pe fix, poate chiar periculos? Unii din foştii mei clienţi de la club aveau o obsesie cu picioarele.

  A zâmbit văzându-mi nedumerirea.

  — E în legătură cu fata de care îmi amintesc. Structura oaselor de la piciorul ei drept era. Deosebită.

  Mi-am scos pantoful. Zâmbetul de pe buzele lui a pierit şi a fost înlocuit de altceva. Ce era? Nedumerire, nesiguranţă. M-a privit scrutător.

  — Nu-ţi aminteşti nimic despre Rusia? Absolut nimic?

  Vocea lui se schimbase brusc; părea aproape că mă implora.

  Am dat negativ din cap.

  A făcut o plecăciune şi a plecat. L-am văzut de la fereastră urcându-se într-o ricşă care îl aştepta afară. Am vrut din tot sufletul să alerg după el, să-l implor să-mi spună tot ce ştia sau cel puţin ceea ce bănuia, dar chiar şi atunci am fost prea mândră. Îmi dăduse speranţe şi nimic nu poate chinui mai mult un suflet decât speranţa.

  Am stat trează în noaptea aia, privind stelele de la fereastră, încercând să navighez printre puţinele amintiri pe care le aveam, să fixez momentul precis în care trecusem graniţa dintre amintiri şi vid. Dar era imposibil, nu existau decât frânturi înainte de Harbin, era ca şi cum ai fi traversat podul Whangpoa într-o seară cu ceaţă, câteva lumini şi un sunet ici-colo, dar nimic atât de bine definit încât să-ţi poţi da seama unde te afli.

  Nu-mi puteam scoate din minte expresia de pe faţa lui Andrei, nu puteam uita cum ochii lui mă priveau sfredelitor, cum mă făcuse să mă simt importantă. Încetasem să cred că o dansatoare în cluburi de noapte ca mine putea fi importantă pentru cineva.

  MICHAEL.

  Trăiam cu toţii pe picior mare în Shanghai şi asta se datora mâinii de lucru din China. Servitorii chinezi erau ieftini, demni de încredere şi, în marea majoritate a timpului, erau cinstiţi. Sau, mai degrabă, erau cinstiţi după moda chinezească. Nu te înşelau pe faţă, dar îşi opreau mereu comision pentru orice serviciu făcut. Eu ţineam sub observaţie acest obicei, ca să fiu sigur că nu scăpa de sub control.

  Într-o seară, curând după întâlnirea noastră cu Banişevski, m-am aşezat la birou să verific cheltuielile gospodăriei. Gordon stătea lângă mine, vizibil agitat. Am verificat facturile şi chitanţele mai meticulos ca de obicei, gândindu-mă că avea ceva de ascuns.

  Ştiam din experienţă că Gordon era ingenios când venea vorba să-şi suplimenteze veniturile, folosindu-se de mici trucuri pe care credea că eu n-o să le observ. Îl prinsesem o dată că adăuga mâncare pentru pisici la notele mele de plată, deşi eu n-aveam pisică.

  — Ce-i cu nota asta de plată de cinci dolari pentru mâncare pentru pisici în fiecare lună? Strigasem eu. Ştii foarte bine că stăpânul n-are pisică. Nu vreau să mai văd nici o notă de plată de cinci dolari pentru mâncare pentru pisici.

  Aşa că luna următoare a apărut o nouă cheltuială: „O pisică, zece dolari.”

  — De ce eşti trist? L-am întrebat.

  Gordon privea în pământ.

  Am dat cu pumnul în birou.

  — De ce? Am strigat eu, sătul până peste cap de jocul ăsta.

  — Duduia aia, a mormăit el. A venit un bărbat aici, a vorbit cu duduia, a băut ceai, nu mi-a mirosit a bine, şefule.

  — Azi?

  — Azi, şefule!

  La ce puteam să mă aştept de la o dansatoare?

  Misterul era doar o iluzie de-a mea. Era doar o târfă rusă ca oricare alta, nu-i aşa?

  Nu-mi ceruse să o ajut, nu-mi ceruse nimic. Probabil că eram nebun dacă ţineam la mine în casă o fată pe care n-o cunoşteam, cu care nici măcar nu mă culcam.

  — Du-te şi adu-o pe duduie, i-am zis. Adu-o la mine imediat!

  Gordon s-a dus s-o caute. Eu am fixat peretele cu privirea, transpirând din cauza căldurii verii şi scărpinându-mi iritat subţiorii încinşi şi înţepători. Anastasia mă făcuse de râs; nu, mă făcusem singur de râs.

  * * *

  Casa Astor de pe strada Whangpoa era cel mai luxos hotel din Shanghai. Când i-am dat telefon lui Banişevski, am aranjat să ne întâlnim acolo să luăm prânzul, înţelegând că el avea să plătească totul.

  Mi-am croit drum prin grădina de palmieri spre restaurant. Acesta se lăuda acum cu un celebru bucătar francez, care lucrase la Maxim în Paris şi despre care se spunea că era unul din cei mai buni din Europa. Restaurantul era plin de bancheri, diplomaţi, negustori de arme şi personalităţi sociale. Se discuta despre acţiuni, dacă să aibă o poziţie radicală în ceea ce priveşte argintul, dacă să vândă pe dolari americani, dacă să cumpere grâu cu livrare la termen în Chicago, dacă să vândă o mie de baloţi de bumbac din Liverpool. Toată lumea făcea bani zilele astea. Era la modă, era uşor şi era amuzant.

  La intrare, mi-am luat o atitudine de yancheu, plin de aroganţă şi lipsit de maniere, ştiind că tatăl meu i-ar fi putut cumpăra şi vinde pe toţi cei aflaţi acolo. Nu mă aflam într-un loc care era prea scump pentru mine; eram doar furios că păream aşa.

  Banişevski se integra uşor în mediul înconjurător: tacâmuri de argint, ţesături irlandeze, parfumuri fine, vinuri franţuzeşti, ace de cravată cu diamant. Părea relaxat, de parcă ar fi făcut o baie caldă. Când chelnerul a venit la masa noastră, contele a comandat supă de broască ţestoasă şi homari, apoi s-a rezemat de spătarul scaunului şi a măsurat sala cu privirea, zâmbind şi înclinându-şi capul când spre unii, când spre alţii.

  M-am întrebat de unde avea atâţia bani. Nu mai existau stipendii regale, nu mai existau averi care să-i finanţeze stilul de viaţă luxos. Se spunea că fugise din Rusia cu o avere în ruble şi mă întrebam cât de mare era averea aia.

  — Ai venit s-o vezi pe Anastasia zilele trecute, i-am aruncat eu.

  Anastasia îmi spusese asta în cele din urmă, când o întrebasem despre misteriosul ei musafir. Crezusem că se prostitua pe timpul meu; eram furios că Banişevski făcuse lucrul ăsta fără ştirea mea.

  — Prin urmare, sărim peste conversaţia măruntă? A observat ironic el. Sărim peste fineţuri?

  — Nu le am cu fineţurile.

  — Da, am observat lucrul ăsta chiar din clipa în care ne-am întâlnit.

  N-am zis nimic acum, dar încă o remarcă la fel ca asta şi mi-am promis că o să-l iau de gât şi o să-l arunc într-un palmier. Oricum, voiam să-mi mănânc homarul mai întâi. Trecuse mult timp de când nu mai mâncasem homar; suma pe care o primeam de la tatăl meu nu era chiar atât de generoasă.

  — De ce te interesează Anastasia?

  — Mă întrebam acelaşi lucru despre tine, domnule Sheridan. Te culci cu ea?

  — Te priveşte cumva?

  — Aşa mi-a spus şi ea.

  — Foarte bine.

  — Ţi-a zis despre ce am discutat?

  Am dat negativ din cap.

  — A fost mută ca un peşte.

  — Mută ca un peşte. O expresie încântătoare. N-am mai auzit-o până acum.

  — Mă surprinde. Engleza ta e foarte bună.

  — Mai bună decât a ta, cred. Dar tu eşti american.

  Am zâmbit şi eu.

  — Iar tu eşti un ticălos arogant care trăieşte din glorii trecute. Cel puţin eu am paşaport.

  El a zâmbit auzind lucrul ăsta.

  — Mă judeci greşit, domnule Sheridan. Am şi eu paşaport. Mama mea era din Germania. Dar asta e o altă poveste.