Pitt nu ţinea minte să fi mâncat ceva mai delicios. Polly vorbea rareori, iar când o făcea, i se adresa lui Billy în spaniolă. Lui Pitt i se păru că detectează o urmă de umor în ochii ei căprui şi mari, dar femeia se comporta serios şi distant.

  — Nu mi se pare o comunitate prea veselă, încercă el să deschidă o conversaţie.

  Yuma clătină trist din cap:

  — Tristeţea s-a abătut asupra poporului meu şi asupra altor aşezări tribale, de când ne-au fost furaţi idolii religioşi „sfinţii sfinţilor”. Fără ei, fiii şi fiicele noastre nu pot trece prin iniţierea de la vârsta maturităţii. De când au dispărut, suferim multe necazuri.

  — Dumnezeule, şopti Pitt, sper că nu-i vorba tot despre Zolar…

  — Ce ai spus, senor?

  — Mă gândeam la nişte hoţi care au furat jumătate din toate artefactele descoperite vreodată.

  — Poliţia mexicană ne-a spus că idolii au fost furaţi de căutători de ceramică din Statele Unite, care sapă în pământul sacru al indienilor, ne dezgroapă moştenirile şi apoi le vând.

  — Este posibil. Cum arată idolii sacri?

  Yuma întinse braţul la aproximativ un metru deasupra solului:

  — Sunt cam atât de înalţi şi feţele le-au fost cioplite din rădăcini de plopi de către strămoşii mei, cu multe secole în urmă.

  — Există şanse foarte mari ca idolii voştri să fi fost cumpăraţi pe nimica toată de către Zolar de la căutătorii de ceramică, pentru ca după aceea să-i fi revândut pe sume mari colecţionarilor bogaţi.

  — Cine este acest Zolar?

  — Este, de fapt, numele unei familii care conduce o organizaţie ilegală – Solpemachaco.

  — Nu cunosc cuvântul, zise Yuma. Ce înseamnă?

  — A fost un şarpe incaş legendar, care avea multe capete şi trăia într-o peşteră.

  — Nu am auzit niciodată de el.

  — Cred că poate fi asociat altui monstru legendar, pe care peruvienii îl numeau Demonio del Muertos şi care păzea lumea lor subpământeană.

  Yuma îşi privi gânditor palmele bătătorite:

  — Şi noi avem un demon legendar al lumii subpământene care-i opreşte pe morţi să iasă şi pe cei vii să pătrundă în tărâmul acela. Tot el ne judecă morţii, îngăduindu-le celor buni să treacă şi devorându-i pe cei răi.

  — Un demon al Judecăţii de Apoi, comentă Pitt.

  Indianul încuviinţă solemn din cap:

  — Trăieşte pe un munte nu departe de aici.

  — Cerro el Capirote, rosti încetişor Pitt.

  — Cum poate un străin să ştie lucrul acesta? întrebă Yuma, privind sfredelitor în ochii verzi ai americanului.

  — Am fost pe vârf. Am văzut jaguarul înaripat cu cap de şarpe şi-ţi garantez că n-a fost pus acolo pentru a păzi lumea subpământeană sau pentru a-i judeca pe morţi.

  — Se pare că ştii multe despre ţinuturile acestea.

  — Nu… de fapt, ştiu foarte puţine, dar aş fi foarte interesat să aflu orice alte legende despre demon.

  — Mai există o legendă, încuviinţă Yuma. Enrique Juarez, cel mai vârstnic bătrân al tribului nostru, se numără printre puţinii Montolo în viaţă care mai cunoaşte legende şi obiceiuri vechi. El povesteşte despre zeii bălani care au venit din sud pe păsări mari cu aripi albe, ce pluteau pe apă. Au rămas multă vreme pe o insulă din marea cea veche, iar când au plecat au lăsat în urmă demonul de piatră. Câţiva din bărbaţii cei mai îndrăzneţi şi mai curajoşi au vâslit până la insulă, dar nu s-au mai întors niciodată. Strămoşii s-au speriat şi au crezut că muntele era sacru şi că toţi intruşii vor fi devoraţi de demon. Tăcu şi privi în depărtarea deşertului: De atunci legenda a fost povestită şi repovestită mereu. În ziua de azi, copiii noştri care merg la şcoli moderne o consideră un basm purtat din gură în gură.

  — Basmul vostru este susţinut de date istorice, îl asigură Pitt. Crede-mă când îţi voi spune că sub Cerro el Capirote se află o comoară de aur uriaşă, ascunsă acolo nu de zeii bălani din sud, ci de incaşi din Peru care au exploatat spaima de supranatural a strămoşilor voştri, cioplind monstrul ca să le insufle teamă şi să-i îndepărteze de insulă. Ca asigurare, au lăsat în urmă câţiva străjeri care să-i ucidă pe curioşi până ce spaniolii erau alungaţi din regatul lor şi se puteau întoarce să aducă tezaurul pentru noul lor rege. Nu mai trebuie să spun că istoria a cunoscut alt curs. Spaniolii au rămas şi nimeni nu s-a mai întors după comoară.

  Billy Yuma nu era o persoană care să-şi exteriorizeze emoţiile. Chipul său ridat rămase imobil şi numai ochii negri i se lărgiră:

  — Sub Cerro el Capirote există o comoară?

  Pitt aprobă din cap:

  — În scurt timp, oameni cu gânduri rele vor veni ca să pătrundă în munte şi să fure bogăţiile incaşilor.

  — Nu pot face una ca asta! protestă Yuma. Cerro el Capirote este vrăjit. Se află pe pământurile noastre, în ţinutul indienilor Montolo. Morţii care au fost alungaţi la Judecata de Apoi bântuie în jurul său.

  — Crede-mă, rosti Pitt cu seriozitate, asta nu-i va opri pe oamenii de care ţi-am amintit.

  — Poporul meu va protesta la poliţie.

  — Dacă familia Zolar acţionează după cum bănuiesc, i-a mituit deja pe poliţiştii voştri.

  — Oamenii aceştia răi despre care vorbeşti sunt aceiaşi care ne-au vândut şi idolii sacri?

  — Ţi-am spus, este foarte posibil.

  Billy Yuma îl fixă cu privirea:

  — Atunci nu trebuie să ne facem griji că ne vor călca pământul sacru.

  Pitt nu înţelese:

  — Pot să te întreb de ce anume?

  Expresia de pe faţa lui Billy se schimbă treptat şi indianul păru că intră în transă:

  — Fiindcă aceia care au luat idolii Soarelui, Lunii, Pământului şi Apei au fost blestemaţi şi vor muri în chinuri.

  — Chiar crezi asta, aşa-i?

  — Da, încuviinţă Yuma. În visele mele îi văd pe hoţi înecându-se.

  — Înecându-se?

  — Da, în apa ce va transforma deşertul în paradisul care a fost pentru strămoşii mei.

  Pitt se gândi să-l contrazică. Nu era un visător cu capul în nori, ci un sceptic înrăit. Cu toate acestea, privirea imobilă din ochii lui Yuma şi tonul de oţel al glasului său îi atinseră o coardă sensibilă, începu să se simtă fericit că nu avea nici o legătură cu Zolar.

  Amaru coborî în sala principală din hacienda. Un perete al încăperii uriaşe era ocupat de un şemineu mare de piatră, provenit de la sediul vechi al unei misiuni iezuite. Tavanul înalt era decorat cu panouri complex realizate din ghips.

  — Vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, domnilor.

  — Nu-i nimic, spuse Zolar. Acum, după ce proştii din NUMA ne-au dus direct la aurul lui Huascar, am profitat de întârzierea ta pentru a discuta metodele de scoatere a comorii la suprafaţă.

  Amaru încuviinţă din cap şi privi în jurul odăii. În afară de el mai erau prezente patru persoane. Pe canapelele din jurul şemineului stăteau Zolar, Oxley, Sarason şi Moore. Chipurile le erau inexpresive, dar nimic nu putea ascunde atmosfera generală de triumf.

  — Ai aflat ceva despre Kelsey, Rodgers şi Albert Giordino? se interesă Sarason.

  — Contactele mele de cealaltă parte a graniţei cred că Pitt v-a spus adevărul – i-a lăsat la sediul Serviciului Vamal din Calexico, răspunse Amaru.

  — Probabil că a mirosit o capcană, zise Moore.

  — Asta a fost evident din clipa în care a revenit singur pe feribot, se răsti Sarason spre Amaru. L-ai avut în mâini şi l-ai lăsat să-ţi scape.

  — Ca să nu mai amintesc de echipajul feribotului! adăugă Oxley.

  — Vă spun că Pitt n-a scăpat. A fost ucis când am aruncat în apa din jurul lui grenade de şoc. Cât despre echipajul feribotului, poliţiştii mexicani pe care i-aţi plătit pentru a coopera vor păstra tăcerea atât timp cât va fi necesar.

  — Tot nu-i bine, zise Oxley. Dacă Pitt, Gunn şi doamna congresman Smith au dispărut, toţi agenţii FBI dintre San Diego şi Denver vor veni să-şi bage nasul pe-aici.

  Zolar clătină din cap:

  — Nu au jurisdicţie în Mexic, iar prietenii noştri din administraţia locală nu le vor autoriza intrarea.

  Sarason îl fulgeră cu privirea pe Amaru:

  — Zici că Pitt este mort? Atunci unde-i cadavrul?

  — Pitt este hrană pentru peşti, făcu sud-americanul, privindu-l la fel de înnegurat. Crede-mă pe cuvânt!

  — Iartă-mă dacă nu sunt convins.

  — Este imposibil să fi supravieţuit detonărilor subacvatice.

  — Individul a supravieţuit şi unor chestii mai rele. Sarason traversă sala spre bar şi-şi umplu un pahar: Nu mă declar mulţumit, până nu-i văd cadavrul.

  — În plus, ai ratat şi scufundarea feribotului, interveni Oxley. Trebuia să-l fi dus la apă adâncă înainte de a deschide valvele.

  — Sau şi mai bine să-l fi incendiat, împreună cu Smith şi cu directorul-adjunct al NUMA, adăugă Zolar, aprinzându-şi un trabuc.

  — Comandantul de poliţie Cortina va desfăşura o anchetă şi va anunţa că feribotul la bordul căruia se aflau doamna congresman Smith şi Rudi Gunn a dispărut în urma unui accident nefericit, zise Sarason.

  — Asta, zise Zolar nemulţumit, nu va rezolva problema intervenţiei oficialităţilor americane. Dacă Pitt a supravieţuit şi va povesti despre ratările amicului tău, Departamentul de Justiţie va solicita mai mult decât o anchetă locală.

  — Puteţi să-l daţi uitării pe Pitt, declară Amaru sec. Nimeni nu are motive mai întemeiate decât mine să-l vadă mort.

  Oxley îşi mută privirea de la Amaru la Zolar:

  — Nu putem risca pe baza unor ipoteze. Cortina nu va putea amâna mai mult de două-trei zile o investigaţie comună a guvernelor mexican şi american.

  Sarason ridică din umeri:

  — Timp destul pentru a lua comoara şi a dispărea.

  — Chiar dacă Pitt a supravieţuit şi va anunţa cele întâmplate, zise Henry Moore, nu există nici un alt martor. El nu poate dovedi că aveţi vreo legătură cu torturarea şi cu dispariţia lui Smith şi Gunn. Cine ar crede că o familie de traficanţi de opere de artă respectaţi ar fi fost implicată în asemenea acţiuni? Aţi putea aranja ca poliţistul mexican, Cortina, să-l acuze tocmai pe Pitt de comiterea acestor crime, pentru ca tezaurul să-i rămână numai lui.

  — Îmi place ideea domnului profesor, încuviinţă Zolar. Prietenii noştri cu influenţă din poliţie şi din armată pot fi convinşi destul de uşor să-l aresteze pe Pitt dacă îşi face apariţia în Mexic.

  — Până aici totul e-n regulă, zise Sarason. Ce facem însă cu prizonierii? Îi eliminăm acum sau mai târziu?

  — De ce nu i-am arunca în râul care curge prin peştera comorii? propuse Amaru. În cele din urmă, rămăşiţele corpurilor lor vor apărea, probabil, în golf. Şi după ce peştii vor fi terminat cu ei, un legist n-ar mai putea spune decât că au murit înecaţi.

  Zolar privi în jurul încăperii spre fraţii săi, apoi către Moore care arăta neobişnuit de tulburat. După o clipă reveni la Amaru:

  — Un scenariu excelent! Simplu şi în acelaşi timp sclipitor. Există obiecţii?

  Nimeni nu obiectă.

  — Iau eu legătura cu Cortina ca să-l informez despre ce are de făcut, se oferi Sarason.

  Zolar gesticulă cu mâna în care ţinea trabucul şi îşi arătă dinţii într-un surâs larg:

  — În cazul acesta, totul este stabilit. Pe când Cyrus şi Cortina acţionează pentru a-i induce în eroare pe investigatorii americani, noi vom împacheta lucrurile şi ne vom muta din hacienda în Cerro el Capirote, iar mâine-dimineaţă, imediat ce răsare soarele, vom începe să scoatem comoara.

  Un servitor intră în sală şi-i aduse un telefon mobil lui Zolar. Acesta ascultă fără să-i dea nici un răspuns apelantului, iar după ce închise telefonul izbucni în râs.

  — Veşti bune? se interesă Oxley.

  — Agenţii FBI au făcut încă un raid la depozitul nostru.

  — Şi ce-i amuzant în asta? întrebă nedumerit Moore.

  — Este o acţiune frecventă, explică Zolar. Ca de fiecare dată, nu au găsit nimic şi au rămas cu buzele umflate, neştiind încotro să se îndrepte.

  Sarason îşi deşertă paharul:

  — Prin urmare, ne vedem de treabă, iar scoaterea comorii urmează programul stabilit.

  În sala cea mare se aşternu tăcerea, în vreme ce participanţii la discuţie îşi imaginau bogăţiile incredibile pe care aveau să le găsească sub Cerro el Capirote. Toţi, mai puţin Sarason, ale cărui gânduri reveniră la întâlnirea cu Pitt de pe feribot. Ştia că era ridicol, totuşi îl obseda ideea că bărbatul afirmase că-i atrăsese deliberat pe el şi pe fraţii săi către tezaur. Şi oare ce dorise să spună prin faptul că ei căzuseră în plasă?

  Fusese o simplă cacealma, intenţionase să-i transmită un mesaj sau nu fusese decât bravadă din partea unui individ care credea că va fi ucis? Sarason decise că nu merita să-şi bată capul cu răspunsurile posibile. Soneriile de avertizare ar fi trebuit să-i zbârnâie în fundul minţii, dar avea de rezolvat chestiuni mai importante. Şi-l alungă pe Pitt din gânduri.

  Aceasta a fost cea mai mare greşeală a vieţii sale.

  Micki Moore coborî cu grijă treptele abrupte ce duceau în beciul de sub hacienda, purtând în mâini o tavă. Ajunsă jos, se apropie de omul lui Amaru care păzea uşa magaziei micuţe în care fuseseră închişi captivii.

  — Deschide! îi ceru ea.

  — Nimeni n-are voie înăuntru, mormăi paznicul pe un ton neplăcut.

  — Dă-te la o parte, cretin idiot, mârâi Micki, sau îţi retez boaşele!

  Paznicul fu surprins de limbajul grosolan al femeii elegante şi se retrase un pas:

  — Am primit ordin de la Tupac Amaru.

  — N-am decât mâncare, idiotule! Lasă-mă să intru, altfel o să ţip şi o să-i jur lui Joseph Zolar că m-ai violat pe mine şi pe femeia dinăuntru.

  Bărbatul privi tava, apoi cedă, descuie uşa şi se retrase într-o parte:

  — Să nu-i spui lui Tupac c-am făcut asta.

  — Nu-ţi face griji! se răsti Micki peste umăr şi intră în cămăruţa strâmtă şi întunecată.

  Avu nevoie de câteva secunde până ce ochii i se acomodară cu semiîntunericul. Gunn zăcea pe podeaua din piatră şi se strădui să se ridice în capul oaselor. Loren stătea lângă el, ca şi cum ar fi fost gata să-l apere:

  — Ce să spun! murmură ea, ţâfnos. De data asta au trimis o femeie să facă treburile murdare.

  Micki îi vârî tava în mâini:

  — Uite nişte mâncare! Fructe, sandvişuri şi patru sticle de bere. Ia-o!

  Se întoarse după aceea şi trânti uşa în nasul paznicului, închizând-o. Când reveni lângă Loren, vederea i se mai acomodase cu lumina foarte slabă şi fu stupefiată de aspectul femeii, care avea vânătăi şi umflături în jurul ochilor şi buzelor. Aproape toate hainele îi fuseseră rupte, iar ea îşi înnodase zdrenţele rămase pentru a-şi acoperi pieptul. Micki zări şi dungile roşii însângerate de pe partea superioară a sânilor şi echimozele de pe braţe şi picioare.

  — Mizerabilii! şuieră ea. Mizerabili sadici şi nenorociţi! Îmi pare rău… dacă aş fi ştiut ce ţi-au făcut, aş fi adus o trusă de prim-ajutor.

  Loren îngenunche şi lăsă tava pe podea. Îi întinse o sticlă de bere lui Gunn, dar degetele rănite ale bărbatului nu putură deschide capacul, aşa că o făcu ea în locul lui.

  — Cine-i îngerul nostru ocrotitor? întrebă Gunn.

  — Mă numesc Micki Moore. Soţul meu este antropolog, iar eu sunt arheolog. Amândoi am fost angajaţi de fraţii Zolar.

  — Ca să-i ajutaţi să găsească tezaurul lui Huascar? presupuse Gunn.

  — Da, am descifrat imaginile…

  — De pe costumul de aur de la Tiapollo, încheie bărbatul. Ştim totul despre el.

  Loren nu scoase nici un cuvânt, în timp ce devoră cu lăcomie un sandviş şi bău o sticlă de bere. După aceea, simţindu-se ca renăscută, o privi curioasă pe Micki:

  — De ce-ai făcut asta? Ca să ne întăreşti înainte să revină ei şi să ne folosească pe post de saci de box?

  — Noi nu avem nici un amestec în suferinţele voastre, răspunse sincer Micki. Adevărul este că fraţii Zolar intenţionează să ne ucidă pe mine şi pe soţul meu imediat ce pun mâna pe comoară.

  — De unde ştii?

  — Am mai avut experienţe cu oameni de felul lor. Intuim ce se va-ntâmpla.

  — Cu noi ce gânduri au? se interesă Gunn.

  — Fraţii Zolar şi ofiţerii din poliţia şi armata mexicană pe care i-au mituit vor să se creadă că v-aţi înecat în timp ce încercaţi să scăpaţi de pe feribotul care se scufunda. Planul lor este să vă arunce în râul subteran despre care se spune că trece prin peştera comorii şi se varsă în golf. Până când cadavrele voastre vor ieşi la suprafaţă, din ele nu va mai rămâne mare lucru care să dovedească altceva.

  — Pare posibil, murmură furioasă Loren. Nu-i subestimez în privinţa asta.

  — Dumnezeule, exclamă Gunn, dar nu pot să ucidă cu sânge rece un reprezentant al Congresului Statelor Unite!

  — Credeţi-mă, zise Micki, indivizii ăştia n-au scrupule şi cu atât mai puţin mustrări de conştiinţă.

  — Cum de nu ne-au ucis până acum? întrebă Loren.

  — Se temuseră că prietenul vostru Pitt ar putea cumva să facă publică răpirea voastră, dar acum nu le mai pasă. Au ajuns la concluzia că minciunile lor pot face faţă acuzaţiilor unui singur individ.

  — Dar cei din echipajul feribotului? Şi ei au fost martori la piraterie.

  — Poliţia locală îi va împiedica să dea alarma, spuse Micki ezitând. Îmi pare rău că trebuie să vă spun de ce fraţii Zolar nu mai sunt îngrijoraţi de Pitt… Tupac Amaru a jurat că după ce aţi fost transportaţi la hacienda, el şi oamenii săi l-au făcut bucăţi pe Pitt, aruncând grenade de şoc în jurul lui, în apă.

  Ochii violeţi ai lui Loren erau tulburaţi de durere. Nutrise speranţa că Pitt reuşise cumva să scape, dar acum inima ei se prăbuşise în crevasa unui gheţar. Se lăsă să cadă lângă unul din pereţii încăperii săpate în piatră şi-şi acoperi faţa cu palmele.

  Gunn se chinui să se ridice în picioare. Privirea sa nu trăda durere, ci doar convingere nestrămutată:

  — Dirk mort? Un gunoi ca Amaru n-ar putea niciodată să-l ucidă pe unul ca Dirk Pitt!

  Micki fu surprinsă de ardoarea manifestată de bărbat, în ciuda torturilor pe care le îndurase.

  — Repet doar cuvintele soţului meu, zise ea pe un ton de scuză. Amaru a recunoscut că n-a reuşit să-i găsească trupul, dar era absolut convins că Pitt nu avea cum să fi supravieţuit.

  — Spui că şi tu şi soţul tău sunteţi pe lista neagră a lui Zolar? întrebă Loren.

  — Da, zise Micki şi ridică din umeri şi pe noi intenţionează să ne reducă la tăcere.

  — Iartă-mă că o spun, spuse Gunn, dar mi se pare că eşti teribil de indiferentă.

  — Soţul meu şi-a făcut nişte planuri…

  — De evadare?

  — Nu. Henry şi cu mine am putea scăpa în orice moment potrivit, dar intenţionăm să luăm o parte din comoară pentru noi.

  Gunn se holbă neîncrezător la ea, apoi rosti ironic:

  — Probabil că soţul tău este un antropolog foarte dur.

  — Poate că veţi înţelege mai bine dacă v-aş spune că ne-am întâlnit şi îndrăgostit unul de celălalt pe când eram parteneri într-o misiune a Consiliului pentru Activităţi Externe.

  — N-am auzit niciodată de aşa ceva, clătină Gunn din cap.

  Loren o privi stupefiată pe Micki:

  — Eu am auzit. Se spune despre CAE că ar fi o organizaţie discretă şi foarte secretă care acţionează din culisele Casei Albe. Nimeni din Congres n-a reuşit vreodată să aducă dovezi concrete privind existenţa sau finanţarea ei.

  — Ce rol are? întrebă Gunn.

  — Desfăşurarea de activităţi secrete sub conducerea directă a preşedintelui SUA, fără ştiinţa celorlalte servicii de informaţii naţionale, răspunse Micki.

  — Ce fel de activităţi?

  — Dintre cele mai puţin ortodoxe, îndreptate împotriva ţărilor considerate ostile Statelor Unite, spuse Loren privind-o cu atenţie pe Micki, dar fără să citească nimic pe faţa ei distantă şi inexpresivă. Ca simplu membru al Congresului, nu cunosc detalii despre operaţiunile CAE şi pot doar să speculez, însă bănuiesc că direcţia principală se referă la asasinate.

  Ochii celeilalte femei deveniră duri şi reci:

  — Recunosc sincer că timp de doisprezece ani, până ne-am retras din serviciu pentru a ne dedica arheologiei, Henry şi cu mine am avut puţini egali în domeniu.

  — Nu mă surprinde, comentă ironic Loren. Deghizaţi ca savanţi, nimeni n-ar fi suspectat că sunteţi asasinii plătiţi ai preşedintelui.

  — Doamnă congresman Smith, pentru informarea dumneavoastră, diplomele noastre universitare nu sunt falsuri. Henry şi-a luat doctoratul la Universitatea Pennsylvania, iar eu, la Stanford. Nu avem nici un fel de scrupule în privinţa misiunilor întreprinse în timpul mandatelor celor trei preşedinţi anteriori. Eliminând liderii unor organizaţii teroriste străine, Henry şi cu mine am salvat vieţile mai multor americani decât ţi-ai putea închipui.

  — Acum pentru cine lucraţi?

  — Pentru noi înşine. După cum am spus, ne-am retras din activitate. Am simţit că venise timpul să ne apucăm de meseria noastră de bază. Serviciile aduse ţării aparţin trecutului. Deşi am fost bine plătiţi pentru misiunile noastre, nu ni s-a acordat nici o pensie.

  — Lupii nu-şi schimbă năravul, observă Gunn. Nu vă veţi putea atinge obiectivul, fără a-i ucide pe Amaru şi pe fraţii Zolar.

  Micki surâse subţire:

  — Este foarte posibil să fim nevoiţi să le-o luăm înainte, dar asta numai după ce la suprafaţă va fi adus suficient din aurul lui Huascar pentru a-l putea transporta.

  — Prin urmare, drumul va fi presărat de cadavre.

  Femeia îşi trecu mâna peste faţă cu un gest de oboseală:

  — Implicarea voastră în vânătoarea comorii a fost o surpriză absolută pentru toţi. În mod stupid, fraţii Zolar au reacţionat exagerat atunci când au descoperit că există rivali care au indicii despre tezaur. Au luat-o razna, ucigându-i sau răpindu-i pe toţi cei care, în minţile lor înnebunite de lăcomie, puteau fi consideraţi obstacole. Ar trebui să vă consideraţi norocoşi că nu v-au omorât pe feribot, ca pe prietenul vostru Pitt. Faptul că vă păstrează temporar în viaţă este pecetea clară a amatorismului.

  — Tu şi soţul tău, murmură Loren, ne-aţi fi…

  — Împuşcat şi apoi incendiat o dată cu feribotul? Micki clătină din cap: Nu-i stilul nostru! Henry şi cu mine i-am lichidat doar pe acei indivizi din ţări străine care împuşcaseră sau aruncaseră în aer fără discriminare femei şi copii nevinovaţi, fără măcar să clipească ori să verse o lacrimă. Nu am făcut niciodată rău vreunui compatriot american şi nici nu intenţionăm să începem acum. În ciuda faptului că prezenţa voastră ne-a împiedicat operaţiunea, vom face tot ce ne stă în putinţă să vă ajutăm să scăpaţi teferi din afacerea asta.

  — Fraţii Zolar sunt americani, îi reaminti Loren.

  — Un detaliu tehnic, ridică din umeri Micki. Ei reprezintă probabil cea mai mare organizaţie de furturi şi contrabandă cu opere de artă din istorie. Sunt nişte rechini de talie mondială. De altfel, nu cred că trebuie să v-o mai spun, deoarece le-aţi simţit brutalitatea direct pe pielea voastră. Lăsându-le oasele să se înălbească în Deşertul Sonoran, Henry şi cu mine ne-am gândit că vom economisi milioane de dolari din buzunarele contribuabililor americani – bani care ar fi fost altfel cheltuiţi într-o anchetă complicată şi lungă a activităţilor lor criminale. La asta s-ar mai adăuga şi costurile cu judecata şi închisoarea, în cazul în care ar fi prinşi şi condamnaţi.

  — Şi după ce puneţi mâna pe o parte din comoară? întrebă Gunn. Ce veţi face atunci?

  Micki rânji ca o scorpie şireată:

  — O să vă trimit o ilustrată din colţul de lume în care vom ajunge şi vă voi anunţa cum o cheltuim.

  O companie de soldaţi amplasă un punct de comandă şi interzise accesul pe o rază de trei kilometri în jurul bazei lui Cerro el Capirote. Nimeni nu avea voie să intre ori să iasă din zona respectivă; vârful muntelui devenise teatrul de operaţiuni pentru recuperarea comorii. Elicopterul furat de la NUMA şi revopsit cu însemnele Zolar International se ridică în cerul senin şi porni spre hacienda, iar după câteva minute un elicopter de transport al armatei mexicane coborî în locul său. Un detaşament de genişti militari îmbrăcaţi în costume de camuflaj pentru deşert sări jos, deschise uşa de marfă din spate şi începu să descarce un cărucior elevator cu furcă, bobine de cabluri şi un vinci mare.

  În douăzeci şi patru de ore, autorităţile statului Sonora care fuseseră mituite de Zolar acordaseră toate permisele şi licenţele necesare, un proces care, în mod obişnuit, ar fi durat luni, poate ani de zile. Fraţii Zolar promiseseră finanţarea construirii de şcoli, şosele şi a unui spital. Dolarii lor unseseră palmele funcţionarilor locali şi eliminaseră nesfârşitele hăţişuri birocratice. Cooperarea deplină fusese oferită de un guvern mexican neştiutor, indus în eroare de oficialităţi corupte. La solicitarea lui Joseph Zolar, fusese aprobată imediat mobilizarea unui contingent de genişti de la o bază militară de pe Peninsula Baja. Potrivit termenilor din contractul întocmit rapid cu Trezoreria statului, familiei Zolar îi revenea douăzeci şi cinci la sută din comoară, restul urmând să fie depus la Tribunalul naţional din Ciudad de Mexico.

  Unica problemă a contractului era faptul că fraţii Zolar nu intenţionau câtuşi de puţin să-l respecte. Ei nu doreau să împartă comoara cu nimeni.

  După ce lanţul de aur şi majoritatea tezaurului erau aduse în vârful muntelui, aveau să fie transportate în secret, la adăpostul întunericului, până la un aeroport militar izolat, situat în apropiere de uriaşele dune de nisip ale Deşertului Altar, la sud de graniţa cu Arizona. Acolo comoara urma să fie transferată într-un avion pentru marfă ce purta culorile şi însemnele unei companii aeriene importante, care să plece mai departe, la o unitate de distribuţie secretă a fraţilor Zolar din orăşelul Nador de pe coasta nordică a Marocului.

  Imediat ce se luminase de ziuă, toţi locuitorii din hacienda fuseseră duşi pe vârful muntelui. În urma lor nu rămăsese nici cel mai neînsemnat obiect personal, doar avionul lui Zolar, gata să decoleze în orice clipă de pe pista domeniului.

  Ceva mai târziu în aceeaşi dimineaţă, Loren şi Rudi fuseseră scoşi din temniţa improvizată şi transportaţi pe munte. Ignorându-l pe Sarason, care ordonase să nu se comunice cu ostaticii, Micki le îngrijise plină de milă tăieturile şi vânătăile şi le asigurase un mic dejun decent. Deoarece existau puţine şanse de evadare pe versanţii stâncoşi ai muntelui, nimeni nu-i păzea şi fură lăsaţi să facă ce doreau.

  Oxley descoperi repede trecerea îngustă care ducea în adâncul muntelui şi, fără să piardă timpul, dirijă o echipă de soldaţi să o lărgească. El rămase după aceea să supravegheze instalarea echipamentelor, în timp ce Zolar, Sarason şi soţii Moore porniră prin tunel, urmaţi de o echipă de genişti cu lămpi fluorescente portabile.

  Când ajunseră la al doilea demon, Micki îi atinse cu dragoste ochii, aşa cum făcuse Shannon Kelsey înaintea ei şi oftă:

  — O minunată piesă de artă!

  — Excelent conservată, încuviinţă Henry Moore.

  — Va trebui distrus, comentă Sarason, nepăsător.

  — Ce spui? se încruntă Moore.

  — Nu-l putem muta şi blochează aproape tot tunelul. Este imposibil să scoatem lanţul lui Huascar peste sau pe lângă el.

  Chipul femeii se încordă de furie:

  — Nu puteţi distruge o operă veche de artă!

  — Ba putem şi o vom face, îşi susţinu Zolar fratele. Sunt de acord că-i neplăcut, dar nu avem timp de entuziasm arheologic. Statuia trebuie să dispară.

  Expresia îndurerată a lui Moore se preschimbă lent într-o mască de piatră. Îşi privi soţia şi aprobă din cap:

  — Trebuie făcute sacrificii.

  Micki înţelese. Dacă doreau să înhaţe îndeajuns din tezaur pentru a trăi în lux tot restul vieţii, trebuiau să accepte distrugerea demonului.

  Porniră mai departe, iar Sarason rămase în urmă şi le ordonă geniştilor să plaseze o încărcătură explozivă sub demon.

  — Atenţie, îi avertiză în spaniolă, folosiţi o cantitate mică! Nu vrem să provocăm o surpare.

  Zolar fu uluit de energia şi de entuziasmul soţilor Moore, atunci când ajunseră la criptele cu străjerii comorii. Dacă i-ar fi lăsat în pace, ar fi petrecut o săptămână studiind mumiile şi ornamentele de înmormântare, înainte de a trece spre sala comorii.

  — Să-i dăm drumul, spuse el, nerăbdător. Pe morţi îi puteţi cerceta şi mai târziu.

  Fără tragere de inimă, cei doi arheologi trecură în locuinţa paznicilor, unde zăboviră doar câteva minute.

  Prezenţa neaşteptată a santinelei încastrate în cristale de calcit îi şocă şi-i ului pe toţi, aşa cum li se întâmplase şi lui Pitt şi grupului său. Henry Moore se apropie de sarcofagul translucid şi privi atent în interior.

  — Un chachapoya, murmură el ca şi cum ar fi stat înaintea unei icoane, conservat după moarte. Este o descoperire incredibilă!

  — A fost, probabil, un războinic nobil de rang foarte înalt, completă Micki, înmărmurită.

  — Concluzia este firească, draga mea. Pentru a primi responsabilitatea păzirii unei imense comori regale, trebuie să se fi bucurat de mult prestigiu.

  — Care crezi că poate fi valoarea lui? întrebă Sarason.

  Moore se întoarse şi pufni spre el:

  — Un lucra extraordinar ca acesta nu poate fi evaluat. Ca posibilitate de acces spre trecut, este inestimabil.

  — Cunosc un colecţionar care ar oferi pe el cinci milioane de dolari, spuse Zolar de parcă ar fi estimat un vas Ming.

  — Războinicul chachapoya aparţine ştiinţei! izbucni Moore, sufocat de furie. Este o verigă pentru înţelegerea trecutului şi locul lui este într-un muzeu, nu în salonul unui colecţionar corupt de artefacte furate!

  Zolar îl privi pătrunzător:

  — Perfect, domnule profesor, este al tău în schimbul cotei din comoară.

  Moore părea în pragul agoniei. Educaţia profesională de om de ştiinţă intrase în conflict direct cu lăcomia. Se simţea ruşinat şi mizerabil acum când îşi dădea seama că tezaurul lui Huascar depăşea cu mult bogăţia pură. Îl copleşea regretul că se asociase unor mizerabili fără scrupule. Strânse uşor mâna soţiei sale, ştiind că, fără îndoială şi ea simţea la fel:

  — Dacă aşa se pune problema… De acord.

  — Acum după ce am căzut la învoială, chicoti Zolar, putem să trecem mai departe şi să găsim obiectele pentru care am venit aici de fapt?

  După alte câteva minute stăteau umăr la umăr pe malul râului subteran şi se holbau hipnotizaţi la muntele de aur iluminat de lămpile fluorescente portabile ale geniştilor. Nu vedeau decât comoara. Râul care curgea prin măruntaiele pământului li se părea lipsit de importanţă.

  — Spectaculos! şopti Zolar. Nu-mi vine să cred că privesc atât de mult aur.

  — Depăşeşte de departe comorile din mormântul lui Tutankhamon, comentă Moore.

  — Magnific! rosti Micki, prinzându-se de braţul soţului ei. Probabil că-i cel mai bogat tezaur din cele două Americi.

  Sarason se dezmetici repede:

  — Foarte inteligent din partea afurisiţilor ălora de incaşi, mârâi el. Depozitarea comorii pe o insulă aflată în mijlocul unui curent puternic dublează dificultatea operaţiunilor de recuperare.

  — Da, însă avem cabluri şi vinciuri, spuse Moore. Gândeşte-te cât de greu le-a fost lor să ducă totul acolo, folosindu-se numai de muşchi şi de funii din cânepă.

  Micki observă o maimuţă de aur, ghemuită pe un piedestal:

  — Curios…

  — Ce anume? o întrebă Zolar.

  Femeia se apropie de statueta care zăcea pe o parte:

  — De ce oare piesa aceasta a rămas pe malul râului?

  — Mda, încuviinţă Moore, este straniu că n-a fost dusă lângă celelalte. Pare chiar că ar fi fost aruncată aici.

  Sarason arătă făgaşele vizibile în nisipul şi în cristalele de calciu de pe mal.

  — Aş zice c-a fost târâtă de pe insulă.

  — Pe ea sunt zgâriate nişte litere, anunţă Moore.

  — Poţi descifra ceva? întrebă Zolar.

  — Nu-i nevoie să descifrez. Cuvintele sunt în engleză.

  Sarason şi Zolar îl priviră cu expresia unor bancheri de pe Wall Street care, mergând pe trotuar, sunt rugaţi de un boschetar să-i dea cincizeci de mii de dolari.

  — Fără bancuri, domnule profesor, spuse Zolar.

  — Vorbesc cât se poate de serios. Cineva a gravat un mesaj în aurul moale din partea de jos a piedestalului şi după cum arată, a făcut-o destul de recent.

  — Ce scrie?

  Moore îi făcu semn unui genist să-şi îndrepte lampa spre piedestalul maimuţei, îşi potrivi ochelarii şi citi cu glas tare: „Membri ai Solpemachaco, bun venit la congresul anual al hoţilor şi jefuitorilor subpământeni!

  Dacă aveţi şi alte ambiţii decât achiziţia de obiecte furate, aţi ajuns unde trebuia.

  Simţiţi-vă ca acasă şi luaţi doar obiectele pe care le puteţi folosi.

  Amabilii voştri sponsori, Doctor Shannon Kelsey, Miles Rodgers, Al Giordino & Dirk Pitt”.

  Urmă un moment de stupefacţie, apoi Zolar mârâi spre fratele său:

  — Ce dracu' se-ntâmplă aici? Ce şmecherie mai e şi asta?

  Buzele lui Sarason erau strânse într-o linie subţire:

  — Pitt a spus că ne-a adus la demon, recunoscu el fără chef, dar n-a pomenit nimic despre faptul că ar fi intrat în munte şi ar fi văzut comoara.

  — Generos în informaţii, nu-i aşa? De ce nu mi-ai spus nimic?

  — Este mort, spuse Sarason ridicând din umeri. N-am crezut c-ar conta…

  — Eu o cunosc pe doamna doctor Kelsey, se întoarse Micki spre soţul ei. Am întâlnit-o la un congres de arheologie din San Antonio. Are o reputaţie excelentă ca specialistă în culturile andine.

  — Da, încuviinţă Moore, îi ştiu lucrările. Se răsuci către Sarason, fulgerându-l din privire: Ne-aţi lăsat să credem că doamna congresman Smith şi cei din NUMA erau simpli vânători de comori şi n-aţi pomenit nimic despre implicarea unor arheologi profesionişti.

  — Ce importanţă are?

  — Se întâmplă ceva asupra căruia nu aveţi control, îi avertiză Moore care părea încântat de deruta fraţilor Zolar. În locul vostru, aş scoate aurul cât mai repede cu putinţă de aici.

  Cuvintele îi fură încheiate de zgomotul unei explozii înăbuşite din tunelul de acces de pe pisc.

  — N-avem de ce ne teme, atâta timp cât Pitt este mort, insistă Sarason. Chestia asta a fost făcută înainte ca Amaru să-i vină de hac.

  Simţea totuşi că-l trec sudori reci şi în urechi îi răsunau cuvintele batjocoritoare ale lui Pitt: „Ai căzut în plasă, amice”.

  Trăsăturile lui Zolar se modificară lent. Fălcile i se încleştară, iar ochii îi deveniră neliniştiţi:

  — Nici un om care descoperă o comoară atât de mare nu lasă în urmă un mesaj ridicol şi apoi pleacă pur şi simplu. Deşi nouă ni se pare o nebunie, indivizii aceştia au un plan şi aş dori să-l cunosc.

  — Oricine ne-ar sta în cale înainte ca tezaurul să fie scos în siguranţă din munte va fi distrus! răcni Sarason către fratele său. Ţi-o promit!

  Cuvintele pronunţate cu energie răsunară ca o ameninţare ce n-ar fi cedat nici chiar în faţa gloanţelor. Toţi îl crezură. Mai puţin Micki Moore.

  Doar ea stătea atât de aproape de bărbat, încât să-i zărească tremurul buzelor.

  „Funcţionarii publici din toată lumea seamănă între ei”, îşi spuse Pitt. Falsitatea surâsului era trădată de expresia de superioritate a ochilor. Probabil că toţi urmaseră aceeaşi şcoală şi memoraseră acelaşi limbaj de lemn, compus din fraze evazive. Individul din faţa lor era chel, purta ochelari cu ramă groasă de baga şi avea o mustaţă neagră cu fiecare firicel perfect aranjat.

  Fernando Matos, un bărbat înalt şi afabil, al cărui profil şi trufie le reaminteau celor aşezaţi în jurul mesei de un conchistador spaniol, era chintesenţa însăşi a funcţionarului binevoitor şi, în acelaşi timp, expert în evitarea răspunsurilor. Îi privea fără să clipească pe americanii din clădirea Vămii aflată la mai puţin de o sută de metri de graniţa dintre Statele Unite şi Mexic.

  Amiralul James Sandecker, care sosise din Washington la scurt timp după ce Gaskill şi Ragsdale veniseră din Galveston, îi susţin privirea fără un cuvânt. Shannon, Rodgers şi Giordino stăteau pe scaune înşiruite lângă perete, iar Pitt ocupa locul din dreapta lui Sandecker. Îl lăsaseră să vorbească pe Curtis Starger, şeful Serviciului Vamal din regiune.

  După şaisprezece ani de serviciu, Starger era un veteran care cunoştea toate trucurile meseriei. Un bărbat chipeş şi fercheş, cu trăsături ca dăltuite şi păr blond, părea mai degrabă un salvamar vârstnic de pe o plajă din San Diego decât un agent uns cu toate alifiile care-l fixa pe Matos cu o expresie ce ar fi putut pârjoli şi azbestul. După ce se făcură prezentările, atacă imediat.

  — O să trec peste politeţuri, domnule Matos. În probleme de felul acesta obişnuiam să discut cu agenţii de elită ai forţelor de poliţie, de obicei cu domnul inspector Granados şi cu senor Rojas, şeful Diviziei Anchete din nordul Mexicului. Ne puteţi explica, de ce pentru a ne informa asupra situaţiei a fost trimisă o persoană oficială de nivel mijlociu dintr-un birou obscur al Ministerului de Afaceri Interne? Am impresia că guvernul din Ciudad de Mexico este la fel de neştiutor ca şi noi.

  Matos făcu un gest de neajutorare din mâini. Ochii săi nu clipeau niciodată şi surâsul îi rămânea încremenit. Dacă se simţise insultat, nu o arătase:

  — Inspectorul Granados lucrează la un caz în Hermosillo, iar senor Rojas este bolnav.

  — Regret să aud asta, mârâi Starger, nesincer.

  — Sunt convins că, dacă ar fi fost sănătoşi sau n-ar fi fost ocupaţi în altă parte, ar fi fost încântaţi să vă întâlnească. Vă înţeleg perfect frustrarea, dar vreau să vă asigur că guvernul mexican va face tot ce-i stă în putinţă pentru a coopera în această privinţă.

  — Procurorul General al Statelor Unite are motive să creadă că trei fraţi cunoscuţi sub numele Joseph Zolar, Charles Oxley şi Cyrus Sarason desfăşoară o operaţiune internaţională de mari proporţii care se ocupă cu furtul, contrabanda şi falsificarea operelor de artă şi a artefactelor. Avem, de asemenea, motive să credem că ei l-au răpit pe unul dintre respectaţii noştri membri ai Congresului şi pe un director al celei mai prestigioase organizaţii ştiinţifice marine americane.

  Matos zâmbi, ascunzându-se în spatele defensivelor sale birocratice:

  — Absolut ridicol! Aşa cum ştiţi foarte bine, domnilor, după incursiunea dumneavoastră infructuoasă asupra depozitului fraţilor Zolar din Texas, reputaţia lor a rămas nepătată.

  Gaskill rânji strâmb spre Ragsdale şi-i spuse:

  — Veştile circulă repede.

  — Persoanele pe care se pare că doriţi să le acuzaţi nu au încălcat nici o lege mexicană. Noi nu avem motive legale pentru a le investiga.

  — Cum acţionaţi pentru eliberarea doamnei congresman Smith şi a directorului-adjunct Gunn?

  — Cazul a fost repartizat celor mai bune echipe de anchetă ale poliţiei, îl asigură Matos. Şefii mei au întreprins deja aranjamente pentru a plăti cererile de răscumpărare. Vă pot garanta că este numai o chestiune de ore până ce bandiţii responsabili pentru această încălcare a legii vor fi capturaţi, iar oamenii dumneavoastră vor fi eliberaţi teferi.

  — Sursele noastre susţin că fraţii Zolar sunt responsabili de aceste răpiri.

  — Nu, nu, clătină din cap Matos, dovezile demonstrează că este vorba despre un grup de bandiţi şi de hoţi.

  — Fiindcă a venit vorba despre răpiri, interveni în discuţie Pitt, ce s-a întâmplat cu echipajul feribotului? Unde a dispărut?

  Matos îl privi dispreţuitor:

  — Este cu totul irelevant pentru cazul de faţă şi de altfel trebuie să vă anunţ că poliţia deţine patru declaraţii autentificate ale membrilor echipajului în care sunteţi identificat ca instigator.

  Indignarea clocoti în Pitt. Fraţii Zolar acoperiseră cu viclenie toate eventualităţile, dar fie că ignoraseră faptul că echipajul Alhambrei nu murise, fie că Amaru îi minţise. Probabil că Padilla şi oamenii lui ajunseseră la ţărm şi fuseseră înhăţaţi de poliţia locală.

  — Anchetatorii dumneavoastră au fost într-atât de inteligenţi, încât să-mi atribuie şi un motiv? întrebă el.

  — Pe mine nu mă interesează motivele, domnule Pitt, ci mă bazez pe dovezi. Dar fiindcă aţi amintit de acest subiect, echipajul susţine că i-aţi ucis pe doamna congresman Smith şi pe Rudi Gunn pentru a afla locul comorii.

  — Poliţiştii voştri au boala lui Alzheimer dacă-nghit asemenea gogoşi! izbucni Giordino.

  — Dovezile sunt dovezi, replică mieros Matos. Ca autoritate guvernamentală, eu trebuie să operez strict în limitele parametrilor legali.

  Pitt ignoră acuzaţia ridicolă şi atacă pieziş:

  — Spuneţi-mi, senor Matos, ce procentaj din aur va fi partea dumneavoastră?

  — Cinci…

  Matos se opri prea târziu.

  — Voiaţi să spuneţi cinci la sută, domnule? întrebă încet Starger.

  Matos lăsă capul într-o parte şi ridică din umeri:

  — Nu voiam să spun nimic de felul acesta.

  — Aş zice că şefii dumneavoastră închid ochii în ceea ce priveşte o conspiraţie de proporţii, remarcă Sandecker.

  — Nu există nici o conspiraţie, domnule amiral şi sunt gata să jur asta.

  — Ceea ce se deduce din atitudinea şi din răspunsurile dumneavoastră, rosti Gaskill aplecându-se peste masă, este că oficialităţi din administraţia statului Sonoran au încheiat o înţelegere cu familia Zolar pentru a păstra comoara peruviană.

  Matos ridică un braţ:

  — În mod legal, peruvienii nu pot revendica nimic. Toate artefactele găsite pe teritoriul Mexicului aparţin poporului nostru…

  — Ele aparţin poporului peruvian, îl întrerupse Shannon roşie la faţă de mânie. Dacă guvernul mexican ar avea un pic de decenţă, i-ar invita pe peruvieni măcar la o participaţie egală.

  — Doamnă doctor Kelsey, relaţiile între state nu se desfăşoară în felul acesta.

  — V-ar plăcea ca tezaurul de aur pierdut al lui Montezuma să fie descoperit în Anzi?

  — Nu ţine de jurisdicţia mea să judec evenimentele externe, replică impasibil Matos. În plus, zvonurile despre comoară sunt mult exagerate. Adevărata ei valoare are prea puţină importanţă.

  Lui Shannon nu-i venea să creadă:

  — Ce spuneţi?! Am văzut cu ochii mei comoara lui Huascar şi, dimpotrivă, este mai mare decât ar fi crezut cineva. Eu apreciez valoarea ei potenţială la aproape un miliard de dolari.

  — Fraţii Zolar sunt oameni de afaceri respectabili, care au dobândit o reputaţie mondială în evaluarea corectă a operelor de artă şi a antichităţilor. Estimarea pe care au făcut-o comorii nu depăşeşte treizeci de milioane.

  — Stimate domn, izbucni Shannon mânată de o furie rece, în privinţa estimării artefactelor provenite din culturi peruviene antice îi pot face praf pe fraţii Zolar şi dacă m-aţi trezi în toiul nopţii! O să v-o zic deschis: mănâncă rahat!

  — Este opinia dumneavoastră, iar ei au altă opinie, spuse calm Matos.

  — Pentru un tezaur atât de mic, comentă Ragsdale, par să fi mobilizat eforturi masive de recuperare.

  — Cinci sau zece muncitori care să aducă aurul din peşteră, nimic mai mult.

  — Doriţi să vedeţi fotografii făcute de sateliţii de recunoaştere de pe orbită care arată că vârful Cerro el Capirote arată ca un muşuroi de furnici în jurul căruia roiesc o armată de oameni şi de elicoptere?

  Matos rămase tăcut, de parcă n-ar fi auzit cele spuse:

  — Şi onorariul fraţilor Zolar? întrebă Starger. Le îngăduiţi să scoată artefacte din ţară?

  — Eforturile lor pentru ajutorarea cetăţenilor din Sonora nu vor rămâne nerăsplătite. Vor fi recompensaţi.

  În mod evident, era o poveste dubioasă şi nimeni din cameră n-o crezu.

  Amiralul Sandecker era principala oficialitate americană prezentă la discuţii. Îl fixă cu privirea pe Matos şi-i surâse dezarmant:

  — Mâine-dimineaţă mă voi întâlni cu preşedintele Statelor Unite. Cu această ocazie îl voi informa despre evenimentele alarmante ce se petrec în statul vecin din sud şi despre faptul că poliţia tărăgănează ancheta şi menţine tăcerea faţă de răpirea unui membru al Camerei Reprezentanţilor. Nu trebuie să vă reamintesc, senor Matos, că foarte curând Congresul va examina Acordul privind comerţul liber de restricţii tarifare. Atunci când membrii Congresului vor afla cum l-aţi tratat pe unul dintre colegii lor şi cum cooperaţi cu infractori care se ocupă de furtul şi de contrabanda cu opere de artă, s-ar putea să le fie greu să accepte continuarea relaţiilor comerciale reciproce. Pe scurt, senor, preşedintele dumneavoastră se va confrunta cu un scandal major.

  În spatele lentilelor ochelarilor, ochii lui Matos se întristară brusc:

  — Nu este necesară o reacţie atât de puternică faţă de un dezacord minor între ţările noastre.

  Pitt observă picături fine de transpiraţie pe fruntea oficialului mexican şi se întoarse către şeful lui din NUMA:

  — Domnule amiral, fără să fiu expert în politica Executivului, sunt gata să pun prinsoare că preşedintele Mexicului şi cabinetul său n-au fost informaţi despre adevărata situaţie.

  — Presupun că ai câştiga, încuviinţă Sandecker şi asta ar explica de ce nu discutăm cu o oficialitate din primul eşalon.

  Culoarea se scursese de pe chipul lui Matos, care arăta realmente indispus:

  — Înţelegeţi eronat… ţara mea este gata să coopereze în toate modurile posibile.

  — Anunţă-ţi superiorii din Ministerul Afacerilor Interne, spuse Pitt, sau pe aceia pentru care lucrezi de fapt că nu sunt chiar atât de inteligenţi pe cât se cred.

  — Întâlnirea s-a încheiat, anunţă Starger. Vom analiza opţiunile şi mâine la aceeaşi oră vom informa guvernul dumneavoastră în legătură cu tot ce am decis.

  Matos încercă să păstreze o urmă de demnitate. Privi ameninţător, dar, când vorbi, glasul său era mai reţinut:

  — Trebuie să vă avertizez că orice tentativă de a vă trimite forţele speciale în Mexic…

  Sandecker îl întrerupse:

  — Aveţi la dispoziţie douăzeci şi patru de ore pentru a-i trimite pe doamna congresman Smith şi pe directorul-adjunct Rudi Gunn nevătămaţi peste graniţa dintre Mexicali şi Calexico. Un singur minut întârziere şi mulţi oameni vor avea de suferit.

  — Nu dispuneţi de autoritatea necesară pentru a ameninţa.

  — Nu se ştie cum va reacţiona preşedintele Statelor Unite după ce-l voi anunţa că forţele voastre de securitate îi torturează pe Smith şi pe Gunn pentru a obţine secrete de stat.

  Matos se îngrozi:

  — Aşa ceva este o minciună, o născocire absurdă!

  Sandecker surâse cu răceală:

  — Vedeţi – şi eu mă pricep să inventez situaţii.

  — Vă dau cuvântul meu…

  — Am terminat, senor Matos, zise Starger. Vă rog să aduceţi la cunoştinţa serviciului meu orice evenimente care mai apar.

  Când oficialul mexican părăsi sala de conferinţe părea un om care văzuse cu propriii ochi cum soţia îi fugise cu instalatorul, iar câinele îi fusese călcat de furgoneta lăptarului. Imediat ce ieşi pe uşă, Ragsdale, care tăcuse şi ascultase discuţiile, se răsuci spre Gaskill:

  — Bine, cel puţin, că nu au habar că le-am descoperit depozitele de mărfuri ilegale.

  — Să sperăm că nu vor afla nimic încă două zile de-acum încolo.

  — Aţi inventariat bunurile furate? întrebă Pitt.

  — Sunt atât de multe, încât inventarul amănunţit va dura câteva săptămâni.

  — Vă amintiţi să fi văzut nişte idoli religioşi ai indienilor din sud-vest, ciopliţi din lemn de plop?

  Gaskill clătină din cap:

  — Nu, n-am văzut nimic de felul acesta.

  — Vă rog să mă anunţaţi dacă găsiţi aşa ceva. Am un prieten indian care îşi doreşte foarte mult să-i recapete.

  — Cum apreciaţi situaţia, domnule amiral? îl întrebă Ragsdale pe Sandecker.

  — Fraţii Zolar le-au promis şi luna de pe cer. Încep să cred că, dacă i-ar aresta, jumătate din cetăţenii statului Sonora s-ar răscula pentru a-i elibera din închisoare.

  — Nu-i vor elibera niciodată pe Loren şi pe Rudi, ca să nu spună ce s-a întâmplat, zise Pitt.

  — Nu vreau să cobesc, zise Ragsdale încet, dar s-ar putea să fie deja morţi.

  Pitt clătină din cap:

  — Nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva.

  Amiralul se sculă şi începu să se plimbe înainte şi înapoi prin încăpere, pentru a se linişti:

  — Chiar dacă preşedintele ar aproba o acţiune neoficială, nu deţinem nici un fel de informaţii care să conducă forţele speciale în locul unde se află Loren şi Rudi.

  — Presupun că fraţii Zolar îi ţin pe munte, spuse Giordino.

  Starger dădu din cap:

  — S-ar putea să ai dreptate. Hacienda pe care au folosit-o drept cartier general pentru a pune la punct căutarea comorii pare pustie.

  — Dacă Smith şi Gunn mai sunt în viaţă, suspină Ragsdale, mă tem că nu va mai fi pentru mult timp.

  — Nu putem face nimic, decât să privim neajutoraţi prin gard, exclamă Starger, frustrat.

  Ragsdale se uită pe fereastră spre graniţă:

  — FBI-ul nu poate întreprinde un raid pe teritoriul mexican.

  — Şi nici Serviciul Vamal, preciză Gaskill.

  Pitt îi privi o clipă pe cei doi agenţi, apoi se adresă direct lui Sandecker:

  — Ei nu pot, dar NUMA poate.

  Toţii se întoarseră nedumeriţi către el.

  — Ce putem face noi? întrebă Sandecker.

  — Să intrăm în Mexic şi să-i salvăm pe Loren şi pe Rudi, fără a crea un incident internaţional.

  — Cum să nu?! râse Gaskill. Nu-i dificil de trecut graniţa, dar fraţii Zolar au de partea lor poliţia şi armata din Sonoran. Fotografiile făcute din sateliţi arată forţe masive pe Cerro el Capirote şi în jurul muntelui. Nu v-aţi putea apropia nici până la zece kilometri fără să nu se tragă în voi.

  — Nu mă gândisem să merg spre munte cu maşina sau pe jos, replică Pitt.

  Starger se uită la el şi rânji:

  — Ce poate face Agenţia Naţională Americană de Studii Marine şi Subacvatice, dar Serviciul Vamal şi FBI-ul nu pot? Să înoate pe deasupra deşertului?

  — Nu, nu pe deasupra, răspunse serios Pitt. Pe dedesubt.

  PARTEA A IV-A.

  CĂLĂTORIE DE COŞMAR

  31 octombrie 1998

  Scalda lui Satan, Baja, Mexic.

  În dealurile pârjolite de soare din extremitatea nordică a munţilor Sierra el Mayor, la aproape cincizeci kilometri sud de Mexicali, pe unul din versanţii stâncoşi există o pâlnie, un tunel format în mod natural. Erodat cu milioane de ani în urmă prin acţiunea turbulentă a unei mări de demult, tunelul coboară spre fundul unei grote micuţe săpate în roca vulcanică de apele pliocenului şi, mai recent, de nisipul purtat de vânt. Acolo, la baza grotei, există un ochi de apă sub deşert. Apa de culoare albastru-cobalt este atât de limpede, încât pare invizibilă şi, de la nivelul solului, pâlnia lasă impresia că nu are fund.

  Scalda lui Satan nu semăna defel cu puţul sacrificial din Peru, observă Pitt privind cordonul de nailon galben care cobora în adâncurile transparente. Cu ochi umbriţi de îngrijorare, bărbatul stătea pe un bolovan de lângă apă şi strângea uşor în palme cordonul de nailon bobinat pe tamburul unui troliu mic.

  Afară, la optzeci de metri deasupra fundului pâlniei, amiralul Sandecker şedea într-un scaun de pânză lângă o autofurgonetă Chevy din 1951 de o jumătate de tonă, veche şi ruginită, cu o prelată decolorată, ce ar fi trebuit reciclată cu mulţi ani în urmă. În spatele ei se afla alt automobil, un break Plymouth Belvedere model 1968, uzat şi obosit. Ambele aveau plăcuţe de înmatriculare din Baja California Norte.

  Ţinând într-o mână o cutie de bere Coors, Sandecker duse un binoclu la ochi cu mâna cealaltă şi privi peisajul înconjurător. Era îmbrăcat pe măsura autofurgonetei, semănând cu unul dintre miile de hoinari americani care călătoreau pe bani puţini prin Baja.

  Fusese surprins să găsească atât de multe plante înflorite în Deşertul Sonoran, în ciuda apei insuficiente şi a temperaturii care cobora iarna sub zero grade, devenind caniculară vara. Hăt, în depărtare, se vedea o herghelie mică ai cărei cai păşteau smocurile de iarbă.

  Mulţumit că singurele forme de viaţă din imediata apropiere erau doar un şarpe cu clopoţei cu romb roşu pe spate, care se sorea pe un bolovan şi un iepure de deşert cu coadă neagră care ţopăi spre el, îl privi şi se îndepărtă grăbit, amiralul se sculă de pe scaun şi coborî spre ochiul de apă.

  — Se vede braţul legii? îl întrebă Pitt.

  — Nimic decât şerpi şi iepuri, mârâi Sandecker şi arătă spre apă. De cât timp sunt acolo?

  Pitt îşi privi ceasul:

  — De treizeci şi opt de minute.

  — M-aş simţi mult mai liniştit dacă ar fi utilizat echipamente profesioniste, nu vechiturile alea împrumutate de la agenţii Serviciului Vamal.

  — Dacă vrem să-i salvăm pe Loren şi pe Rudi, fiecare minut contează. Încercând acum să vedem dacă planul meu are cea mai mică speranţă de reuşită, economisim şase ore. Este exact timpul în care echipamentul nostru sofisticat ar ajunge din Washington în Calexico.

  — Mi se pare curată nebunie să încercăm o operaţiune aşa de periculoasă, spuse Sandecker cu glas obosit.

  — Avem alternativă?

  — Nu-mi vine niciuna în minte.

  — Atunci trebuie să-ncercăm, declară ferm Pitt.

  — Nici măcar nu ştii dacă ai cea mai mică şansă să…

  — Ne-au făcut semn, îl întrerupse Pitt când cordonul îi zvâcni în palmă. Vin spre noi.

  Împreună, Pitt trăgând de cordon şi Sandecker ţinând tamburul între genunchi şi învârtind manivela, începură să-i ridice pe cei doi scufundători, aflaţi undeva în adâncul puţului, la celălalt capăt al cordonului lung de două sute de metri. După cincisprezece minute, gâfâind din greu, ajunseră la nodul roşu care anunţa a treia lungime de cincizeci de metri.

  — Mai sunt numai cincizeci de metri, comentă Sandecker, icnind.

  Trase de tambur în timp ce bobina, străduindu-se să uşureze sarcina lui Pitt care depunea efortul cel mai mare. Amiralul era un entuziast al activităţii sportive, alerga zilnic câţiva kilometri şi ocazional lucra în sala de forţă din sediul NUMA, totuşi osteneala de a trage fără pauză o greutate inertă îi sporise alarmant ritmul bătăilor inimii.

  — Îi văd, gâfâi el, recunoscător.

  Uşurat, Pitt dădu drumul cordonului şi se trânti pe jos, chinuindu-se să-şi recapete suflul:

  — De acolo pot sui şi singuri.

  Giordino apăru primul la suprafaţă. Îşi scoase cele două butelii de aer şi le împinse spre Sandecker, apoi întinse mâna către Pitt care se încordă şi-l trase cu putere afară din apă. Următorul fu doctorul Peter Duncan, hidrolog de la Serviciul de Geologie şi Topometrie SUA, care sosise în Calexico cu un avion închiriat la numai o oră după ce Sandecker îl contactase în San Diego. La început, crezuse că amiralul glumea când pomenise despre un râu subteran, dar curiozitatea îi învinsese scepticismul şi abandonase totul pentru a li se alătura scufundărilor de explorare. Scuipă din gură muştiucul regulatorului de aer:

  — Nu mi-am imaginat niciodată că poate să existe o sursă atât de mare de apă, rosti el printre gâfâieli.

  — Aţi găsit o cale de acces la râu! spuse fericit Pitt, pe un ton deloc interogativ.

  — Puţul coboară cam şaizeci de metri, apoi ajunge la un curs de alimentare orizontal care străbate o sută douăzeci de metri printr-o succesiune de galerii înguste până la râu, explică Giordino.

  — Avem loc să trecem cu echipamentul? întrebă Pitt.

  — Pe alocuri este cam strâmt, dar cred că ne putem strecura.

  — Care-i temperatura apei?

  — Douăzeci de grade – rece, totuşi suportabilă.

  Duncan îşi scoase masca, dezvăluindu-şi barba deasă şi roşie. Nu ieşi din apă, ci-şi rezemă coatele de marginea puţului şi începu să vorbească, bâlbâindu-se de surescitare:

  — Nu-mi venea să cred când mi-aţi descris un râu lat care curge cu viteza de nouă noduri pe sub Deşertul Sonoran. Acum, după ce l-am văzut cu ochii mei, tot nu-mi vine să cred. Aş zice că anual pe-aici curg zece-cincisprezece miliarde de metri cubi de apă.

  — Crezi că-i acelaşi râu subteran care trece pe sub Cerro el Capirote? întrebă Sandecker.

  — Fără doar şi poate, răspunse Duncan. Acum, când am văzut cu ochii mei că râul există, sunt gata să pun pariu că este acelaşi despre care Leigh Hunt afirma că trece pe sub Munţii Castle Dome.

  — Prin urmare, probabil că există şi Canionul de aur al lui Hunt, surâse Pitt.

  — Cunoşti legenda?

  — Acum nu mai este o legendă.

  O expresie de încântare apăru pe chipul hidrologului:

  — Da, sunt fericit să admit că nu mai este o legendă.

  — Noroc că am fost legaţi de un cordon de siguranţă fix, comentă Giordino.

  Duncan încuviinţă din cap:

  — Absolut de acord. Fără el, am fi fost târâţi de curentul râului după ce ieşiserăm din cursul de alimentare.

  — Şi v-aţi fi alăturat celor doi scufundători care au sfârşit în golf.

  — Nu pot să nu mă întreb unde este izvorul, reflectă Sandecker.

  Giordino îşi trecu mâna prin ciuful creţ:

  — Cele mai moderne instrumente geofizice de penetrare a solului n-ar trebui să aibă probleme în urmărirea cursului.

  — Este imposibil de prevăzut ce va însemna o descoperire de asemenea proporţii pentru sud-vestul afectat de secetă, continuă Duncan încă impresionat de cele văzute. Ar putea fi vorba despre mii de locuri de muncă, milioane de pogoane de terenuri cultivate, păşuni pentru vite… Am putea vedea cum deşertul se transformă într-o Grădină a Edenului.

  — Hoţii se vor îneca în apa care va transforma deşertul într-un paradis, zise Pitt, privind apa limpede precum cristalul şi amintindu-şi cuvintele lui Billy Yuma.

  — Ce-ai spus? îl întrebă Giordino, curios.

  Pitt clătină din cap şi zâmbi:

  — Un vechi proverb indian.

  După ce aduseră echipamentul de scufundare la suprafaţă, Giordino şi Duncan se dezbrăcară de costume, în timp ce Sandecker încărca totul în breakul Plymouth. Amiralul se apropie de Pitt, care pornise autofurgoneta veche şi se opri lângă el.

  — Ne-ntâlnim aici peste două ore, îi spuse Pitt.

  — Ne poţi spune şi nouă unde te duci?

  — Trebuie să văd pe cineva care să mobilizeze o armată.

  — O persoană pe care o cunosc?

  — Nu, dar dacă lucrurile merg pe jumătate atât de bine pe cât sper, o să-i strângi mâna şi o să-i dai o medalie înainte de asfinţitul soarelui.

  Gaskill şi Ragsdale aşteptau în micul aeroport aflat la vest de Calexico în partea americană a graniţei, când avionul NUMA ateriză şi rulă, oprindu-se lângă furgoneta mare a Serviciului Vamal. Începuseră deja să transfere echipamentele subacvatice din cala avionului în furgonetă, când Sandecker şi Giordino apărură cu breakul.

  Pilotul se apropie de ei şi le strânse mâinile:

  — A trebuit să ne dăm toată silinţa pentru a face rost de lucrurile de pe listă, dar am reuşit să le găsim pe toate.

  — Inginerii noştri au putut coborî profilul naviplanului, aşa cum a cerat Pitt? întrebă Giordino.

  — O chestie teribilă, zâmbi pilotul, totuşi genialii mecanici ai domnului amiral mi-au zis să vă anunţ că au modificat Wallowing Windbag-ul, aducându-l la înălţimea maximă de şaizeci şi unu de centimetri.

  — Când mă voi întoarce la Washington, le voi mulţumi personal tuturor, spuse Sandecker cu căldură.

  — Să plec sau să vă aştept aici? îl întrebă pilotul.

  — Rămâi lângă avion, în caz că avem nevoie de tine.

  Terminaseră de încărcat furgoneta şi închideau uşile din spate, când Curtis Starger apăru pe pistă gonind într-un vehicul cenuşiu al Serviciului Vamal. Opri şi sări de la volan, ca scăpat din puşcă:

  — Avem probleme, îi anunţă.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă Gaskill.

  — Grănicerii mexicani tocmai au închis frontiera pentru tot traficul dinspre Statele Unite.

  — Şi pentru cel comercial?

  — Da. În plus, au ridicat în aer o flotilă de elicoptere cu ordinul de a intercepta orice aparat de zbor intrus şi de a opri toate vehiculele care par nelalocul lor.

  Ragsdale privi spre Sandecker:

  — Probabil că sunt pe urmele expediţiei voastre de pescuit.

  — Nu cred. Nimeni nu ne-a văzut intrând sau plecând de la Scalda lui Satan.

  Starger izbucni în râs:

  — Pe cât vrei să punem pariu că după ce senor Matos le-a raportat fraţilor Zolar că ne menţinem pe o poziţie de forţă, ei au făcut spume la gură şi i-au convins pe amicii lor din guvern să reteze punţile?

  — Asta cred şi eu, încuviinţă Ragsdale. Se temeau că vom da năvală precum cavaleria uşoară pentru a salva fortul asediat de indieni.

  — Unde-i Pitt? se interesă Gaskill, privind în jur.

  — Este în siguranţă, de partea cealaltă, răspunse Giordino.

  Sandecker lovi cu pumnul în fuzelajul avionului:

  — După ce-am ajuns atât de aproape! mormăi el furios. Chix… am dat, pur şi simplu, chix!

  — Trebuie să existe vreo modalitate prin care să-i putem aduce pe oamenii aceştia şi echipamentele lor la Scalda lui Satan, se adresă Ragsdale colegilor săi din FBI.

  Starger şi Gaskill rânjiră în acelaşi fel, cu şiretenie:

  — Păi, făcu Starger, cred că Serviciul Vamal vă poate salva.

  — Voi doi aveţi ceva ascuns în mânecă?

  — Afacerea Escobar, dădu din cap Starger. Aţi auzit despre ea?

  — Ceva cu contrabandă de droguri, zise Ragsdale.

  — Juan Escobar, începu Starger să le explice lui Sandecker şi lui Giordino, locuia în Mexic lângă graniţă, dar avea un atelier de reparat camioane în Statele Unite, imediat dincolo de frontieră. El a introdus prin contrabandă o mulţime de transporturi masive de droguri, înainte ca Departamentul Antidrog să-i dea de urmă. Într-o investigaţie comună, oamenii noştri au descoperit un tunel lung de 150 metri, care făcea legătura între casa lui şi atelierul auto. Am ajuns prea târziu ca să-l arestăm. Escobar a mirosit ceva şi-a închis afacerea înainte de a-l prinde în flagrant şi a dispărut împreună cu toată familia lui.

  — În prezent în casa lui Escobar, continuă Gaskill, locuieşte un agent de-al nostru, un hispanic născut şi crescut în Los Angeles, care face naveta prin punctul de vamă, jucând rolul de nou proprietar al atelierului auto.

  Starger surâse încântat:

  — Departamentul Antidrog şi Serviciul Vamal au efectuat peste douăzeci de arestări, pe baza informaţiilor ce i-au parvenit agentului nostru de la traficanţi de droguri care doreau să folosească tunelul.

  — Vreţi să spuneţi că este încă deschis? se miră Sandecker.

  — Domnule amiral, răspunse Starger, aţi fi surprins cât de frecvent s-a dovedit util celor aflaţi de partea binelui.

  Giordino arăta ca un om căruia i se aruncase colacul de salvare:

  — Putem trece echipamentele dincolo de graniţă?

  Starger încuviinţă din cap:

  — Pur şi simplu intrăm cu camioneta în atelierul auto. O să mobilizez nişte băieţi să ne ajute să cărăm echipamentele pe sub graniţă până la casa lui Escobar şi apoi să le încărcăm în camionul de depanare al agentului nostru sub acoperire, care se află în garajul de acolo, departe de orice priviri indiscrete. Camionul este bine cunoscut în regiune, aşa încât nu există nici un motiv pentru a fi oprit.

  Sandecker se întoarse spre Giordino:

  — Ei bine, rosti el solemn, sunteţi gata să vă scrieţi necrologul?

  Demonul de piatră ignora cu stoicism activitatea din jur, ca şi cum ar fi aşteptat momentul potrivit. Nu simţea şi nici nu-şi putea răsuci capul pentru a vedea găurile şi scobiturile recente din trupul său şi din unica aripă rămasă întreagă, ciuruite de soldaţi mexicani amuzaţi care-l folosiseră drept ţintă, după ce ofiţerii lor coborâseră în adâncul muntelui. Ceva din stânca sculptată simţea că ochii săi ameninţători vor privi peste deşertul fără vârstă multe secole după ce intruşii aceia vor fi murit şi vor fi fost uitaţi de toţi.

  O umbră trecu pentru a cincea oară în dimineaţa aceea peste demon; un aparat aerodinamic coborî din văzduh şi se opri pe unicul spaţiu deschis care permitea manevra respectivă – o fâşie îngustă între două elicoptere militare şi vinciul mare, deservit de un generator la fel de masiv.

  Din scaunul pentru pasageri din spate al elicopterului verde-albastru de poliţie, Rafael Cortina, comandantul poliţiei din Baja Norte, privea gânditor pe geam spre agitaţia de pe vârful muntelui. Ochii lui se îndreptară către expresia răuvoitoare a demonului de piatră, care părea că-l fixează cu ură.

  Cortina avea şaizeci şi cinci de ani şi se gândea fără plăcere la apropiata ieşire la pensie. Nu-l încânta ideea unei vieţi monotone într-o căsuţă de pe malul Golfului Ensenada, trăind dintr-o pensie care avea să-i permită foarte puţine extravaganţe. Faţa sa pătrăţoasă, oacheşă, era oglinda unei cariere lungi de patruzeci şi cinci de ani. Cortina nu fusese niciodată popular printre ceilalţi ofiţeri de poliţie. Muncise din greu, îşi menţinuse verticalitatea şi se mândrea că nu acceptase niciodată mită. Nici măcar un singur peso în toţi anii de serviciu. Deşi nu-i acuzase pe alţii fiindcă acceptau bani pe sub masă din partea unor infractori cunoscuţi sau a unor oameni de afaceri dubioşi care încercau să abată investigaţiile legale, nici nu le aprobase acţiunile. Îşi văzuse de drumul său, fără să-i reclame superiorilor şi fără să-şi exprime nemulţumirile sau judecăţile morale personale.

  Îşi amintea cu amărăciune felul în care fusese ignorat la avansări în mai multe rânduri decât îşi putea aminti. Totuşi, ori de câte ori superiorii săi întindeau prea mult coarda şi faptele le erau descoperite, iscându-se scandaluri, autorităţile civile apelau cu regularitate la Cortina, un individ pe care-l detestau pentru onestitatea sa, dar care le era necesar fiindcă puteau avea încredere în el.

  Într-o ţară în care corupţia şi mita erau la ordinea zilei, exista un motiv pentru care Cortina nu putuse fi cumpărat. Orice om îşi avea preţul său. Nemulţumit, însă răbdător, Cortina aşteptase până ce preţul său fusese acceptat. Dacă era să se vândă, n-avea s-o facă ieftin. Iar cele zece milioane de dolari pe care fraţii Zolar i le oferiseră pentru cooperare, pentru şi dincolo de aprobarea oficială de scoatere la suprafaţă a comorii, erau îndeajuns pentru ca soţia sa, cei patru fii şi nevestele lor cu cei opt nepoţi să se bucure de viaţă în noul şi reîntineritul stat Mexic, clădit sub auspiciile Acordului nord-american privind comerţul liber de restricţii tarifare.

  În acelaşi timp, Cortina ştia că erau pe ducă zilele de altădată, când întorceai privirea, dar întindeai palma. Ultimii doi preşedinţi mexicani purtaseră un război total împotriva corupţiei din administraţie, iar legalizarea şi reglementarea preţurilor unor droguri însemnase o lovitură grea pentru traficanţi, retezându-le profiturile cu optzeci la sută şi volumul tranzacţiilor cu două treimi.

  Cortina coborî din elicopter şi fu întâmpinat de unul dintre oamenii lui Amaru. Îşi amintea că-l arestase pe individ pentru jaf armat în La Paz şi contribuise la condamnarea lui la cinci ani de închisoare. În cazul în care criminalul eliberat îl recunoscuse pe Cortina, nu se trădă în nici un fel şi îl conduse la o rulotă din aluminiu, care fusese aeropurtată din Yuma, pentru a fi utilizată ca sediu pentru acţiunea de recuperare a comorii începută pe vârful muntelui.

  Comandantul de poliţie fu surprins să vadă în interiorul rulotei lambrisate cu lemn preţios picturi moderne în ulei, semnate de unii dintre cei mai celebri artişti din sud-vestul american. În jurul mesei din Epoca Restauraţiei Franceze stăteau Joseph Zolar, cei doi fraţi ai săi, Fernando Matos de la Ministerul Afacerilor Interne şi colonelul Roberto Campos, comandantul forţelor militare din Baja.

  Cortina salută din cap şi se înclină scurt. I se făcu semn să se aşeze pe un scaun. Ochii i se lărgiră uşor, când o femeie foarte frumoasă îi aduse o cupă de şampanie şi o farfurie cu somon afumat, alături de o grămăjoară de caviar. Zolar indică o planşă cu secţiunea tunelului care ducea la peşterile interioare:

  — Vreau să vă spun că nu este deloc uşor să aducem tot aurul peste un râu adânc care curge sub deşert şi apoi să-l transportăm printr-un coridor îngust, până în vârful muntelui.

  — Operaţiunile se desfăşoară cu bine? întrebă Cortina.

  — Este prea devreme ca să sărbătorim cu confeti, replică Zolar. În prezent, are loc operaţiunea cea mai dificilă: scoaterea lanţului lui Huascar. După ce va ajunge la suprafaţă… se opri, pentru a-şi consulta ceasul… cam peste o jumătate de oră, îl vom tăia în secţiuni pentru a uşura manipularea la încărcare şi la descărcare. După ce va fi în siguranţă, în depozitele noastre din Maroc, va fi lipit la loc.

  — De ce tocmai în Maroc? întrebă Fernando Matos. De ce nu în depozitele pe care le aveţi în Galveston sau pe proprietatea dumneavoastră din Douglas, statul Arizona?

  — Din motive de protecţie. Aceasta este o colecţie de artefacte pe care nu dorim să riscăm s-o depozităm în Statele Unite. Avem o înţelegere cu comandantul militar din Maroc, care se ocupă de paza mărfurilor noastre, iar Marocul este un centru de distribuţie convenabil pentru transportul artefactelor în Europa, în America de Sud şi în Orientul îndepărtat.

  — Cum intenţionaţi să aduceţi la suprafaţă restul obiectelor? întrebă Campos.

  — După ce vor traversa râul subteran pe plute, vor fi trase prin tunel pe un tren de platforme înguste cu tălpige.

  — Prin urmare, vinciul pe care l-am rechiziţionat s-a dovedit util?

  — Un dar de la Dumnezeu, domnule colonel, răspunse Oxley. Până la ora 18, oamenii dumneavoastră ar trebui să termine de încărcat ultimele artefacte în elicopterele pe care aţi avut amabilitatea să ni le puneţi la dispoziţie.

  Cortina luă în mână cupa de şampanie, dar nu sorbi din ea:

  — Există vreo modalitate de cântărire a tezaurului?

  — Domnul profesor Henry Moore şi soţia lui au estimat că ar fi vorba de şaizeci de tone.

  — Dumnezeule! murmură colonelul Campos, un bărbat voinic cu o claie de păr sur. Nu ştiusem că este atât de mare.

  — Documentele istorice nu oferă inventarul complet, explică Oxley.

  — Şi valoarea? întrebă Cortina.

  — Iniţial, începu Oxley, o estimaserăm la două sute cincizeci de milioane de dolari americani. Cred însă că putem spune fără ezitare că se apropie mai degrabă de trei sute de milioane.

  Valoarea rostită de Oxley era o pură născocire. Potrivit inventarului realizat de soţii Moore, numai preţul de piaţă al aurului se apropia de şapte sute de milioane de dolari. Valoarea suplimentară a antichităţilor făcea ca suma finală să fie mai mare cu un miliard de dolari pe piaţa neagră.

  Zolar se întoarse spre Cortina şi Campos cu un surâs larg pe faţă:

  — Ceea ce înseamnă, domnilor, că putem creşte considerabil cota parte pentru locuitorii din Baja California Norte.

  — Suma va fi mai mult decât suficientă pentru lucrările publice preconizate de administraţia dumneavoastră, adăugă Sarason.

  Cortina privi pe furiş spre Campos şi se întrebă cât primea colonelul pentru a închide ochii în timp ce fraţii Zolar plecau cu cea mai mare parte a comorii, inclusiv cu lanţul de aur masiv. Iar Matos era o enigmă… Pur şi simplu nu putea să înţeleagă rolul ipocritului oficial guvernamental.

  — În lumina noii estimări, cred că s-ar impune o bonificaţie, rosti el, în cele din urmă.

  Oportunist prin natură, Campos îl susţinu imediat:

  — Da, da, sunt de acord cu bunul meu prieten Rafael! Pentru mine n-a fost deloc uşor să închid graniţa.

  Cortina fu amuzat să-l audă pe colonel folosindu-i prenumele pentru prima dată în cei zece ani de când se întâlneau ocazional pentru a discuta diverse probleme de natură militară sau poliţienească. Ştia cât de mult l-ar fi iritat pe Campos dacă proceda în acelaşi fel, aşa încât spuse:

  — Roberto are perfectă dreptate. Oamenii de afaceri şi politicienii locali se plâng deja de pierderile de venituri cauzate de stoparea traficului comercial şi turistic. Amândoi vom fi nevoiţi să dăm nişte explicaţii credibile superiorilor.

  — Nu le vor înţelege, întrebă Oxley, când le veţi spune că aţi făcut-o pentru a-i opri pe agenţii federali americani să treacă în mod neautorizat graniţa pentru a confisca tezaurul?

  — Vă asigur că Ministerul Afacerilor Interne va coopera din toate punctele de vedere pentru a vă susţine poziţia, zise Matos.

  — Poate că o va face, strânse din umeri Cortina, dar cine poate garanta că guvernul va accepta explicaţiile şi nu va ordona ca domnul colonel Campos şi cu mine să fim deferiţi justiţiei pentru că ne-am depăşit atribuţiile?

  — La ce bonificaţie v-aţi gândit? i se adresă Zolar.

  Fără să clipească măcar, Cortina replică:

  — Alte zece milioane de dolari, bani lichizi.

  În mod evident, Campos fu uluit pentru o clipă, dar nu ezită să i se alăture:

  — Domnul comandant de poliţie a vorbit pentru amândoi. Ţinând seama de riscurile asumate şi de valoarea suplimentară a comorii, bonificaţia de zece milioane de dolari nu este o sumă exagerată.

  Sarason intră şi el în negocieri:

  — Vreau să înţelegeţi că valoarea estimată nu se apropie deloc de ceea ce vom încasa în final. Domnul comandant Cortina ştie că nişte bijuterii furate sunt rareori vândute cu mai mult de douăzeci la sută din valoarea lor reală.

  În tot acest timp, Zolar şi Oxley afişau expresii serioase, ştiind însă perfect că pe lista clienţilor lor existau peste o mie de colecţionari care de-abia aşteptau să cumpere obiecte din tezaur la preţuri exorbitante.

  — Zece milioane, repetă Cortina cu încăpăţânare.

  — Este o sumă foarte mare, protestă Sarason, menţinând simularea unor negocieri dure.

  — Faptul că vă oferim protecţie împotriva poliţiei americane şi mexicane, îi reaminti Cortina, este doar jumătate din ajutorul pe care vi-l dăm. Fără elicopterele grele ale domnului colonel Campos cu care să transportaţi aurul la aeroportul de transfer din Deşertul Altar, nu v-aţi alege cu nimic.

  — Nici voi nu v-aţi alege cu nimic fără implicarea noastră în descoperire, replică Sarason.

  Cortina deschise braţele cu un gest de indiferenţă:

  — Nu pot nega că avem nevoie unii de ceilalţi. În acelaşi timp, cred cu tărie că ar fi în interesul dumneavoastră să fiţi generoşi.

  Sarason îşi privi fraţii. Zolar încuviinţă din cap imperceptibil. După o clipă, Sarason reveni spre Cortina şi Campos şi schiţă un gest de resemnare:

  — Ştim când avem o mână necâştigătoare. Consideraţi-vă mai bogaţi cu câte zece milioane de dolari.

  Sarcina maximă a vinciului era de cinci tone, aşa încât lanţul lui Huascar trebuia tăiat în două. După aceea, geniştii mexicani aveau să improvizeze o plută din scândurile rechiziţionate din cel mai apropiat depozit de cherestea, pentru a transporta piesa principală a tezaurului peste râul subteran. Tronul de aur avea să fie însă prea greu pentru pluta aceea. După ce lanţul lui Huascar era adus în vârful muntelui, vinciul urma să fie coborât în peşteră şi cablul lui să fie trecut în jurul tronului, care să fie tras pe fundul râului până ajungea la ţărm. De acolo, geniştii ajutaţi de oamenii lui Amaru intenţionau să-l suie pe un fel de sanie, în vederea călătoriei finale din inima muntelui. După ce erau aduse la suprafaţă, toate artefactele urmau să fie îmbarcate în vehicule pe care meşteşugarii incaşi care creaseră capodoperele din aur nu şi le-ar fi putut imagina niciodată: păsări ce zburau fără aripi, numite elicoptere în vremurile moderne.

  Pe insula comorii, Micki Moore inventaria de zor şi făcea descrieri ale obiectelor, în timp ce Henry le măsura şi le fotografia. Trebuiau să lucreze repede. Amaru îi îmboldea pe geniştii militari să evacueze totul cât mai iute – un efort care diminua cu o viteză incredibilă piramida de antichităţi din aur. Incaşii şi chachapoya avuseseră nevoie de şase zile pentru a ascunde comoara în munte, dar echipamentele moderne aveau s-o scoată de acolo în zece ore.

  — Nu pot face asta, şopti Micki apropiindu-se de soţul ei.

  El o privi şi ochii femeii părură să reflecte aurul care scânteia sub proiectoarele puternice aduse de genişti.

  — Nu vreau nici un gram de aur.

  — De ce? o întrebă el, încetişor.

  — Nu-ţi pot explica. Şi aşa mă simt josnică. Ştiu că şi tu ai ajuns să simţi la fel. Trebuie să facem ceva ca să nu rămână în mâinile lui Zolar.

  — Nu acesta a fost planul nostru iniţial – să-i lichidăm pe fraţii Zolar şi să deturnăm comoara după ce a fost încărcată în avionul din Deşertul Altar?

  — Asta a fost înainte de a vedea cât este de vastă şi de magnifică! Recunoaşte, Henry, este un hap mai mare decât putem înghiţi.

  Moore căzu pe gânduri:

  — Ţi-ai găsit un moment al naibii de nepotrivit pentru accese de conştiinţă.

  — Conştiinţa n-are nici o legătură cu asta. E ridicol să crezi că noi doi am putea descărca tone de antichităţi. Trebuie să privim deschis realitatea. Nu dispunem nici de facilităţile, nici de contactele necesare pentru a desface pe piaţa neagră un tezaur de asemenea dimensiuni.

  — Vânzarea lanţului lui Huascar n-ar fi deloc dificilă.

  Micki îl privi pătrunzător:

  — Eşti un antropolog foarte bun, iar eu sunt un arheolog foarte bun. Amândoi suntem foarte pricepuţi să ne paraşutăm noaptea în ţări străine şi să ucidem oameni. Furtul unor opere de artă vechi şi inestimabile nu-i specialitatea noastră. În plus, îi urâm pe oamenii aceştia. Părerea mea este să acţionăm împreună pentru a menţine tezaurul intact, nu împrăştiat în buncărele unor indivizi dornici să posede obiecte pe care nimeni să nu le poată avea sau vedea.

  — Trebuie să recunosc, încuviinţă încet bărbatul, că am avut şi eu unele rezerve. Ce propui să facem?

  — Ceea ce trebuie, răspunse ea, răguşit.

  Pentru prima dată, Moore îi sesiză compasiunea din ochi, care-i conferea o frumuseţe pe care n-o observase până atunci. Femeia îl prinse în braţe şi-l privi cu sinceritate:

  — Nu va mai trebui să ucidem niciodată. De data aceasta, după terminarea operaţiunii nu va mai fi nevoie să ne furişăm iarăşi în bârlog.

  Bărbatul îi prinse capul între palme şi o sărută:

  — Sunt mândru de tine!

  Micki îl împinse uşor înapoi şi ochii i se lărgiră, parcă amintindu-şi ceva:

  — Ostaticii! Le-am promis că, dacă vom putea, o să-i salvăm.

  — Unde sunt?

  — Dacă mai trăiesc, ar trebui să fie undeva, la suprafaţă.

  Moore privi în jurul peşterii şi văzu că Amaru supraveghea evacuarea mumiilor străjerilor din cripte. Fraţii Zolar intenţionau să lase grotele la fel de goale pe cât fuseseră atunci când le descoperiseră incaşii. Nici un obiect de valoare nu avea să mai rămână acolo.

  — Avem inventarul detaliat, îi spuse el lui Micki. Putem să-i dăm drumul!

  Soţii Moore se urcară pe o „sanie” improvizată, ticsită cu animale din aur, care era tractată spre vârf. Când ajunseră la lumină, căutară peste tot, dar nu-i zăriră nicăieri pe Loren Smith şi pe Rudi Gunn.

  Iar de acum era prea târziu ca soţii Moore să coboare iarăşi în munte.

  Loren se înfioră. Hainele zdrenţuite nu reprezentau o protecţie faţă de umezeala rece din peşteră. Gunn o cuprinsese cu braţul, oferindu-i puţina căldură corporală pe care o avea de dat. Nişa micuţă în care fuseseră întemniţaţi era, în realitate, o simplă fisură în calcar. Nu aveau loc să stea în picioare şi, ori de câte ori încercau să se mişte pentru a-şi găsi o poziţie mai confortabilă sau pentru a se încălzi, paznicul îi lovea cu patul puştii prin deschidere.

  După ce jumătăţile lanţului de aur fuseseră suite prin tunel, Amaru îi silise să coboare pe de creasta muntelui în cavitatea aceasta mică, aflată dincolo de cripta străjerilor. Loren şi Rudi fuseseră închişi aici înainte ca soţii Moore să fi ieşit din peştera comorii.

  — Am vrea să bem nişte apă, i se adresă Loren paznicului.

  Bărbatul se întoarse şi o privi inexpresiv. Era un individ înfricoşător, enorm, cu o faţă dezgustătoare, cu buze groase, nas turtit şi un singur ochi. Găvanul fără ochi nu era acoperit şi îi conferea hidoşenia brutală a unui Quasimodo.

  Corpul pe jumătate dezbrăcat al lui Loren se înfioră, însă nu de frig, ci de teamă. Ştia prea bine că insolenţa putea să-i provoace suferinţă, dar de acum nu-i mai păsa:

  — Apă, imbecil bălos! Înţelegi? Agua!

  El o privi cu cruzime, apoi dispăru fără grabă din faţa lor. Reveni după câteva minute şi le azvârli un bidon metalic militar.

  — Cred că ţi-ai făcut un prieten, comentă Gunn.

  — Dacă speră că se-alege cu un sărut de la prima întâlnire, făcu Loren deşurubând capacul bidonului, ar trebui să se gândească mai bine.

  Îi întinse bidonul lui Gunn, dar el scutură din cap:

  — Mai întâi, doamnele.

  Loren bău numai puţin, apoi îi dădu bidonul:

  — Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu soţii Moore?

  — Poate că nu ştiu că ne-au adus de pe pisc în văgăuna asta.

  — Mă tem că fraţii Zolar intenţionează să ne îngroape aici de vii, zise Loren.

  O podidiră lacrimile pentru prima dată. Curajul începea să i se risipească. Îndurase bătăile şi abuzurile, dar acum, când se părea că ea şi Gunn fuseseră abandonaţi, dispăruse aproape complet speranţa vagă ce o făcuse până atunci să ignore totul.

  — Mai este şi Dirk, spuse încetişor Gunn.

  Femeia clătină din cap, ca şi cum s-ar fi simţit stânjenită că fusese văzută ştergându-şi lacrimile:

  — Te rog, încetează! Chiar dacă ar mai fi în viaţă, Dirk n-ar putea pătrunde în muntele ăsta nenorocit cu o divizie de puşcaşi marini, pentru a ajunge în timp util la noi.

  — Dacă-l cunosc bine, nu va avea nevoie de o divizie de puşcaşi marini.

  — Este om şi el, ce naiba! Ar fi ultimul care să se considere un făcător de minuni.

  — Atâta timp cât mai suntem în viaţă, vorbi Gunn şi există o şansă, asta-i tot ce contează.

  — Dar pentru cât timp? clătină cu tristeţe din cap. Câteva minute… două ore? Adevărul este că suntem deja ca şi morţi.

  Când prima secţiune a lanţului lui Huascar a fost scoasă la lumina zilei, toţi cei de pe vârful muntelui se opriră s-o admire. Atâta aur masiv într-un singur loc le tăie, pur şi simplu, răsuflarea. În ciuda prafului şi a depunerilor de calcit picurate din plafonul peşterii în atâtea secole, mormanul de aur galben strălucea orbitor sub soarele amiezii.

  În toţi anii de când se ocupau cu furtul de antichităţi, fraţii Zolar nu mai văzuseră o capodoperă de artă antică splendidă; într-adevăr, nu putea rivaliza cu nici un alt obiect cunoscut în istorie. În toată lumea nu existau patru colecţionari care şi-ar fi putut permite să cumpere întregul lanţ. Spectacolul fu dublat, când cealaltă jumătate fu adusă din adânc şi depozitată lângă prima.

  — Maică Precistă! icni colonelul Campos. Inelele au grosimea încheieturii mâinii unui om!

  — Greu de crezut că incaşii au stăpânit asemenea cunoştinţe de metalurgie, murmură Zolar.

  Sarason îngenunche şi studie verigile lanţului:

  — Tehnica şi complexitatea artistică sunt fenomenale. Fiecare za este perfectă. Nu există nicăieri nici un defect.

  Cortina se apropie de o verigă de la un capăt şi o ridică, depunând un efort vizibil:

  — Cred că un singur inel cântăreşte cincizeci de kilograme.

  — Este, într-adevăr, la ani-lumină de orice altă descoperire, spuse Oxley, nevenindu-i să creadă ce vede în faţa ochilor.

  Sarason îşi smulse privirea de la lanţ şi-i făcu semn lui Amaru:

  — Încărcaţi-l rapid!

  Asasinul cu ochi cruzi dădu din cap fără să spună nimic şi începu să le dea ordine oamenilor săi şi unei grupe de soldaţi. Până şi Cortina, Campos şi Matos li se alăturară. Transpirând din abundenţă şi folosind un cărucior elevator forţat la maximum, cele două secţiuni ale lanţului fură încărcate în două elicoptere militare şi trimise spre pista din deşert.

  Zolar privi cele două aparate până deveniră punctuleţe minuscule pe cer.

  — Nimic nu ne mai poate opri acum, se adresă el încântat fraţilor săi. Peste câteva ore vom fi în siguranţă cu cea mai mare comoară cunoscută de om.

  Pentru Sandecker, planul îndrăzneţ de a pătrunde prin uşa din spate a muntelui Cerro el Capirote în tentativa temerară de a-i salva pe Loren Smith şi pe Rudi Gunn era, pur şi simplu, sinucidere. El ştia prea bine din ce cauză îşi risca Pitt viaţa: salva de la moarte o femeie iubită şi un prieten apropiat, încheia socotelile cu doi asasini şi înhăţa o comoară incredibilă de sub nasul hoţilor. Acestea ar fi fost motive suficiente pentru alţi bărbaţi, dar nu şi pentru Pitt. Motivaţia lui era mult mai profundă. Să provoace necunoscutul, să sfideze probabilităţile şi să râdă în nasul răului, aceştia erau stimulii săi.

  Cât despre Giordino, care-i era prieten lui Pitt din copilărie, Sandecker nu se îndoia nici o clipă că italianul solid şi-ar fi urmat prietenul şi într-un ocean de lavă topită.

  Sandecker i-ar fi putut opri, dar el nu construise organizaţia guvernamentală pe care mulţi o considerau cea mai bună, cea mai productivă şi cea mai eficientă bugetar fără să-şi fi asumat destule riscuri. Plăcerea de a ieşi din ritmul de marş impus de oficialităţile din Washington făceau din el o persoană respectată şi, în acelaşi timp, invidiată. Ceilalţi directori de agenţii naţionale n-ar fi acceptat niciodată participarea pe teren într-un proiect riscant care ar fi putut atrage criticile Congresului şi demisia forţată în urma unui ordin prezidenţial. Singurul regret al lui Sandecker era că nu putea conduce el însuşi această aventură.

  Se opri după ce cărase un braţ de echipamente pentru scufundare din vechiul Chevy prin pâlnia tubulară şi-l privi pe Peter Duncan, care stătea lângă ochiul de apă, suprapunând cu atenţie o hartă topografică desenată pe calc peste cartografierea hidrografică a sistemelor acvatice subterane cunoscute.

  Cele două hărţi fuseseră mărite la aceeaşi scară, permiţându-i să studieze cursul aproximativ al râului subteran. În jurul său, ceilalţi reglau echipamentele şi aparatele pentru scufundare şi plutire.

  — În linie dreaptă, spuse Duncan fără să se adreseze cuiva anume, distanţa dintre Scalda lui Satan şi Cerro el Capirote pare a fi de aproximativ treizeci de kilometri.

  Sandecker privi apa în care aveau să se scufunde:

  — Ce fenomen natural a format albia râului?

  — Acum şaizeci de milioane de ani, răspunse hidrologul, un seism a provocat o falie în calcar, îngăduind apei să se infiltreze şi să sape mai multe caverne legate între ele.

  Amiralul se întoarse către Pitt şi-l întrebă:

  — Cât crezi că va dura până ajungeţi acolo?

  — Purtaţi de un curent de nouă noduri, ar trebui să ajungem în peştera comorii cam în trei ore.

  Duncan nu părea la fel de sigur:

  — N-am întâlnit niciodată un râu fără meandre. În locul tău, aş mai adăuga două ore la estimarea asta.

  — Wallowing Windbag va compensa meandrele, spuse Giordino încrezător şi începu să se dezbrace.

  — Asta numai dacă nu vor apărea probleme. Vă aventuraţi în necunoscut şi nu aveţi habar peste ce puteţi da. Sifoane lungi de zece kilometri sau poate mai mult, cascade de înălţimea unei clădiri cu zece etaje sau praguri pe care nu se poate naviga. Plutaşii au o vorbă – dacă există un bolovan, te vei ciocni de el. Dacă există un vârtej, te va prinde.

  — Şi ce altceva? zâmbi larg Giordino, neimpresionat de previziunile sumbre ale lui Duncan. Vampiri sau monştri lacomi cu şase rânduri de dinţi ascuţiţi, care pândesc în beznă pentru a ne înfuleca la cină?

  — Eu încerc doar să vă pregătesc pentru obstacolele neaşteptate, explică Duncan. Teoria cea mai bună pe care v-o pot oferi şi care v-ar putea da un dram de securitate este credinţa mea că secţiunea principală a râului curge printr-o falie din sol. Dacă am dreptate, albia va avea un curs sinuos, dar va fi suficient de adâncă.

  Pitt îl bătu pe umăr:

  — Am înţeles şi-ţi suntem recunoscători. Totuşi, în etapa asta, Al şi cu mine putem doar să sperăm să fie cât mai bine, să ne aşteptăm la ce-i mai rău şi să ne alegem cu ceva intermediar.

  — Atunci când aţi intrat în râu din cursul de alimentare în care se deschide puţul, îl întrebă Sandecker pe Duncan, exista vreun buzunar de aer?

  — Da, plafonul de stâncă se ridica la peste zece metri deasupra apei.

  — Cât de lung era?

  — Ne agăţam cu disperare de cordonul de siguranţă, ca să nu ne ia apa, aşa că n-am avut timp să mă uit pe îndelete. O singură examinare rapidă cu lanterna n-a fost de ajuns să văd capătul galeriei.

  — Cu puţin noroc, vor beneficia de aer pe toată durata călătoriei.

  — Cred că le va trebui mult noroc, spuse Duncan sceptic, fără să-şi desprindă ochii de la hărţile suprapuse. Comparativ cu alte râuri subterane, acesta este enorm. Trebuie să fie cel mai lung curs subteran de apă neexplorat printr-un domeniu carstic.

  Giordino se opri din fixarea de braţ a unei miniconsole pe care se aflau manometre, o busolă şi un aparat de măsurat adâncimea apei.

  — Ce vrei să zici prin „domeniu carstic”?

  WALLOWING WINDBAG.

  — Carst” este denumirea stratului de calcar străbătut de un sistem de peşteri, grote şi râuri subterane.

  — Te face să te-ntrebi câte alte râuri necunoscute curg pe sub pământ, rosti Pitt.

  — Leigh Hunt şi Canionul de aur, care au fost o permanentă sursă de glume a hidrologilor din California şi Nevada, merită acum investigate cu toată seriozitatea, admise Duncan. Graţie descoperirii voastre de aici, garantez că minţile încuiate vor fi silite să reexamineze situaţia.

  — Poate că reuşesc să v-ajut, zise Pitt şi le arătă minicalculatorul antiacvatic pe care şi-l prinsese de antebraţ. Voi încerca să programez o cartografiere şi, pe măsură ce înaintăm, să stochez datele despre cursul râului.

  — Vă voi fi recunoscător pentru orice date ştiinţifice puteţi aduce, încuviinţă Duncan. Descoperirea unei comori de aur sub Cerro el Capirote poate înflăcăra imaginaţia, dar, de fapt, este mai puţin importantă decât găsirea unei surse de apă care ar putea transforma milioane de pogoane de deşert în teren util agriculturii şi creşterii vitelor.

  — Poate că aurul va finanţa sistemele de pompare şi conductele de irigaţii necesare unui asemenea proiect, sugeră Pitt.

  — În tot cazul, concluzionă Sandecker, este un vis ce merită a fi luat în seamă.

  Giordino ridică o cameră subacvatică:

  — O să-ţi aduc şi nişte poze.

  — Mulţumesc, spuse hidrologul recunoscător. Aş aprecia şi altceva…

  — Spune, zâmbi Pitt.

  Duncan îi întinse un obiect de plastic de forma unei mingi de baschet, dar de două ori mai mic.

  — Este o vopsea trasor galbenă, numită Fluorescein, cu amplificare optică. Dacă o aruncaţi în râu când ajungeţi în peştera comorii, vă fac cinste la cel mai bun restaurant mexican din sud-vest. Asta-i tot! Plutind pe râu, conteinerul va elibera vopseaua automat, la intervale regulate.

  — Vrei să găseşti locul în care râul se varsă în Golful Californiei.

  Duncan aprobă din cap:

  — În felul acesta, vom obţine o legătură hidrologică importantă.

  Ar fi dorit să-i întrebe pe cei doi dacă nu pot lua şi mostre de apă, dar se răzgândi. Deja le ceruse cât de mult îndrăznise. Dacă aveau succes în a naviga pe râu până la interiorul cav al muntelui Cerro el Capirote, atunci el şi colegii săi hidrologi puteau organiza expediţii ştiinţifice ulterioare, bazate pe datele aduse.

  În următoarele zece minute, Pitt şi Giordino puseră la punct şi revăzură planul călătoriei. Se scufundaseră de nenumărate ori împreună în peste o sută de condiţii acvatice şi meteo diferite, dar niciodată pe o distanţă atât de mare prin măruntaiele pământului. Aidoma chirurgilor care discută o intervenţie delicată pe creier, nu lăsară nici un detaliu la voia întâmplării. De asta depindea supravieţuirea lor.

  Stabiliră semnalele pentru comunicare, strategiile de respirare colectivă în cazul pierderii buteliilor de aer, operaţiunile de umflare şi dezumflare a lui Wallowing Windbag, responsabilitatea fiecăruia pentru piesele de echipament… toate procedurile fură discutate şi aprobate de comun acord.

  — Văd că nu porţi costum presurizat, observă Sandecker când Pitt începu să se îmbrace.

  — Temperatura apei este cu câteva grade mai rece, totuşi îndeajuns de caldă pentru a nu ne face griji în legătură cu hipotermia. Costumul de neopren oferă mai multă libertate de mişcare decât cel presurizat, a cărui presiune interioară este asigurată de buteliile de aer. Asta se va dovedi important, dacă va fi nevoie să ne luptăm în apă pentru a îndrepta Wallowing Windbag-ul, după ce a fost răsturnat de eventualele cataracte cu viteză mare.

  În loc să-şi pună buteliile cu aer pe umeri, aşa cum se obişnuia, Pitt le prinse de şolduri prin intermediul unui harnaşament, pentru a străbate mai uşor trecerile înguste. Bărbatul era, practic, înţesat de regulatori de aer, conducte ce duceau la distribuitori cu două valve, manometre şi o butelie mică de rezervă, umplută cu oxigen pur pentru decompresiune. La acestea se adăugau centurile lestate şi compensatorii de flotabilitate.

  — Fără amestec de gaze? întrebă Sandecker.

  — Vom respira aer, răspunse Pitt, verificându-şi regulatorii.

  — Şi pericolul narcozei cu azot?

  — După ce vom părăsi fundul puţului ăstuia şi partea inferioară a cursului de alimentare, înainte să urcăm spre râu, vom fugi de orice scufundare ca dracul de tămâie.

  — Aveţi grijă să rămâneţi mult deasupra pragului de decompresiune, îl avertiză Sandecker şi să nu coborâţi sub treizeci de metri. Iar după ce începeţi navigarea, fiţi cu ochii-n patru după bolovanii subacvatici!

  Acelea fură cuvintele rostite de amiral. Cele nerostite erau: „Dacă păţiţi ceva şi aveţi nevoie de ajutor imediat, aţi putea la fel de bine să vă găsiţi pe al treilea inel al planetei Saturn”. Altfel spus, nu putea fi vorba de salvare sau de recuperare.

  Pe marginea ochiului de apă, Pitt şi Giordino îşi verificară reciproc echipamentele şi testară cataramele cu deschidere rapidă pentru a-şi asigura eliberarea fără probleme în cazuri de urgenţă. În locul glugilor de scufundători, îşi prinseră pe cap căşti de constructori din plastic dur, cu câte două proiectoare frontale antiacvatice. După aceea, îşi dădură drumul în apă.

  Sandecker şi Duncan ridicară ambarcaţia pe care aveau s-o folosească în subteran, sub formă de cilindru lung şi etanş din aluminiu şi se străduiră să-i coboare un capăt în puţ. Cilindrul lung de patru metri şi lat de un metru era articulat la mijloc, pentru uşurarea manipulării în spaţii înguste. Greoi şi dificil de manevrat pe uscat din cauza lestului de plumb care asigura flotabilitate neutră, sub apă putea fi mânuit cu uşurinţă de un singur scufundător.

  Giordino muşcă detentorul, îşi potrivi masca şi apucă mânerul din capătul anterior al ambarcaţiei. Îşi flutură pentru ultima dată mâna, apoi el şi recipientul se cufundară lent sub suprafaţa apei. Pitt îşi ridică ochii spre cei de pe mal şi-i strânse mâna lui Duncan.

  — Orice aţi face, îl preveni hidrologul, aveţi grijă să nu lăsaţi curentul să vă poarte dincolo de peştera comorii. De acolo şi până la vărsarea râului în golf trebuie să fie peste o sută douăzeci de kilometri.

  — Nu te teme, nu vom sta acolo mai mult decât va fi necesar.

  — Să v-ajute Dumnezeu!

  — Orice ajutor ceresc va fi primit cu căldură, spuse Pitt sincer şi îi strânse mâna lui Sandecker. Domnule amiral, puneţi nişte tequila la gheaţă pentru mine!

  — Aş fi preferat să existe altă cale de acces în munte.

  Pitt clătină din cap:

  — Nu se poate decât prin scufundare şi prin navigare.

  — Aduceţi-i pe Loren şi pe Rudi înapoi, replică Sandecker stăvilindu-şi valul de emoţie.

  — O să-i vedeţi în curând, promise Pitt.

  Apoi dispăru.

  Glasul radiofonistului îl trezi pe căpitanul Juan Diego din reverie, aşa că-şi întoarse privirea de la muntele conic la care se holba din cortul de comandă. „Cerro el Capirote şi deşertul monoton care-l înconjoară sunt de-o urâţenie indescriptibilă”, se gândi el. Era un pustiu oribil în comparaţie cu peisajele superbe din statul său natal, Durango.

  — Ce s-a-ntâmplat, sergent?

  Radiofonistul era cu spatele la el, aşa încât Diego nu putu să-i zărească nedumerirea de pe chip:

  — Am apelat posturile de pază pentru raport, dar n-am primit nici un răspuns de la posturile 4 şi 6.

  Diego oftă. Nu avea nevoie de situaţii neprevăzute. Colonelul Campos îi ordonase să asigure un perimetru de securitate în jurul muntelui şi el se conformase ordinelor. Nu i se oferiseră explicaţii şi nici nu ceruse. Ros de curiozitate, putea doar să privească venirea şi plecarea elicopterelor şi să se întrebe ce se petrecea pe vârf.

  — Contactează-l pe caporalul Francisco de la postul 5 şi spune-i să trimită pe cineva să verifice la 4 şi 6.

  Căpitanul se aşeză conştiincios la masa de campanie şi consemnă în raportul zilnic lipsa răspunsurilor la apel, sugerând posibilitatea unei defecţiuni a echipamentelor de comunicaţii. Nu se gândi nici o clipă că putea fi vorba despre o problemă reală.

  — Nu răspunde nici Francisco, îl informă radiofonistul.

  Diego se întoarse, în sfârşit, cu faţa către el:

  — Eşti convins că echipamentul tău funcţionează bine?

  — Da, domnule căpitan. Transmiţătorul emite şi recepţionează perfect.

  — Încearcă la postul 1.

  Radiofonistul îşi aranjă căştile şi se conformă. După câteva secunde, ridică din umeri:

  — Îmi pare rău, domnule căpitan. Postul 1 este mut.

  — O să mă ocup personal, mârâi Diego iritat.

  Luă un aparat de radio portabil şi ieşi din cort, îndreptându-se către vehiculul său. Brusc, se opri şi se holbă neîncrezător.

  Jeepul militar era ridicat pe cric în stânga faţă, iar roata respectivă, împreună cu aceea de rezervă dispăruseră.

  — Ce dracu' se-ntâmplă? mormăi el în barbă.

  Se întrebă dacă era vorba despre o farsă sau dacă îl testa colonelul Campos.

  Se răsuci pe călcâie pentru a reveni în cort, dar nu apucă să facă decât doi paşi. Ca din senin, trei bărbaţi îi tăiară calea. Toţi aveau puşti îndreptate spre pieptul său. Prima întrebare care trecu prin mintea lui Diego fu de ce îi sabotaseră echipamentele nişte indieni îmbrăcaţi ca pentru rodeo?

  — Aceasta este o zonă militară, se răsti el la ei. Accesul este interzis.

  — Fă cum ţi se spune, soldăţel, zise Billy Yuma şi niciunul dintre oamenii tăi nu va păţi nimic.

  Diego înţelese imediat ce se întâmplase cu posturile de pază, totuşi continua să fie derutat. În nici un caz câţiva indieni nu puteau captura patruzeci de soldaţi instruiţi fără ca aceştia să fi tras măcar un foc de armă. I se adresă lui Yuma, care părea a fi conducătorul:

  — Aruncaţi armele înainte să vină oamenii mei, altfel veţi fi arestaţi.

  — Regret să te informez, soldăţel, replică Yuma, încântat să-l poată intimida pe ofiţerul în uniformă de campanie perfect călcată şi scrobită şi cu bocanci lustruiţi, dar întreaga ta forţă militară a fost dezarmată şi se află acum sub pază.

  — Imposibil! exclamă Diego cu aroganţă. Nişte şoareci de nisip nu pot face faţă unor soldaţi instruiţi.

  Yuma ridică indiferent din umeri şi se întoarse către un bărbat de lângă el:

  — Ocupă-te de staţia radio din cort.

  — Aţi înnebunit?! Nu puteţi distruge bunurile statului!

  — Aţi încălcat teritoriul nostru, spuse încet Yuma. Nu aveţi nici o autoritate aici.

  — Vă ordon să lăsaţi jos armele! răcni Diego, ducându-şi mâna la tocul revolverului.

  Yuma făcu un pas înainte, fără nici o expresie pe faţa lui arsă de soare şi înfipse ţeava vechii sale puşti Winchester adânc în stomacul căpitanului.

  — Nu te împotrivi! Dacă apăs pe trăgaci, trupul tău va amortiza împuşcătura, care nu va fi auzită de cei de pe munte.

  Durerea neaşteptată şi pătrunzătoare îl convinse pe Diego că oamenii aceştia nu se jucau. Ei cunoşteau deşertul şi se puteau deplasa pe teren silenţios ca nişte spectre. Primise ordin să împiedice posibila apropiere a vânătorilor de comori sau a căutătorilor de aur, dar nu i se pomenise nimic despre indieni înarmaţi care să le stea în cale. Cu gesturi încete, întinse revolverul spre unul dintre oamenii lui Yuma, care-l vârî la centura blugilor:

  — Şi radioul, te rog!

  Fără chef, Diego întinse şi aparatul de radio.

  — De ce faceţi asta? întrebă el. Nu ştiţi că încălcaţi legea?

  — Soldăţeilor, dacă sunteţi alături de cei care ne profanează muntele sacru, atunci voi încălcaţi legea – legea noastră. Acum, gata cu vorbele! O să veniţi cu noi.

  Căpitanul Diego şi radiofonistul fură escortaţi în tăcere cale de o jumătate de kilometru, până la o stâncă mare ce ieşea din munte ca o streaşină. Acolo, la adăpostul privirilor de pe pisc, Diego îşi găsi compania în grup strâns, păzită de câţiva indieni înarmaţi.

  Soldaţii săriră în picioare şi luară poziţie de drepţi, cu chipurile mai liniştite la vederea comandantului lor. Doi locotenenţi şi un sergent se apropiară şi-l salutară.

  — N-a scăpat nimeni? întrebă Diego.

  — Nu, domnule căpitan, clătină din cap un locotenent. Ne-au atacat înainte de a ne putea opune.

  Diego se întoarse şi-i privi pe indienii care-i păzeau. Împreună cu Yuma, erau doar şaisprezece.

  — Ăştia sunteţi toţi? întrebă el, neîncrezător.

  Indianul încuviinţă din cap:

  — Nu era nevoie de mai mulţi.

  — Ce vreţi să faceţi cu noi?

  — Nimic, soldăţelule. Vecinii mei şi cu mine am fost atenţi să nu rănim pe nimeni. Tu şi oamenii tăi vă veţi bucura de câteva ore de siestă, apoi veţi fi liberi să părăsiţi pământurile noastre.

  — Şi dacă încercăm să evadăm?

  Yuma ridică indiferent din umeri:

  — Atunci veţi fi împuşcaţi. Poate c-ar trebui să vă gândiţi serios la asta, fiindcă oamenii mei pot nimeri de la cincizeci de metri un iepure în alergare.

  Spusese tot ce avusese de spus. Îi întoarse spatele lui Diego şi porni să urce pe o cărare aproape invizibilă, printr-o fisură de pe peretele sudic al muntelui. Indienii Montola nu schimbară nici o vorbă între ei. Ca la o comandă neauzită, zece dintre ei îl urmară pe Yuma, iar cinci rămaseră să-i păzească pe prizonieri.

  Escaladarea dură mai puţin decât ultima dată. Yuma învăţase din greşelile de atunci şi ignoră potecile care se terminau prin fundături, îşi reaminti prizele bune şi le evită pe cele erodate şi periculoase. Era, totuşi, greu să urce pe o cărare pe care un catâr bun de povară n-ar fi călcat nici în raptul capului.

  Pentru asalt ar fi preferat să dispună de mai mulţi bărbaţi, dar cei zece care îl însoţeau acum fuseseră singurii care nu se temuseră de munte. Sau, cel puţin, aşa susţinuseră… Yuma nu era orb la neliniştea din ochii lor.

  După ce ajunse la o platformă, se opri să-şi tragă răsuflarea. Inima începuse să-i bubuie, însă era plin de energie ca un cal de curse gata să ţâşnească de la start. Scoase din buzunarul pantalonilor un ceas vechi şi verifică ora. Încuviinţă mulţumit şi le arătă celorlalţi ceasul. Erau cu douăzeci de minute înaintea graficului.

  Sus, pe piscul muntelui, elicopterele zumzăiau ca albinele în jurul unui stup. După ce erau încărcate la capacitatea maximă, se înălţau în văzduh şi se îndreptau spre pista de aterizare din Deşertul Altar.

  Oamenii şi ofiţerii colonelului Campos lucrau atât de repede şi erau atât de fascinaţi de tezaur, încât nimeni nu se mai gândise să ia legătura cu forţele de securitate staţionate în jurul muntelui. Radiofonistul de pe vârf era prea ocupat cu coordonarea elicopterelor care soseau şi plecau pentru a mai cere un raport din partea căpitanului Diego. Nimeni nu pierdu vremea să privească peste margine, spre tabăra părăsită de jos. Şi nici nu remarcară grupul mic care suia, apropiindu-se treptat de pisc.

  Comandantul de poliţie Cortina nu era un om căruia să-i scape prea multe. Când elicopterul său se ridică de pe Cerro el Capirote pentru a reveni la sediul poliţiei, el privi în jos către fiara din piatră şi zări ceva ce nu observase nimeni. Fiind un individ pragmatic, închise ochii şi puse totul pe seama unei iluzii optice cauzate de jocul luminilor şi al umbrelor sau poate de unghiul din care privea. Dar când se uită din nou spre statuia cea veche, ar fi putut să jure că expresia răutăcioasă şi ameninţătoare pierise.

  Chiar înainte ca muntele să dispară, lui Cortina i se păru că botul plin de colţi al paznicului morţilor era încremenit într-un zâmbet.

  Pitt avea senzaţia că se găsea în cădere liberă printr-un gigantic pai pentru sorbit, plin cu ceaţă de culoare albastru-cobalt. Pereţii puţului vertical erau rotunzi şi netezi, de parcă ar fi fost lustruiţi. Dacă prin apa transparentă nu şi-ar fi zărit partenerul de scufundare la mică distanţă dedesubt, puţul i s-ar fi părut fără fund. Lovi uşor din labele înotătoare, până-l ajunse pe Giordino, care trăgea ambarcaţia pneumatică prin cotul din fundul puţului. Pitt îl ajută, împingând din partea sa, apoi îl urmă.

  Privi acul profundimetrului, care rămânea puţin sub şaizeci de metri. De aici încolo, deoarece cursul de alimentare urca spre râu, presiunea exercitată de apă avea să scadă, alungând orice temeri privind pierderea cunoştinţei.

  Scufundarea aceasta nu semăna defel cu aceea din puţul sacrificial de pe versanţii împăduriţi ai Anzilor. Acolo se folosise de un cordon de ghidaj puternic şi de echipamente de comunicaţii şi, cu excepţia scurtei incursiuni în grota laterală de unde-i salvase pe Shannon şi pe Miles, văzuse tot timpul suprafaţa apei. Acum aveau să pătrundă într-o lume subterană de întuneric permanent pe care niciodată vreun om sau animal n-o văzuse.

  În timp ce manevrau ambarcaţia pneumatică masivă prin coturile cursului de alimentare ce ducea la râu, Pitt îşi aminti că scufundările în peşteri se numărau printre sporturile cele mai periculoase din lume. Bezna de iad, senzaţia de claustrofobie pe care o încercai datorită faptului că te aflai sub straturi groase de rocă solidă, liniştea înnebunitoare şi teama continuă că te-ai putea dezorienta dacă mâlul era ridicat în nori impenetrabili puteau duce la panică, iar panica ucisese zeci de scufundători instruiţi şi echipaţi pentru a face faţă pericolelor, făcând din scufundările în peşteri o fascinaţie morbidă, a cărei tehnică nu putea fi deprinsă din nici un manual.

  Ce anume îi spusese instructorul de la Societatea Speologică Naţională înainte de prima lui scufundare într-o peşteră inundată cu apă sărată din Bahamas? „Oricând, oricine poate muri într-o scufundare în peşteră.” În felul acela aparte în care un lucru învăţat la tinereţe ţi se poate fixa pentru totdeauna în minte, Pitt îşi amintea că în anul 1974, douăzeci şi şase de scufundători îşi pierduseră viaţa în peşteri subacvatice numai în Florida, iar în întreaga lume totalul morţilor trebuie să fi fost de trei ori mai mare.

  El nu suferise niciodată de claustrofobie, iar teama îl copleşise rareori, cu toate acestea, în condiţii de risc era destul de neliniştit, încât să i se ascută simţurile în faţa pericolelor neaşteptate.

  De aceea nu era înnebunit să se scufunde fără un cordon de siguranţă sau de ghidaj fix. Ştia perfect că operaţiunea se putea transforma rapid într-o tentativă de sinucidere, mai ales dacă ar fi fost prinşi în curentul râului, fără nici o posibilitate de control. După aceea n-ar mai fi avut scăpare până ajungeau la peştera comorii.

  Fisura orizontală ce ducea spre râu se lărgea şi se îngusta într-o succesiune de forme de clepsidră. La o sută de metri de puţ, pierduseră nouăzeci la sută din lumina din exterior şi-şi aprinseră lămpile de pe căşti. Încă o privire rapidă aruncată de Pitt spre aparatul de măsurat adâncimea îl anunţă că se aflau la douăzeci de metri de suprafaţa apei.

  Giordino se opri, se întoarse şi îşi flutură mâna. Ajunseseră la confluenţa cu râul. Pitt îi răspunse printr-un semn că totul e în regulă, iar după aceea îşi trecu braţul prin cureaua ataşată la ambarcaţie, astfel încât eventualele turbulenţe să nu i-l smulgă.

  Italianul lovi puternic din înotătoare şi porni în amonte, în efortul viguros de a împinge ambarcaţia în râu, înainte ca fluxul principal al curentului să-l poarte cu el fără ca Pitt să fi putut ieşi din cursul de alimentare. Manevra fu perfectă. Tocmai în clipa în care curentul îl prinsese în strânsoare, răsucindu-l, Pitt şi celălalt capăt al ambarcaţiei apărură din galeria laterală.

  Aşa cum stabiliseră din timp, umflară calmi compensatorii de flotabilitate, eliberară lesturile ambarcaţiei, pentru a-i permite să plutească şi aşteptară cu calm să ajungă la suprafaţă, în timp ce erau duşi în aval. După ce parcurseră aproape cincizeci de metri, ieşiră la suprafaţă şi la lumina lanternelor văzură o galerie largă. Plafonul era dintr-o piatră neagră bizară, care nu părea calcar; de abia când privi atent, Pitt recunoscu roca vulcanică. Din fericire, curgerea râului era lină şi neîntreruptă de bolovani, însă pereţii pasajului se ridicau abrupţi din apă, astfel încât nu puteau să acosteze.

  Pitt scuipă din gură detentorul regulatorului şi-şi strigă tovarăşul:

  — Pregăteşte-te să coteşti în lateral imediat ce vezi un loc potrivit!

  — În regulă!

  Trecură repede pe sub intruziunea vulcanică, revenind sub calcarul acoperit de o peliculă cenuşie ciudată, care absorbea lumina lămpilor şi lăsa impresia că acumulatorii li se terminau. Un vuiet continuu răsună prin galerie, sporind treptat. Pe neaşteptate, temerile lor cele mai rele – că vor fi târâţi peste praguri nenavigabile sau că vor cădea de pe o cascadă înainte de a reuşi să acosteze – pândeau din bezna din faţă.

  — Ţin-te bine! răcni Giordino. Se pare că ne-aşteaptă un salt mortal.

  Pitt îşi aplecă uşor capul, îndreptând în faţă razele lămpii de pe cască. Gestul era inutil. În scurt timp, galeria se umplu de o ceaţă de picături ce se ridica din apă ca un abur. Pitt se imagină prăbuşindu-se în Cascada Niagara fără a fi protejat de un butoi. Tumultul devenise asurzitor, amplificat de acustica peşterii. Apoi Giordino dispăru în pâcle.

  Pitt putu doar să se ţină bine de ambarcaţie şi privi fascinat şi în acelaşi timp paralizat, cum îl învăluia ceaţa. Se încordă, pregătindu-se pentru o cădere interminabilă, dar nu se întâmplă nimic de felul acesta. Vuietul nu provenea din prăbuşirea râului într-o cascadă, ci de la un torent violent care se prăvălea de sus.

  Bărbatul fu lovit de un adevărat potop ce se revărsa pe o distanţă mare dinspre plafonul de calcar al cavernei. Giganticul torent de apă deborda ca afluent, alimentând râul subteran din altă sursă. Pitt rămase uimit de existenţa unui debit atât de bogat, care să curgă atât de aproape de suprafaţa deşertului arid şi însetat. Era determinat, probabil, de presiunea imensă a unui sistem acvifer subteran.

  După ce trecu de cortina de pâcle, văzu că pereţii se depărtaseră şi plafonul urca, formând o peşteră uriaşă şi bizar decorată, plină de helictite cu forme groteşti – stalactite ce ignorau gravitaţia şi creşteau în spirală, ramificându-se în toate direcţiile. Depozitele minerale sculptaseră, de asemenea, ciuperci mai înalte de un metru şi flori de ghips delicate cu penaje graţioase. Formaţiunile spectaculoase ar fi fost descrise de pasionaţii de speologie ca alcătuind o grotă demnă de Hollywood.

  În mod inevitabil, Pitt se întrebă câte alte lumi subterane se întindeau prin pământ în beznă eternă, aşteptând să fie descoperite şi explorate. Era uşor să-şi lase mintea s-o ia razna şi să-şi imagineze o rasă de mult dispărută care trăise aici şi cioplise minunatele sculpturi de calcit.

  Pe Giordino însă frumuseţea locurilor nu-l vrăjea. Se întoarse, privi spre Pitt cu un rânjet larg de tipul „mă bucur că sunt viu” şi spuse:

  — Parc-ar fi un decor din Fantoma de la Operă.

  — Mă-ndoiesc că-l vom vedea pe Lon Chaney cântând la orgă.

  — La treizeci de metri în dreapta există un loc de acostare, îl anunţă Giordino cu vădită uşurare.

  — L-am văzut. Începe să virezi spre apa puţin adâncă şi înoată cât poţi de repede pentru a ieşi din curentul principal.

  Giordino nu avea nevoie de imbolduri. Viră brusc, trăgând ambarcaţia după el şi bătând puternic din labele înotătoare. Pitt dădu drumul tubului mare de aluminiu, înotă rapid pe lângă el până ajunse la jumătatea lui, apoi, folosindu-şi trupul ca frână, îl împinse după Giordino.

  Manevra funcţionă aşa cum sperase. Giordino ieşi din curentul principal şi ajunse în apă liniştită. Când atinse fundul cu labele înotătoare, se sui pe mal, trăgând ambarcaţia.

  Nestânjenit de greutăţi, Pitt înotă cu uşurinţă în apa puţin adâncă şi se opri la zece metri de prietenul său. Ieşi din apă, se aşeză, îşi scoase labele înotătoare şi vizorul şi păşi cu grijă în aval peste pietrele şlefuite, în timp ce-şi scotea buteliile de aer de pe şolduri.

  Giordino procedă la fel înainte de a începe să demonteze ambarcaţia. Ridică ochii spre Pitt cu o privire de mulţumire profundă:

  — Frumuşel hogeag ai p-aici!

  — Scuze pentru deranj, mormăi celălalt, dar cei şapte pitici sunt în pauză.

  — Eşti la fel de încântat ca mine c-am ajuns atât de departe?

  — Nu mă-ntristează faptul că sunt viu, dacă la asta te referi.

  — Cât de departe am ajuns?

  Pitt introduse o comandă pe calculatorul prins pe antebraţ:

  — Potrivit credincioasei mele minuni tehnologice, am parcurs doi kilometri prin purgatoriu şi am mai coborât doi metri spre iad.

  — Mai avem douăzeci şi opt.

  — Exact, zâmbi Pitt ca un scamator care se pregăteşte să-şi uluiască spectatorii. Dar de aici mai departe, vom merge în stil de campioni.

  După cinci minute, cele opt compartimente pneumatice ale Wallowing Windbag-ului fuseseră umflate şi ambarcaţia era complet pregătită şi gata de luptă cu râul. Prea puţin graţiosul naviplan, cunoscut sub denumirea de „vehicul de reacţie rapidă pentru salvări acvatice”, putea luneca fără eforturi pe o pernă de aer, trecând peste cataracte învolburate, nisipuri mişcătoare, gheaţă subţire şi smârcuri poluate. Utilizate de poliţie şi de pompieri în toată ţara, vehiculele salvaseră de la înec nenumărate victime, dar acum Wallowing Windbag pornea într-un test de rezistenţă la care constructorii săi nu se gândiseră niciodată.

  Lung de trei metri şi lat de un metru şi jumătate, vehiculul compact era dotat cu un motor de 50 CP în patru timpi, care îl putea propulsa cu viteza de şaizeci şi patru de kilometri pe oră deasupra suprafeţelor netede.

  — Inginerii noştri au făcut o treabă excelentă în reducerea înălţimii, comentă Giordino.

  — Adoptarea motorului orizontal cu ventilator a fost o mişcare de geniu, aprobă Pitt.

  — Extraordinar cât de multe echipamente au înghesuit în el!

  Înainte de a porni, îmbarcară şi fixară cu legături zece butelii cu aer de rezervă, butelii suplimentare pentru umflarea naviplanului, un set de proiectoare, printre care două de hidroavion, montate în carcase antiacvatice, trusă de prim-ajutor şi trei regulatoare de aer suplimentare.

  Dintr-un conteiner etanş, Pitt îşi scoase vechiul şi tocitul Colt calibrul 0,45 şi două încărcătoare. Zâmbi, descoperind tot acolo un termos cu cafea şi patru sandvişuri cu salam afumat. Amiralul Sandecker nu uita niciodată detaliile ce duceau la succesul unei operaţiuni. Puse totuşi termosul şi sandvişurile înapoi în conteiner, deoarece nu aveau vreme de picnic. Trebuiau să se grăbească dacă doreau să ajungă în peştera comorii înainte de a fi fost prea târziu pentru a-i salva pe Loren şi pe Rudi. Strecură revolverul şi încărcătoarele suplimentare într-o pungă de plastic cu închidere etanşă, apoi îşi deschise fermoarul costumului şi introduse punga înăuntru, lângă abdomen.

  Rămase o clipă privind naviplanul negru pliabil:

  — Oh, Circe, cine ne va conduce în această călătorie?” recită el. „Nici un muritor n-a suit în corabia neagră spre Hades.”

  Giordino îşi ridică ochii de la ramele pe care le monta în furcheţi:

  — Unde-ai auzit asta?

  — Odiseea de Homer.

  — Adevăr este că şi printre troieni sunt unii care scoboară sub ape”, recită volubil Giordino. Iliada! Şi eu pot recita din Homer.

  — Nu încetezi să mă uimeşti.

  — Nu-i mare lucru.

  Pitt urcă în vehicul:

  — Totu-i îmbarcat?

  — Şi amarat.

  — Gata de plecare?

  — Dă-i drumul!

  Pitt se ghemui la pupă, imediat în faţa ventilatorului. Porni starterul şi motorul răcit cu aer învie, tuşind. Motorul micuţ era bine amortizat şi eşapările se auzeau doar ca o pulsaţie mută.

  Giordino se instală la prova şi aprinse o lumină de navigaţie, iluminând grota ca-n palmă. Se întoarse către Pitt şi râse:

  — Sper că n-o să ne amendeze nimeni pentru poluarea unui mediu virgin.

  Pitt chicoti, de asemenea:

  — Şeriful local n-ar câştiga nimic dac-ar face-o. Mi-am uitat portofelul acasă.

  Suspendat pe perna de aer înaltă de douăzeci de centimetri, naviplanul ieşi de pe ţărm pe râu. Pitt ţinea cu ambele mâini manetele verticale ale barei de control şi se înscrise cu uşurinţă pe un curs perfect rectiliniu.

  Părea straniu să lunece peste suprafaţa apei fără să încerce nici o senzaţie de contact. De la provă, Giordino putea privi în adâncul apei remarcabil de transparentă, a cărei culoare se transformase din albastrul-cobalt al puţului unde începuseră scufundarea în verde-închis şi în care zărea salamandre albinoase speriate şi bancuri micuţe de peşti orbi, ce ţâşneau printre bolovanii rotunzi de pe fundul albiei, aidoma unor ornamente căzute din bradul de Crăciun. Italianul îi dădea permanent informaţii despre ce vedea în faţă şi fotografia de zor, în timp ce Pitt cârmea şi înregistra în calculator date pentru Peter Duncan.

  În ciuda faptului că avansau rapid prin galerii largi, transpiraţia şi umiditatea extremă se combinau, formându-le în jurul capetelor o ceaţă ca un halo. Ignorau fenomenul şi bezna dindărăt, fără să privească niciodată în urmă, cu cât pătrundeau mai adânc în canionul săpat de râu.

  Pe primii opt kilometri, albia era perfect navigabilă şi realizară un timp excelent. Trecură peste hăuri fără fund şi pe lângă galerii ameninţătoare ce se ramificau adânc în pereţii peşterilor. Înălţimea plafoanelor din lanţul de săli străbătute de râu varia între treizeci de metri şi spaţii prin care naviplanul de-abia se putea strecura. Coborâră fără greutate câteva cascade mici şi puţin înalte şi pătrunseră într-un canal îngust, unde avură nevoie de toată concentrarea pentru a evita stâncile prezente la tot pasul. După aceea străbătură o galerie enormă ce se întindea pe aproape trei kilometri şi era plină de cristale uluitoare care scânteiau şi sclipeau sub luminile Wallowing Windbag-ului.

  În două rânduri tunelul fu inundat, cu tavanul atingând suprafaţa apei. De fiecare dată dezumflară ambarcaţia pneumatică până la flotabilitate neutră, reveniră la respiraţia din buteliile cu aer şi plutiră purtaţi de curent prin pasajul inundat, trăgând după ei vehiculul dezumflat şi echipamentele din acesta, până ce ieşiră într-o grotă cu tavan înalt, unde umflară din nou Wallowing Windbag-ul. Niciunul nu se plânse de efortul suplimentar. Niciunul nu se aşteptase la o croazieră liniştită pe un râu domol.

  Pentru a mai alunga stresul, începură să boteze cu denumiri groteşti galeriile şi principalele formaţiuni geologice ale traseului: Sala Veselă, Muzeul de Ceară, Sala de Sport a lui Giordino. Un izvor micuţ din peretele unei caverne fu numit Mucosul. Râului în sine îi spuneau Beţivanul.

  După ce trecură prin al doilea pasaj inundat şi reumflară naviplanul, Pitt observă că viteza curentului crescuse cu două noduri şi gradientul albiei cobora mai rapid. Aidoma frunzelor purtate printr-o rigolă, erau târâţi printr-un tărâm al beznei eterne, fără să ştie niciodată ce pericole pândeau după următorul cot.

  Volburile sporiră ameninţător şi naviplanul trecu printr-o serie de praguri vuitoare. Apa de smarald se transformă într-un clocot alb, revărsându-se spumegând în cascadă printr-un pasaj presărat de bolovani. Wallowing Windbag se zgâlţâia ca un tăuraş la rodeo, galopând printre stânci şi plonjând ameţitor în următoarea bulboană. De fiecare dată când Pitt îşi spunea că volburile nu puteau fi şi mai violente, următoarea porţiune a râului izbea naviplanul cu o forţă zbuciumată, acoperindu-l de apă în repetate rânduri. Micuţul vehicul se scutura totuşi întotdeauna de spumă şi lupta să revină la suprafaţă.

  Pitt se căznea cu disperare să menţină un curs rectiliniu. Dacă naviplanul s-ar fi întors cu bordul spre fierberea tumultoasă, orice şansă de supravieţuire ar fi fost pierdută. Giordino înhăţă vâslele şi le folosi pentru a-şi ajuta prietenul. Cotiră printr-un meandru în unghi ascuţit al râului şi navigară peste stânci masive – unele parţial subacvatice care ridicau valuri mari de forma unor cozi de cocoşi, altele înălţându-se deasupra turbulenţelor ca nişte monoliţi ameninţători. Câţiva bolovani trecură la un fir de păr de bordul lor, apoi un altul se ridică din albia curentului şi fu cât pe ce să zdrobească atât naviplanul cât şi pe pasagerii săi, însă coca Wallowing Windbag-ului şterse doar piatra dură şi trecu mai departe, fără o crestătură.

  Chinurile exploratorilor nu încetară nici măcar o clipă. Ambarcaţia fu prinsă într-un vârtej puternic, ca un dop de plută absorbit într-un canal de scurgere. Pitt îşi propti spinarea cu toată forţa de o rezemătoare pneumatică şi deschise regulatorul până la capăt. Urletul motorului ambalat aproape că nici nu se auzea în vuietele cataractelor. Toată voinţa şi concentrarea bărbatului erau focalizate pentru a împiedica naviplanul să se răsucească sub forţa curentului rapid, în timp ce Giordino îl ajuta, trăgând din răsputeri de vâsle.

  Când sărise la vâsle, italianul scăpase proiectoarele de navigaţie care căzuseră peste bord în spuma omniprezentă şi acum singura lumină provenea de la lămpile căştilor. Li se păru că trecuse o veşnicie până ce, într-un sfârşit, se smulseră din vârtej şi reveniră în iureşul cataractelor.

  Pitt reduse turaţia motorului şi-şi relaxă mâinile pe manetele barei de control. Nu avea nici un rost să se lupte acum cu râul. Wallowing Windbag avea să meargă acolo unde o purtau undele.

  Giordino îşi încordă privirea, încercând să sfredelească bezna din faţă şi sperând să distingă ape mai calme. Nu văzu însă decât o bifurcaţie a albiei, care trimitea curentul prin două galerii. Răcni, acoperind tumultul:

  — Ne apropiem de o ramificaţie!

  — Poţi spune care-i cursul principal? îi răspunse Pitt în acelaşi fel.

  — Cel din stânga pare mai lat!

  — Bine, trage la babord!

  Naviplanul se apropie înspăimântător de mult de masa imensă de piatră care diviza cursul râului şi scăpă ca prin urechile acului să nu fie răsturnat cu fundul în sus de un contracurent violent şi înalt. Micuţa ambarcaţie se înfipse în turbulenţă şi se aplecă mult înainte, provocându-le greaţă celor doi, îngropându-şi prova sub un perete de apă. Cumva îşi regăsi orizontalitatea, înainte de a fi împinsă brutal mai departe de curentul nemilos.

  Pentru o secundă, Pitt crezu că-l pierduse pe Giordino, dar apoi acesta se ridică din apa care umpluse naviplanul şi scutură din cap, încercând să-şi alunge ameţeala provocată de rotirea la care fuseseră supuşi ca o bilă în roata ruletei. În mod incredibil, surâse larg şi-şi duse mâinile la urechi.

  Pitt înţelese. Vuietul continuu al cataractelor părea să se reducă. Wallowing Windbag răspundea din nou la comenzile sale, dar mai lent, fiindcă era pe jumătate plin cu apă. Excesul de greutate făcea imposibilă menţinerea pernei de aer. Deschise mult regulatorul şi urlă spre Giordino:

  — Scoate apa!

  Proiectanţii ambarcaţiei se gândiseră la toate. Giordino introduse o manetă într-o minipompă, începu s-o mişte în sus şi în jos şi un jet de apă ţâşni imediat printr-un tub lateral.

  Pitt se aplecă peste bord şi studie adâncimea apei la lumina lămpii de pe cască. Canalul era mai strâmt şi, deşi rocile nu mai agitau apa, râul se deplasa cu o viteză terifiantă. Brusc observă că Giordino se oprise din pompat şi asculta cu o expresie apocaliptică întipărită pe chip. Apoi auzi şi Pitt.

  Un uruit gros răsuna din râul negru şi necunoscut.

  Giordino îl privi şi strigă:

  — Cred c-am pus-o!

  Imaginea prăbuşirii în Niagara reveni în mintea lui Pitt. De data aceasta nu se mai apropiau de o revărsare de apă venită de sus. Vuietul care reverbera prin peşteră era al unui volum imens de apă care se prăvăleşte într-o cascadă imensă.

  — Deschide pompa compensatorului de flotabilitate! răcni el prin vacarm.

  Apa îi purta cu cel puţin douăzeci de noduri şi albia părea să se îngusteze spre un punct final. Un debit de un milion de litri de apă îi târa spre căderea nevăzută. Naviplanul parcurse următorul cot şi nimeri într-o volbură de ceaţă. Vuietul devenise asurzitor.

  Nu mai exista nici teamă, nici neajutorare, nici disperare. Pitt simţea doar o amorţeală stranie, de parcă toată puterea gândirii raţionale se evaporase subit. Avea senzaţia că pătrundea într-un coşmar lipsit de orice contur sau formă. Ultimul lui moment de luciditate fu atunci când Wallowing Windbag atârnă pentru o fracţiune de secundă pe marginea cascadei înainte de a se prăvăli în pâcle.

  În absenţa oricărui punct de referinţă, senzaţia căderii nu era percepută ca atare, ci, mai degrabă, ca un zbor prin nori. Apoi Pitt pierdu priza de pe bara de control a naviplanului şi fu azvârlit din ambarcaţie. Crezu că-l aude pe Giordino răcnind ceva, dar glasul îi fu acoperit de urletul cascadei. Prăbuşirea prin vârtej păru că durează o veşnicie. Apoi sosi impactul. Plămânii i se goliră instantaneu de aer şi Pitt bănui la început că fusese strivit de stânci şi transformat într-o masă însângerată, însă apoi simţi apăsarea liniştitoare a apei de jur împrejurul său.

  Ţinându-şi instinctiv respiraţia, se strădui să iasă la suprafaţă. Ajutat de compensatorul de flotabilitate, se înălţă repede şi fu imediat târât de torent. Stâncile se repezeau spre el ca nişte prădători în linţolii din lumea subpământeană. Fu purtat printr-o succesiune de cataracte, lovindu-se, ar fi fost gata să jure, de toţi bolovanii care ieşeau din albie. Izbiturile îi sfâşiară costumul de neopren, julindu-i pielea de pe picioare şi de pe braţele întinse în ambele părţi. Fu lovit în piept, apoi se pocni cu capul de ceva dur. Dacă n-ar fi avut casca de protecţie, care absorbea optzeci la sută din şocuri, probabil că şi-ar fi fracturat craniul.

  În mod incredibil, compensatorul de flotabilitate rămase umflat şi Pitt pluti pe jumătate inconştient prin altă succesiune, mai scurtă, de cataracte. O lampă a căştii se spărsese în urma impactului, iar cealaltă proiecta o rază roşie şi neclară. Uşurat, bărbatul simţi pietricele sub tălpi şi văzu că era rotit spre ape mai puţin adânci care duceau la un mic spaţiu deschis de pe mal. Înotă până atinse cu genunchii pietrele de pe fund şi se luptă să scape din strânsoarea curentului ucigaş. Întinse braţele pentru a se trage peste rocile lunecoase, pe marginea uscată a malului şi un geamăt de durere îi scăpă printre buze, când o încheietură îl fulgeră cu o explozie de durere. În trecerea prin cataracte îşi fracturase un os. Încheietura mâinii nu era însă singura ruptă. Simţea că îşi fisurase cel puţin două coaste din partea stângă a trupului.

  Vuietul continuu al cascadei se auzea foarte îndepărtat şi gândirea bărbatului reveni treptat pe făgaşul ei, întrebându-se pe ce distanţă fusese târât de torentul distrugător. Apoi, pe măsură ce-şi revenea, Pitt îşi aminti de Giordino. Cu glasul reverberând prin grotă, îi strigă disperat numele lui Al, plin de speranţă, dar, de fapt, fără să se aştepte la un răspuns.

  — Aici sunt…

  Vorbele se auziră mai degrabă ca o şoaptă, însă lui Pitt i se păru că fuseseră răcnite de o portavoce. Se ridică nesigur în picioare, străduindu-se să se orienteze:

  — Mai zi o dată.

  — Sunt la şase metri în amonte de tine, spuse Giordino. Nu mă vezi?

  O pâclă roşie părea să acopere câmpul vizual al lui Pitt. Se frecă la ochi şi constată că putea vedea din nou. În acelaşi timp îşi dădu seama că pâcla roşie care-i înceţoşase vederea provenea de la sângele care-i curgea dintr-o tăietură de pe frunte. Acum îl putea distinge clar pe Giordino care zăcea pe spate, destul de aproape, pe jumătate afundat în apă.

  Se împletici spre prietenul său, apăsându-şi cu palma partea stângă a corpului, în tentativa zadarnică de a-şi ţine în frâu durerea. Îngenunche cu greutate lângă el.

  — Doamne, ce mă bucur să te văd! Crezusem c-ai plecat cu Windbag-ul fără mine.

  — Resturile credinciosului nostru naviplan au fost târâte în aval.

  — Te-ai lovit rău?

  Giordino surâse brav, ridică mâinile şi mişcă din degete:

  — Voi putea să mai susţin concerte la pian.

  — Ce concerte să susţii? Tu nu poţi nici măcar să fluieri un refren. Ochii lui Pitt erau îngrijoraţi: Te-ai lovit la coloană?

  Giordino clătină fără putere din cap:

  — Am rămas în Windbag şi, când s-a izbit de fund, mi-am agăţat picioarele în cordoanele cu care fixasem echipamentul. După aceea naviplanul a luat-o într-o direcţie, iar eu, în cealaltă. Cred că mi-am rupt picioarele sub genunchi.

  Povestea totul cu calmul cu care ar fi descris o pană de cauciuc.

  Pitt îi pipăi uşor pulpele, în timp ce Giordino îşi încleştase pumnii:

  — Eşti băftos. Fracturi simple, niciuna deschisă.

  Giordino îl privi cu atenţie:

  — Tu parc-ai fi ieşit dintr-o maşină de spălat, după centrifugare.

  — Doar câteva julituri şi vânătăi, minţi Pitt.

  — Atunci de ce nu-ţi descleştezi dinţii când vorbeşti?

  Pitt nu-i răspunse. Încercă să apeleze un program din calculatorul de pe antebraţ, dar acesta fusese izbit de o piatră şi se spărsese. Îi descătărămă cureaua şi-l azvârli în râu.

  — S-au dus datele lui Duncan.

  — Şi eu am pierdut camera foto.

  — Ghinion curat! Nimeni n-o să vină prea repede pe-aici, în nici un caz peste cascada aia.

  — Ai idee cât de departe este peştera comorii? întrebă Giordino.

  — Cu mare aproximaţie, aş zice că poate fi la vreo doi kilometri.

  Prietenul său îl privi:

  — Va trebui să te duci singur.

  — Eşti nebun?!

  — Eu n-aş fi decât o povară. De acum nu mai zâmbea: Uită de mine şi du-te la peştera comorii.

  — Nu te pot lăsa aici.

  — Cu picioarele rupte sau nu, pot totuşi să plutesc. Te voi urma mai târziu.

  — Ai grijă când ajungi acolo, se încruntă Pitt. Chiar dacă poţi să pluteşti, nu poţi scăpa de curent. Mai bine rămâi pe lângă mal, departe de curentul principal, altfel vei fi târât undeva de unde nu te mai poate recupera nimeni.

  — Mare pierdere, ce să zic! Buteliile noastre de aer s-au dus o dată cu Wallowing Windbag. Dacă de aici şi până la peştera comorii există vreun sifon cu lungimea mai mare decât ne putem ţine respiraţia, oricum murim înecaţi.

  — Ar trebui să priveşti partea pozitivă a lucrurilor.

  Giordino scoase o lanternă de rezervă prinsă de picior:

  — O să ai nevoie de asta. Lampa căştii tale arată ca şi cum ar fi pierdut lupta cu un bolovan. Dacă mă gândesc mai bine şi faţa ta arată ca o varză. Sângerezi prin toate zdrenţele minunatului costum de neopren.

  — După o baie în râu, scap de toate problemele astea, replică Pitt.

  Îşi prinse lanterna de antebraţ, deasupra încheieturii rupte, acolo unde fusese calculatorul şi abandonă centura lestată:

  — De asta n-o să mai am nevoie.

  — Nu-ţi iei butelia cu aer?

  — Nu vreau să fiu mai împovărat decât este necesar.

  — Şi dacă ajungi la un sifon?

  — O să înot pe sub apă cât mă ţin plămânii.

  — O ultimă favoare, rosti Giordino ridicând harnaşamentul gol care îi ţinuse cândva buteliile de aer. Leagă-mi picioarele între ele, ca să nu se bălăbănească în toate direcţiile.

  Pitt strânse curelele cât îndrăzni de mult, conştient atât de încheietura ruptă cât şi de fracturile prietenului său. Cu excepţia unei inspiraţii bruşte şi şuierate, Giordino nu scoase un sunet.

  — Odihneşte-te cel puţin o oră înainte de a porni! ordonă Pitt.

  — Tu dă-i drumul şi fă tot ce poţi ca să-i salvezi pe Loren şi pe Rudi. Eu te urmez imediat ce mă simt în stare.

  — O să mă uit după tine.

  — Ar fi bine să faci rost de un năvod mare.

  Pitt îl strânse pe Giordino de braţ în semn de rămas-bun, apoi pătrunse în râu până ce curentul îl prinse şi-l purtă spre următoarea peşteră.

  Giordino rămase privind cum lumina lămpii dispăru după următorul cot al canionului şi se pierdu în beznă. „Doi kilometri”, reflectă el. Se rugă cerului ca ultima etapă a călătoriei să se desfăşoare prin grote neinundate.

  Zolar inspiră adânc, uşurat. Lucrurile merseseră bine, chiar mai bine decât se aşteptase. Acţiunea se apropia de sfârşit. Rulota utilizată ca sediu pentru dirijarea operaţiunilor, căruciorul cu furcă elevatoare şi vinciul fuseseră evacuate pe calea aerului împreună cu aproape toţi oamenii colonelului Campos. Mai rămăsese doar o grupă de genişti care să încarce ultimul lot în elicopterul militar staţionat lângă cel furat de la NUMA.

  Bărbatul examină ultimele piese ale comorii, înşiruite ordonat pe sol şi evaluă preţul de vânzare al antichităţilor. Măiestria artistică şi frumuseţea lucrăturii în aur a celor douăzeci şi opt de statui de războinici incaşi erau indescriptibile. Statuetele înalte de un metru ofereau o imagine rară a creativităţii meşteşugarilor incaşi.

  — Îţi mai trebuiau doar câteva şi aveai un set complet de piese de şah, comentă Oxley, admirându-le.

  — Păcat că nu le voi păstra, replică Zolar, trist. Mă tem însă că va trebui să mă mulţumesc cu cota de profit obţinută din vânzarea lor, cu care să cumpăr artefacte legale pentru colecţia mea personală.

  Fernando Matos privea cu lăcomie armata de aur şi în acelaşi timp estima în gând cota sa de doi la sută din valoarea comorii:

  — Nu avem nimic similar în Muzeul Naţional de Antropologie din Ciudad de Mexico.

  — Nu te opreşte nimeni să-ţi donezi partea, rosti Oxley, ironic.

  Matos îl privi înveninat şi fu pe punctul de a-i replica, dar apariţia colonelului Campos îl întrerupse.

  — Locotenentul Ramos a anunţat din peşteră că înăuntru n-a mai rămas nici un obiect. Imediat ce soseşte cu oamenii lui, vor încărca statuile, apoi eu voi pleca spre aeroport pentru a supraveghea transferul.

  — Mulţumesc, domnule colonel, rosti politicos Zolar care nu avea nici pic de încredere în militar. Dacă nu aveţi obiecţii, vă vom însoţi şi noi.

  — Bineînţeles. Campos privi în jurul piscului aproape pustiu: Şi ceilalţi oameni ai dumneavoastră?

  Ochii adânciţi în orbite ai lui Zolar căpătară o expresie rece:

  — Fratele meu Cyrus şi echipa lui ne vor urma cu elicopterul nostru imediat ce termină de rezolvat două probleme.

  Campos înţelese şi rânji cinic:

  — Mă îndurerează când mă gândesc la toţi bandiţii neprinşi care îi jefuiesc şi îi ucid pe turiştii străini.

  În timp ce aşteptau sosirea locotenentului Ramos şi a oamenilor săi pentru a încărca artefactele în elicopter, Matos se apropie de demonul din piatră şi-l examină. Întinse mâna, îi atinse gâtul şi fu surprins să vadă cât de rece era stânca, deşi absorbise toată ziua razele soarelui. Îşi retrase brusc braţul. I se păruse că roca rece devenise elastică şi lunecoasă ca pielea solzoasă a unui peşte.

  Se retrase un pas, surprins şi se răsuci pe jumătate, gata să se îndepărteze grăbit, dar în clipa aceea zări un cap de om iţindu-se deasupra marginii peretelui abrupt din faţa demonului. Provenind dintr-o familie cu educaţie universitară, Matos nu credea în superstiţii şi în folclor şi rămase nemişcat mai mult de curiozitate, decât de frică.

  Capul se ridică treptat şi putu să vadă că îi aparţinea unui bărbat care sui obosit pe platoul din vârf. Intrusul se clătină o secundă, apoi îl aţinti pe Matos cu o puşcă veche.

  Yuma stătuse aproape un minut întins pe un prag de piatră, trăgându-şi sufletul şi aşteptând să i se domolească bătăile inimii. Când ridică ochii peste margine, zări holbându-se la el un omuleţ chel şi cu ochelari imenşi, purtând un costum cu vestă, cămaşă şi cravată, nelalocul lor pe munte. Lui Yuma îi reamintea de oficialităţile guvernamentale care treceau anual prin satul lor, promiţând ajutoare sub formă de îngrăşăminte, hrană, cereale şi bani, dar care-şi vedeau de drum şi nu se ţineau niciodată de cuvânt. După ce escaladase marginea platoului, zărise şi un grup de bărbaţi lângă elicopterul militar aflat la vreo treizeci de metri depărtare, însă aceştia nu-l observaseră. Yuma plănuise ascensiunea astfel încât să ajungă în spatele marelui demon din piatră, nevăzut de nimeni. Atât doar că, din păcate, Matos se aflase acolo.

  Indianul îşi îndreptă puşca Winchester veche şi zgâriată spre necunoscut şi rosti încetişor:

  — Dacă scoţi un sunet, eşti mort.

  Nu trebuia să privească îndărăt pentru a şti că pe vârf ajunsese primul din grupul său de rude şi vecini. Îşi dădea seama că avea neapărată nevoie de încă un minut pentru ca toată trupa lui să i se alăture. Dacă bărbatul din faţa sa dădea alarma, factorul surpriză ar fi fost anulat şi ceilalţi indieni Montola ar fi fost surprinşi în poziţii expuse pe versantul muntelui. Trebuia cumva să tragă de timp.

  Situaţia se înrăutăţi şi mai mult prin apariţia neaşteptată a unui ofiţer şi a unei grupe de genişti militari, care ieşiră dintr-o fisură adâncă din stâncă. Fără să privească în stânga sau în dreapta, aceştia se îndreptară direct spre ceea ce lui Yuma îi părea a fi un şir neregulat de bărbaţi scunzi cu piele aurie.

  La vederea geniştilor, pilotul elicopterului porni motoarele în regim de ralanti şi angajă rotoarele gemene.

  Lângă demonul de piatră, Matos ridică încet braţele:

  — Lasă mâinile jos! şuieră Yuma.

  Matos se conformă.

  — Cum ai trecut de posturile de pază? întrebă el. Ce cauţi aici?

  — Acesta este pământul sacru al poporului meu, răspunse încetişor Yuma. Voi îl pângăriţi cu lăcomia voastră.

  La fiecare câteva secunde câştigate, alţi doi indieni Montola apăreau peste marginea pragului şi se aşezau în spatele lui Yuma, formând un grup ce nu putea fi zărit din cauza demonului. Ajunseseră până aici fără să rănească sau să ucidă pe nimeni şi Yuma n-ar fi dorit să fie nevoit să înceapă acum.

  — Vino spre mine, îi ordonă el lui Matos, fără să te îndepărtezi de demon.

  În ochii celuilalt se citea o privire sălbatică, dementă. Dragostea pentru aur începea treptat să scurtcircuiteze teama. Cota lui parte avea să-l îmbogăţească mai presus de cele mai nebuneşti vise şi nu putea renunţa la ea din pricina unei cete de indieni superstiţioşi. Privi nervos peste umăr, spre geniştii care se apropiau de elicopter. Spaima de a-şi pierde visul îl făcu să simtă un nod de agonie în stomac.

  Yuma îşi dădu seama că-l scăpa din mână pe bărbatul în costum.

  — Vrei aurul? îl întrebă. Ia-l şi pleacă de pe muntele nostru!

  Văzându-i şi pe ceilalţi indieni din spatele lui Yuma, Matos se trezi subit din amorţeală. Se întoarse şi o luă la fugă, ţipând:

  — Intruşi! Împuşcaţi-i!

  Fără să-şi ridice puşca şi să ţintească, Yuma trase de la şold şi glonţul său îl nimeri pe Matos în genunchi. Funcţionarul se împletici în lateral, ochelarii îi zburară de la ochi şi omuleţul căzu greoi pe piept. Se rostogoli pe spate, ridică piciorul şi-şi cuprinse genunchiul cu ambele mâini.

  Cu puştile pregătite, rudele şi vecinii lui Yuma se desfăcură în evantai aidoma unor fantome în cimitir, încercuind elicopterul. Locotenentul Ramos nu era nesăbuit şi evaluă imediat situaţia. Oamenii lui erau genişti, nu infanterişti şi nu aveau nici o armă. Ridică braţele în semn că se preda şi strigă grupei să-i urmeze exemplul.

  Zolar blestemă:

  — De unde dracu' au apărut indienii ăştia?

  — N-avem timp de întrebări, se răsti Oxley. O ştergem!

  Sări prin chepengul calei şi-l trase pe Zolar după el:

  — Războinicii de aur! protestă fratele său. Nu i-am încărcat!

  — Dă-i naibii!

  — Nu! se împotrivi Zolar.

  — Nebunule, nu vezi că ăştia-s înarmaţi? Geniştii nu ne pot ajuta. Se răsuci şi răcni spre pilot: Decolează! Andale, andale!

  Colonelul Campos reacţionă mai lent decât ceilalţi. În mod prostesc, îi ordonă locotenentului Ramos şi oamenilor săi să reziste.

  — Atacaţi-i! strigă el.

  Ramos se holbă la el:

  — Cu ce, domnule colonel, cu mâinile goale?!

  Yuma şi membrii tribului său ajunseseră la numai zece metri de elicopter şi până acum nu fusese tras decât un singur glonţ. Pentru o clipă, vederea războinicilor de aur care scânteiau în soare îi ameţi pe indieni. Unicul obiect de aur pur pe care-l văzuseră vreodată fusese o cupă mică, pe altarul bisericuţei misionare din satul vecin, Llano Colorado.

  Praful începu să se ridice în vârtejuri, când pilotul acţionă manetele de gaze şi palele rotoarelor porniră să lovească furios aerul. Roţile se desprinseseră de pe piscul muntelui, când Campos îşi dădu seama, în sfârşit, că discreţia era latura cea mai recomandată a lăcomiei. Alergă patru paşi şi sări spre uşa calei, la îndemnul lui Oxley care întinse braţul spre el.

  În aceeaşi clipă, elicopterul zvâcni pe neaşteptate în sus şi mâinile lui Campos nu prinseră decât aerul. Forţa de inerţie îl purtă pe sub elicopter şi peste marginea stâncii, ca şi cum ar fi sărit de pe trambulina unui bazin de înot. Oxley privi trupul colonelului micşorându-se treptat, în timp ce se rostogolea prin hău, înainte de a se zdrobi de stâncile aflate mult mai jos.

  — Iisuse Hristoase… icni el.

  Zolar care se ţinea cu disperare de un mâner din cală nu asistase la prăbuşirea lui Campos de pe munte. Grijile lui erau de altă natură:

  — Cyras a rămas în peşteră!

  — Este cu Amaru şi cu oamenii lui. Nu-ţi face griji! Automatele lor n-au ce alege din câţiva indieni cu puşti de vânătoare şi carabine. Vor pleca în elicopterul care a rămas pe vârf.

  De-abia atunci Zolar îşi dădu seama că lipsea cineva:

  — Unde sunt Matos şi colonelul?

  — Indienii l-au împuşcat pe Matos, iar colonelul s-a trezit prea târziu.

  — A rămas pe Cerro el Capirote?

  — Nu, a căzut de pe Cerro el Capirote. E mort.

  Reacţia lui Zolar l-ar fi încântat pe un psihiatru. Expresia sa deveni gânditoare o clipă, apoi bărbatul izbucni în râs:

  — Matos – împuşcat şi dragul de colonel – mort! Profitul familiei a crescut!

  Planul prestabilit de Yuma şi de Pitt se derulase perfect. Indianul şi tovarăşii lui puseseră stăpânire pe pisc şi-i alungaseră pe oamenii răi de pe muntele sacru al morţilor. Yuma privi cum doi dintre nepoţii săi îi conduseră pe locotenentul Ramos şi pe geniştii lui pe cărarea abruptă ce cobora muntele spre deşertul de la poale.

  Pe Matos nu avuseseră cum să-l transporte. Îi bandajaseră strâns genunchiul şi fusese silit să şchiopăteze în măsura în care putea, ajutat de doi genişti.

  Curiozitatea îl atrăgea pe Yuma spre deschiderea lărgită către tunelul interior. Îl obseda dorinţa de a explora peştera şi a vedea cu ochii lui râul descris de Pitt. Apa pe care o zărise în visuri… Însă vârstnicii se temeau să pătrundă în măruntaiele muntelui sacru, iar aurul crea o problemă pentru tineri. Ei ar fi dorit să abandoneze totul şi să ia statuetele de acolo înainte de revenirea trupelor înarmate.

  — Acesta este muntele nostru, spuse un tânăr, fiul fermierului vecin cu Yuma. Omuleţii de aur ne aparţin.

  — Mai întâi trebuie să vedem râul din munte, se opuse Yuma.

  — Este interzis ca viii să pătrundă pe tărâmul morţilor, îl preveni fratele său mai mare.

  Unul dintre nepoţi se uită neîncrezător spre Yuma:

  — Pe sub deşert nu curge nici un râu.

  — Eu îl cred pe bărbatul care mi-a spus asta.

  — Nu te poţi încrede într-un gringo, tot aşa cum nu te poţi încrede nici în cei prin ale căror vine curge sânge spaniol.

  Yuma clătină din cap şi arătă spre aur:

  — Asta dovedeşte că bărbatul acela n-a minţit.

  — Soldaţii se vor întoarce şi ne vor ucide, dacă nu plecăm cât mai repede, protestă alt sătean.

  — Omuleţii de aur sunt prea grei pentru a fi duşi pe cărarea abruptă, argumentă tânărul. Trebuie coborâţi cu funii pe lângă pereţii de piatră. Asta va cere timp.

  — Să aducem rugi demonului şi să plecăm, zise fratele.

  — Numai după ce coborâm omuleţii de aur, insistă tânărul.

  — Rude şi prieteni, cedă Yuma fără chef, iată cum vom face: eu îmi voi ţine promisiunea şi voi intra în munte, singur. Luaţi statuetele de aur, dar grăbiţi-vă! În curând va apune soarele.

  Când se întoarse şi trecu prin deschiderea lărgită care ducea spre tunel, indianul simţea prea puţină teamă.

  Ascensiunea pe vârful muntelui adusese lucruri bune. Oamenii răi fuseseră alungaţi. Demonul era din nou împăcat şi, cu binecuvântarea lui, Billy Yuma era încrezător că putea pătrunde în siguranţă pe tărâmul morţilor. Şi poate avea să găsească o urmă care să-l conducă la idolii sacri pierduţi ai tribului.

  Loren stătea chircită în celula strâmtă din stâncă, afundându-se în nisipurile mişcătoare ale autocompătimirii. Nu mai avea forţa să lupte. Orele se contopiseră între ele, până ce timpul îşi pierduse orice înţeles. Nu-şi mai amintea când mâncase ultima dată. Încerca să-şi reamintească senzaţiile de cald şi de uscat, dar senzaţiile respective păreau vechi de câteva epoci.

  Încrederea în sine, independenţa, satisfacţia de a fi un legislator respectat al unicei supraputeri mondiale nu însemnau absolut nimic în grota mică şi umedă. Discursurile ţinute în Camera Reprezentanţilor erau la un milion de ani-lumină depărtare. Ea ajunsese la capătul puterilor şi se luptase atât timp cât putuse. Acum accepta sfârşitul. Mai bine să moară şi să scape de toate.

  Privi spre Rudi Gunn, care abia se mai clintise în ultima oră. Nu trebuia să fii medic pentru a-ţi da seama că starea i se înrăutăţise considerabil. Într-o criză de furie sadică, Tupac Amaru îi rupsese câteva degete, călcându-le cu sălbăticie şi îl lovise cu picioarele în stomac şi în cap. Rudi putea să moară, dacă nu primea cât mai repede asistenţă medicală.

  Gândurile lui Loren reveniră la Pitt. Toate drumurile posibile spre libertate erau blocate, doar dacă nu cumva bărbatul putea veni să-i salveze în fruntea cavaleriei americane. Ceva cu totul improbabil…

  Femeia îşi reaminti celelalte ocazii în care el o salvase. Prima dată, la bordul navei ruseşti de croazieră unde era ţinută captivă de agenţii fostului guvern sovietic. Pitt apăruse şi o salvase de la torturi sălbatice. A doua oară, când fusese ostatica fanaticului Hideki Suma, în oraşul submarin al acestuia din largul coastelor Japoniei. Pitt şi Giordino îşi riscaseră vieţile pentru a o elibera pe ea şi pe un alt congresman.

  Nu ar fi trebuit să cedeze psihic, însă Pitt era mort, zdrobit de grenadele de şoc aruncate în mare. Dacă compatrioţii ei ar fi putut trimite peste graniţă un grup de comando ca s-o salveze, ar fi făcut-o până acum.

  Loren privise prin deschiderea grotei spre obiectele de aur care fuseseră transportate pe lângă celula ei şi prin sala străjerilor, spre piscul muntelui cav. Ştia că, după ce tot aurul va fi scos, va veni sfârşitul ei şi al lui Rudi.

  Nu trebuiră să aştepte mult. Unul dintre bandiţii împuţiţi ai lui Amaru se apropie de paznicul lor şi-i dădu un ordin. Peruvianul hidos se întoarse şi le făcu semn să iasă din temniţă:

  — Salga, salga! le porunci.

  Loren îl scutură pe Gunn, trezindu-l şi-l ajută să se scoale.

  — Vor să ne mute în altă parte, îi şopti.

  Gunn o privi buimăcit, apoi, în mod incredibil, se sili să surâdă strâmb:

  — Era şi timpul să ne dea o cameră mai ca lumea.

  Porni şchiopătând alături de Loren, ţinând-o cu braţul după umeri, în timp ce ea îl cuprinsese de mijloc. Fură escortaţi până la o porţiune netedă între stalagmite, în apropiere de malul râului. Amaru glumea cu patru dintre oamenii săi, strânşi în jurul lui. Loren îl recunoscu pe un alt bărbat de pe feribot, care se numea Cyrus Sarason. Latino-americanii păreau relaxaţi şi nepăsători, dar Sarason asuda teribil şi cămaşa îi era pătată la subsuori.

  Paznicul chior îi îmbrânci înainte şi-i îndepărtă puţin unul de celălalt. Sarason îi reamintea femeii de un profesor de sport din liceu care trebuie să supravegheze balul de sfârşit de an şi se aşteaptă la o corvoadă monotonă şi plictisitoare.

  În comparaţie cu el, Amaru părea gata să explodeze din cauza surplusului de energie. Aţâţarea îi licărea în ochi. O privea pe Loren cu aceeaşi intensitate pe care ar fi avut-o un bărbat care se târăşte prin deşert şi zăreşte pe neaşteptate un local ce face reclamă la bere rece. Se apropie şi prinse brutal bărbia femeii cu o mână:

  — Eşti gata să ne distrezi?

  — Las-o! interveni Sarason. N-are rost să ne mai prelungim şederea aici.

  Loren simţi că i se întoarce stomacul pe dos. „Nu asta, îşi spuse ea, Dumnezeule, nu asta!”

  — Dacă vreţi să ne omorâţi, daţi-i drumul odată!

  — O să-ţi îndeplinim dorinţa în curând, râse cu sadism Amaru, dar nu înainte de a le oferi plăcere oamenilor mei. După ce ei vor termina şi dacă sunt satisfăcuţi, poate că vor vota să rămâi în viaţă. Dacă nu, vor îndrepta degetul mare în jos, ca romanii care judecau performanţele gladiatorilor în arenă. De aceea îţi sugerez să-i faci fericiţi.

  — Asta-i o tâmpenie! se răsti Sarason.

  — Foloseşte-ţi imaginaţia, amigo! Oamenii mei şi cu mine am muncit din greu să vă scoatem aurul din munte. Înainte să plecăm din iadul ăsta, ne-ai putea acorda măcar o mică recompensă pentru serviciile noastre.

  — Aţi fost plătiţi foarte bine pentru serviciile acelea.

  — Care-i termenul pe care-l folosiţi în ţara voastră? făcu Amaru. „Bonificaţii suplimentare”?

  — N-am timp de orgii sexuale.

  — O să-ţi faci timp, şuieră Amaru dezvelindu-şi dinţii ca un şarpe încolăcit care se pregăteşte să atace. Altfel, oamenii mei vor fi foarte nemulţumiţi. Şi atunci poate că nu-i voi mai putea stăpâni.

  Sarason privi spre cei cinci haidamaci duri din spatele asasinului peruvian şi ridică din umeri.

  — Femeia nu mă interesează, rosti el. Se uită o clipă la Loren şi adăugă: Faceţi ce vreţi cu ea, dar terminaţi odată. Mai avem treabă şi nu vreau să-i fac pe fraţii mei să mă aştepte.

  Loren simţea că-i venea să vomite. Privi cu ochi imploratori spre Sarason:

  — Tu nu eşti ca ei. Ştii cine sunt… ce reprezint… Cum poţi să îngădui aşa ceva?

  — În locurile lor de baştină cruzimea barbară face parte din cotidian, replică indiferent Sarason. Oricare dintre bandiţii aceştia ar reteza beregata unui prunc cu aceeaşi nepăsare cu care tu sau eu am tăia o feliuţă de muşchi file.

  — Aşadar, nu vei face nimic în timp ce-şi vor pune în aplicare perversiunile?

  Bărbatul ridică impasibil din umeri:

  — S-ar putea să fie destul de interesant.

  — Nu eşti cu nimic mai bun decât ei!

  Amaru rânji larg:

  — Îmi face teribil de multă plăcere să îngenunchez femei arogante ca tine.

  Acela fu semnalul de încheiere a discuţiilor. Amaru îi făcu semn unuia dintre oamenii săi:

  — Julio, ai onoarea să deschizi balul.

  Ceilalţi părură dezamăgiţi că nu fuseseră ei numiţi. Norocosul păşi înainte cu gura deschisă într-un rânjet lasciv şi o prinse pe femeie de braţ.

  Micuţul Rudi Gunn, grav rănit şi abia ţinându-se pe picioare, se ghemui brusc, se repezi înainte şi lovi cu capul în abdomenul bărbatului care se pregătea s-o batjocorească pe Loren. Atacul său avu efectul unei scobitori asupra porţii unei cetăţi. Peruvianul voinic nici măcar nu icni înainte de a replica printr-un dos indiferent de palmă, care-l expedie pe Gunn la pământ.

  — Aruncaţi-l pe pitic în râu, porunci Amaru.

  — Nu! strigă Loren. Pentru Dumnezeu, nu-l ucideţi!

  Un tâlhar îl prinse pe Gunn de gleznă şi începu să-l târască spre apă.

  — S-ar putea să faci o greşeală, îl avertiză Sarason.

  — De ce? îl privi întrebător Amaru.

  — Probabil că râul se varsă în golf. În loc să oferi un cadavru ce poate fi identificat, poate că ar fi mai înţelept să dispară pentru totdeauna.

  Amaru tăcu gânditor o clipă, apoi izbucni în râs:

  — Un râu subteran care să-i poarte în Marea lui Cortez! Îmi place ideea asta! Anchetatorii americani nu vor bănui niciodată c-au fost ucişi la o sută de kilometri de locul unde au fost găsiţi. Da, da, îmi place ideea. Dădu din cap spre cel care-l ţinea pe Gunn: Aruncă-l cât poţi de departe, în curent.

  — Nu, te rog! îl imploră Loren. Lasă-l să trăiască şi voi face orice doriţi.

  — Oricum o vei face, replică impasibil peruvianul.

  Banditul îl azvârli pe Gunn în râu cu uşurinţa unui aruncător de greutate. Se auzi un plescăit şi Gunn dispăru fără un geamăt în apele întunecate.

  Amaru reveni la Loren şi încuviinţă din cap spre Julio:

  — Să-nceapă spectacolul!

  Loren ţipă şi sări ca o pisică. Se smuci în mâna bărbatului care o prinsese de braţ şi-şi vârî unghiile lungi ale degetelor mari adânc în ochii lui.

  Un răcnet de agonie reverberă prin peştera comorii. Julio îşi duse palmele la ochi şi zbieră ca un porc înjunghiat. Pe moment, Amaru, Sarason şi ceilalţi rămaseră paralizaţi de surpriză, văzând sângele care-i curgea printre degete.

  — Maică Precistă! urlă Julio. Căţeaua m-a orbit!

  Amaru se apropie de Loren şi o pălmui cu violenţă. Femeia se împletici câţiva paşi înapoi, dar nu căzu.

  — Vei plăti pentru asta, rosti el, cu un calm de gheaţă. După ce-şi vor face treaba cu tine, vei primi acelaşi tratament înainte să te omorâm.

  Spaima din ochii lui Loren lăsase locul unei furii mistuitoare. Dacă ar fi avut forţa necesară, s-ar fi luptat cu ei cu ghearele şi cu dinţii, ca o tigroaică, înainte de a fi doborâtă, dar zilele de înfometare şi de abuzuri o slăbiseră prea mult. Lovi cu piciorul spre Amaru, care nu se feri, de parcă atacul nu ar fi fost cu nimic mai sâcâitor decât al unui ţânţar.

  Îi prinse braţele şi i le răsuci la spate, apoi, crezând că era neajutorată, încercă s-o sărute. Loren îl scuipă în faţă.

  Mânios, Amaru o izbi cu pumnul în abdomenul moale.

  Loren se aplecă din mijloc, icnind de durere şi străduindu-se în acelaşi timp să-şi recapete răsuflarea. Căzu în genunchi, apoi pe o parte, continuând să fie îndoită în două şi să-şi apere stomacul cu braţele.

  — Fiindcă Julio nu mai e-n stare de nimic, zise Amaru, restul – serviţi-vă singuri.

  Braţele întinse ale oamenilor săi, groase şi puternice, cu degetele încârligate ca nişte gheare, se întinseră şi o prinseră. O rostogoliră pe spate şi-i fixară mâinile şi picioarele. Întinsă pe spate, cu membrele răşchirate de forţa combinată a trei bărbaţi, Loren ţipă neajutorată.

  Resturile zdrenţuite ale hainelor îi fură smulse de pe trup. Pielea moale şi catifelată străluci sub luminile proiectoarelor lăsate de genişti şi vederea corpului gol îi aţâţă şi mai mult pe atacatori.

  Chiorul Quasimodo îngenunche şi se aplecă deasupra ei, gâfâind scurt, cu dinţii dezveliţi într-un rânjet de pasiune animalică. Îşi lipi gura de a ei. Ţipetele lui Loren fură brusc înăbuşite, când bărbatul îi muşcă buza inferioară şi ea simţi gustul sângelui. Loren avea impresia că se sufocă într-un coşmar. Quasimodo se trase îndărăt şi-şi trecu palmele bătucite peste sânii ei. Pe pielea sensibilă a femeii, se simţeau aidoma glaspapirului. Ochii ei violet-închis erau oripilaţi de scârbă. Ţipă din nou.

  — Luptă-te cu mine! şuieră răguşit bruta. Îmi plac femeile care mi se împotrivesc.

  Loren se scufundă în adâncurile umilirii şi ale ororii, când Ciclopul o pătrunse. Zbieretele ei de teroare se preschimbară într-un ţipăt ascuţit de durere.

  Apoi, pe neaşteptate, braţele îi fură eliberate şi femeia îşi repezi unghiile către faţa atacatorului. Acesta se retrase, uluit, cu dâre roşii paralele înflorindu-i pe ambii obraji şi privi fără să înţeleagă spre cei doi bărbaţi care dăduseră drumul braţelor lui Loren.

  — Idioţilor, şuieră el, ce faceţi?!

  Bărbaţii, care stăteau cu faţa spre râu, se retrăgeau cu gurile căscate, parcă şocaţi. Îşi făceau cruce, ca şi cum ar fi vrut să alunge diavolul. Ochii lor nu erau îndreptaţi asupra violatorului sau a lui Loren, ci se holbau la râul dinapoia acestora. Derutat, Amaru se întoarse şi se încruntă spre apele întunecate. Ceea ce văzu era îndeajuns să-l scoată din minţi pe orice om sănătos. Gura peruvianului se deschise, stupefiat la vederea unei lumini bizare ce înainta pe sub apă către el. Toţi rămaseră ca hipnotizaţi, zgâindu-se, iar lumina ieşi la suprafaţă şi deveni parte dintr-un cap acoperit de cască.

  Aidoma unui spectru hidos care se ridica din abisul întunecat al unui iad acvatic, o siluetă umană se înălţă lent din adâncurile negre ale râului şi avansă spre ţărm. Apariţia, pe al cărei corp atârnau zdrenţe negre ca nişte alge, părea o creatură care nu aparţinea acestei lumi, ci tărâmurilor celor mai afunde ale unei planete extraterestre. Şocul efectului era amplificat de reapariţia morţilor.

  Strâns sub braţul drept al siluetei, aşa cum un tată îşi poartă copilul, se afla corpul inert al lui Rudi Gunn.

  Chipul lui Sarason arăta ca o mască a morţii din ipsos alb. Sudoarea îi curgea pe frunte. Pentru un om care nu se emoţiona uşor, ochii îi erau aproape înnebuniţi de şoc. Rămase tăcut, întrucât monstruozitatea îl amuţise realmente.

  Amaru sări în picioare şi încercă să vorbească, dar nu se auzi decât un croncănit şoptit. Buzele îi tremurară, când gâjâi:

  — Piei, diablo, întoarce-te în infierno!

  Fantoma îl aşeză cu blândeţe pe Gunn pe sol. Cu o mână îşi scoase casca, apoi îşi trase fermoarul costumului de neopren şi scotoci în interior. Acum puteau să i se vadă ochii verzi, aţintiţi asupra trupului lui Loren, răstignit pe piatra rece şi dură. În lumina proiectoarelor, ochii aceia sclipeau cu o mânie teribilă.

  Cei doi bărbaţi care continuau s-o ţină pe femeie de picioare priviră muţi, iar Coltul bubui o dată şi încă o dată în peşteră. Feţele lor se distorsionară violent, când capetele smuciră în spate şi explodară. Se prăbuşiră peste genunchii lui Loren.

  Ceilalţi ţâşniră de lângă Loren de parcă, în mod subit, aceasta s-ar fi îmbolnăvit de ciumă bubonică. Julio gemu într-un colţ îndepărtat, incapabil să vadă, cu palmele în continuare apăsate pe ochii răniţi.

  Loren nu mai putea să strige. Se holba la bărbatul ivit din râu, recunoscându-l, dar fiind convinsă că avea halucinaţii.

  Şocul neîncrederii, apoi oroarea de a recunoaşte apariţia din apă îngheţară inima lui Amaru.

  — Tu! icni el cu glas sugrumat.

  — Pari surprins să mă vezi, Tupac, rosti calm Pitt. Şi Cyrus este cam verde la faţă.

  — Eşti mort… Te-am omorât…

  — Dacă faci o treabă prost, capeţi rezultate proaste. Pitt plimbă Coltul pe rând asupra bandiţilor şi i se adresă lui Loren fără s-o privească: Eşti rănită grav?

  Pentru o clipă femeia fu prea buimăcită pentru a putea răspunde, apoi reuşi să se bâlbâie:

  — Dirk… tu eşti?

  — Dacă mai există vreunul, sper că va fi prins înainte să semneze cu numele meu prea multe cecuri fără acoperire. Regret că n-am ajuns mai devreme.

  Ea încuviinţă curajos din cap:

  — Mulţumită ţie, voi supravieţui să le văd pe bestiile astea plătind.

  — Nu va trebui să aştepţi prea mult, rosti Pitt cu glas împietrit. Eşti în stare să ieşi prin tunel?

  — Da, da, murmură Loren începând treptat să înţeleagă că salvarea era o realitate, nu un vis.

  Se cutremură, când îi împinse pe morţi de pe ea şi se ridică nesigur în picioare, fără să-i pese că e dezbrăcată. Arătă spre Gunn:

  — Rudi este într-o stare foarte proastă.

  — Nemernicii ăştia sadici v-au adus în halul ăsta?

  Loren încuviinţă fără un cuvânt.

  Dinţii lui Pitt erau dezveliţi, iar ura se revărsa ucigaş din ochii verde opalin.

  — Cyrus tocmai s-a oferit voluntar să-l poarte pe Rudi până sus, anunţă el şi îndreptă revolverul nepăsător în direcţia lui Sarason. Dă-i lui Loren cămaşa ta!

  Femeia clătină din cap:

  — Prefer să merg dezbrăcată, decât să pun pe mine cămaşa aia transpirată.

  Sarason ştia că se putea aştepta la un glonţ, aşa că instinctul de autoconservare luă treptat locul fricii. Mintea lui şireată începu să se concentreze asupra unui plan de a-şi salva pielea. Se lăsă să cadă inert pe solul stâncos, ca şi cum ar fi fost copleşit de şoc, cu mâna dreaptă pe genunchi, la numai câţiva centimetri de revolverul Derringer calibrul 0,38, pe care-l purta în cizmă, legat de picior.

  — Cum ai ajuns aici? întrebă el, trăgând de timp.

  Pitt nu se lăsă păcălit de întrebarea banală:

  — Am venit cu toţii într-un submarin de croazieră.

  — Cu toţii?

  — Restul echipei trebuie să iasă din apă dintr-o clipă în alta, minţi Pitt fără să clipească.

  Brusc, Amaru răcni spre cei doi oameni valizi ai săi:

  — Puneţi mâna pe el!

  Indivizii erau ucigaşi trecuţi prin multe, totuşi nu doreau să moară. Nu schiţară nici măcar un gest spre automatele pe care le lăsaseră pe ţărm înainte de tentativa de a o viola pe Loren. O privire spre ţeava revolverului 0,45 care-i aţintea de sub ochii arzători ai lui Pitt era suficientă pentru a opri orice persoană care nu avea tendinţe sinucigaşe.

  — Câini laşi! mârâi Amaru.

  — Văd că în continuare le porunceşti altora să facă mârşăviile în locul tău, comentă Pitt. Se pare că am făcut o eroare în Peru, lăsându-te în viaţă.

  — Am jurat atunci că te voi face să suferi aşa cum m-ai făcut tu pe mine.

  — Nu-ţi miza pe asta pensia de la Solpemachaco.

  — Intenţionezi să ne ucizi cu sânge rece, rosti sec Sarason.

  — Câtuşi de puţin. „Cu sânge rece” este felul în care aţi procedat voi cu doctorul Miller şi Dumnezeu ştie câţi alţi oameni nevinovaţi care v-au stat în cale. Sunt aici pentru a vă executa, ca înger răzbunător al lor.

  — Fără decenţa unei judecăţi cinstite? protestă Sarason, în timp ce mâna îi cobora pe lângă genunchi, spre revolverul ascuns.

  Abia atunci observă că tăietura însângerată de pe fruntea lui Pitt nu era singura sa rană. Umerii bărbatului erau lăsaţi de oboseală şi ţinuta îi era nesigură. Mâna stângă părea strâmbă şi-i apăsa pieptul. Sarason presupuse că avea încheietura şi coastele rupte şi speranţele lui crescură când îşi dădu seama că Pitt se afla în pragul colapsului.

  — Nu eşti tocmai în măsură să pretinzi dreptul la judecată, spuse Pitt cu dispreţ amar în glas. Păcat că minunatul nostru sistem juridic american nu-i tratează pe ucigaşi în acelaşi fel în care au procedat ei cu victimele.

  — Nici tu nu eşti în măsură să-mi judeci acţiunile. Dacă n-am fi fost eu şi fraţii mei, mii de artefacte ar fi putrezit în subsolurile muzeelor din toată lumea. Noi ne-am îngrijit de antichităţi şi le-am redistribuit celor care le apreciază valoarea.

  Pitt nu mai privi de la un bandit la altul, ci se concentră asupra lui Sarason:

  — Asta-i pentru tine o scuză? Justifici hoţia şi crima pe scară mare, pentru ca tu şi ceilalţi infractori din familia ta să puteţi realiza profituri grase? Termenii corecţi pentru tine, amice, sunt „şarlatan” şi „ipocrit”.

  — Dacă mă-mpuşti pe mine, nu distrugi afacerile familiei mele.

  — N-ai auzit? rânji crunt Pitt. Zolar International tocmai a dat faliment. Agenţii FBI au efectuat un raid în depozitele voastre din Galveston şi au găsit destule obiecte de contrabandă ca să umple o sută de galerii de artă.

  Sarason îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs:

  — În sediul nostru din Galveston se desfăşoară o afacere perfect legală. Toate obiectele sunt cumpărate şi vândute fără nici o încălcare a legii.

  — Mă refer la al doilea depozit, preciză Pitt, cu un aer nepăsător.

  Un licăr de nelinişte trecu peste chipul bronzat al lui Sarason:

  — Nu există decât o singură clădire.

  — Ba nu, sunt două. Mai este şi depozitul legat printr-un tunel de sediul Zolar International, în al cărui subsol secret se găsesc antichităţile introduse în ţară prin contrabandă, atelierul de realizare a falsurilor şi colecţia imensă de obiecte de artă furate.

  Sarason păru lovit cu o măciucă în moalele capului:

  — Lua-te-ar dracu', Pitt! De unde ştii toate astea?

  — Doi agenţi federali, unul de la Serviciul Vamal şi altul de la FBI, mi-au descris raidul în amănunt. Ar trebui să precizez că vă aşteaptă cu braţele deschise când veţi încerca să introduceţi clandestin comoara lui Huascar în Statele Unite.

  Degetele lui Sarason ajunseseră la un centimetru de micul revolver cu ţeavă dublă.

  — În cazul acesta, comentă el, regăsindu-şi expresia indiferentă, se vor face de râs. Aurul nu pleacă spre Statele Unite.

  — Este lipsit de importanţă, rosti încetişor Pitt. Voi nu veţi fi acolo, ca să vă bucuraţi de el.

  Ascunse de genunchiul încrucişat peste picior, degetele lui Sarason atinseră Derringer-ul şi începură să-l tragă precaut din cizmă. Bănuia că rănile suferite de Pitt îi vor încetini timpul de reacţie cu o fracţiune de secundă, totuşi decisese să nu scoată brusc arma şi să rişte, ţintind la întâmplare. Ştia prea bine că, în ciuda rănilor dureroase ale lui Pitt, dacă el rata primul glonţ, nu va avea ocazia de a mai trage o dată. Şovăi, gândindu-se la o diversiune. Se uită la Amaru şi la cei doi bărbaţi care-l priveau pe Pitt cu o furie întunecată, implacabilă. Julio nu-i putea fi de nici un folos.

  — Tu eşti cel care nu va mai trăi mult, rosti Sarason. Militarii mexicani care ne-au ajutat să scoatem comoara ţi-au auzit împuşcăturile şi vor năvăli aici dintr-o clipă în alta, pentru a te ucide.

  Pitt ridică nepăsător din umeri:

  — Probabil că sunt la siestă, altfel ar fi trebuit să fi ajuns până acum.

  — Dacă l-am ataca simultan, spuse Sarason pe un ton de conversaţie ca şi cum toţi ar fi stat în jurul unei mese dintr-un salon, ar putea omorî doi, poate chiar trei dintre noi, înainte ca supravieţuitorul să-l ucidă.

  Expresia de pe chipul lui Pitt deveni rece şi distantă:

  — Întrebarea este: cine va fi supravieţuitorul?

  Lui Amaru nu-i păsa cine va trăi şi cine va muri. Oricum, nu întrevedea nici un viitor lipsit fiind de bărbăţia sa. Nu avea nimic de pierdut. Ura faţă de cel care-l emasculase declanşă o furie alimentată de amintirile durerii şi agoniei care-i răvăşise sufletul murdar. Fără un sunet, se năpusti spre Pitt.

  Într-o străfulgerare de muşchi şi forţă, se repezi aidoma unui câine înverşunat spre mâna în care Pitt ţinea arma. Glonţul îl nimeri pe peruvian în piept şi-i traversă un plămân, iar detunătura se auzi ca un trosnet răsunător. Impactul ar fi oprit în loc un bărbat de greutate medie, dar Amaru era mânat de o forţă superioară, ca un pitbull înnebunit. Icni cu zgomot atunci când aerul îi fu evacuat violent din plămâni, apoi se izbi în Pitt şi-l răsturnă pe spate către râu.

  Durerea din coaste îl făcu pe Pitt să scape un geamăt. Se răsuci disperat, desprinzându-se din strânsoarea cu care Amaru îi cuprinsese braţul înarmat şi-l împinse pe peruvian în lateral. Lovi cu patul Coltului în ţeasta atacatorului său, dar se opri înainte de a doua lovitură în momentul în care îi zări cu coada ochiului pe cei doi acoliţi ai lui Amaru repezindu-se spre armele lor.

  În ciuda durerii, mâna lui Pitt continuase să strângă instinctiv Coltul. Următorul lui glonţ îl doborî pe paznicul chior şi grotesc, nimerindu-l în gât. Îl ignoră pe Julio care fusese orbit şi-l împuşcă pe al doilea bandit în piept.

  Auzi ţipătul de avertizare al lui Loren venind ca de la mare depărtare şi-l zări cu întârziere pe Sarason îndreptând Derringer-ul spre el. Trupul său rămăsese în urma minţii şi acţionă prea lent.

  Văzu flacăra din capătul ţevii şi simţi o teribilă lovitură de baros în umărul stâng, înainte să fi auzit detunătura. Glonţul îl răsturnă şi căzu în apă, cu Amaru târându-se după el ca un urs rănit decis să sfâşie o vulpe schiloadă. Curentul îl prinse în strânsoarea lui şi-l îndepărtă de ţărm. Se agăţă cu disperare de bolovanii de pe fundul albiei, pentru a-i opune rezistenţă.

  Sarason se apropie fără grabă de marginea apei şi privi încăierarea din râu. Amaru îşi încleştase braţele în jurul mijlocului lui Pitt şi se străduia să-l tragă la fund. Rânjind crud, Sarason ochi cu atenţie capul celui din urmă:

  — Un efort remarcabil, domnule Pitt! Eşti un individ foarte rezistent. Deşi poate părea straniu, o să-mi lipseşti.

  Cu toate acestea, lovitura de graţie nu sosi niciodată. Ca nişte tentacule negre, o pereche de braţe încercuiră picioarele lui Sarason, prinzându-l de glezne. Bărbatul îşi plecă îngrozit privirea spre creatura de nedescris ce-l strângea şi începu să lovească cu disperare în capul care se înălţa dintre braţele aidoma unor cleşti.

  Giordino îl urmase pe Pitt, plutind pe râu. Curentul nu fusese atât de puternic pe cât se aşteptase în amonte de peştera comorii şi reuşise, în ciuda durerilor teribile, să ajungă neobservat în apa puţin adâncă. Blestemase în gând neputinţa de a-l ajuta pe Pitt în lupta cu Amaru, dar când Sarason se apropiase de el fără să-l observe, italianul nu ratase ocazia şi-l înhăţase.

  Ignoră loviturile brutale ce se revărsau asupra capului său, îl privi pe Sarason şi rosti cu glas răguşit şi gros:

  — Salutări din iad, cap pătrat!

  Sarason îşi reveni repede după ce-l văzu pe Giordino şi-şi smulse un picior din strânsoare, pentru a-şi păstra echilibrul. Deoarece atacatorul său nu schiţă nici un gest că ar intenţiona să-l urmeze, Sarason se gândi că acesta era probabil rănit grav de la şolduri în jos şi îl lovi cu sălbăticie cu piciorul într-o coapsă. Fu răsplătit cu un geamăt ascuţit, iar trupul lui Giordino tresări într-un spasm de suferinţă şi-i eliberă cealaltă gleznă.

  — Din experienţa anterioară, comentă Sarason regăsindu-şi calmul, ar fi trebuit să ştiu că vei fi pe aproape.

  Îşi privi în treacăt Derringer-ul, ştiind că mai avea doar un glonţ, dar era de asemenea conştient de faptul că în apropiere se găseau patru sau cinci arme automate. După aceea se uită la Pitt şi la Amaru care erau încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu mai era nevoie să risipească un cartuş pentru Pitt. Râul îi prinsese în curentul său iute pe cei doi duşmani şi-i purta nemilos la vale. Dacă printr-un miracol Pitt ar fi supravieţuit şi ar fi izbutit să iasă din apă, Sarason ar fi avut la dispoziţie un întreg arsenal cu care să-l primească.

  Ştia ce avea de făcut. Se aplecă şi ţinti cu ţeava dublă a revolverului între ochii lui Giordino.

  Loren se aruncă pe spinarea lui, cuprinzându-l în braţe şi încercând să-l oprească. Sarason se desprinse din strânsoarea ei ca dintr-o pânză de păianjen şi o îmbrânci într-o parte, fără să-i arunce măcar o privire.

  Femeia căzu cu toată greutatea pe unul dintre automatele abandonate pe ţărmul râului, îl ridică şi apăsă pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic. Nu ştia destule despre arme pentru a ridica piedica de siguranţă. Scoase un ţipăt slab, când Sarason se aplecă şi o izbi în cap cu patul revolverului.

  Brusc, Sarason se răsuci. Înviat pe neaşteptate, Gunn aruncase cu o piatră în el, care-i scăpase din mână cu forţa jalnică a unei mingi de tenis lovite fără putere.

  Sarason clătină din cap, uimit de curajul şi de încăpăţânarea indivizilor care rezistau cu atâta fervoare. Aproape că regreta că trebuiau să moară toţi. Se întoarse către italian:

  — Se pare, mârâi el, că sentinţa a fost amânată doar temporar.

  Întinse braţul cu arma direct spre capul celuilalt.

  În ciuda durerilor înfiorătoare din picioarele fracturate şi a spectrului morţii care-l fixa, Giordino îi rânji veninos:

  — Du-te-n mă-ta!

  Împuşcătura răsună ca o bubuitură de tun în peşteră, urmată de bufnetul înfundat al plumbului intrând în carne vie. Giordino se schimbă la faţă, iar ochii lui Sarason îl priviră tulbure. Apoi Sarason se răsuci şi făcu doi paşi pe ţărm, se aplecă încet şi căzu mort pe malul stâncos.

  Lui Giordino nu-i venea să creadă că rămăsese în viaţă. Ridică ochii şi se holbă la omuleţul îmbrăcat ca un ajutor de văcar şi care păşi calm în lumina proiectoarelor, ţinând în mână o puşcă Winchester.

  — Cine eşti? întrebă italianul.

  — Billy Yuma. Am venit să-mi ajut prietenul.

  — Prietenul? repetă Loren, zgâindu-se la el şi apăsându-şi cu mâna rana însângerată de la cap.

  — Pitt.

  Auzindu-i pomenit numele, Loren se ridică în picioare şi alergă împleticindu-se pe malul râului.

  — Nu-l văd! strigă ea, îngrozită.

  Giordino simţi un cleşte strângându-i inima. Strigă numele lui Pitt, dar numai glasul său reverberă în peşteră.

  — Dumnezeule, nu! murmură el, îngrozit. S-a dus!

  Cu o grimasă de durere, Gunn se săltă în capul oaselor şi privi în aval, în bezna rău prevestitoare. Ca şi ceilalţi care înfruntaseră cu calm moartea cu numai câteva minute în urmă, era copleşit de durere descoperind că vechiul lui prieten fusese târât de râu spre pierzanie.

  — Poate că va reuşi să înoate înapoi, rosti el cu speranţă.

  Giordino clătină din cap:

  — E imposibil. Curentul este prea puternic.

  — Unde duce râul? întrebă Loren biruită de panică.

  Într-un gest de disperare şi de frustrare, Giordino izbi cu pumnul în roca solidă:

  — În golf. Dirk este târât spre Marea lui Cortez, aflată la o depărtare de o sută de kilometri!

  Loren se prăbuşi pe solul stâncos al peşterii, îşi acoperi faţa cu palmele şi izbucni în hohote de plâns:

  — M-a salvat, doar ca să-şi găsească sfârşitul.

  Billy Yuma îngenunche lângă ea şi o bătu cu blândeţe pe umărul gol:

  — Dacă nu-l mai poate ajuta nimeni, poate că o va face Domnul.

  Giordino era deznădăjduit. Nu-şi mai simţea propriile răni şi privea râul întunecat, fără să zărească nimic.

  — O sută de kilometri! repetă el încet. Nici Dumnezeu nu poate ţine în viaţă un om cu încheietura mâinii ruptă, coastele fisurate şi cu un glonţ în umăr pe o sută de kilometri de apă furioasă în beznă absolută.

  După ce îi aranjă pe toţi cât mai confortabil, Yuma se grăbi înapoi pe pisc, unde povesti totul. Îşi făcu de ruşine rudele şi le sili să pătrundă în munte. Fabricară tărgi din materialele abandonate de genişti şi-i purtară cu blândeţe pe Giordino şi pe Gunn din peştera comorii prin tunel. Un bărbat mai în vârstă îi oferi cu amabilitate lui Loren o pătură ţesută de soţia sa şi femeia îi mulţumi plină de recunoştinţă.

  Urmând instrucţiunile lui Giordino, fixară targa lui Gunn în compartimentul strâmt pentru marfă din elicopterul NUMA furat, care fusese abandonat de fraţii Zolar. Loren se aşeză în locul copilotului, iar Giordino, cu chipul contorsionat de suferinţă, fu ridicat şi instalat lângă ea, la comenzi.

  — Va trebui să pilotăm împreună drăcovenia, îi spuse Giordino femeii pe măsură ce durerile din picioare se transformau din supliciu permanent în valuri de agonie. Tu o să acţionezi pedalele care comandă rotoarele cozii.

  — Sper s-o pot face, replică Loren, neliniştită.

  — Apasă uşor cu picioarele desculţe şi nu vom avea probleme.

  Folosind staţia radio a elicopterului, îl anunţară pe Sandecker, care se plimba agitat prin biroul lui Starger din sediul Serviciului Vamal, că porniseră. Giordino şi Loren le mulţumiră din suflet lui Billy Yuma, familiei şi prietenilor săi şi-şi luară rămas-bun cu afecţiune, apoi Giordino porni motorul turbocompresor şi-l lăsă să se încălzească timp de un minut, iar el examină instrumentele. Menţinând tija de comandă a pasului ciclic în punctul neutru, împinse până la capăt tija de comandă a pasului general şi deschise regulatorul, apăsând lin maneta înainte. După aceea se răsuci spre Loren:

  — Imediat ce ne vom ridica în văzduh, cuplul de torsiune va face ca botul să se îndrepte spre dreapta, iar coada spre stânga. Apasă uşor palonierul stâng, pentru a compensa.

  Loren dădu din cap şi spuse:

  — O să mă străduiesc, dar aş fi preferat să nu fiu nevoită să fac aşa ceva.

  — Nu putem ieşi de aici decât pe calea aerului. Rudi ar muri înainte de a putea fi coborât cu targa pe munte.

  Elicopterul se înălţă foarte lent, la mai puţin de un metru de sol. Giordino îl menţinu pe loc, în timp ce Loren se obişnui cu forţa de apăsare ce trebuia aplicată pe pedalele de comandă ale rotorului cozii. La început avu tendinţa să apese prea tare, dar în scurt timp învăţă presiunea exactă ce trebuia exercitată şi aprobă din cap:

  — Cred că sunt pregătită.

  — Atunci îi dăm drumul!

  După douăzeci de minute, acţionând la unison, aterizară ca la carte lângă clădirea sediului Serviciului Vamal din Calexico, unde amiralul Sandecker pufăia neliniştit dintr-un trabuc alături de o ambulanţă cu motorul pornit.

  În acel prim moment în care Amaru îl afundase sub apă şi simţise cleştii curentului prinzându-i trupul rănit, Pitt înţelesese că nu se mai putea întoarce în peştera comorii. Era prins într-o capcană dublă: un ucigaş care se agăţa de el ca o menghină şi un râu decis să-l poarte în iad.

  Chiar dacă ambii bărbaţi ar fi fost valizi, lupta ar fi avut un singur deznodământ. Deşi era un asasin nemilos, Amaru nu se putea compara cu experienţa subacvatică a lui Pitt. Acesta inspiră adânc înainte ca apele râului să se închidă deasupra lui, îşi trecu braţul drept sănătos peste piept, pentru a-şi proteja coastele fisurate şi se relaxă în ciuda durerii, fără să-şi cheltuiască forţele în lupta cu atacatorul său.

  În mod surprinzător, nu dăduse drumul Coltului, deşi, dacă ar fi încercat să tragă pe sub apă şi-ar fi sfărâmat probabil toate oasele mâinii. Simţi cum braţele lui Amaru îi lunecă de pe piept pe şolduri. Ucigaşul era tare ca fierul. Se agăţa cu furie de Pitt, încercând în continuare să ajungă la armă, în vreme ce se roteau în curent ca două jucărioare prinse în vârtej.

  Niciunul din ei nu-şi putea zări adversarul, pe când se răsuceau în beznă absolută. În absenţa celui mai mic licăr de lumină, Pitt avea impresia că era scufundat în tuş negru.

  Urgia lui Amaru îl menţinu în viaţă în următoarele patruzeci şi cinci de secunde. Mintea lui dementă nu pricepea că se îneca de două ori – plămânul perforat de glonţ se umplea cu sânge şi în acelaşi timp înghiţea apă. Ultima sa fărâmă de putere pieri atunci când picioarele din care lovea cu disperare se izbiră de un banc de nisip depus de ape pe curbura exterioară a albiei. Ieşi la suprafaţă, scuipând sânge şi apă într-o mică galerie deschisă, apoi se repezi orbeşte spre beregata lui Pitt.

  Forţele îl părăsiseră însă. Când ieşi din apă, simţi sângele ţâşnindu-i din gaura din piept.

  Pitt constată că reuşise, printr-un efort aproape neglijabil, să-l împingă pe Amaru înapoi în curentul principal al râului. Nu-l putu zări pe peruvian îndepărtându-se în întunericul ca smoala, nu putu să-i vadă chipul golit de sânge şi ochii sticlind de ură şi de apropierea morţii. Auzi cu toate acestea glasul ticălosului care se îndepărta lent de el:

  — Ţi-am spus că vei suferi, se auziră încet cuvintele dublate de o horcăială răguşită. Acum vei suferi şi vei muri în singurătatea întunecată şi chinuitoare.

  — Superbă această manifestare de grandoare poetică, replică îngheţat Pitt. Drum bun spre golf!

  Nu auzi drept răspuns decât o tuse, un gâlgâit şi apoi tăcere.

  Durerile reveniră parcă răzbunătoare asupra lui Pitt. Un pârjol se extindea de la încheietura ruptă spre rana de glonţ din umăr şi apoi către coastele fisurate. Nu era sigur că mai avea putere să lupte cu agonia, deşi epuizarea estompa oarecum durerea. Se târî pe un petic uscat al bancului şi se prăbuşi, încet, cu faţa în nisipul moale, pierzându-şi cunoştinţa.

  — Nu-mi place să plec fără Cyrus, rosti Oxley examinând cerul deşertului spre sud-vest.

  — Fratele nostru a avut parte de confruntări şi mai dure, comentă Zolar impasibil. Câţiva indieni din satul vecin n-ar trebui să prezinte cine ştie ce ameninţare pentru ucigaşii lui Amaru.

  — Ar fi trebuit să apară de mult timp…

  — Nu-ţi face griji! Probabil că Cyrus va apărea în Maroc, cu câte o fată de fiecare braţ.

  Stăteau în capătul unei piste înguste de asfalt care fusese amenajată între nenumăratele dune ale Deşertului Altar pentru ca piloţii militari mexicani să se poată antrena în condiţii dificile de aterizare şi decolare. În spatele lor, cu secţiunea cozii întinzându-se deasupra unei porţiuni curăţate de nisip, un avion cu reacţie Boeing 747-400, vopsit în culorile unei importante companii aeriene, era pregătit să decoleze în orice clipă.

  Zolar trecu sub umbra aruncată de aripa dreaptă a avionului şi bifă artefactele inventariate de Henry şi de Micki Moore, în vreme ce geniştii militari mexicani încărcau în Boeing ultimele piese ale tezaurului. Încuviinţă din cap spre statuia din aur a unei maimuţe care era ridicată de un cărucior elevator mare în cala aflată la aproape şapte metri de sol.

  — Asta-i ultima.

  Oxley continua să privească pustiul din jurul pistei:

  — Nici să vrei, n-ai fi putut găsi un loc mai izolat pentru transferul comorii.

  — Îi putem mulţumi colonelului Campos că ni l-a sugerat.

  — Ceva probleme cu oamenii lui Campos după moartea lui neaşteptată? întrebă Oxley mai degrabă cu ironie decât cu regret.

  Zolar izbucni în râs:

  — Ce probleme să mai fie după ce i-am dat fiecăruia câte un lingou de aur de aproape trei kilograme?

  — Ai fost generos.

  — Este greu să nu fii generos, când eşti înconjurat de atâta bogăţie.

  — Păcat că Matos nu-şi va putea cheltui partea, comentă Oxley.

  — Da şi eu am plâns tot drumul de la Cerro el Capirote.

  Pilotul lui Zolar se apropie şi-i salută respectuos:

  — Domnilor, echipajul şi cu mine suntem gata să decolăm oricând doriţi. Am prefera s-o facem înainte de căderea nopţii.

  — Marfa a fost legată şi asigurată în cală? întrebă Zolar.

  Pilotul aprobă din cap:

  — Nu-i chiar ancorarea cea mai bună pe care am văzut-o vreodată, dar, ţinând seama de faptul că nu folosim conteinere, n-ar trebui să avem probleme până ajungem la Nador, în Maroc. Bineînţeles, cu condiţia să nu întâlnim turbulenţe atmosferice extreme.

  — Te aştepţi la aşa ceva?

  — Nu, domnule. Buletinele meteo prognozează cer liniştit până la destinaţie.

  — Perfect. Ne putem bucura de un zbor lin, rosti Zolar încântat. Nu uita – nu ne vom abate peste graniţă, în spaţiul aerian al Statelor Unite.

  — Am stabilit un curs care ne va purta la sud de Laredo şi Brownsville, până în Golful Mexicului, la sud de Key West şi apoi vom ieşi deasupra Atlanticului.

  — Când aterizăm în Maroc? se interesă Oxley.

  — Potrivit planului de zbor, după zece ore şi cincizeci şi cinci de minute. Cu încărcătura ce depăşeşte cu mai bine de o sută de kilograme valoarea admisă, cu rezervoarele umplute ochi şi ţinând seama de ocolul în sudul Texasului şi Floridei, am mai adăugat o oră la timpul de zbor, pe care sper s-o recuperăm cu vânt din spate.

  Zolar privi spre ultimele raze de soare:

  — Ţinând seama şi de fusul orar, asta înseamnă că vom fi în Nador mâine după-amiază.

  Pilotul încuviinţă:

  — Decolăm imediat ce v-aţi legat centurile de siguranţă.

  Reveni la aparat şi sui scara rezemată de uşa din faţă. Zolar făcu un gest spre aceeaşi scară:

  — Dacă nu cumva te-ai îndrăgostit de cariera asta de nisip, nu văd nici un motiv pentru care am mai zăbovi.

  Oxley se înclină jovial:

  — După tine.

  După ce intrară pe uşă, se întoarse şi mai privi o dată către sud-vest:

  — Nu mă simt totuşi fericit că nu l-am aşteptat…

  — Dacă ar fi fost în locul nostru, Cyrus n-ar fi ezitat să plece. Miza este prea mare ca să mai întârziem. Fratele nostru este un supravieţuitor prin natura sa. Nu-ţi mai face griji!

  Fluturară din mână spre geniştii mexicani, care se îndepărtară de avion şi-şi ovaţionară binefăcătorii, apoi mecanicul de zbor închise şi asigură uşa.

  După câteva minute turbinele ţiuiră şi uriaşul 747-400 se ridică deasupra dunelor de nisip vălurite, se aplecă pe dreapta şi viră uşor spre sud-est. Zolar şi Oxley stăteau într-un mic compartiment pentru pasageri în nivelul de sus, imediat în spatele carlingii.

  — Mă-ntreb ce s-a întâmplat cu soţii Moore, reflectă Oxley privind pe geam către Marea lui Cortez care se pierdea în depărtare. Ultima dată când i-am văzut erau în peşteră şi încărcau ultimele obiecte.

  — Pun prinsoare că Cyrus a rezolvat şi problema asta, pe lângă cea legată de Smith şi Gunn, replică Zolar destinzându-se pentru prima dată după multe zile.

  Ridică ochii şi zâmbi spre secretara personală, care le aduse două pahare de vin pe o tavă.

  — Ştiu că sună bizar, dar am avut impresia neplăcută că nu va fi uşor să scăpăm de ei.

  — Trebuie să-ţi spun că şi Cyrus avea aceeaşi părere. De fapt, credea că-s doi asasini.

  — Şi femeia? se răsuci Oxley spre el. Glumeşti!

  — Nu, chiar cred că vorbea cât se poate de serios. Zolar sorbi din vin şi dădu din cap cu o expresie mulţumită: Excelent! Un cabernet de California de la Chateau Montelena. Trebuie neapărat să-l încerci!

  Oxley luă paharul şi-l studie:

  — Nu-mi vine să sărbătoresc, până ce comoara nu va fi depozitată în siguranţă în Maroc şi nu vom afla că Cyrus a părăsit Mexicul.

  La scurt timp după ce avionul atinsese altitudinea de croazieră, fraţii îşi desfăcură centurile de siguranţă şi trecură în cală, unde începură să examineze îndeaproape colecţia incredibilă de antichităţi din aur. Nu trecuse nici o oră, când Zolar se încordă şi-l privi nedumerit pe Oxley:

  — Nu ţi se pare că am coborî?

  Fratele lui admira un fluture de aur aşezat pe o floare din acelaşi metal preţios:

  — Nu simt nimic.

  Zolar nu fu mulţumit de răspuns. Se aplecă spre geam şi privi solul aflat la mai puţin de 1000 de metri.

  — Suntem prea jos! exclamă el. Ceva nu-i în regulă.

  Oxley miji ochii şi privi apoi pe geamul de alături:

  — Ai dreptate. Flapsurile sunt coborâte. S-ar părea că ne pregătim să aterizăm. Poate că pilotul are o urgenţă.

  — De ce nu ne-a prevenit?

  În clipa aceea auziră cum trenul de aterizare începe să coboare. Solul se apropia şi mai repede. Trecură peste case şi linii ferate, după care avionul ajunse la capătul unei piste de aterizare. Roţile se hurducară pe beton şi motoarele urlară în marşarier. Pilotul călcă frânele şi reduse alimentarea, iar avionul uriaş porni să ruleze pe pistă.

  Pe clădirea terminalului se putea citi: „Bun sosit în El Paso”.

  Oxley privi amuţit, iar Zolar se bâlbâi:

  — Dumnezeule, am aterizat în Statele Unite!

  Se repezi înainte şi lovi cu frenezie în uşa cabinei piloţilor. Nu căpătă nici un răspuns, până ce Boeingul se opri în faţa unui hangar al Gărzii Naţionale Aeriene în capătul opus al aeroportului. De-abia atunci uşa cabinei se întredeschise.

  — Ce dracu faci? Îţi ordon să decolezi imediat…

  Cuvintele i se opriră lui Zolar pe buze, pomenindu-se că privea ţeava unui pistol aţintită între ochii săi.

  Pilotul nu se ridicase din scaun, la fel ca şi copilotul şi mecanicul de zbor. În prag se afla Henry Moore, ţinând în mână un revolver de 9 mm neobişnuit, conceput chiar de el, în timp ce Micki Moore vorbea la staţia radio din cabină, fixând ceafa pilotului cu un pistolet automat liliputan, calibrul 0,25.

  — Scuzaţi escala neprevăzută, foştii mei prieteni, spuse Moore cu un glas autoritar pe care nici Zolar, nici Oxley nu i-l mai auziseră până atunci, dar după cum puteţi vedea planul a suferit o modificare.

  Zolar îşi miji ochii spre ţeava revolverului şi chipul i se schimonosi din expresia de şoc într-una de furie ameninţătoare:

  — Idiotule, idiot orb ce eşti, îţi dai seama ce-ai făcut?!

  — Păi eu zic că da, răspunse Moore, indiferent. Micki şi cu mine ţi-am deturnat avionul şi încărcătura de artefacte din aur. Cred că ştii vechiul proverb: „Între hoţi nu există onoare”.

  — Dacă nu decolăm rapid, interveni Oxley rugător, agenţii vamali îl vor controla peste tot.

  — Apropo, pentru că tot ai pomenit despre asta, Micki şi cu mine ne-am gândit într-adevăr să predăm artefactele autorităţilor.

  — Nu-ţi dai seama ce vorbeşti…

  — Oh, ba-mi dau seama perfect, Charley, amice! Întâmplător, s-a dovedit că agenţii federali sunt mai interesaţi de tine şi de fratele tău decât de comoara lui Huascar.

  — De unde-aţi apărut? întrebă Zolar.

  — Am venit pur şi simplu cu unul dintre elicopterele ce transportau aurul. Geniştii erau obişnuiţi cu prezenţa noastră, aşa încât nici măcar nu ne-au băgat în seamă când am suit la bordul avionului. Ne-am ascuns într-o toaletă până ce pilotul a plecat să discute cu tine şi cu Charles pe pistă, apoi am pus stăpânire pe cabină.

  — De ce ar ţine seama agenţii federali de declaraţia voastră? vru să ştie Oxley.

  — Micki şi cu mine, explică Moore, am fost cândva noi înşine un fel de agenţi. După ce am preluat controlul cabinei, Micki a luat legătura cu nişte prieteni vechi din Washington care v-au aranjat primirea.

  Zolar părea gata să-i smulgă inima din piept lui Moore, indiferent dacă ar fi fost sau nu împuşcat în timpul tentativei:

  — Tu şi mincinoasa de nevastă-ta aţi căzut la înţelegere pentru o cotă din comoară, nu-i aşa? Aşteptă un răspuns şi când Moore rămase tăcut continuă: Ce procentaj v-au oferit? Zece… douăzeci… poate chiar cincizeci la sută?

  — Noi nu cădem la înţelegere cu guvernul, vorbi încet Moore. Ştiam că nu aveaţi de gând să vă onoraţi acordul cu noi şi că intenţionaţi să ne ucideţi. Intenţionaserăm să furăm comoara pentru noi, dar, după cum vedeţi, ne-am răzgândit.

  — După felul familiar în care ţin armele, observă Oxley, Cyrus avea dreptate. Sunt doi asasini.

  Moore încuviinţă din cap:

  — Fratele tău are o intuiţie remarcabilă. Asasinii se recunosc între ei.

  În uşa pentru pasageri de la nivelul inferior se auzi o ciocănitură şi Moore gesticulă cu arma spre scară.

  — Coborâţi şi deschideţi, le ordonă lui Zolar şi lui Oxley.

  Ursuzi, cei doi se conformară.

  După deschiderea uşii etanşe, doi bărbaţi intrară de pe scara mobilă a avionului. Amândoi purtau costume cu vestă. Unul era un negru imens, cu fizic de jucător profesionist de fotbal american, iar celălalt un alb îmbrăcat după ultima modă. Zolar simţi imediat că erau agenţi federali.

  — Joseph Zolar şi Charles Oxley, sunt agentul David Gaskill de la Serviciul Vamal, iar dumnealui este agentul Francis Ragsdale de la FBI. Domnilor, sunteţi arestaţi pentru introducere prin contrabandă în Statele Unite de artefacte ilegale, pentru furturi de obiecte de artă din muzee publice şi private şi pentru falsificarea de antichităţi şi vinderea lor clandestină.

  — Ce tot vorbeşti? exclamă Zolar.

  Gaskill îl ignoră şi rânji larg spre Ragsdale:

  — Vrei să faci onorurile?

  Ragsdale aprobă ca un puşti care tocmai căpătase o jucărie nouă:

  — Cum să nu, mulţumesc!

  Le citi drepturile, în timp ce Gaskill le punea cătuşele lui Zolar şi lui Oxley.

  — Aţi ajuns repede, observă Moore. Ni se spusese că eraţi în Calexico.

  — Ne-am îmbarcat într-un avion militar la cincisprezece minute după ce am primit vestea de la sediul FBI din Washington, răspunse Ragsdale.

  Oxley se uită spre Gaskill şi pentru prima dată privirea lui era lipsită de teamă şi de şoc şi devenise vicleană.

  — Nici într-o sută de ani nu veţi găsi suficiente dovezi pentru a ne condamna.

  Ragsdale făcuse semn din cap spre cala plină cu aur:

  — Astea nu-s dovezi?

  — Noi am fost simpli pasageri, spuse şi Zolar, revenindu-şi în fire. Am fost invitaţi în această călătorie de profesorul Moore şi de soţia lui.

  — Am înţeles. Poate că-mi veţi spune atunci de unde provin obiectele de artă şi antichităţile furate din depozitul vostru din Galveston?

  — Depozitul din Galveston, pufni Oxley, este o afacere perfect legală. L-aţi mai scotocit şi-n alte rânduri, fără să găsiţi nimic, niciodată.

  — În cazul acesta, întrebă Ragsdale şiret, cum vă explicaţi tunelul care face legătura între Compania de depozitare Logan şi depozitul de obiecte furate de sub sediul lui Zolar International?

  Fraţii se priviră între ei şi feţele le deveniră subit pământii:

  — Asta-i o născocire, spuse Zolar cu voce stinsă.

  — Serios? Vreţi să vă descriu tunelul în detaliu şi să vă ofer un inventar succint al capodoperelor furate pe care le-am găsit?

  — Tunelul… este imposibil să fi găsit tunelul!

  — De treizeci şi şase de ore, spuse Gaskill, Zolar International şi operaţiunea voastră clandestină cunoscută sub numele Solpemachaco şi-au încheiat definitiv afacerile.

  — Păcat, adăugă Ragsdale, că tăticul vostru, Mansfield Zolar, poreclit Spectrul, nu mai este în viaţă, altfel l-am fi putut aresta şi pe el.

  Zolar arăta ca şi cum ar fi fost în pragul unei crize de cord, iar Oxley părea de-a dreptul paralizat pentru a mai schiţa vreun gest.

  — Până ce voi doi şi restul familiei voastre, partenerii, asociaţii şi cumpărătorii veţi ieşi din închisoare, veţi avea vârsta artefactelor pe care le-aţi furat.

  Agenţii federali începuseră să umple avionul. FBI-ul se ocupă de echipaj şi de secretara fraţilor Zolar, în vreme ce vameşii desfăceau chingile ce fixau artefactele. Ragsdale încuviinţă din cap spre echipa sa:

  — Duceţi-i în oraş, la birourile procuraturii.

  De îndată ce hoţii de opere de artă, realmente distruşi şi complet buimăciţi, fură suiţi în două automobile diferite, agenţii se întoarseră spre soţii Moore:

  — Nu vă pot spune cât de recunoscători vă suntem pentru colaborare, le spuse Gaskill. Condamnarea familiei Zolar va însemna o lovitură grea pentru comerţul şi contrabanda cu obiecte de artă şi artefacte furate.

  — Nu suntem chiar pe de-a întregul altruişti, replică Micki de acum uşurată. Henry este sigur că guvernul peruvian va oferi o recompensă.

  — Sunt aproape convins că aşa va fi, încuviinţă din cap Gaskill.

  — Prestigiul de a fi fost primii care au inventariat şi au fotografiat comoara va fi foarte important pentru sporirea reputaţiei noastre ştiinţifice, explică Henry Moore, punându-şi arma în toc.

  — Dacă n-aveţi nimic împotrivă, spuse Gaskill şi Serviciul Vamal ar dori un raport detaliat despre obiecte.

  — Micki şi cu mine vom fi fericiţi să colaborăm, aprobă energic Moore. Am făcut deja inventarul comorii şi vi-l vom preda înainte ca tezaurul să fie returnat statului peruvian.

  — Până atunci unde-l veţi depozita? se interesă Micki.

  — Într-un depozit guvernamental a cărui locaţie n-o putem dezvălui, răspunse Gaskill.

  — Aveţi ceva informaţii despre doamna congresman Smith şi despre bărbatul acela mărunţel din NUMA?

  Gaskill încuviinţă din cap:

  — Cu câteva minute înainte de a ateriza, am fost anunţaţi că au fost salvaţi de un trib de indieni şi că erau transportaţi la un spital local.

  — Atunci s-a terminat, suspină Micki şi se lăsă să cadă într-un scaun pentru pasageri.

  Henry se aşeză pe braţul scaunului şi-i luă mâna între ale sale.

  — Pentru noi s-a terminat cu certitudine, spuse el cu blândeţe. De acum înainte ne vom duce restul vieţii împreună ca un cuplu de profesori bătrâni într-o universitate cu zidurile acoperite de iederă.

  — Ţi se pare ceva atât de teribil? îl întrebă ea şi îl privi în ochi.

  — Nu, răspunse bărbatul şi o sărută uşor pe frunte. Cred că ne putem descurca.

  Pe măsură ce-şi revenea din hăul unei amorţeli ca de moarte, Pitt avu senzaţia că suia o pantă acoperită de noroi, astfel încât luneca îndărăt de fiecare dată când reuşea să se întindă şi să-şi recapete cunoştinţa. Se străduia să prindă momentele acelea fugitive de luciditate, dar de fiecare dată cădea înapoi în vid. Se gândi ca prin ceaţă că, dacă ar fi putut deschide ochii, ar fi putut reveni la realitate. În cele din urmă, cu un efort uriaş, izbuti să-şi deschidă pleoapele.

  Văzând doar întuneric de mormânt rece, scutură cu disperare din cap, crezând că recăzuse în neant. Apoi durerea se năpusti ca o văpaie şi bărbatul se trezi pe deplin. Se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în şezut şi-şi scutură capul, căutând să alunge ceaţa care se agăţa de ungherele minţii sale. Reluă bătălia cu durerea pulsatilă din umăr, cu chinul teribil din piept şi cu junghiurile de la încheietura mâinii. Precaut, îşi pipăi tăietura de pe frunte.

  — Eşti un specimen de bărbat al naibii de grozav, murmură el.

  Fu surprins să constate că nu se simţea foarte vlăguit în urma pierderii de sânge. Desfăcu de pe antebraţ lanterna pe care i-o dăduse Giordino după ce căzuseră prin cascadă, o aprinse şi o înfipse în nisip, astfel încât raza să-i fie aţintită spre partea superioară a trupului său. Îşi descheie fermoarul costumului de neopren şi îşi palpă cu blândeţe rana din umăr. Glonţul trecuse prin carne şi-i ieşise prin spinare fără să atingă clavicula sau scapula. Cauciucul neopren al costumului, zdrenţuit, dar în continuare aproape perfect lipit de piele, protejase rana şi împiedicase pierderea de sânge. Uşurat că nu se simţea pe atât de stors de puteri pe cât se aşteptase, Pitt se relaxă şi-şi evaluă situaţia. Şansele de supravieţuire erau undeva dincolo de imposibil. În faţa lui se întindeau o sută de kilometri de praguri necunoscute, cascade abrupte şi pasaje întinse prin galerii complet inundate şi nu avea nevoie de un ghicitor în palmă ca să-i spună că linia vieţii sale avea să se termine cu mult înainte să fi ajuns la vârsta pensionării. Chiar dacă ar fi avut aer pe tot parcursul râului, tot mai era distanţa de la locul de vărsare a râului subteran până la suprafaţa apei golfului.

  Cei mai mulţi oameni care s-ar fi pomenit într-un Hades de beznă, în adâncul pământului, fără nici o speranţă de scăpare, ar fi intrat în panică şi ar fi murit, zdrelindu-şi carnea degetelor până la os în tentativa zadarnică de a-şi face drum spre suprafaţă. Însă lui Pitt nu-i era frică. În mod straniu, se simţea mulţumit şi împăcat cu sine însuşi.

  Se gândi că, dacă tot avea să moară, măcar să se instaleze confortabil. Cu mâna sănătoasă, săpă în nisip pentru a-şi aranja un culcuş şi fu surprins când raza lanternei se reflectă dintr-o mie de punctuleţe aurii. Prinse în pumn nisipul negru şi-l ridică spre lumină.

  — Locul ăsta-i plin de nisip aurifer, comentă el cu glas tare.

  Roti lanterna prin cavernă. Pereţii erau brăzdaţi cu praguri de cuarţ alb, presărate cu vinişoare de aur. Pitt începu să râdă, constatând ironia incredibilă a situaţiei:

  — O mină de aur! strigă el spre peştera tăcută. Am descoperit un zăcământ de aur fabulos de bogat şi nimeni n-o va şti niciodată.

  Se lăsă pe spate şi reflectă la descoperirea făcută. „Cineva trebuie să-mi fi spus ceva”, se gândi. Simplul fapt că nu se temea de doamna cu coasa nu însemna că trebuia să cedeze şi s-o aştepte. Trebuia să ia o hotărâre.

  „Mai bine să pătrund în marele necunoscut după tentativa temerară de a rămâne în viaţă, decât să arunc prosopul în ring şi să pier ca o cârpă!” concluzionă Pitt. Poate că alţi exploratori aventuroşi ar fi renunţat la tot ce aveau pentru onoarea de a pătrunde în acest sanctuar mineralogic, dar în clipa aceasta el nu voia decât să iasă de acolo. Se sculă în picioare, umflă cu gura compensatorul de flotabilitate şi intră în apă, până ce fu luat de curent.

  „Ia-o pur şi simplu grotă cu grotă”, îşi spuse, îndreptând fasciculul luminos spre apa din faţă. Nu se putea bizui pe eterna vigilenţă. Era prea slăbit pentru a se lupta cu cataractele şi a ocoli bolovanii; putea doar să rămână calm şi să meargă oriunde l-ar fi dus râul. În scurt timp se simţea de parcă ar fi navigat de o viaţă dintr-o galerie în alta.

  Pe următorii zece kilometri, plafonul cavernelor şi al galeriilor se ridică şi coborî cu o regularitate monotonă, apoi Pitt începu să audă uruitul temut al apropierii cataractelor. Din fericire, prima din ele fu de violenţă mijlocie. Apa îl lovi puternic în faţă şi bărbatul fu scufundat de câteva ori sub spuma agitată înainte de a reveni la ape mai calme.

  Urmă după aceea un răgaz confortabil, deoarece râul devenise lin şi curgea printr-un canion lung într-o galerie imensă. Când ajunse la capătul acesteia, după aproape o oră, tavanul coborî treptat, până atinse apa. Pitt îşi umplu plămânii cât putu de mult şi se scufundă. Capabil să folosească un singur braţ şi lipsit de labe înotătoare pentru picioare, avansa lent. Ridică lumina lanternei spre plafonul neregulat de piatră şi înotă pe spate. Plămânii începură să protesteze din cauza lipsei de oxigen, dar el merse mai departe şi, în cele din urmă, lumina dezvălui un buzunar de aer. Ţâşni spre suprafaţă şi inspiră adânc aerul pur şi nepoluat care fusese prins în adâncurile pământului cu milioane de ani în urmă.

  Grota micuţă se lărgea într-o cavernă mare, al cărei plafon se arcuia sub fasciculul lanternei. Râul cotea lin şi forma un banc de pietricele rotunjite şi lustruite, iar Pitt se târî cu greutate pe zona uscată, pentru a se odihni. Stinse lumina, ca să economisească bateriile.

  Brusc, aprinse din nou lanterna. Înainte ca raza să se fi stins, ceva îi atrăsese atenţia în penumbre. La numai cinci metri depărtare se afla o formă întunecată, cu o linie rectilinie neobişnuită pentru o creaţie naturală.

  Entuziasmul lui Pitt crescu nemăsurat, când recunoscu resturile avariate ale Wallowing Windbag-ului. În mod incredibil, naviplanul supravieţuise căderii teribile prin cascadă şi eşuase aici după ce plutise aproape 40 de kilometri. În sfârşit, o scânteie de speranţă! Se împletici pe plaja de pietriş până la barca de cauciuc şi o examină sub raza lanternei.

  Motorul şi ventilatorul fuseseră smulse din suporturile lor şi dispăruseră. Două compartimente pneumatice erau găurite şi dezumflate, dar celelalte şase păreau solide. O parte din echipament căzuse peste bord, însă în mod miraculos se păstraseră patru butelii de aer, trusa de prim-ajutor, sfera de plastic cu vopseaua trasor a lui Duncan, o vâslă, două lanterne de rezervă şi conteinerul antiacvatic al amiralului Sandecker care conţinea termosul de cafea şi patru sandvişuri cu salam afumat.