AURUL INCAŞILOR

În 1997, Statele Unite, singura naţiune din lume care mai folosea un sistem de unităţi de măsură non-zecimal, au aderat, în sfârşit, la sistemul metric – o necesitate absolută dacă doreau să fie competitivi pe piaţa internaţională.

 

  CUPRINS:

  INTRUŞII MISTERIOŞI 5

  Anul 1533 d. Hr. Pe o mare uitată 6

  CATACLISMUL 10

  1 martie 1578 Coasta peruviană vestică 10

  PARTEA I OSEMINTE ŞI MORMINTE 23

  10 octombrie 1998 Anzii peruvieni 23

  552

  988

  PARTEA A II-A ÎN CĂUTAREA LUI CONCEPCION 136

  15 octombrie 1998 Callao, Peru 137

  18173

  22204

  PARTEA A III-A DEMONUL MORŢII 228

  22 octombrie 1998 Washington, D. C. 229

  29256

  33283

  37316

  41351

  45386

  PARTEA A IV-A CĂLĂTORIE DE COŞMAR 407

  31 octombrie 1998 Scalda lui Satan, Baja, Mexic 408

  52435

  56470

  EPILOG ÎNTOARCEREA ACASĂ 509

  4 noiembrie 1998 San Felipe, Baja California 509

  Post-scriptum 516

 

 

 

  INTRUŞII MISTERIOŞI.

  Corabie incaşă în călătorie pe mare.

  Anul 1533 d. Hr.

  Pe o mare uitată.

  Veneau dinspre sud, o dată cu răsăritul, pâlpâind ca spectrele unui miraj deşertic, lunecând pe apa ce scânteia sub razele de soare. Velele dreptunghiulare din bumbac ale flotilei de ambarcaţii atârnau fără viaţă sub azurul nepăsător al cerului. Nu se rostea nici o comandă, ci echipajele vâsleau într-o tăcere stranie. În văzduh un şoim se prăvălea în picaje şi se înălţa, ca şi cum i-ar fi călăuzit pe cârmaci spre insula aridă care se ridica în mijlocul mării.

  Ambarcaţiile erau construite din mănunchiuri de trestii legate laolaltă şi arcuite în sus, la extremităţi. Şase asemenea mănunchiuri formau coca, a cărei chilă şi traverse erau din bambus. Prova şi pupa înălţate aveau formă de şerpi cu capete de câini, cu boturile îndreptate spre cer, de parcă ar fi urlat la Lună.

  Căpetenia flotei şedea pe un jilţ asemănător unui tron, instalat pe prova ascuţită a plutei conducătoare. Purta tunică din bumbac, ornată cu plăcuţe de turcoaz şi mantie din lână cu broderii multicolore. Capul îi era acoperit de un coif cu panaş şi de o mască din aur, iar podoabele din urechi, colierul masiv şi brăţările de pe mâini sclipeau, de asemenea, gălbui sub razele soarelui. Până şi încălţările sale erau confecţionate din aur. Cu adevărat impresionant era însă faptul că mateloţii purtau podoabe nu mai puţin magnifice.

  De pe ţărmul roditor al mării, băştinaşii din tribul local au privit cu teamă şi uimire flota străină care pătrundea în apele lor. Nu încercaseră să-şi apere teritoriul de invadatori. Ei erau simpli vânători şi culegători, care prindeau iepuri în capcane, pescuiau şi culegeau recolta puţinelor plante şi arbuşti pe care îi sădeau. Aveau o cultură arhaică, diferită în mod ciudat de cele ale vecinilor din răsărit şi din miazăzi, care clădiseră imperii întinse. Trăiau şi mureau fără să construiască temple masive închinate zeilor, iar acum priveau fascinaţi etalarea de opulenţă şi forţă care traversa apa. Pentru toţi flota însemna apariţia miraculoasă a unor zeităţi ale războiului din tărâmul spiritelor.

  Străinii misterioşi nu i-au băgat în seamă pe oamenii adunaţi pe ţărm, ci au continuat să vâslească spre destinaţia lor. Se aflau într-o misiune sfântă şi ignorau orice le-ar fi putut distrage atenţia. Îşi propulsau impasibil ambarcaţiile şi nici măcar unul dintre ei nu a întors capul pentru a-i privi pe spectatorii înmărmuriţi.

  Se îndreptau direct spre pantele abrupte şi stâncoase ale muntelui micuţ care forma insula ce se ridica la 200 de metri peste suprafaţa mării. Insula era nelocuită şi aproape complet lipsită de vegetaţie, iar băştinaşii de pe uscat o numeau „Uriaşa moartă”, deoarece creasta lungă şi scundă a muntelui aducea cu trupul unei femei cufundate într-un somn veşnic. Soarele sporea iluzia, conferindu-i un nimb de o strălucire nepământeană.

  În scurt timp echipajele înveşmântate sclipitor şi-au oprit plutele pe o plajă micuţă acoperită cu pietriş, care se deschidea într-un canion îngust. Au coborât velele ţesute cu desenele gigantice ale unor animale fantastice, simboluri ce sporeau şi mai mult teama tăcută şi respectul băştinaşilor care priveau şi au început să descarce pe ţărm coşuri mari din trestie şi vase de ceramică.

  Pe toată durata zilei, încărcătura din ambarcaţii a fost stivuită într-o grămadă imensă, dar ordonată. Seara, când soarele a coborât spre apus, activitatea de pe insulă nu a mai putut fi urmărită de pe malul mării şi prin beznă răzbăteau doar pâlpâiri slabe de lumină. În zorii celei de-a doua zile, flota continua să fie pe plajă, iar mormanul uriaş nu fusese clintit.

  În vârful muntelui de pe insulă, au muncit fără preget pietrari, asaltând o stâncă gigantică. În următoarele şase zile şi nopţi, folosind răngi şi dălţi de bronz, ei au trudit, ciocănind şi spărgând stânca, până ce aceasta a căpătat treptat forma unui jaguar fioros, înaripat şi cu cap de şarpe. După ce au terminat de dăltuit şi şlefuit, fiara teribilă părea gata să se desprindă printr-un salt din roca în care fusese cioplită. În tot acest răstimp, încărcătura de coşuri şi vase a flotei a fost transportată, puţin câte puţin, până a dispărut complet de pe ţărm.

  Iar apoi, într-o dimineaţă, când au privit spre insulă, băştinaşii n-au mai zărit nici un semn de viaţă. Oamenii enigmatici din miazăzi şi flota lor de plute dispăruseră, plecând la adăpostul nopţii. Doar jaguarul-şarpe cel impunător, cu colţi curbaţi, dezgoliţi gata să muşte şi ochi înguşti aţintiţi peste dealurile ce se întindeau la nesfârşit dincolo de marea micuţă, rămăsese să amintească de trecerea lor pe acolo.

  Nu după mult timp curiozitatea a învins teama. În după-amiaza zilei următoare, cu îndrăzneala sporită de o băutură autohtonă, patru bărbaţi din principalul sat de pe coasta mării s-au desprins de mal într-o pirogă şi au vâslit spre insulă, pentru a cerceta. După ce au acostat pe plaja micuţă, au fost văzuţi intrând în canionul îngust ce pătrundea în munte. Toată ziua aceea şi ziua următoare, prietenii şi rudele le-au aşteptat cu înfrigurare întoarcerea, dar bărbaţii n-au mai fost zăriţi niciodată. Până şi piroga lor a dispărut.

  Spaima băştinaşilor a sporit atunci când o furtună puternică s-a abătut pe neaşteptate asupra mării micuţe, transformându-se într-o vijelie furioasă. Soarele a dispărut şi cerul a devenit mai negru decât îl văzuse cineva vreodată. Bezna înspăimântătoare a fost însoţită de un vânt teribil care, vuind şi răscolind marea, a distrus satele de pe ţărm. Părea că se dezlănţuise o bătălie a cerurilor. Violenţa a biciuit coastele cu o furie de necrezut. Băştinaşii au fost convinşi că zeii cerului şi ai întunericului erau conduşi de jaguarul-şarpe spre a-i pedepsi pentru că îi tulburaseră liniştea. Au început să şuşotească despre un blestem ce s-ar fi abătut asupra celor care cutezau să calce pe insulă.

  Apoi, la fel de brusc pe cum sosise, furtuna a trecut de linia orizontului şi vântul a încetat, lăsând în loc o linişte înşelătoare. Soarele a început din nou să strălucească deasupra mării, care redevenise calmă. După aceea au apărut pescăruşii, rotindu-se peste ceva ce fusese aruncat de furtună pe plaja de la răsărit. Când au văzut forma nemişcată ce zăcea pe jumătate în valuri şi pe jumătate în nisip, băştinaşii s-au apropiat prevăzători, s-au oprit, au înaintat iarăşi cu precauţie şi s-au aplecat pentru a o cerceta. Au icnit, când şi-au dat seama că era leşul unuia dintre străinii care apăruseră dinspre miazăzi. Acesta purta doar o tunică brodată şi bogat împodobită. Masca din aur, coiful şi brăţările dispăruseră însă fără urmă.

  Cei prezenţi la scena macabră s-au holbat înmărmuriţi la trupul necunoscutului. Avea piele albă şi păr bălai, spre deosebire de băştinaşii cu piele oacheşă şi păr negru ca pana corbului. Ochii săi albaştri rămăseseră deschişi. Dacă ar fi stat în picioare, i-ar fi depăşit cu peste o jumătate de cap pe oamenii uluiţi care-l priveau acum.

  Tremurând de frică, ei l-au purtat la o pirogă şi l-au coborât cu băgare de seamă înăuntru. Doi dintre bărbaţii cei mai curajoşi au fost aleşi să transporte corpul pe insulă. După ce au ajuns pe plaja acesteia, l-au aşezat repede pe nisip şi au vâslit cu iuţeală înapoi spre ţărmul de pe care porniseră. La mulţi ani după moartea ultimului martor la evenimentul acela, scheletul înălbit de soare putea fi încă zărit, parţial afundat în nisip, ca un avertisment morbid de a te feri de insulă.

  Se zvonea că paznicul războinicilor de aur, jaguarul-şarpe înaripat, îi devorase pe curioşii care-i uzurpaseră sanctuarul şi nimeni n-a mai cutezat vreodată să-i trezească mânia, punând piciorul pe insulă. Aceasta a dobândit o aură stranie, aproape spectrală. A devenit un loc sacru, amintit numai în şoaptă, nicicând vizitat.

  Cine fuseseră războinicii înveşmântaţi în aur şi de unde veniseră ei? De ce navigaseră pe mare şi ce făcuseră pe insulă? Martorii trebuiseră să accepte doar ceea ce văzuseră – nici o explicaţie nu era posibilă. În absenţa răspunsurilor, s-au născut legendele. Miturile au fost create şi întreţinute, atunci când un cutremur de proporţii uriaşe a distras sătucurile de pe maluri. După cinci zile, când zguduiturile au încetat în cele din urmă, marea dispăruse, lăsând în urmă doar un inel gros de scoici pe fostul ţărm.

  În scurt timp, intruşii misterioşi au pătruns în tradiţia religioasă şi au devenit zei. De-a lungul timpului, poveştile despre apariţia şi dispariţia lor fulgerătoare s-au amplificat, pentru ca în cele din urmă să pălească, rămânând simple crâmpeie fantastice de folclor, transmise din generaţie în generaţie de oamenii care trăiau pe un tărâm bântuit de fenomene neexplicate care pluteau aidoma fumului deasupra unui foc de tabără.

  CATACLISMUL

  1 martie 1578

  Coasta peruviană vestică.

  Căpitanul Juan de Anton, un castilian încruntat, cu ochi verzi şi barbă neagră ferchezuită, privi prin ochean spre corabia necunoscută care-l urma şi ridică sprâncenele uşor surprins. „O întâlnire întâmplătoare, se întrebă el, sau un atac plănuit din vreme?”

  În ultima etapă a călătoriei dinspre Callao de Lima, de Anton nu se aşteptase să întâlnească alte galioane pentru comori care să aibă destinaţia Panama, unde averea regelui urma să fie încărcată pe catâri, pentru a fi transportată peste istm, iar apoi dincolo de Atlantic, în cuferele din Sevilla. Coca şi greementul corăbiei străine care-l urma la aproximativ opt kilometri purtau semnele măiestriei constructorilor francezi de ambarcaţii. Dacă ar fi navigat spre Spania pe rutele comerciale din Marea Caraibilor, de Anton ar fi evitat contactul cu alte corăbii; totuşi bănuielile sale se mai risipiseră puţin, când văzu pavilionul uriaş care fâlfâia la pupa pe un catarg înalt. Pe fundalul alb se distingea o enormă cruce roşie, stindard al Spaniei secolului al XVI-lea, ce flutura puternic în vânt. Cu toate acestea căpitanul se simţea oarecum neliniştit.

  — Ce crezi despre ea, Luis? spuse Anton şi se întoarse spre secundul şi pilotul-şef Luis Torres.

  — Prea mică pentru un galion de lingouri, ridică din umeri Torres, un galiţian înalt şi bărbierit la sânge. Presupun că-i un neguţător de vinuri pornit din Valparaiso, care merge, la fel ca noi, spre Panama.

  — Nu crezi că s-ar putea să fie un duşman al Spaniei?

  — Imposibil! Nici o corabie inamică n-a îndrăznit vreodată să încerce să treacă prin labirintul primejdios al strâmtorii Magellan, ocolind America de Sud.

  — Fiindcă nu ne temem că ar fi francezi sau englezi, încuviinţă de Anton uşurat, haide să facem o voltă în vânt şi să-i salutăm.

  Torres transmise ordinul cârmaciului, care, de sub tenda ridicată pe puntea de deasupra, îşi urmărea ruta peste puntea tunurilor. Cârmaciul manevră prăjina verticală care pivota pe echea lungă ce rotea cârma şi Nuestra Senora de la Concepcion, cel mai mare şi mai impunător galion de comori al Armadei din Pacific, se înclină spre babord şi-şi inversă cursul spre sud-vest. Cele nouă vele se umflară de la briza iute ce bătea dinspre uscatul aflat la est, care-i împinse masa de 570 tone cu viteza considerabilă de cinci noduri prin valurile înalte.

  În ciuda liniilor maiestuoase, sculpturilor bogate şi desenelor viu colorate de pe bordurile pupei înalte şi de pe teugă, galionul nu era o corabie destinată promenadei. În stare foarte bună şi extrem de stabilă, reprezenta cea mai robustă ambarcaţie oceanică din epoca sa şi, dacă ar fi fost nevoie, ar fi putut înfrunta cele mai bune vase de corsari pe care o naţiune inamică le-ar fi trimis pentru a-i jefui comorile preţioase din cală.

  La prima vedere, galionul părea o corabie de război ameninţătoare, ticsită de armament; privit însă din interior, nu-şi putea camufla adevăratul scop de ambarcaţie destinată negoţului. Punţile de artilerie aveau saborduri pentru aproape cincizeci de tunuri cu ghiulele de două kilograme, dar, amăgită de încrederea spaniolilor că Mările Sudului erau exclusiv teritoriul lor şi de ştiinţa că niciuna dintre corăbiile lor nu fusese vreodată atacată sau capturată de un corsar străin, Concepcion fusese înarmată uşor, cu numai două tunuri, pentru a-şi reduce tonajul în vederea transportării unei încărcături masive.

  Simţind că nava sa nu se găsea în pericol, căpitanul de Anton se aşeză destins pe un scăunel fără spetează şi continuă să privească prin ochean corabia ce se apropia cu repeziciune. Nu s-a gândit nici o clipă ca, pentru orice eventualitate, să-şi alerteze echipajul pentru luptă.

  Nu avea preştiinţa şi nici măcar vaga presimţire că nava spre care se întorcea ca s-o salute era Golden Hind1, comandată de neobositul pirat englez Francis Drake, care de pe duneta lui se uita calm spre de Anton printr-o lunetă, cu ochiul rece al rechinului ce urmăreşte o dâră de sânge.

  — Al naibii de frumos din partea lui că vine să ne întâmpine, mormăi Drake, un bărbat scund şi ţanţoş, cu ochi ca două mărgele, păr creţ roşu-închis şi cioc blond sub mustaţa lungă şi răsucită.

  — Măcar atât să facă după o urmărire de două săptămâni, replică Thomas Cuttill, căpitanul vasului Golden Hind.

  — Aşa-i, dar este o pradă ce merita osteneala.

  Încărcată cu lingouri de aur şi argint, cu un sipet de pietre preţioase, pânzeturi şi mătăsuri valoroase, jefuite de pe cele douăzeci de nave spaniole capturate de când devenise prima corabie engleză ce naviga în Pacific, Golden Hind, numită anterior Pelican, spărgea valurile ca un copoi pornit după o vulpe. Era o navă solidă şi robustă, lungă de 31 metri şi cu deplasament de 140 tone. Răspundea bine la manevrele cârmei şi naviga excelent. Coca şi catargele nu erau noi, dar, după o prelungită reechipare în Plymouth, fusese pregătită pentru o călătorie care avea s-o poarte 55000 de kilometri în jurul lumii în treizeci şi cinci de luni – unul dintre cele mai faimoase voiajuri oceanice din toate timpurile.

  — Vrei să-i tăiem calea şi să-i radem pe şacalii spanioli? întrebă Cuttill.

  Drake coborî luneta lungă, clătină din cap şi rânji larg:

  — Cu adevărat curtenitor ar fi să coborâm pânzele şi să-i întâmpinăm ca nişte gentlemeni.

  Cuttill îşi privi comandantul îndrăzneţ, nepricepând ce vrea să zică:

  — Şi dacă sunt pregătiţi de luptă?

  — Să fiu al naibii dacă au habar cine suntem.

  — Este de două ori mai mare decât corabia noastră, insistă Cuttill.

  — După spusele matrozilor pe care i-am capturat la Callao de Lima, Concepcion n-are decât două tunuri. Hind se mândreşte cu optsprezece.

  — Spanioli! scuipă Cuttill. Mint mai sfruntat ca irlandezii!

  Drake arătă corabia care, fără să suspecteze nimic, se apropia cu prova îndreptată către ei.

  — Căpitanii spanioli preferă să fugă decât să lupte, îi reaminti el.

  — Atunci de ce să nu păstrăm distanţa şi să tragem în ea ca s-o supunem?

  — Nu-i înţelept să tragem cu tunurile şi să riscăm s-o scufundăm cu atâta bogăţie la bord, îi spuse Drake şi-l bătu pe Cuttill cu palma pe umăr. Nu te teme, Thomas! Dacă pun la punct un plan iscusit, vom economisi praful de puşcă şi ne vom bizui pe englezii noştri bravi care de abia aşteaptă o încăierare pe cinste.

  Cuttill încuviinţă din cap, înţelegând:

  — Vrei s-o prindem cu cârligele şi s-o abordăm?

  — Vom fi pe punţile ei, aprobă Drake, înainte ca echipajul să poată încărca o singură muschetă. Spaniolii n-o ştiu încă, dar se îndreaptă spre o capcană pe care au deschis-o chiar ei.

  În jurul orei trei după-amiază, Nuestra Senora de la Concepcion cârmi din nou pe un curs nord-vest şi se îndreptă spre babordul lui Golden Hind. Torres sui scara teugei navei sale şi strigă peste apă:

  — Ce corabie sunteţi?

  Numa de Silva, un pilot portughez pe care Drake îl luase în slujba sa după ce-i capturase corabia în largul coastelor Braziliei, răspunse în spaniolă:

  — San Pedro de Paula, plecată din Valparaiso.

  Era numele corăbiei pe care Drake o jefuise cu trei săptămâni în urmă.

  Cu excepţia câtorva marinari ce purtau veşminte spaniole, Drake îşi ascunsese oamenii sub punţi şi-i înarmase cu cămăşi de zale şi cu un arsenal de lănci, pistoale, muschete şi hangere. Cârligele de abordaj fixate de frânghii zdravene fuseseră stivuite în lungul parapetelor punţii superioare şi arbaletrierii erau pitiţi în posturile de luptă de deasupra vergilor mari ale catargelor. Drake interzicea armele de foc în posturile acelea, deoarece focul muschetelor putea transforma cu uşurinţă velele în pânze de flăcări. Velele mari fuseseră strânse şi rulate pentru a nu împiedica vederea ţintaşilor, iar căpitanul englez se destinse şi aşteptă răbdător momentul atacului. Nu-l tulbura deloc faptul că oamenii săi nu erau decât optzeci şi opt faţă de cei aproape două sute de spanioli. Nu era nici prima şi nici ultima dată când avea să ignore superioritatea numerică a adversarilor. Încă nu participase la faimoasa bătălie împotriva Invincibilei Armade din Canalul Mânecii.

  De unde se afla, de Anton nu distingea nici o activitate neobişnuită pe punţile corăbiei de negoţ, aparent prietenoase. Echipajul părea că-şi vede de îndatoriri, fără să manifeste o curiozitate neobişnuită faţă de Concepcion. Căpitanul ei se rezemă nepăsător de balustrada dunetei şi-l salută pe de Anton. San Pedro de Paula era înşelător de inocentă, pe măsură ce se apropia încetişor de uriaşul galion de comori.

  Când distanţa dintre cele două nave se reduse la 30 de metri, Drake încuviinţă aproape imperceptibil din cap şi cel mai bun ţintaş al corăbiei, ascuns pe puntea tunurilor, trase cu muscheta, nimerindu-l drept în piept pe timonierul lui Concepcion. La unison, arbaletrierii din posturile de luptă de pe vergi deschiseră focul asupra marinarilor spanioli care manevrau velele. Apoi, o dată ce galionul începu să îşi piardă capacitatea de manevrare, Drake îi ordonă cârmaciului său să piloteze Golden Hind în lungul cocii corăbiei mai mari.

  Când navele se loviră una de cealaltă, iar traversele şi copastiile lor gemură, protestând, Drake răcni:

  — Cuceriţi-o, băieţii mei, pentru regina Bess şi Anglia!

  Cârligele de abordaj zburară peste balustrade, zăngăniră şi se prinseră de parapetele şi de greementul lui Concepcion, legând laolaltă cele două corăbii într-o strânsoare de moarte. Echipajul lui Drake se revărsă pe puntea galionului, zbierând ca ielele. Muzicanţii lui sporeau teroarea, bătând în tobe şi suflând asurzitor în trompete. Gloanţele de muschete şi săgeţile se revărsară ploaie asupra spaniolilor reduşi la tăcere, care stăteau încremeniţi de uimire.

  Lupta se termină în numai câteva minute. O treime din matrozii galionului zăceau morţi sau răniţi, fără să fi tras un foc pentru a se apăra. Uluiţi de spaimă şi derută, îngenuncheaseră şi se predaseră, iar atacatorii lui Drake îi împinseseră în lături şi năvăliseră sub punţi.

  Drake însuşi se repezi spre căpitanul de Anton, cu pistolul într-o mână şi cu hangerul în cealaltă.

  — Supune-te, în numele Maiestăţii Sale, Regina Elisabeta a Angliei! urlă el pentru a se face auzit în hărmălaie.

  Buimăcit şi nevenind să-şi creadă ochilor, de Anton îşi predă corabia:

  — Mă supun! strigă el. Fie-ţi milă de oamenii mei!

  — Specialitatea mea nu sunt masacrele, îl informă Drake.

  După ce englezii preluară comanda galionului, morţii fură azvârliţi peste bord, iar marinarii rămaşi în viaţă şi răniţii fură închişi în cală. Căpitanul de Anton şi ofiţerii săi fură escortaţi pe o pasarelă întinsă între cele două corăbii, pe puntea lui Golden Hind. Acolo Drake, cu politeţea caracteristică pe care o dovedea întotdeauna faţă de prizonierii săi, îl conduse personal pe de Anton să-i viziteze nava, apoi îi invită pe toţi ofiţerii galionului la un dineu de gală, cu muzicieni cântând la instrumente cu coarde, veselă din argint masiv şi cele mai bune dintre vinurile spaniole recent însuşite.

  În timpul cinei, oamenii lui Drake îndreptară corăbiile spre vest, ieşind în afara rutelor maritime spaniole. În dimineaţa următoare, cârmiră cu vântul în faţă, orientând velele astfel încât viteza navelor se micşoră, fără să se oprească totuşi din înaintare. Şi-au petrecut următoarele patru zile transferând avuţiile fantastice din calele lui Concepcion în cea a lui Golden Hind. Prada uriaşă consta din treisprezece sipete de monede şi obiecte de argint, patruzeci de kilograme de aur, douăzeci şi şase de tone de lingouri de argint, sute de casete cu perle şi nestemate, în majoritate smaralde şi o cantitate impresionantă de provizii, îndeosebi fructe şi zahăr. Era cea mai bogată captură obţinută de un corsar în ultimele decenii.

  O magazie a galionului fusese ticsită cu artefacte incaşe exotice şi preţioase, care erau trimise la Madrid special pentru Maiestatea Sa Catolică, Filip al II-lea, regele Spaniei. Drake le studie cu gura căscată. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Într-o secţiune a calei, teancuri de ţesături andine cu broderii complicate se ridicau până în tavan. Sute de lăzi conţineau minunate statuete de ceramică şi piatră, laolaltă cu capodopere măiestru tăiate în jad şi mozaicuri superbe de turcoaze şi scoici, toate jefuite din templele religioase sacre ale civilizaţiilor andine cucerite de Francisco Pizarro şi de armatele de conchistadori lacomi după aur ce-i urmaseră. Avea în faţa ochilor o artă magnifică a cărei existenţă Drake nu şi-o imaginase niciodată. În mod bizar, obiectul care-l interesă cel mai mult nu fu vreo statuetă incrustată cu pietre preţioase, ci o casetă mai degrabă simplă, din jad, cu o mască umană drept capac. Capacul fusese lucrat atât de bine, încât interiorul era aproape etanş. Înăuntru se găsea o încâlceală multicoloră de şnururi lungi de diferite grosimi, cu peste o sută de noduri.

  Drake luă caseta în cabina lui şi petrecu o bună parte din acea zi, studiind ansamblul complicat de şnururi legate de alte şnururi mai mici, vopsite în culori vii şi cu noduri plasate la intervale aparent neregulate. Navigator talentat şi artist amator, Drake înţelese că avea în faţă fie un instrument matematic, fie o metodă de înregistrare a datelor similară unui calendar. Intrigat de enigmă, se strădui zadarnic să determine înţelesul mănunchiurilor colorate şi al dispunerii diferite a nodurilor. Soluţia îi era la fel de străină pe cât ar fi fost pentru un băştinaş citirea latitudinii şi longitudinii pe o hartă de navigaţie.

  În cele din urmă, Drake renunţă, înveli caseta într-o pânză de în şi îl chemă pe Cuttill.

  — Galionul s-a înălţat din apă după ce l-am golit de majoritatea comorilor, îl anunţă încântat Cuttill când intră în cabina căpitanului.

  — Nu v-aţi atins de comorile de artă?

  — Aşa cum ai poruncit, au rămas în cala galionului.

  Drake se ridică de la măsuţa de lucra, se apropie de hubloul mare şi privi spre Concepcion. Flancurile galionului sclipeau ude la mai bine de un metru deasupra actualei linii de plutire.

  — Comorile de artă erau pentru regele Filip, zise el. Ar fi mai bine să ajungă în Anglia pentru a fi oferite reginei Bess.

  — Hind este deja periculos de supraîncărcată, protestă Cuttill. Dacă o mai împovărăm cu alte cinci tone, valurile vor ajunge la sabordurile inferioare şi nu va mai răspunde cârmei. Se va scufunda cu siguranţă, dacă o purtăm înapoi prin apele zbuciumate din Strâmtoarea Magellan.

  — Nu intenţionez să mă întorc pe acolo, replică Drake. Planul meu este să merg spre nord şi să caut un pasaj nord-vestic spre Anglia. Dacă vom da greş, voi porni pe urmele lui Magellan, traversând Pacificul şi ocolind Africa.

  — Golden Hind nu va revedea niciodată Anglia cu calele dând pe afară de ticsite.

  — Vom lăsa grosul argintului pe Insula Cano din largul Ecuadorului, de unde îl putem recupera cu ocazia altui voiaj. Comorile de artă vor rămâne pe Concepcion.

  — Cum rămâne atunci cu planul de a le dărui reginei?

  — Nu l-am abandonat, îl asigură Drake. Vei lua zece oameni de pe Golden Hind şi vei duce galionul la Plymouth.

  Cuttill deschise braţele neliniştit:

  — Este imposibil să navighez o corabie atât de mare cu numai zece oameni prin ape agitate!

  Drake reveni la măsuţa de lucra şi ciocăni cu vârful unui compas de alamă un cerc marcat pe hartă:

  — Pe hărţile din cabina căpitanului de Anton am însemnat un golfuleţ pe coastă, la nord de poziţia noastră actuală, unde n-ar trebui să se afle spanioli. Vei porni într-acolo şi-i vei debarca pe ofiţerii spanioli şi pe marinarii răniţi. Alege douăzeci dintre cei mai voinici mateloţi rămaşi, pentru a naviga galionul. Voi avea grijă să te echipez cu suficiente arme ca să păstrezi controlul şi să împiedici orice tentativă de răscoală.

  Cuttill ştia că era inutil să obiecteze. A încerca să te contrazici cu un om încăpăţânat ca Drake era o cauză pierdută din capul locului. Acceptă misiunea, ridicând resemnat din umeri:

  — Bineînţeles, voi face aşa cum porunceşti.

  Chipul lui Drake era încrezător, iar ochii plini de căldură:

  — Dacă există cineva care să poată naviga un galion spaniol până la docurile din Plymouth, doar tu eşti acela, Thomas! Cred că regina va face ochii cât cepele, când îi vei arăta încărcătura din cale.

  — Căpitane, aş fi preferat să-ţi las ţie onoarea asta.

  Drake îl bătu prieteneşte pe umăr:

  — Nu te teme, prietene vechi! Îţi poruncesc să mă întâmpini pe docuri, cu câte o cocotă de fiecare braţ, când Golden Hind va sosi acasă.

  A doua zi, la răsăritul soarelui, Cuttill ordonă echipajului să desfacă parâmele ce legau cele două corăbii. Ţinea bine sub un braţ caseta învelită în pânză pe care Drake îi poruncise s-o înmâneze personal reginei. O duse în cabina căpitanului şi o încuie într-un dulăpior, apoi reveni pe punte şi preluă comanda lui Nostra Senora de la Concepcion, care se îndepărtă încetişor de Golden Hind. Ridicară velele sub un soare uluitor de roşu, pe care mateloţii superstiţioşi de pe ambele corăbii îl descriseră cu gravitate ca semănând cu o inimă sângerândă. Minţile lor simple îl considerau un semn rău prevestitor.

  Drake şi Cuttill îşi fluturară pentru ultima oară mâinile, iar Golden Hind puse cap compas nord-est. Cuttill privi corabia mai mică, până ce coca îi dispăru sub orizont. El nu împărtăşea încrederea lui Drake. O presimţire extrem de neplăcută îl copleşea.

  Peste câteva zile, după ce descărcaseră tone de lingouri şi monede de argint pe insula Cano, pentru a reduce pescajul corăbiei, Golden Hind şi întreprinzătorul Drake puseră cap compas nord spre insula Vancouver, cum avea să fie numită după mai bine de două secole, înainte de a cârmi către vest şi a traversa Pacificul în eroicul lor voiaj.

  Mult mai la sud, Concepcion navigă în volte spre est, ajungând la sfârşitul serii următoare în golfuleţul însemnat de Drake pe harta spaniolă. Mateloţii coborâră ancora şi aprinseră felinarele de cart.

  A doua zi, când soarele răsări deasupra Anzilor, Cuttill descoperi în faţa sa un golf mare şi un sat cu peste o mie de locuitori băştinaşi. Fără să piardă timpul, le porunci oamenilor lui să înceapă transportarea pe ţărm a ofiţerilor spanioli şi a răniţilor. Alese douăzeci dintre cei mai buni marinari sănătoşi şi le oferi de zece ori mai mult decât le plăteau spaniolii pentru a-l ajuta să ducă galionul în Anglia, promiţându-le că acolo vor fi eliberaţi imediat după debarcare. Toţi acceptară bucuroşi.

  Era imediat după miezul zilei, iar Cuttill stătea pe puntea tunurilor şi supraveghea operaţia de debarcare, când corabia începu să se mişte, parcă legănată de o mână gigantică. Imediat marinarii priviră pavilioanele lungi ca nişte panglici ce erau legate de vârfurile catargelor, dar numai vârfurile cozilor acestora fluturau în briza slabă. După aceea toate privirile se întoarseră către ţărm, unde un nor uriaş de praf se înălţa de la poalele Anzilor şi înainta spre ocean. Un tunet înspăimântător spori, devenind asurzitor şi solul se cutremură teribil. În timp ce echipajul se holba năuc, încremenit de fascinaţie, dealurile din estul satului părură că se ridică şi se coboară, aidoma brizanţilor ce se rostogolesc pe ţărmul unei ape puţin adânci.

  Norul de praf se lăsă peste sat şi-l înghiţi. Deasupra vuietului se auziră răcnetele şi ţipetele sătenilor, ca şi trosnetele caselor din piatră şi chirpici, care fură scuturate şi transformate în ruine. Nici un marinar nu mai fusese până atunci martor la un seism şi puţini ştiau măcar de existenţa unui asemenea fenomen. Jumătate din englezii protestanţi şi toţi spaniolii catolici de pe galion căzură în genunchi şi începură să se roage fierbinte Domnului pentru mântuire.

  În câteva minute norul de praf trecu pe deasupra corăbiei şi se dispersă în ocean. Marinarii se holbară, nevenindu-le să-şi creadă ochilor, spre ceea ce fusese o aşezare înfloritoare, care fremătase de activitate. Acum nu era decât un morman de ruine. Ţipete răzbăteau dinspre oamenii prinşi sub dărâmături. O estimare ulterioară avea să arate că nu supravieţuiseră nici cincizeci de băştinaşi. Spaniolii de pe mal alergau înainte şi înapoi, strigând şi implorând să fie readuşi pe corabie. Revenindu-şi din şoc, Cuttill le ignoră rugăminţile, se repezi spre balustradă şi cercetă oceanul din jur. Cu excepţia unor valuri mărunte, apa părea indiferentă la coşmarul din sat.

  Dorind cu disperare să scape de cataclismul de pe ţărm, Cuttill începu să răcnească ordine pentru a îndepărta galionul. Prizonierii spanioli cooperară din toată inima, lucrând alături de englezi la întinderea velelor şi la ridicarea ancorei. Între timp, supravieţuitorii din sat umpluseră plaja şi implorau echipajul să se întoarcă, să-i ajute să-şi salveze rudele dintre dărâmături şi să-i aducă în siguranţă pe galion. Marinarii păreau surzi faţă de rugăminţi, preocupaţi doar de propria salvare.

  Pe neaşteptate, alt cutremur zgâlţâi uscatul, însoţit de un vuiet şi mai puternic. Solul începu să se onduleze, ca şi cum un monstru ar fi scuturat un covor gigantic. De data aceasta apele se traseră lent înapoi, făcând să eşueze Concepcion pe fundul secat al oceanului. Marinarii, care nu ştiau să înoate, aveau o spaimă nefirească faţă de orice vietate se găsea sub unde şi acum se holbau la miile de peşti care se zvârcoleau ca nişte păsări fără aripi printre pietre şi corali, acolo unde rămăseseră după retragerea oceanului. Rechini, caracatiţe şi peşti tropicali în toate culorile curcubeului se amestecaseră şi se zbăteau în ghearele morţii.

  Un şir de vibraţii zgudui solul, când seismul submarin provocă fracturarea scoarţei, prăbuşind fundul oceanului şi creând o depresiune imensă. După aceea fu rândul apei să înnebunească, năvălind din toate direcţiile pentru a umple adâncitura uriaşă şi, cu o viteză incredibilă, se acumulă într-un val gigantic. Milioane de tone de forţă distrugătoare se ridicară tot mai sus, până ce creasta talazului atinse înălţimea de patruzeci de metri, un fenomen care mai târziu avea să fie numit tsunami.

  Neajutoraţi, marinarii nu mai avură timp să se prindă de un obiect solid şi nici să îngaime o rugăciune. Paralizaţi şi amuţiţi de spaima muntelui de apă verde şi spumă albă ce se înălţa sub ochii lor, au rămas privindu-l cum se năpustea către ei cu zgomotul păgân a o mie de iaduri. Numai Cuttill avu prezenţa de spirit să alerge sub puntea protectoare de deasupra timonei şi să se încleşteze cu braţele şi picioarele de echea lungă din lemn.

  Îndreptată cu prova spre colosalul perete de apă, Concepcion se arcui şi ţâşni aproape pe verticală spre creasta curbată. După câteva clipe era cuprinsă într-o turbulenţă clocotitoare cum numai natura poate dezlănţui.

  După ce talazul puternic înhăţă galionul, îl repezi cu o viteză incredibilă spre ţărmul devastat. Aproape toţi marinarii de pe punţile deschise fură târâţi de ape şi dispărură pentru totdeauna. Nefericiţii de pe plajă şi cei care se străduiau să se elibereze de sub ruinele aşezării fură înecaţi, ca un muşuroi de furnici peste care se revărsase pe neaşteptate un şuvoi de apă. Într-o secundă pieriră, transformaţi în bucăţi şi, împreună cu molozul, azvârliţi spre Anzi.

  Îngropat parcă o eternitate sub masa gigantică de apă, căpitanul îşi ţinu răsuflarea până simţi că plămânii îi iau foc şi strânse echea, de parcă el ar fi fost doar o stranie ramură mutantă ce crescuse din aceasta. Apoi, pârâind şi trosnind din toate încheieturile, încercata corabie se luptă să iasă din nou la suprafaţă.

  Cuttill nu-şi mai reaminti cât timp fusese târât de vârtejul ameţitor. Valul violent ştersese complet tot ce mai rămăsese din sat. Puţinii oameni uzi până la piele care, cumva, supravieţuiseră pe Concepcion fură şi mai terorizaţi la vederea mumiilor vechi de secole ale străvechilor incaşi ce se ridicară la suprafaţa apei şi înconjurară corabia. Smulse de tsunami din mormintele lor aflate într-un cimitir de mult uitat, trupurile perfect păstrate ale morţilor se holbau cu ochi goi spre marinarii îngroziţi, care nutreau convingerea că erau blestemaţi de creaturile diavolului.

  Cuttill încercă să mişte echea, într-o tentativă de cârmire a galionului, dar gestul lui fu inutil, deoarece cârma fusese smulsă din pivot la scurt timp după ce corabia fusese lovită de talaz. Se agăţă cu disperare de viaţă, cu spaima amplificată de mumiile care se roteau în jurul navei.

  Urgia era departe de a se fi încheiat. Răsucirea nebunească a valurilor produsese un vârtej care învârtea galionul cu o asemenea forţă, încât catargele căzură, trosnind, peste bord, iar două tunuri se rupseră din legăturile lor şi se rostogoliră pe punte într-un dans sălbatic al distrugerii. Unul câte unul, matrozii scoşi din minţi de spaimă fură măturaţi de avalanşa de apă, până când rămase numai Cuttill. Talazul enorm distruse şi nimici totul în cale, pătrunzând opt kilometri în adâncul uscatului, dezrădăcinând arborii şi făcându-i surcele, devastând complet o suprafaţă de peste o sută de kilometri pătraţi. Stânci masive fură rostogolite de forţa lui, aidoma unor pietricele azvârlite din praştia unui copil. Când, în cele din urmă, leviatanul morţii întâlni poalele Anzilor, începu să-şi piardă energia. Eliberat de furie, clipoci la baza munţilor şi începu să se retragă cu un sunet de absorbţie, lăsând în urmă distrugeri cum nu mai fuseseră consemnate până atunci de istorie.

  Cuttill simţi că galionul nu se mai mişcă. Privi puntea tunurilor, acoperită de greemente şi grinzi rupte, dar nu zări nici un alt supravieţuitor. Timp de aproape o oră, rămase ghemuit sub eche, temându-se de revenirea talazului ucigaş, însă corabia rămase neclintită şi tăcută. Încetişor, cu greutate, înaintă spre vârful dunetei şi examină scena dezastrului.

  În mod incredibil, Concepcion stătea în poziţie verticală, dreaptă şi uscată, în pădurea doborâtă. Bărbatul aprecie că se găsea la aproape cincisprezece kilometri de apă. Supravieţuirea corăbiei se datorase construcţiei robuste şi faptului că naviga spre talaz, atunci când acesta o lovise. Dacă ar fi fugit din faţa lui, forţa apei ar fi lovit pupa înaltă şi ar fi făcut-o surcele. Supravieţuise, dar era o epavă sub chila căreia n-avea să mai curgă nicicând apa.

  Undeva, în depărtare, satul dispăruse. Rămăsese doar o plajă lată, de nisip, curăţată de dărâmături, ca şi cum o mie de oameni şi locuinţele lor n-ar fi existat niciodată. Cadavrele erau risipite prin jungla îmbibată de apă şi Cuttill avu impresia că le zărea la tot pasul, în unele locuri la înălţimi de peste trei metri. Multe atârnau grotesc în ramurile răsucite ale arborilor. Majoritatea fuseseră zdrobite în forme de nerecunoscut.

  Navigatorul nu putea crede că era unicul supravieţuitor al cataclismului, totuşi nu zărea nici un alt suflet. Îi mulţumi lui Dumnezeu pentru salvarea sa şi se rugă pentru călăuzire. După aceea îşi examină situaţia. Eşuase la 25000 de kilometri de Anglia, într-o parte a lumii controlată de spanioli, care ar fi torturat şi executat cu plăcere pe unul dintre detestaţii corsari englezi, dacă ar fi pus mâna pe el, aşa încât şansele lui de a trăi o viaţă lungă erau cu adevărat reduse. Cuttill nu întrezărea absolut nici o modalitate de a reveni acasă pe ocean. Decise că unica lui şansă, cu mici speranţe de succes, era să traverseze Anzii şi să meargă spre est. Dacă ajungea pe coasta braziliană, exista posibilitatea de a se întâlni cu vreo corabie de piraţi englezi care efectua raiduri asupra portughezilor.

  În dimineaţa următoare, construi o targă pentru cufărul său şi-l umplu cu hrană şi apă din cambuza corăbiei, un aşternut, două pistoale, o jumătate de kilogram de praf de puşcă, o rezervă de fitil, cremene şi amnar, un săculeţ de tutun, un cuţit şi o Biblie spaniolă. După aceea, fără să mai ia nimic decât hainele de pe el, porni spre pâclele ce pluteau peste piscurile Anzilor, privind ultima dată spre Concepcion şi întrebându-se dacă nu cumva zeii incaşilor fuseseră responsabili pentru catastrofă.

  Se gândi că acum ei îşi recăpătaseră relicvele sacre şi n-aveau decât să le păstreze. Îşi aminti de străvechea casetă din jad cu capacul ei straniu şi nu-i invidie pe următorii oameni care ar fi dorit s-o fure.

  Pe 26 septembrie 1580, Drake a revenit triumfător în Anglia, la Plymouth, cu calele lui Golden Hind ticsite de prăzi. Nu i-a găsit însă pe Thomas Cuttill şi nici pe Nuestra Senora de la Concepcion. Finanţatorii săi au primit un profit de 4700% pe investiţie, iar partea reginei a constituit temelia expansiunii Imperiului Britanic. Cu ocazia unei petreceri fastuoase desfăşurate la bordul corăbiei Golden Hind, regina Elisabeta i-a conferit lui Drake demnitatea de cavaler.

  A doua corabie care făcuse ocolul Pământului s-a transformat într-o atracţie turistică. A rămas expusă timp de trei generaţii, până ce fie a putrezit, fie a ars. Istoria nu ştie cu certitudine ce s-a întâmplat, dar Golden Hind a dispărut în apele Tamisei.

  Sir Francis Drake şi-a continuat aventurile încă şaisprezece ani. Într-un voiaj ulterior, a cucerit porturile Santo Domingo şi Cartagena şi a fost numit Amiral al Mărilor Maiestăţii Sale. A fost, de asemenea, primar al oraşului Plymouth şi membru al Parlamentului. În 1588 s-a consemnat atacul său îndrăzneţ asupra faimoasei Invincibila Armada. Sfârşitul i-a sosit în 1596, în timpul unei expediţii de jaf întreprinse asupra porturilor spaniole din Marea Caraibilor. După moartea cauzată de dizenterie, trupul i-a fost închis într-un sicriu din plumb şi aruncat în mare în apropiere de aşezarea Portobelo din Panama.

  Înaintea morţii aproape că nu trecuse o zi în care Drake să nu-şi fi stors creierii în legătură cu dispariţia galionului Concepcion şi cu enigma misterioasei casete din jad şi a şnururilor înnodate dinăuntrul ei.

  PARTEA I.

  OSEMINTE ŞI MORMINTE

  10 octombrie 1998

  Anzii peruvieni.

  Scheletul era întins în sedimentele lacului adânc de parcă s-ar fi odihnit pe o saltea moale, cu găvanele reci şi nemişcate ale craniului holbându-se în sus prin umbrele lichide, spre suprafaţa aflată la treizeci şi şase de metri. Dinţii îi încremeniseră într-un rânjet răzbunător, oribil. Un şarpe mic de apă îşi scoase pe neaşteptate capul veninos de sub cutia toracică, apoi, unduindu-se, se îndepărtă, lăsând un norişor de mâl să-i marcheze siajul. Cotul scheletului încastrat în nămol menţinea braţul vertical, astfel încât falangele mâinii păreau că-i cheamă pe imprudenţi.

  Urcând dinspre fundul lacului către soarele de deasupra, apa se lumina treptat şi culoarea i se transforma din maro-cenuşiu posomorât în verdele viu al peliculei de alge ce creşteau în căldura tropicală. Lacul circular avea diametrul de treizeci de metri şi pereţii perfect verticali coborau cincisprezece metri până la apă. Odată intrat acolo, nici un om sau animal nu mai putea scăpa fără ajutor de deasupra.

  Pâlnia adâncă din calcar sau dolina, cum o numeau specialiştii, avea un aer înfricoşător, o ameninţare pe care animalele o percepeau şi de aceea refuzau să se apropie la mai puţin de cincizeci de metri de ea. Sentimentul sinistru al morţii plutea parcă deasupra locului şi pe bună dreptate. Era mai mult decât un puţ sacru, în care bărbaţi, femei şi copii fuseseră aruncaţi de vii ca ofrande în vremuri de secetă sau de furtuni cumplite. Legendele şi miturile străvechi îl desemnau ca sălaş al zeilor cruzi, unde se petreceau lucruri stranii de nedescris. Existau, de asemenea, poveşti nenumărate despre artefacte rare, meşteşugit sculptate, din jad, aur şi pietre preţioase care ar fi fost aruncate în adâncuri pentru a-i împăca pe zeii crunţi ce trimiseseră vremea neprielnică. În 1964, doi scufundători coborâseră în acest fabulos puţ şi nu mai ieşiseră niciodată. Nu existase nici o încercare de a le recupera corpurile.

  Istoria puţului începea în Cambrian, când regiunea făcea parte dintr-o mare de mult dispărută. În următoarele ere geologice, scheletele a mii de generaţii de crustacee şi corali formaseră o masă enormă de carbonat de calciu şi nisip care se comprimase într-un strat de calcar şi dolomită gros de doi kilometri. Începând cu şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă, ridicarea accentuată a solului adusese munţii Anzi la altitudinile lor actuale. Pe măsură ce torentele formate de ploi se revărsaseră din munţi, se crease o imensă pânză de apă subterană care începuse să dizolve lent calcarul. În locurile unde se acumulase şi stagnase, apa erodase în sus, până ce solul de la suprafaţă cedase şi formase dolina.

  În aerul încărcat cu umiditate de deasupra junglei ce înconjura cavitatea, un condor andin descria, leneş, cercuri uriaşe, fixând cu ochi nepăsători grupul de oameni care se agita în jurul dolinei. Aripile late, cu anvergura de trei metri se arcuiau rigide pentru a prinde curenţii de aer. Gigantica pasăre neagră cu guler alb şi cap roz, golaş se înălţa fără efort în vreme ce studia mişcările de dedesubt. În cele din urmă, convingându-se că nu exista nici o pradă, vulturul se ridică mai sus, pentru a putea observa cât mai departe şi pluti spre est, în căutare de hoituri.

  O mulţime de controverse nerezolvate înconjurase puţul sacru, iar acum arheologii se strânseseră în sfârşit pentru a se scufunda în apele sale şi a recupera artefacte din adâncurile enigmatice. Situl străvechi se afla pe un versant vestic al Anzilor peruvieni, sub o creastă înaltă, în apropierea unei întinse aşezări ruinate. Structurile de piatră din apropiere făcuseră parte din vasta confederaţie de oraşe-state chachapoya care fusese cucerită de faimosul imperiu incaş în jurul anului 1480 d. Hr.

  Confederaţia chachapoya se întinsese pe aproape patru sute de kilometri pătraţi, iar partea ei metropolitană de gospodării agricole, temple şi fortăreţe se găsea acum în munţii acoperiţi de jungle dese, în majoritate neexplorate. Ruinele acestei civilizaţii măreţe denotă un amestec incredibil de misterios de culturi şi origini, în general necunoscute. Conducătorii ei sau Sfatul Bătrânilor, arhitecţii, preoţii, războinicii, dar şi locuitorii obişnuiţi din aşezări şi gospodării nu au lăsat, practic, nici o urmă a existenţei lor. Arheologii nu le-au înţeles încă sistemul juridic, aparatul guvernamental şi practicile religioase.

  Privind spre apa stătătoare cu ochii ei mari şi căprui de sub sprâncenele negre arcuite, doamna doctor Shannon Kelsey era prea surescitată pentru a simţi atingerea rece a fricii. Foarte atrăgătoare, atunci când era fardată şi îmbrăcată elegant, Kelsey afişa o atitudine mai degrabă rezervată şi glacială, pe care majoritatea bărbaţilor o considerau iritantă, mai ales când îi privea drept în ochi cu îndrăzneală. Avea părul blond-deschis, drept, strâns în coadă la spate cu o basma roşie, iar pielea feţei, a braţelor şi picioarelor era puternic bronzată. Costumul de înot dintr-o singură bucată, din lycra negru, contura o siluetă în formă de clepsidră cu rotunjimi voluptoase şi, când se mişca, o făcea cu graţia fluidă a unei dansatoare din Bali.

  Kelsey se apropia de patruzeci de ani şi civilizaţia chachapoya o fascina de zece ani. În cinci expediţii anterioare, explorase şi examinase situri arheologice importante, îndepărtând vegetaţia omniprezentă care, practic, invadase clădirile şi templele mai deosebite din oraşele străvechi ale regiunii. În calitate de arheolog respectat al culturii andine, marea ei pasiune era să descopere un trecut glorios, iar posibilitatea de a lucra într-un loc unde o civilizaţie enigmatică şi necunoscută înflorise şi pierise era un vis transpus în realitate de bursa oferită de catedra de arheologie a Universităţii statului Arizona.

  — N-are rost să iau videocamera, dacă după primii doi metri nu există vizibilitate, o anunţă Miles Rodgers, fotograful ataşat proiectului.

  — Atunci fă instantanee, spuse Shannon cu fermitate. Vreau ca fiecare scufundare să fie înregistrată, indiferent dacă putem sau nu să vedem ceva dincolo de vârful nasului.

  În vârstă de treizeci şi nouă de ani, cu barbă şi păr negru şi des, Rodgers era un profesionist cu vechi state de serviciu în fotografia subacvatică. Era solicitat de toate revistele ştiinţifice şi turistice importante pentru a fotografia peşti şi recife de corali în mediul lor natural. Imaginile extraordinare ale epavelor din Al Doilea Război Mondial pe care le luase în Pacificul de Sud şi ale porturilor antice scufundate din Marea Mediterană îi aduseseră numeroase premii şi respectul colegilor.

  Un bărbat înalt şi zvelt, trecut de şaizeci de ani, a cărui barbă sur-argintie îi acoperea jumătate din faţă, ridică butelia de aer a lui Shannon, astfel ca femeia să-şi poată strecura braţele prin harnaşamentul care i-o menţinea pe spate:

  — Aş fi preferat să amâni chestia asta până terminam construirea plutei pentru scufundări…

  — Asta înseamnă încă două zile. Câştigăm timp dacă întreprindem acum o cercetare preliminară.

  — Ar fi fost bine să aştepţi măcar să sosească restul echipei de scufundători de la universitate. Dacă tu şi Miles aveţi probleme, nu există nimeni care să vă sară în ajutor.

  — Nu-ţi mai face griji, zise Shannon plină de curaj. Miles şi cu mine vom face doar o scufundare scurtă, pentru testarea apei şi a adâncimii. Nu vom sta mai mult de treizeci de minute.

  — Şi nici la o adâncime mai mare de cincisprezece metri, o preveni bărbatul mai vârstnic.

  Shannon zâmbi spre colegul ei, doctorul Steve Miller de la Universitatea Pennsylvania:

  — Şi dacă după cincisprezece metri nu atingem fundul?

  — Avem la dispoziţie cinci săptămâni. Nu este nevoie să ne pripim şi să riscăm un accident.

  Glasul lui Miller era liniştit şi profund, însă în tonul său se putea citi îngrijorarea. Considerat unul dintre principalii antropologi ai vremii, el îşi dedicase ultimii treizeci de ani dezvăluirii misterelor civilizaţiilor ce se dezvoltaseră în regiunile superioare ale Anzilor şi se împrăştiaseră apoi spre junglele Amazonului.

  — Nu vă asumaţi nici un risc. Cercetaţi starea apei şi geologia pereţilor puţului, apoi reveniţi la suprafaţă.

  Shannon încuviinţă din cap şi scuipă în masca facială, întinzând saliva pe interiorul vizorului, pentru a-l împiedica să se aburească. După aceea o clăti cu apă dintr-o canistră. După ce-şi ajustă compensatorul de flotabilitate şi-şi strânse centura lestată, ea şi Rogers îşi verificară reciproc echipamentele pentru ultima dată. Satisfăcută pentru că totul era în ordine şi pentru că fuseseră corect programate calculatoarele digitale pentru scufundare, Shannon îi surâse lui Miller:

  — Pe curând, Doc! Pune nişte Martini la rece.

  Antropologul le trecu pe sub braţe o curea lată, prinsă de corzi lungi din nailon ce erau ţinute strâns de o echipă de zece studenţi peruvieni care urmau cursurile postuniversitare de arheologie ale universităţii şi se oferiseră să participe la proiect.

  — Coborâţi-i, copii! li se adresă el celor şase băieţi şi patru fete.

  Corzile fură slăbite treptat, pe măsură ce scufundătorii îşi începură coborârea în puţul ameninţător de dedesubt. Shannon şi Rodgers întinseră picioarele, folosind vârfurile labelor înotătoare ca amortizoare pentru a nu se freca de pereţii neregulaţi din calcar. Puteau distinge limpede pelicula de alge care acoperea suprafaţa apei. Părea vâscoasă şi la fel de primitoare ca o cadă de baie umplută cu mucus verde. Duhoarea de putreziciune şi de stătut era copleşitoare. Brusc, emoţia produsă de necunoscut se transformă pentru Shannon într-un sentiment de anxietate profundă.

  Când ajunseră la un metru de suprafaţă, amândoi îşi introduseră între dinţi muştiucurile regulatoarelor de aer şi făcură semn cu mâna spre chipurile îngrijorate ale celor care-i priveau de sus. După aceea Shannon şi Miles îşi desfăcură curelele şi se afundară în pelicula scârboasă, dispărând în adânc.

  Miller se plimba, nervos, pe marginea puţului, cercetându-şi ceasul din minut în minut, în vreme ce studenţii priveau fix pelicula verzuie de pe suprafaţa apei. Trecuseră cincisprezece minute fără nici un semn din partea scufundătorilor. Brusc dispărură şi bulele de la regulatoarele de aer. Agitat, Miller ocoli puţul în grabă. Oare găsiseră o grotă şi pătrunseseră în ea? Aşteptă zece minute, apoi porni în fugă spre un cort din apropiere şi se năpusti înăuntru. Aproape tremurând de emoţie, activă o staţie radio portabilă şi apelă cartierul general şi unitatea de aprovizionare din orăşelul Chachapoya, aflat la nouăzeci de kilometri spre sud. Glasul lui Juan Chaco, inspector general al departamentului de arheologie peruviană şi director al Museo de la Nacion din Lima, îi răspunse aproape imediat:

  — Aici Juan. Tu eşti, Doc? Cu ce te pot ajuta?

  — Shannon Kelsey şi Miles Rodgers au insistat să efectueze o scufundare preliminară în puţul sacrificial, răspunse Miller. Cred că s-ar putea să avem o urgenţă.

  — Au coborât în puţ fără să aştepte echipa de scufundători de la universitate? întrebă Chaco pe un ton ciudat de indiferent.

  — Am încercat să-i conving să n-o facă.

  — Când au intrat?

  Miller îşi mai verifică o dată ceasul:

  — Acum douăzeci şi şapte de minute.

  — Cât intenţionau să rămână sub apă?

  — M-au anunţat că vor ieşi după treizeci de minute.

  — Este încă devreme, oftă Chaco. Care-i problema?

  — În ultimele zece minute nu le-am mai văzut bulele de aer.

  Chaco trase adânc aer în piept şi închise ochii pentru o secundă:

  — Asta nu sună bine, prietene. Nu-i ceea ce plănuiserăm noi.

  — Poţi să-i trimiţi pe scufundători mai devreme, cu elicopterul?

  — Imposibil, răspunse Chaco neajutorat, încă n-au ajuns de la Miami. Avionul lor va ateriza în Lima peste patru ore.

  — Nu ne putem permite o intervenţie la nivel guvernamental. În nici un caz acum… Nu există nici o echipă de scufundători de salvare pe care s-o alertezi să vină aici?

  — Cea mai apropiată bază navală este la Trujillo. O să iau legătura cu comandantul ei, să ne trimită oameni.

  — Succes, Juan! Eu o să stau lângă radio.

  — Anunţă-mă dacă intervine ceva.

  — Îţi promit, încuviinţă Miller încruntat.

  — Prietene…

  — Da?

  — Vor ieşi, rosti Chaco pe un ton sec. Rodgers este un scufundător experimentat. El nu face greşeli.

  Miller nu comentă. Nu avea ce să mai adauge. Întrerupse legătura cu Chaco şi se grăbi înapoi la grupul de studenţi tăcuţi, care priveau cu groază în puţ.

  În Chachapoya, Chaco scoase o batistă şi-şi şterse faţa. Era o persoană foarte ordonată şi obstacolele sau problemele neprevăzute îl iritau. Dacă americanii ăia idioţi se înecau, avea să urmeze o anchetă guvernamentală. În ciuda relaţiilor sale, mass-media din Peru avea să amplifice la maximum incidentul. Consecinţele se puteau dovedi absolut dezastruoase.

  — În clipa de faţă, murmură el în barbă, exact asta ne mai lipsea – doi arheologi morţi în puţ.

  După aceea, cu mâini tremurătoare, activă transmiţătorul radio şi începu să transmită un apel urgent pentru ajutor.

  Trecuseră o oră şi patruzeci şi cinci de minute de când Shannon şi Miles coborâseră în puţul sacrificial şi de acum orice încercare de salvare părea lipsită de sens. Nimic nu i-ar mai fi putut aduce la viaţă pe cei doi, deoarece aerul li se terminase de mult. Alte două victime adăugate celor fără de număr care dispăruseră de-a lungul secolelor în apa tenebroasă!

  Cu un glas înnebunit de disperare, Chaco îl anunţase pe Miller că Marina Peruviană fusese surprinsă nepregătită pentru o intervenţie de urgenţă. Echipa de scafandri pentru operaţiuni de salvare se afla în misiune de instruire tocmai în sudul ţării, în apropiere de graniţa cu Chile şi era imposibil să ajungă la puţ înainte de apus. Neajutorat, Chaco îi împărtăşi lui Miller nemulţumirea sa cauzată de timpii lungi de reacţie. Aici era însă America de Sud şi graba constituia rareori o prioritate.

  O studentă auzi prima zgomotul. Făcu palmele pâlnie la urechi şi se răsuci într-o parte şi în alta, aidoma unei antene radar.

  — Un elicopter! anunţă ea, surescitată, arătând spre vest în direcţia vârfurilor arborilor.

  Toţi cei din jurul lacului amuţiră şi ciuliră urechile, plini de speranţă. Păcănitul slab al unei palete de rotor se apropia de ei, sporind cu fiecare clipă. După câteva minute zăriră un elicopter turcoaz cu inscripţia NUMA pe fuzelaj.

  „De unde a apărut?” se întrebă Miller, simţind că-i renaşte încrederea. În mod evident, nu purta însemnele Marinei Peruviene, aşa că trebuia să fie un aparat civil.

  Coroanele arborilor din jur porniră să se agite frenetic, biciuite de curentul de aer provocat de coborârea elicopterului într-un luminiş de lângă dolină. Tălpigele de aterizare nu atinseseră încă solul, când uşa cabinei se deschise şi un bărbat înalt, cu păr negru ondulat sări cu agilitate dinăuntru. Purta un costum subţire de scafandru în ape calde. Ignorându-i pe tineri, se îndreptă direct spre antropolog:

  — Doctor Miller?

  — Eu sunt.

  Un surâs cald se lăţi pe chipul necunoscutului, care-i întinse, drept salut, o mână bătătorită:

  — Îmi pare rău că n-am putut ajunge mai devreme.

  — Cine eşti dumneata?

  — Mă numesc Dirk Pitt.

  — Eşti american, bâigui Miller privind faţa colţuroasă cu ochi ce păreau că zâmbesc.

  — Director de Proiecte speciale la NUMA2. Din câte am înţeles, doi scufundători au dispărut într-o grotă submarină.

  — Într-un puţ, îl corectă Miller. Doctor Shannon Kelsey şi Miles Rodgers au intrat în apă acum aproape două ore şi nu au mai apărut.

  Pitt se apropie de marginea puţului, privi apa stătătoare şi aprecie imediat condiţiile dificile de scufundare. Pe margine, apa lacului avea culoarea verde a peliculei de alge, dar se întuneca spre centru, unde era complet neagră, lăsând impresia de mare adâncime. Nimic nu arăta că operaţiunea de salvare s-ar fi dovedit altceva decât o recuperare de trupuri neînsufleţite.

  — Nu-i prea primitor, reflectă el cu glas tare.

  — De unde aţi venit? îl întrebă Miller.

  — NUMA efectuează prospecţiuni geologice submarine în largul coastei, spre vest. Comandamentul Marinei Peruviene ne-a solicitat prin radio să trimitem scufundători pentru o operaţiune de salvare şi am dat curs apelului. Se pare c-am ajuns primii.

  — Cum pot nişte cercetători oceanografi să întreprindă o operaţiune de salvare şi recuperare în puţul ăsta blestemat?! izbucni Miller, cuprins brusc de enervare.

  — Nava noastră de cercetări, explică sec Pitt, este dotată cu echipamentele de scufundare necesare. Eu nu sunt cercetător, ci inginer naval. Am efectuat numai câteva şedinţe de instruire în salvări subacvatice, dar sunt un scufundător destul de bun.

  Înainte ca Miller, cuprins de descurajare, să poată replica, motorul elicopterului amuţi, palele rotorului se opriră lent, iar prin uşa îngustă a cabinei se strecură un bărbat scund, cu umeri laţi şi piept masiv de hamal, care porni spre ei. Arăta cu totul diferit de Pitt, care era înalt şi zvelt.

  — Al Giordino, îl prezentă Pitt, prietenul şi colegul meu.

  Giordino încuviinţă din capul cu păr negru, des şi creţ şi rosti simplu:

  — Salut!

  Miller privi înapoia lor prin parbrizul aparatului de zbor şi, nezărind înăuntru alţi pasageri, gemu disperat:

  — Doi… numai voi doi! Dumnezeule, va fi nevoie de cel puţin o duzină de oameni ca să-i readucă la suprafaţă!

  Pitt nu era defel iritat de izbucnirea antropologului. Se mulţumi să se uite la el cu ochii săi opalini verde-închis, care păreau să posede o capacitate hipnotică şi care acum exprimau doar înţelegere.

  — Ai încredere în mine, Doc, rosti el pe un ton ce puse capăt oricăror alte discuţii. Al şi cu mine putem face treaba asta.

  În câteva minute, după stabilirea unui plan sumar de acţiune, Pitt era pregătit să fie coborât în puţ. Purta o mască facială EXO-26, produsă de Diving Systems International, cu regulator de aer exoterm special pentru ape poluate. Căştile erau conectate la aparatul de radio MK-1 Ocean Technology Systems. Purta pe spate două butelii identice de 2,8 m3 de aer şi un compensator de flotabilitate, cu manometre, busolă şi dispozitiv de măsurare a adâncimii. Pe când se echipa, Giordino conectă un cordon gros de nailon Kermantle pentru comunicaţii şi ghidaj la căştile lui Pitt şi la catarama de eliberare în caz de pericol de pe centura lată strânsă în jurul mijlocului său. Restul cordonului era bobinat pe un tambur masiv din interiorul elicopterului şi conectat la un difuzor exterior. După ultima verificare a echipamentului lui Pitt, Giordino îl bătu uşor pe cap şi vorbi în microfonul sistemului de comunicaţii:

  — Pare-n regulă. M-auzi?

  — De parcă ai fi în urechea mea, replică Pitt şi toţi îi auziră glasul din difuzor. Tu m-auzi?

  Giordino încuviinţă din cap:

  — Clar şi distinct. O să-ţi monitorizez de aici palierul de decompresiune şi timpul de scufundare.

  — Am înţeles.

  — Mă informezi permanent la ce adâncime te afli şi care e situaţia generală.

  Pitt înfăşură cordonul de ghidaj în jurul unui braţ şi-l prinse cu ambele mâini, apoi îi făcu cu ochiul lui Giordino dinapoia vizorului măştii:

  — În regulă, hai să-i dăm drumul!

  Giordino făcu semn unui grup de patru studenţi, care începură să învârtă tamburul. Spre deosebire de Shannon şi Miles, care se împinseseră cu picioarele în peretele puţului pe toată durata coborârii, Giordino întinsese cordonul de nailon peste capătul unui trunchi uscat de copac care ieşea cu doi metri în afara marginii abisului, oferindu-i astfel lui Pitt posibilitatea de a coborî fără să atingă pereţii de calcar.

  Lui Miller i se păru că pentru cineva care îşi putea trimite prietenul la o moarte prematură, Giordino se comporta incredibil de calm şi de eficient. Nu-i cunoştea pe cei doi, nu auzise niciodată de perechea aceea legendară. Nu putea şti că erau bărbaţi extraordinari, cu o experienţă de aproape douăzeci de ani de aventuri submarine, care-şi dezvoltaseră un simţ infailibil în aprecierea şanselor de supravieţuire. Antropologul putea doar să asiste, neputincios şi frustrat, la ceea ce, era absolut sigur, avea să se dovedească o tentativă inutilă. Se aplecă peste marginea puţului şi privi atent cum Pitt se apropia de pelicula verzuie de pe suprafaţa apei.

  — Cum ţi se pare? îl întrebă Giordino.

  — Parc-ar fi supa de mazăre a bunicii, replică Pitt.

  — Nu te sfătuiesc s-o guşti.

  — Nici prin cap nu mi-a trecut.

  Cei doi nu mai vorbiră nimic, iar picioarele lui Pitt intrară în mâzga de alge. Când apa se închise deasupra lui, Giordino slăbi cordonul de ghidaj pentru a-i oferi libertate de mişcare. Temperatura lacului era cu doar zece grade mai mică decât a unei băi fierbinţi. Pitt începu să respire prin regulator, se răsuci, lovi din labele picioarelor şi se afundă în lumea întunecată a morţii. Presiunea tot mai mare a apei îi apăsă timpanele, dar suflă puternic în mască pentru a compensa presiunile. Aprinse lanterna Birns Oceanographics Snooper pe care o avea în mână, dar raza acesteia de-abia putea răzbate prin beznă.

  Pentru ca apoi, pe neaşteptate, să treacă din întunericul de nepătruns într-un abis de apă limpede precum cristalul. Fasciculul lanternei nu se mai reflecta din alge, orbindu-l, ci se pierdea în depărtare. Pentru o clipă, transformarea instantanee de sub stratul vâscos de alge îl ului pe Pitt, care avea senzaţia că înoată prin aer.

  — Am vizibilitate clară la adâncimea de patru metri, raportă el în microfon.

  — Vreo urmă de ceilalţi scufundători?

  Pitt se roti lent, descriind un cerc complet:

  — Nu, nimic.

  — Poţi distinge fundul lacului?

  — Destul de bine. Apa e limpede precum cleştarul, dar destul de întunecată. Algele de la suprafaţă reduc cu şaptezeci la sută lumina la fund. Şi-n jurul pereţilor este destul de întunecat, aşa că va trebui să înot peste tot, ca nu cumva să nu observ trupurile.

  — Cordonul îţi lasă destulă libertate de mişcare?

  — Tensionează-l doar uşor, ca să nu mă împiedice pe măsură ce cobor.

  În următoarele douăsprezece minute, Pitt dădu ocol pereţilor abrupţi ai puţului, examinând fiecare cavitate şi descriind o spirală descendentă uriaşă. Calcarul format cu sute de milioane de ani în urmă prezenta incluziuni minerale ce formau desene stranii, abstracte. Bărbatul înotă orizontal, cu mişcări foarte lente, deplasând raza de lumină înaintea sa. Iluzia plutirii peste un hău nesfârşit era copleşitoare.

  În cele din urmă, ajunse deasupra fundului puţului sacrificial. Nu se zărea nici nisip, nici vegetaţie, ci doar o întindere neregulată de mâl brun, întreruptă de petice de rocă sură.

  — Fundul se află la peste treizeci şi şase de metri adâncime. În continuare, nici urmă de Kelsey sau Rodgers.

  Pe malul înalt al lacului, Miller îl privi uluit pe Giordino.

  — Trebuie să fie acolo. Este imposibil să fi dispărut pur şi simplu.

  În adâncul puţului, Pitt lovea uşor din labele picioarelor, având grijă să se menţină la peste un metru deasupra pietrelor şi mai ales a mâlului fin, care se putea ridica într-un nor care să reducă vizibilitatea la zero în câteva secunde. Odată tulburat, mâlul putea rămâne în suspensie câteva ore bune, înainte de a se depune iarăşi pe fund. Fără să vrea, bărbatul se înfioră. Apa devenise neplăcut de rece, anunţându-l că pătrunsese într-un strat cu temperatură mai scăzută, suspendat sub apele calde de deasupra. Încetini şi pluti, adăugând din compensator suficientă forţă ascensională pentru o flotabilitate uşoară, astfel încât să înoate cu capul în jos şi labele picioarelor orientate în sus.

  Cu multă grijă, întinse braţele şi-şi afundă mâinile în nămolul cafeniu. Atinse fundul de piatră înainte ca mâlul să-i fi ajuns la încheieturile palmelor şi i se păru ciudat că stratul era atât de subţire. După secole de eroziune a pereţilor şi scurgeri dinspre solul de la suprafaţă, fundul de piatră al puţului ar fi trebuit să fie acoperit cu un strat de minimum doi metri grosime. Nu mai bătu din picioare, ci se lăsă să plutească deasupra unei zone din care părea să răsară din nămol ceva ce semăna cu nişte crengi alburii de copaci. Prinse una noduroasă, acoperită cu proeminenţe mici şi o scoase din stratul de mâl. Şi se pomeni holbându-se la şira spinării unei victime azvârlite în puţul sacrificial.

  În căşti răsună glasul lui Giordino:

  — Spune ceva!

  — Adâncimea treizeci şi şapte de metri, anunţă Pitt, azvârlind coloana vertebrală. Fundul puţului este un cimitir de oseminte. Cred că pe-aici sunt risipite peste două sute de schelete.

  — Tot n-ai văzut trupurile?

  — Deocamdată, nu.

  Pitt simţi un deget de gheaţă coborându-i pe ceafă, când zări un schelet al cărui braţ descărnat se ridica în beznă. Alături de cutia toracică era o platoşă ruginită, în vreme ce ţeasta se găsea în interiorul unui coif despre care bănui că fusese făurit de spanioli în secolul al XVI-lea.

  Îl anunţă pe Giordino despre descoperire:

  — Spune-i lui Doc Miller că am dat peste un spaniol mort demult, cu coif şi platoşă.

  După aceea, ca atraşi de o forţă nevăzută, ochii săi urmară direcţia indicată de un deget al mâinii scheletului.

  Acolo se zărea alt trup, cu picioarele ridicate şi capul lăsat pe spate, aparţinând unui bărbat care murise, în mod evident, recent. Carnea încă nu se descompusese complet. Cadavrul se afla în stare de saponificare; organele şi ţesuturile organice se transformaseră într-o materie compactă, asemănătoare săpunului.

  Cizmele scumpe, eşarfa de mătase roşie înnodată în jurul gâtului şi catarama din argint a curelei navajo incrustată cu turcoaze, îl determinară pe Pitt să presupună că nu fusese un localnic peruvian. Indiferent de identitatea sa, nu fusese tânăr – şuviţe lungi, argintii de păr şi barbă unduiau în curentul produs de mişcările scufundătorului. O tăietură largă în gât dovedea felul în care murise.

  Sub raza lanternei scânteie un inel lat de aur cu piatră galbenă mare şi Pitt se gândi că putea fi util pentru identificarea corpului. Luptându-se cu greaţa, îl trase cu uşurinţă din degetul putrezit al mortului, aproape aşteptându-se să apară o fantomă care să-l acuze de jaf. Oricât i-ar fi fost de dezagreabil, trecu inelul prin mii, pentru a-l curăţa de rămăşiţele fostului său proprietar, apoi îl puse pe un deget ca să nu-l piardă.

  — Am mai găsit unul, îl anunţă pe Giordino.

  — E unul dintre scufundători sau alt spaniol?

  — Niciuna, nici alta. Pare a fi mort de câteva luni… cel mult de un an.

  — Vrei să-l aduci sus?

  — Nu încă. Vom aştepta până-i găsim pe oamenii lui Doc Miller…

  Pitt se opri brusc, izbit de forţa enormă a unui curent de apă ce pătrunsese în puţ printr-o deschidere nevăzută din peretele opus, ridicând mâlul de pe fund aidoma prafului rotit de o tornadă. Puterea neaşteptată a turbulenţei l-ar fi dat peste cap, neajutorat ca o frunză în vânt, dacă nu l-ar fi reţinut cablul de ghidaj. Şi aşa, abia dacă reuşi să nu scape lanterna din mână.

  — Asta a fost o zguduitură al naibii de tare, comentă Giordino îngrijorat. Ce se-ntâmplă?

  — Am fost lovit de o undă foarte puternică, apărută din senin, răspunse Pitt relaxându-se şi îngăduindu-i curentului să-l poarte. Asta explică de ce-i atât de subţire stratul de mâl. Turbulenţele îl mătură periodic.

  — Este, probabil, un sistem de ape subterane care acumulează presiune şi o eliberează sub formă de unde de şoc pe fundul puţului, speculă Giordino. Să te scoatem?

  — Nu, nu! Vizibilitatea este nulă, dar nu mi se pare că aş putea fi în pericol imediat. Slăbeşte lent cordonul, ca să vedem unde mă poartă curentul. Trebuie să fie o ieşire pe undeva.

  — Prea periculos. S-ar putea să te agăţi şi să rămâi prins acolo.

  — Nu, dacă n-o să mă încâlcesc în cordon, replică Pitt calm.

  La suprafaţă, Giordino îşi studie ceasul:

  — Ai coborât de şaisprezece minute. Cum stai cu aerul?

  Pitt apropie cadranul manometrului de vizor. Prin vârtejul de mâl îi distingea cu dificultate acul.

  — Mai am douăzeci de minute.

  — Te mai las zece minute. După aceea, ţinând seama de adâncimea la care te afli, te mai ocupi de căutarea cadavrelor doar la palierele de decompresiune.

  — Tu eşti şeful, încuviinţă Pitt.

  — Care-i situaţia?

  — Sunt tras cu picioarele înainte printr-un tunel îngust. Pot atinge pereţii care se strâng în jurul meu. Noroc că am cordonul de ghidaj, fiindcă mi-e imposibil să înot contra curentului.

  Giordino se întoarse spre Miller:

  — Se pare că avem un indiciu despre ce s-a întâmplat cu scufundătorii dumitale.

  — I-am prevenit, clătină Miller furios din cap. Ar fi putut evita tragedia aceasta, dacă nu ar fi coborât prea mult.

  Lui Pitt i se părea că fusese târât o oră prin galeria îngustă, dar nu trecuseră decât douăzeci de secunde. Norul de mâl se mai rărise, rămânând, în cea mai mare parte, în puţul adânc din urmă. Împrejurimile începeau să se distingă mai clar. Busola îi arăta că era purtat spre sud-est. Apoi, pe neaşteptate, tunelul se deschise într-o gigantică sală inundată. În dreapta şi dedesubtul său, Pitt întrezări în beznă sclipirea de moment a unui obiect metalic, care reflectase vag raza lanternei. Era o butelie de aer abandonată. În apropiere, mai zări una. Înotă până la ele şi le examină manometrele. Acele încremeniseră pe poziţia de gol. Pitt plimbă fasciculul lanternei în jur, aşteptându-se să vadă cadavre plutind în întuneric aidoma unor demoni spectrali.

  Apa rece de la fund îl sleise de puteri şi simţea că mişcările îi deveniseră mai lente. Deşi glasul lui Giordino continua să-i răsune în căşti la fel de clar de parcă s-ar fi aflat lângă el, cuvintele erau mai puţin distincte. Pitt ieşi din starea de letargie şi se concentra pentru a verifica starea instrumentelor de date, a cablului de ghidaj şi a compensatorului de flotabilitate.

  Îşi ascuţi simţurile şi se sili să fie cu ochii în patru. Se gândi că, dacă trupurile scufundătorilor fuseseră absorbite într-o deschidere laterală, el le putuse depăşi cu uşurinţă fără să le vadă. O examinare rapidă nu duse însă decât la descoperirea unei perechi de labe înotătoare abandonate. Pitt ridică fruntea şi în lumina lămpii de pe cască distinse reflexia scânteierii apei de la suprafaţă, care indica faptul că sala conţinea un buzunar de aer sub plafon.

  Zări, de asemenea, două tălpi albe.

  Să fii captiv departe de lumea exterioară într-o temniţă de tăcere perpetuă, respirând într-un buzunar micuţ de aer vechi de milioane de ani, învăluit de beznă absolută, este o experienţă teribilă, de-a dreptul inimaginabilă. Oroarea morţii în asemenea condiţii îngrozitoare poate cauza coşmaruri asemănătoare cu cele provocate de închiderea într-o celulă plină cu şerpi.

  După ce trecuseră de panica iniţială şi-şi regăsiseră un grad redus de raţionalitate, Shannon şi Rodgers pierduseră orice speranţă de supravieţuire când aerul din butelii se terminase şi ultima scânteie de viaţă se stinsese din bateriile ce alimentau lămpile căştilor. În scurt timp aerul de sub plafon devenise impur de la respiraţia lor. Ameţiţi şi aproape delirând din cauza lipsei de oxigen, ştiau că suferinţele li se vor încheia doar atunci când locul acela le va deveni mormânt.

  Curentul subteran îi târâse în grotă după ce Shannon coborâse surescitată spre fundul puţului, zărind câmpul de oseminte. Rodgers o urmase, credincios şi era extenuat după eforturile disperate depuse pentru a scăpa de pericol. Aerul care le mai rămăsese în butelii se terminase în tentativa zadarnică de a găsi alt coridor prin care să iasă din peştera subacvatică. Nu exista ieşire, nici scăpare. Puteau doar să plutească în beznă, menţinuţi la suprafaţă de compensatorii de flotabilitate şi să aştepte să moară.

  În ciuda curajului său, Rodgers era într-o formă proastă, iar Shannon se agăţa doar de un capăt de aţă, când, brusc, observă o lumină pâlpâitoare în apele ameninţătoare de dedesubt. Lumina se preschimbă treptat într-o rază galbenă şi puternică ce străpungea întunericul în direcţia ei. Oare creierul confuz şi lipsit de oxigen începuse să-i joace feste? Să îndrăznească să întrevadă o licărire de speranţă?

  — Ne-au găsit! icni femeia în cele din urmă când lumina avansă spre ea.

  Cu chipul schimonosit şi livid de oboseală şi disperare, Rodgers privi inexpresiv, fără reacţie, în jos, către fasciculul luminos care se apropia. Lipsa de aer respirabil şi bezna copleşitoare îl aduseseră aproape de comă. Avea ochii holbaţi şi, în mod instinctiv, continua să-şi strângă cu putere aparatul de fotografiat. Încerca senzaţia vagă că pătrundea în tunelul de lumină descris de persoanele care fuseseră în pragul morţii.

  Shannon simţi o mână prinzându-i piciorul, apoi un cap apăru din apă la mai puţin de o lungime de braţ. Lumina de pe cască o lovi drept în ochi, orbind-o pe moment. După aceea raza trecu spre Rodgers. Dându-şi imediat seama cine se afla în dificultate, Pitt scoase un regulator de aer auxiliar conectat la distribuitorul cu două valve al buteliilor sale. Introduse rapid muştiucul regulatorului între buzele lui Rodgers, apoi îi trecu lui Shannon butelia micuţă de rezervă şi regulatorul de aer pe care le purta la centură.

  După câteva respiraţii adânci, revenirea fizică şi psihică fu de-a dreptul miraculoasă. Shannon îl îmbrăţişă cu toate puterile pe Pitt, iar Rodgers, readus la viaţă, îi strânse mâna cu atâta forţă, încât fu cât pe aici să-i disloce încheietura. Urmară momente de bucurie tăcută, cei trei oameni lăsându-se purtaţi de euforia uşurării şi surescitării.

  De-abia atunci Pitt îşi dădu seama că Giordino îi răcnea în căşti, cerându-i raportul asupra situaţiei.

  — Anunţă-l pe Doc Miller că i-am găsit oiţele rătăcite. Sunt vii, repet – sunt vii şi sănătoşi.

  — I-ai găsit? explodă Giordino. N-au murit?!

  — Cam decoloraţi pe la branhii, dar altfel în formă perfectă.

  — Cum e posibil? murmură Miller, neîncrezător.

  Giordino încuviinţă din cap:

  — Doc vrea să ştie cum au scăpat cu viaţă.

  — Curentul i-a purtat într-o grotă cu un buzunar de aer sub plafon. Noroc c-am ajuns la timp. Încă vreo câteva minute şi terminau oxigenul.

  Oamenii strânşi în jurul difuzorului rămăseseră uluiţi de cele auzite dar, pe măsură ce înţeleseră cum stăteau lucrurile, uşurarea se răspândi pe toate chipurile şi vechiul oraş de piatră răsună de aplauze şi ovaţii. Miller se întoarse într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă o lacrimă, în timp ce Giordino nu-şi mai putea şterge zâmbetul de pe faţă.

  În grota subacvatică, Pitt anunţă prin semne că nu-şi putea scoate masca pentru a vorbi şi că trebuiau să se înţeleagă doar prin gesturi. Shannon şi Rodgers dădură din cap, apoi Pitt le descrise procedura pentru părăsirea grotei.

  Întrucât cei doi se debarasaseră de echipamentul inutil de scufundare, cu excepţia măştilor faciale şi a compensatorilor de flotabilitate, Pitt era sigur că toţi trei puteau fi traşi fără probleme de cordonul său de ghidaj prin tunelul îngust, împotriva curentului, până în puţul principal. Potrivit specificaţiilor fabricanţilor, cordonul de nailon putea rezista la greutăţi de aproape trei mii de kilograme.

  Îi făcu semn lui Shannon să-şi înfăşoare cordonul în jurul unui picior şi al unui braţ şi să pornească prima, respirând din minibutelie. Rodgers avea să procedeze la fel şi s-o urmeze, avându-l pe Pitt suficient de aproape în spatele lui pentru ca regulatorul suplimentar să ajungă la buzele fotografului. Când se convinse că se simţeau bine şi că respirau uşor, Pitt îl anunţă pe Giordino:

  — Suntem pe poziţie, gata de plecare.

  Giordino tăcu şi-i privi pe studenţii care-şi încleştaseră mâinile pe cordonul de ghidaj, încordaţi de parcă erau gata pentru o întrecere de tras cu frânghia. Le cercetă expresiile nerăbdătoare şi înţelese că va trebui să le ţină sub control entuziasmul şi agitaţia, altfel i-ar fi putut târî pe scufundători prin tunelul de piatră, ca pe nişte simpli saci de cartofi, lovindu-i de pereţi.

  — Fiţi pregătiţi! Spune-mi la ce adâncime vă aflaţi.

  — Puţin peste şaptesprezece metri, mult mai sus decât fundul puţului. Am fost purtaţi printr-o galerie care a urcat douăzeci de metri.

  — Tu eşti la limită, îl informă Giordino, dar ceilalţi şi-au depăşit timpii şi limitele de presiune. O să calculez şi vă anunţ care sunt palierele pentru decompresiune.

  — Să nu fie prea lungi. După ce se goleşte mini-butelia, noi trei vom termina destul de repede aerul care mi-a rămas în buteliile de pe spate.

  — Să n-ai speranţe în privinţa asta. Dacă nu i-aş ţine în frâu pe puştii ăştia, v-ar smulge de acolo atât de repede, încât aţi crede că aţi ieşit prin ţeava unui tun.

  — Încercaţi să fiţi civilizaţi.

  Giordino ridică braţul, semnalându-le studenţilor să tragă:

  — Începe spectacolul.

  — Să intre jonglerii şi clovnii! replică Pitt, bine dispus.

  Cordonul de ghidaj se încordă şi începu procesul lent şi îndelungat de readucere la suprafaţă. Curentul provocat de unda de şoc prin galeria de piatră îşi găsea corespondent în gâlgâitul bulelor de aer eliminate de regulatoare. Neavând nimic altceva de făcut decât să se ţină de coardă, Pitt se destinse, lăsându-şi trupul să fie târât împotriva fluxului subteran ce năvălea prin tunelul strâmt, ca aerul printr-un tub Venturi. Apa tulburată de mâlul uşor din puţul aflat la capătul galeriei părea la mulţi kilometri depărtare. Timpul nu avea nici o însemnătate aici şi bărbatul avea senzaţia că era sub ape de o veşnicie. Doar glasul mereu prezent al lui Giordino îl ajuta să păstreze contactul cu realitatea:

  — Să strigi, dacă vă tragem prea repede.

  — Pare în regulă, răspunse Pitt auzind cum buteliile sale de aer se frecau de tavanul galeriei.

  — La cât apreciezi viteza curentului?

  — Aproape opt noduri.

  — Nu-i de mirare că opuneţi atâta rezistenţă. Am aici zece puşti care trag de le sar ochii din cap.

  — Mai avem şase metri şi am ieşit, îl informă Pitt.

  Încă un minut, poate un minut şi jumătate, se străduiră să se ţină prinşi de cordonul de ghidaj împotriva forţei tot mai reduse a torentului, după care ieşiră din galeria de stâncă în norul de mâl care se învolbura pe fundul puţului sacrificial. Alt minut şi fură ridicaţi, ieşind din raza de acţiune a curentului subacvatic şi pătrunzând în apa limpede, lipsită de impurităţi. Pitt privi în sus, zări razele soarelui prin pelicula de alge verzi şi încercă o minunată senzaţie de uşurare.

  Giordino ştiu că părăsiseră zona de absorbţie, atunci când tensiunea din cordonul de siguranţă slăbi brusc. Comandă oprirea operaţiunii de ridicare şi reverifică datele de decompresiune pe un laptop. O staţionare de opt minute l-ar fi scutit pe Pitt de orice pericol privind decompresiunea, însă ceilalţi doi aveau nevoie de staţionări mai lungi. Ei stăteau de peste două ore sub apă, la adâncimi între şaptesprezece şi treizeci şi şapte de metri. Ar fi avut nevoie de minimum două paliere de staţionare, care să dureze peste o oră. Întrebarea vitală era: cât aer mai rămăsese în buteliile lui Pitt? Îndeajuns pentru zece minute? Pentru cincisprezece? Douăzeci?

  La nivelul mării, la presiunea de o atmosferă, corpul uman conţine aproximativ 1 litru de azot, care este dizolvat în sânge. Respirarea unor cantităţi mari de aer în condiţii de presiune a apei sporeşte absorbţia azotului la 2 litri pentru 2 atmosfere (la 10 metri adâncime), la 3 litri pentru 3 atmosfere (la 30 de metri adâncime) şi aşa mai departe. În timpul coborârii, surplusul de azot este dizolvat rapid în sânge, purtat prin corp şi depozitat în ţesuturi. Atunci când scufundătorul începe să se ridice spre suprafaţă, situaţia se inversează, dar se derulează mult mai lent. Cu cât presiunea apei scade, surplusul de azot se îndreaptă către plămâni şi este eliminat prin respiraţie. Dacă scufundătorul se ridică prea repede, respiraţia normală nu poate ţine pasul şi în ţesuturile corpului şi în articulaţii se formează bule de azot ce determină leziunile de decompresiune, o afecţiune care în ultimul secol schilodise sau ucisese mii de scufundători.

  În cele din urmă, Giordino lăsă computerul şi-l strigă pe Pitt:

  — Dirk?

  — Te aud.

  — Veşti proaste. În buteliile tale n-a mai rămas suficient aer pentru ca doamna şi prietenul ei să facă staţionările necesare pentru decompresiune.

  — Spune-mi şi chestii pe care să nu le ştiu, sosi răspunsul lui Pitt. Ce-i cu buteliile de rezervă din elicopter?

  — Ghinion! oftă Giordino. În graba noastră de a decola de pe navă, echipajul a încărcat compresorul de aer, dar a uitat să pună şi buteliile suplimentare.

  Pitt se uită spre Rodgers, care continua să fotografieze, nestingherit. Bărbatul îi simţi privirea şi-i răspunse ridicând degetul mare, de parcă tocmai introdusese ultima bilă într-o partidă de biliard jucată în cel mai apropiat local. Pitt se întoarse către Shannon. Ochii ei căprui îl fixau prin vizorul măştii, larg deschişi şi fericiţi, ca şi cum coşmarul s-ar fi sfârşit şi eroul salvator avea s-o poarte la castelul său. Nu-şi dăduse seama că necazurile erau departe de a se fi terminat. Pentru prima dată, Pitt observă că femeia avea păr blond şi se trezi întrebându-se cum arăta doar în costum de baie, fără echipament de scufundător.

  Visatul cu ochii deschişi se termină aproape la fel de repede cum începuse. Mintea îi reveni pe un făgaş drept şi Pitt vorbi în microfonul măştii:

  — Ziceai că avem compresorul în elicopter?

  — Da.

  — Trimite-mi trusa de scule. Vezi că-i în compartimentul pentru bagaje.

  — Ce vrei să faci?

  — Distribuitorul cu valve al buteliilor mele, explică repede Pitt, este un prototip pe care-l testează NUMA. Pot să închid o butelie independent de cealaltă şi apoi să o decuplez de la distribuitor, fără să pierd aerul din cealaltă butelie.

  — M-am prins, zise Giordino luminându-se brusc. Deconectezi o butelie şi respiraţi din cealaltă. Eu o trag sus pe cea goală şi o umplu la compresor. După aceea repetăm procedura până când respectăm graficul de decompresiune.

  — O idee sclipitoare, nu crezi? întrebă Pitt, sarcastic.

  — Elementar”, aş putea spune, mormăi Giordino, ascunzându-şi bucuria. Rămâneţi la şase metri şi jumătate timp de şaptesprezece minute. O să-ţi trimit trusa de scule pe cordonul de ghidaj. Sper ca planul tău să funcţioneze.

  — Nu te îndoi, răspunse celălalt cu o încredere ce părea reală. Când o să simt din nou pământul sub picioare, mă aştept ca o orchestră de dixieland să-mi cânte Waitting for the Robert E. Lee.

  — Mai scuteşte-mă, mârâi Giordino.

  Pe când alerga spre elicopter, Miller îi tăie calea:

  — De ce te-ai oprit? întrebă antropologul. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, ce mai aştepţi? Scoate-i de acolo!

  Giordino îl fixă cu ochi de gheaţă:

  — Dacă-i scot acum, vor muri.

  — Vor muri”? repetă Miller, privindu-l inexpresiv.

  — Decompresiune, Doc, ai auzit vreodată de aşa ceva?

  O expresie de înţelegere traversă chipul celuilalt, apoi Miller încuviinţă încet din cap:

  — Scuză-mă! Te rog să ierţi un bătrân căutător de oseminte. Nu te voi mai deranja.

  Giordino surâse, înţelegător. Îşi continuă alergarea spre elicopter şi urcă în aparat, fără să bănuiască măcar o clipă că vorbele lui Miller erau la fel de profetice ca un bănuţ calp.

  Trusa de scule, conţinând chei fixe, un patent, două şurubelniţe şi un piolet, fu legată de cordonul de ghidaj printr-un nod dublu şi coborâtă cu o coardă mai subţire. După ce sculele ajunseră în mâinile lui Pitt, bărbatul prinse cele două butelii de aer între genunchi, apoi închise o valvă şi o deşurubă cu iscusinţă de pe distribuitor folosindu-se de o cheie. Când butelia fu eliberată, o ataşă de coardă.

  — Ridicaţi marfa! îi anunţă pe cei de sus.

  În mai puţin de patru minute, butelia fu ridicată de braţe grăbite, pe a doua coardă şi cuplată la compresorul cu motor cu benzină, care de acum duduia. Giordino blestema, implora şi dezmierda compresorul, pentru a pompa în timp record 240 de atmosfere în butelia de oţel de 2,8 m3. Acul de pe manometru ajunsese aproape la 120 de atmosfere, când Pitt îl anunţă că mini-butelia lui Shannon se golise, iar propria butelie mai avea doar 180 de kilograme. Fiindcă acum respirau toţi trei din aceeaşi butelie, marja de siguranţă nu era deloc confortabilă. Giordino opri alimentarea când presiunea ajunse la 170 de atmosfere şi nu pierdu nici o clipă pentru a expedia butelia în puţ. Procesul fu repetat de încă trei ori, după ce Pitt şi ceilalţi scufundători trecură la următorul palier de decompresiune, la trei metri adâncime, ceea ce însemna că trebuiau să stea în stratul de alge descompuse. Întreaga procedură se desfăşură fără probleme.

  Giordino lăsă o marjă suficientă de siguranţă. Abia după patruzeci de minute anunţă că Shannon şi Rodgers puteau fi aduşi fără grijă la suprafaţă şi ridicaţi pe marginea puţului sacrificial. Pitt era atât de încrezător în prietenul său, încât nici măcar nu se sinchisi să-i pună la îndoială acurateţea calculelor. Întotdeauna femeile erau salvate primele, aşa încât el trecu în jurul taliei lui Shannon cureaua încătărămată care era prinsă de cordonul de ghidaj şi comunicaţii. Flutură din braţ spre chipurile ce priveau peste marginea puţului şi Shannon fu ridicată spre mal.

  Rodgers fu următorul. Euforia de a fi scos din lacul morţii uitat de Dumnezeu şi de lume, unde îşi jură că n-avea să mai revină vreodată, îl făcu să uite de oboseala care-l copleşise după ce fusese la un pas de a-şi pierde viaţa. Se simţea lihnit de foame şi îl încerca o sete cumplită. Îşi aminti că în cort mai avea o sticlă de votcă şi începu să se gândească la ea ca la potirul Sfântului Graal. Ajunsese acum destul de sus pentru a zări chipurile lui Miller şi ale studenţilor peruvieni. În viaţa lui nu fusese mai fericit să vadă pe cineva. Era prea bucuros pentru a-şi da seama că niciunul nu zâmbea.

  Când trecu însă de marginea puţului, spre uimirea şi groaza lui îl aştepta o scenă cu totul neaşteptată.

  Miller, Shannon şi studenţii peruvieni se retraseră un pas, imediat ce Rodgers păşi pe solul ferm. De îndată ce-şi desfăcu cordonul de ghidaj, fotograful văzu că toţi stăteau încruntaţi, cu mâinile încrucişate la ceafă.

  Scena era completată de şase carabine de asalt model 56-1, de fabricaţie chineză, strânse ameninţător în şase perechi de mâini ferme. Cei şase bărbaţi aşezaţi în semicerc în jurul arheologilor erau scunzi, cu feţe inexpresive, tăcuţi, îmbrăcaţi cu poncho-uri de lână, sandale şi pălării de fetru. Ochii lor negri aruncau priviri furişe de la grupul de prizonieri la Rodgers.

  Pentru Shannon, bărbaţii aceştia nu erau simpli bandiţi care se ascundeau prin dealuri şi-şi suplimentau veniturile sărăcăcioase, jefuind turiştii de alimente şi bunuri materiale ce puteau fi vândute în pieţe publice, ci, probabil, asasinii duri din Sendero Luminoso („Calea Luminată”), mişcarea revoluţionară de sorginte maoistă care terorizase Peru începând din 1981, omorând mii de victime inocente, printre care lideri politici, poliţişti şi soldaţi. Brusc, femeia se simţi cuprinsă de teroare. Ucigaşii din Sendero Luminoso erau notorii pentru că ataşau explozibil de corpul victimelor şi le transformau în bucăţi.

  După ce întemeietorul şi conducătorul organizaţiei, Abimael Guzman, fusese capturat în septembrie 1992, mişcarea de gherilă se divizase în grupuri neorganizate, ale căror echipe ale morţii setoase de sânge întreprindeau atentate cu maşini-capcană şi asasinate ce nu aduceau peruvienilor decât durere şi tragedie. Acum luptătorii de gherilă stăteau în jurul captivilor lor, alerţi şi vigilenţi, iar privirile lor erau de-a dreptul sadice.

  Unul dintre ei, un bărbat mai vârstnic cu o mustaţă ca o perie uriaşă, îi făcu semn lui Rodgers să se alăture celorlalţi prizonieri.

  — Mai este cineva acolo? întrebă el într-o engleză aproape lipsită de accent spaniol.

  Miller şovăi şi trase cu coada ochiului spre Giordino:

  — El a fost ultimul, afirmă acesta pe un ton sfidător. El şi doamna au fost singurii scufundători.

  Rebelul se uită la Giordino cu ochi negri şi lipsiţi de viaţă ca două bucăţi de cărbune, apoi se apropie de marginea peretelui vertical al puţului sacrificial şi privi în jos. Zări un cap plutind în mijlocul peliculei de alge verzi.

  — E bine atunci, spuse pe un ton de rău augur.

  Ridică de jos cordonul de ghidaj care dispărea în apă, scoase de la brâu un cuţit şi îl coborî cu un gest iute, retezând cordonul de tambur. După aceea rânji morbid, când rămase cu capătul cordonului deasupra apei pentru o clipă, înainte de a-l lăsa să cadă în puţul din care nu se putea ieşi.

  Pitt se simţea ca individul dintr-un film cu Stan şi Bran, care ţipă să fie salvat de la înec şi căruia i se azvârl ambele capete ale unei frânghii. Ţinând capătul retezat al cordonului de comunicaţii şi ghidaj, se holba la el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Pe lângă faptul că modalitatea sa de salvare îi fusese aruncată în cap, pierduse orice contact cu Giordino. Plutea în pelicula groasă şi vâscoasă, fără să aibă habar de evenimentele ostile ce se petreceau pe malul puţului. Descătărămă curelele ce-i fixau masca facială, o scoase şi privi spre marginea puţului, aşteptând. Nimeni nu apăru acolo.

  Era pe punctul de a striga după ajutor, când o rafală de armă asurzitoare reverberă în jurul pereţilor din calcar ai puţului, timp de un minut întreg. Acustica stâncilor amplifica intens zgomotul. După aceea, la fel de neaşteptat pe cât străbătuseră jungla tăcută, răpăiturile stridente încetară şi totul fu cuprins de o linişte stranie. Gândurile lui Pitt goneau într-un cerc din care nu puteau evada. Deruta nu era decât un termen cu totul insuficient pentru a-i descrie starea. Ce se întâmpla sus? Cine trăgea şi în cine? Cu fiecare clipă, devenea tot mai neliniştit. Trebuia să iasă din acest puţ al morţii, dar cum? Nu avea nevoie de un manual de alpinism, pentru a şti că era imposibil să se caţere pe pereţi complet verticali, fără echipament corespunzător sau fără ajutor de sus.

  Încruntat, se gândi că Giordino nu l-ar fi abandonat niciodată. Niciodată… doar dacă prietenul său n-ar fi fost rănit sau inconştient. Nu-şi îngădui să speculeze posibilitatea inimaginabilă ca Giordino să fi murit. Deznădăjduit şi înnebunit de disperarea care se acumula în el, Pitt răcni spre cer şi ecourile glasului îi răsunară în puţul adânc. Nu primi nici un răspuns, doar aceeaşi tăcere de moarte. Nu-şi putea închipui ce se petrecuse şi îi era tot mai clar că va trebui să urce singur pe malul înalt. Privi din nou cerul. Nu mai rămăseseră nici două ore până să se însereze. Dacă dorea să se salveze, era cazul să înceapă imediat. Ce făceau totuşi nevăzuţii intruşi înarmaţi? Întrebarea neliniştitoare era dacă aceştia vor aştepta până ce el va fi expus ca o muscă pe geamul ferestrei, înainte de a deschide focul asupra lui, sau dacă apreciaseră că soarta îi fusese deja pecetluită? Decise să nu mai aştepte să afle răspunsul. Nimic, în afara ameninţării de a fi azvârlit în lavă topită, nu-l putea face să rămână peste noapte în apa caldă şi infectă.

  Făcu pluta pe spate, examină pereţii înalţi care păreau să ajungă până la nori şi se strădui să-şi aducă aminte ce citise despre calcar în cursul de geologie pe care-l urmase la colegiu, parcă acum o veşnicie. „Calcar: rocă sedimentară alcătuită din carbonat de calciu, o mixtură de calcit cristalin şi şlam de carbonaţi, secretată de organismele producătoare de oxizi de calciu din vechile recife de corali. Calcarele variază ca textură şi culoare.” „Nu-i rău, îşi spuse, pentru un student care abia a luat nota 8.” Profesorul de atunci ar fi fost mândru de el.

  Avea noroc că nu se confrunta cu granit sau cu bazalt. Calcarul era poros şi brăzdat de muchii ascuţite. Pitt înotă în jurul pereţilor circulari şi se opri sub o platformă ce ieşea din perete cam la jumătatea înălţimii până la malul de sus. Îşi scoase butelia de aer şi restul echipamentului de scufundare, cu excepţia centurii cu accesorii, lăsându-le să coboare spre fundul puţului şi păstră numai patentul şi pioletul din trusa de scule. Dacă dintr-un motiv cu totul inexplicabil, prietenul său cel mai bun şi arheologii de pe malul lacului fuseseră ucişi sau răniţi, iar Pitt fusese abandonat pentru a muri în puţul sacrificial având ca tovarăşi doar fantomele victimelor de mai înainte, el intenţiona să facă tot posibilul pentru a afla ce se întâmplase.

  Mai întâi, scoase cuţitul de scufundător din teaca fixată de picior şi tăie două bucăţi din cordonul de ghidaj. O bucată o legă strâns de partea mai îngustă a cozii pioletului, aproape de cap, astfel încât să nu poată aluneca peste secţiunea mai groasă. La cealaltă extremitate a cordonului făcu un ochi de laţ.

  După aceea croi un cârlig din catarama centurii, îndoind-o cu patentul, până căpătă forma literei C. Prinse de cârlig a doua bucată de cordon şi-i făcu, de asemenea, un ochi de laţ. Când termină, dispunea de instrumente funcţionale de ascensiune, chiar dacă rudimentare.

  Acum venea partea cu adevărat grea.

  Tehnica de căţărare a lui Pitt nu era tocmai a unui alpinist experimentat. Tristul adevăr era că el nu escaladase niciodată vreun munte, decât cu piciorul pe cărări bătute. Puţinele imagini cu specialişti căţărându-se pe pereţi verticali de piatră le văzuse la televizor sau în fotografiile din reviste. Apa era elementul său preferat, iar singurele contacte cu muntele le reprezentau ocazionalele excursii pentru schiat la Breckenridge, în statul Colorado. Nu deosebea un piton (şpiţul metalic terminat printr-un inel) de o carabină (inelul alungit de metal cu mecanism de închidere acţionat de arc, care prinde coarda de ascensiune de piton). Ştia în mod vag că rapelul înseamnă coborârea pe o frânghie care înconjoară o coapsă, trece peste corp şi umărul opus.

  Nici un expert în ascensiuni nu i-ar fi acordat lui Pitt o şansă din cinci sute că va putea ajunge sus, dar Pitt era un individ prea încăpăţânat pentru a se gândi vreodată la şanse. Vechiul şi îndărătnicul Dirk Pitt revenea în acţiune. Îşi simţea mintea brici. Ştia bine că viaţa lui şi poate vieţile altora, atârna de un fir încă nedeşirat. Ca de atâtea ori în trecut, calmul şi prezenţa de spirit puseseră stăpânire pe el.

  Cu o hotărâre născută din disperare, se înălţă cât putu de mult din apă şi înfipse cârligul într-o proeminenţă mică din calcar. Îşi introduse după aceea piciorul în ochiul de laţ, prinse capătul superior al cordonului şi se trase afară din apă.

  Ridică apoi pioletul cât mai sus, puţin în lateral şi lovi cu capătul lui ascuţit într-o fisură din perete. Vârî după aceea piciorul liber în ochiul de laţ şi se ridică mai mult.

  „Nu chiar grozav după standardele profesionale, reflectă el, dar merge.” Repetă mişcarea, mai întâi cu cârligul în formă de C, apoi cu pioletul, deplasându-se ca un păianjen pe peretele abrupt, cu câte un membru pe rând. Era un efort epuizant, chiar şi pentru o persoană cu condiţie fizică excelentă. Soarele dispăruse în spatele copacilor, de parcă ar fi fost tras brusc spre vest de o mână nevăzută, când Pitt se sui, în cele din urmă, pe mica platformă aflată la jumătatea peretelui. De sus nu răzbătea în continuare nici un semn de viaţă.

  Rămase acolo, recunoscător pentru locul de repaus, deşi era mare doar cât să-şi rezeme o fesă pe el. Răsuflând greu, se odihni până ce muşchii încetară să-i mai zvâcnească dureros. Nu-i venea să creadă că ascensiunea îl epuizase în asemenea măsură. Bănuia că un specialist care cunoştea toate trucurile nici măcar n-ar fi gâfâit. Rămase locului, strângând în braţe peretele puţului vreme de aproape zece minute. Ar fi dorit să stea o oră întreagă, dar timpul se scurgea repede. După apusul soarelui, jungla înconjurătoare se cufunda rapid în beznă.

  Pitt studie instrumentele rudimentare care-l aduseseră până aici. Pioletul era ca nou, însă cârligul începuse să se îndrepte în urma efortului constant de a-i susţine greutatea trupului. Mai petrecu un minut să-l recurbeze, lovindu-l cu pioletul de peretele din calcar.

  Se aşteptase ca întunericul să-i îngreuneze vizibilitatea, silindu-l să se caţere doar pe pipăite, dar dedesubtul său apăruse o lumină stranie. Se răsuci şi privi în jos, către apă.

  Lacul răspândea o fosforescenţă verzuie bizară. Nefiind chimist, Pitt putea doar să presupună că emisia ciudată era cauzată de reacţii chimice produse de algele care putrezeau. Recunoscător iluminatului, oricât de slab ar fi fost el, îşi continuă ascensiunea extenuantă.

  Ultimii trei metri fură cei mai teribili. Ajunsese foarte aproape… şi totuşi, rămânea atât de departe! Marginea puţului părea îndeajuns de apropiată ca s-o atingă cu vârfurile degetelor. Trei metri, nu mai mult. Doar trei metri, însă ar fi putut la fel de bine să fi fost vârful Everestului. Un licean sportiv ar fi putut urca distanţa aceea şi în somn, dar nu Dirk Pitt. Cu numai câteva luni înainte de a împlini patruzeci de ani, se simţea ca un bătrân vlăguit.

  Trupul său continua să fie zvelt şi musculos, îşi supraveghea alimentaţia şi efectua destule exerciţii fizice pentru a-şi menţine greutatea constantă. Avea cicatrice de la numeroase răni şi accidentări, inclusiv urme de gloanţe, dar toate încheieturile continuau să funcţioneze în mod rezonabil de satisfăcător. Se lăsase de fumat cu ani în urmă, însă ocazional îi plăcea să mai bea câte un pahar de vin bun sau de tequila cu gheaţă şi lămâie. De-a lungul anilor gusturile i se schimbaseră de la scotch Cutty Sark la gin Bombay şi la tequila Sauza Commemorativo. Dacă ar fi fost întrebat de ce, n-ar fi ştiut răspunsul. Trăia fiecare zi de parcă viaţa ar fi fost un joc, iar raţiunile pentru care făcea unele lucruri erau bine ascunse şi îngropate în mintea sa.

  Apoi, când ajunse la un braţ depărtare de marginea puţului, scăpă cordonul legat de cârligul în formă de C. Degetele lui amorţite îl smulseseră din calcar şi acesta căzu de-abia clipocind în stratul de alge ce străluceau spectral. Cu ajutorul micului piolet, Pitt începu să folosească orificiile din peretele de calcar ca puncte de sprijin pentru mâini şi picioare. Ajuns aproape de mal, îşi roti braţul cu pioletul deasupra capului, izbind cu putere şi străduindu-se să-i înfigă vârful în sol moale.

  Avu nevoie de patru tentative înainte ca vârful ascuţit să rămână nemişcat. Cu ultimele rezerve de putere, prinse cordonul cu ambele mâini şi-şi trase corpul în sus, până ce, în întunericul tot mai profund, putu să distingă în faţă terenul neted. Se întinse nemişcat şi studie împrejurimile. Jungla umedă se strângea parcă în jurul său. De acum era beznă şi singura lumină provenea de la câteva stele şi de la secera subţire a lunii, care se strecura printre norii răzleţi şi ramurile împreunate ale copacilor. Razele palide iluminau ruinele străvechi într-un mod care se potrivea perfect cu efectul sinistru şi claustrofob al pădurii ecuatoriale. Scena stranie era completată de liniştea aproape deplină. Pitt se aşteptă să zărească mişcări nefireşti şi să audă foşnete ameninţătoare în beznă, totuşi nu văzu nici o lumină sau umbre mişcătoare şi nici nu auzi glasuri. Singurele sunete proveneau de la picăturile ploii uşoare şi neaşteptate, ce se spărgeau pe frunze.

  „Ajunge cu lenevitul, îşi spuse. Dă-i drumul, mişcă-te, află ce s-a întâmplat cu Giordino şi cu ceilalţi! Timpul zboară. S-a terminat doar prima corvoadă. Aceea a fost de natură fizică, iar acum trebuie să-ţi foloseşti mintea.” Se îndepărtă de puţ, uşor şi neauzit ca o fantomă.

  Tabăra era părăsită. Corturile pe care le văzuse înainte să fi coborât în puţul sacrificial erau intacte şi pustii. Nici o urmă de măcel, nici un semn că ar fi murit cineva. Se apropie de luminişul în care aterizase elicopterul NUMA pilotat de Giordino. Aparatul era ciuruit de gloanţe de la bot până la coadă. Nu mai exista nici o speranţă de a-l folosi pentru a cere ajutor. Nici un fel de reparaţii nu aveau să-l mai ridice vreodată în văzduh.

  Palele distruse ale rotorului atârnau ca nişte braţe deformate, răsucite din coate. O colonie de termite nu ar fi putut face o treabă mai bună asupra unui ciot putred de copac. Pitt simţi mirosul de combustibil şi i se păru incredibil că rezervoarele nu explodaseră. Îi era dureros de clar că un grup de bandiţi sau rebeli atacaseră tabăra şi avariaseră elicopterul.

  Temerile i se risipiră considerabil, descoperind că rafalele de armă pe care le auzise din puţ fuseseră îndreptate asupra elicopterului, nu asupra oamenilor. Amiralul James Sandecker, şeful său de la sediul NUMA din Washington, nu avea să accepte cu uşurinţă distrugerea unui aparat din flotila organizaţiei, dar Pitt înfruntase în numeroase rânduri furia micuţului şi temperamentalului lup de mare şi supravieţuise cu bine. Iar în clipa de faţă cuvintele lui Sandecker n-ar fi avut oricum nici o importanţă. Giordino şi oamenii care lucrau la proiectul arheologic dispăruseră, luaţi prizonieri de o forţă necunoscută.

  Pitt împinse într-o parte uşa cabinei, care atârna într-o parte, susţinută de o singură balama şi se îndreptă spre carlingă. Bâjbâi sub scaunul pilotului, până găsi un buzunar lunguieţ din care scoase o lanternă. Compartimentul bateriilor părea neatins. Îşi ţinu răsuflarea şi apăsă comutatorul. Raza se aprinse, luminând interiorul cabinei.

  — Unu la zero pentru gazde, murmură el în barbă.

  Înaintă prudent în compartimentul bagajelor. Uraganul de gloanţe îl transformase într-o sită cu marginile zdrenţuite, însă, după toate aparenţele, nu lipsea absolut nimic. Pitt îşi găsi geanta de voiaj şi o deschise. Cămaşa şi pantofii de sport scăpaseră neatinşi, dar un glonţ îi găurise genunchiul pantalonului şi-i distrusese şortul. Bărbatul îşi scoase costumul ud de scafandru, găsi un prosop şi se frecă energic pe tot trupul, pentru a-şi curăţa pielea de mizeria din puţ. După ce se îmbrăcă şi încălţă, continuă să scotocească, până descoperi cutiile cu gustări pregătite de bucătarul navei de cercetări. Conţinutul cutiei sale fusese împroşcat pe un perete despărţitor, dar cutia lui Giordino rămăsese intactă. Pitt înfulecă un sandviş cu unt de arahide şi mărar murat şi goli o cutie de bere fără alcool. Acum se simţea aproape din nou om.

  Revenind în carlingă, descuie uşa mascată a unui compartiment micuţ şi scoase tocul de piele în care se afla un Colt automat vechi, calibrul 0,45. Tatăl său, senatorul George Pitt, îl purtase din Normandia până la Elba în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi i-l dăruise lui Dirk cu ocazia absolvirii Academiei Air Force. În următorii şaptesprezece ani, revolverul îi salvase viaţa lui Pitt în cel puţin două rânduri. Deşi brunarea dispăruse în mare măsură, întreţinea arma cu drag şi aceasta funcţiona chiar mai lin decât atunci când fusese nouă. Nu fără neplăcere, Pitt observă că un glonţ rătăcit zgâriase pielea tocului şi crestase o prăsea. Îşi trecu centura prin găicile tocului şi o strânse pe mijloc, alături de teaca în care avea cuţitul de scufundător.

  Improviză o diafragmă pentru a camufla raza lanternei şi cercetă tabăra. Aici nu văzu urme de focuri de armă, ci doar cartuşe goale risipite pe sol, dar corturile fuseseră golite şi dispăruseră orice echipamente sau provizii ce puteau fi transportate. Cercetarea rapidă a terenului moale indică imediat direcţia în care se pornise. O cărare tăiată de macete se deschidea prin hăţişurile dese, pierzându-se în întuneric.

  Jungla părea ameninţătoare şi impenetrabilă. Nu era o expediţie pe care Pitt s-ar fi gândit s-o întreprindă în timpul zilei şi cu atât mai puţin noaptea. Se afla la cheremul insectelor şi al animalelor junglei ce-i considerau pe oameni o pradă ca oricare alta. Se gândi la şerpi nu fără să se îngrijoreze. Îşi amintea că auzise de boa constrictori şi anaconda ce ajungeau la lungimi de doi metri şi jumătate. Adevăratele temeri i le stârneau însă şerpii veninoşi ucigători, precum crotalul cu spate de diamant sau răutăciosul crotal-fier de lance3. Pantofii sport cu margini joase şi pantalonii din ţesătură subţire nu ofereau nici cea mai mică protecţie împotriva unei vipere puse pe rele.

  Sub capetele mari de piatră care-l priveau ameninţător de pe zidurile oraşului ruinat, Pitt porni hotărât după urmele de paşi ce se dezvăluiau sub raza îngustă a lanternei. Îşi dori să fi avut un plan, dar acţiona în necunoscut. Şansele de a străbate o junglă extrem de periculoasă şi de a-i salva pe ostatici din mâinile unor revoluţionari sau bandiţi duri erau, în mod clar, reduse. Eşecul părea inevitabil.

  Cu toate acestea, nu se gândi nici măcar o clipă să stea locului fără să facă nimic ori să încerce să-şi salveze pielea.

  Pitt zâmbi spre chipurile împietrite ale zeilor de mult uitaţi, care-i întorceau privirea sub fasciculul lanternei. Se întoarse şi se uită pentru ultima dată la strălucirea verzuie, parcă de pe altă tărâm, care emana de pe fundul puţului, apoi intră în junglă.

  După patru paşi, hăţişurile dese îl înghiţiră de parcă nici n-ar fi existat.

  Muraţi de ploaia fină, prizonierii fură purtaţi printr-o pădure acoperită de muşchi, până ce poteca se sfârşi în dreptul unei râpe adânci. Trecură peste un buştean prăbuşit, care slujea drept punte, iar de pe malul opus o luară pe un drum vechi pietruit care şerpuia în sus pe munte. Conducătorul bandei impuse un ritm alert şi mai ales Miller avea dificultăţi în a ţine pasul. Hainele îi erau atât de ude, încât era imposibil de făcut o demarcaţie între transpiraţie şi umiditatea ploii, iar paznicii îl împungeau nemilos cu ţevile automatelor, ori de câte ori rămânea în urmă. Giordino veni lângă antropolog, îi trecu un braţ după umăr şi-l ajută să înainteze, aparent nepăsător faţă de loviturile pe care paznicii lor sadici le revărsau asupra spinării şi umerilor săi neprotejaţi.

  — Ia-ţi de pe el arma blestemată! se răsti Shannon în spaniolă la un bandit.

  Apucă celălalt braţ al lui Miller şi-l trecu după gâtul ei, astfel că-l susţinea pe bătrân împreună cu Giordino. Peruvianul replică, lovind-o sălbatic cu piciorul în fese. Femeia se împletici înainte, lividă la faţă, cu buzele strânse de durere, dar îşi recăpătă echilibrul şi-l fulgeră cu privirea pe terorist.

  Giordino se pomeni zâmbindu-i lui Shannon, încântat de caracterul, de tăria şi de rezistenţa ei neobosită. Femeia continua să poarte costumul de scafandru pe sub o bluză de bumbac fără mâneci, pe care rebelii îi îngăduiseră s-o ia din cort, împreună cu o pereche de bocanci. Giordino era, de asemenea, copleşit de sentimentul de neputinţă pentru că nu o putea apăra de lovituri şi abuzuri la care se adăuga sentimentul de laşitate datorat faptului că-şi abandonase vechiul prieten fără să clintească un deget. De când fusese silit să părăsească puţul sacrificial, se gândise de cel puţin douăzeci de ori să înşface arma unui terorist. Asta n-ar fi dus însă decât la uciderea sa şi nu ar fi rezolvat nimic or, atâta vreme cât reuşea cumva să supravieţuiască, mai exista o şansă. Giordino blestema fiecare pas care-l îndepărta tot mai mult de posibilitatea de a-l salva pe Pitt.

  Merseră ore întregi, străduindu-se să inspire cât mai adânc aerul andin rarefiat la altitudinea de 3400 m la care ajunseseră. Toţi sufereau de frig. Deşi temperatura creştea mult sub soarele fierbinte din timpul zilei, în primele ore ale dimineţii ajungea aproape de punctul de îngheţ al apei. Zorii îi găsiră continuând urcuşul pe un drum străvechi, mărginit de ruine din calcar alb, ziduri înalte şi dealuri amenajate în terase pentru agricultură, despre care Shannon nici nu visase vreodată că ar fi putut exista. Clădirile nu păreau să fi fost ridicate după aceleaşi principii. Unele erau ovale, altele – circulare şi foarte puţine erau paralelipipedice, diferind oricum de toate construcţiile vechi pe care le studiase femeia. Aşezarea aceea făcuse, oare, parte din confederaţia Chachapoya, se întrebă ea, sau din alt regat, din altă civilizaţie? Pe măsură ce drumul pavat cu lespezi din piatră continua pe lângă ziduri înalte, aproape pierdute în ceţurile ce se rostogoleau dinspre piscurile muntoase de deasupra, Shannon fu uluită să vadă mii de statui în piatră, cu ornamente complet diferite de orice văzuse până atunci. Păsări uriaşe ca nişte dragoni şi peşti cu forme de şerpi coexistau alături de pantere şi maimuţe stilizate. Basoreliefurile păreau, în mod bizar, similare cu hieroglifele egiptene, atât doar că erau mai abstracte. Poporul antic necunoscut care ocupase podişul gigantic şi crestele Anzilor peruvieni, construind oraşe de asemenea dimensiuni uriaşe, reprezenta o surpriză incitantă pentru arheolog. Nu se aşteptase să găsească o cultură atât de avansată arhitectural, încât să clădească pe vârfurile munţilor structuri la fel de complexe sau extinse precum cele din antichitatea cunoscută. Ar fi fost gata să renunţe la automobilul Dodge Viper pe care-l cumpărase cu moştenirea primită de la bunicul ei, doar pentru a putea zăbovi îndeajuns ca să studieze ruinele acestea extraordinare, dar, ori de câte ori se oprea, era îmbrâncită cu putere mai departe.

  Soarele începuse să se ridice pe boltă, când grupul ud leoarcă străbătu o trecătoare îngustă şi ieşi într-o vale micuţă, înconjurată din toate părţile de munţi semeţi. Deşi din fericire ploaia se oprise, toţi arătau ca nişte şoareci abia scăpaţi de la înec. În faţa lor se zărea o construcţie maiestuoasă din piatră, înaltă cât un bloc cu unsprezece etaje. Spre deosebire de piramidele maya din Mexic, aceasta avea formă rotunjită, mai degrabă ca un con cu vârful retezat. În pereţii ei erau cioplite capete ornate de animale şi păsări. Shannon îşi dădu seama că era vorba despre un templu pentru ceremoniile funerare. Partea din spate a structurii se pierdea în faţa abruptă a unei stânci de gresie, ciuruită ca un fagure cu mii de grote-morminte, toate cu uşi exterioare bogat împodobite ce se deschideau spre peretele vertical al stâncii. Deasupra piramidei se înălţa un edificiu flancat de două statui mari de jaguari cu pene şi aripi, despre care femeia bănui că era palatul zeilor morţii. Templul se găsea într-o aşezare mică, în care se mai aflau puţin peste o sută de clădiri construite cu migală şi bogat ornamentate. Varietatea arhitecturală era uluitoare. Unele edificii fuseseră clădite în vârful unor turnuri înalte, înconjurate de balcoane graţioase. Cele mai multe erau complet circulare, dar existau şi altele ridicate pe temelii dreptunghiulare.

  Shannon amuţise. Pentru câteva momente, dimensiunile scenei o copleşiseră. Identitatea imensului complex de clădiri îi deveni imediat clară. Dacă ceea ce vedea în faţa ochilor ei nu era un vis, teroriştii din Sendero Luminoso descoperiseră o incredibilă aşezare dispărută. Una despre care arheologii, inclusiv ea, se îndoiseră că ar fi existat vreodată şi pe care căutătorii de comori încercaseră zadarnic s-o descopere în secole de explorări – Cetatea pierdută a Morţilor, despre ale cărei bogăţii legendare se spunea că le-ar fi întrecut pe cele din Valea Regilor din Egiptul antic.

  Femeia îl strânse cu putere pe Rodgers de braţ:

  — Pierduta Pueblos de los Muertos, murmură ea.

  — Pierduta… ce? se încruntă fotograful, nedumerit.

  — Gura! se răsti un terorist, lovindu-l cu patul automatului, în spate, imediat deasupra rinichilor.

  Rodgers icni înăbuşit. Se împletici şi fu cât pe aici să cadă, dar Shannon îl susţinu plină de curaj şi se încordă pentru primirea unei lovituri care, din fericire, nu mai sosi.

  Parcurseră o distanţă scurtă pe o stradă lată, pavată cu lespezi din piatră şi se apropiară de piramida conică ce se înălţa deasupra complexului ceremonial din jur, aidoma unei catedrale gotice peste un oraş medieval. Suiră cu greu palierele numeroase ale unei scări extraordinare, ce-şi schimba direcţia de mai multe ori, decorată cu mozaicuri de piatră reprezentând oameni înaripaţi – un tip de artă pe care Shannon n-o mai văzuse până atunci. Ajunşi pe ultimul palier, trecură pe sub o arcadă uriaşă şi pătrunseră într-o sală foarte înaltă, cu pereţii de piatră ciopliţi în motive geometrice. Centrul podelei era ticsit cu statui migălos sculptate de toate dimensiunile şi formele. În încăperile care se deschideau spre sala principală centrală se vedeau depozitate urcioare ceramice cu efigii şi vase pictate cu măiestrie. Una dintre camerele acelea era umplută până în tavan cu ţesături minunat conservate, de toate culorile şi modelele imaginabile.

  Arheologii înmărmuriseră la vederea unei comori de artefacte de asemenea mărime. Pentru ei era ca şi cum ar fi intrat în mormântul regelui Tutankhamon din Valea Regilor, înainte ca tezaurul să fi fost scos de renumitul arheolog Howard Carter şi expus în Muzeul Naţional din Cairo.

  Acum însă nu aveau timp pentru a cerceta comoara de obiecte străvechi. Teroriştii îi îmbrânciră pe studenţii peruvieni, îi coborâră pe o scară interioară şi-i închiseră într-o celulă aflată sub templul din vârf. Giordino şi ceilalţi fură împinşi cu brutalitate într-o cameră laterală, unde îi păzeau doi rebeli încruntaţi, care-i priveau cu ochii unor exterminatori ce examinează un cuib de păianjeni. Cu excepţia lui Giordino, toţi se trântiră, recunoscători, pe podeaua tare şi rece, cu epuizarea săpată pe chipurile trase de oboseală.

  Giordino izbi frustrat cu pumnul în zidul din piatră. În timpul marşului forţat, încercase zadarnic să prindă un moment favorabil pentru a se pierde în junglă şi a reveni la puţul sacrificial, dar pe toată durata drumului în spatele său existaseră cel puţin trei paznici care-i fixau cu fermitate spinarea cu automatele, astfel încât ocazia evadării nu apăruse niciodată. Nu-i mai trebuiau şi alte dovezi că erau profesionişti în capturarea şi escortarea de ostatici pe teren accidentat. De acum orice şansă de a mai ajunge la Pitt era cu adevărat foarte redusă. Cât timp mărşăluiseră, Giordino îşi stăvilise temperamentul sfidător şi se comportase docil şi discret. Cu excepţia manifestării curajoase de îngrijorare pentru Doc Miller, nu făcuse nimic care să atragă asupra sa o rafală de gloanţe. Trebuia să rămână în viaţă. În mintea lui, dacă el murea, ar fi murit şi Pitt.

  Dacă Giordino ar fi avut cea mai mică idee că Pitt ieşise din puţul sacrificial şi că alerga pe cărarea pietruită la numai treizeci de minute în urma lor, atunci poate că ar fi simţit imboldul de a intra într-o biserică cu prima ocazie ivită şi de a-i mulţumi lui Dumnezeu. Sau, cel puţin, s-ar fi putut gândi la această posibilitate…

  Pitt alerga prin junglă cu raza lanternei camuflată cu grijă, pentru a nu fi zărită de terorişti şi aplecată spre urmele din compostul ce acoperea pământul moale, înghiţit de beznă. Ignora complet ploaia şi avansa cu hotărârea unui om posedat. Timpul nu însemna nimic – nici măcar o dată nu privi cadranul luminos al ceasului. Călătoria prin junglă în toiul nopţii îi înceţoşase mintea. Îşi reveni doar când cerul dimineţii începu să se lumineze şi putu stinge lanterna.

  Când începuse urmărirea, teroriştii avuseseră un avans de peste trei ore. Pitt redusese însă intervalul acela, mergând cu pas constant atunci când poteca urca abrupt şi alergând pe rarele porţiuni unde devenea pentru scurt timp orizontală. Nu-şi încetini niciodată ritmul, nu se opri nici măcar o dată pentru a se odihni. Inima începuse să-i bubuie din cauza efortului, totuşi picioarele continuau să i se mişte, fără să simtă dureri sau crampe musculare. Când ajunse la vechiul drum pietruit şi deplasarea deveni mai uşoară, iuţi pasul. Gândul la grozăviile nevăzute din junglă fusese alungat şi pe toată durata nopţii aproape perpetue, toate temerile şi neliniştile pieriseră în mod straniu.

  Pitt de abia băgă în seamă structurile imense de piatră înşirate pe ambele părţi ale drumului. Fiind acum în lumina zilei şi pe teren deschis, porni în fugă, străduindu-se prea puţin sau deloc să mai înainteze pe furiş. Doar când ajunse la trecătoarea spre vale, încetini şi se opri, cercetând peisajul din faţă. Zări templul gigantic în faţa stâncii verticale, la aproximativ o jumătate de kilometru depărtare, în vârful scării înalte se afla o siluetă micuţă, ghemuită, cu spatele rezemat de peretele unei arcade largi. Pitt nu se îndoi nici o clipă că teroriştii îşi duseseră acolo ostaticii. Trecătoarea îngustă era singura cale de acces în valea mărginită de munţi aproape verticali. Teama şi neliniştea de a nu descoperi pe drum cadavrele lui Giordino şi ale arheologilor dispărură sub un val de uşurare. Vânătoarea se încheiase; acum urmăriţii, care deocamdată nu ştiau că li se luase urma, trebuiau scoşi din luptă, în linişte, unul câte unul, până ce raportul de forţe devenea mai acceptabil.

  Bărbatul avansă cu precauţie, folosind ca acoperire zidurile năruite ale construcţiilor străvechi. Se ghemui şi se deplasă rapid şi silenţios de la un adăpost la altul, până ajunse în spatele unei statui mari de piatră care etala un simbol falic, unde se opri şi privi în sus, către intrarea templului. Scara lungă ce suia până acolo se dovedea un obstacol teribil şi, dacă nu deţinea capacitatea de a deveni invizibil, Pitt avea să fie împuşcat înainte să fi urcat un sfert din trepte. Orice tentativă în plină zi ar fi însemnat sinucidere. „Nu există cale de acces”, se gândi el cu amărăciune. Nu se punea problema să poată escalada scara dintr-o parte, deoarece zidurile laterale ale piramidei conice erau prea abrupte şi netede. Blocurile de piatră care le alcătuiau fuseseră îmbinate cu atâta precizie, încât între ele nu se putea introduce nici măcar o lamă de cuţit.

  În clipa aceea providenţa îi puse o mână binevoitoare pe umăr. Nu mai trebuia să se furişeze pe scară pentru că observă că teroristul de la intrarea în palatul zeilor morţii adormise buştean după marşul istovitor prin munţii acoperiţi de junglă. Inspirând şi expirând adânc, Pitt înaintă spre templu.

  Tupac Amaru era un personaj calm, dar periculos şi arăta ca atare. Adoptase numele ultimului rege incaş care fusese torturat şi ucis de spanioli şi era scund, cu umeri înguşti. Chipul său ciocolatiu, absent şi complet inexpresiv, părea că nu învăţase niciodată să exprime cea mai măruntă compasiune. Spre deosebire de majoritatea peruvienilor din zonele de munte, ale căror chipuri erau netede şi spâne, Amaru purta o mustaţă uriaşă şi favoriţi lungi, prelungiţi dintr-o hălăciugă deasă de păr drept care avea aceeaşi culoare neagră ca şi ochii săi goi. Atunci când buzele lui subţiri şi palide se arcuiau într-un surâs vag, ceea ce întâmpla destul de rar, dezveleau două rânduri de dinţi care ar fi făcut mândru un ortodontist. Spre deosebire de el, oamenii săi rânjeau frecvent şi diabolic, dezgolind premolari neregulaţi şi ciobiţi, adesea pătaţi de frunzele de coca.

  Amaru adusese moarte şi distrugere în ţinutul muntos acoperit de junglă din Amazonas, un departament din nord-estul Perului care se confrunta şi aşa cu sărăcie, terorism, boli şi corupţie. Banda lui de asasini era răspunzătoare pentru dispariţia a numeroşi exploratori, arheologi şi a mai multor patrule armate care pătrunseseră în regiune. Nimeni nu mai fusese văzut vreodată. El nu era însă revoluţionarul care se pretindea. Lui Amaru nu-i păsa absolut deloc de revoluţie ori de îmbunătăţirea situaţiei indienilor săraci lipiţi pământului din centrul Perului, care, în majoritate, munceau pe loturi infime pentru a-şi duce existenţa precară. Amaru avea alte motive pentru a controla regiunea şi a-i ţine sub dominaţia lui pe băştinaşii superstiţioşi.

  Stătea nemişcat în pragul camerei, privindu-i pe cei trei bărbaţi şi pe femeia din faţa lui, de parcă i-ar fi văzut pentru prima dată, bucurându-se de înfrângerea din ochii lor şi de oboseala ce li se citea în trupuri – exact starea în care dorise să îi aducă.

  — Regret lipsa de confort, spuse el, vorbind pentru prima dată de când îi luase prizonieri. Este bine că n-aţi opus rezistenţă, altfel aţi fi fost împuşcaţi imediat.

  — Vorbeşti o engleză destul de bună pentru un partizan din munţi, spuse Rodgers, domnule…?

  — Tupac Amaru. Am absolvit Universitatea Texas din Austin.

  — Ce a mai zămislit şi Texasul… mormăi Giordino în barbă.

  — De ce ne-ai răpit? murmură Shannon cu un glas încărcat de teamă şi de epuizare.

  — Pentru răscumpărare, de ce altceva? replică Amaru. Guvernul peruvian va plăti bine pentru recuperarea unor savanţi americani atât de respectaţi, ca să nu mai amintesc de sclipitorii lor studenţi în arheologie, dintre care mulţi au părinţi bogaţi şi importanţi. Banii ne vor ajuta să ne continuăm lupta împotriva reprimării maselor.

  — Vorbeşte ca un comunist care mulge o vacă moartă, şopti Giordino.

  — Poate că vechea versiune sovietică a intrat definitiv în istorie, dar filosofia lui Mao Tzedun continuă să fie valabilă, explică Amaru cu multă răbdare.

  — Cum să nu! pufni Doc Miller. Distrugeri economice de miliarde de dolari. Douăzeci şi şase de mii de peruvieni morţi, cei mai mulţi dintre ei fiind ţăranii pentru ale căror drepturi pretinzi că lupţi…

  Cuvintele îi fură retezate de patul unui automat care-l izbi în şale, în apropierea rinichilor. Cu chipul schimonosit de durere, Miller se prăbuşi ca un sac de cartofi pe pardoseala din piatră.

  — Nu prea eşti într-o poziţie din care să-mi pui sub semnul întrebării devotamentul pentru cauză, comentă Amaru cu răceală.

  Giordino îngenunche lângă antropolog şi-i luă capul în braţe, apoi ridică dispreţuitor ochii spre şeful teroriştilor:

  — Nu-ţi prea plac criticile, aşa-i?

  Se pregăti să pareze o lovitură îndreptată spre tâmpla sa expusă, dar, înainte ca paznicul să-şi poată ridica iarăşi automatul, Shannon păşi între ei. Îl fulgeră cu privirea pe Amaru. Din palidă de frică, faţa femeii devenise roşie de indignare:

  — Eşti un escroc, declară ea ferm.

  Amaru o fixă cu o căutătură uimită:

  — Ce te-a adus la această concluzie interesantă, doctor Kelsey?

  — Îmi cunoşti numele?

  — Agentul meu din Statele Unite m-a anunţat despre ultimul tău proiect de explorare a munţilor, înainte ca tu să fi decolat de pe aeroportul Phoenix din Arizona.

  — Informatorul” vrei să zici…

  Amaru ridică din umeri:

  — Subtilităţile semantice înseamnă prea puţin pentru mine.

  — Un escroc şi un şarlatan, continuă Shannon. Tu şi oamenii tăi nu sunteţi revoluţionari din Sendero Luminoso. Departe de aşa ceva. Nu sunteţi decât huaqueros – „jefuitori de morminte”.

  — Are dreptate, o susţinu Rodgers. N-aţi avea timpul necesar să acţionaţi prin toată regiunea, aruncând în aer reţele electrice şi posturi de poliţie şi în paralel să adunaţi comoara vastă de artefacte din templu. Este evident: conduci o bandă de jefuire a artefactelor şi activitatea asta ar trebui să-ţi răpească tot timpul.

  Teroristul îşi examină ostaticii cu o uitătură ironic speculativă:

  — Întrucât se pare că lucrul acesta este evident pentru toţi cei de faţă, nu mă voi sinchisi să-l neg.

  Trecură câteva secunde de tăcere, după care Doc Miller se ridică şovăitor în picioare şi-l privi drept în ochi:

  — Hoţ nenorocit! şuieră el. Tâlhar şi jefuitor de antichităţi! Dac-ar fi fost după mine, aş fi ordonat ca tu şi banda ta de tâlhari să fiţi împuşcaţi ca nişte…

  Se întrerupse brusc, când Amaru, cu trăsături lipsite de cea mai mică urmă de emoţie şi cu ochii negri fulgerând de răutate, scoase din tocul de la şold un pistol automat Heckler & Koch, calibrul de 9. Ca într-un vis de groază, cu precizie şi calm, îl împuşcă pe Doc Miller în piept. Bubuitura focului de armă reverberă prin templu, asurzindu-i pe toţi. O împuşcătură fusese de ajuns. La început, Miller se împletici înapoi, se lovi de peretele din piatră, apoi căzu în faţă, pe burtă, fără un sunet, cu braţele şi mâinile răsucite nefiresc sub piept, în timp ce o baltă roşie apăru pe pardoseală.

  Captivii avură reacţii diferite. Rodgers rămase ca o statuie încremenită, cu ochii holbaţi de şoc şi de neîncredere, în timp ce Shannon ţipă instinctiv. Giordino, care mai asistase la morţi violente, îşi încleştă doar pumnii pe lângă trup. Indiferenţa îngheţată a crimei îl umplea de o furie sălbatică, domolită numai de un sentiment frustrant de neputinţă. Nu se îndoia, de fapt, nimeni nu se îndoia că Amaru intenţiona să-i ucidă pe toţi. Neavând nimic de pierdut, Giordino se încordă pentru a sări spre asasin şi a-i sfâşia beregata înainte de a primi inevitabilul glonţ în cap.

  — Nu-ncerca, rosti Amaru, citindu-i gândurile şi aţinti ţeava pistolului între ochii ce scăpărau de ură.

  Făcu un semn din cap spre paznicii care stăteau cu automatele pregătite şi le dădu ordine în spaniolă. După aceea păşi în lateral, iar un paznic îl apucă pe Miller de glezne şi îi trase leşul afară, în sala centrală a templului, lăsând o dâră de sânge peste podeaua din piatră.

  Ţipătul lui Shannon se transformă în suspine necontrolate, când femeia privi cu ochi goi şi ficşi urma mânjită de sânge. Îndurerată, căzu în genunchi şi-şi îngropă faţa în palme:

  — Nu-ţi putea face nici un rău… Cum ai putut împuşca un om bătrân şi amabil?

  Giordino îl fulgeră din ochi pe terorist:

  — Pentru el a fost simplu.

  Privirea rece şi nepăsătoare a lui Amaru se întoarse încet spre el:

  — Ar fi bine să-ţi ţii gura, omuleţule. Doctoraşul ar fi trebuit să fie o lecţie pe care se pare că n-ai înţeles-o.

  Nimeni nu băgă în seamă întoarcerea paznicului care târâse afară trupul lui Miller. Nimeni, cu excepţia lui Giordino, care observă pălăria trasă pe ochi şi mâinile ascunse sub poncho. Italianul aruncă o privire furişă spre al doilea paznic care se rezemase nonşalant de cadrul uşii, cu automatul atârnat neglijent pe umăr, fără să fie aţintit spre cineva anume. Doar doi metri îi despărţeau şi Giordino aprecie că ar fi putut sări pe el, înainte ca omul să-şi fi dat seama cine-l atacase. Dar Amaru mai ţinea încă strâns în mână pistolul Heckler & Koch.

  Când îi răspunse, vocea lui Giordino era rece ca gheaţa:

  — Vei muri, Amaru. Vei muri cu siguranţă la fel de violent ca toţi oamenii nevinovaţi pe care i-ai ucis cu sânge rece.

  Amaru nu observă uşoara grimasă a buzelor lui Giordino şi nici privirea dispreţuitoare din ochii acestuia. Expresia feţei sale deveni intrigată, apoi dinţii îi sclipiră şi izbucni în râs:

  — Aşa? Crezi că voi muri, da? Tu vei fi călăul meu? Sau onoarea asta îmi va fi acordată de cucoana cea mândră?

  Se aplecă şi o smuci cu violenţă pe Shannon, ridicând-o în picioare, o prinse apoi de coada care-i flutura la spate şi-i trase cu răutate capul pe ceafă, până ce ea privi cu ochi holbaţi şi îngroziţi chipul teroristului.

  — Îţi promit că, după câteva ore petrecute în patul meu, te vei târî să-mi îndeplineşti poruncile.

  — Nu… Dumnezeule… gemu ea.

  — Mă bucură teribil să violez femeile, să le aud zbierând şi implorând…

  Un braţ musculos se strânse în jurul gâtului său şi-i opri vorbele:

  — Asta-i pentru toate femeile pe care le-ai făcut să sufere, rosti Pitt cu o privire macabră în ochii săi verzi, apoi îşi azvârli poncho-ul, vârî ţeava revolverului Colt 0,45 în partea din faţă a pantalonilor lui Amaru şi apăsă pe trăgaci.

  Pentru a doua oară, încăperea strâmtă răsună de bubuitul asurzitor al focului de armă. Giordino se aruncă înainte, lovindu-se cu capul şi umărul în paznicul luat prin surprindere şi-l izbi de peretele dur, făcându-l să scoată un icnet teribil de durere. Apucă totuşi să vadă privirea distorsionată de groază şi agonie de pe chipul lui Amaru, ochii ieşiţi din orbite şi gura deschisă într-un strigăt mut, să întrevadă pistolul Heckler & Koch zburând prin aer, în timp ce mâinile teroristului se încleştau pe pata roşie care i se lăţea ca o ciupercă sub vintre. Apoi Giordino îl pocni pe paznic în dinţi şi aproape cu aceeaşi mişcare îi smulse automatul din mâini. Se roti fulgerător, adoptând o poziţie ghemuită, gata de tragere şi îndreptă ţeava spre intrarea camerei.

  De data aceasta Shannon nu mai ţipă, ci se târî într-un colţ şi rămase nemişcată, ca o efigie de ceară, zgâindu-se mută la sângele lui Amaru care-i împroşcase braţele şi picioarele dezgolite. Dacă înainte fusese înspăimântată, acum era, pur şi simplu, paralizată de şoc. După aceea ridică ochii spre Pitt, cu buzele încordate, palidă la faţă, cu stropi fini de sânge în părul blond.

  Şi Rodgers îl privea pe Pitt cu o expresie de uluire. Cumva fotograful înţelese, îi recunoscu ochii şi mişcările de felină.

  — Tu eşti scufundătorul din grotă, vorbi el, buimăcit.

  — Exact, încuviinţă Pitt din cap.

  — Parcă erai în puţ… murmură Shannon cu glas tremurător.

  — Sir Edmund Hillary nu-i cu nimic mai bun decât mine, rânji mucalit Pitt. Mă deplasez în sus şi în jos pe pereţii puţurilor ca o muscă.

  Îl împinse pe Amaru, care amuţise îngrozit, trântindu-l pe podea, unde rămase ca un beţiv pe trotuar şi puse mâna pe umărul lui Giordino.

  — Relaxează-te, Al. Ceilalţi paznici au văzut lumina decenţei şi virtuţii.

  Cu un surâs care i se lăţise pe chip, Giordino lăsă automatul din mână şi-şi îmbrăţişă prietenul:

  — Dumnezeule, nu credeam că-ţi voi mai revedea vreodată faţa de gargui!

  — Cum vrei să arăt după câte am pătimit din cauza ta… Să-ţi fie ruşine! Nu pot lipsi nici măcar o jumătate de oră fără să mă implici într-un val de crime locale.

  — Şi de ce-ai întârziat atât? nu se lăsă Giordino mai prejos. Te aşteptam de câteva ore bune.

  — Am scăpat autobuzul. Apropo – unde-i orchestra de Dixieland?

  — Nu cântă în puţuri. Vorbind serios, cum naiba ai reuşit să escaladezi un perete vertical şi să ne iei urma prin junglă?

  — Crede-mă, n-a fost cel mai amuzant lucru din lume. O să-ţi povestesc totul la o bere, altă dată.

  — Şi paznicii… ce s-a întâmplat cu ceilalţi patru paznici?

  Pitt ridică nepăsător din umeri:

  — Au fost cu gândurile în altă parte şi, neatenţi, au avut parte de tot felul de accidente nefericite – în general comoţii sau posibile fracturi craniene. Chipul i se încruntă: Am dat peste unul care trăgea corpul lui Doc Miller prin intrarea principală. Cine l-a executat?

  Giordino îl indică din bărbie pe Amaru:

  — Amicul nostru l-a împuşcat drept în inimă, absolut fără motiv. Tot el ţi-a tăiat cordonul de ghidaj şi ţi l-a aruncat în cap.

  — Atunci n-o să fiu chinuit de remuşcări, rosti Pitt, privindu-l pe teroristul care îşi apăsa cu mâinile rana şi gemea de durere, temându-se să se uite şi să vadă ce se întâmplase. Ba chiar mă bucură să ştiu că viaţa lui sexuală s-a încheiat din clipa asta. Are vreun nume?

  — Se autointitulează Tupac Amaru, răspunse Shannon. Numele ultimului rege incaş. L-a adoptat, probabil, pentru a-i impresiona pe munteni.

  — Studenţii peruvieni! îşi aminti brusc Giordino. Au fost duşi pe o scară, jos, sub templu.

  — I-am eliberat deja. Nişte puşti curajoşi. De acum ar fi trebuit să-i fi legat pe luptătorii de gherilă şi să-i fi pregătit până la venirea autorităţilor.

  — Nu sunt luptători de gherilă şi cu atât mai puţin revoluţionari dedicaţi. Mai degrabă nişte jefuitori profesionişti de morminte, care s-au deghizat în terorişti din Sendero Luminoso. Fură antichităţi preţioase, pe care le vând după aceea pe piaţa neagră mondială.

  — Amaru este abia la baza scării ierarhice, adăugă Rodgers. Clienţii lui sunt distribuitorii care realizează profiturile cu adevărat mari.

  — Au gusturi bune, comentă Pitt. Din câte am văzut, aici trebuie să existe destule mărfuri de calitatea întâi pentru a mulţumi jumătate din muzeele şi colecţionarii particulari din lume.

  Shannon şovăi o clipă, apoi se apropie de Pitt, îşi trecu braţele în jurul gâtului său, îi trase uşor capul în jos şi-l sărută scurt pe buze:

  — Ne-ai salvat vieţile. Mulţumesc!

  — Nu doar o dată, ci de două ori, adăugă Rodgers strângându-i mâna cu putere, în timp ce femeia continua să-l ţină pe după gât.

  — Am avut şi mult noroc, mormăi Pitt cu o stânjeneală care nu-l caracteriza.

  În ciuda părului ud şi nespălat care atârna în şuviţe, a faptului că nu era fardată, a bluzei murdare şi rupte de peste costumul negru de scufundare şi a bocancilor de excursionist ce păreau nepotriviţi cu restul hainelor, simţea o energie senzuală radiind dinspre Shannon.

  — Slavă cerului, c-ai ajuns aici când ai ajuns, rosti ea şi se înfioră.

  — Regret profund că am sosit prea târziu pentru a-l salva pe Doc Miller.

  — Unde l-au dus? întrebă Rodgers.

  — L-am oprit pe nemernicul care-l căra, imediat în afara intrării templului. Doc a rămas pe terasa din capul treptelor.

  Giordino îşi privi prietenul cu atenţie, inspectându-l din cap până în picioare, observându-i numeroasele tăieturi şi zgârieturi de pe chip şi braţe, urme ale alergării nocturne prin junglă şi văzu un bărbat mai mult mort decât viu.

  — Arăţi ca şi cum ai fi căzut pe un sul de sârmă ghimpată după ce ai încheiat triatlonul. În calitate de medic personal, îţi recomand câteva ore de odihnă înainte de a porni spre tabăra de lângă puţ.

  — Arăt mult mai rău decât mă simt, îl contrazise vesel Pitt. Mai târziu o să avem timp suficient pentru sforăit. Să ne ordonăm priorităţile. Eu n-am nici cea mai vagă dorinţă să-l joc iarăşi pe Tarzan. Am şters-o de aici cu primul zbor.

  — A-nnebunit, mormăi Giordino pe jumătate în batjocură. Gata, a petrecut câteva ore în junglă şi-i tremură picioarele!

  — Chiar crezi că putem ieşi de aici pe calea aerului? îl întrebă Shannon sceptică.

  — Absolut, încuviinţă Pitt. De fapt, garantez acest lucra.

  Rodgers se holbă la el:

  — Doar un elicopter ar putea intra şi ieşi din vale.

  — Nici n-aş accepta altceva, rânji Pitt. În ce fel credeţi că Amaru – sau cum îl cheamă de fapt – îşi transportă obiectele furate până la porturile de pe coastă, pentru a le scoate din ţară? Este neapărată nevoie de un sistem de comunicaţii, aşa că pe undeva trebuie să existe o staţie radio de care să ne folosim pentru a cere ajutor.

  Giordino aprobă scurt din cap:

  — Este logic, doar cu condiţia s-o putem găsi. O staţie radio portabilă poate fi ascunsă oriunde printre ruinele din jur. Putem petrece zile întregi căutând-o.

  Pitt îşi coborî privirea asupra lui Amaru şi-l fixă inexpresiv:

  — El trebuie să cunoască locaţia.

  Teroristul îşi stăpâni durerea şi-l privi cu ochii lui negri şi răi:

  — N-avem radio, şuieră printre dinţii încleştaţi.

  — Iartă-mă dacă nu te cred. Unde-l ţineţi?

  — Nu-ţi spun nimic, replică Amaru, cu gura schimonosită de durere.

  — Preferi să mori? se interesă sec Pitt.

  — Mi-ai face un serviciu dacă m-ai ucide.

  Ochii verzi ai lui Pitt erau la fel de îngheţaţi ca un lac scandinav:

  — Câte femei ai siluit şi ai ucis?

  — Atât de multe, zise Amaru dispreţuitor, încât le-am pierdut numărul.

  — Vrei să mă înfurii şi să te omor, aşa-i?

  — De ce nu mă-ntrebi câţi copii am măcelărit?

  — Te amăgeşti singur. Pitt luă Coltul 0,45 şi-i lipi ţeava de obrazul teroristului: Să te omor? Nu văd nici un câştig din asta. Un glonţ prin ambii ochi ar fi mult mai potrivit. Vei continua să trăieşti, însă, pe lângă celălalt accident recent, vei fi şi orb.

  Amaru se strădui să pară arogant, dar în ochii lui pustii se citea o spaimă evidentă, iar buzele îi tremurau vizibil:

  — Încerci să mă sperii.

  — După ochi, voi trece la genunchi, continuă Pitt pe un ton degajat. Poate că apoi va veni rândul urechilor sau, mai bine, al nasului. În locul tău, aş ceda cât a mai rămas timp.

  Văzând că Pitt era cât se poate de serios şi dându-şi seama că ajunsese la capătul drumului, Amaru se înmuie:

  — Ceea ce cauţi se găseşte într-o clădire rotundă, la cincizeci de metri vest de templu. Deasupra intrării este statuia unei maimuţe.

  Pitt se întoarse spre Giordino:

  — Ia cu tine un student care să traducă şi contactează autorităţile peruviene aflate cel mai aproape. Anunţă-le locaţia şi situaţia noastră, apoi cere-le să trimită armata. S-ar putea ca prin ruine să se ascundă şi alţi indivizi din ăştia.

  Giordino îl privi gânditor pe Amaru:

  — Dacă trimit un SOS pe o frecvenţă publică, este posibil să fie interceptat de amicii din Lima ai ucigaşului ăstuia, care să trimită o trupă de tâlhari înaintea armatei.

  — Încrederea în armată este o armă cu două tăişuri, fu de acord Shannon. S-ar putea ca în afacere să fie implicaţi şi ofiţeri superiori.

  — Şpaga face Pământul să se învârtă, declară Pitt, filosofic.

  — Shannon are dreptate, interveni Rodgers. Aici este vorba despre jaf de morminte pe scară mare, ale cărui profituri pot fi uşor comparabile cu contrabanda de droguri. Indiferent cine ar fi creierul din spatele acţiunii, este imposibil să-şi desfăşoare afacerile fără să mituiască oficialităţi.

  — Putem folosi frecvenţa noastră, sugeră Shannon şi să-l contactăm pe Juan.

  — Cine-i Juan?

  — Juan Chaco ne coordonează proiectul din partea guvernului peruvian. El ne conduce baza de aprovizionare din oraşul cel mai apropiat.

  — Se poate avea încredere în el?

  — Cred că da, răspunse Shannon fără şovăială. Juan este unul dintre cei mai respectaţi arheologi din America de Sud şi un specialist erudit în culturile andine. În plus, a fost desemnat de guvern pentru a depista săpăturile ilegale şi contrabanda cu antichităţi.

  — Pare a fi omul potrivit, îi spuse Pitt lui Giordino. Găseşte staţia radio, apelează-l şi cere un elicopter care să ne ducă naibii înapoi pe nava noastră.

  — Vin cu tine să-l anunţ pe Juan de asasinarea lui Doc, se oferi Shannon. Mi-ar plăcea, de altfel, să mă uit mai îndeaproape la clădirile din jurul templului.

  — Luaţi arme cu voi şi fiţi cu ochii-n patru, îi avertiză Pitt.

  — Ce facem cu trupul lui Doc? întrebă Rodgers. Nu-l putem lăsa să zacă pur şi simplu în drum, ca victima unui accident auto.

  — Aşa-i, zise Pitt. Aduceţi-l în templu, să fie ferit de soare şi înfăşuraţi-l în nişte pături până va fi transportat la cel mai apropiat medic legist.

  — Mă ocup eu, rosti fotograful încruntat. Măcar atât să pot face pentru un om de treabă.

  Amaru rânji hidos – de fapt, nu se putea spune dacă de satisfacţie ori de durere.

  — Sunteţi nişte proşti şi jumătate! şuieră el. Nu veţi părăsi niciodată Pueblo de los Muertos în viaţă.

  — Pueblo de los Muertos înseamnă „Cetatea Morţilor”, traduse Shannon.

  Ceilalţi îl priviră cu dezgust pe terorist. Pentru ei părea un şarpe cu clopoţei neputincios, prea rănit pentru a se repezi să muşte. Pitt însă continua să-l considere periculos şi nu intenţiona să facă greşeala fatală de a-l subestima. Nu-i plăcea expresia sinistră de încredere din ochii lui.

  Îngenunche lângă terorist, imediat cum ceilalţi părăsiră încăperea:

  — Pentru un om în situaţia ta, pari destul de sigur pe tine.

  — Eu voi râde la urmă, ricană Amaru şi chipul i se contorsionă într-un spasm brusc de durere. V-aţi pus în calea unor oameni puternici. Mânia lor va fi teribilă.

  — M-am mai lovit şi în alte rânduri de oameni puternici, zâmbi Pitt indiferent.

  — Ridicând un colţ al cortinei, aţi pus în pericol pe Solpemachaco. Ei vor face orice va fi nevoie ca să împiedice să fie demascaţi, chiar dacă asta ar însemna distrugerea unei provincii întregi.

  — Nu te-ai asociat cu un grup tocmai plăcut… Cum spuneai că se numesc?

  Amaru amuţi. Şocul şi pierderea de sânge începuseră să-i slăbească puterile. Lent, cu multă dificultate, ridică mâna şi întinse un deget spre Pitt:

  — Fii blestemat! Putrezi-ţi-ar oasele de-a pururi alături de chachapoya!

  Apoi ochii îşi pierdură focalizarea şi bărbatul leşină.

  Pitt o privi pe Shannon:

  — Ce este Chachapoya?

  — Chachapoya, numiţi şi „Oamenii Norilor”, explică ea, au făcut parte dintr-o civilizaţie preincaşă care a înflorit în Anzi, între 800 şi 1480 d. Hr., când a fost cucerită de incaşi. Chachapoya au clădit această necropolă complexă.

  Pitt se ridică, îşi luă pălăria de fetru de pe cap şi o aruncă pe pieptul lui Amaru. Se întoarse, pătrunse în sala principală a templului şi petrecu următoarele minute examinând incredibilul tezaur de artefacte chachapoya. Admira forma mare de lut în care se afla o mumie, când Rodgers apăru în grabă, părând tulburat.

  — Unde-ai zis că l-ai lăsat pe Doc Miller? întrebă el cu răsuflarea întretăiată.

  — Pe terasa de sus a treptelor exterioare.

  — Nu vrei mai bine să-mi arăţi?

  Pitt îl urmă pe fotograf prin ieşirea în formă de boltă a templului. Se opri şi privi pata de sânge de pe terasă, apoi ridică ochii întrebător:

  — Cine a mutat corpul?

  — Dacă tu nu ştii, replică la fel de derutat Rodgers, eu în nici un caz n-am habar.

  — Te-ai uitat pe lângă baza templului? Poate a căzut…

  — Am trimis patru studenţi să caute acolo. N-au găsit nici urmă de Doc.

  — Nu s-ar fi putut să-l fi mutat vreun student?

  — Am verificat. Toţi sunt la fel de nedumeriţi ca şi noi.

  — Cadavrele nu se scoală să umble, declară Pitt sec.

  Rodgers privi în jurul templului, apoi ridică din umeri şi spuse:

  — Se pare că acesta a făcut-o.

  Instalaţia de climatizare zumzăia şi răcorea aerul din rulota lungă ce slujea drept cartier general al proiectului de arheologie din Chachapoya, iar bărbatul care se rezema de spătarul canapelei de piele era mult mai puţin obosit decât cei din Cetatea Morţilor. Juan Chaco se odihnea apatic, strângând totuşi ferm în mână paharul de gin tonic cu multă gheaţă. Se ridică însă vioi când un glas răsună din difuzorul montat pe peretele din spatele cabinei şoferului.

  — Sfântul Ioan îl cheamă pe Sfântul Petru, se auzi clar şi distinct. Sfântul Ioan îl cheamă pe Sfântul Petru. Eşti acolo?

  Chaco traversă rapid interiorul pluşat al rulotei şi apăsă butonul de emisie al staţiei radio:

  — Sunt aici şi ascult.

  — Porneşte casetofonul. N-am timp nici să repet şi nici să explic situaţia în detaliu.

  Peruvianul încuviinţă şi deschise repede casetofonul:

  — Gata de recepţie.

  — Amaru şi oamenii lui au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri. Acum se află sub paza arheologilor. Amaru a fost împuşcat şi este posibil să fie grav rănit.

  Chipul lui Chaco se încruntă brusc:

  — Cum se poate?

  — Unul dintre bărbaţii din NUMA care au răspuns la apelul tău de ajutor a scăpat cumva din puţul sacrificial şi i-a urmărit pe Amaru şi pe captivi până la templul din vale, unde a reuşit să-i doboare unul câte unul pe mercenarii pe care se pare că i-am plătit degeaba.

  — Ce fel de individ dat naibii a putut face aşa ceva?

  — Unul foarte periculos şi plin de resurse.

  — Tu eşti în siguranţă?

  — Pentru moment, da.

  — Atunci a eşuat planul nostru de a-i speria pe arheologi şi a-i face să părăsească regiunea de unde ne colectăm artefactele.

  — În mod mizerabil, încuviinţă apelantul. În clipa când a văzut artefactele pregătite pentru expediere, Kelsey a bănuit toată lucrătura.

  — Ce-i cu Miller?

  — Ei nu suspectează nimic.

  — Măcar un lucru a mers ca lumea, zise Chaco.

  — Dacă trimiţi o trupă înainte ca ei să părăsească valea, explică glasul familiar, încă mai putem salva operaţiunea.

  — Intenţia noastră n-a fost să le facem vreun rău studenţilor, aminti Chaco. Repercusiunile din partea conaţionalilor mei ar pune capăt oricăror afaceri viitoare între noi.

  — Prea târziu, prietene. Acum şi-au dat seama că n-au fost răpiţi de teroriştii din Sendero Luminoso, ci de o organizaţie de jefuire a artefactelor, aşa încât nu li se mai poate îngădui să spună şi altora ce au văzut. Nu există alternativă – trebuie eliminaţi.

  — Nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea, dacă i-ai fi oprit pe Kelsey şi Rodgers să se scufunde în puţul sacru.

  — În afară de a-i omorî în faţa studenţilor, n-aveam cum să-i opresc.

  — Emiterea apelului de ajutor a fost o greşeală.

  — Nu a fost o greşeală, dacă doream să evităm o anchetă serioasă din partea guvernului tău. Dacă nu s-ar fi întreprins măsurile fireşti de salvare, faptul că s-au înecat ar fi părut suspect. Nu putem permite ca Solpemachaco să fie expusă investigaţiilor publice. În plus, de unde să fi ştiut că NUMA va răspunde din senin?

  — Este adevărat, la momentul respectiv aşa ceva era inimaginabil.

  În timp ce vorbea, Chaco fixa cu privirea, fără s-o vadă, statueta micuţă de piatră a unui jaguar înaripat, care fusese dezgropată din Valea Morţilor. În cele din urmă, rosti încet:

  — Voi aranja ca în două ore mercenarii noştri din armata peruviană să ajungă cu elicopterul la Pueblo de los Muertos.

  — Ai încredere în comandantul lor că va face o treabă bună?

  Chaco zâmbi în barbă:

  — În cine să mă încred, dacă nu în propriul frate?

  — N-am crezut niciodată în învierea simplilor muritori, comentă Pitt privind băltoaca roşie de pe terasa din capul treptelor ce coborau spre vale, dar acesta este cel mai bun exemplu pe care l-am văzut vreodată.

  — Era mort, rosti apăsat Rodgers. Stăteam lângă el, aşa cum stau acum lângă tine, când Amaru l-a împuşcat în inimă. Sângele a fost împroşcat peste tot. Tu însuţi l-ai văzut zăcând acolo. Nu cred că te-ai îndoit vreo clipă că Doc n-ar fi fost un cadavru.

  — N-am avut timp de o examinare post-mortem.

  — De acord, dar cum îţi explici dâra de sânge din încăperea interioară, unde a fost împuşcat Doc? De acolo şi până aici trebuie să se fi scurs câţiva litri de sânge.

  — Nu exagera, făcu Pitt gânditor. Cel mult o jumătate de litru.

  — Cât timp crezi că a rămas aici corpul din momentul în care l-ai doborât pe paznic şi apoi i-ai eliberat pe studenţii care au sosit şi l-au legat? întrebă fotograful.

  — Patru, cel mult cinci minute.

  — Crezi că în patru-cinci minute un mort de şaizeci şi şapte de ani a coborât rapid două sute de trepte înguste şi dispuse pe o scară înclinată la şaptezeci şi cinci de grade, care trebuie coborâte una câte una, dacă nu vrei să cazi? Şi că apoi a dispărut fără să mai lase nici o picătură de sânge? Rodgers clătină din cap: David Copperfield ar fi murit de invidie.

  — Eşti sigur că era Doc Miller? reflectă Pitt cu glas tare.

  — Bineînţeles că era Doc! exclamă celălalt, stupefiat. Cine altul crezi că putea fi?

  — De cât timp îl cunoşteai?

  — După renume, de cel puţin cincisprezece ani. Personal, l-am întâlnit doar acum cinci zile. Rodgers se holbă la Pitt, de parcă ar fi fost nebun: Părerea mea este că pescuieşti în ape tulburi. Doc este unul dintre antropologii de faimă mondială. Pentru străvechile culturi din cele două Americi, înseamnă acelaşi lucru ca Leakey pentru preistoria africană. Fotografia i-a fost publicată alături de o sută de articole în zeci de reviste, de la Smithsonian la National Geographic. A comentat şi a apărut în nenumărate documentare despre oamenii primitivi. Doc n-a fost un sihastru, ci-i plăcea publicitatea. Era foarte uşor de recunoscut.

  — Încercam şi eu marea cu degetul, explică Pitt pe un ton răbdător. Pentru a-ţi pune mintea în mişcare, nu există nimic mai bun decât o conspiraţie nebunească…

  Se întrerupse când Shannon şi Giordino apărură în fugă din spatele bazei circulare a piramidei. Chiar de la înălţimea la care se afla, îşi putea da seama că erau agitaţi. Aşteptă până ce Giordino ajunse la jumătatea scării, apoi strigă:

  — Să nu-mi spui că altcineva a ajuns înaintea ta la staţia radio şi a distrus-o!

  Giordino se opri, rezemându-se de scara abruptă.

  — Nu, strigă şi el, ci pur şi simplu a dispărut, furată de unul sau mai mulţi indivizi necunoscuţi.

  Când Shannon şi Giordino ajunseră în capul treptelor, gâfâiau de oboseală şi chipurile le sclipeau de transpiraţie. Shannon îşi tamponă delicat faţa cu o batistă moale, pe care toate femeile par să o aibă asupra lor în momentele cruciale. Giordino se mulţumi să-şi şteargă fruntea cu mâneca deja jilavă.

  — Cine a construit chestia asta, bolborosi el printre gâfâieli, trebuia să fi instalat şi un lift.

  — Aţi găsit cripta cu staţia radio?

  — Da, încuviinţă celălalt. Tipii nu s-au zgârcit deloc. Cavoul a fost echipat direct de la Abercrombie & Fish. Cele mai bune echipamente care pot fi cumpărate. Au până şi un generator portabil, cuplat la un frigider.

  — Gol? presupuse Pitt.

  Prietenul său încuviinţă din cap.

  — Nenorocitul care a şters-o cu staţia radio a avut timp să distrugă o navetă de bere Coors.

  — Bere Coors în Peru? întrebă mirat Rodgers.

  — Îţi pot arăta etichetele de pe sticlele sparte, suspină Giordino. Cineva vrea să ne înseteze rău de tot.

  — Nu mi-e frică de aşa ceva, cu jungla aflată la doi paşi de trecătoare, spuse Pitt surâzând.

  Giordino îl privi fix, dar nu zâmbi:

  — În cazul ăsta, întrebă el, cum chemăm ajutoare?

  Pitt ridică din umeri:

  — Fără staţia radio a hoţilor de morminte şi cu aceea din elicopterul nostru arătând ca un şvaiţer… Se opri şi se răsuci spre Rodgers: Voi nu aveaţi o staţie în tabăra de lângă puţ?

  Fotograful clătină din cap:

  — Unul dintre oamenii lui Amaru a tras în ea şi a făcut-o praf, la fel ca pe a voastră.

  — Să nu-mi spui, exclamă Shannon, că va trebui să ne târâm înapoi, treizeci de kilometri prin junglă, până la puţul sacru, iar de acolo alţi nouăzeci de kilometri până la Chachapoya!

  — Poate că, după ce-şi va da seama că a pierdut orice legătură cu noi, Chaco se va îngrijora şi va trimite o echipă care să vadă ce s-a întâmplat, spuse Rodgers plin de speranţe.

  — Chiar dacă ne-ar lua urma până în Cetatea Morţilor, replică Pitt fără grabă, ar ajunge prea târziu. Nu va găsi decât cadavre risipite printre ruine.

  Toţi îşi întoarseră privirile nedumerite către el:

  — Amaru a afirmat că ne-am pus în calea unor oameni puternici, explică Pitt, care nu ne vor permite să mai ieşim vii din valea asta, de teamă să nu dăm în vileag operaţiunile lor de jefuire a mormintelor.

  — Totuşi, făcu Shannon cu glas nesigur, dacă ar fi intenţionat să ne ucidă, de ce s-au mai obosit să ne aducă aici? Ar fi putut să ne împuşte pe toţi şi să ne dea brânci în puţul sacrificial.

  — Probabil că au intenţionat să simuleze un raid al Sendero Luminoso şi de aceea v-au lăsat să credeţi că v-au luat ostatici pentru răscumpărare. Dacă guvernul peruvian, oficialităţile de la universităţile din Statele Unite sau familiile studenţilor peruvieni ar fi plătit sume enorme pentru eliberarea voastră, cu atât mai bine. Ei ar fi considerat pur şi simplu banii de răscumpărare o bonificaţie pe lângă profitul obţinut din contrabandă şi oricum v-ar fi ucis pe toţi.

  — Cine sunt acei „oameni puternici”? întrebă apăsat Shannon.

  — Amaru i-a numit Solpemachaco, ce o mai fi însemnând şi asta.

  — Solpemachaco, repetă ea. O legendă a vechilor locuitori din regiune, care combină mitul Meduzei cu dragonii. Tradiţiile folclorice transmise de-a lungul veacurilor descriu Solpemachaco drept un şarpe rău cu şapte capete care locuieşte într-o peşteră. Altă legendă susţine că el ar trăi chiar aici, în Pueblo de los Muertos.

  Giordino căscă indiferent:

  — Pare un scenariu stupid, având în rolul principal alt monstru din măruntaiele Pământului.

  — Mai degrabă un joc inteligent de cuvinte, comentă Pitt. O metaforă ca nume de cod pentru o organizaţie internaţională de contrabandă, cu ramificaţii vaste pe piaţa ilegală de antichităţi.

  — Cele şapte capete ale şarpelui i-ar putea reprezenta pe liderii organizaţiei, propuse Shannon.

  — Sau şapte baze de operare, adăugă Rodgers.

  — După ce am lămurit acest mister, rosti Giordino sec, de ce n-o ştergem naibii de-aici, pornind spre puţ, înainte ca indienii sioux şi cheyenne să năvălească prin trecătoare?

  — Pentru că ne-ar aştepta la puţ, când vom ajunge acolo, zise Pitt. Eu spun că ar trebui să rămânem aici.

  — Crezi cu adevărat că vor trimite oameni să ne omoare? exclamă Shannon cu o expresie mai degrabă furioasă decât temătoare.

  — Sunt gata să-mi pun la bătaie viitoarea pensie, încuviinţă Pitt. Cine a luat staţia radio a raportat, cu siguranţă, totul despre noi. Presupun că amicii săi vor năvăli în vale ca nişte viespi furioase peste… – se opri şi-şi privi ceasul – o oră şi jumătate. Iar după aceea, vor trage în orice persoană care seamănă doar vag cu un arheolog.

  — Nu-i o perspectivă tocmai optimistă, murmură femeia.

  — Cu şase automate şi revolverul lui Dirk, apreciez că am putea ţine-n loc vreo zece minute o bandă de douăzeci de mercenari pricepuţi, mormăi Giordino posomorât.

  — Nu putem rămâne aici pentru a ne lupta cu nişte criminali înarmaţi, protestă Rodgers. Ne vor măcelări.

  — Şi apoi trebuie să ne mai gândim şi la tinerii aceia… le aminti Shannon şi mai palidă decât înainte.

  — Înainte de a fi copleşiţi de o criză de pesimism, vorbi Pitt energic, de parcă n-ar fi avut nici o grijă, propun să-i adunăm pe toţi şi să evacuăm templul.

  — Şi după aceea? făcu Rodgers.

  — Mai întâi, vom căuta eliportul lui Amaru.

  — De ce?

  Giordino îşi dădu ochii peste cap:

  — Îi cunosc prea bine privirea asta. Cloceşte alt plan machiavelic.

  — Nimic ieşit din comun, replică Pitt răbdător. Mă gândesc că, după ce mercenarii vor ateriza şi vor începe să scotocească ruinele, căutându-ne, le-am putea împrumuta elicopterul pentru a zbura spre cel mai apropiat hotel de patru stele şi o baie reconfortantă.

  Urmă un moment de tăcere sceptică. Toţi se holbau la el, de parcă ar fi coborât dintr-o navă marţiană. Giordino întrerupse primul liniştea neîncrezătoare:

  — Vedeţi? rânji larg. V-am spus eu!

  Pitt se înşelase doar cu zece minute în estimarea de o oră şi jumătate. Liniştea văii fu destrămată de ţăcănitul palelor de rotor care biciuiau văzduhul, iar două elicoptere militare peruviene apărură deasupra unei şei dintre piscurile muntoase şi survolară construcţiile străvechi. După o recunoaştere superficială a locului, coborâră într-o zonă degajată între ruine, la mai puţin de o sută de metri de partea frontală a templului conic. Soldaţii ieşiră repede prin uşile din spate, aplecându-se sub palele rotoarelor care nu se opriseră şi se înşiruiră în poziţie de drepţi, aşteptând parcă o trecere în revistă.

  Nu erau soldaţi obişnuiţi, devotaţi păstrării păcii în ţara lor, ci mercenari care se puneau la dispoziţia celui care oferea mai mult. La ordinul comandantului lor, un căpitan echipat în mod cu totul nepotrivit în uniformă de paradă, cele două plutoane din câte treizeci de oameni alcătuiră o singură linie de asalt condusă de doi locotenenţi. Mulţumit de rectiliniaritatea formaţiei, căpitanul ridică un baston mic de trestie deasupra capului şi le făcu semn ofiţerilor să lanseze atacul asupra templului. După aceea se sui pe un zid scund, pentru a dirija dintr-o poziţie care i se părea sigură.

  Îşi încurajă oamenii, îndemnându-i să se repeadă cu bărbăţie pe treptele templului şi glasul său reverberă datorită acusticii ruinelor. Amuţi însă pe neaşteptate şi scoase un sunet straniu care se transformă aproape imediat într-un icnet de durere. Pentru o fracţiune de secundă, tot corpul i se încordă, chipul i se contorsionă, apoi se prăbuşi înainte, căzând de pe zid şi lovindu-şi ceafa cu zgomot de sol.

  Un locotenent scund şi bondoc, îmbrăcat în salopetă de camuflaj cu pantaloni bufanţi, se repezi spre căpitanul căzut şi îngenunche lângă el. Îşi ridică apoi ochii spre palatul funerar şi, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă, deschise gura pentru a striga un ordin, după care se prăvăli peste trupul de sub el; ultimul lucru pe care l-a auzit înainte să-l acopere aripa morţii a fost pocnetul sec al unui automat model 56-1.

  De pe terasa cea mai de sus a piramidei, întins pe burtă în spatele unui parapet din pietre, Pitt privi prin luneta armei spre mercenarii derutaţi şi trase alte focuri, ţintindu-l şi pe ultimul ofiţer. În ochii săi verzi, adânci, nu se citea nici surpriză, nici teamă la vederea trupei numeroase, ci doar o hotărâre fermă. Opunând rezistenţă, asigura diversiunea necesară pentru a salva treisprezece oameni nevinovaţi. Ar fi pierdut timpul zadarnic, dacă s-ar fi mulţumit să tragă peste capetele mercenarilor în scopul încetinirii temporare a atacului. Indivizii veniseră să-i omoare pe toţi cei care fuseseră martori la o operaţiune ilegală. „A ucide sau a fi ucis” suna a clişeu, dar reprezenta purul adevăr. Mercenarii n-ar fi cruţat pe nimeni.

  Pitt nu era un om nemilos; ochii lui nu aveau nici duritatea oţelului, nici răceala gheţii. Nu simţea nici o satisfacţie în uciderea unor străini. Cel mai mare regret al său era că nu avea în bătaia puştii persoanele necunoscute care erau răspunzătoare pentru delictele respective.

  Scoase cu grijă carabina din ambrazura strâmtă dintre bolovani şi examină terenul de dedesubt. Mercenarii peruvieni se împrăştiaseră în spatele ruinelor. Câţiva traseră la întâmplare spre templu şi gloanţele lor desprinseră aşchii din basoreliefuri, pentru ca apoi să ricoşeze, ţiuind, în stânca mormintelor din spate. Erau însă luptători duri şi disciplinaţi, care-şi reveneau repede în situaţii dificile. Uciderea ofiţerilor lor îi întârziase, dar nu-i oprise. Sergenţii preluaseră comanda şi se concentrau asupra unei tactici de eliminare a rezistenţei neprevăzute.

  Pitt îşi retrase iute capul înapoia baricadei de pietre, când un torent de gloanţe ciurui coloanele exterioare, împrăştiind ţăndări de piatră în toate direcţiile. Nimic surprinzător! Peruvienii deschiseseră foc de acoperire şi, ghemuiţi, se mişcau cu repeziciune de la o ruină la alta, apropiindu-se tot mai mult de baza scării ce ducea către faţada rotunjită a templului. Pitt se deplasă în lateral ca un crab şi intră în palatul morţii, apoi se ridică în picioare şi porni în goană spre peretele îndepărtat. Aruncă o căutătură precaută printr-o fereastră arcuită.

  Ştiind că pereţii rotunjiţi ai piramidei erau prea netezi pentru a fi escaladaţi şi, în acelaşi timp, prea abrupţi pentru a permite evadarea celor dinăuntru, mercenarii nu ocupaseră poziţii în spatele structurii. Pitt anticipase că ei mizau pe un atac frontal asupra scării de acces. Nu se gândise însă că înainte de a se repezi pe trepte aveau să transforme în ruine o mare parte din templul din vârful piramidei.

  Revenind la baricada sa improvizată, Pitt trase o rafală prelungă din automatul chinezesc, până ce ultimul cartuş din încărcător fu scuipat pe lespezile de piatră. Se rostogoli în lateral şi tocmai introducea în armă alt încărcător lung şi curbat, când auzi un vâjâit şi o rachetă de 40 mm pornită dintr-un lansator de rachete chinezesc model 69 lovi o latură a templului, la opt metri îndărătul său. Explodă cu o detunătură puternică, aruncând în aer bucăţi de piatră ca nişte schije şi deschizând o gaură uriaşă în zid. În câteva secunde, străvechiul templu al zeilor morţii era plin de moloz şi de izul pătrunzător al explozibililor de mare putere.

  Urechile lui Pitt ţiuiau puternic şi sunetul se adăuga ecourilor răsunătoare ale exploziei şi bubuiturilor propriei inimi. Pentru moment fu orbit, iar nările şi gâtlejul i se umplură de praf. Se frecă disperat la ochi şi privi în jos, spre ruinele din jur. O făcu la timp pentru a zări norişorul de fum negru şi fulgerul sclipitor produse de lansator. Se azvârli pe jos, acoperindu-şi capul cu mâinile şi aproape imediat altă rachetă izbi în piatra străveche şi explodă cu un tunet asurzitor. Detunătura puternică îl împroşcă pe Pitt cu sfărâmături, iar şocul îl făcu să-şi piardă răsuflarea.

  O clipă rămase nemişcat, aproape fără viaţă. După aceea se strădui să se ridice în patru labe, tuşi curăţându-şi de praf căile respiratorii, ridică arma şi se târî înapoi în palat. Privi pentru ultima oară spre muntele de artefacte preţioase şi se apropie de Amaru.

  Jefuitorul de morminte îşi recăpătase cunoştinţa şi-l fulgeră cu privirea pe Pitt; continua să aibă mâinile încleştate peste vintrele acoperite acum de sânge închegat, iar faţa îi era o mască a urii. Dovedea o răceală stranie, o indiferenţă totală faţă de durere. Radia răutate.

  — Amicii tăi au o natură distructivă, rosti Pitt şi altă rachetă izbi templul.

  — Sunteţi prinşi în capcană, hârâi încetişor Amaru.

  — Graţie aşa-zisei asasinări a impostorului Doc Miller. A fugit cu staţia radio şi a chemat întăriri.

  — A sosit clipa să mori, porc yankeu!

  — Porc yankeu”! repetă Pitt. Nu mi s-a mai spus aşa de foarte mult timp.

  — Vei suferi aşa cum m-ai făcut şi tu pe mine să sufăr.

  — Regret, dar am alte planuri.

  Amaru încercă să se ridice într-un cot şi să articuleze ceva, însă Pitt dispăruse.

  Bărbatul reveni la fereastra din spate, lângă care se găseau o saltea şi două cuţite luate din bârlogul tâlharilor descoperit de Giordino şi Shannon în cavou. Puse salteaua pe pervazul scund şi se aşeză pe ea. Abandonă puşca, strânse bine cuţitele în mâinile întinse şi privi neliniştit spre solul aflat la douăzeci de metri dedesubt. Îşi aminti de momentul când făcuse bungee-jumping într-un canion de pe insula Vancouver în Columbia Britanică. „Saltul în gol, reflectă el, e împotriva naturii omului.” Orice şovăială sau alte idei dispărură subit, când a patra rachetă zgudui templul. Pitt îşi înfipse călcâiele pantofilor sport în panta abruptă şi lovi cu lamele cuţitelor în piatră, pentru a le folosi drept frâne. Fără să mai privească îndărăt, se lansă dincolo de fereastră, lunecând în josul zidului şi utilizând salteaua ca pe o sanie.

  Urmat de Shannon şi de studenţi şi cu Rodgers în ariergardă, Giordino urcă precaut scara criptei subterane în care se ascunseseră când aterizase elicopterul. Se opri, ridică puţin capul deasupra unui zid de piatră năruit şi examină situaţia. Elicopterele se aflau la numai cincizeci de metri, cu motoarele în regim de ralanti; în carlingă, echipajele formate din câte doi indivizi priveau calm asaltul asupra templului.

  Shannon i se alătură lui Giordino şi se uită peste zid chiar în clipa în care o rachetă dărâma intrarea boltită a palatului din vârful piramidei.

  — Vor distruge artefactele, rosti ea mâhnită.

  — Soarta lui Dirk nu te preocupă? o privi scurt bărbatul. La urma urmelor, ai dreptate – ce altceva face el decât să-şi rişte viaţa pentru noi, luptându-se cu o armată de mercenari pentru a ne oferi posibilitatea să deturnăm un elicopter?

  — Orice arheolog, oftă Shannon, ar fi îndurerat să vadă cum se pierd pentru totdeauna antichităţi preţioase…

  — Mai bine nişte vechituri decât noi.

  — Iartă-mă, doresc la fel de mult ca şi tine ca Pitt să scape, dar totul mi se pare atât de absurd…

  — Îl ştiu pe Dirk de când eram copii, zâmbi Giordino. Crede-mă, n-a ratat nici o ocazie de a juca rolul lui Horaţiu la pod4.

  Studie cele două elicoptere dispuse pe diagonală în locul deschis şi optă pentru cel din spate. Era la numai câţiva metri de o viroagă îngustă prin care se puteau apropia fără a fi zăriţi şi, lucru şi mai important, nu se găsea în raza vizuală a echipajului din aparatul situat mai în faţă.

  — Anunţă-i şi pe ceilalţi, rosti el în vacarmul asediului, că vom deturna al doilea elicopter, cel din spate.

  Pitt se prăbuşea ca un bolovan pe peretele templului, trecând la numai câţiva centimetri de capetele animalelor sculptate ce ieşeau în exteriorul zidurilor care coborau convex. Degetele lui strângeau mânerele cuţitelor ca nişte menghine şi apăsa cu toată puterea braţelor vânoase, în timp ce lamele de frânare din oţel scuipau scântei, frecându-se de piatra dură. Muchiile exterioare ale tălpilor de cauciuc ale pantofilor erau practic rase de suprafaţa cu asperităţi a peretelui. Cu toate acestea, cobora cu o viteză înspăimântătoare. Principalele temeri ale bărbatului erau posibilitatea de a cădea în faţă şi a se duce de-a rostogolul ca o bilă de popice, până ar fi lovit solul, ori de a suferi un impact final atât de puternic, încât să-şi rupă un picior. Dacă s-ar fi petrecut oricare dintre aceste dezastre, el ar fi fost terminat, victimă sigură pentru mercenarii peruvieni care nu l-ar fi tratat cu bunăvoinţă după ce le ucisese ofiţerii.

  Continuând să se lupte îndârjit, dar zadarnic, pentru a reduce viteza, Pitt îşi mişcă picioarele cu o fracţiune de secundă înainte să izbească pământul cu o forţă teribilă. În momentul impactului, azvârli cuţitele, iar picioarele i se afundară în solul moale şi îmbibat de ploaie. Imediat se răsuci pe un umăr şi se rostogoli de două ori, aşa cum cereau procedurile pentru paraşutări dure. Rămase câteva clipe în noroi, recunoscător Cerului că nu aterizase pe un bolovan, apoi se ridică precaut în picioare şi-şi cercetă corpul.

  Singurele probleme păreau să fie o gleznă uşor scrântită, însă pe care putea călca fără probleme, câteva julituri la mâini şi o durere într-un umăr. Pământul ud şi înmuiat de ploaie îl salvase de la o accidentare serioasă. Salteaua care-l slujise cu credinţă se transformase în zdrenţe. Pitt inspiră adânc, fericit că rămăsese întreg. Nemaiavând timp de pierdut, porni în fugă, străduindu-se să menţină permanent ruinele între el şi mercenarii care se masaseră la piciorul scării, pregătindu-se de escaladare.

  Giordino spera că Pitt supravieţuise rachetelor şi că reuşise să coboare cu bine zidul templului, fără a fi observat şi împuşcat. I se părea un lucru aproape imposibil. Pitt lăsa impresia că e de neînvins, dar doamna cu coasa ne ajunge pe toţi în cele din urmă. Nu putea însă accepta ideea că l-ar fi putut prinde şi pe Pitt sau că acesta ar putea muri altundeva decât în pat, alături de o femeie frumoasă, ori într-un cămin pentru scafandri bătrâni.

  În clipa în care un grup de mercenari se repezi pe treptele abrupte ce urcau către palatul din vârful piramidei, Giordino se ghemui şi se deplasă rapid într-un unghi mort dinapoia elicopterului. Restul mercenarilor rămăsese la baza scării şi dezlănţuise foc de acoperire spre palatul morţii, de acum năruit.

  Toţi peruvienii îşi focalizaseră atenţia asupra asaltului final şi nimeni nu-l zări pe Giordino care, ţinând în mâini un automat, se furişă prin spatele elicopterului şi intră cu repeziciune prin uşa din spate. Se lăsă pe burtă, cercetând din ochi compartimentul pentru transportul mărfurilor şi trupelor – gol acum – şi pe cei doi piloţi din carlingă, care stăteau cu spatele la el şi urmăreau concentraţi înfruntarea unilaterală de afară.

  Cu o iscusinţă îndelung exersată, Giordino avansă cu o iuţeală incredibilă pentru un individ care avea graţia şi corpul unui buldozer. Ajunse îndărătul scaunelor piloţilor, fără ca aceştia să-l audă ori să-i perceapă prezenţa, răsuci automatul şi-l folosi ca pe un ciomag, lovindu-l pe copilot în ceafă. Pilotul auzi bufnitura şi se răsuci în scaun, privindu-şi pentru o clipă atacatorul, mai degrabă curios decât înspăimântat. Înainte să fi putut măcar să clipească, Giordino îl izbi în frunte cu patul rabatabil al armei.

  Fără să piardă vremea, îi târî pe piloţii lipsiţi de cunoştinţă în dreptul uşii şi-i aruncă din elicopter, apoi gesticulă energic spre Shannon, Rodgers şi studenţii care se ascundeau în viroagă:

  — Repede! le strigă. Repede, pentru Dumnezeu!

  Vocea lui se auzi limpede peste zgomotul luptei. Arheologii nu mai aveau nevoie de alte îndemnuri. Ieşiră de la adăpost şi în câteva secunde erau în interiorul aparatului. Giordino revenise de acum în carlingă şi studia grăbit instrumentele şi consola dintre scaunele piloţilor, pentru a se familiariza cu comenzile.

  — Suntem toţi aici? o întrebă pe Shannon, care se aşezase alături de el, în scaunul copilotului.

  — Mai puţin Pitt.

  Giordino nu răspunse, ci privi afară. Deveniţi mai curajoşi fiindcă nu fuseseră întâmpinaţi de focuri de armă, mercenarii de pe scară se năpustiră pe terasa superioară şi de acolo în palatul ruinat al morţii. În câteva secunde aveau să-şi dea seama că fuseseră traşi pe sfoară.

  Giordino îşi îndreptă din nou atenţia asupra comenzilor. Elicopterul era un aparat rusesc model Mi-8 vechi, pentru transport şi atac, pe care NATO îl botezase Hip-C în anii Războiului Rece. „Urât şi destul de vechi, gândi Giordino, cu două motoare de 1500 CP, care putea transporta treizeci de pasageri în afară de echipaj.” Deoarece motoarele erau deja pornite, bărbatul puse mâna dreaptă pe manetă.

  — M-ai auzit? întrebă agitată Shannon. Prietenul tău nu-i cu noi.

  — Am auzit.

  Fără urmă de emoţie pe chip, Giordino mări puterea motoarelor.

  Pitt se ghemui îndărătul unei clădiri de piatră şi privi după colţul acesteia; auzi ţiuitul tot mai puternic al motoarelor şi văzu cum rotorul principal cu cinci pale îşi sporeşte lent turaţia. Cu o oră în urmă îi trebuise destul de mult să-l convingă pe Giordino că va trebui să decoleze indiferent dacă el ajungea sau nu la aparat. Viaţa unui singur om nu merita morţile altora treisprezece. Deşi pe Pitt nu-l despărţeau de elicopter decât treizeci de metri, terenul era deschis, complet lipsit de orice tufişuri sau alte posibilităţi de adăpost, aşa încât i se părea mai degrabă că ar fi vorba despre o distanţă de doi kilometri.

  Nu mai era nevoie să fie prudent. Trebuia să pornească în goană într-acolo. Se aplecă şi-şi masă iute glezna scrântită, pentru a-şi alunga amorţeala care sporea. Nu simţea durere, însă articulaţia începuse să-i înţepenească. Dacă dorea să se salveze, nu mai avea timp de reflecţie. Se propulsă aidoma unui sprinter şi porni în goană peste terenul deschis.

  Rotoarele ridicau nori de praf de pe pământ, când Giordino ridică bătrânul Hip-C deasupra solului. Scrută rapid panoul de instrumente, pentru a vedea dacă nu se aprinsese vreun led roşu şi încercă să perceapă sunete stranii sau vibraţii neobişnuite. Nimic nu părea în neregulă, iar motoarele obosite ale unui aparat care depăşise de mult termenele reviziei capitale răspunseră perfect, când bărbatul aplecă botul elicopterului şi continuă să ambaleze.

  În compartimentul principal, studenţii şi Rodgers îl zăriră pe Pitt începându-şi sprintul spre uşa rămasă deschisă şi începură să-i răcnească încurajări, în vreme ce alerga pe solul moale. Strigătele lor deveniră frenetice, când un sergent privi întâmplător în direcţia opusă scenei de luptă şi-l văzu pe Pitt fugind după elicopterul care decola. Imediat sergentul îşi atenţionă oamenii din grupa de rezervă, care rămăsese la piciorul scării, aşteptând ordinul de a intra în acţiune.

  Răcnetele sale aproape isterice se auziră peste ultimele ecouri ale salvelor de automate de pe terasa templului.

  — Ne scapă! Trageţi, pentru numele lui Dumnezeu, doborâţi-i!

  Soldaţii nu răspunseră aşa cum li se poruncise. Pitt se găsea pe aceeaşi linie cu elicopterul şi a trage în el ar fi însemnat să ciuruiască propriul aparat de zbor. Mercenarii şovăiră, nefiind siguri dacă să asculte ordinele sergentului înnebunit. Unul singur ridică arma şi trase.

  Pitt ignoră glonţul care-i atinse coapsa dreaptă. Nu era momentul să se gândească la durere. Apoi ajunse sub grinda lungă a cozii şi în dreptul uşii, iar Rodgers şi tinerii peruvieni se întinseră pe burtă, cu mâinile în afară, căutând să ajungă la el prin spaţiul dintre uşi. Elicopterul se cutremură, lovit chiar de curentul descendent de aer pe care-l crease şi se lăsă pe spate. Pitt îşi întinse braţele şi sări.

  Giordino aplecă elicopterul pe o parte, într-un viraj strâns, apropiind periculos de mult pala elicei portante de un pâlc de arbori. Un glonţ sfărâmă geamul din dreptul său, împroşcând o ploaie de fragmente argintii prin carlingă şi zgâriindu-l pe nas. Altă rafală se opri în rama din spate a scaunului, ratându-i la milimetru coloana vertebrală. Aparatul mai primi câteva salve, înainte ca Giordino să-l poată ridica deasupra arborilor ca să iasă astfel din linia de foc a mercenarilor peruvieni.

  Aproape imediat după aceea, viră spre stânga, urcând mereu, până avu suficientă altitudine pentru a trece peste munţi. La aproape 4000 de metri se aşteptase să vadă versanţi pietroşi şi sterpi ridicându-se în continuarea şi deasupra junglei, aşa încât fu uşor surprins să descopere că piscurile erau împădurite. După ce părăsi valea, stabili un curs spre vest şi abia apoi se răsuci către Shannon:

  — Ai păţit ceva?

  — Încercau să ne ucidă, rosti ea cu glas mecanic.

  — Probabil că nu-i au la inimă pe gringo5, replică Giordino cercetând-o din priviri.

  Nezărind sânge sau urme de gloanţe, reveni cu atenţia asupra pilotării şi acţionă maneta de închidere a uşii. Numai după aceea strigă peste umăr spre compartimentul principal:

  — A fost cineva rănit acolo?

  — Doar amărâtu' de mine…

  Recunoscându-i glasul, Giordino şi Shannon se răsuciră simultan în scaune. Pitt! Era adevărat că arăta destul de vlăguit şi acoperit de noroi şi avea un picior legat cu o basma îmbibată de sânge. La fel de neobosit ca întotdeauna, se aplecase acum prin uşa cabinei cu un surâs drăcesc pe chip.

  Un val imens de uşurare se revărsă peste Giordino, care zâmbi larg:

  — Era cât pe-aici să scapi din nou autobuzul.

  — Iar tu-mi datorezi în continuare un concert dixie.

  Shannon zâmbi, se ridică în genunchi în scaun, cu faţa spre uşa cabinei, îşi aruncă braţele în jurul lui Pitt şi-l strânse cu putere:

  — M-am temut că n-o să reuşeşti.

  — Am fost al naibii de-aproape să ratez.

  Ea îşi coborî ochii şi zâmbetul îi păli:

  — Sângerezi!

  — Un glonţ de adio din partea mercenarilor, imediat înainte ca Rodgers şi studenţii să mă tragă la bord. Dumnezeu să-i aibă-n pază!

  — Trebuie să te ducem la un spital. Pare serios.

  — Doar dacă n-au folosit gloanţe muiate în cucută, chicoti Pitt.

  — Trebuie să-ţi odihneşti piciorul. Aşază-te în locul meu.

  Pitt o întoarse pe Shannon şi o împinse de spătarul scaunului:

  — Stai liniştită, eu mă duc în căruţă cu restul ţăranilor. Se opri şi aruncă o privire în jurul cabinei: O adevărată antichitate!

  — Se zgâlţâie, se bâţâie şi zăngăne, încuviinţă Giordino, dar rămâne în văzduh.

  Pitt se aplecă peste umărul lui şi examină panoul de bord, oprindu-şi ochii pe acele care indicau nivelul combustibilului, întinse un braţ şi ciocăni sticla unui cadran. Ambele indicatoare oscilau imediat sub semnul de trei sferturi:

  — Cât de departe crezi că ne poate duce?

  — Autonomia de zbor ar trebui să fie în jur de 350 de kilometri. Dacă nu cumva vreun glonţ ne-a găurit un rezervor, aş zice că ne va purta cam 280 de kilometri.

  — Pe-aici, pe undeva, trebuie să existe o hartă şi un compas.

  Shannon descoperi o trusă de navigaţie într-un buzunar de lângă scaunul ei şi i-o întinse lui Pitt. El scoase dinăuntru o hartă şi o despături pe spatele femeii. Folosind compasul cu grijă, pentru a n-o înţepa, trasă un curs spre coasta peruviană:

  — Până la Deep Fathom, estimez că ar fi cam 300 de kilometri.

  — Ce este Deep Fathom! se interesă Shannon.

  — Nava noastră de cercetări.

  — Doar nu intenţionezi să amerizezi, când unul dintre cele mai mari oraşe este mult mai aproape?

  — Se referă la aeroportul internaţional din Trujillo, explică Giordino.

  — Solpemachaco are prea mulţi prieteni pentru gustul meu, replică Pitt. Prieteni care au destulă influenţă pentru a trimite imediat o companie de mercenari pe capul nostru. După ce vor răspândi zvonul că am furat un elicopter şi le-am băgat în mormânt floarea ofiţerimii, vieţile noastre nu vor mai preţui nici cât o ceapă degerată. Vom fi în mai multă siguranţă la bordul unei nave americane în afara apelor teritoriale peruviene, până vom putea aranja ca ambasada noastră să înainteze un raport complet oficialilor oneşti din guvernul peruvian.

  — Sunt de acord cu punctul tău de vedere, aprobă Shannon, dar nu uita de studenţi! Ei cunosc toată povestea. Părinţii lor sunt persoane cu influenţă şi vor avea grijă ca în mass-media să apară relatarea corectă a răpirii şi jefuirii comorilor naţionale.

  — Presupui, desigur, interveni nepăsător Giordino, că nici o patrulă aeriană peruviană nu ne va intercepta la vreuna dintre cele douăzeci de trecători care există până la ocean.

  — Dimpotrivă, replică Pitt, pe asta mă şi bizui. Eşti gata să faci prinsoare că al doilea elicopter de asalt nu ne urmăreşte chiar acum?

  — Aşadar, ne menţinem la rasul solului, ferindu-ne de vaci şi de oi până ajungem la ocean?

  — Exact. N-ar strica nici să ne pitim prin norişorii mai joşi.

  — Nu cumva aţi uitat ceva? spuse Shannon obosită, parcă făcându-i observaţie unui soţ care neglijase să arunce gunoiul. Dacă mai ştiu să calculez, combustibilul ni se va termina cu douăzeci de kilometri înainte de a ajunge la nava voastră. Sper că nu propuneţi să înotăm pe restul distanţei.

  — A, problema aceea minoră, replică Pitt calm, o vom rezolva, apelând nava şi cerându-i să se îndrepte cu toată viteza spre un punct de întâlnire.

  — Fiecare kilometru este important, zise Giordino, totuşi vom fi chiar la limită.

  — Supravieţuirea este garantată, rosti încrezător Pitt. Elicopterul are veste de salvare pentru toţi cei de la bord, plus două plute pneumatice. Ştiu asta fiindcă am verificat când am trecut prin compartimentul principal.

  Se opri, se întoarse şi privi în spate. Rodgers se asigura că toţi studenţii îşi fixaseră bine harnaşamentele.

  — Urmăritorii ne vor localiza imediat ce veţi lua legătura cu nava, insistă îngrijorată Shannon. Vor şti cu exactitate unde să ne intercepteze şi să ne doboare.

  — Dacă-mi voi juca bine cărţile, nu se va întâmpla aşa, făcu mândru Pitt.

  Aducând aproape la orizontală spătarul scaunului din cabină, radiofonistul Jim Stucky se instală confortabil şi începu să citească un roman poliţist de Wick Downing. Reuşise, în cele din urmă, să se acomodeze cu vibraţia care reverbera prin nava oceanografică Deep Fathom a organizaţiei NUMA, de fiecare dată când sonarul recepta un semnal de pe fundul Bazinului Peru. Rutina se stabilise la scurt timp după ce nava începuse să se plimbe la nesfârşit înainte şi înapoi, cartografiind caracteristicile geologice aflate la 4500 m sub chilă. Stucky ajunsese la mijlocul capitolului în care cadavrul unei femei este găsit plutind în interiorul unei saltele umplute cu apă, când glasul lui Pitt pârâi din difuzor:

  — NUMA cheamă Deep Fathom! Eşti treaz, Stucky?

  Radiofonistul tresări brusc, se îndreptă şi apăsă butonul de emisie:

  — Aici, Deep Fathom, te-am recepţionat NUMA. Te rog, nu întrerupe legătura!

  Imediat după aceea îl anunţă pe căpitanul navei prin sistemul de comunicaţii interioare. Frank Stewart se grăbi de pe punte în cabina de transmisii:

  — Te-am auzit bine? Ai legătura cu Pitt şi Giordino?

  Stucky încuviinţă din cap:

  — Pitt te aşteaptă.

  Stewart ridică microfonul:

  — Dirk, sunt Frank Stewart.

  — Mă bucur să-ţi reaud glasul de băutor de bere, Frank.

  — Unde-aţi dispărut? De douăzeci şi patru de ore amiralul Sandecker tună şi fulgeră, cerând să ştie ce faceţi.

  — Crede-mă, Frank, n-a fost deloc o zi bună.

  — Care-i locaţia voastră prezentă?

  — Undeva deasupra Anzilor, într-un antic elicopter militar peruvian.

  — Ce s-a întâmplat cu elicopterul NUMA?

  — L-a doborât Baronul Roşu6, replică iute Pitt. Este lipsit de importanţă. Ascultă-mă cu atenţie! Rezervoarele de combustibil ne-au fost ciuruite de gloanţe. Nu putem rămâne în văzduh mai mult de o jumătate de oră. Aşteptaţi-ne pentru a ne recupera din piaţa oraşului Chiclayo. Îl veţi găsi pe harta Perului. Folosiţi elicopterul de rezervă al NUMA.

  Stewart se uită către Stucky şi cei doi schimbară priviri derutate. După aceea, căpitanul apăsă iarăşi butonul de emisie:

  — Repetă, te rog! Nu am înţeles bine.

  — Din cauza pierderii de combustibil va trebui să aterizăm în Chiclayo. Veniţi acolo cu elicopterul de cercetare pentru a ne duce pe navă. În afară de Giordino şi de mine mai sunt doisprezece pasageri.

  Stewart era de-a dreptul buimăcit:

  — Ce naiba-i asta? El şi Giordino au decolat de pe navă cu singurul nostru elicopter, iar acum pilotează un aparat militar, în care s-a tras cu arma şi în care sunt doisprezece oameni. Ce-i aiureala asta despre elicopterul de rezervă?

  Reveni din nou la microfon:

  — Rămâi pe linie, îi ordonă lui Pitt, apoi luă telefonul de interior şi chemă puntea. Căutaţi o hartă a Perului şi aduceţi-o imediat la transmisiuni.

  — Crezi că Pitt a luat-o razna? făcu radiofonistul.

  — Nici într-o mie de ani! Au probleme şi Pitt flutură o momeală ca să-i inducă în eroare pe cei care trag cu urechea.

  Un marinar sosi cu harta cerută şi Stewart o întinse pe masă, netezind-o cu palma:

  — Misiunea lor de salvare i-a dus pe un curs la est de poziţia noastră. Chiclayo se află la peste 75 de kilometri sud-vest de cursul lui de zbor.

  — Acum după ce am stabilit că-i vorba de-o cacealma, comentă Stucky, care-i planul real al lui Pitt?

  — Vom afla imediat, zise Stewart şi rosti în microfon: NUMA, mai eşti acolo?

  — Aici sunt, amice, replică imperturbabil Pitt.

  — O să pilotez eu însumi elicopterul de rezervă până la Chiclayo, ca să te iau pe tine şi pe pasagerii tăi. Ai înţeles?

  — Mulţumesc mult, căpitane. Mă bucur întotdeauna să văd că nu faci lucrurile pe jumătate. Pune berea la rece pentru când ajung la bord.

  — Aşa o să fac.

  — Şi bagă viteză, auzi? Am neapărat nevoie de o baie. Pe curând!

  Stucky se uită spre Stewart şi izbucni în râs:

  — De unde ai învăţat să pilotezi un elicopter?

  — Din vise, chicoti căpitanul.

  — Vrei să-mi spui acum şi mie ce mi-a scăpat?

  — Imediat. Stewart luă iarăşi telefonul pentru interior şi începu să dea comenzi: Retrageţi sonarul şi stabiliţi un curs nou pe 0-9-0 grade. Imediat ce aţi asigurat senzorul, vreau viteză maximă. Şi să n-aud proteste din partea inginerului-şef că motoarele lui valoroase trebuie menajate. Vreau toate turaţiile disponibile.

  Închise telefonul cu o expresie gânditoare pe chip:

  — Unde rămăsesem? Ah, da, nu ştii care-i mersul…

  — Ce-i asta, o ghicitoare?

  — Câtuşi de puţin. Totul mi-a fost perfect clar. Pitt şi Giordino n-au suficient combustibil ca să ajungă la navă, aşa că va trebui să gonim cât putem de repede pentru a ne întâlni cu ei cam la jumătatea distanţei dintre poziţia noastră şi ţărm. Să sperăm că vom ajunge înainte să amerizeze în apele pline de rechini.

  Giordino gonea la zece metri deasupra vârfurilor arborilor, cu doar 144 kilometri pe oră. Elicopterul vechi de douăzeci de ani putea să zboare cu o viteză cu o sută de kilometri mai mare, dar pilotul o redusese pentru a economisi puţinul combustibil rămas după ce trecuse peste munţi. Numai un lanţ de dealuri şi o câmpie litorală îngustă îi mai despărţeau acum de ocean. La fiecare trei minute, Giordino privea îngrijorat cadranele de combustibil, pe care acele indicatoare se apropiau neliniştitor de mult de semnul roşu. Ochii îi reveneau după aceea la frunzişul verde de dedesubt. Jungla era deasă şi luminişurile acoperite cu stânci mari. În mod clar era un loc neprielnic pentru o aterizare forţată.

  Pitt revenise şchiopătând în compartimentul pentru marfă şi începuse să distribuie vestele de salvare. Shannon îl urmă, îi luă ferm vestele din mână şi i le întinse lui Rodgers.

  — Potoleşte-te, rosti ea şi-l împinse pe Pitt într-un hamac de pânză groasă, fixat de un perete etanş al fuzelajului.

  Indică din bărbie spre basmaua îmbibată de sânge, înnodată în jurul piciorului bărbatului şi adăugă:

  — Stai jos şi nu te mai agita de colo-colo!

  Găsi o trusă de prim-ajutor într-un dulăpior metalic şi îngenunche. Fără cel mai mic semn de nervozitate, tăie cracul pantalonului lui Pitt, dezinfectă rana şi-i aplică cu dexteritate opt copci pentru a o închide, apoi o bandajă cu pricepere.

  — Frumos lucrat, comentă Pitt, admirativ. Ţi-ai ratat cariera ca soră de caritate.

  — Ai avut noroc, replică ea închizând capacul trusei cu un pocnet. Glonţul doar ţi-a zgâriat pielea.

  — De ce am senzaţia că ai jucat în serialul Spitalul de urgenţă?

  Shannon zâmbi:

  — Am crescut la o fermă cu cinci fraţi care descopereau permanent noi modalităţi de a se răni.

  — Ce te-a împins spre arheologie?

  — Într-un colţ al lanului nostru de grâu exista un vechi tumul funerar indian. Obişnuiam să sap în jurul lui, căutând vârfuri de săgeţi. După aceea, în liceu, a trebuit să scriu o lucrare şi am găsit un text despre excavaţiile de tumuli funerari ai indienilor Hopewell din sudul statului Ohio. Aşa mi-a venit ideea să sap în situl de pe pământul fermei noastre. După ce am descoperit câteva cioburi de oale şi patru schelete, am fost prinsă definitiv. Nu uita, n-a fost o activitate de profesionistă. De-abia în colegiu am învăţat cum se sapă corect şi am rămas fascinată de dezvoltarea culturală din Anzii centrali, aşa că am decis să mă specializez în domeniul respectiv.

  Pitt o privi în tăcere pentru o secundă:

  — Când l-ai întâlnit prima dată pe Doc Miller?

  — A fost o întâlnire scurtă, acum vreo şase ani, pe când lucram la doctoratul meu. Am asistat la o conferinţă pe care a susţinut-o despre reţeaua de drumuri incaşe care se întindea pe aproape cinci mii de kilometri, de la graniţa dintre Columbia şi Ecuador până în centrul statului Chile. Cercetările lui m-au determinat să-mi concentrez atenţia asupra civilizaţiilor andine. De atunci nu m-am mai oprit.

  — Prin urmare, nu-l cunoşteai foarte bine? insistă Pitt.

  Shannon clătină din cap:

  — La fel ca toţi arheologii, m-am concentrat asupra proiectelor mele favorite. Am corespondat ocazional şi am făcut schimb de informaţii. Acum şase luni l-am invitat să participe la expediţia aceasta, pentru a coordona activitatea studenţilor peruvieni voluntari. Tocmai era între două proiecte, aşa că a acceptat. După aceea s-a oferit cu multă amabilitate să vină din Statele Unite cu cinci săptămâni mai devreme, ca să înceapă pregătirile, să aranjeze obţinerea de autorizaţii din partea peruanilor, să pregătească logistica pentru echipamente şi provizii… chestii de-astea. El şi cu Juan Chaco au colaborat strâns.

  — Când ai sosit, ţi s-a părut ceva schimbat la el?

  Femeia l-a privit mirată:

  — Ciudată întrebare…

  — În felul cum arăta… cum acţiona… stărui Pitt.

  Ea căzu pe gânduri:

  — De când ne întâlniserăm în Phoenix îşi lăsase barbă şi slăbise vreo şapte kilograme, dar acum, dacă mă gândesc mai bine, nu-şi scotea aproape niciodată ochelarii de soare.

  — Vreo schimbare de voce?

  — Poate că vorbea mai gros, spuse Shannon ridicând din umeri, dar am crezut că avea guturai.

  — Ai observat cumva dacă purta un inel? Unul cu un chihlimbar mare?

  Ochii ei se mijiră:

  — Da, un chihlimbar galben, vechi de şaizeci de milioane de ani, având în centru o fosilă de furnică primitivă. Doc era foarte mândra de inelul acela. Ţin minte că-l purta atunci când a ţinut conferinţa despre drumurile incaşe, dar nu şi la puţul sacrificial. Când l-am întrebat de ce nu-l mai are, mi-a spus că-i era larg după ce slăbise aşa mult şi-l lăsase acasă pentru a fi strâmtat. De unde ştii de inelul lui Doc?

  Pitt purtase inelul de chihlimbar pe care-l luase de la cadavrul din fundul puţului sacru cu piatra întoarsă spre palmă, pentru a nu fi văzută. Acum îl trase de pe deget şi i-l întinse lui Shannon, fără un cuvânt.

  Femeia îl ridică în lumina ce pătrundea printr-un geam rotund şi examină surprinsă minuscula insectă străveche încastrată în chihlimbar.

  — Unde…? începu ea, apoi glasul i se stinse.

  — Cel care s-a dat drept Doc l-a ucis pe acesta şi i-a luat locul. Voi l-aţi acceptat pe impostor, deoarece nu aveaţi nici un motiv să n-o faceţi. Nu v-aţi gândit nici o clipă la posibilitatea unei înşelătorii. Singura greşeală a ucigaşului a fost că a uitat să scoată inelul, atunci când a aruncat trupul lui Doc în puţ.

  — Vrei să spui că Doc a fost ucis înainte ca eu să fi plecat din Statele Unite? murmură Shannon, uluită.

  — Probabil la o zi sau două după ce a sosit în tabără. Ţinând seama de starea corpului, trebuie să fi stat în apă mai mult de o lună.

  — Ciudat că eu şi Rodgers nu l-am zărit…

  — Nu-i chiar atât de ciudat. Aţi coborât direct în faţa galeriei care ducea la grota subacvatică şi aţi fost absorbiţi înăuntru aproape imediat. Eu am ajuns pe fundul puţului în partea opusă şi am înotat căutând minuţios ceea ce credeam că vor fi două victime recente, înainte de a fi prins de unda de şoc. În loc de aşa ceva, am descoperit cadavrul lui Doc şi scheletul unui soldat spaniol din secolul al XVI-lea.

  — Aşadar, Doc a fost ucis cu adevărat, rosti Shannon şi o expresie de oroare îi apăru pe chip. Juan Chaco trebuie să fi ştiut asta, fiindcă el era omul nostru de legătură şi lucrase cu Doc înainte să fi sosit noi. Este posibil ca şi el să fie implicat?

  — Până peste cap, aprobă Pitt. Dacă ai face contrabandă cu comori antice, ce informator şi paravan mai bun ai putea să găseşti decât un expert arheolog, respectat pe plan internaţional şi care, în acelaşi timp, face parte dintre oficialităţile guvernamentale?

  — Atunci cine a fost impostorul?

  — Alt agent al Solpemachaco. Unul iscusit, care, cu ajutorul lui Amaru, a înscenat o reprezentaţie excepţională a uciderii sale. Poate că-i chiar unul dintre şefii organizaţiei, care nu se sinchiseşte să se murdărească pe mâini, activând şi pe teren. S-ar putea să nu aflăm niciodată răspunsul.

  — Dacă el l-a ucis pe Doc, atunci ar merita să fie spânzurat, rosti Shannon şi ochii ei căprui scânteiară de mânie.

  — Cel puţin îl vom putea ţintui pe Juan Chaco de uşa unui tribunal peruvian…

  Pitt se încordă şi se răsuci spre carlingă, întrucât Giordino făcu în mod neaşteptat un viraj cu elicopterul.

  — Ce s-a-ntâmplat?

  — O presimţire, răspunse prietenul său. Am decis să fac o întoarcere de 360 de grade, ca să văd ce-i înapoia noastră. Slavă cerului că am intuiţii bune! Suntem urmăriţi.

  Pitt se ridică în picioare, reveni în carlingă şi, menajându-şi piciorul, se strecură în scaunul copilotului:

  — Prieteni sau duşmani? întrebă el.

  — Amicii de la templu nu s-au lăsat fraieriţi de cacealmaua ta cu Chiclayo.

  Fără să-şi desprindă mâinile de pe comenzi, Giordino arătă din cap spre stânga sa, unde un elicopter trecea peste o creastă muntoasă joasă, în est.

  — Ne-au ghicit cursul şi ne-au ajuns din urmă după ce ai redus viteza ca să economisim combustibil, presupuse Pitt.

  — Nu văd să aibă lansatoare de rachete aer-aer, observă Giordino. Vor trebui să ne doboare cu automatele…

  O flacără şi un norişor de fum ţâşniră din uşa frontală pentru pasageri a aparatului urmăritor şi o rachetă se înălţă prin văzduh, trecând atât de aproape de botul elicopterului, încât Pitt şi Giordino avură impresia că, dacă ar fi scos braţul pe geam, ar fi putut s-o atingă.

  — Greşit, îl corectă Pitt. Au un lansator de rachete de 40 de milimetri. Acelaşi pe care l-au folosit în atacul asupra templului.

  Giordino urcă brusc şi împinse până la capăt manetele într-o încercare disperată de a evita să devină ţinta urmăritorului său.

  — Ia-ţi arma, zise el şi ţine-i ocupaţi, până ajung la norii ăia joşi din lungul coastei.

  — Ghinion! strigă Pitt, pentru a se face auzit peste ţiuitul ascuţit al motoarelor. Am aruncat-o, iar Coltul este descărcat. Are cineva o armă la bord?

  Giordino încuviinţă imperceptibil din cap şi, în acelaşi timp, efectuă altă manevră violentă:

  — Nu pot vorbi în numele celorlalţi. A mea se află într-un colţ din spatele peretelui etanş al cabinei.

  Pitt înhăţă setul de căşti cu microfon care atârna pe braţul scaunului său şi şi-l fixă pe urechi. Se ridică apoi cu greu şi se prinse cu ambele mâini de cadrul deschis al uşii de la carlingă, pentru a-şi menţine echilibrul la un viraj accentuat. Introduse jacul setului în mufa de pe peretele etanş şi răcni spre Giordino:

  — Pune-ţi căştile, ca să ne putem coordona apărarea!

  Pilotul nu-i răspunse, ci călcă până la podea pedala stângă şi viră violent elicopterul în loc. Ca şi cum ar fi jonglat, operă cu o mână comenzile, iar cu cealaltă îşi puse căştile. Închise ochii şi, din reflex, se aplecă, în clipa în care altă rachetă şuieră prin aer la mai puţin de un metru pe sub elicopter şi explodă într-o sferă de flăcări portocalii pe fundalul unui munte puţin înalt.

  Prinzându-se de orice obiecte fixe care-i erau la îndemână, Pitt se împletici până la uşa laterală pentru pasageri şi o glisă, deschizând-o larg. Părând mai degrabă îngrijorată decât speriată, Shannon se târî pe podea cu o frânghie de ancorat mărfuri şi-i legă un capăt în jurul mijlocului lui Pitt, în timp ce bărbatul căuta automatul cu care Giordino îi scosese din luptă pe piloţii peruvieni. După aceea legă capătul opus al funiei de un lonjeron longitudinal.

  — Acum nu mai eşti în pericol să cazi! strigă ea.

  — Nu te merit, îi zâmbi Pitt şi se întinse pe burtă, scoţând automatul pe uşă. Sunt gata, Al! Adu-mă într-o poziţie de tragere cât mai bună.

  Giordino se luptă să răsucească elicopterul, astfel încât Pitt să aibă în faţă partea neapărată a atacatorilor. Deoarece uşile pentru pasageri erau poziţionate de aceeaşi parte a ambelor aparate, pilotul peruvian se confrunta cu aceeaşi problemă. Ar fi putut încerca să deschidă uşa din spate, pentru a le oferi mercenarilor care se pregăteau să găsească posibilitatea să deschidă focul, dar asta i-ar fi redus viteza şi ar fi îngreunat controlul elicopterului. Aidoma vechilor avioane de vânătoare cu elice angrenate în lupte aeriene, piloţii căutau să obţină poziţii mai avantajoase, efectuând manevre acrobatice pe care proiectanţii aparatelor nu le intenţionaseră.

  „Adversarul nostru e priceput”, aprecie Giordino cu respectul pe care un profesionist îl are faţă de altul. Dezarmat în faţa mercenarilor, se simţea ca un şoarece chinuit de pisică înainte de a fi înghiţit. Ochii îi alergau de la instrumente la inamic, apoi coborau spre sol, pentru a se asigura că nu avea să se izbească de un arbore sau de o creastă mai joasă. Smuci spre el maneta de comandă şi mări turaţia elicei, pentru a-i spori forţa în aerul umed. Elicopterul ţâşni în sus, într-o manevră imitată de celălalt pilot, dar apoi Giordino coborî botul aparatului şi apăsă puternic pedala dreaptă a direcţiei, accelerând şi răsucind elicopterul pe o parte pe sub atacatorul său, oferindu-i lui Pitt posibilitatea să tragă:

  — Acum! urlă el în microfon.

  Pitt nu ţinti pilotul din carlingă, ci ochi proeminenţa motorului de sub rotor şi apăsă pe trăgaci. Arma scuipă de două ori, apoi amuţi.

  — Ce s-a-ntâmplat? întrebă Giordino. Nu tragi? Ţi-am pus balonul la picior şi n-ai reuşit să-nscrii?

  — Puşca asta mai avea doar două gloanţe, se răsti Pitt.

  — Când am luat-o de la oamenii lui Amaru, n-am stat să le număr.

  Clocotind de furie, Pitt smulse încărcătorul din automat şi văzu că era gol.

  — A adus cineva vreo armă la bord? răcni spre Rodgers şi studenţii încremeniţi.

  Prins bine cu centurile pe locul său şi proptindu-se cu picioarele într-un perete etanş pentru a evita să fie smucit de colo-colo de manevrele violente ale lui Giordino, Rodgers deschise braţele:

  — Când am fugit spre elicopter, le-am abandonat.

  Chiar în clipa aceea, o rachetă bubui printr-un geam din stânga, traversă fuzelajul pe lăţime şi ieşi prin partea opusă a elicopterului, fără să explodeze ori să rănească pe cineva. Proiectată să detoneze după impactul cu vehicule blindate sau buncăre fortificate, racheta nu explodă când străpunse aluminiul şi plasticul subţire. „Dacă loveşte însă turbocompresoarele, se gândi Pitt neliniştit, s-a terminat!” Privi disperat în jurul cabinei pasagerilor şi văzu că toţi îşi scoseseră harnaşamentele de umeri şi se ghemuiseră pe podea sub scaune, de parcă fragilele rame tubulare şi pânza de cort din care era făcut scaunul ar fi putut opri o rachetă de 40 de milimetri care distrugea tancuri. Blestemă furios când aparatul ce se bălăbănea violent îl izbi de rama uşii.

  Shannon văzu expresia furioasă de pe chipul său şi disperarea când azvârli arma descărcată prin uşa deschisă, totuşi continuă să-l observe cu încredere absolută în ochi. În ultimele douăzeci şi patru de ore ajunsese să-l cunoască destul de bine pentru a şti că nu era un individ care să accepte cu uşurinţă înfrângerea.

  Pitt o zări şi se enervă.

  — Ce aştepţi să fac, se răsti el, să sar prin văzduh şi să le zbor creierii cu o falcă de catâr? Sau poate că vor fugi, dacă o s-arunc cu pietre în ei…

  Se opri subit, când ochii îi căzură pe o plută de salvare. Rânji larg:

  — Al, m-auzi?

  — Sunt niţel cam ocupat ca să mai am timp de taclale, replică Giordino, încordat.

  — Apleacă vechitura asta pe babord şi zboară deasupra lor.

  — Nu ştiu ce ai de gând, dar fă-o repede, înainte să ne lovească botul c-o rachetă sau să rămânem fără combustibil.

  — Din nou pe scenă, la solicitarea publicului! exclamă Pitt, regăsindu-şi dispoziţia jovială. Iluzionistul Pitt şi spectacolul său de magie care sfidează moartea!

  Desfăcu repede cataramele curelelor ce fixau de podea una dintre plutele de salvare. Barca de culoare portocalie-fluorescentă cântărea peste patruzeci şi cinci de kilograme şi eticheta ei avertiza în limba engleză că era destinată susţinerii în apă a douăzeci de persoane. Asigurat de frânghia cu care-l legase Shannon, cu braţele şi picioarele desfăcute şi proptit în cadrul uşii, Pitt ridică pluta neumflată pe umăr şi aşteptă, uşor aplecat în afara elicopterului.

  Giordino începuse să obosească. Pentru a zbura, elicopterele necesită pilotare manuală permanentă şi concentrare din partea pilotului, deoarece sunt supuse la o mie de forţe opuse care nu doresc să aibă nimic de-a face una cu cealaltă. Regula generală este că pilotul zboară singur timp de o oră, după care este înlocuit la comenzi de pilotul de rezervă sau de copilot. Giordino pilota de o oră şi jumătate, nu dormise în ultimele treizeci şi şase de ore, iar acum tensiunea din timpul manevrelor aeriene îi secătuia repede şi bruma de puteri rămase. Timp de aproape şase minute – o eternitate într-o luptă aeriană – îşi împiedicase adversarul să obţină un avantaj cât de mic pentru a putea să ţintească bine cu lansatorul de rachete.

  Celălalt aparat trecu direct prin faţa carlingii vulnerabile din sticlă şi, pentru o fracţiune de secundă, Giordino îl putu distinge clar pe pilotul inamic. Faţa de sub casca de zbor îşi dezveli dinţii albi, apoi peruvianul flutură din braţ.

  — Nemernicul râde de mine! izbucni Giordino, furios.

  — Ce-ai zis? întrebă Pitt.

  — Maimuţele astea ordinare cred că-i amuzant, mârâi sălbatic Al.

  Ştia ce trebuia să facă. Observase un lucru aproape insesizabil în tehnica de zbor a inamicului. Când apleca aparatul spre stânga, nu avea nici cea mai mică ezitare, dar executa virajele spre dreapta cu o fracţiune de secundă mai încet. Giordino simulă un viraj la stânga, apoi înălţă brusc botul elicopterului şi viră la dreapta. Celălalt pilot îi urmă prompt manevra la stânga, însă reacţionă prea lent faţă de ridicarea rapidă continuată de virajul în direcţia opusă. Înainte de a putea replica, Giordino îl ocolise şi trecuse deasupra lui.

  Ocazia lui Pitt apăru pentru numai o secundă, dar sincronizarea fu perfectă. Ridicând pluta cu ambele mâini deasupra capului, de parcă n-ar fi fost decât o pernă uşoară, o azvârli prin uşa deschisă exact în clipa în care elicopterul peruvian trecu pe sub ei. Pachetul portocaliu căzu cu forţa unei bile de bowling şi lovi una dintre palele elicei portante la doi metri de vârf. Pala se rupse în fragmente metalice care fură propulsate spre exterior de forţa centrifugă. Dezechilibrate, celelalte patru pale se rotiră vibrând tot mai tare, până se rupseră din butucul rotorului într-o ploaie de bucăţi.