Elicopterul păru că rămâne încremenit pentru o clipă, apoi viră în jurul axei verticale şi se prăbuşi cu botul către sol cu o viteză de 190 de kilometri pe oră. Pitt rămase în cadrul uşii şi privi fascinat aparatul peruvian care trecu prin arbori şi se izbi de un deal scund, la numai câţiva metri de vârful acestuia. Schijele sclipitoare de metal răpăiră pe ramurile copacilor. Elicopterul avariat rămase pe partea dreaptă, ca un morman de metal contorsionat şi boţit, apoi dispăru într-o sferă imensă de foc care erupse şi-l învălui în flăcări şi fum negru.

  Giordino survolă lent coloana de fum, însă nici el, nici Pitt nu zăriră vreo urmă de viaţă.

  — Cred că-i pentru prima dată în istorie, comentă Giordino, când un aparat de zbor a fost doborât din văzduh de o barcă de salvare.

  — Improvizaţie, râse Pitt încetişor şi schiţă o plecăciune spre Shannon, Rodgers şi studenţii care aplaudau cu optimism renăscut. Improvizaţie, repetă el. Apoi adăugă: Ai pilotat excelent, Al! Niciunul dintre noi n-am mai respira acum, dacă n-ai fi fost tu.

  — Adevăr grăieşti, încuviinţă prietenul său şi întoarse botul aparatului spre vest, reducând viteza pentru a economisi combustibil.

  Pitt închise uşa pasagerilor, trase zăvoarele încuietorilor, desfăcu frânghia pe care Shannon i-o legase în jurul mijlocului şi reveni în carlingă:

  — Cum stăm cu combustibilul?

  — Care combustibil?

  Pitt se uită peste umărul lui Giordino spre cadrane. Pe amândouă pulsau ledurile roşii de avertizare. Zări în acelaşi timp şi grimasa de oboseală de pe faţa prietenului său.

  — Fă o pauză, rosti el şi lasă-mă să te-nlocuiesc la comenzi.

  — Dacă am pilotat până aici, o s-o fac şi pe distanţa care ne-a mai rămas până se golesc rezervoarele.

  Pitt nu-şi pierdu vremea să-l contrazică. Nu înceta niciodată să se minuneze de calmul cutezător al lui Giordino şi de rezistenţa lui de oţel; ar fi putut căuta în toată lumea, fără să găsească alt prieten ca bărbatul acesta solid şi dur:

  — Bine, du-l tu! De data asta te las şi o să mă rog să ne-mpingă vântul din spate.

  După câteva minute, treceau peste linia ţărmului şi se avântau deasupra oceanului. O staţiune cu peluze atrăgătoare şi cu o piscină mare se întindea în jurul unui golfuleţ cu plajă de nisip alb. Turiştii care stăteau la soare îşi ridicară ochii spre elicopterul care-i survolă la mică înălţime şi îşi fluturară braţele. Neavând nimic mai bun de făcut, Pitt le răspunse în acelaşi fel.

  Reveni după aceea în compartimentul pentru marfă şi se apropie de Rodgers:

  — Trebuie să scăpăm de cât mai multă greutate, îi spuse, cu excepţia echipamentelor pentru supravieţuire – vestele de salvare şi ultima plută. În rest, aruncăm tot: haine inutile, unelte, echipamente, scaune, orice obiect care nu-i sudat sau nituit.

  Toţi se apucară de treabă, dându-i diverse obiecte lui Pitt care le arunca prin uşa pentru pasageri. După ce compartimentul fu golit, elicopterul era mai uşor cu aproape 136 de kilograme. Înainte de a închide iarăşi uşa, Pitt privi în urmă. Din fericire, nu zărea pe nimeni care să fi pornit după ei. Era sigur că pilotul peruvian anunţase prin radio că-i reperase şi că intenţiona să-i atace, anulând cacealmaua cu Chiclayo, totuşi se îndoia că Solpemachaco ar fi bănuit, cel puţin pentru alte zece minute, pierderea elicopterului şi a mercenarilor. Iar dacă totuşi, cu întârziere, ar fi ajuns la concluzia finală şi ar fi trimis un avion de vânătoare cu reacţie al Aviaţiei Peruviene pentru a-i intercepta, ar fi fost prea târziu. Orice atac asupra unei nave americane de cercetări, neînarmate, ar fi declanşat repercusiuni diplomatice serioase între cele două ţări, o situaţie pe care Peru şi aşa confruntată cu o sumedenie de probleme interne, nu şi-o putea permite. Pitt nu risca prea mult, presupunând că nici un funcţionar local sau ofiţer militar n-ar fi riscat un dezastru politic, indiferent cu cât i-ar fi mituit Solpemachaco.

  Şchiopătă înapoi în carlingă, se aşeză pe locul copilotului şi luă microfonul radio. Ignorând orice precauţii, apăsă butonul pentru emisie. „Mai dă-i naibii, îşi spuse, pe amicii cumpăraţi şi plătiţi de Solpemachaco, ca să monitorizeze frecvenţele radio!”

  — NUMA cheamă Deep Fathom! Răspunde, Stucky!

  — Recepţie, NUMA. Aici Deep Fathom. Care-i locaţia voastră?

  — Vai de mine, dar ce ochi mari ai… şi cum ţi s-a schimbat glasul, bunicuţo!

  — Repetă, NUMA!

  — Nici măcar nu face un efort credibil! izbucni în râs Pitt. Nu, nu… nu eşti Rich Little. Se uită spre Giordino: Avem pe fir un imitator amuzant.

  — Cred c-ar fi bine să-i anunţi locaţia noastră, comentă cinic Giordino.

  — Aşa-i, aprobă Pitt. Deep Fathom, aici NUMA! Locaţia noastră este la sud de Castelul Vrăjit, între ţara Junglei şi Piraţii din Caraibe.

  — Te rugăm să repeţi locaţia, se auzi glasul mercenarului agitat care interceptase apelul lui Pitt spre Stucky.

  — Ce-i asta – o reclamă pentru Disneyland? se auzi din difuzor glasul familiar al lui Stucky.

  — I-auzi, i-auzi, articolul adevărat! De ce a durat atât de mult până ai răspuns, Stucky?

  — Ascultam ce avea de spus imitatorul meu. Aţi aterizat în Chiclayo?

  — Am fost deviaţi şi am decis să pornim spre casă, răspunse Pitt. Căpitanul este pe-acolo?

  — Este pe punte, jucând rolul căpitanului Bligh7 şi biciuind echipajul în tentativa de a stabili un record de viteză. Încă un nod şi niturile ne vor sări cât colo.

  — Nu vă reperăm vizual. Ne-aţi prins pe radar?

  — Afirmativ! Schimbaţi cursul la 2-7-2 magnetic. În felul acesta intraţi pe curs convergent.

  — Modific imediat cursul la 2-7-2, repetă Giordino.

  — Cât mai este până la rendez-vous? se interesă Pitt.

  — Căpitanul apreciază că vreo 60 de kilometri.

  — Ar trebui să-i vedem în curând. Pitt privi spre prietenul său: Ce crezi?

  Giordino se uită cu jale la cadranele pentru combustibil, apoi la ceasul de pe panoul instrumentelor. Era ora 10.47 de minute. Nu-i venea să creadă că atât de multe se petrecuseră în intervalul scurt de când el şi Pitt răspunseseră apelului de salvare emis de cel care se dădea drept Doc Miller. Era convins că-şi scurtase viaţa cu trei ani.

  — Îi mulg ultimul mililitru de combustibil la viteza de numai 40 kilometri pe oră, spuse el în cele din urmă. Un vânt uşor dinspre ţărm ne este de ajutor, dar estimez că ne-au mai rămas doar 15-20 minute de zbor. Poţi aprecia la fel de bine ca şi mine.

  — Să sperăm că indicatoarele nu arată şi rezerva, mormăi Pitt. Stucky?

  — Sunt aici.

  — Ar fi bine să vă pregătiţi pentru o recuperare din ocean. Toate previziunile indică o amerizare forţată.

  — Îi transmit căpitanului. Anunţaţi-mă când amerizaţi.

  — Veţi afla primii.

  — Baftă!

  Elicopterul zumzăia peste crestele valurilor care se rostogoleau dedesubt. Pitt şi Giordino vorbeau foarte puţin între ei. Urechile lor erau aţintite spre sunetele turbocompresoarelor, aşteptându-se parcă să amuţească dintr-o clipă în alta. Instinctiv, tresăriră atunci când alerta de combustibil răsună în cabină.

  — S-a zis şi cu speranţa în rezerve, comentă Pitt. De acum zburăm numai cu vaporii de combustibil.

  Privi în jos la albastrul-închis ca de cobalt al apei aflate la zece metri sub elicopter. Oceanul era rezonabil de calm şi Pitt aprecie că înălţimea valurilor de la bază la vârf nu atingea un metru. Apa părea caldă şi ospitalieră. O amerizare forţată n-ar fi fost foarte dură şi vechiul Mi-8 ar fi trebuit să plutească măcar şaizeci de secunde, dacă Giordino nu-i rupea fuzelajul la coborâre.

  O chemă pe Shannon în carlingă. Femeia apăru în cadrul uşii, îl privi şi surâse vag:

  — V-aţi văzut nava?

  — Cred că-i imediat dincolo de orizont, totuşi nu îndeajuns de aproape ca să ajungem la ea cu combustibilul rămas. Spune-le tuturor să fie pregătiţi pentru amerizare.

  — Atunci va trebui să înotăm restul distanţei, rosti ea caustic.

  — Un simplu detaliu tehnic, făcu Pitt. Pune-l pe Rodgers să aducă pluta lângă uşa pasagerilor şi să fie gata s-o arunce în apă imediat cum amerizăm. Şi atrage-i insistent atenţia că-i important să tragă de cordeluţa pentru umflare după ce pluta a ieşit complet pe uşă. Nu vreau să mă ud pe picioare.

  Giordino indică drept înainte:

  — Deep Fathom!

  Pitt încuviinţă din cap, zărind şi el punctuleţul întunecat de la orizont. Vorbi în microfonul staţiei radio:

  — Vă reperăm vizual, Stucky.

  — V-aşteptăm la petrecere! Deschidem barul mai devreme, special pentru voi.

  — Doamne fereşte! replică Pitt, sarcastic. Nu-mi imaginez că amiralul va privi cu mult entuziasm această sugestie.

  Şeful lor, amiralul James Sandecker, director al Agenţiei Naţionale Americane de Studii Marine şi Subacvatice (NUMA), introdusese o regulă săpată în piatră prin care pe navele NUMA se interziceau băuturile alcoolice. Vegetarian şi obsedat de fitness, Sandecker aprecia că în felul acela prelungea speranţa de viaţă a echipajului. Ca şi în cazul prohibiţiei din anii '20, bărbaţii care până atunci de-abia puseseră gura pe băutură începură să introducă pe furiş navete cu bere la bord ori să le cumpere din porturile străine.

  — Ai prefera un pahar mare de cacao caldă? replică Stucky.

  — Doar dacă o amesteci cu suc de morcovi şi germeni de alfalfa…

  — Tocmai am pierdut un motor, anunţă Giordino sec.

  Ochii lui Pitt se îndreptară către instrumente. Pe panourile de bord, acele indicatoare ce monitorizau turbocompresorul babord se îndreptau tresărind spre punctul de oprire. Bărbatul se întoarse şi o privi pe Shannon:

  — Avertizează-i pe toţi că vom ameriza pe partea dreaptă a elicopterului.

  Shannon păru derutată:

  — De ce nu coborâm vertical?

  — Dacă facem aşa, palele elicei portante se vor lăsa, vor lovi apa şi se vor rupe la acelaşi nivel cu fuzelajul. Fragmentele proiectate pot străpunge foarte uşor învelişul cabinei, mai ales carlinga, ceea ce ar duce la pierderea capului bravului nostru pilot. Dacă vom coborî pe o parte, bucăţile de pale vor fi azvârlite spre exterior, îndepărtându-se de noi.

  — Şi de ce tocmai pe partea dreaptă?

  — Nu am cretă şi tablă, să-ţi desenez! pufni Pitt, exasperat. Ca să mori mai înţeleaptă, motivele sunt sensul de rotaţie al palelor şi faptul că uşa de ieşire se găseşte în stânga.

  Chipul lui Shannon se lumină şi ea încuviinţă din cap:

  — Am priceput.

  — Imediat după impact, continuă Pitt, scoate studenţii pe uşă înainte ca elicopterul să se scufunde. Acum du-te la locul tău şi pune-ţi centurile! Îl atinse după aceea pe Giordino pe umăr: Amerizează cât mai ai control, îi spuse şi-şi prinse curelele de siguranţă.

  Giordino nu mai trebuia convins. Înainte de a pierde motorul rămas, trase de comenzi şi reduse alimentarea cu combustibil a aparatului. În momentul în care elicopterul ajunse la trei metri deasupra oceanului, îl înclină uşor pe dreapta. Palele rotorului izbiră oceanul şi se rupseră, ridicând un nor de sfărâmături şi jerbe de apă, iar aparatul se lăsă pe valuri cu ţinuta stângace a unui albatros rănit. Impactul sosi ca zguduitura pe care o simţi într-o maşină ce trece în plină viteză peste o groapă mare în şosea. Giordino opri motorul şi fu plăcut surprins să vadă că bătrânul Mi-8 Hip-C se legăna pe apă, de parcă ar fi plutit dintotdeauna acolo.

  — Sfârşitul călătoriei! tună Pitt. Toată lumea să iasă naibii afară!

  Clipocitul lin al valurilor pe fuzelaj sosi ca un sunet plăcut după ţiuitul motoarelor şi ţăcănitul rotoarelor. Izul înţepător al aerului marin umplu interiorul neaerisit al compartimentului când Rodgers deschise uşa pentru pasageri şi aruncă în apă pluta pneumatică pentru douăzeci de oameni. Fusese extrem de atent să nu tragă prea devreme de şnurul pentru umflare şi se simţi uşurat să audă şuieratul aerului comprimat şi să vadă pluta umflându-se dincolo de uşă. După câteva clipe se legăna lângă elicopter, cu parâma ţinută strâns în mâna lui Rodgers.

  — Ieşiţi! răcni fotograful, împingându-i pe studenţii peruvieni prin uşă şi pe plută.

  Pitt îşi desfăcu centurile de siguranţă şi se grăbi în cabina din spate. Shannon şi Rodgers dirijau perfect operaţiunea de evacuare. Toţi studenţii, mai puţin trei, se suiseră în plută. Examinarea rapidă a elicopterului îl convinse că nu va putea pluti mult timp. Uşile pliante se îndoiseră din cauza impactului, suficient pentru a îngădui apei să năvălească înăuntru prin ele. Deja podeaua începuse să se încline în spate şi valurile unduiau peste pragul uşii pasagerilor:

  — N-avem mult timp la dispoziţie, rosti el, ajutând-o pe Shannon să se suie în plută.

  O urmă Rodgers, apoi se întoarse spre Giordino şi-i spuse:

  — Este rândul tău, Al.

  Giordino nici nu voia să audă:

  — Ştii prea bine tradiţia mării. Răniţii sunt evacuaţi primii.

  Înainte ca Pitt să fi putut protesta, prietenul său îl îmbrânci prin uşă, pentru a-l urma, în vreme ce apa îi trecu de glezne. Înhăţară vâslele plutei şi se îndepărtară repede de elicopter, când grinda lungă a cozii acestuia se cufundă în ocean. După aceea un val mai înalt pătrunse prin uşa pasagerilor şi aparatul alunecă, cu spatele înainte, sub undele indiferente. Dispăru cu un gâlgâit slab şi câteva încreţituri ale apei, ultimele fiind palele rupte ale elicei portante, ale cărei cioturi se roteau lent sub forţa curentului, de parcă elicopterul ar fi coborât acţionat de propria energie. Apa năvăli prin uşa deschisă şi elicopterul pieri sub valuri pentru o ultimă aterizare pe fundul oceanului.

  Nimeni nu vorbea. Toţi păreau trişti să vadă soarta aparatului, ca şi cum ar fi suferit o pierdere personală. Pitt şi Giordino se simţeau în largul lor pe apă, pe când ceilalţi, trezindu-se plutind pe neaşteptate pe oceanul imens, încercau un sentiment oribil de pustietate, care se adăuga celui de neajutorare. Acest din urmă sentiment fu amplificat mai cu seamă când aripioara dorsală a unui rechin apăru subit deasupra valurilor şi începu să descrie cercuri de rău augur în jurul plutei.

  — E numai vina ta! i se adresă Giordino lui Pitt, prefăcându-se exasperat. Vine spre noi fiindcă a simţit sângele din rana ta de la picior.

  Pitt se uită cu atenţie în apa transparentă, studie forma zveltă care trecu pe sub plută şi recunoscu capul ca un stabilizator orizontal cu ochii dispuşi precum luminile de poziţie de pe vârfurile aripilor unui avion.

  — Un rechin-ciocan, anunţă el, lung de cel mult doi metri şi jumătate. Îl voi ignora.

  Shannon se înfioră, se apropie mai mult de el şi-l prinse de braţ:

  — Dacă se hotărăşte să muşte din plută şi ne scufundăm?

  Pitt ridică din umeri:

  — Rechinii găsesc rareori apetisante plutele.

  — Şi-a invitat amicii la cină, arătă Giordino alte două aripioare ce brăzdau apa.

  Pitt putea zări panica întipărindu-se pe chipurile studenţilor. Se cuibări într-o poziţie cât mai confortabilă pe fundul plutei, îşi puse călcâiele pe bordul ei şi închise ochii.

  — Nimic mai plăcut decât un somn odihnitor sub soarele cald, plutind pe oceanul liniştit. Treziţi-mă când soseşte nava.

  — E nebun! îl privi Shannon, stupefiată.

  Giordino pricepu imediat ideea lui Pitt şi-i intră în joc:

  — Nu eşti singurul, anunţă el.

  Nimeni nu ştia prea bine cum să reacţioneze. Ochii celor din plută treceau de la bărbaţii din NUMA, care păreau să moţăie, la rechinii care le dădeau târcoale. Treptat, panica se transformă într-o nelinişte apăsătoare, în vreme ce minutele se scurgeau de parcă ar fi fost ore.

  Alţi rechini se alăturară primilor trei, dar toate inimile se umplură de speranţă când Deep Fathom apăru în depărtare, cu etrava spintecând apa în jerbe înspumate. Nimeni de la bord nu bănuise că bătrânul cal de bătaie al flotei oceanografice NUMA ar fi putut atinge asemenea viteze. În sala maşinilor, inginerul-şef, August Burley, un bărbat voinic cu un pântece impunător, străbătea pasarela dintre motoarele diesel mari, cerceta cu atenţie tahometrele, ale căror ace indicatoare trecuseră de mult în sectoarele roşii şi asculta orice zgomote cât de cât ameninţătoare dinspre motoarele supratensionate. Pe punte, Frank Stewart privea prin binoclu spre punctuleţul portocaliu de pe suprafaţa albastră a oceanului.

  — Ne îndreptăm spre ei cu jumătate de viteză, apoi o luăm „în marşarier”, îl anunţă el pe timonier.

  — Nu vrei să oprim şi să plutim spre ei, căpitane? întrebă bărbatul blond şi cu părul strâns în coadă de la timonă.

  — Sunt înconjuraţi de rechini. Nu putem irosi timpul cu precauţii.

  Stewart înaintă şi vorbi în sistemul de comunicaţii al navei:

  — Ne apropiem cu babordul de naufragiaţi. Toţi cei disponibili să fie pregătiţi să-i ridicăm.

  Urmă o demonstraţie elegantă de virtuozitate marinărească. Stewart opri nava la numai doi metri de pluta de salvare, abia creând un val micuţ. Câţiva membri ai echipajului se aplecară mult peste balustradă şi parapet, fluturându-şi braţele şi strigând. Scara de îmbarcare fusese coborâtă şi un marinar se găsea pe puntea inferioară cu o cange. O întinse, capătul căngii fu prins de Giordino şi pluta fu trasă până se lipi de platformă.

  Rechinii fură daţi uitării şi toţi începură să zâmbească şi să râdă cu o fericire nestăvilită – la urma urmelor, de când fuseseră luaţi ostatici, scăpaseră de moarte de cel puţin patru ori fără măcar să fie răniţi serios. Shannon se uită la bordajul înalt al navei de cercetări, examină suprastructura şi dunetele greoaie, apoi se răsuci spre Pitt cu o luminiţă vicleană în ochi:

  — Ne-ai promis un hotel de patru stele şi o baie înviorătoare. În nici un caz un vapor vechi şi ruginit.

  — Ce este un nume?”8 chicoti Pitt. Orice liman e bun în vreme de furtună. De aceea, vei împărţi cu mine cabina mea atrăgătoare, dar modestă. Fiind un gentilom, îţi voi oferi cuşeta de jos, în vreme ce eu voi suporta umilinţa de-a o ocupa pe cea de sus.

  Shannon îl privi amuzată:

  — Consideri cam multe înţelese de la sine, aşa-i?

  Destinzându-se şi privindu-i cu ochi paterni pe ocupanţii plutei care urcau treptele scării, Pitt zâmbi drăceşte şi murmură:

  — Am înţeles, nu vrei să atragem atenţia. Bine, poţi să stai tu deasupra şi eu voi sta dedesubt.

  Lumea lui Juan Chaco se făcuse praf şi pulbere. Dezastrul din valea Viracocha era mult mai teribil decât şi-ar fi putut imagina cineva. Fratele lui fusese ucis primul, operaţiunea de contrabandă cu artefacte era compromisă, iar după ce arheologul american Shannon Kelsey şi studenţii aveau să relateze cele întâmplate în faţa presei şi a oficialităţilor guvernamentale, el avea să fie dat afară de la Departamentul de Arheologie şi dizgraţiat. Mai rău încă, exista posibilitatea reală de a fi arestat şi judecat fiindcă vânduse moştenirea istorică a poporului său şi ştia că putea fi condamnat la o detenţie foarte lungă.

  Frământat de nelinişte, stătea lângă rulota din Chachapoya şi privea aparatul cu rotor înclinat care aproape că încremeni în văzduh, când motoarele suspendate din capetele aripilor pivotară, trecând de la zborul orizontal la cel vertical. Aparatul negru şi lipsit de însemne staţionă câteva clipe, apoi pilotul aşeză lin trenul de aterizare pe sol.

  Din cabina pentru nouă pasageri coborî un bărbat cu barbă deasă, purtând un şort boţit şi o cămaşă kaki cu o pată imensă de sânge pe piept. Nu privea nici în stânga, nici în dreapta, iar expresia de pe chipul său era încruntată. Fără un cuvânt de salut, trecu pe lângă Chaco şi intră în rulotă. Peruvianul îl urmă ca un căţel certat de stăpân.

  Cyras Sarason, cel care jucase rolul doctorului Steven Miller, se aşeză greoi la biroul lui Chaco şi-l privi cu răceală:

  — Ai auzit?

  Chaco încuviinţă din cap, fără să-l întrebe despre pata de sânge de pe cămaşă. Ştia că sângele reprezenta o rană de glonţ falsă.

  — Am primit raportul complet de la unul dintre camarazii fratelui meu.

  — Ştii atunci că şi Kelsey şi studenţii ne-au scăpat printre degete şi au fost recuperaţi de o navă americană de cercetări oceanografice.

  — Da, ştiu că am dat greş.

  — Condoleanţe pentru fratele tău, rosti Sarason fără urmă de emoţie.

  — Nu-mi vine să cred c-a murit, murmură Chaco în mod straniu neafectat. Moartea lui mi se pare de neconceput. Eliminarea arheologilor ar fi trebuit să fie o operaţiune simplă.

  — Aş spune adevărul numai pe jumătate, dacă aş zice că oamenii tăi au dat-o în bară. Te-am avertizat că scufundătorii de la NUMA sunt periculoşi.

  — Fratele meu nu s-a aşteptat la rezistenţă organizată din partea unei armate.

  — O armată formată dintr-un singur om, comentă acid Sarason. Am observat totul dintr-o criptă. Un singur lunetist plasat în vârful templului i-a ucis pe ofiţeri şi a ţinut piept unui număr de două plutoane alcătuite din mercenarii tăi isteţi, în timp ce tovarăşul lui i-a doborât pe piloţi şi le-a furat elicopterul. Fratele tău a plătit scump pentru infatuarea şi prostia lui.

  — Cum a fost posibil ca doi scufundători şi un grup de studenţi să distrugă o forţă de asalt excelent instruită? întrebă Chaco, stupefiat.

  — Dacă am şti răspunsul la întrebarea asta, am putea afla şi cum au doborât elicopterul urmăritor.

  — Ar mai putea fi opriţi…

  — Las-o baltă! Nu intenţionez să amplific dezastrul, distrugând o navă a guvernului american cu tot ce se află la bord. Răul s-a produs deja. Potrivit surselor mele din Lima, întreaga istorie, inclusiv asasinarea lui Miller, a fost comunicată cabinetului preşedintelui Fujimori de către Kelsey, la scurt timp după ce a ajuns la bord. Până diseară totul va fi difuzat de mass-media. Operaţiunea Chachapoya este compromisă.

  — Am mai putea scoate artefactele din vale.

  Moartea recentă a fratelui său nu-l lăcuise de lăcomie pe Chaco.

  — Ţi-am luat-o deja înainte, spuse Sarason. O echipă a plecat să recupereze ce a mai rămas după atacul cu rachete lansat de idioţii de sub comanda fratelui tău. Este un miracol că mai avem ceva care să ne justifice eforturile.

  — Cred totuşi că mai există o şansă ca în Cetatea Morţilor să poată fi găsit un indiciu privind quipu-ul lui Drake.

  — Quipu-ul lui Drake… repetă Sarason privind în gol, apoi strânse din umeri. Organizaţia noastră s-a gândit la un alt mod de a căuta comoara.

  — Ce s-a întâmplat cu Amaru? Mai trăieşte?

  — Din păcate, da. Îşi va duce restul zilelor ca eunuc.

  — Păcat… Era o slugă credincioasă.

  — Credincioasă pentru cine-l plătea mai bine, pufni Sarason. Tupac Amaru este un ucigaş sociopat de ultima speţă. Când i-am ordonat să-l răpească pe Miller şi să-l ţină prizonier până la încheierea operaţiunii, i-a tras un glonţ în inimă şi l-a aruncat în blestematul ăla de puţ. Are tot atâta minte cât un câine turbat.

  — S-ar putea totuşi să se dovedească util, reflectă Chaco cu glas tare.

  — În ce fel?

  — Dacă nu mă-nşel în privinţa modului său de gândire, a jurat să se răzbune pe cei care i-au cauzat recenta… deficienţă fizică. S-ar putea să fie o mişcare inteligentă să-l asmuţim asupra lui Kelsey şi a scufundătorului Pitt, pentru a-i împiedica să fie folosiţi ca informatori de către investigatorii serviciilor vamale internaţionale.

  — Ne-am avânta pe o gheaţă tare subţire dacă i-am da frâu liber unui nebun ca el, totuşi o să ţin minte ideea ta.

  — Ce planuri are Solpemachaco pentru mine? urmă Chaco. Aici sunt terminat. Compatrioţii mei vor şti că le-am trădat încrederea în privinţa comorilor noastre istorice şi mi-aş putea petrece restul vieţii într-una din mizerabilele noastre închisori.

  — O concluzie ştiută dinainte, ridică Sarason din umeri. Sursele mele m-au anunţat că poliţia locală a primit ordin să te aresteze. Ar trebui să ajungă aici în mai puţin de o oră.

  Chaco îl privi îndelung, apoi rosti:

  — Sunt savant şi erudit, nu criminal. Nu ştiu câte aş putea dezvălui în urma unor interogatorii prelungite, poate chiar a unor torturi.

  Sarason îşi ascunse surâsul la auzul ameninţării voalate:

  — Eşti o persoană valoroasă, pe care nu ne putem permite s-o pierdem. Nu mai există nimeni cu experienţa şi cunoştinţele tale despre culturile andine vechi. Vom aranja să preiei conducerea colecţiei noastre din Panama. Acolo te vei ocupa de identificarea, catalogarea şi restaurarea artefactelor pe care le cumpărăm de la huaqueros locali sau pe care le achiziţionăm sub faţada proiectelor arheologice universitare din America de Sud.

  Expresia lui Chaco deveni brusc lacomă:

  — Sunt măgulit. Bineînţeles că voi accepta. O asemenea funcţie trebuie să fie bine plătită.

  — Vei primi două procente din preţul pe care artefactele le obţin la casele noastre de licitaţie din New York şi Europa.

  Chaco ocupa o poziţie prea modestă pe scara ierarhică pentru a cunoaşte secretele lui Solpemachaco, dar ştia prea bine reţeaua, iar profiturile acesteia erau enorme.

  — Voi avea nevoie de ajutor pentru a părăsi ţara.

  — Nu-şi face griji, încuviinţă Sarason, vei pleca împreună cu mine.

  Arătă din cap spre fereastra prin care se zărea aparatul de zbor negru şi înfricoşător ce aterizase lângă rulotă, ale cărui elice mari cu trei pale se roteau lent, în ralanti.

  — Cu el ajungem în patru ore la Bogota, în Columbia.

  Lui Chaco nu-i venea să creadă ce noroc avea. Cu un minut în urmă fusese la un pas de dizgraţiere şi închisoare pentru escrocarea guvernului, iar acum era pe cale de a deveni un om foarte bogat. Amintirea fratelui său se risipi repede; fuseseră fraţi vitregi şi, oricum, nu prea apropiaţi. În timp ce Sarason aştepta răbdător, Chaco îşi strânse grăbit câteva obiecte personale şi le îndesă într-o valiză. După aceea bărbaţii porniră împreună spre aparatul de zbor.

  Juan Chaco n-a mai apucat să vadă Bogota, iar ţăranii care lucrau pe un câmp de cartofi din apropierea unui cătun izolat din Ecuador, auzind un zgomot neobişnuit, s-au oprit să privească spre un aparat de zbor care trecea la 500 de metri deasupra solului. Pe neaşteptate, ca într-o secvenţă dintr-un film de groază, au zărit corpul unui bărbat căzând din avion. De asemenea, au putut vedea în mod clar că nefericitul era viu. Dădea disperat din picioare şi-şi răşchira nebuneşte degetele prin aer, de parcă ar fi putut cumva să-şi încetinească prăbuşirea.

  Chaco a izbit solul în mijlocul unui ţarc mic în care se găsea doar o vacă slăbănoagă, prăbuşindu-se la doi metri de animalul speriat. Ţăranii au venit în goană de pe câmp şi au rămas în jurul cadavrului zdrobit, care se afundase aproape o jumătate de metru în pământ. Oameni simpli, ei nu au anunţat cel mai apropiat post de poliţie aflat la peste şaizeci de kilometri spre vest, ci au ridicat cu respect rămăşiţele bărbatului misterios care căzuse din cer şi le-au îngropat, neplânse de nimeni, în micul cimitir de lângă ruinele unei biserici vechi.

  Shannon îşi înfăşurase capul într-un prosop, iar părul îi era încă ud după o baie fierbinte în cabina căpitanului. Le îngăduise studentelor peruviene să se îmbăieze înaintea ei, pentru ca apoi să se desfete în apa fierbinte, în timp ce sorbea dintr-un pahar cu vin şi muşca din sandvişul cu pui, adus cu grijă de Pitt de la bucătărie. După ce-şi îndepărtase sudoarea şi murdăria din pori şi noroiul junglei de sub unghii, pielea îi strălucea şi mirosea a săpun de lavandă. Un marinar mai scund, apropiat de statura ei, îi împrumută o salopetă; singura femeie din echipaj, geolog marin, îşi folosise aproape toată garderoba pentru a le echipa pe studente. Imediat după ce se îmbrăcă, Shannon îşi azvârli costumul de scufundător şi bluza murdară în conteinerul pentru gunoi. Reprezentau amintiri pe care dorea să le uite cât mai repede.

  După ce-şi uscă şi perie părul, folosi puţin din loţiunea after-shave a căpitanului Stewart. „De ce oare, se întrebă ea, bărbaţii nu folosesc niciodată talc după duş?” Tocmai îşi împletea în coadă părul lung, când Pitt ciocăni la uşă. Se uitară o clipă unul la celălalt, apoi izbucniră în râs.

  — De abia te-am recunoscut, mărturisi femeia privindu-l pe Pitt, spălat şi bărbierit, purtând o cămaşă aloha hawaiană înflorată şi pantaloni de culoare bej.

  Se gândi că nu era un bărbat teribil de arătos, dar orice cusururi ale feţei sale colţuroase păleau înaintea magnetismului masculin căruia îi venea greu să-i reziste. Era chiar mai bronzat decât ea, iar părul negru şi ondulat se potrivea perfect cu ochii incredibil de verzi.

  — Nu arătăm ca şi cum am fi aceleaşi persoane, rosti el cu un surâs complice. Ce zici de un tur prin navă înainte de cină?

  — Mi-ar face plăcere, încuviinţă Shannon, apoi îl privi atent. Credeam că voi dormi în cuşeta din cabina ta, dar am aflat că domnul căpitan mi-a oferit-o cu generozitate pe a lui.

  Pitt înălţă din umeri:

  — Norocul sorţii…

  — Eşti un impostor, Dirk Pitt. Nu eşti în nici un caz desfrânatul al cărui rol îl joci.

  — Am crezut dintotdeauna că intimitatea dintre două persoane trebuie să evolueze treptat.

  Shannon se simţi brusc stânjenită; avea senzaţia că ochii lui pătrunzători îi puteau citi gândurile. Părea să simtă că în viaţa ei exista altcineva. Se sili să zâmbească şi-şi strecură braţul pe sub al bărbatului:

  — De unde începem?

  — Te referi la turul navei, nu?

  — La ce altceva m-aş putea referi?

  Deep Fathom era o navă de cercetări ştiinţifice dotată cu tehnologie de vârf şi arăta ca atare. Denumirea ei oficială era Navă Superseismică şi fusese destinată, în principal, cercetărilor geofizice oceanice, dar putea să efectueze nenumărate alte activităţi subacvatice. Pupa gigantică şi macaralele de bord laterale, cu vinciurile uriaşe, puteau fi adaptate pentru a funcţiona în orice situaţii submarine imaginabile, de la excavaţii miniere până la operaţiuni de salvare la mare adâncime, ori lansare şi recuperare de submersibile cu sau fără echipaj.

  Era vopsită în culoarea turcoaz tradiţională pentru NUMA, cu suprastructura albă şi macaralele azurii. De la provă la pupă, se întindea pe lungimea unui teren de fotbal şi era locul în care-şi desfăşurau activitatea treizeci şi cinci de savanţi şi douăzeci de marinari. Deşi n-o arăta din exterior, cabinele erau la fel de elegante ca ale celor mai luxoase pacheboturi. Cu o intuiţie rară pentru un birocrat, amiralul James Sandecker ştia că oamenii săi puteau lucra mai eficient dacă erau trataţi astfel şi Deep Fathom îi reflecta această convingere. Sala de mese era echipată ca un restaurant cochet, iar bucătăria era condusă de un bucătar-şef de mâna întâi.

  Pitt o conduse pe Shannon pe puntea de navigaţie:

  — Creierul navei, explică el, rotindu-şi braţul şi arătându-i sala plină de reţele digitale, calculatoare şi monitoare video montate pe o consolă lungă care se întindea pe toată lăţimea punţii, dedesubtul geamurilor vaste. Aproape tot ce se întâmplă în navă este controlat de aici, mai puţin echipamentele de mare adâncime care sunt operate din compartimentele cu aparatură electronică imaginată pentru asemenea proiecte speciale.

  Shannon privi cromul scânteietor, imaginile colorate de pe monitoare şi vederea panoramică a oceanului din faţa provei. Totul părea la fel de impresionant şi modern ca o sală futuristă de jocuri video.

  — Unde-i timona? întrebă ea.

  — Roata cea veche a dispărut o dată cu Queen Mary, răspunse Pitt şi-i arătă consola pentru comenzi automate a navei – un panou cu manete şi o unitate de telecomandă care putea fi montată pe aripile punţii. În prezent, navigaţia este realizată de calculatoare. Căpitanul poate dirija o navă chiar şi prin comenzi vocale.

  — Fiind o persoană care dezgroapă cioburi de lut, habar n-am avut că navele sunt atât de avansate.

  — După ce au fost neglijate timp de patruzeci de ani ca nişte copii orfani, ştiinţa şi tehnologia oceanică au fost, în sfârşit, recunoscute de guvern şi de sectorul privat ca fiind industria viitorului.

  — Nu mi-ai explicat niciodată exact ce anume faceţi în largul coastelor peruviene.

  — Studiem apele, în căutare de medicamente noi.

  — Medicamente de tipul „luaţi două pastile de spirulină şi mai sunaţi-mă mâine”?

  Pitt zâmbi şi aprobă din cap:

  — Este perfect posibil ca într-o bună zi medicul tău să-ţi prescrie aşa ceva.

  — Prin urmare, căutarea de noi medicamente e… sub apă?

  — Este o necesitate. Deja omenirea a găsit şi a analizat mai bine de nouăzeci la sută din toate organismele de pe uscat care oferă surse de medicamente pentru tratarea bolilor. Aspirina şi chinina provin din coaja copacilor, iar în componentele medicamentelor se folosesc actualmente substanţe chimice extrase din veninul şerpilor, secreţiile broaştelor sau limfa din glandele porcilor. Pe de altă parte, creaturile oceanice şi microorganismele care trăiesc în adâncuri rămân surse neexploatate şi ar putea foarte bine să reprezinte speranţa vindecării tuturor bolilor, inclusiv guturaiul, cancerul sau SIDA.

  — Nu cred totuşi că se poate coborî pur şi simplu sub apă, de unde să se aducă o încărcătură de microbi care să fie analizaţi în laboratoare în vederea expedierii în farmacii.

  — Să ştii că adevărul nu-i chiar atât de departe, replică Pitt. Oricare dintre cele o sută de organisme care trăiesc într-o picătură de apă poate fi cultivată, recoltată şi transformată în medicamente. Meduzele, o nevertebrată numită briozoar, unii bureţi şi corali sunt utilizaţi în fabricarea de medicamente împotriva cancerului, de remedii antiinflamatorii pentru durerile artritice şi de medicamente ce înlătură respingerea transplanturilor şi a grefelor de organe. Rezultatele testelor efectuate asupra unei substanţe chimice izolate din algele kelp par foarte încurajatoare în combaterea unei tulpini a bacilului care provoacă tuberculoza, rezistent la alte medicamente.

  — Şi unde anume în ocean căutaţi asemenea substanţe miraculoase? se interesă Shannon.

  — Expediţia actuală se concentrează asupra unei zone de coşuri vulcanice, prin care magma fierbinte din mantaua Pământului vine în contact cu apa rece şi o ejectează printr-o serie de fisuri, înainte de a se revărsa pe fundul oceanului. Ai putea să numeşti fenomenul „izvor termal de mare adâncime”. Pe o suprafaţă întinsă sunt depozitate o mulţime de minerale – cupru, zinc, fier, plus apă bogată în sulfură de fier. În mod incredibil, în mediul acela întunecat şi toxic trăiesc şi se înmulţesc vaste colonii de moluşte gigantice, midii, viermi tubulari uriaşi şi bacterii ce folosesc componentele din sulfuri pentru sinteza zaharurilor. Noi colectăm aceste specii remarcabile de viaţă marină cu submersibilele şi le trimitem pentru analize de laborator şi teste în clinici din Statele Unite.

  — Pentru tratamentele acestea miraculoase lucrează mulţi savanţi?

  Pitt clătină din cap:

  — În toată lumea, vreo cincizeci-şaizeci. Cercetările medicale oceanice sunt de abia la început.

  — Cât timp va trece până vom vedea medicamentele pe piaţă?

  — Obstacolele pentru obţinerea atestărilor sunt teribile. În următorii zece ani medicii nu vor prescrie multe dintre medicamentele astea.

  Shannon se apropie de reţeaua de monitoare care acoperea panoul unui perete etanş:

  — Pare impresionant.

  — Misiunea noastră secundară este să cartografiem fundul oceanului în timp ce navigăm.

  — Ce arată monitoarele acestea?

  — Fundul oceanului în diverse forme şi imagini, explică Pitt. Sistemul sonar de rază mare şi rezoluţie mică poate înregistra tridimensional şi în culori o fâşie lată de cincizeci de kilometri.

  Shannon privi peisajul incredibil de râpe şi munţi, aflat la mii de metri sub navă:

  — Nu crezusem niciodată că voi putea vedea aşa de clar relieful submarin. Parcă m-aş uita pe hubloul unui avion deasupra Munţilor Stâncoşi.

  — Cu prelucrarea asigurată de calculator, imaginile devin şi mai distincte.

  — Romantismul Mărilor Sudului… rosti filosofic femeia. Sunteţi aidoma primilor exploratori care au cartografiat lumi noi.

  Pitt chicoti scurt:

  — Tehnologia de vârf anulează orice urmă de romantism.

  Părăsiră puntea şi bărbatul o conduse prin laboratoarele navei, unde o echipă de chimişti şi biologi marini se agitau în jurul câtorva acvarii din sticlă, în care viermuiau o sută de locuitori diferiţi ai adâncurilor, studiind datele de pe monitoarele calculatoarelor şi examinând microorganismele la microscop.

  — După recoltarea de pe fundul oceanului, explică el, aici începe căutarea noilor medicamente.

  — Care este rolul tău?

  — Al Giordino şi cu mine operăm vehiculele robotizate care cercetează fundul oceanului în căutarea siturilor cu organisme care ne-ar putea fi de folos. Atunci când apreciem că am găsit o locaţie interesantă, coborâm cu submersibilul pentru a colecta specimene.

  — Activitatea voastră este mult mai spectaculoasă decât a mea, oftă Shannon.

  — Nu sunt de acord, clătină Pitt din cap. În felul ei, căutarea originilor strămoşilor noştri poate fi destul de spectaculoasă. De ce oare milioane de oameni îşi aduc anual omagiul Egiptului antic, Romei şi Atenei, dacă n-ar simţi nici o atracţie faţă de trecut? De ce cutreierăm câmpurile pe care s-au desfăşurat bătăliile de la Gettysburg şi Waterloo, ori ne căţărăm pe stânci pentru a privi plajele Normandiei? Fiindcă trebuie să studiem istoria, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine.

  Shannon nu-i răspunse. Se aşteptase la o anumită răceală din partea unui bărbat pe care-l văzuse ucigând fără nici o remuşcare aparentă şi acum o surprindea profunzimea cuvintelor lui şi uşurinţa cu care îşi exprima ideile.

  El îi vorbi despre mări, despre naufragii şi comori dispărute. Ea îi descrise marile mistere arheologice ce aşteptau să fie soluţionate. Deşi schimbul reciproc de informaţii le făcea plăcere între cei doi exista totuşi o prăpastie de netrecut. Niciunul nu se simţea puternic atras de celălalt.

  Ieşiseră pe punte şi se rezemaseră de balustradă, privind spuma albă împroşcată de prova lui Deep Fathom, care luneca pe lângă copastie şi se contopea cu cea din siaj, când lângă ei apăru căpitanul Frank Stewart.

  — Ni s-a ordonat oficial, spuse el cu un uşor accent tărăgănat de Alabama, să-i transportăm pe tinerii peruvieni şi pe doamna doctor Kelsey în portul Callao, în apropiere de Lima.

  — Ai vorbit cu amiralul Sandecker? îl întrebă Pitt.

  Stewart clătină din cap:

  — Cu directorul operativ Rudi Gunn.

  — După ce-i debarcăm pe toţi, presupun că vom continua proiectul, nu?

  — Nava şi echipajul, da. Tu şi Al aţi primit ordin să reveniţi la puţul sacru şi să recuperaţi corpul doctorului Miller.

  Pitt se uită la Stewart ca un psihiatru care priveşte un bolnav mintal:

  — De ce tocmai noi? De ce nu poliţia peruviană?

  Căpitanul ridică din umeri:

  — Când am protestat amintindu-i că aveţi un rol important în operaţiunea de colectare a probelor, Gunn a spus că va trimite înlocuitori de la laboratorul de cercetări NUMA din Key West. Asta a fost tot.

  Pitt întinse braţul spre eliportul gol de pe puntea navei:

  — L-ai informat pe Rudi că Al şi cu mine nu suntem tocmai populari printre băştinaşi şi că nici nu mai avem aparate de zbor?

  — La prima întrebare, răspunsul este nu, rânji Stewart. La a doua întrebare, răspunsul este da. Cei de la ambasada americană vă închiriază un elicopter la Lima.

  — Pare la fel de raţional cu a comanda un sandviş cu unt de arahide într-un restaurant franţuzesc.

  — Dacă ai obiecţii, îţi sugerez să discuţi personal cu Gunn, care ne va aştepta pe docul din Callao.

  Pitt miji ochii:

  — Mâna dreaptă a lui Sandecker zboară peste 6500 de kilometri de la Washington ca să supravegheze recuperarea unui cadavru? Ce dracu' se-ntâmplă?

  — În mod evident, mai multe decât vedem noi la suprafaţă, răspunse căpitanul, apoi se întoarse către Shannon. Gunn îţi trimite şi dumitale un mesaj, din partea lui David Gaskill. A spus că-ţi vei reaminti numele.

  Pentru o clipă femeia studie gânditor puntea:

  — Da, îmi amintesc, este un agent sub acoperire din Serviciul vamal american, specializat în combaterea contrabandei cu antichităţi.

  — Gaskill îţi transmite, continuă Stewart, că a dat de urma costumului de aur de la Tiapollo, care se găseşte la un colecţionar din Chicago.

  Shannon simţi că-i stă inima în loc şi strânse balustrada, până ce încheieturile degetelor i se înălbiră.

  — Veşti bune? se interesă Pitt.

  Ea deschise gura, dar nu se auzi nici un sunet. Părea uluită.

  Pitt o cuprinse cu braţul după mijloc, sprijinind-o:

  — Te simţi bine?

  — Costumul de aur de la Tiapollo, murmură femeia cu respect, a dispărut în 1922, în urma unei spargeri îndrăzneţe la Museo Nacional de Antropologia din Sevilla. Nu există nici un arheolog în viaţă care n-ar fi gata să renunţe la pensie pentru a-l putea studia.

  — Ce anume îl face atât de special? se încruntă Stewart.

  — Datorită semnificaţiei lui istorice, vorbi Shannon parcă intrată în transă, este considerat cel mai preţios artefact din America de Sud. Învelişul de aur acoperea din creştet până în tălpi mumia lui Naymlap, un faimos general chachapoya. Conchistadorii spanioli i-au descoperit mormântul în 1547, în aşezarea Tiapollo din munţi. Evenimentul a fost consemnat în două documente vechi, însă astăzi nu se mai ştie exact unde se afla localitatea Tiapollo. Eu am văzut doar fotografii alb-negru ale costumului, dar lucrătura complicată de metal îţi tăia răsuflarea. Iconografia, imaginile tradiţionale şi designul exterior erau extraordinar de sofisticate şi consemnau un eveniment legendar.

  — Vrei să spui că era un scris sub formă de desene, ca în hieroglifele egiptene? întrebă Pitt.

  — Foarte asemănător.

  — Ceea ce am putea numi benzi desenate? interveni Giordino care apăruse pe punte.

  — Mai puţin în privinţa panourilor, râse Shannon. Panourile n-au fost niciodată complet descifrate. Referinţele obscure par să indice o călătorie îndelungată cu ambarcaţiile spre un loc aflat în afara imperiului aztec.

  — În ce scop? făcu Stewart.

  — Ca să ascundă uriaşul tezaur regal al lui Huascar, regele incaş care a fost capturat în luptă şi ucis de propriul frate, Atahualpa, executat la rândul lui de conchistadorul spaniol Francisco Pizzaro. Huascar avea un sacru lanţ de aur lung de două sute paisprezece metri. Într-o relatare făcută de incaşi spaniolilor se afirma că două sute de oameni abia îl puteau ridica.

  — Aproximând că un om poate ridica şaizeci la sută din propria greutate, reflectă Giordino, ar fi vorba despre peste nouă mii de kilograme de aur. Înmulţiţi asta cu o mie…

  — Şi se obţin nouă milioane de grame de aur, îl ajută Pitt.

  Expresia italianului care se cufundase în calcule se transformă brusc în uluire:

  — Dumnezeule! Pe piaţa aurului de azi, asta înseamnă peste o sută de milioane de dolari!

  — Nu se poate, pufni Stewart.

  — Calculează şi singur, murmură Giordino încă stupefiat.

  Căpitanul o făcu şi se schimbă, de asemenea, la faţă:

  — Măiculiţă, are dreptate!

  — Acesta este numai preţul aurului în sine, preciza Shannon. Ca artefact, este inestimabil.

  — Spaniolii nu l-au găsit niciodată? se interesă Pitt.

  — Nu. Lanţul a dispărut împreună cu o mare parte din avuţiile regale. Probabil că aţi auzit cu toţii istoria felului în care Atahualpa, fratele lui Huascar, a încercat să-şi cumpere libertatea de la Pizzaro, oferindu-se să umple cu aur o sală lungă de şapte metri şi lată de cinci metri. Atahualpa s-a ridicat pe vârfuri, a întins braţul şi a trasat pe pereţi în jurul sălii o linie la aproape trei metri de la podea – înălţimea la care avea să ajungă aurul. O altă sală din apropiere urma să fie umplută cu de două ori mai mult argint.

  — Probabil că a fost un record mondial pentru răscumpărare, reflectă Stewart.

  — Potrivit legendei, continuă Shannon, Atahualpa a confiscat foarte multe obiecte de aur din palate, temple şi clădiri publice, totuşi nu au fost suficiente şi de aceea a dorit tezaurul fratelui său. Spionii lui Huascar l-au avertizat pe acesta asupra situaţiei şi el a decis să ascundă avuţiile regatului înainte ca Atahualpa şi Pizzaro să pună mâinile pe ele. Războinici chachapoya loiali, comandaţi de generalul Naymlap au păzit tonele de obiecte din aur şi din argint care, alături de lanţul amintit, au fost transportate în secret de un şir foarte lung de oameni până pe coastă, unde au fost încărcate la bordul unei flotile de plute din balsa şi trestie, care a pornit spre o destinaţie necunoscută, situată undeva, în nord.

  — Legenda se bazează şi pe fapte reale? întrebă Pitt.

  — Între anii 1546 şi 1568, episcopul Juan de Avila, istoric şi translator iezuit, a consemnat multe relatări mitice despre civilizaţiile peruviene timpurii. În timp ce se străduia să-i convertească pe chachapoya la creştinism, el a aflat patru legende diferite despre o comoară mare care aparţinuse regatului incaş şi pe care strămoşii lor o transportaseră pe mare până la o insulă, departe de tărâmul aztecilor, unde fusese îngropată. Comoara era păzită de un jaguar înaripat până în ziua în care incaşii aveau să se întoarcă pentru a-şi redobândi regatul din Peru.

  — Între locul acesta şi California trebuie să existe cel puţin o sută de insule în largul coastelor, observă Stewart.

  Shannon urmări cum Pitt îşi coborî privirea pe apele oceanului.

  — Există sau mai bine zis a existat şi altă sursă a legendei, spuse ea.

  — S-o auzim, spuse Pitt.

  — Una dintre legendele consemnate de episcop de la Oamenii Norilor, aşa cum erau numiţi chachapoya, avea în centru o casetă din jad care ar fi conţinut cronica detaliată a voiajului.

  — O piele de animal desenată cu pictograme simbolice?

  — Nu, răspunse Shannon încetişor, un quipu.

  Stewart lăsă capul întrebător pe un umăr:

  — Ce anume?

  — Quipu este un sistem incaş pentru rezolvarea problemelor matematice şi pentru consemnarea datelor. Un obiect foarte ingenios, un fel de calculator antic care folosea şnururi colorate din fibre vegetale, de obicei cânepă, cu noduri plasate la intervale. Şnururile colorate aveau semnificaţii diferite – albastru pentru religie, roşu pentru rege, gri pentru locuri şi aşezări, verde pentru oameni şi aşa mai departe. Un şnur galben ar fi putut simboliza aurul, iar unul alb se putea referi la argint. Poziţiile nodurilor semnificau numere, de exemplu, trecerea timpului. Un quipu-mayoc, care era un fel de secretar sau funcţionar, avea nenumărate posibilităţi de a crea orice, de la consemnări ale evenimentelor până la inventare de depozite. Din păcate, cele mai multe quipu, unele dintre cele mai detaliate arhive din punct de vedere statistic care au existat vreodată în istoria omenirii, au fost distruse în timpul cuceririi incaşilor de către spanioli şi a opresiunilor care au urmat.

  — Acest instrument cu corzi, dacă-i pot spune aşa, rosti Pitt, a fost utilizat pentru a descrie în mod complet voiajul – inclusiv durata, distanţele şi locaţiile?

  — Exact, aprobă femeia.

  — Nu există nici un indiciu despre soarta casetei din jad?

  — O legendă afirma că spaniolii ar fi găsit caseta cu quipu, a cărui valoare n-o înţelegeau însă şi că ar fi trimis-o în Spania. În decursul călătoriei la bordul unui galion de comori pornit spre Panama, caseta şi toată încărcătură de artefacte preţioase, plus un tezaur de aur şi argint au fost capturate de sir Francis Drake, piratul englez.

  Pitt se întoarse şi o privi, de parcă ar fi fost un automobil de epocă pe care nu-l mai văzuse niciodată:

  — Harta comorii chachapoya a plecat spre Anglia?

  Shannon ridică neajutorată din umeri:

  — Când a ajuns în Anglia după călătoria sa în jurul lumii, Drake n-a menţionat niciodată nimic despre caseta din jad sau despre conţinutul ei. De atunci harta a devenit cunoscută drept quipu-ul Drake, dar n-a mai fost văzută de nimeni.

  — O poveste dată naibii, murmură încet Pitt şi ochii săi deveniră visători, ca şi cum mintea lui ar fi zărit ceva aflat dincolo de linia orizontului. Dar partea ei cea mai bună de abia acum începe…

  Shannon şi Stewart se holbară amândoi la el. Privirea lui Pitt se îndreptă spre văzduh, unde un pescăruş descria cercuri deasupra navei, apoi către uscat. Când îi privi din nou, în ochii lui se distingea o expresie de încredere absolută. Un surâs pieziş îi înălţa colţurile buzelor şi şuviţele cârlionţate de păr negru ca abanosul fluturau în briză.

  — De ce spui asta? îl întrebă Shannon, ezitând.

  — Fiindcă eu voi găsi caseta din jad.

  — Îţi baţi joc de noi, chicoti căpitanul.

  — Câtuşi de puţin.

  Expresia pierdută de pe faţa colţuroasă a lui Pitt se preschimbase într-una de hotărâre încăpăţânată.

  Pentru o clipă Shannon rămase uluită. Schimbarea bruscă de la scepticismul batjocoritor de mai devreme era complet neaşteptată:

  — Vorbeşti ca unul dintre aventurierii lunatici.

  Pitt îşi dădu capul pe spate şi râse din toată inima:

  — Asta-i partea cea mai grozavă a nebuniei. Vezi lucruri pe care nimeni altul nu le poate întrezări.

  Saint Julien Perlmutter era un mare gurmand. Înnebunit după mâncărurile şi băuturile fine, se bucura de plăcerile vieţii aflându-se în posesia unei arhive incredibile de reţete de la bucătari-şefi celebri în toată lumea şi a unei pivniţe cu peste patru mii de sticle de vinuri alese. Gazdă excelentă, cu o reputaţie admirabilă în organizarea de cine rafinate în restaurante elegante, Saint Julien Perlmutter plătea un preţ pe măsură – cântărea aproape 181 de kilograme. Dispreţuind exerciţiile fizice şi alimentaţia dietetică, cea mai mare dorinţă a lui era să treacă în Marele Neant în timpul savurării unui coniac vechi de o sută de ani, după un prânz copios.

  În afară de arta culinară, cealaltă pasiune arzătoare a sa erau corăbiile şi epavele. Acumulase ceea ce experţii în arhive considerau a fi cea mai completă colecţie din lume de literatură şi consemnări despre nave vechi. Muzeele maritime din toată lumea numărau zilele până când abuzurile gastronomice aveau să-l răpună, astfel încât să se poată năpusti ca vulturii şi să-i transporte colecţia în propriile biblioteci.

  Exista un motiv bine întemeiat pentru care Perlmutter dădea întotdeauna ospeţe în restaurante şi nu în spaţioasa lui casă-vagon din Georgetown, din apropierea capitalei Statelor Unite. O cantitate imensă de cărţi se ridica în teancuri pe podea, pe rafturile curbate de greutate şi în fiecare colţişor al dormitorului, sufrageriei şi salonului, ba chiar şi în dulăpioarele din bucătărie. Maldărele de cărţi ajungeau la înălţimea capului lângă lavoarul din baie şi erau împrăştiate ca pleava pe patul dublu cu saltea umplută cu apă. Experţii în arhive ar fi avut nevoie de un an întreg pentru a sorta şi cataloga miile de volume din locuinţă. Nu însă şi Perlmutter. El ştia cu precizie unde se afla o carte anume şi o putea recupera în câteva secunde.

  Îmbrăcat în uniforma sa obişnuită de peste zi, pijama purpurie sub un halat scoţian roşu-auriu, stătea în faţa oglinzii recuperate dintr-o cabină de lux de pe Lusitania şi-şi aranja splendida barbă sură, când telefonul sună precum clopotul de cart al unei corăbii.

  — Saint Julien Perlmutter la telefon. Expuneţi-vă succint problema.

  — Salut, epavă bătrână!

  — Dirk! tună el, recunoscând glasul şi ochii lui albaştri scânteiară pe chipul rotund şi stacojiu. Unde-i reţeta cu crevete în sote de caise pe care mi-ai promis-o?

  — Într-un plic pe biroul meu. Am uitat s-o pun la poştă înainte să plec din ţară. Scuză-mă!

  — De unde suni?

  — De pe o navă din largul coastelor peruviene.

  — Mi-e şi frică să te întreb ce faci acolo.

  — Este o poveste lungă.

  — Toate poveştile sunt aşa.

  — Am nevoie să-mi faci un serviciu.

  Perlmutter suspină:

  — Despre ce navă mai este vorba acum?

  — Golden Hind.

  — Golden Hind a lui Francis Drake?

  — Exact.

  — Sic parvis magna, cită Perlmutter. „Lucrurile măreţe au începuturi mărunte.” Aceasta era deviza lui Drake. Ştiai?

  — Cumva mi-a scăpat, recunoscu Pitt. Drake a capturat un galion spaniol…

  — Nuestra Senora de la Concepcion, îl întrerupse Perlmutter. Aflat sub comanda lui Juan de Anton, în drum spre Panama, venind de la Callao de Lima cu o încărcătură de lingouri şi artefacte incaşe preţioase. Din câte îmi amintesc, capturarea s-a petrecut în martie 1578.

  La celălalt capăt al firului urmă un moment de tăcere.

  — Julien, de ce ori de câte ori stau de vorbă cu tine, mă faci să mă simt de parcă mi-ai fura bomboana de la gură?

  — Crezusem că doreşti nişte informaţii care să te mai însenineze, râse Perlmutter. Ce vrei să ştii despre evenimentul cu pricina?

  — După ce Drake a capturat Concepcion, ce a făcut cu încărcătura galionului?

  — Faptele sunt consemnate destul de precis. Lingourile de aur şi argint, perlele şi pietrele preţioase au fost transbordate în Golden Hind. Cantitatea a fost enormă. Corabia era periculos de supraîncărcată, aşa că Drake a aruncat în apă câteva tone de argint, lângă insula Cano, în largul Ecuadorului, înainte de a-şi continua călătoria în jurul lumii.

  — Ce s-a întâmplat cu tezaurul incaş?

  — A rămas în calele lui Concepcion. Drake a trimis un echipaj de elită pe galion, pentru a-l duce înapoi prin Strâmtoarea Magellan şi prin Atlantic, spre Anglia.

  — Galionul n-a ajuns în Anglia?

  — Nu, răspunse Perlmutter gânditor. A dispărut şi se consideră că s-a scufundat cu tot echipajul.

  — Îmi pare rău s-aud asta, comentă Pitt, vizibil dezamăgit. Sperasem să fi supravieţuit cumva…

  — Dacă mă gândesc mai bine, îşi aminti Perlmutter, a existat o legendă privind dispariţia lui Concepcion.

  — Despre ce era vorba?

  — O poveste stranie, ceva mai mult decât un simplu zvon, susţinea că galionul ar fi fost prins de un tsunami, care l-a târât mult în interiorul uscatului. Bineînţeles, legenda n-a fost niciodată verificată sau susţinută de documente.

  — Ştii sursa zvonului?

  — Ar fi necesare nişte cercetări pentru a verifica amănuntele, dar, dacă memoria mă slujeşte corect, istoria provenea de la un englez nebun despre care portughezii au anunţat că-l găsiseră într-un sat de pe malurile Amazonului. Îmi pare rău, dar asta-i tot ce-ţi pot oferi, fără să consult alte surse.

  — Ţi-aş fi recunoscător dacă ai săpa ceva mai adânc, spuse Pitt.

  — Îţi pot oferi dimensiunile şi tonajul lui Concepcion, velatura, anul şi locul fabricaţiei, dar despre nebunul care a bântuit prin jungla amazoniană am nevoie de surse din exteriorul colecţiei mele.

  — Dacă există cineva care să dea de urma unui mister petrecut pe oceane, numai tu poţi fi acela.

  — Manifest o totală lipsă de entuziasm când ajung să mă cufund în misterele tale, mai ales după ce l-am găsit împreună pe moş Abe Lincoln pe un cuirasat confederat în mijlocul deşertului Sahara.

  — Îmi pun speranţele în tine, Julien.

  — Cuirasate într-un pustiu, Arca lui Noe pe un munte, galioane spaniole în junglă… De ce navele nu stau pe mare, acolo unde le este locul?

  — Asta-i motivul pentru care noi doi suntem vânători neobosiţi de epave dispărute, făcu Pitt voios.

  — Care-i interesul tău în cazul de faţă? făcu bănuitor Perlmutter.

  — O casetă din jad, conţinând un şnur cu noduri ce oferă indicaţii despre o imensă comoară incaşă.

  Perlmutter reflectă câteva clipe asupra răspunsului, înainte de a rosti în cele din urmă:

  — Ei bine, mi se pare un motiv la fel de bun ca oricare altul.

  Hiram Yaeger arăta ca un vagabond care împinge un cărucior ticsit cu obiecte vechi pe o străduţă lăturalnică. Purta blugi şi jachetă Levi's, părul lung şi blond îi era strâns în coadă la spate, iar chipul de adolescent îi era pe jumătate ascuns de o barbă neîngrijită. Cu toate acestea, singurele cărucioare pe care le împinsese vreodată fuseseră cele din raioanele de delicatese ale supermarket-urilor. Unui străin i-ar fi venit greu să şi-l imagineze şofând cel mai recent model de BMW şi locuind într-un cartier de lux din Maryland, cu o soţie drăguţă, artistă plastică şi două fiice, adolescente isteţe, eleve la o şcoală privată.

  De asemenea, cineva care nu l-ar fi cunoscut n-ar fi ghicit că era şeful reţelei de comunicaţii şi informaţii NUMA. Amiralul Sandecker îl înhăţase dintr-o companie din Silicon Valley şi-l pusese să construiască o bază de date vastă, care să conţină toate cărţile, articolele sau tezele, ştiinţifice şi istorice, adevărate ori simple speculaţii ce fuseseră scrise despre mări şi oceane. Arhiva lui Yaeger avea pentru oceanografie şi domeniul în plină dezvoltare al ştiinţelor subacvatice aceeaşi valoare ca biblioteca lui Saint Julien Perlmutter pentru corăbii.

  Când sună telefonul, Yaeger stătea în faţa consolei din micul său birou aflat în complexul calculatoarelor ce ocupa tot etajul zece al clădirii NUMA. Fără să-şi desprindă ochii de pe monitorul care prezenta modul în care curenţii oceanici afectau clima din jurul Australiei, bărbatul ridică receptorul:

  — Salutări de la trustul creierelor, rosti el degajat.

  — N-ai recunoaşte materia cenuşie nici dacă ai călca în ea, se auzi glasul unui vechi prieten.

  — Mă bucur să te aud, domnule director de Proiecte speciale. Bârfele de azi din birou spun că te bucuri din plin de o vacanţă doldora de distracţii în însorita Americă de Sud.

  — Ai auzit greşit, amice.

  — Telefonezi de pe Deep Fathom?

  — Da, Al şi cu mine ne-am întors după o mică excursie prin junglă.

  — Cu ce te pot ajuta?

  — Scotoceşte prin baza ta de date şi vezi dacă poţi găsi mărturii despre un tsunami care ar fi lovit ţărmul între Lima şi Panama, în luna martie 1578.

  Yaeger suspină:

  — De ce nu-mi ceri să găsesc şi temperatura şi umiditatea din ziua Facerii?

  — Mulţumesc frumos, dar îmi ajunge regiunea care a fost lovită de valul tsunami.

  — Orice consemnări ale unui asemenea eveniment s-ar găsi probabil în vechile registre maritime şi meteorologice pe care le-am văzut în arhivele spaniole din Sevilla. Altă posibilitate îndepărtată ar fi băştinaşii, care ar fi putut transmite pe cale orală legende despre aşa ceva. Incaşii erau pricepuţi în a consemna evenimentele sociale şi religioase pe ţesături sau pe vase de lut.

  — Nu-i o pistă prea bună, comentă Pitt, nesigur. Imperiul incaş fusese distrus de conchistadorii spanioli cu aproape patruzeci de ani în urmă. Orice consemnări ar fi făcut pentru a păstra ştirile zilei au fost împrăştiate şi s-au pierdut.

  — În general, valurile tsunami care ajung să pătrundă pe uscat sunt provocate de mişcări ale fundului oceanului. Poate că reuşesc să pun cap la cap evenimente geologice cunoscute din perioada respectivă.

  — Fă tot ce poţi!

  — Cât de repede ai nevoie de un răspuns?

  — Dacă amiralul nu te-a însărcinat cu nici un proiect prioritar, lasă totul şi apucă-te de treabă.

  — În regulă, încuviinţă Yaeger dornic de o provocare. O să văd ce pot găsi.

  — Mulţumesc, Hiram. Îţi rămân dator.

  — Ar fi cam a suta oară.

  — Şi nu-i pomeni nimic lui Sandecker, adăugă Pitt.

  — Mi s-a părut mie că sună ca una dintre ideile tale dubioase. Poţi să-mi spui despre ce-i vorba?

  — Caut un galion spaniol pierdut în junglă.

  — Normal, ce altceva? exclamă Yaeger, simulând resemnarea.

  Învăţase de mult să nu anticipeze ce are de gând să facă Pitt.

  — Sper să-mi poţi găsi o zonă de căutare nu mai mare decât un teren de fotbal.

  — De fapt, graţie traiului curat pe care-l duc şi a moralităţii mele, îţi pot reduce spectaculos câmpul de cercetare.

  — Ştii ceva ce nu cunosc eu?

  Yaeger surâse în barbă:

  — Regiunea joasă situată între versanţii vestici ai Anzilor şi coasta peruviană are temperatura medie de 18°C şi o rată anuală a precipitaţiilor care n-ar umple nici un păhăruţ, fiind astfel unul dintre cele mai reci şi mai aride deşerturi de joasă altitudine din lume. Acolo nu există nici o junglă în care s-ar putea pierde vreo corabie.

  — Atunci care punct îţi face cu ochiul? întrebă Pitt.

  — Ecuadorul. Regiunea de coastă a ţării este tropicală până în Panama.

  — Asta înseamnă etalarea precisă a unui raţionament deductiv. Eşti un tip de treabă, Hiram! Nu-mi pasă ce spun despre tine fostele tale soţii.

  — Un fleac! În douăzeci şi patru de ore o să-ţi transmit detalii mai precise.

  — Ţinem legătura.

  Imediat ce lăsă telefonul din mână, Yaeger începu să-şi pună gândurile în ordine. Întotdeauna îl stimula teribil căutarea unei epave. Regiunile pe care intenţiona să le investigheze fuseseră deja introduse în calculatorul din creierul său. În anii petrecuţi în NUMA, descoperise că Dirk Pitt nu trecea prin viaţă ca alţi oameni. Fie şi numai să lucreze cu el şi să-i ofere informaţii fusese, în mod indirect, ce-i drept, o aventură îndelungată şi complicată, iar Yaeger era mândru de faptul că nu scăpase niciodată balonul, atunci când îi fusese pasat.

  În timp ce Pitt făcea planuri despre cum o să caute un galion spaniol eşuat pe ţărm fără posibilitatea de a reveni pe ocean, Adolphus Rummel, bine cunoscut colecţionar de antichităţi sud-americane, cobora din lift şi pătrundea în apartamentul său luxos de la ultimul din cele douăzeci de etaje ale clădirii Lake Shore Drive din Chicago. Scund şi vânos, ras în cap şi arborând o mustaţă enormă ca de morsă, Rummel avea în jur de şaptezeci şi cinci de ani şi părea mai degrabă un răufăcător desprins din romanele cu Sherlock Holmes decât proprietarul a şase imense cimitire de maşini.

  Aidoma multor mari bogătaşi care acumulau colecţii inestimabile de antichităţi obţinute de pe piaţa neagră fără să pună întrebări, Rummel era celibatar şi sihastru. Nimănui nu i se îngăduia vreodată să-i vadă artefactele precolumbiene. Doar contabilul şi avocatul său ştiau de existenţa lor, însă nu aveau nici cea mai vagă idee despre dimensiunile colecţiei.

  În anii '50, Rummel, care se născuse în Germania, trecuse în mod ilegal peste graniţa mexicană o cantitate mare de obiecte ceremoniale naziste, cum ar fi stilete de paradă şi medalii cu crucea de cavaler, acordate celor mai mari eroi germani din Al Doilea Război Mondial, alături de documente istorice semnate de Adolf Hitler şi acoliţii săi demenţi. Rummel îşi vânduse comoara la preţuri foarte mari colecţionarilor de obiecte naziste şi investise profitul într-un cimitir de maşini pe care-l extinsese la dimensiunile unui imperiu de metale vechi, obţinând aproape 250 de milioane de dolari în peste patruzeci de ani.

  În 1974, după o călătorie de afaceri în Peru, devenise pasionat de arta veche din America de Sud şi începuse să cumpere de la diverşi dealeri, atât oficiali cât şi clandestini. Sursa era lipsită de importanţă pentru el. În frăţia descoperitorilor şi a negustorilor de artefacte din America Centrală şi de Sud, corupţia era la fel de obişnuită ca ploaia în junglă. Rummel nu întreba dacă obiectele pe care le achiziţiona fuseseră dezgropate legal, dar vândute prin uşa din spate, sau furate dintr-un muzeu. Ele se adresau exclusiv satisfacţiei şi plăcerii sale.

  Trecu pe lângă pereţii din marmură italiană ai holului şi se apropie de o oglindă mare cu ramă groasă şi poleită, pe care erau sculptaţi heruvimi goi încolăciţi de viţă de vie. Rotind capul unui heruvim dintr-un colţ, Rummel desfăcu clama ce fixa oglinda şi dezvălui o uşă camuflată. Înapoia oglinzii, o scară cobora în opt camere spaţioase cu pereţii acoperiţi de rafturi, dar şi cu mese pe care se găseau cel puţin treizeci de vitrine din sticlă, pline cu peste două mii de artefacte precolumbiene. Respectuos, de parcă ar fi înaintat spre altarul unei biserici, bărbatul parcurse galeria, preţuind arta şi măiestria cu care fuseseră făurite obiectele din tezaurul său. Era un ritual pe care-l efectua în fiecare seară înainte de a merge la culcare, aproape ca un tată care-şi priveşte copiii adormiţi.

  Se opri, în cele din urmă, lângă vitrina mare din centrul galeriei, care conţinea piesa cea mai preţioasă a colecţiei. Scânteind sub spoturile cu halogen, costumul de aur de la Tiapollo se întindea în toată splendoarea sa, cu braţele şi picioarele răşchirate şi cu smaraldele sclipind în găvanele ochilor măştii. Măreţia magnifică a lucrăturii artistice îl mişca de fiecare dată pe Rummel.

  Ştiind perfect că obiectul fusese furat din Muzeul Naţional de Antropologie din Sevilla cu şaptezeci şi şase de ani în urmă, Rummel nu şovăise să plătească un milion două sute de mii de dolari bani gheaţă, atunci când fusese abordat de un grup care susţinea că avea legături cu Mafia, dar, de fapt, era alcătuit din membrii unei organizaţii clandestine specializate în furtul de opere de artă. Rummel nu avea habar de unde făcuseră rost de costumul de aur şi putea presupune doar fie că îl furaseră ei înşişi, fie că îl cumpăraseră de la colecţionarul care tratase cu primii hoţi.

  Mulţumit, Rummel stinse luminile, sui scara şi reveni în hol, unde închise oglinda. Trecu înapoia tejghelei barului construit în jurul unui sarcofag roman vechi de două mii de ani, îşi umplu cu coniac jumătate de păhărel şi se retrase în dormitor pentru a citi înainte să adoarmă.

  În alt apartament, aflat la acelaşi etaj, dar într-o clădire vizavi de blocul lui Rummel, agentul David Gaskill privea prin binoclul puternic, fixat pe trepied, cum se pregătea de culcare colecţionarul de artefacte. Alt agent s-ar fi putut plictisi după aproape o săptămână de filaj, dar nu şi Gaskill. Aflat de optsprezece ani în slujba Serviciului Vamal American, Gaskill părea, mai degrabă, un antrenor de fotbal american decât un agent special al guvernului, o imagine pe care şi-o cultivase cu grijă ca acoperire pentru activitatea sa. Afro-american, cu pielea mai degrabă arămie decât ciocolatie, avea ochii de o culoare neobişnuită, o combinaţie de mahon şi verde. Părul grizonat era ondulat şi pieptănat peste cap. Capul masiv de buldog creştea direct din umeri pe gâtul scurt şi gros ca un trunchi de copac. Gaskill era un munte de bărbat şi pe postul de fundaş se numărase printre vedetele echipei de fotbal ale Universităţii Carolina de Sud. Muncise din greu pentru a scăpa de accentul tărăgănat specific statului său şi vorbea cu o dicţie exersată, astfel încât, ocazional, era confundat cu un fost cetăţean britanic din Bahamas.

  Gaskill fusese fascinat de arta precolumbiană încă din şcoală, când făcuse o excursie cu clasa în Peninsula Yucatan. În Washington, se ocupase de zeci de investigaţii implicând jefuirea de artefacte aparţinând civilizaţiilor anasazi şi hohokam din deşertul sud-vestic al Statelor Unite. Lucra la un caz de contrabandă cu basoreliefuri mayaşe, când primise o informaţie pe care poliţia din Chicago o aflase de la o femeie de serviciu. În mod accidental, aceasta descoperise nişte fotografii pe jumătate ieşite dintr-un sertar din apartamentul lui Rummel în care văzuse ceva ce i se păruse trupul unui bărbat acoperit de aur. Crezând că era vorba despre o crimă, furase o fotografie şi o predase poliţiei. Un detectiv care lucrase în cazuri de fraude cu opere de artă recunoscuse obiectul de aur ca fiind o antichitate şi-i telefonase lui Gaskill.

  Numele lui Rummel figurase dintotdeauna în capul listei întocmite de Serviciul Vamal cu persoanele care colecţionau obiecte de artă antice fără să le pese de provenienţa lor, totuşi nu existaseră niciodată dovezi ale unor tranzacţii ilegale şi nici Gaskill nu avea vreun indiciu asupra locului unde-şi ţinea Rummel comoara. Agentul special, care avea cunoştinţe vaste despre obiectele de artă veche, recunoscuse imediat în fotografia adusă de femeia de serviciu costumul de aur de la Tiapollo, care dispăruse de multă vreme.

  Ordonase imediat supravegherea permanentă a apartamentului lui Rummel şi-l urmărise pe bătrân din clipa când părăsea clădirea şi până revenea. Cu toate acestea, şase zile de filaj strict nu oferiseră nici o indicaţie asupra ascunzătorii. Suspectul nu-şi schimba niciodată programul. După ce pleca din biroul său aflat în capătul opus al lui Michigan Avenue, unde petrecea patru ore, analizându-şi investiţiile, prânzea într-un local modest, comandând invariabil supă de fasole şi salată. În restul după-amiezei hoinărea prin anticariate şi galerii de artă. Urma cina într-un restaurant german liniştit, după care mergea la cinematograf sau la teatru. Ajungea acasă de obicei în jurul orei 23.30. Programul nu varia niciodată.

  — Nu se plictiseşte să bea mereu aceeaşi porcărie în pat? mormăi agentul special Winfried Pottle. Eu, unul, aş prefera să mă aştepte o femeie frumoasă, suplă şi elegantă, purtând lenjerie fină de culoare neagră.

  Gaskill se îndepărtă de binoclu şi se strâmbă spre adjunctul său la conducerea echipei de filaj. Spre deosebire de Gaskill, care purta blugi Levi's şi o jachetă de fotbal cu însemnele USC, Pottle era un bărbat zvelt şi chipeş, cu trăsături precis conturate şi păr roşu, moale, care se îmbrăca în costume cu vestă, inclusiv cu ceas şi lanţ de buzunar.

  — După ce am văzut câteva dintre tipele cu care ieşi, trebuie să-ţi spun că mi se pare un vis neîmplinit.

  Pottle îi făcu semn din cap spre apartamentul lui Rummel:

  — Cel puţin crede-mă că n-aş fi dus o viaţă atât de ordonată.

  — Mi se face pielea de găină numai gândindu-mă cum te-ai comporta dac-ai avea banii lui.

  — Dacă aş fi investit o avere cât răscumpărarea unui rege în obiecte de artă indiene furate, mă-ndoiesc că aş fi fost la fel de priceput în tăinuirea ei.

  — Rummel trebuie s-o ascundă undeva, rosti Gaskill, uşor descurajat. Reputaţia lui de cumpărător de obiecte clandestine cu istorie pitorească provine din prea multe surse de pe piaţa antichităţilor pentru a nu fi reală. Nu-i logic să-şi adune o colecţie de artefacte de talie mondială, pentru ca apoi să nu se apropie niciodată de ea. Încă n-am auzit de vreun colecţionar, indiferent dacă ar strânge timbre, monede sau cartonaşe cu jucători de base-ball, care să nu le examineze şi să le mângâie cu fiecare ocazie. Se ştie că bogătaşii nebuni după pictură, care plătesc sume colosale pentru tablouri furate iscălite de Rembrandt şi van Gogh, stau singuri în cripte secrete, privindu-le ore în şir. Eu îi cunosc pe unii din aceşti oameni, care au pornit de la zero, s-au îmbogăţit şi apoi au tânjit să colecţioneze obiecte de care să se bucure numai ei. Mulţi şi-au părăsit familiile sau au acceptat să divorţeze fără să clipească, fiindcă dorinţa li se transformase în obsesie. De aceea un individ atât de împătimit de arta precolumbiană ca Rummel n-ar putea ignora niciodată o comoară care este, probabil, mai valoroasă decât orice ar deţine cele mai de seamă muzee din lume.

  — Te-ai gândit vreodată la posibilitatea ca sursele noastre să fi greşit ori să fi exagerat? îl întrebă Pottle mohorât. Femeia de serviciu care pretinde că a găsit fotografia costumului de aur este alcoolică.

  Gaskill clătină încet din cap:

  — Sunt convins că Rummel îl are ascuns pe undeva.

  Pottle privi spre apartamentul bătrânului, unde luminile se stinseră:

  — Dacă ai dreptate şi dacă eu aş fi Rummel, l-aş lua cu mine în pat.

  — Sunt convins că… Gaskill se opri brusc, fulgerat de un gând declanşat de gluma celuilalt: Mintea ta perversă tocmai a avut o idee interesantă.

  — Chiar aşa? mormăi derutat Pottle.

  — Ce încăperi din apartament nu au ferestre? Care sunt cele pe care nu le putem observa?

  Pottle coborî ochii spre covor şi căzu pe gânduri.

  — Potrivit planului etajului, ar fi două băi… O cămară… coridorul scurt dintre cele două dormitoare… şi debaralele.

  — Cred că ne scapă ceva.

  — Ce anume? Rummel trage rareori perdelele la ferestre şi îi putem urmări nouăzeci la sută din acţiuni după ce coboară din lift. În nici un caz n-ar putea depozita o tonă de comori de artă în două băi şi o cămară.

  — Este adevărat, totuşi unde îşi petrece cele treizeci-patruzeci de minute din momentul în care iese din recepţie şi păşeşte în lift, până când intră în camera de zi? În nici un caz în holul de la intrare!

  — Poate că stă pe closet.

  — Nimeni n-are scaunul atât de regulat.

  Gaskill se ridică şi se apropie de o măsuţă joasă pe care întinse un set de planuri ale apartamentului lui Rummel obţinute de la proprietarul clădirii. Le studia, poate, pentru a cincizecia oară.

  — Artefactele trebuie să fie înăuntru.

  — Am controlat toate apartamentele, de la parter şi până la ultimul etaj, replică Pottle. Toate sunt închiriate unor persoane fizice.

  — Şi cel aflat direct sub Rummel?

  Pottle răsfoi un vraf de foi tipărite la imprimantă:

  — Este proprietatea lui Sidney Kammer şi a soţiei sale, Candy. El este unul dintre avocaţii barosani ai corporaţiilor, care-şi salvează clienţii de la plata unui maldăr de taxe.

  — Când au apărut ultima oară Kammer şi nevastă-sa? îl întrebă Gaskill.

  Pottle examina registrul unde notau numele rezidenţilor care intrau şi ieşeau din clădire în timpul filajului:

  — Nu apar nicăieri. N-au fost văzuţi.

  — Fac prinsoare că, dacă o să verificăm, o să aflăm că locuiesc într-o vilă dintr-un cartier de lux şi că n-au pus niciodată piciorul în apartamentul ăsta.

  — Poate sunt în vacanţă…

  Glasul agentei Beverly Swain răsună brusc din radioul portabil al lui Gaskill:

  — Un camion mare pentru mutat mobilă intră cu spatele în garajul subteran al clădirii.

  — Eşti la postul de securitate din recepţie sau în garaj? întrebă Gaskill.

  — Tot în recepţie, ocupându-mi milităreşte postul, răspunse ea impertinent. Swain, o blondă micuţă şi înfiptă, care bântuise plajele din California înainte de a se alătura Serviciului Vamal, era cel mai bun agent sub acoperire din echipa lui Gaskill şi singura infiltrată în blocul lui Rummel: Dacă bănuieşti că m-am plictisit să tot privesc monitoare TV în care văd subsoluri, lifturi şi coridoare şi sunt gata s-o şterg de aici cu primul avion spre Tahiti, să ştii că ai pe jumătate dreptate.

  — Nu-ţi risca banii, replică Pottle. În Tahiti nu-s decât palmieri înalţi şi plaje exotice. Acelaşi lucru îl găseşti şi în Florida.

  — Pune banda pe intrarea din faţă, ordonă Gaskill, apoi coboară în garaj şi ia-i la întrebări pe hamali. Află dacă cineva se mută în clădire sau din clădire, despre ce apartament este vorba şi de ce lucrează la ora asta neobişnuită.

  — Am pornit, răspunse Swain, căscând ostentativ.

  — Sper că n-o să dea peste vreun monstru, comentă Pottle.

  — Ce monstru? ridică Gaskill din sprâncene.

  — Nu ştii filmele alea de groază stupide în care o femeie rămasă singură în casă aude un zgomot straniu în beci? După aceea coboară pe scări ca să vadă despre ce-i vorba, fără să aprindă lumina sau să ia un cuţit de bucătărie cu care să se apere.

  — Ce ţi-e şi cu regizorii de la Hollywood! spuse Gaskill, ridicând din umeri. Nu-mi fac griji în legătură cu Bev. Garajul subteran este iluminat ca bulevardele din Las Vegas şi ea are un Colt Combat Commander, de calibrul 9 milimetri. Vai de bietul monstru care se dă la ea!

  Apartamentul lui Rummel era întunecat, aşa încât Gaskill se îndepărtă pentru câteva minute de binoclu, ca să înfulece şase covrigei glazuraţi şi să bea laptele rece pe care-l ţinea în termos. Tocmai contempla cu jale cutia goală de covrigei, când Swain raportă:

  — Hamalii descarcă mobilă pentru un apartament de la etajul 19. Sunt nervoşi că lucrează aşa târziu, dar sunt plătiţi suplimentar fiindcă stau peste program. Nu au habar de ce-i atât de grăbit clientul, doar că trebuie să fie vorba despre un transfer de ultimă oră al vreunui grangure dintr-o companie.

  — Există posibilitatea de a introduce artefacte în apartamentul lui Rummel?

  — Au deschis obloanele camionului ca să mă uit înăuntru şi este ticsit cu mobilă stil art deco.

  — Bine, monitorizează-le mişcările la fiecare câteva minute.

  Pottle mâzgăli ceva pe un blocnotes şi închise telefonul din bucătărie. Când reveni la postul lui Gaskill de lângă fereastră, avea o expresie circumspectă:

  — Mă înclin în faţa intuiţiei tale. Locuinţa lui Sidney Kammer are adresa în Lake Forest.

  — Sunt gata să fac prinsoare cu tine că principalul lui client este Adolphus Rummel, se hazardă Gaskill.

  — Bine, iar pentru tobele bongo şi o rezervă pentru un an de nisip absorbant pentru pisici, spune-mi cui îşi închiriază Kammer apartamentul.

  — Probabil tocmai lui Adolphus Rummel.

  Pottle păru încântat:

  — Cred că putem striga fără grijă: Evrika!

  Prin perdeaua rară, Gaskill privi în camera de zi a lui Rummel, înţelegându-i subit secretul. Ochii lui întunecaţi părură parcă şi mai adânci când rosti:

  — O scară secretă coboară din hol, începu el alegându-şi cu grijă cuvintele de parcă ar fi descris un scenariu pe care intenţiona să-l prezinte: Rummel iese din lift, deschide o uşă camuflată spre scară şi coboară în apartamentul de dedesubt, unde petrece patruzeci şi cinci de minute admirându-şi colecţia privată. După aceea revine la etaj, îşi bea coniacul şi doarme somnul unui om mulţumit. Ciudat, dar îmi este imposibil să nu-l invidiez.

  Pottle fu nevoit să se ridice pe vârfuri pentru a-l bate pe umăr:

  — Felicitări, Dave! De-acum nu ne-a mai rămas nimic de făcut decât să obţinem mandatul de percheziţie şi să scotocim locuinţa lui Rummel.

  — Mandatul, da, însă nu şi un raid cu o armată de agenţi. Rummel are prieteni sus-puşi în Chicago. Nu ne putem permite un scandal care ar putea duce la un asalt de critici din partea presei sau chiar la un nenorocit de proces. Mai ales dacă presupunerile mele sunt greşite. O percheziţie discretă efectuată de noi doi împreună cu Bev Swain va fi de ajuns pentru a da de urma colecţiei de artefacte a lui Rummel.

  Pottle îşi îmbrăcă trenciul, o sursă nesfârşită de tachinări amicale din partea celorlalţi agenţi şi se îndreptă spre uşă:

  — Judecătorul Aldrich doarme iepureşte. Îl trezesc şi revin cu hârţoagele înainte de răsăritul soarelui.

  — Încearcă şi mai devreme, zâmbi strâmb Gaskill. Ard de nerăbdare.

  După plecarea celuilalt, o sună pe Swain:

  — Raportează-mi ce-i cu hamalii!

  În recepţia blocului în care locuia Rummel, Bev Swain se afla la biroul de pază şi examina o reţea de monitoare. Hamalii dispăruseră din raza videocamerei. Apăsând butoanele telecomenzii, comută pe rând la videocamerele montate în locuri strategice din clădire, până îi găsi pe hamali care ieşeau din ascensorul de mărfuri la etajul 19.

  — Deocamdată au adus o canapea, două fotolii capitonate, măsuţe rabatabile şi nişte lăzi în care par a se găsi ustensile de uz casnic, veselă, accesorii pentru baie şi bucătărie şi haine. Chestii de-astea…

  — S-au întors cu ceva la camion?

  — Cu lăzile goale.

  — Credem că am aflat unde-şi ascunde Rummel artefactele. Pottle a plecat să obţină mandatul de percheziţie. Intrăm imediat cum se-ntoarce.

  — Asta-i o veste bună, suspină Swain. Aproape că uitasem cum arată lumea din exteriorul blestematei ăsteia de recepţii.

  — Nu s-a-mbunătăţit, chicoti Gaskill. Mai strânge câteva ore din funduleţul tău drăgălaş.

  — Pot considera cuvintele astea ca hărţuire sexuală, spuse Swain, înţepată.

  — N-au fost decât vorbe de laudă, agent Swain, spuse Gaskill obosit, simple vorbe de laudă…

  Zorii unei zile superbe răsăriră, răcoroşi şi înviorători, cu doar un murmur de briză dinspre Lacul Michigan. Farmer's Almanac prevestise o vară lungă pentru regiunea Marilor Lacuri şi Gaskill spera din toată inima să fie aşa. O toamnă mai caldă ca de obicei însemna încă nişte zile de pescuit pe Lacul Wisconsin, unde avea o cabană în care se refugia. Agentul ducea o viaţă de sihastru de când, după o căsnicie de douăzeci de ani, soţia lui murise în urma unui infarct cauzat de hemocromatoză, o boală caracterizată prin depunerea de oxid feric pe organe. Munca devenise iubita lui, iar timpul liber şi-l petrecea instalat confortabil într-o barcă cu motor, model Boston Whaler, plănuindu-şi investigaţiile şi analizând datele, în vreme ce întindea momeli pentru bibani şi ştiuci.

  Stând alături de Pottle şi Swain în liftul care urca spre apartamentul lui Rummel, Gaskill privi pentru a treia oară mandatul. Judecătorul fusese de acord cu percheziţionarea locuinţei bogătaşului, dar nu şi a apartamentului lui Kammer de la etajul inferior, deoarece nu-i vedea rostul. Un inconvenient minor. În loc să meargă direct în încăperile despre care Gaskill era convins că adăposteau artefactele, trebuiau să descopere intrarea secretă şi să coboare de sus.

  Brusc, agentului îi trecu prin minte o idee neliniştitoare – dacă lui Rummel i se vânduseră falsuri şi opere de artă contrafăcute? Nu ar fi fost primul colecţionar hapsân care să fi fost tras pe sfoară în lăcomia nestăpânită de a achiziţiona opere de artă din orice sursă de provenienţă, legală sau nu. Îşi alungă ideea pesimistă şi se lăsă cuprins de satisfacţia reuşitei. Punctul culminant al orelor lungi de eforturi continue se afla la numai câteva minute depărtare.

  Swain tastase codul de securitate care îi permitea liftului să treacă de apartamentele rezidenţilor şi să se deschidă direct în locuinţa lui Rummel. Uşile se dădură în lături şi cei trei păşiră neanunţaţi pe pardoseala de marmură din hol. Din obişnuinţă, Gaskill atinse uşor cu vârful degetelor tocul de sub braţ al pistolului automat de calibrul 9. Pottle găsi butonul interfonului pe tocul uşii şi-l apăsă. Un bâzâit sonor răsună în tot apartamentul.

  După o pauză scurtă, un glas somnoros răspunse:

  — Cine este?

  — Domnule Rummel, rosti Pottle, vreţi, vă rog, să veniţi la lift?

  — Ar fi mai bine să plecaţi până nu chem securitatea.

  — Nu vă mai obosiţi. Suntem agenţi federali. Vă rugăm să vă conformaţi şi vă vom explica de ce ne aflăm aici.

  Pe măsură ce ascensorul cobora, Swain privea luminiţele de deasupra uşii liftului care pâlpâiau indicând etajele.

  — De asta n-aş închiria niciodată un apartament la ultimul etaj, rosti ea cu prefăcută seriozitate. Orice intrus îţi poate deturna liftul particular mai uşor decât ar fura un Mercedes-Benz.

  Rummel apăru îmbrăcat în pijama, papuci şi cu un halat demodat din prosop. Materialul halatului îi amintea lui Gaskill de un cearşaf pe care dormise în copilărie în casa bunicii.

  — Mă numesc David Gaskill, începu el şi sunt agent special al Serviciului Vamal American. Deţin un mandat autorizat de tribunalul federal pentru a vă percheziţiona apartamentul.

  Cu un aer indiferent, Rummel îşi puse o pereche de ochelari fără rame şi începu să citească mandatul de parcă ar fi fost ziarul de dimineaţă. De aproape arăta cu aproape zece ani mai tânăr decât cei de şaptezeci şi şase de ani şi, cu toate că abia coborâse din pat, era vioi şi destul de meticulos.

  Nerăbdător, Gaskill trecu pe lângă el:

  — Daţi-mi voie…

  Rummel îşi ridică ochii:

  — Puteţi căuta oricât doriţi prin camere. Nu am nimic de ascuns.

  Bogatul comerciant de fier vechi nu era defel grosolan şi iritabil, ci părea să privească intruziunea cu bunăvoinţă şi cooperare.

  Gaskill ştia prea bine că nu era decât o mască:

  — Ne interesează doar holul dumneavoastră.

  Îi instruise pe Swain şi pe Pottle ce anume să caute şi se apucară imediat de treabă. Fiecare fisură şi îmbinare fu examinată îndeaproape, dar oglinda o intrigă în mod deosebit pe Swain. Ca femeie, se simţea instinctiv atrasă de ea. Privindu-şi imaginea reflectată, constată că nu avea nici cea mai infimă imperfecţiune. Sticla era teşită pe margini şi colţurile erau gravate cu flori. Bănuia că fusese fabricată în secolul al XVIII-lea. Îi fu imposibil să nu se întrebe cine fuseseră toţi ceilalţi oameni care stătuseră în faţa ei în ultimele trei sute de ani şi se priviseră în apele oglinzii. Imaginile lor continuau să fie acolo. Le putea simţi.

  Studie după aceea rama complicat sculptată cu îngeraşi poleiţi în aur. Observatoare atentă, sesiză îmbinarea foarte subţire de pe gâtul unui amoraş. Poleiala de aur din zona respectivă părea tocită de frecare. Swain prinse uşor capul heruvimului şi încercă să-l răsucească în sensul acelor de ceasornic. Nu se întâmplă nimic. Testă în direcţia opusă şi capul se roti complet cu 180 de grade. Se auzi un declic limpede şi o latură a oglinzii se întredeschise, îndepărtându-se câţiva centimetri de perete.

  Swain privi prin crăpătură spre scara ce cobora şi anunţă:

  — Ai lovit-o, şefule!

  Rummel păli când Gaskill trase fără un cuvânt oglinda, îndepărtând-o mult de perete. Agentul surâse larg, cuprins de un val de satisfacţie. Asta îi plăcea cel mai mult în meseria sa – confruntarea inteligenţelor, culminând cu triumful final asupra adversarului:

  — Vreţi, vă rog, s-o luaţi înainte, domnule Rummel?

  — Apartamentul de dedesubt îi aparţine avocatului meu, Sidney Kammer, spuse Rummel şi în ochi îi apăru o scânteie de viclenie. Mandatul vă autorizează să percheziţionaţi doar locuinţa mea.

  Gaskill cotrobăi o clipă prin buzunarul hainei, apoi scoase o cutiuţă în care avea momeli de pescuit pentru bibani pe care le cumpărase cu o zi în urmă. Întinse braţul şi îi dădu drumul cutiei pe scară.

  — Scuzaţi-mi stângăcia, zise el. Sper că domnul Kammer nu se va supăra dacă-mi recuperez proprietatea.

  — Asta-i violare de domiciliu! izbucni Rummel.

  Nu-i răspunse nimeni. Urmat de Pottle, voinicul agent special al Serviciului Vamal cobora deja pe trepte şi se opri doar pentru a-şi lua cutiuţa cu momeli. Ceea ce văzu când ajunse la nivelul de dedesubt îi tăie răsuflarea.

  Obiecte magnifice de artă precolumbiană ticseau toate încăperile apartamentului. Din tavan atârnau ţesături incaşe protejate în sticlă. O încăpere întreagă fusese dedicată exclusiv măştilor ceremoniale. Alta conţinea altare religioase şi urne funerare. Altele erau umplute cu acoperăminte de cap bogat împodobite, cu vase de ceramică minuţios pictate şi statuete exotice. Uşile din apartament fuseseră înlăturate pentru facilitarea accesului, iar din bucătărie şi din băi se demontaseră chiuvetele, dulapurile şi accesoriile pentru a oferi mai mult spaţiu colecţiei imense. Gaskill şi Pottle rămaseră copleşiţi de numărul mare de antichităţi. Cantitatea lor depăşea cu mult tot ce anticipaseră.

  După ce uluirea iniţială se mai risipi, Gaskill trecu iute dintr-o cameră în alta, căutând piesa de rezistenţă a galeriei. Nu găsi însă decât o vitrină de sticlă, spartă şi goală în centrul unei încăperi. Dezamăgirea se revărsă peste el ca un potop.

  — Domnule Rummel! strigă Gaskill. Veniţi aici!

  Escortat de Swain, Rummel îşi târşâi picioarele în odaie, complet înfrânt şi înnebunit de durere. Încremeni brusc de oroare, de parcă una dintre suliţele de luptă incaşe de pe perete îi străpunsese stomacul.

  — A dispărut! icni el. Costumul de aur de la Tiapollo a dispărut!

  Chipul lui Gaskill încremeni şi agentul simţi un fior de gheaţă.

  În jurul vitrinei goale se aflau o canapea, două fotolii capitonate şi măsuţe rabatabile. Privi de la Pottle la Swain:

  — Hamalii! şuieră el în şoaptă. Au furat costumul de sub nasul nostru.

  — Au părăsit clădirea de mai bine de o oră, rosti Swain cu vocea pierdută.

  Pottle părea buimăcit:

  — A trecut prea mult ca să mai căutăm camionul. Deja au ascuns costumul. Sau poate că-i deja într-un avion care a părăsit ţara.

  Gaskill se lăsă să cadă într-un fotoliu:

  — Ce aproape am fost… murmură el. Să dea Dumnezeu să nu fie pierdut pentru alţi şaptezeci şi şase de ani…

  PARTEA A II-A.

  ÎN CĂUTAREA LUI CONCEPCION

  15 octombrie 1998

  Callao, Peru.

  Callao, cel mai mare port maritim peruvian, a fost întemeiat de Francisco Pizzaro în 1537 şi a devenit rapid principalul port din care se expediau aurul şi argintul jefuite din imperiul incaş. Ca o ironie a sorţii, portul în sine a fost prădat de Francis Drake după patruzeci şi unu de ani. Cucerirea Perului de către spanioli s-a încheiat aproape în acelaşi loc în care începuse. În 1825, ultimele forţe spaniole i s-au predat lui Simon Bolivar în Callao şi Peru a devenit stat suveran pentru prima dată după prăbuşirea incaşilor. Callao s-a contopit între timp cu Lima dând naştere unei zone metropolitane unice, populată de aproape 6,5 milioane de oameni.

  Situate pe versantul vestic al Anzilor în zona depresionară, Callao şi Lima înregistrează un volum de precipitaţii anuale de numai 41 de milimetri, astfel încât regiunea din jur este unul dintre cele mai reci şi mai aride deşerturi din latitudinea sudică. Ceţurile din timpul iernii susţin o vegetaţie săracă, tufişuri spinoase… şi cam atât. În afară de umiditate, apa provine de la câteva torente şi din râul Rimac care izvorăşte din Anzi.

  După ce ocoli extremitatea nordică a lui San Lorenzo, insula mare care protejează portul natural al lui Callao, căpitanul Stewart ordonă reducerea vitezei, când o şalupă se apropie de Deep Fathom şi un pilot de la Căpitănia Portului sări pe scăriţa navei şi sui la bord. Pilotul conduse nava cu siguranţă în interiorul canalului principal, după care căpitanul Stewart preluă din nou comanda punţii şi opri cu iscusinţă Deep Fathom lângă docul principalei dane de pasageri. Sub privirea lui atentă, parâmele de amarare fură trecute în jurul babelor de chei mari şi ruginite. Închise după aceea sistemul automat de control, îl sună pe inginerul-şef şi-l anunţă că terminase cu motoarele.

  Toţi cei care se înşiruiseră în lungul balustradei navei fură surprinşi să vadă peste o mie de persoane înghesuindu-se pe doc. Alături de o forţă militară înarmată până în dinţi şi un contingent numeros de poliţie, camerele TV şi fotografii din presă începură iute să-şi caute poziţii cât mai bune, când călătorii începură să coboare pasarela. În spatele reporterilor se afla un grup de oficiali guvernamentali surâzători, iar mai departe îşi fluturau fericiţi mâinile părinţii studenţilor la arheologie.

  — Tot nu văd o formaţie de Dixieland care să-mi cânte Waiting for the Robert E. Lee, comentă Pitt, prefăcându-se dezamăgit.

  — Pentru a te scoate din deprimare, nimic nu-i mai grozav decât o mulţime care ovaţionează, replică Giordino privind ceremonia neaşteptată.

  — Nu m-am aşteptat nici o clipă la o asistenţă aşa de numeroasă, murmură Shannon, uluită. Nu-mi vine să cred că zvonurile s-au răspândit atât de repede.

  Miles Rodgers ridică unul dintre cele trei aparate foto pe care le purta în jurul gâtului şi începu să fotografieze.

  — Am impresia că a venit jumătate din guvernul peruan.

  Atmosfera era emoţionantă. Nişte copilaşi fluturau steguleţe americane şi peruviene. Un vuiet răsună dinspre mulţime când studenţii se cocoţară pe aripa punţii de comandă şi începură să-şi agite mâinile şi să strige, recunoscându-şi părinţii. Numai Stewart părea stânjenit:

  — Dumnezeule, sper că nu se aşteaptă să urce toţi la bord.

  — Sunt prea mulţi ca să le poţi face faţă, ridică din umeri Giordino. Mai bine predă steagul şi roagă-te să fii cruţat.

  — Ţi-am spus că studenţii mei provin din familii influente, comentă încântată Shannon.

  Neobservat de mulţime, un bărbat scund cu ochelari şi servietă se strecură cu iscusinţă prin înghesuială şi ocoli cordonul gărzilor de securitate. Înainte să poată fi oprit de cineva, sări pe pasarela care abia se extindea şi coborî pe punte cu expresia de încântare a unui rugbist care tocmai a înscris un eseu. Se apropie de Pitt şi de Giordino, zâmbind larg:

  — De ce prudenţa şi discreţia nu fac parte dintre calităţile voastre?

  — Încercăm să nu fugim de opinia publică, replică Pitt, apoi surâse larg şi-l îmbrăţişă. Mă bucur să te văd, Rudi!

  — Se pare că nu putem scăpa de tine, rosti şi Giordino cu căldură.

  Rudi Gunn, director-adjunct al NUMA, îi scutură mâna lui Stewart şi le fu prezentat lui Shannon şi Rodgers.

  — Mă scuzaţi dacă-i voi răpi pe aceşti doi derbedei înainte de ceremoniile de primire? întrebă el cu politeţe.

  Fără să aştepte un răspuns, păşi printr-un tambuchi şi porni fără grabă pe coridor. Gunn participase la proiectarea lui Deep Fathom şi era perfect familiarizat cu planul navei. Se opri înaintea uşii de la cabina de conferinţe, o deschise şi intră. Se aşeză direct în capul unei mese lungi şi scotoci prin servietă, scoţând un blocnotes mare acoperit de însemnări, în timp ce Pitt şi Giordino se instalară în două scaune capitonate cu piele.

  Deşi Giordino şi Gunn erau scunzi, se deosebeau la fel de mult ca un gibon de un buldog. Gunn era subţirel ca o fată, pe când Giordino era, practic, o masă de muşchi. De asemenea, cei doi difereau şi ca intelect. Giordino avea şmecheria băiatului crescut pe stradă, în timp ce Gunn era, pur şi simplu, genial. Fusese şeful de promoţie al clasei sale în Academia Navală şi apoi comandant de navă militară şi ar fi putut cu uşurinţă să ajungă la o poziţie de vârf în Departamentul Marinei, dar preferase ştiinţele subacvatice de la NUMA, în locul ştiinţei războiului. Foarte miop, purta ochelari cu ramă de corn şi lentile groase, dar nu-i scăpa nici o mişcare pe o rază de două sute de metri.

  Pitt vorbi primul:

  — Ce-i graba asta de a ne trimite pe Al şi pe mine înapoi la nenorocitul ăla de puţ pentru a recupera un cadavru?

  — Solicitarea a venit din partea celor din Serviciul Vamal. Au apelat insistent la amiralul Sandecker pentru a le pune la dispoziţie cei mai buni oameni.

  — Iar asta te include şi pe tine?

  — Aş fi putut scăpa, pretextând că proiectele în care sunt implicat acum n-ar putea continua fără prezenţa mea. Amiralul n-ar fi ezitat să trimită pe altcineva, dar o păsărică mi-a şoptit despre mica voastră misiune neautorizată de a găsi un galion pierdut în junglele Ecuadorului.

  — Hiram Yaeger… spuse Pitt, dând din cap. Ar fi trebuit să-mi aduc aminte că voi doi sunteţi la fel de apropiaţi ca nişte siamezi.

  — N-am putut rezista tentaţiei de a abandona munca de rutină de la Washington şi de a combina serviciul cu aventura, aşa încât m-am oferit voluntar pentru treaba murdară de a vă pune la curent cu acţiunea Serviciului Vamal şi de a mă alătura ei.

  — Vrei să zici că l-ai aburit pe Sandecker şi ai şters-o? întrebă Pitt.

  — Din fericire pentru toţi cei implicaţi, el nu ştie despre vânătoarea de galioane. Cel puţin, nu deocamdată…

  — Nu-i un individ uşor de păcălit, le reaminti Giordino cu seriozitate.

  — Oricum, nu pentru mult timp, aprobă Pitt. Probabil că te suspectează deja.

  Gunn flutură indiferent din mână:

  — Nu trebuie să vă faceţi griji. Mai bine să fiu eu aici, decât cine ştie ce amărât nefamiliarizat cu escapadele voastre. Oricare altul din birocraţii de la NUMA v-ar putea supraestima capacităţile.

  Giordino adoptă o expresie acră:

  — Şi-l mai numim prieten?

  — Ce poate face NUMA atât de important pentru Serviciul Vamal? se miră Pitt.

  Gunn întinse pe masă un vraf de hârtii:

  — Chestiunea este complexă, dar în esenţă implică jafurile de opere de artă.

  — Nu-i niţel cam în afara atribuţiilor noastre? Parcă treaba noastră era să ne ocupăm de explorări şi de cercetări subacvatice.

  — Distrugerea siturilor arheologice submarine în scopul jefuirii este treaba noastră, declară deschis Gunn.

  — Şi ce rost are recuperarea trupului doctorului Miller?

  — Reprezintă doar primul pas al cooperării cu Serviciul Vamal. Moartea unui antropolog renumit în toată lumea este temelia cazului lor. Ei suspectează că asasinul este unul dintre membrii de seamă ai unei organizaţii internaţionale care se ocupă cu traficul ilegal de antichităţi şi au nevoie de dovezi pentru a-l pune sub acuzare. De asemenea, speră să se folosească de el ca de o cheie care să descuie uşa spre creierele criminale care au iniţiat operaţiunile de jefuire şi contrabandă. Cât despre puţul sacru, Serviciul Vamal şi autorităţile peruviene consideră că de pe fundul lui s-a ridicat o cantitate impresionantă de artefacte preţioase, expediate deja spre piaţa neagră din toată lumea. Miller a descoperit jaful şi a fost ucis pentru a i se închide gura. Se doreşte ca noi, mai ales tu şi Al, să examinăm fundul puţului în căutarea de dovezi.

  — Şi planul nostru de căutare a galionului pierdut?

  — Terminaţi misiunea la puţ şi voi autoriza un buget discret de la NUMA pentru a vă finanţa cercetarea. Asta-i tot ce vă pot promite.

  — Şi dacă te prinde amiralul? întrebă Giordino.

  Gunn ridică din umeri:

  — Este şeful meu şi al vostru. Sunt un bătrân lup de mare şi urmez ordinele primite.

  — Eu sunt un bătrân aviator, replică Pitt şi analizez ordinele primite.

  — O să ne facem griji în privinţa lor când va fi momentul, zise Giordino. Haide să scăpăm de problema puţului sacru!

  Pitt inspiră adânc şi se relaxă în scaun:

  — Am putea, într-adevăr, întreprinde ceva util în timp ce Yaeger şi Perlmutter îşi desfăşoară cercetările. Până ieşim din junglă ar trebui ca ei să fi găsit nişte piste solide.

  — Agenţii Serviciului Vamal mai au o rugăminte, spuse Gunn.

  — Ce naiba mai vor? exclamă Pitt, nervos. Să ne scufundăm pentru a căuta suvenirurile azvârlite de pe pacheboturi de către turiştii speriaţi de vameşi?

  — Nici vorbă de ceva atât de banal, replică răbdător Gunn. Insistă să reveniţi în Pueblo de los Muertos.

  — Probabil cred că artefactele care stau în ploaie fac parte din categoria celor subacvatice, comentă cu maliţiozitate Giordino.

  — Serviciul Vamal are mare nevoie de un inventar.

  — Un inventar al artefactelor din templu? întrebă neîncrezător Pitt. La ce se aşteaptă – la un catalog indexat? În ruinele care au mai rămas din templu după ce l-au făcut praf mercenarii trebuie să fie cam o mie de obiecte. Acolo e nevoie de arheologi care să sorteze, nu de ingineri oceanografi.

  — Anchetatorii poliţiei peruviene, explică Gunn, au investigat locul şi au raportat că, din păcate, cele mai multe artefacte au fost scoase din templu după evadarea voastră. Agenţii vamali internaţionali au nevoie de descrieri, pentru a putea identifica artefactele, în cazul în care încep să apară la licitaţii de antichităţi, în colecţii şi galerii private sau în muzee din ţările bogate. Ei speră că o revenire la locul crimei v-ar putea reîmprospăta memoria.

  — Evenimentele se desfăşurau prea rapid pentru a mai putea să observăm ceva.

  Gunn încuviinţă înţelegător:

  — Totuşi, unele obiecte trebuie să vă fi rămas în minte, mai ales cele cu adevărat excepţionale. Tu ce zici, Al?

  — Eram ocupat să bântuiesc printre ruine în căutarea staţiei radio, răspunse Giordino. N-am avut timp să privesc atent obiectele.

  Pitt ridică palmele spre cap şi-şi masă tâmplele:

  — S-ar putea să-mi reamintesc cincisprezece-douăzeci de obiecte mai deosebite.

  — Le poţi desena?

  — Nu prea am talent, dar cred că pot face totuşi nişte schiţe destul de exacte. Nu-i nevoie să mai vizitez locul acela. Pot la fel de bine să desenez ceea ce-mi reamintesc, stând pe marginea piscinei unui hotel de lux.

  — Mi se pare o idee bună, încuviinţă Giordino încântat.

  — Nu, clătină Gunn din cap, nu-i o idee bună. Misiunea voastră este mult mai amplă. Oricât aş fi de dezgustat, voi, doi delincvenţi de vârstă mijlocie, sunteţi eroi naţionali peruvieni. Nu numai că sunteţi solicitaţi de Serviciul Vamal, dar şi Departamentul de Stat are treabă cu voi.

  Giordino se holbă la Pitt şi mormăi:

  — Încă o confirmare a listei de legi elaborate de Giordino: „Orice individ care se oferă voluntar pentru o misiune devine o victimă”.

  — Ce legătură are Departamentul de Stat cu excursia noastră la templu? dori Pitt să ştie.

  — După semnarea Tratatului sud-american privind comerţul liber de restricţii tarifare, industriile petrolieră şi minieră au fost privatizate. În prezent, o serie de companii americane finalizează negocieri pentru a ajuta Peru să-şi exploateze mai bine resursele naturale. Ţara are nevoie disperată de investiţii străine şi banii sunt pe punctul de a sosi, dar sindicatele şi partidele din opoziţie se împotrivesc implicării străine în economie. Salvând vieţile fiilor şi fiicelor VIP-urilor locale, tu şi Al aţi influenţat indirect o serie de voturi.

  — Perfect, deci vom ţine un discurs la clubul de caritate local şi vom accepta o diplomă de merit.

  — Aparent perfect, continuă Gunn, însă experţii din Departamentul de Stat şi Comisia Congresului pentru relaţii cu America Latină consideră că amândoi ar trebui să rămâneţi aici şi să faceţi astfel încât yankeii cei răi să arate bine, fiindcă ajută la stoparea jefuirii moştenirii culturale peruviene.

  — Cu alte cuvinte, stimatul nostru guvern vrea să exploateze la maximum imaginea noastră bună, comentă sec Pitt.

  — Cam aşa ceva.

  — Iar Sandecker a fost de acord.

  — Nici n-ar mai trebui să întrebi asta. Amiralul nu ratează nici o ocazie de a face pe placul Congresului, dacă asta poate duce la alte finanţări ale viitoarelor operaţiuni NUMA.

  — Cine ne va însoţi?

  — Doctoral Alberto Ortiz de la Institutul Naţional de Cultură din Chiclayo va conduce echipa de arheologi. El va fi asistat de doamna doctor Kelsey.

  — Fără o protecţie corespunzătoare, o să căutăm necazul cu luminarea.

  — Peruvienii ne-au încredinţat că vor trimite forţe de securitate de elită pentru a proteja valea.

  — Se poate avea însă încredere în ele? Nu mai vreau să am de-a face cu o armată de mercenari duri.

  — Nici eu, îl susţinu Giordino cu fermitate.

  Gunn făcu un gest de neajutorare:

  — Eu doar vă reproduc ce mi s-a spus.

  — Vom avea nevoie de echipament mai bun decât cel din excursia anterioară.

  — Dă-mi o listă şi mă voi ocupa de logistică.

  Pitt se răsuci spre Giordino:

  — N-ai impresia distinctă că ne-au băgat în corzi?

  — Din câte-mi amintesc, replică italianul, ar fi cam a patru sute treizeci şi şaptea oară.

  Pitt nu era încântat să coboare din nou pe fundul puţului sacrificial. Locul acela emana o aură spectrală, avea ceva rău în adâncul său. Cavitatea rotundă îi bântuia gândurile, căscându-se ca botul unui demon. Imaginea era atât de iraţională, încât se strădui să şi-o şteargă din minte, dar pur şi simplu nu pierea. Rămânea pe loc precum amintirea neclară a unui coşmar dezgustător.

  După două zile, în jurul orei opt, pregătirile pentru scufundarea ce avea să recupereze trupul lui Doc Miller din puţul sacru fuseseră încheiate. Privind mâzga verzuie de pe suprafaţa apei, Pitt simţi că toate neliniştile i se evaporaseră. Cavitatea respingătoare continua să fie la fel de ameninţătoare ca atunci când o văzuse prima dată, totuşi el supravieţuise undei de şoc ucigaşe dinăuntru şi-i escaladase pereţii verticali. Acum, când îi cunoştea secretele, nu mai prezenta nici un pericol. Dăduse iute uitării prima recuperare pripită, organizată ad-hoc. Acţiunea de acum se baza pe tehnologie de vârf.

  Ţinându-se de cuvânt, Gunn închiriase două elicoptere şi făcuse rost de echipamentele necesare. O zi întreagă trecuse cu aducerea la sit a lui Kelsey şi Rodgers, a echipei de scufundători şi a echipamentelor acestora şi cu restabilirea taberei distruse. Se ştia despre Gunn că era un organizator excelent. Deoarece nu exista un termen limită, nu se grăbise, ci-şi planificase cu minuţiozitate fiecare pas. Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării.

  Când ateriză primul elicopter, un contingent de cincizeci de oameni aparţinând forţelor speciale de elită ale securităţii peruviene sosise deja. În ochii nord-americanilor înalţi, sud-americanii păreau scunzi. Aveau priviri aproape blânde, dar erau indivizi duri, căliţi de anii în care luptaseră cu partizanii din Sendero Luminoso în regiunile muntoase împădurite şi în deşerturile aride de pe coastă. Stabiliseră rapid linii defensive în jurul taberei şi trimiseseră patrule în jungla înconjurătoare.

  — Mi-ar plăcea să vin cu tine, rosti Shannon care se afla în spatele lui Pitt.

  Bărbatul se întoarse şi zâmbi:

  — Nu-mi pot imagina ce te-ar putea atrage. Recuperarea unui cadavru care s-a descompus în ciorba caldă de la tropice nu-i ceea ce aş numi o experienţă plăcută.

  — Îmi pare rău, n-am vrut să par insensibilă, replică Shannon fără ca în ochi să i se citească vreun sentiment de tristeţe. Am avut cea mai profundă admiraţie pentru Doc, totuşi ca arheolog îmi doresc cu disperare să explorez fundul puţului sacru.

  — Nu-ţi pune mari speranţe în găsirea unei comori de antichităţi, o consolă Pitt. Ai fi dezamăgită. N-am văzut decât un pogon de mâl în care era pe jumătate îngropat scheletul unui spaniol.

  — Cel puţin permite-i lui Miles să vină cu tine şi să fotografieze locurile.

  — De ce atâta grabă?

  — Este posibil ca în timpul recuperării cadavrului, tu şi Al să tulburaţi fundul şi să deplasaţi artefactele din poziţiile lor originale.

  Pitt o privi, neîncrezător:

  — Asta ţi se pare mai important decât respectul pentru Doc Miller?

  — Doc este mort, răspunse femeia cu indiferenţă. Arheologia este o ştiinţă exactă care se ocupă de lucrurile moarte. Doc m-a învăţat asta mai bine ca oricare altul. Cea mai mică deplasare poate vicia descoperiri importante.

  Pitt începuse să vadă profesionista din ea:

  — După ce Al şi cu mine aducem la suprafaţă rămăşiţele lui Miller, tu şi Miles puteţi coborî să scoateţi artefacte după voia inimii. Aveţi însă grijă să nu mai fiţi târâţi în grota laterală.

  — O dată îmi este de ajuns, surâse Shannon fără chef, apoi expresia i se transformă într-una de îngrijorare. Ai grijă şi nu risca!

  Îl sărută uşor pe obraz, se întoarse şi se îndreptă grăbită spre cortul ei.

  Coborârea până la suprafaţa apei se desfăşură lin, graţie unei macarale mici şi a unui vinci cu motor operate sub ochii atenţi ai lui Rudi Gunn. Când ajunse la un metru de suprafaţă, Pitt eliberă clema de siguranţă care-l prindea de capătul cordonului desfăşurat de vinci. Nivelul superior al apei, îmbâcsit de mizerie, era la fel de călduţ pe cât se aşteptase, totuşi nu-şi amintea să fi duhnit atât de pătrunzător. Pluti leneş pe spate, aşteptând ridicarea cablului care să-l aducă pe Giordino.

  Masca de scafandru a lui Pitt era conectată la un cordon de ghidaj şi comunicaţii, în timp ce Giordino cobora liber şi nestânjenit, urmând să primească instrucţiuni prin semne de la prietenul său. Imediat ce Giordino atinse algele de lângă el, Pitt arătă în jos şi cei doi se întoarseră şi plonjară în adâncul puţului. Nu s-au despărţit, pentru a nu se pierde unul de altul în întunericul dezolant înainte să ajungă în apa incredibil de limpede, aflată la patru metri de suprafaţă. Culoarea cenuşiu-cafenie a mâlului şi a pietrelor de pe fund se materializă din penumbre şi se ridică spre ei. Se opriră la doi metri de fund şi Pitt făcu semn să înceteze orice mişcare. Având grijă să nu stârnească un nor de mâl, scoase o tijă de oţel inoxidabil ataşată de o coardă de nailon bobinată şi o înfipse în nămol.

  — Ce faceţi? răsună glasul lui Gunn în căştile lui.

  — Am ajuns la fund şi începem să căutăm corpul, răspunse Pitt şi desfăşură coarda.

  Îşi consultă busola şi începu să înoate în jurul tijei înfipte în fundul puţului, lărgind orizontul căutării prin derularea corzii şi parcurgând traseul unei spirale care se mărea. Înota lent deasupra aluviunilor de pe fund, privind într-o parte şi în cealaltă, cu Giordino urmându-l în lateral şi înapoia labelor înotătoare. În apa limpede zăriră destul de repede resturile saponificate ale lui Doc Miller.

  În zilele scurse de când văzuse cadavrul, starea acestuia se înrăutăţise. Din zonele expuse ale pielii lipseau fragmente şi Pitt nu înţelese motivul până nu văzu un peşte cu pete ciudat de viu colorate şi solzi luminoşi care începu să ciugulească dintr-un ochi al lui Doc. Îndepărtând cu braţul peştele carnivor de mărimea unui păstrăv, bărbatul se întrebă cum ajunsese acesta într-un puţ adânc din mijlocul junglei.

  Îi făcu semn cu mâna lui Giordino care scoase un sac din cauciuc din raniţa prinsă pe piept deasupra centurii lestate. Se spune că mirosul degajat de un trup aflat în descompunere nu poate fi simţit sub apă. Poate că era numai imaginaţia lor, dar duhoarea morţii părea să le intre prin regulatoare, ca şi cum ar fi venit direct din buteliile cu aer. Imposibil, desigur, totuşi e greu să-i convingi de asta pe membrii echipelor de salvare care au de-a face cu ororile cadavrelor rămase mult timp sub apă.

  Cei doi nu pierdură multă vreme cu examinarea corpului, ci acţionară pe cât de repede o puteau face, trăgând sacul peste cadavru şi străduindu-se, în acelaşi timp, să nu tulbure mâlul de pe fund. Acesta se ridică totuşi într-un nor des, anulând complet vizibilitatea. Au fost nevoiţi să lucreze orbeşte, închizând fermoarul sacului cu grijă pentru a nu prinde între zimţi nici o bucăţică de piele. După ce terminară operaţiunea neplăcută, Pitt îi raportă lui Gunn:

  — Am asigurat corpul şi pornim spre suprafaţă.

  — Am înţeles, încuviinţă Gunn. O să coborâm o targă.

  Prin norul de mâl, Pitt prinse braţul lui Giordino şi-i semnală să urce împreună. Începură să scoată la lumina zilei rămăşiţele lui Doc Miller. După ce ajunseră la suprafaţă, aşezară cu delicateţe trupul pe targă şi-l fixară cu centuri strânse în catarame. După aceea Pitt îl anunţă pe Gunn:

  — Puteţi ridica.

  Privind targa ce se înălţa spre marginea puţului, Pitt regretă că nu-l cunoscuse pe adevăratul Steve Miller. Faimosul antropolog fusese ucis fără să fi ştiut de ce moare; nemernicul care-i retezase beregata nu-i oferise nici un indiciu. Miller nu avusese habar că moartea sa fusese un act inutil, comis de un ucigaş sociopat, iar el fusese, pur şi simplu, un pion înlăturat din jocul pe mize enorme al antichităţilor şi obiectelor de artă furate.

  Nu mai rămăsese nimic de făcut; rolul lor în operaţiunea de recuperare a cadavrului luase sfârşit. Pitt şi Giordino puteau doar să plutească şi să aştepte ca vinciul să coboare cablul. Giordino îşi privi întrebător prietenul şi îşi scoase muştiucul regulatorului dintre dinţi.

  „Mai avem destul aer, scrise el pe o placă de comunicaţii. Până vine liftul, ce-ar fi să mai aruncăm o privire?”

  Sugestia se potrivea ca o mănuşă cu intenţiile lui Pitt. Deoarece nu-şi putea scoate masca pentru a vorbi, răspunse pe propria placă de comunicaţii: „Stai aproape de mine şi prinde-mă imediat dacă ne loveşte unda de şoc”. După aceea făcu un semn în jos. Giordino aprobă din cap şi înotă cuminte lângă el, în vreme ce plonjară iarăşi spre fundul puţului sacrificial.

  Ceea ce-l nedumerea pe Pitt era absenţa artefactelor în mâl. Oase, da, erau o mulţime, dar, după ce o jumătate de oră cercetară fundul puţului, nu găsiră nici urmă de artefacte. Absolut nimic, cu excepţia armurii de pe scheletul intact pe care-l descoperise la prima sa imersiune şi a echipamentului de scufundător pe care-l azvârlise Pitt însuşi înainte de a începe escaladarea pereţilor. Avu nevoie de numai două minute pentru a regăsi scheletul soldatului spaniol. Braţul acestuia era tot ridicat, indicând cu un deget osos spre locul unde fusese Miller.

  Pitt se lăsă să plutească încetişor în jurul scheletului în platoşă, examinând fiecare detaliu şi privind din când în când în jur şi în sus prin ungherele întunecate ale puţului, atent la orice tulburare a mâlului care ar fi anunţat apropierea misterioasei unde de şoc. Avea senzaţia că fiecare mişcare a sa era urmărită din adâncul găvanelor goale ale craniului. Dinţii păreau încremeniţi într-un rânjet batjocoritor, luându-l parcă peste picior şi, în acelaşi timp, ademenindu-l. Razele soarelui erau filtrate prin algele în putrefacţie şi confereau osemintelor o nuanţă verzuie spectrală.

  Giordino plutea în apropiere, privindu-l pe Pitt cu o curiozitate detaşată. Nu înţelegea ce anume îl captiva pe prietenul său. Oasele vechi îl fascinau prea puţin pe italian. Rămăşiţele unui spaniol care murise cu cinci sute de ani în urmă nu-i stârneau în imaginaţie decât, poate, explozia care avea să izbucnească atunci când Shannon Kelsey urma să descopere că preţiosul ei sit arheologic fusese tulburat înainte ca ea să-l fi putut investiga.

  Prin mintea lui Pitt nu treceau însă asemenea gânduri. Începuse să simtă că era ceva în neregulă cu scheletul acela. Frecă uşor platoşa armurii cu vârful unui deget şi îndepărtă un strat foarte subţire de rugină, care lăsa să se vadă dedesubt metalul neted, necorodat şi neatacat de vreme. Cureluşele de piele ce fixau armura de piept erau incredibil de bine conservate, la fel şi agrafele ce le strângeau. Aveau aspectul unor catarame metalice de pe nişte pantofi vechi care stătuseră cel mult două generaţii într-un cufăr în pod.

  Se îndepărtă câţiva metri de schelet şi scoase un os din mâl; după formă, era o tibie. Reveni la spaniol şi compară tibia cu antebraţul şi mâna scheletului. Osul scos din mâl era mai aspru şi mai corodat, de asemenea mai puternic pătat de mineralele existente în apă. Prin comparaţie cu el, oasele scheletului erau netede. După aceea, Pitt studie dinţii scheletului care se găseau într-o stare remarcabil de bună. Doi aveau plombe, dar nu din aur, ci din argint. Nu era expert în stomatologia secolului al XVI-lea, dar ştia că europenii nu începuseră să plombeze măselele decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea.

  — Rudi?

  — Ascult, răspunse Gunn.

  — Te rog, trimite jos un cablu. Vreau să scot ceva la suprafaţă.

  — Îţi expediez imediat un cablu cu o greutate la capăt.

  — Încearcă să-l cobori în locul unde vezi bulele noastre de aer.

  — În regulă.

  După o pauză, glasul lui Gunn se auzi din nou, oarecum stresat:

  — Amica ta, doamna arheolog, face un scandal monstru. Zice că n-ai voie să atingi nimic de pe fund.

  — Prefă-te că n-o auzi şi lansează cablul.

  — Face o scenă teribilă aici, replică nervos Gunn.

  — Ori îmi arunci cablul, ori o arunci pe ea, pufni iritat Pitt.

  — Rămâi acolo!

  După câteva clipe, un cârlig mic de oţel fixat de o coardă de nailon îşi făcu apariţia prin apa verzuie, oprindu-se în mâl la doi metri de ei. Giordino înotă fără dificultate deasupra lui, prinse cablul cu o mână şi reveni lângă Pitt. Cu delicateţea unui hoţ de buzunare care extrage un portofel, prietenul său înfăşură capătul liber al corzii în jurul unei cureluşe care ţinea platoşa de schelet, apoi îl asigură cu cârligul. Se uită spre Giordino şi arătă cu degetul mare în sus. Italianul aprobă din cap şi fu uşor surprins când Pitt dădu drumul corzii, îngăduindu-i să atârne netensionată şi lăsă scheletul nemişcat.

  Fură scoşi pe rând din puţ. În timp ce macaraua îl ridica, folosindu-se de cordonul lui de ghidaj, Pitt privi în jos şi-şi jură că nu avea să mai intre niciodată în mizeria aceea odioasă. Gunn îl aştepta pe marginea puţului şi-l ajută să se balanseze pe solul ferm şi să-şi scoată masca de scafandru.

  — Slavă Domnului că te-ai întors, îi spuse. Nebuna m-a ameninţat că o să tragă cu arma în testiculele mele.

  — A învăţat asta de la Pitt, izbucni în râs Giordino. Zi mersi că nu te numeşti Amaru.

  — Ce… ce-a fost asta?

  — Altă poveste, răspunse Pitt trăgând adânc în piept aerul umed de munte şi bucurându-se din plin de senzaţia de prospeţime.

  Se străduia să iasă din costumul de scufundător, când Shannon se repezi asupra lui ca o ursoaică grizzly căreia i s-au furat puii:

  — Te-am avertizat să nu-mi mişti din loc artefactele!

  Pitt o privi cu ochii săi verzi deveniţi pe neaşteptate blânzi şi înţelegători:

  — N-a mai rămas nimic acolo, rosti el în cele din urmă. Cineva ţi-a luat-o înainte. Au dispărut toate artefactele care existau acum o lună în puţul sacru. Pe fund au mai rămas împrăştiate doar oasele animalelor şi ale victimelor sacrificate.

  Pe chipul femeii apăru o expresie de neîncredere, iar ochii căprui se deschiseră larg:

  — Eşti sigur?

  — Vrei dovezi?

  — Avem propriul echipament. O să mă cufund şi o să verific cu ochii mei.

  — Nu-i nevoie, o sfătui el.

  Ea se întoarse şi-l strigă pe Miles Rodgers:

  — Ne-mbrăcăm!

  — Dacă-ncepi să răscoleşti prin mâl, vei muri cu certitudine, rosti Pitt cu indiferenţa profesorului care explică a mia oară aceeaşi lecţie de fizică.

  Poate că Shannon nu-l asculta, dar Rodgers o făcu:

  — Cred c-ar fi mai bine să auzim ce vrea Dirk să spună.

  — Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar nu deţine pregătirea necesară ca să-şi susţină cazul.

  — Şi dacă are dreptate? o întrebă fotograful cu inocenţă.

  — Am aşteptat multă vreme să explorez şi să cercetez fundul puţului. Noi doi am fost la câteva minute de a ne pierde viaţa, încercând să-i descifrăm secretele. Nu pot să cred că acolo jos nu există antichităţi valoroase.

  Pitt apucă coarda ce cobora în apă şi o ţinu nepăsător în mână:

  — Asta-i dovada. Trage de coarda asta şi-ţi garantez că te vei răzgândi.

  — Ai fixat celălalt capăt? se răsti femeia. De ce anume l-ai legat?

  — De un schelet care simulează un conchistador spaniol.

  — Eşti incredibil… şuieră ea cu disperare.

  Trecuse mult timp de când o femeie nu-l mai fulgerase cu asemenea privire:

  — Crezi că-s ţăcănit? Crezi că-mi face plăcere tot spectacolul ăsta? Să ştii că nu mă-ncântă deloc să-mi petrec timpul salvându-ţi pielea. Perfect, dacă vrei să mori şi să fii îngropată în mii de bucăţele, scufundare plăcută!

  Nesiguranţa îşi făcu loc pe faţa lui Shannon:

  — Nu-nţeleg…

  — Poate că-i necesară o mică demonstraţie.

  Pitt trase încet de coardă, până deveni întinsă şi uşor tensionată. După aceea o smuci violent.

  Pentru o clipă nu se petrecu nimic. Apoi dinspre fundul puţului se auzi un huruit, care-şi spori volumul, făcând să vibreze pereţii de calcar. Violenţa exploziei fu electrizantă. Detonarea subacvatică sosi aidoma erupţiei unei uriaşe încărcături aflate la mare adâncime şi o coloană clocotitoare de spumă albă şi şlam verde ţâşni din puţul sacrificial, împroşcând totul pe o rază de douăzeci de metri de la margine. Bubuitura exploziei se rostogoli peste junglă, în vreme ce jerba de apă recăzu în puţ, lăsând o ceaţă deasă care se învolbură în văzduh şi eclipsă pentru scurt timp soarele.

  Pe jumătate udă, Shannon privea în puţul sacru cu o expresie ce dovedea că de-abia se stăpânea să nu vomite. Toţi oamenii de pe mal rămăseseră ca nişte statui, încremeniţi de şoc. Doar Pitt arăta ca şi cum ar fi asistat la un eveniment banal.

  Nedumerirea se destrămă treptat în ochii lui Shannon, pe măsură ce începea să înţeleagă:

  — Cum Dumnezeu ai ştiut…

  — Că era o capcană explozivă? îi termină Pitt întrebarea. N-a fost prea greu să-mi dau seama. Cel care a ascuns vreo patruzeci şi cinci de kilograme de exploziv puternic sub schelet a făcut două greşeli majore. În primul rând, a scos toate obiectele vechi, dar l-a lăsat pe cel mai evident. În al doilea rând, osemintele nu puteau avea o vechime mai mare de cincizeci de ani şi armura nu ruginise suficient ca să fi stat timp de patru sute de ani sub apă.

  — Cine să fi făcut aşa ceva? întrebă Rodgers buimăcit.

  — Acelaşi om care l-a ucis pe Doc Miller, răspunse Pitt.

  — Impostorul?

  — Mai degrabă Amaru. Cel care i-a luat locul lui Miller n-ar fi dorit să rişte demascarea şi investigarea de către autorităţile peruviene, în nici un caz înainte de a goli Cetatea Morţilor. Solpemachaco a scos artefactele din puţul sacrificial cu mult înainte de sosirea voastră. De aceea impostorul a trimis un apel de ajutor după ce tu şi Shannon aţi dispărut în puţ. Moartea voastră trebuia să pară un accident. Deşi era aproape sigur că unda de şoc submarină vă va târî în grota adiacentă înainte să fi cercetat complet fundul şi să vă fi dat seama că toate artefactele dispăruseră, el s-a pus la adăpost împotriva riscurilor, instalând falsul conchistador ca pe o momeală care să vă facă bucăţi în cazul în care nu vă venea de hac unda de şoc.

  Ochii lui Shannon căpătară o expresie tristă şi dezamăgită:

  — Aşadar, au dispărut toate antichităţile din puţ…

  — Poţi să fii bucuroasă, ştiind că au fost scoase, nu distruse, zise Pitt.

  — Vor apărea ele, o consolă Giordino. Nu pot să rămână ascunse pe vecie în colecţia unui bogătaş.

  — Voi nu înţelegeţi arheologia, replică Shannon, amărâtă. Nici un savant nu poate să studieze artefactele, să le clasifice sau să le dateze fără să le cunoască locul exact de origine. Acum nu mai putem afla nimic despre oamenii care au trăit cândva aici şi au construit aşezarea. O arhivă vastă, o capsulă a timpului plină de informaţii ştiinţifice a fost pierdută pentru totdeauna.

  — Îmi pare rău că toate speranţele şi eforturile tale s-au încheiat dureros, rosti sincer Pitt.

  — Dureros, da, repetă ea pe de-a întregul înfrântă acum. Mai exact, tragic.

  Rudi Gunn reveni de la elicopterul care transporta trupul lui Miller la morga din Lima.

  — Regret să vă întrerup, i se adresă lui Pitt, dar ne-am terminat treaba aici. Sugerez să ne îmbarcăm în elicopter, să decolăm şi să ne întâlnim cu doctorul Ortiz în Cetatea Morţilor.

  Pitt aprobă din cap şi se întoarse către Shannon:

  — Ce părere ai – trecem la următorul dezastru pe care ni l-au lăsat jefuitorii de antichităţi?

  Doctorul Alberto Ortiz era un bătrânel trecut cu puţin de şaptezeci de ani, slab, dar musculos. Aştepta într-o parte a eliportului, îmbrăcat în cămaşă albă şi pantaloni de doc. O mustaţă argintie, lungă şi moale, îi cobora de ambele părţi ale gurii, făcându-l să semene cu imaginea de pe un afiş de recompensă pentru un bandido mexican vârstnic. Dacă extravaganţa era cuvântul definitoriu al personajului, acest lucru era demonstrat de pălăria panama cu boruri late şi bandă colorată, sandalele scumpe de firmă şi paharul înalt cu băutură şi gheaţă, pe care îl ţinea într-o mână. Un director de producţie de la Hollywood ar fi fost de părere că Ortiz se potrivea perfect în rolul unui pierde-vară într-o poveste cu acţiunea în Mările Sudului. În nici un caz nu semăna cu tot ce oamenii din NUMA îşi imaginaseră despre cel mai renumit expert peruvian în civilizaţii antice.

  Ortiz se apropie surâzând de nou-veniţi; ţinând paharul în stânga, întinse cealaltă mână pentru a-i saluta.

  — Aţi venit mai devreme, rosti cu căldură într-o engleză aproape perfectă. Vă aşteptam abia peste două-trei zile.

  — Proiectul doamnei Kelsey a luat sfârşit pe neaşteptate, răspunse Pitt, strângându-i palma puternică şi bătătorită.

  — Vă însoţeşte? întrebă Ortiz privind peste umerii laţi ai lui Pitt.

  — Va sosi mâine-dimineaţă la prima oră. Vrea să-şi petreacă după-amiaza fotografiind sculpturile de pe o piatră de altar de lângă puţ.

  Pitt se întoarse şi făcu prezentările:

  — Numele meu este Dirk Pitt, iar dumnealor sunt Rudi Gunn şi Al Giordino. Toţi facem parte din Agenţia Naţională Americană de Studii Marine şi Subacvatice.

  — Mă bucur să vă cunosc, domnilor şi să am privilegiul de a vă mulţumi personal pentru că aţi salvat vieţile acelor tineri.

  — Oricând ne face plăcere să ne-ntoarcem la palat, spuse Giordino ridicând ochii spre templul brăzdat de cicatricele luptei.

  Ortiz chicoti observându-le evidenta lipsă de entuziasm:

  — Cred că nu v-a încântat ultima vizită aici.

  — În tot cazul, spectatorii n-au aruncat cu petale de trandafiri.

  — Unde putem să ne instalăm corturile, domnule doctor? se interesă Gunn.

  — Nici vorbă de corturi, replică Ortiz şi dinţii îi sclipiră sub mustaţă. Oamenii mei au făcut curăţenie într-o criptă care a aparţinut unui neguţător bogat. Este un loc spaţios, care se menţine uscat în timpul ploilor. Sigur că da, nu-i un hotel de patru stele, dar ar trebui să-l găsiţi confortabil.

  — Sper că proprietarul iniţial nu mai locuieşte acolo, întrebă Pitt precaut.

  — Nu, nu, nici vorbă, răspunse repede Ortiz, nedându-şi seama de glumă. În goana lor disperată după artefacte, jefuitorii au îndepărtat toate osemintele şi rămăşiţele.

  — Am putea sta în clădirea folosită ca sediu de huaqueros, sugeră Giordino sperând într-o găzduire mai elegantă.

  — Îmi pare rău, dar oamenii mei şi cu mine ne-am stabilit deja baza de operaţii acolo.

  Giordino se strâmbă în direcţia lui Gunn:

  — Ţi-am spus să telefonezi din timp pentru rezervare!

  — Haideţi, domnilor! îi îndemnă Ortiz vesel. În drum spre cazare, voi juca rolul de ghid turistic prin Pueblo de los Muertos.

  — Locuitorii trebuie să fi cumpărat pontul de la elefanţi, comentă Giordino.

  — Nu, nu, râse Ortiz, chachapoya nu veneau aici pentru a muri. Aceasta era o incintă funerară sacră, despre care credeau că reprezenta un punct de pornire în călătoria spre viaţa următoare.

  — Nimeni nu locuia aici? întrebă Gunn.

  — Doar preoţii şi muncitorii care au construit clădirile. Pentru toţi ceilalţi era un loc interzis.

  — Cred că aveau de lucru până peste cap, comentă Pitt privind labirintul de cripte care se întindea prin vale şi stupul de morminte din stâncile ce se înălţau aproape vertical.

  — Civilizaţia chachapoya era foarte stratificată, totuşi nu avea o elită regală ca incaşii, explică Ortiz. Bătrânii înţelepţi şi căpeteniile militare conduceau aşezările din confederaţie. Ei şi neguţătorii bogaţi îşi puteau îngădui să-şi construiască mausolee lucrate cu migală în care să se odihnească în răstimpul dintre două vieţi. Oamenii săraci erau introduşi în statui funerare din lut ars, de forma trupului.

  Gunn se încruntă spre arheolog:

  — Morţii erau introduşi în statui?

  — Exact – trupul mortului era aşezat în poziţie ghemuit, cu genunchii sub bărbie. După aceea în jurul corpului se puneau beţe, ce formau o structură conică, asemănătoare unei colivii, pe care se lipea lut umed, alcătuind un înveliş exterior. Pasul final consta în modelarea unui cap şi a unei feţe care să semene cu persoana din interior. După ce receptacolul funerar se usca, era pus într-o nişă săpată în prealabil sau într-o adâncitură corespunzătoare din stâncă.

  — Antreprenorul local de pompe funebre trebuie să fi fost un individ popular, observă Giordino.

  — Până voi studia mai amănunţit necropola, zise Ortiz, aş estima că a fost în permanentă construcţie şi extindere între anii 1200 şi 1500, înainte de a fi abandonată. Probabil că asta s-a întâmplat după cucerirea spaniolă.

  — Incaşii şi-au îngropat şi ei morţii aici, după ce i-au supus pe chachapoya? întrebă Gunn.

  — Nu într-o măsură foarte mare. Am găsit doar câteva morminte cu design şi arhitectură specifice civilizaţiei incaşe târzii.

  Ortiz îi conduse pe o stradă veche, pavată cu pietre tocite de vreme şi intră într-un monument funerar de forma unei sticle, construit din lespezi de piatră şi decorat cu şiruri de motive geometrice rombice îmbinate cu zigzaguri. Constructorii lucraseră cu conştiinciozitate şi detaliile fuseseră realizate cu rafinament şi atenţie, iar arhitectura, în ansamblu, era, într-adevăr, magnifică. Monumentul avea în vârf o cupolă circulară îngustă, înaltă de zece metri. Intrarea era tot de forma unei sticle, foarte strâmtă, neîngăduind decât unui singur om să se strecoare înăuntru. Treptele se ridicau din stradă spre pragul exterior şi apoi coborau către podeaua dinăuntru. În camera funerară interioară domnea un iz greu, de umezeală şi mucegai, care te izbea realmente. Pitt avea impresia că putea simţi fantoma grandorii şi prezenţa spectrală a celor care îndepliniseră ceremonia finală şi sigilaseră cripta, crezând că o fac pentru eternitate, fără să se gândească vreodată că va deveni un adăpost pentru oameni vii, care aveau să se nască peste numai cinci sute de ani.

  Pardoseala de piatră şi nişele pentru morţi fuseseră golite de obiecte funerare şi măturate de praf. La jumătatea înălţimii cornişelor ce se ridicau din pereţii verticali pentru a susţine plafonul, rânjeau feţe stranii, cioplite în piatră şi având dimensiunile unor tăvi. De capetele de şerpi cu ochi largi şi boturi deschise cu colţi, care ieşeau în relief din partea inferioară a pereţilor, fuseseră agăţate hamacuri, iar pe podea fuseseră instalate saltele de paie. Exista chiar şi o oglinjoară, agăţată de un cui bătut în îmbinarea îngustă dintre rândurile de zidărie.

  — Apreciez că monumentul acesta a fost construit în jurul anului 1380, spuse arheologul. Un exemplu remarcabil de arhitectură chachapoya. Aveţi tot confortul de acasă, mai puţin o baie, iar la vreo cincizeci de metri spre sud există un izvor montan. Cât despre celelalte necesităţi personale, sunt convins că vă veţi descurca.

  — Vă mulţumim, domnule doctor, rosti Gunn. Sunteţi extrem de amabil.

  — Vă rog, spuneţi-mi Alberto, replică el, ridicându-şi o sprânceană albă şi stufoasă. Cina este la ora 18, la mine. Îl privi binevoitor pe Giordino: Cred că tu n-o să te rătăceşti prin oraş.

  — Da, am mai făcut turul aşezării, încuviinţă italianul.

  După ce făcură o baie înviorătoare în apa ca gheaţa şi-şi spălară transpiraţia de peste zi, se bărbieriră şi se schimbară în haine groase pentru a ţine departe răcoarea nopţii andine, bărbaţii din NUMA porniră prin Cetatea Morţilor spre baza de operaţii a autorităţii culturale peruviene. Ortiz îi primi la intrare şi le prezentă patru din asistenţii săi de la Institutul Naţional de Cultură din Chiclayo; niciunul dintre aceştia nu vorbea engleza.

  — Beţi ceva înainte de cină, domnilor? Am gin, votcă, scotch şi pisco – un rachiu alb local.

  — Aţi venit bine pregătiţi, observă Gunn.

  — Fiindcă lucrăm în regiuni greu accesibile, chicoti Ortiz, nu înseamnă că nu ne putem asigura câteva plăceri lumeşti.

  — Eu o să-ncerc rachiul local, zise Pitt.

  Giordino şi Gunn nu erau la fel de aventuroşi şi preferară scotch cu gheaţă. După ce-i trată, Ortiz le făcu semn să se aşeze în scaunele de modă veche, din pânză.

  — În ce măsură atacul cu rachete a deteriorat artefactele? se interesă Pitt, deschizând conversaţia.

  — Puţinele obiecte pe care jefuitorii le-au abandonat erau, practic, distruse de blocurile de zidărie căzute. Mă tem că, din păcate, cele mai multe nu mai pot fi reconstituite.

  — Nu s-a găsit nimic care să poată fi salvat?

  — Acţiunea hoţilor a fost meticuloasă, clătină Ortiz cu tristeţe din cap. Este incredibil cât de rapid au putut să excaveze ruinele templului, să scoată antichităţile neafectate şi care puteau fi refăcute şi să plece cu vreo patru tone de materiale, înainte de a putea ajunge şi a-i surprinde. Blestemaţii de huaqueros au găsit şi au vândut tot ce n-au jefuit din oraşele incaşe pentru a-i trimite spre Sevilla pe vechii vânători de comori spanioli şi pe făţarnicii lor padres misionari. Ei fură antichităţile mai iute decât poate defolia o pădure o armată de furnici.

  — Huaqueros? repetă Gunn.

  — Termenul local pentru jefuitorii de morminte, explică Giordino.

  Pitt îl privi curios:

  — De unde ai învăţat asta?

  — Când te-nvârţi printre arheologi, prinzi vrând-nevrând câte o expresie, spuse italianul ridicând din umeri.

  — Este greu să dăm vina exclusiv pe huaqueros, comentă Ortiz. Ţăranii săraci din regiunile muntoase suferă de pe urma terorismului, inflaţiei şi corupţiei care-i lipsesc de puţinul ce-l pot obţine din munca pământului. Jefuirea siturilor arheologice şi vinderea artefactelor le permit să-şi mai uşureze sărăcia teribilă.

  — Atunci tot răul spre bine, observă Gunn.

  — Din păcate, nu mai lasă în urmă decât fragmente de oase şi cioburi de vase pe care le pot studia savanţii ca mine. Clădiri întregi – temple şi palate – sunt devastate şi demolate pentru ornamentaţiile arhitecturale, iar statuile sunt vândute cu preţuri scandaloase. Nimic nu este cruţat. Blocurile de piatră din ziduri sunt smulse şi utilizate ca materiale de construcţie ieftine. Mare parte din frumuseţea arhitecturală a acestor culturi străvechi a fost distrusă şi pierdută pe vecie.

  — Înţeleg că-i vorba despre o tradiţie de familie, spuse Pitt.

  — Aşa este, căutarea mormintelor subterane se transmite de sute de ani de la o generaţie la alta. Taţi, fraţi, unchi şi veri – toţi lucrează laolaltă. A devenit de-a dreptul un obicei, o datină. Comunităţi întregi se asociază pentru a săpa în căutarea comorilor vechi.

  — Iar mormintele sunt ţinta lor principală, presupuse Gunn.

  — Acolo sunt ascunse cele mai multe bogăţii. În majoritatea imperiilor antice, tezaurele erau îngropate o dată cu conducătorii lor şi cu bogătaşii. De la oamenii de Neanderthal la egipteni şi apoi la incaşi, toţi credeau într-o existenţă care va continua pe marele şi necunoscutul tărâm de după moarte. Atenţie, nu este vorba despre reîncarnare, ci despre o viaţă similară celei de pe Pământ! De aceea ei credeau că este important să-şi ia în mormânt bunurile cele mai de preţ. Mulţi regi şi împăraţi şi-au luat nu numai comorile, ci şi nevestele favorite, funcţionarii, soldaţii, slujitorii şi animalele dragi. Jefuirea mormintelor este o ocupaţie la fel de veche ca şi prostituţia.

  — Păcat că nu le calcă pe urme şi liderii americani, făcu Giordino sardonic. Ia gândiţi-vă – la moartea unui preşedinte, el ar putea fi îngropat cu tot Congresul şi cu jumătate din administraţie.

  Pitt izbucni în râs:

  — Un ritual pe care l-ar aplauda majoritatea americanilor.

  — Mulţi dintre conaţionalii mei au aceeaşi părere în privinţa guvernului nostru, încuviinţă Ortiz.

  — Dar cum localizează mormintele? se interesă Gunn.

  — Cei mai săraci huaqueros le caută cu sape, târnăcoape şi bare lungi de fier, dar bandele care beneficiază de finanţare folosesc detectoare de metal moderne şi scumpe şi radare cu rază mică de penetrare.

  — Ai mai avut de-a face până acum cu Solpemachaco? întrebă Pitt.

  — În alte patru situri istorice, scuipă Ortiz, dispreţuitor. De fiecare dată am ajuns prea târziu. Sunt ca o miasmă căreia nu-i cunoşti sursa. Organizaţia există, asta-i absolut sigur – am văzut rezultatele tragice ale jafurilor ei. N-am descoperit însă dovezi clare care să ducă la nenorociţii care-i plătesc pe huaqueros şi apoi ne vând moştenirea culturală pe piaţa neagră internaţională.

  — Poliţia şi forţele de securitate peruviene nu pot stopa fluxul de comori furate? se încruntă Gunn.

  — A încerca să-i opreşti pe huaqueros este ca şi cum ai încerca să prinzi argintul viu cu mâna, răspunse arheologul. Profiturile sunt prea mari şi huaqueros sunt prea numeroşi. Şi, după cum aţi constat pe propria piele, mulţi dintre oficialii noştri militari şi guvernamentali pot fi cumpăraţi.

  — Ai o meserie grea, Alberto, îl căină Pitt. Nu te invidiez.

  — În plus, este o meserie în care nu-ţi mulţumeşte nimeni, declară Ortiz solemn. Mă duşmănesc atât ţăranii săraci cât şi familiile bogate, care mă evită ca pe un ciumat, fiindcă ele însele colecţionează mii de artefacte preţioase.

  — Pare o situaţie din care nu poţi să ieşi câştigător.

  — Să ştii că-i adevărat! Colegii mei din alte instituţii de cultură şi muzee din toată ţara se găsesc într-o cursă permanentă pentru a descoperi siturile marilor comori, dar întotdeauna huaqueros ne-o iau înainte.

  — Nu primiţi ajutor din partea guvernului? se miră Giordino.

  — A căuta să obţii finanţare pentru proiecte arheologice din partea guvernului sau a unor surse private aduce cu munca lui Sisif. Din păcate, se pare că nimeni nu doreşte să investească în istorie.

  Conversaţia se îndreptă în alte direcţii, după ce unul dintre asistenţii lui Ortiz anunţă că cina era gata. Se servi tocană din carne de vacă, foarte condimentată, cu două tipuri de garnituri: porumb copt şi fasole, ambele cultivate local. Singurele rafinamente ale cinei erau excelentul vin roşu peruvian şi salata de fructe. La desert, au avut mango cu sirop.

  După ce se instalară în jurul unui foc de tabără care radia căldură, Pitt îl întrebă pe Ortiz:

  — Crezi că Tupac Amaru şi oamenii lui au golit complet Cetatea Morţilor sau mai există morminte şi clădiri încă nedescoperite?

  Arheologul se lumină subit la chip:

  — Huaqueros şi şefii lor din Solpemachaco au stat aici doar cât să fure obiectele care săreau în ochi, artefactele ce puteau fi găsite uşor la suprafaţă. Va dura câţiva ani o excavare arheologică detaliată în Pueblo de los Muertos. Eu sunt pe deplin convins că majoritatea comorilor va fi găsită de abia de-acum încolo.

  Cum Ortiz părea vesel, încălzit de numeroasele păhărele de rachiu, Pitt abordă pe departe subiectul care-l interesa:

  — Spune-mi, Alberto, cunoşti legendele referitoare la comorile incaşe dispărute după venirea spaniolilor?

  Bătrânul îşi aprinse un trabuc lung şi subţire şi pufăi până ce vârful acestuia deveni roşu-incandescent, iar fumul şerpui în văzduhul umed şi tot mai rece al nopţii:

  — Cunosc doar câteva legende. Poate că poveştile despre comori incaşe dispărute ar fi fost mai multe în cazul în care culturile strămoşilor mei ar fi consemnat detalii ale vieţii de zi cu zi. Spre deosebire însă de mayaşii şi aztecii din Mexic, civilizaţiile peruviene n-au lăsat în urmă simboluri hieroglifice. Ele n-au inventat niciodată un alfabet sau un sistem ideografic de comunicare şi de aceea, cu excepţia unor desene răzleţe pe clădiri, vase ceramice şi ţesături, dovezile despre viaţa şi legendele lor sunt puţine.

  — Eu mă gândeam la comoara dispărută a lui Huascar… zise Pitt.

  — Ai auzit despre ea?

  — Ne-a povestit ceva doamna doctor Kelsey. Ne-a descris un lanţ de aur imens, care suna parcă ireal.

  Ortiz aprobă din cap:

  — Întâmplător, partea aceea a legendei este adevărată. În cinstea naşterii fiului său, Huascar, marele rege incaş Huayna Capac a poruncit făurirea unui lanţ uriaş de aur. Mulţi ani mai târziu, după ce Huascar i-a urmat tatălui la tron, el a poruncit ca tezaurul regal să fie dus în capitala incaşă Cuzco şi ascuns, pentru a nu cădea în mâinile fratelui său, Atahualpa, care ulterior a uzurpat tronul după un îndelungat război civil. Tezaurul vast cuprindea, pe lângă lanţul de aur, statui în mărime naturală, tronuri, discuri solare şi figurine reprezentând insectele şi animalele cunoscute de incaşi, toate făurite din aur şi argint şi incrustate cu pietre preţioase.

  — N-am auzit niciodată de o comoară aşa mare, zise Gunn.

  — Incaşii aveau atât de mult aur, încât nu puteau înţelege de ce spaniolii erau înnebuniţi după acest metal. Patima respectivă a dus la mitul lui El Dorado. Mii de spanioli au murit, încercând să găsească oraşul acela legendar. Germanii şi englezii, printre care s-a numărat şi sir Walter Raleigh, au scotocit munţii şi junglele, dar nimeni nu l-a putut găsi.

  — Din câte înţeleg, spuse Pitt, lanţul şi celelalte comori au fost, în cele din urmă, duse şi îngropate în afara imperiului aztecilor.

  — Aşa afirmă legenda, încuviinţă Ortiz, deşi nu s-a dovedit niciodată că ar fi fost realmente transportate cu ambarcaţiile spre nord. Se ştie totuşi aproape indiscutabil că tezaurul a fost protejat de războinicii chachapoya, care alcătuiseră garda regală a regilor incaşi după cucerirea confederaţiei lor de către Huayna Capac în 1480.

  — Care-i povestea acestor chachapoya? întrebă Gunn.

  — Numele lor înseamnă „Oamenii Norilor”, începu Ortiz, dar istoria nu le-a fost deocamdată scrisă. Aşa cum ştiţi prea bine din recentele voastre experienţe, aşezările le sunt îngropate în una dintre cele mai greu accesibile jungle din lume. În prezent, arheologii nu dispun nici de fondurile, nici de mijloacele necesare pentru a efectua cercetări şi excavări extinse ale ruinelor chachapoya.

  — Prin urmare, rămân o enigmă, concluzionă Pitt.

  — Da şi încă din mai multe puncte de vedere. Potrivit relatărilor incaşilor, chachapoya aveau pielea albă şi ochii verzi sau albaştri. Se spune că femeile lor erau foarte frumoase şi au devenit apreciate de incaşi, dar şi de spanioli. De asemenea, erau destul de înalţi. Un explorator italian a găsit într-un mormânt chachapoya un schelet de peste doi metri înălţime.

  — Aşa de înalt? se miră Pitt.

  — Exact.

  — Nu există oare posibilitatea ca ei să fi fost urmaşii primilor exploratori din Lumea Veche… poate chiar a vikingilor, care s-ar putea să fi traversat Atlanticul, să fi urcat pe Amazon şi să se fi stabilit în Anzi?

  — Teoriile despre migraţiile transoceanice înspre America de Sud, atât peste Atlantic cât şi peste Pacific, au abundat dintotdeauna, răspunse Ortiz. Termenul la modă pentru voiajurile precolumbiene spre şi dinspre alte continente este difuzionism. Conceptul este interesant… Nu e acceptat de toţi, dar nici complet ignorat.

  — Există dovezi în privinţa asta? întrebă curios Giordino.

  — Cele mai multe dovezi sunt circumstanţiale. Ca şi Columb, navigatorii spanioli menţionaseră că zăriseră albi ce navigau cu ambarcaţii mari în largul coastelor Venezuelei… Portughezii descoperiseră în Bolivia un trib ai cărui bărbaţi aveau bărbi mai spectaculoase decât europenii, deşi cei mai mulţi indieni erau spâni… Ceramica antică descoperită în Ecuador prezintă aceleaşi desene ca şi cultura ainu din nordul Japoniei… Iar ştirile despre scufundători şi pescari care găsesc amfore romane sau greceşti în apele Braziliei sunt aproape curente.

  — Capetele uriaşe de piatră ce aparţin culturii olmece din Mexic prezintă trăsături specifice negrilor din Africa, zise Pitt, iar multe chipuri cioplite în piatră din toate culturile Americii Centrale au trăsături orientale.

  Ortiz încuviinţă din cap:

  — De asemenea, capetele de şerpi care decorează numeroase piramide şi temple maya sunt aproape la fel cu capetele de dragoni sculptate în Japonia şi China.

  — Există totuşi dovezi directe? insistă Gunn.

  — Până acum nu au fost găsite obiecte despre care să se poată dovedi clar că au fost făurite în Europa.

  — Inexistenţa roţii de olărit sau a vehiculelor cu roţi este un argument solid al scepticilor, adăugă Gunn.

  — Adevărat, aprobă Ortiz. Mayaşii foloseau roţile pentru jucăriile copiilor, dar nu şi în scopuri practice. Nu-i de mirare, dacă ne gândim că n-au avut animale de povară, până ce spaniolii n-au adus caii şi boii.

  — Aş fi crezut că ar fi putut găsit o utilitate roţii, de exemplu ca scripete pentru ridicarea materialelor de construcţii, reflectă Gunn.

  — Istoria ne spune că, de fapt, chinezii au inventat roaba cu şase sute de ani înainte să apară în Europa, contracara Ortiz.

  Pitt îşi termină paharul de rachiu:

  — Nu pare posibil ca o civilizaţie avansată să fi existat într-o regiune atât de îndepărtată, fără să fi cunoscut o influenţă din exterior.

  — Muntenii actuali, descendenţii poporului Chachapoya, dintre care mulţi au piele albă şi ochi verzi sau albaştri, vorbesc despre un bărbat ca un zeu care a sosit printre ei cu multe secole în urmă, dinspre oceanul de la răsărit. El i-a învăţat principiile construirii, ştiinţa stelelor şi căile religiei.

  — Probabil că a uitat să-i înveţe să scrie, nu se putu abţine Giordino să nu glumească.

  — Încă un cui în coşciugul contactelor precolumbiene, comentă Gunn.

  — Bărbatul acela era considerat sfânt, continuă Ortiz, avea părul şi barba albe şi bogate, fluturând în vânt. Era foarte înalt, purta o robă lungă şi albă şi predica bunătatea şi milostenia faţă de toţi oamenii. Restul legendei este prea apropiat de ceea ce ştim despre Iisus pentru a fi crezută literal – este posibil ca băştinaşii să fi introdus episoade din viaţa lui Hristos după ce au fost convertiţi la creştinism. Bărbatul călătorea prin ţară, îi vindeca pe bolnavi, le reda orbilor vederea şi făcea tot felul de miracole. A umblat chiar şi pe apă. Oamenii i-au ridicat temple şi i-au cioplit chipul în lemn şi în piatră, dar niciuna dintre reprezentările acelea n-a fost găsită vreodată. De-a lungul epocilor, aceeaşi legendă a fost transmisă aproape cuvânt cu cuvânt, de la primele culturi mexicane, sub forma lui Quetzalcoatl, vechiul zeu al Mexicului antic.

  — Tu crezi în vreo parte a legendei? întrebă Pitt.

  — Nu, clătină Ortiz din cap, în nici un caz până nu voi descoperi ceva substanţial, care să poată fi autentificat fără dubii. Este totuşi posibil să căpătăm destul de repede unele răspunsuri. O universitate americană efectuează în prezent analiza ADN a rămăşiţelor de chachapoya găsite în morminte. În cazul în care va avea succes, va putea confirma dacă chachapoya au sosit din Europa sau dacă au evoluat independent.

  — Totuşi, ce-i cu comoara lui Huascar? reveni Pitt la întrebarea iniţială.

  — Găsirea ei ar şoca întreaga lume şi mi-ar plăcea să cred că există cu adevărat într-o grotă mexicană uitată de timp.

  Ortiz suflă un norişor de fum şi privi stelele nopţii:

  — Lanţul ar fi o descoperire fabuloasă, continuă el, totuşi pentru un arheolog adevăratele minunăţii ar fi uriaşul disc solar din aur masiv şi mumiile regale de aur ce au dispărut o dată cu el.

  — Mumiile de aur”… repetă Gunn. Incaşii îşi conservau morţii la fel ca egiptenii?

  — Procesul de conservare nu atingea nici pe departe complexitatea celui practicat de egipteni, explică Ortiz, însă trupurile conducătorilor supremi, Sapa cum erau numiţi, erau acoperite cu învelişuri de aur şi deveneau obiecte de cult în practicile religioase. Mumiile regilor locuiau în propriile palate, veşmintele le erau schimbate în mod regulat cu altele noi, li se serveau ospeţe fastuoase şi aveau haremuri formate din cele mai frumoase femei. Precizez că acestea aveau rolul unor îngrijitoare – nu era vorba despre necrofilie.

  Giordino se uită spre cetatea cufundată în umbre şi observă:

  — Mi se pare o risipă a banilor contribuabililor.

  — Un corp numeros de preoţi supraveghea întreţinerea, continuă arheologul şi menţinerea în stare cât mai bună a regilor morţi era rentabilă. Adesea mumiile erau purtate prin ţară în toată splendoarea lor, ca şi cum ar fi fost în continuare căpetenii de stat. Nu mai trebuie să spun că această iubire absurdă faţă de morţi a determinat un efort financiar considerabil din partea incaşilor, contribuind din plin la prăbuşirea imperiului în timpul invaziei spaniolilor.

  Pitt îşi trase fermoarul jachetei de piele, ca să se apere de frig şi rosti nepăsător:

  — Pe când ne aflam la bordul navei noastre, doamna doctor Kelsey a primit un mesaj despre un costum de aur furat căruia i s-a dat de urmă într-o colecţie privată din Chicago.

  Ortiz îl privi gânditor, apoi încuviinţă din cap:

  — Da, costumul de aur de la Tiapollo. Acoperea mumia unui general faimos, Naymlap, care a fost mâna dreaptă a unuia dintre primii regi incaşi. Înainte de a pleca din Lima, am auzit că agenţii Serviciului Vamal American dăduseră de urma lui, dar apoi îl pierduseră din nou.

  — L-au pierdut?

  Dintr-un motiv greu de precizat, Pitt nu se simţea teribil de surprins:

  — Directorul Institutului Naţional de Cultură din Peru se pregătea să ia avionul spre Statele Unite, pentru a revendica mumia şi costumul, când a fost informat că agenţii voştri ajunseseră prea târziu. Costumul a fost furat în timp ce ei îl puseseră sub urmărire pe colecţionarul care-l deţinea.

  — Doamna doctor Kelsey mai spunea că imaginile gravate pe costum descriau voiajul flotei care a dus tezaurul în Mexic.

  — Doar câteva imagini au fost descifrate. Savanţii moderni n-au beneficiat de posibilitatea de a studia în detaliu costumul, înainte să fi fost furat din vitrina aflată în muzeul din Sevilla.

  — Se poate presupune, sugeră Pitt, că, de data aceasta, hoţii costumului se află pe urma lanţului de aur.

  — Tot ce e posibil, fu de acord bătrânul arheolog.

  — Atunci ei au deja o pistă, zise Giordino.

  — Doar dacă, rosti Pitt încetişor, cineva nu descoperă quipu-ul lui Drake şi ajunge primul la ascunzătoare.

  — Ah, da, celebra casetă din jad! suspină Ortiz, sceptic. Un mit ispititor, care a refuzat să dispară. Cunoaşteţi, prin urmare şi legenda şnururilor ce indică drumul spre lanţul de aur.

  — Nu pari convins, observă Pitt.

  — Nu există dovezi concrete. Toate informaţiile sunt prea nefondate pentru a fi luate în serios.

  — Ai putea compila o carte al naibii de groasă despre superstiţii şi legende care s-au dovedit adevărate.

  — Sunt om de ştiinţă şi sunt pragmatic, afirmă Ortiz. Dacă un asemenea quipu există, ar trebui să-l pipăi cu propriile mâini şi nici chiar atunci n-aş fi complet convins de autenticitatea lui.

  — M-ai considera nebun, dacă ţi-aş mărturisi că intenţionez să-l caut? întrebă Pitt.

  — Nu ai fi mai nebun decât alte mii de indivizi care, de-a lungul istoriei, au urmărit un vis nebulos până dincolo de marginea lumii. Arheologul tăcu, scutură scrumul din vârful trabucului, apoi îl privi sfredelitor pe Pitt cu ochii lui melancolici: Ai grijă! Dacă quipu-ul există într-adevăr, găsitorul va fi răsplătit cu succes, dar apoi sortit eşecului.

  — De ce „sortit eşecului”? se încruntă Pitt.

  — Pentru că nu poate fi ajutat de un amauta, incaşul educat care putea înţelege codificarea şi nici de un quipu-mayoc, funcţionarul care folosea instrumentul pentru consemnarea datelor.

  — Ce vrei să spui?

  — Simplu, domnule Dirk! Ultimele persoane care ar fi putut citi şi traduce quipu-ul Drake au murit cu mai bine de patru sute de ani în urmă.

  Într-o zonă izolată şi aridă a deşertului din sud-vestul Statelor Unite, la câţiva kilometri est de aşezarea Douglas din statul Arizona şi la numai şaptezeci şi cinci de metri de graniţa dintre Mexic şi SUA, hacienda „La princesa” se ridică precum un castel arab într-o oază. Fusese botezată aşa de către primul ei proprietar, don Antonio Diaz, în cinstea soţiei sale, Sophia Magdalena, care murise în timpul naşterii şi fusese înmormântată într-o criptă barocă, minunat împodobită, înconjurată la rândul ei de un zid înalt. Diaz, un peon care devenise miner, se îmbogăţise din extragerea unor cantităţi uriaşe de argint din apropiaţii Munţi Huachuca.

  Proprietatea imensă se întindea pe terenuri care, iniţial, îi fuseseră acordate lui Diaz de către generalul Antonio Lopez de Santa Ana, ajuns ulterior preşedinte al Mexicului, deoarece Diaz ajutase la finanţarea campaniilor de cucerire a Texasului şi, după aceea, la declanşarea războiului împotriva Statelor Unite. Războiul fusese un dezastru căruia Santa Ana îi pusese capăt vânzând Statelor Unite valea Mesilla din sudul Arizonei, o tranzacţie cunoscută ca „Acordul Gadsden”. Mutarea graniţei adusese hacienda lui Diaz în altă ţară, la o aruncătură de băţ de cea dinainte.

  Hacienda rămăsese a familiei Diaz până în 1978, când Maria Estala, ultimul membru supravieţuitor al clanului, o vânduse unui magnat cu puţin timp înainte de a muri la vârsta de nouăzeci şi patru de ani. Noul proprietar, Joseph Zolar, nu ascunsese faptul că achiziţionase hacienda pentru a primi, într-un lux extravagant, celebrităţi, înalte oficialităţi guvernamentale şi oameni de afaceri bogaţi. Hacienda lui Zolar devenise repede cunoscută ca San Simeon9 de Arizona. Oaspeţii iluştri erau aduşi cu avioane sau limuzine, iar fotografiile făcute cu ocaziile petrecerilor apăreau în reviste mondene din toată ţara.

  Anticar şi colecţionar fanatic de artă, Zolar acumulase un număr impresionant de obiecte de artă şi antichităţi, atât cu acte în regulă cât şi pe căi dubioase. Dar toate obiectele erau autentificate de experţi şi de agenţii guvernamentale, ca fiind vândute în mod legal din ţara de origine şi importate cu toate actele necesare. Zolar îşi plătea taxele, avea afaceri cinstite şi nu le îngăduia niciodată musafirilor să introducă droguri pe proprietatea sa. Nici un fel de scandal nu-i pătase vreodată reputaţia.

  De pe terasa aflată pe acoperiş în mijlocul unei jungle de plante sădite în ghivece, Joseph Zolar privea avionul particular care ateriza pe pista haciendei. Avionul era galben-arămiu, iar pe dunga de culoare purpuriu-deschisă din lungul fuzelajului scria cu litere galbene Zolar International. Magnatul se uită la bărbatul îmbrăcat în cămaşă sport înflorată şi şort kaki care coborî din aparatul de zbor şi se sui în maşinuţa de golf deschisă ce-l aştepta.

  Sub pleoapele supuse operaţiilor estetice, ochii lui Zolar licăriră ca nişte cristale cenuşii. Avea faţa ascuţită, permanent îmbujorată şi-şi pieptăna peste cap părul rar, care se împuţina pe zi ce trecea, de culoarea roşie a ţiglei saltillo mexicane. Zolar se apropia de şaizeci de ani şi părăsea rareori birourile directoriale sau sălile consiliilor de administraţie; avea un chip impenetrabil, înăsprit de deciziile dure şi de condamnările la moarte pe care le ordonase atunci când le simţise necesare. Corpul său era micuţ şi uşor cocârjat, aidoma unui vultur gata să-şi ia zborul. Îmbrăcat într-o salopetă din mătase neagră, el afişa expresia indiferentă a unui şef nazist de lagăr de concentrare pentru care moartea era la fel de banală ca o aversă de vară.

  Zolar îşi aşteptă în capul scării musafirul care urca treptele spre terasă. Cei doi se salutară cu căldură şi se îmbrăţişară:

  — Mă bucur să te văd întreg, Cyrus!

  — Habar n-ai cât de aproape ai fost să-ţi pierzi un frate, rânji Sarason.

  — Haide, te-am aşteptat cu prânzul!

  Zolar îl conduse pe Sarason prin labirintul de ghivece cu plante înalte, până la o masă opulentă, instalată sub o tendă din frunze de palmier.

  — Am ales un chardonnay excelent, iar bucătarul a preparat un file de porc la tavă delicios.

  — Într-o bună zi o să-ţi răpesc bucătarul ăsta.

  — N-ai nici o şansă, chicoti Zolar. L-am răsfăţat. Se bucură de prea multe avantaje ca să abandoneze nava.

  — Îţi invidiez stilul de trai.

  — Iar eu îl invidiez pe al tău. Nu ţi-ai pierdut nici o clipă spiritul aventurii. Scapi mereu din ghearele morţii şi ale poliţiei, într-un deşert sau o junglă, când ai putea dirija afacerile dintr-un birou de corporaţie luxos, trimiţându-i pe alţii să se murdărească pe mâini.

  — N-am avut niciodată în sânge programul de lucru de opt ore, replică Sarason, iar murdăritul mâinilor în afaceri dubioase mi se pare o provocare incitantă. Ar trebui să mi te alături uneori.

  — Nu, mulţumesc! Prefer confortul civilizaţiei.

  Sarason observă o măsuţă pe care se aflau patru obiecte similare unor crengi uscate de copaci, fiecare lung de aproape un metru. Nedumerit, se apropie şi le studie mai atent. Erau rădăcini de plopi decolorate de soare, care crescuseră în mod natural sub forma unor siluete umane groteşti, cu trunchi, braţe, picioare şi capete rotunjite.

  Feţele fuseseră cioplite primitiv, apoi pictate ca să capete trăsături de copii.

  — O achiziţie nouă? întrebă el.

  — Idoli foarte rari de ceremonii religioase, aparţinând unui trib indian obscur, răspunse Zolar.

  — Cum ai dat peste ei?

  — Doi vânători de artefacte le-au descoperit într-un adăpost străvechi de piatră, sub o stâncă.

  — Sunt autentici?

  — Absolut. Zolar luă un idol şi-l ridică în picioare: Pentru indienii Montolo care trăiesc în Deşertul Sonoran, în apropierea fluviului Colorado, ei reprezintă zeii Soarelui, Lunii, Pământului şi Apei dătătoare de viaţă. Au fost ciopliţi cu veacuri în urmă şi sunt folosiţi în ceremonii speciale care marchează ajungerea la maturitate a băieţilor şi fetelor. Ceremoniile sunt pline de misticism şi se organizează la fiecare doi ani. Idolii aceştia reprezintă însăşi esenţa religiei Montolo.

  — Cât apreciezi că valorează?

  — Pentru anumiţi colecţionari preţul poate ajunge chiar la două sute de mii de dolari.

  — Aşa de mult?

  Zolar încuviinţă din cap:

  — Cu condiţia ca muşteriul să nu ştie despre blestemul care se abate asupra deţinătorilor lor.

  — Întotdeauna există un blestem, chicoti Sarason.

  — Cine poate şti? ridică din umeri celălalt. Din surse autorizate ştiu că cei doi hoţi au avut ghinion. Unul a murit într-un accident de maşină, iar celălalt a contractat o boală incurabilă.

  — Şi tu crezi aiurelile astea?

  — Eu cred doar în cele mai frumoase lucruri pe care le oferă viaţa, spuse Zolar şi-şi apucă fratele de braţ. Haide! Ne aşteaptă prânzul.

  Ciocniră paharele umplute cu vin şi Zolar înclină din cap spre Sarason:

  — Povesteşte-mi acum despre Peru.

  Pe Sarason îl amuzase dintotdeauna faptul că tatăl lor insistase ca fiii şi fiicele sale să adopte şi să-şi legalizeze nume diferite. Fiind cel mai mare, doar Zolar purta numele familiei. Vastul imperiu comercial internaţional pe care bătrânul Zolar îl crease înainte de moarte era împărţit în mod egal între cei şapte fraţi – cinci băieţi şi două fete. Fiecare devenise director executiv al unei galerii de obiecte de artă şi antichităţi, al unei case de licitaţii sau al unei firme de import-export. Operaţiunile aparent separate ale familiei formau, în realitate, o singură entitate, un conglomerat deţinut în comun şi numit în secret Solpemachaco. Necunoscut şi neînregistrat de agenţiile financiare guvernamentale internaţionale şi nici de burse, îl avea ca director general pe Joseph Zolar, în calitate de cap al familiei.

  — După gafele comise de ignoranţii noştri, pare un miracol c-am reuşit să salvez majoritatea artefactelor şi să le scot din ţară. Ca să nu mai amintesc de intervenţia oficialităţilor americane…

  — Serviciul Vamal al Statelor Unite sau Departamentul Antidrog?

  — Niciunul din ele, ci doi ingineri de la NUMA care au apărut din senin, când Juan Chaco a transmis apelul de ajutor, după ce Kelsey şi fotograful rămăseseră blocaţi în puţul sacrificial.

  — În ce fel au cauzat probleme?

  Sarason îi spuse întreaga poveste, de la uciderea adevăratului Doc Miller de către Amaru, până la evadarea lui Pitt şi a tovarăşilor săi din valea Viracocha şi până la moartea lui Juan Chaco. Încheie cu estimarea valorii artefactelor pe care le luase din vale şi cu felul în care aranjase să fie transportate în Callao şi apoi să părăsească Peru în compartimentul secret din interiorul unui petrolier deţinut de o filială a Companiei Zolar International. Era una din cele două nave identice, utilizate în scopul precis al contrabandei cu opere de artă furate, simultan cu transportul unor cantităţi mici de ţiţei.

  Zolar rămase privind în gol spre deşert:

  — Steaua aztecă… Trebuie să ajungă la San Francisco peste patru zile.

  — În cazul ăsta intră în sfera de activitate a fratelui Charles.

  — Da, Charles a aranjat ca marfa ta să fie transportată la centrul nostru de distribuţie din Galveston, unde se va ocupa de restaurarea artefactelor. Zolar ridică paharul pentru a-i fi reumplut: Cum ţi se pare vinul?

  — Excelent, dar niţel cam sec pentru gustul meu.

  — Poate că ţi-ar plăcea un sauvignon alb de Touraine. Are un buchet plăcut care păstrează aroma strugurilor de provenienţă.

  — N-am dobândit niciodată gustul tău pentru vinuri fine, frate! Mă voi mulţumi cu o bere.

  Zolar nu trebui să-i comande servitoarei. Aceasta se îndepărtă silenţios şi reveni după câteva minute cu un pahar răcit şi cu o sticlă de bere Coors.

  — Îmi pare rău de Chaco, rosti Zolar. A fost un asociat loial.

  — N-am avut de ales. Se speriase după fiasco-ul din valea Viracocha şi arunca ameninţări voalate de demascare a organizaţiei Solpemachaco. N-ar fi fost înţelept să-i îngăduim să cadă în mâinile anchetatorilor poliţiei peruviene.

  — Ca întotdeauna, am încredere în deciziile tale. A mai rămas Tupac Amaru… Care-i situaţia lui?

  — Ar fi trebuit să fi murit, răspunse Sarason, dar, când am revenit la templu după atacul mercenarilor noştri, l-am găsit sub un maldăr de dărâmături, respirând încă. Imediat ce artefactele au fost scoase şi încărcate în trei elicoptere militare ale căror echipaje de zbor a trebuit să le cumpăr regeşte, i-am plătit pe huaqueros locali să-l transporte pe Amaru în satul lor, unde să-l îngrijească. În câteva zile cred că o să fie pe picioare.

  — Ar fi fost înţelept dacă l-ai fi îndepărtat şi pe el.

  — M-am gândit la asta, însă Amaru nu ştie nimic ce ne-ar putea aduce Interpolul la uşă.

  — Mai vrei friptură?

  — Da, mulţumesc.

  — Nu-mi place totuşi ca un câine turbat să umble liber prin casa mea.

  — Nu-ţi face griji! Ca o ironie a sorţii, tocmai Chaco mi-a oferit ideea să-l păstrez pe Amaru în slujba noastră.

  — De ce – ca să poată ucide babe nevinovate, atunci când îl apucă amocul?

  — Nici vorbă despre ceva atât de vulgar, zâmbi Sarason, dar, cu toate acestea, este posibil ca individul să se dovedească util.

  — Ca asasin plătit?

  — Prefer să mă gândesc la el ca la o persoană care înlătură obstacole. Să fim sinceri, frate! Eu nu pot continua să-i elimin personal pe duşmanii noştri, fără riscul de a fi, în cele din urmă, descoperit şi prins. Familia ar trebui să se considere norocoasă pentru că sunt singurul care ucide, dacă este necesar. Amaru este un călău ideal. Lui îi face plăcere să omoare.

  — Asigură-te doar că-l ţii zdravăn în lesă, atunci când îl scoţi din cuşcă.

  — Nu-ţi face griji, îl linişti Sarason, apoi schimbă subiectul discuţiei. Ai în vedere ceva clienţi pentru marfa chachapoya?

  — Pedro Vincente, un contrabandist de droguri, răspunse Zolar. Salivează după orice obiect precolumbian şi, în plus, prezintă avantajul că plăteşte cu bani gheaţă, fiindcă aşa îşi spală banii proveniţi din droguri.

  — Iar tu foloseşti banii respectivi pentru a finanţa operaţiunile noastre clandestine cu obiecte de artă şi artefacte.

  — Mi se pare un aranjament echitabil pentru toţi cei implicaţi.

  — Cât de repede le vinzi?

  — Voi aranja o întâlnire cu Vincente imediat după ce Martha recondiţionează şi pregăteşte obiectele. În zece zile, ar trebui să-ţi primeşti partea de profit.

  Sarason încuviinţă din cap şi privi bulele ce se ridicau din berea din pahar:

  — Joseph, cred că-mi citeşti gândurile. Mă gândesc în mod serios să mă retrag din afacerile familiei, cât timp mai sunt sănătos.

  Zolar îl examină cu un surâs viclean:

  — Fă-o şi vei da cu piciorul la două sute de milioane de dolari.

  — Ce vrei să spui?

  — Partea ta din comoară.

  Sarason se opri cu furculiţa în dreptul gurii:

  — Ce comoară?

  — Eşti ultimul din familie care află despre trofeul incredibil pe care suntem aproape gata să punem mâna.

  — Nu te-nţeleg…

  — Obiectul care ne va duce la comoara lui Huascar. Zolar îl privi şiret o clipă, apoi zâmbi: Avem costumul de aur de la Tiapollo.

  Furculiţa căzu zăngănind în farfurie şi Sarason rămase holbându-se neîncrezător:

  — Ai găsit veşmântul de aur al mumiei lui Naymlap? Este cu adevărat în mâinile tale?

  — În mâinile noastre, frăţioare. Într-o seară, pe când căutam prin vechile documente de afaceri ale tatei, am dat peste un registru care enumera tranzacţiile lui ilegale. El a pus la cale furtul mumiei din muzeul spaniol.

  — Vulpea bătrână n-a suflat niciodată vreun cuvânt!

  — L-a considerat momentul de vârf al carierei lui de spărgător, totuşi subiectul era prea fierbinte ca să-l dezvăluie chiar şi propriei familii.

  — Cum i-ai dat de urmă?

  — Tata consemnase că-l vânduse unui mafiot sicilian bogat. L-am trimis pe fratele Charles să investigheze, fără să mă aştept că va descoperi mare lucru pe o pistă veche de peste şaptezeci de ani. Charles a găsit vila mafiotului, care decedase între timp şi s-a întâlnit cu fiul său. Acesta i-a spus că tatăl lui ţinuse ascunse mumia şi costumul până în 1984, când murise la frumoasa vârstă de nouăzeci şi şapte de ani. După aceea fiul vânduse mumia pe piaţa neagră prin intermediul rudelor sale din New York. Cumpărătorul se numea Rummel şi era un bogătaş din Chicago care se ocupa de afaceri cu fier vechi.

  — Mă surprinde că fiul a stat de vorbă cu Charles. Familiile mafiote nu sunt renumite pentru dezvăluirea afacerilor cu obiecte furate.

  — Nu numai că a stat de vorbă, continuă Zolar, ci l-a primit pe fratele nostru ca pe o rudă regăsită după mult timp şi a cooperat din toată inima, oferindu-i numele cumpărătorului din Chicago.

  — L-am subestimat pe Charles, zise Sarason terminând ultima îmbucătură din friptura la tavă. Nu-i cunoşteam talentul în obţinerea de informaţii.

  — Trei milioane de dolari bani gheaţă au jucat un rol important.

  — Nu suntem niţel cam generoşi? se încruntă Sarason. Costumul nu poate valora nici jumătate din suma asta pentru un colecţionar cu buzunare largi, care trebuie să-l ţină ascuns.

  — Nici vorbă, investiţia este minoră dacă imaginile gravate pe costum ne vor duce la lanţul de aur al lui Huascar.

  — Un „trofeu incredibil”! repetă Sarason cuvintele fratelui său. Ca valoare, nu poate fi comparat cu nici o comoară din istoria lumii.

  — Vrei desert? întrebă Zolar. O felie de tort de ciocolată cu caise?

  — O felie foarte subţire şi o cafea tare, răspunse Sarason. Cât a costat cumpărarea costumului de la bogătaşul din Chicago?

  Zolar făcu un gest din cap şi servitoarea se conformă tot în tăcere:

  — Nici un cent. L-am furat. Printr-un noroc, fratele Samuel din New York îi vânduse lui Rummel cea mai mare parte a colecţiei sale de antichităţi precolumbiene ilegale şi cunoştea locaţia galeriei secrete în care se afla costumul. El şi Charles au acţionat împreună pentru a pune la cale spargerea.

  — Tot nu-mi vine să cred că-i în mâinile noastre.

  — Charles şi Sam au avut, de altfel, un noroc deosebit. Au şterpelit costumul din apartamentul lui Rummel cu puţin înainte ca agenţii Serviciului Vamal să percheziţioneze locul.

  — Crezi că au fost informaţi?

  — În nici un caz de la unul de-ai noştri. Fraţii noştri au scăpat perfect curaţi.

  — Unde au dus costumul?

  Zolar surâse, dar ochii îi rămaseră inexpresivi:

  — Nicăieri. L-au lăsat în clădire. Au închiriat un apartament cu şase etaje mai jos de Rummel şi l-au ascuns acolo până-l vom putea duce fără griji la Galveston, pentru a fi examinat. Atât Rummel cât şi agenţii cred că a părăsit deja clădirea într-un camion pentru mutat mobile.

  — O idee elegantă. Dar ce se va-ntâmpla în continuare? Imaginile gravate pe învelişul de aur trebuie descifrate şi nu va fi deloc uşor.

  — Am angajat cei mai buni specialişti în arta incaşă pentru a interpreta şi descifra glifele. O echipă formată din doi soţi. El este antropolog şi ea, arheolog şi analist expert în decodificări cu ajutorul calculatorului.

  — Ar fi trebuit să ştiu că te gândeşti la toate, aprobă Sarason, amestecând în ceaşca de cafea. Trebuie totuşi să sperăm că versiunea traducerii lor este corectă, altfel vom irosi o mulţime de timp şi bani, bântuind Mexicul în căutare de fantome.

  — Avem timpul de partea noastră, îl asigură Zolar, încrezător. În afară de noi, cine ar putea avea vreun indiciu despre locul unde a fost îngropată comoara?

  După o expediţie lipsită de succes în arhivele Bibliotecii Congresului, unde sperase să găsească dovezi care să-l apropie de soarta finală a lui Concepcion, Julien Perlmutter rămase în vasta sală de lectură. Închise o copie a jurnalului de bord al lui Francis Drake în care acesta îşi descrisese călătoria în jurul lumii şi pe care îl prezentase reginei Elisabeta. Jurnalul, despre care se credea că fusese pierdut cu secole în urmă, fusese recent descoperit în subsolurile prăfuite ale arhivelor regale britanice.

  Lăsându-şi trupul mătăhălos pe spate în scaun, Perlmutter suspină. Jurnalul adăuga prea puţine la ceea ce ştia. Drake trimisese Concepcion spre Anglia sub comanda lui Thomas Cuttill, navigatorul-şef al lui Golden Hind. Galionul nu mai fusese văzut niciodată şi se bănuia că fusese înghiţit de ocean cu întregul echipaj.

  Unica menţiune legată de soarta galionului Concepcion nu era însă confirmată. Ea provenea dintr-o carte pe care Perlmutter îşi amintea că o citise în lecturile sale despre Amazon, publicată în 1939 de jurnalistul-explorator Nicholas Bender, care urmase rutele primilor exploratori porniţi în căutarea lui El Dorado. Perlmutter solicită cartea şi o reexamină. În secţiunea „Note” exista o referire succintă la o expediţie portugheză de explorare din 1594, care întâlnise un englez stabilit într-un trib de băştinaşi din vecinătatea Amazonului. Englezul afirma că fusese marinarul lui Francis Drake, care-i dăduse comanda unui galion de comori spaniol ce fusese târât în junglă de un tsunami imens. Portughezii îl consideraseră nebun şi-şi continuaseră misiunea, lăsându-l în aşezarea unde îl găsiseră.

  Perlmutter îşi notă editura care publicase cartea, apoi restitui jurnalul lui Drake şi volumul lui Bender şi luă un taxi spre casă. Se simţea descurajat, deşi nu era prima dată când nu izbutise să descopere indiciul unui puzzle istoric în cele douăzeci şi cinci de milioane de cărţi şi patruzeci de milioane de manuscrise ale bibliotecii. Dacă exista o cheie pentru a descuia misterul lui Concepcion, aceasta era îngropată altundeva.

  De pe bancheta din spate a taxiului, bărbatul privea pe geam spre automobile şi clădiri, fără să le vadă, de fapt. Din experienţa personală ştia că fiecare cercetare îşi avea ritmul propriu de înaintare. Unele azvârleau răspunsurile esenţiale ca pe nişte jerbe de artificii, pe când altele se încâlceau într-un labirint nesfârşit de fundături, pentru a muri lent, fără soluţie. Enigma Concepcion era altfel – apărea ca o umbră ce-i aluneca printre degete. Oare Nicholas Bender citase o sursă autentică sau înfrumuseţase o legendă, aşa cum erau ispitiţi să procedeze atât de mulţi autori de nonficţiune?

  Întrebarea continua să-l obsedeze când ajunse în cabinetul său de lucru dezordonat. Pe poliţa de deasupra căminului, un ceas naval arăta ora 15.35. Dispunea încă de suficient timp pentru a da câteva telefoane înainte ca majoritatea firmelor să-şi încheie programul de lucru. Se instală la birou într-un elegant scaun rotativ capitonat cu piele şi apelă informaţiile din New York. Operatoarea îi comunică numărul de telefon al editurii care publicase cartea lui Bender aproape înainte să-şi fi terminat întrebarea. După aceea Perlmutter îşi turnă un coniac Napoleon şi sună la editură. „Fără îndoială, gândi el, altă fundătură. De acum probabil că Bender e mort, ca şi redactorul său.”

  — Falkner and Massey, răspunse o voce feminină cu puternic accent newyorkez.

  — Aş dori să discut cu redactorul lui Nicholas Bender, vă rog.

  — Nicholas Bender?

  — Este unul dintre autorii publicaţi de dumneavoastră.

  — Regret, domnule, dar nu cunosc numele.

  — Cu destul de mult timp în urmă, domnul Bender a scris cărţi de călătorii şi aventuri. Poate că şi-l aminteşte vreun angajat mai vechi al editurii.

  — O să vă fac legătura cu domnul Adams, redactorul-şef. Dumnealui este cel mai vechi pe aici.

  — Mulţumesc.

  După treizeci de secunde, un bărbat rosti:

  — Frank Adams la telefon.

  — Domnule Adams, numele meu este Saint Julien Perlmutter.

  — Încântat să vă aud, domnule Perlmutter. Am auzit de dumneavoastră. Sunaţi din Washington?

  — Da, aici locuiesc.

  — Să ne aveţi în vedere, dacă vă decideţi să publicaţi ceva despre istoria marinei.

  — Mai întâi ar trebui să termin măcar una dintre cărţile pe care le-am început, râse Perlmutter. Cred că vom îmbătrâni amândoi, aşteptând ca eu să termin măcar un manuscris.

  — La şaptezeci şi patru de ani, sunt deja destul de bătrân, replică vesel Adams.

  — Exact acesta este şi motivul pentru care v-am telefonat. Vă amintiţi de un autor pe nume Nicholas Bender?

  — Cum să nu! În tinereţe a fost, mai degrabă, un aventurier. Am publicat multe cărţi de-ale lui, în care şi-a descris călătoriile din zilele dinainte ca voiajurile pe tot globul să fi fost descoperite de turiştii din clasa mijlocie.

  — Încerc să găsesc sursa unei trimiteri pe care a făcut-o într-o carte intitulată Pe urmele lui El Dorado.

  — Este una din cele mai vechi. Cred că am publicat-o pe la începutul anilor '40.

  — Mai exact, în 1939.

  — În ce fel v-aş putea ajuta?

  — Mă gândeam că poate Bender şi-a donat notiţele şi manuscrisele la arhiva unei universităţi. Aş fi dorit să le studiez.

  — Chiar nu ştiu ce a făcut cu materialele lui, răspunse Adams. Va trebui să-l întreb.

  — Mai trăieşte? exclamă Perlmutter surprins.

  — Vai de mine, da! Am cinat împreună acum mai puţin de trei luni.

  — Trebuie să fie trecut de nouăzeci de ani…

  — Nicholas are optzeci şi patru de ani. Cred că împlinise douăzeci şi cinci când a scris Pe urmele lui El Dorado. A fost a doua dintre cele douăzeci şi şase de cărţi pe care i le-am publicat. Ultima a apărut în 1978 – o carte despre drumeţii în Yukon.

  — Domnul Bender mai este în deplinătatea facultăţilor mintale?

  — Fără doar şi poate! În ciuda faptului că are o sănătate şubredă, mintea îi este ascuţită ca briciul.

  — Îmi puteţi da un număr de telefon la care să-l contactez?

  — Mă îndoiesc că ar accepta să preia telefoane de la străini. După moartea soţiei, a devenit mai degrabă un sihastru. Locuieşte la o fermă mică din Vermont, aşteptându-şi, din păcate, sfârşitul.

  — N-aş dori să mă credeţi lipsit de inimă, făcu Perlmutter, dar este extrem de important să discut cu dumnealui.

  — Deoarece sunteţi o autoritate bine cunoscută în domeniul maritim şi, în acelaşi timp, un gurmand celebru, sunt convins că n-ar refuza să discute cu dumneavoastră. Pentru siguranţă, îngăduiţi-mi mai întâi să pregătesc terenul. Puteţi să-mi daţi un număr de telefon, pentru cazul în care doreşte să vă sune direct?

  Perlmutter îi comunică redactorului numărul de telefon pe care îl dădea numai prietenilor apropiaţi.

  — Vă mulţumesc, domnule Adams. Dacă voi scrie vreodată un manuscris despre naufragii, veţi fi primul redactor care îl va citi.

  Închise telefonul, se duse în bucătărie, deschise frigiderul, desfăcu cu gesturi experte o duzină de stridii din golful Californiei, turnă câteva picături de sos Tabasco şi oţet de vin în cochiliile deschise şi le înfulecă, însoţindu-le cu o sticlă de bere Anchor Steam. Estimase perfect intervalul de timp. De abia linsese stridiile şi aruncase la gunoi sticla goală, când sună telefonul.

  — Julien Perlmutter, rosti el.

  — Bună ziua, se auzi un glas remarcabil de profund. Numele meu este Nicholas Bender. Frank Adams mi-a spus că doriţi să staţi de vorbă cu mine.

  — Da, domnule Bender. Vă mulţumesc pentru telefon. Nu mă aşteptasem să fiţi atât de prompt.

  — Întotdeauna am fost încântat să stau de vorbă cu cititorii mei, râse Bender. N-au mai rămas prea mulţi.

  — Cartea care mi-a atras atenţia a fost Pe urmele lui El Dorado.

  — Da, da… Cred că-n expediţia aceea infernală a fost cât pe-aici să mor de vreo zece ori.

  — Aţi menţionat o misiune portugheză de explorare care descoperise un marinar al lui Francis Drake printre băştinaşii din jungla Amazonului.

  — Thomas Cuttill, răspunse Bender fără cea mai mică ezitare. Da, îmi aduc aminte că am inclus amănuntul acela în carte.

  — Mi-aţi putea spune care a fost sursa acestei informaţii? întrebă Perlmutter şi simţi cum îi cresc speranţele văzând că Bender îşi aminteşte atât de repede.

  — Domnule Perlmutter, vă pot întreba ce anume urmăriţi?

  — Cercetez istoria unui galion spaniol de comori care a fost capturat de Drake. Majoritatea surselor afirmă că s-ar fi scufundat pe drumul spre Anglia, dar, potrivit relatării dumneavoastră despre Thomas Cuttill, se pare că a fost târât în junglă de un tsunami.

  — Perfect adevărat, replică Bender. Aş fi căutat eu însumi corabia, dacă aş fi crezut că exista cea mai mică şansă de-a o găsi. Dar în regiunea unde a dispărut, jungla este atât de deasă, încât ar trebui, la propriu, să vă împiedicaţi de epavă, înainte s-o vedeţi.

  — Aveţi certitudinea că relatarea portughezilor despre Cuttill nu este o simplă născocire ori legendă?

  — Este un fapt istoric în privinţa căruia nu poate exista îndoială.

  — Cum puteţi fi atât de sigur?

  — Deţin sursa respectivă.

  Pe moment, Perlmutter fu buimăcit:

  — Scuzaţi-mă, domnule Bender. Nu v-am înţeles ideea…

  — Ideea, domnule Perlmutter, este că deţin jurnalul lui Thomas Cuttill.

  — Ei, pe dracu'! nu se putu abţine Perlmutter.

  — Exact! răspunse triumfător Bender. Cuttill i l-a înmânat conducătorului expediţiei portugheze, cu rugămintea de a-l expedia la Londra, dar portughezul l-a predat viceregelui din Macapa. Acesta l-a pus alături de depeşele oficiale ce au fost trimise la Lisabona, iar acolo jurnalul a trecut prin mai multe mâini, înainte de a poposi într-un anticariat de unde l-am cumpărat pentru echivalentul a treizeci şi şase de dolari. Asta însemna o grămadă de bani în 1937, cel puţin pentru un tinerel de douăzeci şi trei de ani care cutreiera lumea trăind de pe o zi pe alta.

  — În ziua de azi, jurnalul acela trebuie să valoreze mult mai mult de treizeci şi şase de dolari.

  — Sunt sigur! Un intermediar mi-a oferit cândva zece mii de dolari pentru el.

  — L-aţi refuzat?

  — Nu vând niciodată suvenirurile pe care le am din călătoriile mele, pentru ca alţii să poată profita.

  — Pot lua avionul spre Vermont ca să citesc jurnalul? întrebă precaut Perlmutter.

  — Mă tem că nu.

  Perlmutter tăcu, întrebându-se cum să-l convingă pe Bender să-i îngăduie să examineze jurnalul lui Cuttill.

  — Pot să vă întreb de ce?

  — Sunt un bătrân bolnav, a cărui inimă refuză să se oprească.

  — În nici un caz nu aveţi vocea unui om bolnav.

  — Ar trebui să mă vedeţi. Numeroasele boli de care am suferit în timpul voiajurilor mele au revenit pentru a distruge ceea ce mi-a mai rămas din trup. Nu sunt o imagine încântătoare, aşa că primesc rareori vizitatori. Vă voi spune însă cum voi proceda, domnule Perlmutter. Vă voi trimite cartea în dar.

  — Dumnezeule, domnule Bender, nu trebuie să…

  — Nu, nu, insist! Frank Adams mi-a povestit despre magnifica dumneavoastră bibliotecă despre corăbii. Prefer ca jurnalul să fie deţinut de o asemenea persoană, care-l poate aprecia, decât de un colecţionar care să-l pună pur şi simplu pe un raft pentru a-şi impresiona prietenii.

  — Este extrem de amabil din partea dumneavoastră, rosti Perlmutter sincer. Vă sunt realmente recunoscător pentru această generozitate.

  — Luaţi-l şi bucuraţi-vă de el, spuse Bender cu eleganţă. Presupun că veţi dori să-l studiaţi cât mai repede cu putinţă.

  — N-aş vrea să vă supun la eforturi…

  — Câtuşi de puţin. Îl voi expedia cu Federal Express, aşa că-l veţi primi chiar mâine-dimineaţă.

  — Vă mulţumesc, domnule Bender. Vă mulţumesc foarte mult! Voi trata jurnalul cu tot respectul pe care-l merită.

  — În regulă. Sper că veţi găsi ceea ce căutaţi.

  — Aşa sper şi eu, încuviinţă Perlmutter, simţind că încrederea îl copleşeşte după norocul neaşteptat. Credeţi-mă, aşa sper şi eu!

  A doua zi la 10.20, Perlmutter deschise uşa casei înainte ca şoferul furgonetei Federal Express să fi putut apăsa butonul soneriei.

  — Înţeleg că-l aşteptaţi cu nerăbdare, domnule Perlmutter, rosti tânărul cu păr negru, ochelari şi surâs prietenos.

  — Aşa cum îl aşteaptă copiii pe Moş Crăciun, râse Perlmutter şi semnă recipisa de primire.

  Se grăbi să revină în cabinet, deschizând sigiliul plicului chiar în timp ce mergea. Se aşeză la birou, îşi puse ochelarii şi luă jurnalul lui Thomas Cuttill, ca şi cum ar fi fost potirul Sfântului Graal. Coperta fusese făcută din pielea unui animal pe care nu-l putea identifica, iar paginile erau pergament îngălbenit, excelent păstrat. Cerneala era brună, probabil o fiertură obţinută de Cuttill din rădăcină de copac. Conţinea doar douăzeci de pagini, scrise în stilul pitoresc al prozei din epoca elisabetană. Caligrafia părea îngrijită, iar greşelile ortografice nu erau foarte abundente, indicând o persoană destul de educată pentru vremea sa. Prima însemnare era datată martie 1578, dar fusese scrisă mult mai târziu: „Ciudatele mele păţanii din ultimi şaisprezece ani, înfăţişate de Thomas Cuttill, de loc din Devonshire”.

  Era relatarea unui marinar naufragiat, azvârlit pe ţărm după ce supravieţuise ca prin minune furiei violente a oceanului, pentru ca după aceea să îndure greutăţi incredibile într-un ţinut sălbatic, în tentativa nereuşită de a reveni acasă. Pe măsură ce citi însemnările, care începeau cu plecarea lui Cuttill din Anglia alături de Drake, Perlmutter observă că erau scrise într-un stil mult mai onest decât naraţiunile din secolele recente, care abundau în predici, exagerări romantice şi clişee. Tenacitatea lui Cuttill, dorinţa sa de supravieţuire şi ingeniozitatea de care dăduse dovadă în depăşirea unor obstacole teribile fără să implore niciodată ajutorul Divinităţii, îl impresionară profund pe Perlmutter. Cuttill era un bărbat pe care i-ar fi plăcut să-l fi cunoscut.

  După ce îşi dăduse seama că era unicul supravieţuitor de pe galionul ce fusese târât mulţi kilometri în interiorul uscatului, Cuttill preferase să aleagă pericolele necunoscute ale munţilor şi ale junglei decât să fie prins şi torturat de spaniolii răzbunători, care clocoteau de furie după capturarea îndrăzneaţă a galionului lor de către detestatul Drake. Cuttill ştia doar că Oceanul Atlantic se afla undeva, spre răsărit, dar cât de departe, nu putea nici măcar să ghicească. Să ajungă la ocean şi apoi să găsească o corabie binevoitoare care să-l ducă în Anglia aveau să fie adevărate miracole, totuşi era singura cale ce i se deschidea.

  Pe versanţii vestici ai Anzilor, spaniolii întemeiaseră deja colonii cu domenii întinse, unde trudeau incaşii mândri cândva, care fuseseră înrobiţi şi decimaţi de tratamentul inuman şi de epidemiile de pojar şi varicelă. Cuttill străbătuse domeniile acelea la adăpostul întunericului, furând hrană cu fiecare ocazie ce i se ivea. După două luni în care parcursese doar câţiva kilometri nopţile, pentru a-i ocoli pe spanioli şi a se feri de indienii care l-ar fi putut trăda, traversase prin văi izolate Munţii Anzi ce divizau continentul pe lungime şi coborâse în iadul verde al bazinului amazonian.

  Din clipa aceea, viaţa lui Cuttill devenise de-a dreptul un coşmar. Se străduise să înainteze prin mlaştini nesfârşite ce-i ajungeau până la brâu şi îşi croise drum prin jungle atât de dese, încât trebuia să reteze cu cuţitul fiecare metru de vegetaţie. Roiurile de insecte, şerpii şi aligatorii erau pericole constante, iar şerpii atacau adesea fără avertisment. Suferise de dizenterie şi febră, totuşi nu se oprise, în ciuda faptului că, de multe ori, străbătuse doar 100 de metri într-o zi întreagă. După câteva luni nimerise peste o aşezare de băştinaşi ostili, care-l făcuseră imediat prizonier şi-l ţinuseră sclav timp de cinci ani.

  În cele din urmă, Cuttill izbutise să evadeze, furând o canoe şi vâslise pe Amazon noaptea, sub razele palide ale lunii. Se îmbolnăvise de malarie şi fusese în pragul morţii. Pe când plutea fără cunoştinţă în canoe, fusese găsit de un trib de femei cu plete lungi, care-l îngrijiseră până se însănătoşise. Fusese acelaşi trib pe care exploratorul spaniol Francisco de Orellana îl descoperise în timp ce căuta zadarnic El Dorado. El denumise fluviul „Amazonas” în cinstea războinicelor amazoane din legendele greceşti, deoarece băştinaşele trăgeau cu arcul la fel de bine ca bărbaţii.

  Cuttill introdusese în viaţa tribului o serie de dispozitive simple, care uşuraseră munca femeilor şi a puţinilor bărbaţi care trăiau cu ele. Construise o roată de olar şi-i învăţase cum să facă oale mari şi recipiente pentru apă. Făurise roabe şi roţi hidraulice pentru irigaţie şi le arătase cum să folosească scripeţii pentru a ridica greutăţi mari. Privit în scurt timp ca un zeu, englezul dusese o viaţă plăcută în mijlocul tribului. Le luase de neveste pe trei dintre femeile cele mai atrăgătoare şi avusese repede copii.

  Dorinţa lui de a-şi revedea patria se diminuase treptat. Era burlac atunci când plecase din Anglia şi avea certitudinea că nu-i mai rămăseseră rude sau vechi tovarăşi de echipaj care să-i salute întoarcerea. Mai exista apoi posibilitatea ca Drake, un adept sever al disciplinei, să ceară să fie pedepsit fiindcă pierduse Concepcion.

  Nemaifiind în stare din punct de vedere fizic să îndure lipsurile şi greutăţile unei călătorii lungi, Cuttill se hotărâse, cu inima grea, să-şi petreacă restul vieţii pe malurile Amazonului. Când portughezii trecuseră pe acolo, le înmânase jurnalul său, rugându-i să-l expedieze cumva în Anglia pentru a ajunge în mâinile lui Francis Drake.

  După ce termină de citit, Perlmutter se lăsă pe spate în scaunul său, îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. Orice îndoieli pe care le-ar fi putut avea în străfundul minţii cu privire la autenticitatea jurnalului se evaporaseră rapid. Caligrafia de pe pergament se remarca prin trăsături apăsate şi energice, neaducând deloc cu scrisul unui nebun bolnav şi muribund. Descrierile lui Cuttill nu păreau născocite sau înfrumuseţate. Perlmutter era convins că greutăţile şi întâmplările suferite de navigatorul-şef al lui Francis Drake se petrecuseră în realitate şi că relatarea fusese scrisă în mod onest de cineva care trăise toate aventurile acelea.

  Perlmutter reveni la miezul căutării sale – succinta menţionare făcută de Cuttill a comorilor lăsate de Drake în calele lui Concepcion. Îşi puse ochelarii înapoi pe impunătorul său nas roşu şi reciti ultima însemnare din jurnal: „Neabătută îmi este mintea ca o corabie curajoasă, înaintea vântului de miazănoapte. Nu mă voi înturna în meleagu' meu de baştină. Tare mă tem că căpitanu' Drake este oţărât pe mine fincă n-am adus în Anglia comorile vechi şi besacteaua de giad cu şfara cu noduri, ca să le arate bunei Regine Bess. Lăsatu-le-am lăsat în galionu' eşuat. Io voi fi îngropat aici, printre oameni care este acum familia mea. Scrisă de mâna lui Thomas Cuttill, navigator-şef pe Golden Hind, într-o zi necunoscută din anu' 1594.”

  Perlmutter îşi ridică încet ochii şi se uită la tabloul spaniol din secolul al XVII-lea de pe peretele cabinetului, care zugrăvea o flotilă de galioane navigând în lumina aurie a amurgului. Îl găsise într-un bazar din Segovia şi-l cumpărase la o zecime din valoarea sa reală, închise cu grijă jurnalul fragil, îşi ridică trupul mătăhălos din scaun şi începu să se plimbe prin încăpere cu mâinile la spate.

  Un marinar al lui Francis Drake trăise într-adevăr şi murise undeva pe malurile Amazonului. Un galion spaniol fusese într-adevăr târât în jungla de pe coastă de un tsunami uriaş. Iar o casetă din jad conţinând şnururi cu noduri existase într-adevăr cândva. Era oare posibil să se mai afle printre scândurile putrezite ale galionului, îngropată adânc în junglă? Un mister vechi de patru sute de ani se ivise pe neaşteptate din umbrele timpului şi dezvăluise un indiciu ademenitor. Perlmutter era încântat că eforturile sale de investigare fuseseră încununate de succes, dar ştia prea bine că această confirmare a sâmburelui de adevăr conţinut de legendă nu era decât primul pas ispititor în vânarea unei comori.

  Următorul pas şi cel mai complicat era de a îngusta teatrul căutărilor la o scenă cât mai mică.

  Hiram Yaeger îşi adora supercalculatorul la fel de mult ca pe soţie şi pe copii, ba poate chiar mai mult; rareori se putea smulge din faţa imaginilor de pe monitorul gigantic pentru a reveni acasă, în sânul familiei. Calculatoarele deveniseră viaţa lui din primul moment în care privise ecranul unui monitor şi tastase o comandă. Iubirea aceea nu pălise niciodată, ci, dimpotrivă, sporise o dată cu trecerea anilor, mai ales după ce construise o unitate monstruoasă, proiectată chiar de el, pentru vasta bază de date a NUMA. Incredibila etalare a puterii de colectare a informaţiilor aflate la îndemâna sa nu înceta să-l uluiască. Mângâia tastatura cu degetele ca pe o fiinţă vie şi se emoţiona ori de câte ori fragmentele de informaţii începeau să se lege, oferind o soluţie.

  Yaeger era conectat la o reţea vastă de calcul de mare viteză, care deţinea capacitatea de a transfera volume enorme de date digitale între biblioteci, arhive de ziare, laboratoare de cercetare, universităţi şi arhive istorice de oriunde din lume. „Superautostrada informaţională”, cum era poreclită, putea transmite miliarde de biţi de informaţie în răstimpul unei clipiri de cursor. Accesând reţeaua de gigaocteţi, Yaeger începu să extragă şi să asambleze suficiente date pentru a-i permite să stabilească o zonă de căutare cu factor de probabilitate de 60% de a conţine galionul eşuat cu patru sute de ani în urmă.

  Era atât de afundat în căutarea lui Nuestra Senora de la Concepcion, încât nu-l observă şi nici nu-l auzi pe amiralul James Sandecker intrând în biroul lui şi aşezându-se pe un scaun în spatele său.

  Fondatorul şi primul director al NUMA era scund de statură, dar avea suficient testosteron pentru a-i alimenta pe atacanţii echipei de fotbal Dallas Cowboys. În vârstă de cincizeci şi opt de ani şi fanatic al exerciţiilor fizice, Sandecker alerga în fiecare dimineaţă câte opt kilometri de la apartamentul său până la impunătoarea clădire de sticlă care adăpostea două mii din cei cinci mii de ingineri, savanţi şi membri ai personalului auxiliar ce formau NUMA, replica şi perechea subacvatică a agenţiei spaţiale NASA. Avea părul drept, roşu-aprins, uşor încărunţit la tâmple şi pieptănat cu cărare pe mijloc, în vreme ce partea inferioară a feţei îi era împodobită cu un magnific barbişon tip Vandyke. În ciuda faptului că era obsedat de sănătate şi nutriţie, nu-l vedeai niciodată fără un trabuc uriaş făcut din tutun selectat şi rulat personal pentru el de către proprietarul unei plantaţii din Jamaica.

  Sub conducerea sa, NUMA adusese oceanografia la popularitatea ştiinţelor spaţiului cosmic. Convingătoarele lui pledoarii pentru finanţare adresate Congresului, susţinute de douăzeci de universităţi de frunte, în care se studiau ştiinţele oceanice şi de numeroase corporaţii mari ce investeau în proiecte submarine, îi îngăduiseră organizaţiei NUMA să facă progrese importante în geologia şi mineritul la adâncime, în arheologia submarină, cercetările biologice ale faunei maritime şi studiile privind efectele oceanelor asupra climei terestre. Poate că una dintre contribuţiile lui cele mai însemnate fusese înfiinţarea uriaşei reţele de calculatoare a lui Hiram Yaeger, cea mai bună şi cea mai mare arhivă mondială de oceanografe.

  Nu toţi oficialii din Washington îl admirau pe Sandecker, dar îl respectau pentru că era neobosit, pasionat şi onest, iar relaţia sa cu ocupantul Biroului Oval din Casa Albă era caldă şi prietenească.

  — Ai înregistrat vreun progres? i se adresă el lui Yaeger.

  — Scuzaţi-mă, domnule amiral, vorbi Yaeger fără să se întoarcă. Nu v-am văzut intrând. Tocmai adunam informaţii despre curenţii de apă din largul Ecuadorului.

  — Nu mă aburi, Hiram, replică Sandecker cu expresia unei nevăstuici pornite la vânătoare. Ştiu ce faci.

  — Nu vă înţeleg, domnule amiral…

  — Cauţi regiunea de coastă lovită de un tsunami în 1578.

  — Un tsunami?

  — Da, ştii tu… un talaz uriaş care s-a năpustit dinspre ocean şi a purtat un galion spaniol peste plajă, târându-l în junglă. Amiralul pufăi un nor de fum urât mirositor şi continuă: Nu avusesem habar că am autorizat o vânătoare de comori pe timpul şi bugetul NUMA.

  Yaeger se opri şi se roti cu scaunul ergonomie:

  — Ştiţi despre ce-i vorba?

  — Mai precis, am ştiut din capul locului.

  — Ştiţi ce sunteţi, domnule amiral?

  — Un nemernic bătrân şi şmecher care poate citi gândurile, replică Sandecker încântat.

  — Globul de cristal v-a spus, de asemenea, că tsunami şi galionul sunt ceva mai mult decât simple legende?

  — Dacă există cineva care poate adulmeca diferenţa dintre realitate şi ficţiune, acela nu poate fi decât amicul Dirk Pitt, vorbi sec amiralul. Acum spune-mi ce-ai găsit.

  Yaeger surâse şters şi răspunse:

  — Am început prin a accesa diverse sisteme de informaţii geografice, pentru a determina locaţia logică ce ar permite unei nave să rămână ascunsă într-o junglă mai bine de patru secole, undeva, între Lima şi Panama. Graţie sateliţilor de poziţionare globală, se pot examina regiuni din America de Sud şi Centrală care n-au fost niciodată cartografiate. Am studiat mai întâi hărţile ce prezintă pădurile tropicale de pe coaste. Am eliminat rapid Peru, fiindcă regiunile litorale de acolo sunt deşerturi cu puţină vegetaţie sau chiar deloc, totuşi au rămas peste o mie de kilometri de ţărm împădurit în nordul Ecuadorului şi pe aproape toată lungimea Columbiei. Am înlăturat cam patruzeci la sută din coastele prea abrupte sau cu geologie nefavorabilă pentru ca un tsunami cu suficientă masă şi impuls să poarte o corabie de cinci sute şaptezeci de tone pe uscat, indiferent de distanţă. Am mai eliminat încă douăzeci la sută – regiuni deschise acoperite cu iarbă, fără copaci sau altă vegetaţie care ar putea camufla resturile unei corăbii.

  — Chiar şi aşa lui Pitt îi rămân de cercetat patru sute de kilometri de coastă.

  — În cinci sute de ani, răspunse Yaeger, forţele naturii pot modifica drastic mediul. Pornind de la hărţile vechi desenate de primii spanioli şi examinând dovezi de schimbări produse în geologie şi landşaft, am redus lungimea zonei de căutare cu alţi o sută cincizeci de kilometri.

  — Cum ai comparat terenul actual cu cel vechi?

  — Prin suprapunere tridimensională. Am micşorat sau am mărit scara hărţilor vechi, pentru a se potrivi cu hărţile recente obţinute de sateliţi, iar apoi le-am suprapus şi au apărut imediat toate variaţiile junglelor litorale. Am constatat că mare parte din junglele litorale foarte dese au fost defrişate de-a lungul secolelor, pentru agricultură.

  — Nu-i suficient, mormăi Sandecker pe un ton iritat, nu-i nici pe departe suficient! Dacă vrei să-i oferi lui Pitt o şansă reală de a găsi epava, trebuie să reduci zona la maximum douăzeci de kilometri.

  — N-am terminat, domnule amiral, zise Yaeger, răbdător. Următorul pas a fost să cercetez arhivele istorice, căutând consemnări de valuri tsunami care să fi lovit coasta pacifică a Americii de Sud în secolul al XVI-lea. Din fericire, ocaziile respective au fost notate riguros de spanioli. Am găsit patru asemenea evenimente. Două în Chile, în 1562 şi în 1575, iar celelalte două în Peru, în 1570 şi în 1578, anul când Drake a capturat galionul.

  — Unde a lovit ultimul tsunami? întrebă Sandecker.

  — Unica relatare provine din jurnalul unei corăbii spaniole de aprovizionare care se îndrepta spre Callao. Ea a trecut peste o zonă de ocean care „înnebunise” şi năvălise peste uscat, spre Bahia de Caraquez din Ecuador. Bahia înseamnă, desigur, „golf”.

  — Un ocean care „înnebunise” ar fi o descriere bună pentru clocotul apei deasupra zonei unui seism submarin. Fără îndoială, a fost vorba despre un val seismic generat de o mişcare a faliei care este paralelă cu coasta vestică a Americii de Sud.

  — Acelaşi căpitan a observat la întoarcere dispariţia completă a unui sat de la gura râului ce se vărsa în golf.

  — Nu există nici un dubiu în privinţa datei?

  — Este exact cea căutată de noi. În est, jungla pare de nepătruns.

  — Perfect – am limitat drastic zona de căutare. Următoarea întrebare este: care a fost lungimea valului?

  — Un tsunami poate avea lungimea de minimum două sute de kilometri, răspunse Yaeger.

  Amiralul căzu pe gânduri:

  — Cât de larg este Golful Caraquez?

  Yaeger făcu să apară o hartă pe monitor:

  — Intrarea în golf este destul de strâmtă… cel mult patru-cinci kilometri.

  — Şi spui că în jurnalul corăbiei de aprovizionare se consemna dispariţia satului de lângă gura râului?

  — Da, domnule amiral.

  — Conturul actual al golfului diferă de cel din perioada respectivă?

  — Exteriorul s-a modificat foarte puţin, spuse Yaeger după ce rulă un program care suprapunea pe ecran vechile hărţi spaniole şi harta obţinută prin satelit în culori diferite. Interiorul golfului a avansat cam un kilometru spre ocean, în urma acumulării de aluviuni purtate de râul Chone.

  Sandecker privi mult timp ecranul, apoi vorbi fără grabă:

  — Drăcia ta electronică poate simula valul tsunami care a purtat galionul pe ţărm?

  — Da, încuviinţă Yaeger, însă trebuie precizaţi nişte parametri.

  — Care anume?

  — Înălţimea şi viteza de deplasare a valului.

  — Pentru a târî o corabie de cinci sute şaptezeci de tone atât de departe în junglă încât să nu mai fie găsită vreodată, trebuia să aibă înălţimea de minimum treizeci de metri şi să se deplaseze cu peste o sută şi cincizeci de kilometri pe oră.

  — Perfect, să vedem ce pot face cu imaginile astea digitale…

  Cu ajutorul tastaturii, Yaeger tastă o serie de comenzi şi se lăsă pe spate în scaun, examinând pentru câteva secunde imaginea de pe ecran. După aceea utiliză o funcţie specială de control pentru a îmbunătăţi cu fineţe grafica, până când putu să genereze simularea realistă şi spectaculoasă a unui tsunami care traversa o linie imaginară a ţărmului.

  — Asta-i! anunţă el. Realitatea virtuală a fost configurată.

  — Acum generează o corabie, spuse Sandecker.

  Yaeger nu era expert în construcţia galioanelor din secolul al XVI-lea, totuşi realiză o imagine destul de reuşită a unei corăbii ce se legăna lin pe valuri, o poză asemănătoare cu aceea generată de un proiector care rulează animaţii cu o viteză de şaizeci de cadre pe secundă. Galionul părea atât de real, încât oricine ar fi intrat în cameră fără să ştie despre ce e vorba ar fi crezut că cei doi priveau un film.

  — Cum vi se pare, domnule amiral?

  — Greu de crezut că o maşinărie poate crea ceva atât de apropiat de realitate, răspunse Sandecker, vizibil impresionat.

  — Ar trebui să vedeţi cele mai recente filme cu grafică asistată de calculator care alătură vedete de mult dispărute cu staruri noi. Eu, unul, am vizionat Amurg în Arizona de cel puţin zece ori.

  — Cine joacă în rolurile principale?

  — Humphrey Bogart, Lionel Barrymore, Marilyn Monroe, Julia Roberts şi Tom Cruise. E atât de real, încât poţi jura că au filmat toţi împreună în acelaşi timp.

  Sandecker îşi puse o mână pe umărul lui Yaeger:

  — Ia să vedem acum dacă tu poţi realiza un documentar suficient de precis.

  Yaeger îşi aruncă în joc întregul talent, după care cei doi bărbaţi priviră fascinaţi cum pe monitor apăru un ocean atât de albastru şi de clar, încât parcă îl priveau pe fereastră. Apoi, lent, apele începură să se ridice într-un val care se retrase spre larg, lăsând galionul eşuat pe fundul mării, la fel ca un vaporaş de jucărie pe pătura de pe pătuţul unui copil. Calculatorul simulă după aceea valul revenind năvalnic spre ţărm, tot mai înalt, pentru ca apoi să se ridice uriaş asupra corăbiei şi s-o învăluie într-o masă rostogolitoare de spumă, nisip şi apă, repezind-o spre uscat cu o viteză teribilă, până ce, în final, galionul se opri şi rămase nemişcat, iar valul se retrase treptat şi dispăru.

  — Cinci kilometri, murmură Yaeger. Pare să fie la aproximativ cinci kilometri de coastă.

  — Nu-i de mirare că galionul a fost pierdut şi uitat, comentă Sandecker. Îţi sugerez să iei legătura cu Pitt şi să-i trimiţi prin fax coordonatele zonei stabilite de calculator.

  Yaeger îl privi mai mult decât surprins:

  — Autorizaţi căutarea, domnule amiral?

  Sandecker se prefăcu mirat, se ridică şi porni spre uşă. Înainte de a ieşi, se întoarse şi surâse şiret:

  — Nu pot să autorizez ceva ce se poate dovedi o goană după himere, nu?

  — Credeţi că asta-i ceea ce am văzut – o goană după himere?

  Amiralul ridică din umeri:

  — Tu ţi-ai făcut treaba. În cazul în care corabia se află într-adevăr într-o junglă şi nu pe fundul oceanului, atunci sarcina de-a merge în iadul acela ca s-o găsească va cădea pe umerii lui Pitt şi Giordino.

  Giordino contemplă pata roşie şi uscată de pe pardoseala din piatră a templului.

  — Nici urmă de Amaru printre dărâmături, anunţă el fără cel mai mic semn de emoţie.

  — Mă-ntreb cât de departe a ajuns? zise Rodgers fără să se adreseze cuiva anume.

  El şi Shannon sosiseră de la puţul sacrificial cu o oră înaintea amiezii, într-un elicopter pilotat de Giordino.

  — Probabil că l-au transportat amicii lui mercenari, presupuse Pitt.

  — Conştiinţa faptului că un sadic ca Amaru s-ar putea să mai fie în viaţă, comentă Rodgers, ajunge să-mi provoace coşmaruri.

  Giordino ridică automat din umeri:

  — Chiar dacă a supravieţuit în urma atacului cu rachete, ar fi trebuit să moară din cauza pierderii de sânge.

  Pitt se întoarse şi privi către Shannon, care conducea o echipă de arheologi şi o mică armată de muncitori. Aceştia numerotau blocurile de piatră năruite ale templului, pregătind un proiect de restaurare. Femeia părea să fi descoperit ceva printre sfărâmături şi se aplecase pentru a examina mai îndeaproape obiectul.

  — Un individ ca Amaru nu moare cu una cu două. Cred c-o să mai auzim de el.

  — O posibilitate neplăcută, zise Rodgers, înrăutăţită şi mai mult de ultimele ştiri din Lima.

  Pitt îşi înălţă o sprânceană: