Atât apucă să spună deşi, aşa cum se prezenta situaţia, s-ar fi cuvenit să-şi ţină gura. Duşmanii reveniră la atac, alunecând şi împiedicându-se de mormanele de cadavre sau sărind peste ele. Arcaşii rămăseseră fără săgeţi, iar pistolarii mai aveau, gloanţe pentru câteva salve. Dar şi inamicul îşi cheltuise praful de puşcă, deşi mai avea săgeţi.

  Joe Miller plecase, iar Cyrano de Bergerac încercă să compenseze absenţa lui şi aproape că reuşi. Omul acesta părea un diavol, dovedindu-se agil, flexibil şi iute ca şi floreta pe care o mânuia. Din când în când, ţinând pistolul în mâna stângă, trăgea câte-un foc în faţa duşmanului, iar apoi îl ataca pe altul cu floreta, străpungându-l. După aceea, arunca pistolul în spate, iar Livy se apleca să-l ridice pentru a-l reîncărca. Ce mult se schimbase Livy! se trezi Sam gândind. N-ar fi bănuit că avea o asemenea capacitate de mobilizare în condiţii cumplite ca acestea. Femeia delicată, deseori bolnăvicioasă, care detesta orice violenţă, îndeplinea acum îndatoriri care ar fi pus pe goană până şi un bărbat.

  „Printre aceştia m-aş număra şi eu”, gândi el, „dacă aş avea vreme să cuget mai bine.” Mai ales că Joe Miller nu era alături de el să-i ofere protecţia fizică şi sprijinul moral de care ar fi avut mare nevoie în aceste momente. Cyrano înfipse floreta pe sub scutul pe care, în iureşul atacului, un arab wahhabi îl ridicase prea sus, iar apoi Livy, dându-şi seama că trebuia să acţioneze, întrucât Cyrano era în imposibilitatea de a face ceva, ridică pistolul, ţinti şi trase. Cocoşul făcu ţeava să vibreze, Livy rezistă reculului şi din armă ţâşni un norişor de fum însoţit de o flacără, iar arabul se trezi azvârlit înapoi de lovitura care-i smulse o bucată din umăr. Un negru cu o statură impunătoare sări peste trupul căzut, având securea ridicată deasupra capului, iar Cyrano, scoţându-şi floreta din cel răpus înainte ca acesta să se prăbuşească la pământ, i-o înfipse în mărul lui Adam.

  După aceea, duşmanii se retraseră din nou la poalele dealului. Rămaseră în aşteptare, fiindcă un vehicul amfibiu masiv, de culoare negru-cenuşie, ca un Merrimac, se îndrepta spre ei pufăind. Lothar von Richthofen îl împinse puţin în lături pe Sam, care se dădu imediat la o parte când văzu tubul din aliaj de aluminiu şi racheta cu o încărcătură de aproape cinci kilograme de explozibil. Un om îngenunche, Lothar încarcă racheta în ţeava aruncătorului şi apoi ochi. Lothar se pricepea foarte bine să tragă şi racheta pomi, descrise un arc de foc şi căzu exact pe botul vehiculului, pe unde răzbătea un firav fascicul de lumină. După ce ascunse namila vreme de câteva clipe, norul de fum se risipi, dus de vânt. Vehiculul se oprise, dar prinse din nou viaţă, căci turelele cu înspăimântătoarele ţevi ale tunurilor cu aburi se rotiră.

  — Aflaţi că proiectilul acela a fost ultimul, îi anunţă Lothar. Am face bine s-o ştergem dracului de aici. Nu putem lupta împotriva tunurilor. Ştim asta mai bine decât oricine, nu?

  Duşmanii se regrupau în spatele vehiculului blindat. Mulţi dintre ei scoteau ţipete gâlgâite pe care le foloseau şi ulmakii, preamerindienii de peste Fluviu, atunci când atacau. Era limpede că Hacking îi înrolase şi pe acei ulmaki din teritoriile necucerite de Ieyasu.

  Sam constată deodată că nu mai vedea prea clar. Singurele lumini erau cele ale incendiilor şi vetrelor deschise de la topitoriile sau turnătoriile care încă funcţionau. Norii de ploaie apăruseră pe neaşteptate, ca nişte lupi porniţi să vâneze stele. Peste câteva clipe avea să plouă torenţial.

  Sam se uită în jur. Fiecare atac rărise rândurile luptătorilor săi. Se îndoia că ar mai fi fost în stare să reziste următorului val, chiar dacă vehiculul amfibiu ar fi rămas încremenit.

  Încă se mai dădeau lupte la nordul şi sudul câmpiei şi de-a lungul dealurilor ce o străjuiau. Strigătele şi împuşcăturile se mai răriseră.

  Câmpia părea mai împânzită de duşmani decât la început. Sam se întrebă dacă Publiujo şi Tifonujo se alăturaseră invaziei.

  Aruncă o ultimă privire la coca uriaşă a vaporului, cu cele două roţi cu zbaturi, pe jumătate ascuns de macaralele gigantice. Apoi se întoarse. Îi venea să plângă, dar nu mai avea putere. Lacrimile vor veni ceva mai târziu.

  Mai degrabă va sângera de moarte, iar atunci lacrimile nu-şi vor avea rostul. Poate când va fi resuscitat…

  Orientându-se după lumina incendiilor ce mistuiau câteva colibe risipite pe câmpie, merse împleticit până pe versantul celălalt al dealului. Apoi începu răpăitul ploii. În acelaşi timp, un şir de duşmani pomi în goană din flancul stâng, atacându-i. Sam se răsuci şi apăsă pe trăgaciul pistolului, însă ploaia stinse scânteia. Ploaia făcu inutilizabile şi pistoalele duşmanilor, astfel că acum ele puteau fi folosite doar ca bâte.

  Fură atacaţi cu săbii, suliţe şi securi. Joe Miller se azvârli în iureşul luptei, mârâind cu o voce groasă ca a unui urs de peştera. Deşi rănit, rămăsese acelaşi luptător neînfricat şi înspăimântător. La lumina fulgerelor şi însoţită de bubuitul tunetelor, securea lui făcu pârtie printre duşmani. Ceilalţi săriră în ajutorul lui şi, după câteva secunde, supravieţuitorii din Soul City socotiră că nu puteau face faţă. Erau nevoiţi să se retragă şi sa aştepte întăriri. De ce să fie ucişi acum când victoria era a lor?

  Sam şi grupul său mai traversară două dealuri. Duşmanii îi atacară din flancul drept. O parte dintre ei se desprinseră din grosul forţelor şi alergară înainte pentru a-i doborî pe bărbaţi şi a lua femeile în captivitate, Joe Miller şi Cyrano îi înfruntară pe atacatori, care o rupseră la goană, alunecând şi împiedicându-se de rădăcinile ude ale ierbii tăiate.

  Sam numără supravieţuitorii. Nu-i venea să creadă. Erau doar cincisprezece. Unde dispăruse restul? Era în stare să jure că atunci când dăduse ordinul de a se retrage avea cu el cel puţin o sută de oameni.

  Livy se afla tot alături de Cyrano, Cum pistoalele deveniseră inutile, ea se ţinea în spatele lui Cyrano şi-l ajuta împungând cu suliţa când i se ivea prilejul.

  Sam era ud şi înfrigurat. Se simţea la fel de nenorocit ca şi Napoleon în timpul retragerii din Rusia. Pierduse totul, totul! Mica şi semeaţa lui naţiune, minele de fier-nichel, fabricile şi amfibiile invulnerabile cu tunurile lor cu abur, cele două avioane şi miraculosul Vapor! Totul era pierdut! Minunile şi cuceririle tehnologiei, Magna Carta şi constituţia cea mai democratică pe care o cunoscuse vreodată o ţară şi mult visata călătorie! Pierduse totul!

  Şi cum? Prin trădare, vânzare josnică!

  Bine cel puţin că Ioan nu participase la această trădare. Palatul îi fusese distrug, el pierise sub ruine, mai mult ca sigur. Marele trădător fusese tras pe sfoară.

  Încetă să se mai amărască din pricina asta. Era prea îngheţat de groaza provocată de bătălie pentru a se gândi şi la altceva în afară de supravieţuire. Când se apropiară de poalele munţilor, îşi conduse grupul spre nord pană ajunseră de cealaltă parte a barajului. Aveau în faţă un lac lung de aproximativ un sfert de milă şi lat de jumătate de milă, Coborâră de-a lungul lui şi după o vreme dădură de un zid gros din beton şi, suindu-se pe el, îşi continuară drumul. Se aflau chiar pe marginea barajului.

  Sam făcu câţiva paşi încoace şi încolo până descoperi un simbol gravat adânc în beton, o cruce diagonală.

  — Am găsit-o! strigă el către ceilalţi. Sper că nimeni n-a vândut secretul ascunzătorii şi că spionii n-au aflat despre ea!

  Îşi dădu drumul în apa rece. Fulgerele brăzdau cerul şi tu netele vuiau tot mai departe. Începu să tremure, dar continuă să coboare şi când apa îi ajunse până la subsuori atinse prima treapta de metal. Inspiră adânc, închise ochii şi se scufundă, plimbându-şi mâna pe suprafaţa betonului până atinse treapta. După aceea coborî slujindu-se de celelalte trepte, ştiind că la câţiva centimetri sub cea de-a şasea se găsea calea de acces. Mai coborî şi urcă, ieşind la aer şi la lumină. În faţa lui se găsea o platformă situată la câţiva centimetri deasupra nivelului apel Deasupra era un dom a cărui maximă înălţime măsura trei metri. Dincolo de platformă se afla intrarea. Încăperea era luminată brutal de şase becuri alimentate cu energie electrică.

  Tremurând şi gâfâind, urcă pe platformă şi se îndreptă spre intrare. Un moment mai târziu apăru şi Joe. Strigă slab şi Sam fu nevoit să se întoarcă pentru a-l ajuta să se caţăre pe platformă. Avea vreo duzină de răni care sângerau.

  Apoi, unul după altul, veniră şi ceilalţi. Îl ajutară pe Sam să-l care pe titantrop pe un plan înclinat care ducea într-o încăpere mare. Acolo găsiră paturi, prosoape, hrană; băutură, arme şi medicamente. Sam pregătise acest adăpost pentru o pentru o asemenea situaţie critică, dar crezuse că dă dovadă de o precauţie prostească. De acest loc ştiau doar şefii statului şi cei câţiva muncitori care-l amenajaseră.

  O altă cale de acces, la partea inferioară a barajului, era ascunsă sub şuvoiul de apă care acţiona generatoarele. Ea ducea până la un tunel prin care se putea urca pentru a ajunge la un zid aparent solid. Dar cel care-i cunoştea secretul putea să-l dea în lături.

  Îşi dădea seama că întregul proiect fusese rodul unei debordante imaginaţii romantice de care nu reuşite să se debaraseze. Ideea uşilor secrete sub o cascadă şi a apartamentelor ascunse unde să se poată odihni şi unelti planuri de răzbunare în vreme ce duşmanii îl căutau zadarnic se dovedise prea puternică pentru a-i rezista. Uneori se luase chiar în râs pentru construirea acestui loc de refugiu. Acum se bucura. Romantismul avea şi laturile lui pozitive.

  Exista şi un detonator ascuns. Pentru a provoca explozia câtorva tone de dinamită de la baza barajului trebuia doar să lege două sârme. Într-un asemenea caz, barajul se făcea bucăţi, iar apa lacului pornea vuind, ducând cu sine partea centrală a tării, aruncând totul în fluviu.

  Ar pieri astfel şi Sam şi Vaporul, acesta era preţul distrugerii duşmanilor.

  Tratară răniţii şi le dădură gumă de visat sau băutură drept sedative. Uneori, mestecare gumei alina durerea, alteori părea s-o amplifice. Singura modalitate de a neutraliza efectul de generalizare a durerii era administrarea de băutură în cantităţi mari.

  Mâncară şi dormiră, având gărzi postate la ambele intrări. Joe Miller era aproape tot timpul semiconştient, iar Sam rămăsese la căpătâiul lui şi-l îngriji cum se pricepu mai bine. Cyrano se întoarse la postul de pază aflat la uşa de sub căderea de apă şi îl informă că afară coborâse noaptea. Asta era tot ce ştia despre ceea ce se petrecea afară. Nu auziseră şi nu văzuseră pe nimeni dincolo de căderea de apă.

  Lothar şi Sam aveau răni aproape neînsemnate. Sam socoti că ar fi cazul să se strecoare dincolo de căderea de apă şi să tragă cu ochiul. Cyrano protestă, susţinând că şi el ar trebui să meargă, dar Sam îl linişti. Livy nu scoase o vorbă, dar se uită recunoscătoare la Sam. El îi întoarse spatele, n-avea nevoie de mulţumiri pentru că-i cruţa partenerul.

  Se întrebă dacă Gwenafra mai era în viaţă sau dacă fusese capturată. Lothar spuse că ea dispăruse în cursul ultimului atac şi că încercase s-o scoată din învălmăşeală, dar a trebuit să se retragă. Acum îi era ruşine că nu reuşise să facă mai mult, cu toate ca i-ar fi fost imposibil.

  Îşi aplicară pe corp o vopsea de culoare închisă şi coborâră treptele de oţel ale tunelului. Zidurile erau umede, iar metalul le aluneca sub picioare. Puţul era iluminat.

  Ajunseră în spatele căderii de apă care mugea şi stropea în toate părţile. Brâna urma jumătatea inferioară a barajului si, la capătul lui ieşea cu vreo douăzeci de metri în afară. Ajunşi aici coborâră pe trepte de oţel până la punctul de joncţiune al barajului cu pământul. După aceea porniră cu precauţie de-a lungul canalului săpat în pământ Din pereţii lui încă ieşeau rădăcinile de iarbă. Rădăcinile mergeau mai adânc decât se putea săpa şi extirparea ierbii era imposibilă.

  Cerul era strălucitor, împânzit de stele uriaşe şi de nori mari de gaz. Reuşiră să se orienteze destul de bine în lumina lăptoasă. După vreo jumătate de milă, o luară la unghi drept faţă de canal, îndreptându-se spre ruinele palatului. Făcându-se una cu umbrele de sub ramurile răsfirate ale unui arbore de fier, priviră spre câmpia de dedesubt. În colibele de acolo se aflau bărbaţi şi femei. Bărbaţii erau învingători, iar femeile, victime. Când auzi ţipetele şi strigătele prin care victimele cereau ajutor, Sam simţi un fior rece, dar încercă să nu se mai gândească la ele. Dacă ar fi dat buzna într-o colibă să salveze o femeie ar fi însemnat să renunţe la orice şansă de a face ceva bun pentru Parolando. Şi totul s-ar fi încheiat cu prinderea sau uciderea lor.

  Ştia, totuşi, că dacă ar fi auzit vocea Gwenafrei, ar fi sărit în ajutorul ei. Oare aşa stăteau lucrurile?

  Focurile din cuptoarele deschise şi din topitorii încă ardeau cu flăcări mari şi se vedeau oamenii lucrând. Evident, Hacking îşi pusese sclavii la muncă. În jurul clădirilor stăteau mulţi paznici, dar beau whisky sau alcool etilic.

  Câmpia era scăldată în lumină de uriaşe focuri de tabără. În jurul lor stăteau strânşi, bând şi râzând, femei şi bărbaţi. Din când în când, câte-o femeie, care se zbătea şi răcnea, era dusă cu forţa într-un loc întunecos. Uneori nici nu era dusă prea departe.

  Sam şi Lothar coborâră dealul nepăsători de parcă le-ar fi aparţinut, dar nu se apropiară de clădiri sau de focuri.

  Nimeni nu-i oprise să-i întrebe ce căutau acolo, cu toate că ajunseră la mai puţin de douăzeci de paşi de câteva gărzi. Majoritatea duşmanilor sărbătoreau victoria cu băutura numită pasiunea purpurie sau cu orice alte băuturi alcoolice pe care reuşiseră să le găsească printre proviziile prizonierilor. Excepţie făceau arabii wahhabi, a căror religie le interzicea consumul de alcool. Mai erau câţiva negri de pază care practicau abstinenţa. Aceştia erau supuşi de-ai lui Hacking, care nu obişnuia să bea.

  În ciuda delăsării de acum, disciplina fusese menţinută în cursul zilei, Cadavrele fuseseră îndepărtate şi din lemnul recuperat de la alte clădiri se construise o fortăreaţă la marginea f câmpiei, chiar lângă primul dintre dealuri. Deşi nu reuşi să vadă dincolo de pereţii ei, judecând după turnurile de pază din jur, îşi dădu seama că acolo erau ţinuţi prizonierii.

  Continuări să meargă cu paşi mari, bălăbănindu-se din când în când de parcă ar fi fost beţi. Trecură la mai puţin de douăzeci de paşi de trei bărbaţi scunzi şi bruneţi care vorbeau o limbă ciudată. Sam nu reuşi s-o identifice cu precizie, dar limba îi suna „africană”. Se întrebă dacă nu cumva erau originari din Dahomeyul secolului al XVIII-ea.

  Trecură cu îndrăzneală printre o fabrică de acid azotic şi o clădire de tratare a excrementelor şi intrară pe câmpie. Apoi se opriră ca trăsniţi. La douăzeci de metri în faţa lor îl văzură pe Firebrass într-o cuşcă din beţe de bambus prea îngustă pentru a se putea aşeza* Avea mâinile legate la spate, Pe un cadru mare din lemn, în formă de X şi aşezat cu capul în jos, având picioarele legate de părţile de sus ale X-ului şi braţele de părţile de jos, se afla Goring.

  Sam privi în jur. În uşa fabricii de tratare a excrementelor stăteau câţiva bărbaţi care discutau şi beau. Sam hotărî să nu se apropie prea mult pentru a încerca să vorbească cu Firebrass. Murea de curiozitate să afle de ce fusese băgat în cuşca, dar nu îndrăznea să-l întrebe. Trebuia ca mai întâi să afle cât mai multe şi să revină la adăpostul din interiorul barajului. După câte văzuseră până acum, situaţia părea disperată. Cel mai bine era să se furişeze din ţară în timpul ploii. Putea să arunce barajul în aer şi să lase apa să măture totul, inclusiv forţele din Soul City, dar nu voia să piardă vaporul. Atâta vreme cât mai exista vreo şansă de a-l recupera, va lăsa barajul în picioare.

  Merseră până la cuşca lui Firebrass, sperând că văzându-i nu va începe să-i strige. Numai că el stătea aplecat, rezemându-şi capul de barele din bambus. Goring gemu. Nu se oprirăm şi curând dădură colţul clădirii.

  Preumblarea lor cu paşi rari şi parcă beţiviţi îi duse până în preajma clădirii mari unde locuise Fred Rolfe, susţinător de-al Regelui Ioan în Consiliu. Numărul mare de gărzi înarmate din jurul ei îl convinse pe Sam că înăuntru se afla Hacking.

  Era o casă cu un etaj construită din buşteni şi lemn de bambus. Ferestrele nu aveau storuri şi în lumina care răzbătea prin ele văzură câţiva oameni. Deodată Lothar îl strânse pe Sam de braţ şi-i spuse:

  — Uite-o! Gwenafra!

  Părul ei blond, lung şi chipul palid sclipeau în lumina torţelor. Stătea lângă fereastră şi discuta cu cineva. După o clipă, se îndepărtă şi în dreptul ferestrei apăru Elwood Hacking cu faţa negricioasă şi părul vâlvoi. Lui Sam îi veni să verse, Hacking o alesese drept femeia lui pentru noaptea aceea.

  Gwenafra nu părea înspăimântată, ci mai curând calmă, dar ea, deşi nestatornică şi lipsită de inhibiţii mai tot timpul, se putea dovedi distantă când situaţia o impunea.

  Îl trase pe Lothar de acolo.

  — Acum nu putem face nimic, iar dacă intervenim în vreun fel îi punem viaţa în pericol.

  O vreme, umblară de colo-colo, privind cercetător la alte fabrici şi băgând de seamă că rugurile se întindeau de-a lungul pereţilor cât puteau cuprinde cu privirea. Pe lângă cetăţeni din Soul City, depistară ulmaki şi o serie de orientali. Sam se întrebă,dacă aceştia erau burmezi, thailandezi şi ceylonezi din Noua Epocă de Piatră care trăiau pe celălalt mal al Fluviului faţă de Selinujo.

  Pentru a ieşi din Parolando aveau de trecut zidul. Dacă voiau să coboare pe Fluviu spre Selinujo era necesar să fure câteva bărci mici. Habar n-aveau ce se întâmplase cu Publiujo şi Tifonujo, dar bănuiau că aceste ţări se aflau pe lista de priorităţi a lui Hacking. Era o prostie să-şi caute scăparea spre nord în Ţara lui Chernsky. Ieyasu va pomi împotriva acesteia imediat ce va afla despre invazia din Parolando, dacă nu cumva o şi făcuse.

  Era o ironie să-şi caute refugiu tocmai în tara ai cărei cetăţeni fuseseră izgoniţi din Parolando, interzicându-li-se accesul.

  Socotiră că era mai bine să se întoarcă la baraj, să povestească ce văzuseră pentru a face planuri împreună cu ceilalţi. Ora la care cădea ploaia rămânea cea mai potrivită pentru a fugi.

  Se ridicară şi porniră la drum, intenţionând să dea ocol colibelor care-i găzduiau pe duşmani şi femeile lor captive.

  Nici nu intraseră bine în zona de umbră oferită de un uriaş arbore de fier, când Sam simţi ceva strângându-i-se în jurul gâtului, venind din spate. Încercă să ţipe, să se răsucească, zbătându-se, dar degetele se strânseră şi mai tare în jurul gâtlejului şi-şi pierdu cunoştinţa.

  Se trezi gâfâind şi tuşind şi se pomeni tot sub arborele de fier. Dădu să se ridice, însă auzi o voce mârâind ameninţător:

  — Nici să nu te gândeşti! Stai potolit, altfel îţi crap capul cu securea!

  Privi în jur. Având mâinile legate la spate şi un căluş în gură, Lothar şedea, rezemat de un brad tânăr la vreo douăzeci de metri distanţă. Cel care i se adresase era un bărbat solid cu umerii din cale-afară de laţi, pieptul masiv şi braţe musculoase. Purta un kilt negru şi o mantie de culoare închisă şi ţinea în mână o secure de mărime potrivită. În tecile de la centură avea un tomahawk şi un cuţit, amândouă din oţel, precum şi un pistol Mark I.

  — Tu eşti ăla de i se spune Sam Clemens? întrebă el.

  — Exact, răspunse Sam încet. Ce înseamnă asta? Cine eşti?

  Bărbatul mătăhălos îşi întoarse capul spre Lothar, fluturându-şi părul lung şi bogat.

  — L-am dus mai departe, să n-audă ce-avem noi de discutat. M-a trimis cineva pe care-l cunoaştem amândoi.

  Sam rămase tăcut o vreme, apoi spuse:

  — Necunoscutul Misterios?

  Omul mârâi în semn de aprobare şi continuă:

  — Da, Aşa spunea că i te adresezi, Necunoscut ajunge. Cred că ştii despre ce-i vorba, aşa că n-o să pierdem vremea trăncănind prea mult. Eşti mulţumit c-am vorbit eu el?

  — Aşa s-ar cuveni, recunoscu Sam, Mi-e limpede că l-ai întâlnit. Eşti unul dintre cei doisprezece pe care i-a ales, E bărbat, nu?

  — Nu l-am căutat, i-o întoarse bărbatul. Dar să-ţi zic ceva, n-am cunoscut vreun om, fie el roşu, negru sau alb care să mă fi băgat în răcori pân-acum. Da’ Necunoscutul ăsta e-n stare să facă şi un urs grizzly s-o rupă la sănătoasa doar dacă se uită la el. Nu că m-aş teme, pricepi, numai că mă face să mă simt, nu ştiu cum… ciudat. De parc-aş fi o gaiţă jumulită. Da’ să lăsăm asta. Mi se zice Johnston. Ar fi cazul să-ţi povestesc pe scurt despre mine, fiindcă ne-ar scuti de alte vorbe mai târziu. John Johnston. M-am născut în New Jersey prin 1827, cel puţin aşa cred, şi-am murit la Los Angeles într-un spital al veteranilor pe la 1900. Între una şi alta, am fost vânător în Munţii Stâncoşi. Până să ajung pe Fluviul ăsta, am luat gâtul la vreo sută de indieni, dar niciodată n-a trebuit să omor vreun alb, nici măcar francez. Asta până am venit aici De-atunci încoace, am luat destule scalpuri de albi.

  Se ridică şi începu să se plimbe de colo-colo. În lumina stelelor pârul lui părea negru, dar lăsa impresia că la vreme de zi era roşcovan.

  — Acum vorbesc al naibii de mult, faţă de altădată, continua el. În valea asta n-ai unde să scapi de oameni. De-aceea m-am şi înrăit.

  Când porniră spre Lothar, Sam Îl întrebă:

  — Cum de-ai ajuns până aici? Şi tocmai în asemenea momente…

  — Necunoscutul mi-a zis unde o să te găsesc, mi-a povestit despre tine şi vapor, Turnul Ceţurilor şi câte altele. Ei, ce-atâta vorbărie? Doar ştii Am fost de acord să te găsesc şi să plec cu tine pe vapor. De ce nu? Şi-aşa nu-mi place să stau mult într-un loc. N-ai loc să te mişti în voie; nici nu te-ntorci bine şi dai nas în nas cu cineva. Mă aflam la vreo treizeci de mii de mile mai la deal când m-am trezit într-o noapte cu omul acela ascuns în umbră. Am avut o discuţie lungă în care el a vorbit mai tot timpul. Apoi m-am ridicat şi-am pornit-o la drum. Auzisem de unele lucruri ce se petreceau prin locurile astea. Am ajuns aici când bătălia era în toi şi de atunci încoace te tot caut. I-am auzit pe nişte negri; ziceau că nu-ţi găsiseră cadavrul. Aşa că m-am furişat peste tot trăgând cu ochiul şi cu urechea. A şi trebuit să-l omor pe unul dintre arăboii ăştia fiindcă mi-a ieşit în cale pe neaşteptate. Şi oricum mi-era foame.

  Ajunseseră lângă Lothar, dar Sam rămase locului auzind ultimele cuvinte.

  — Foame? făcu el. Vrei să zici…?

  Bărbatul nu-i răspunse, aşa că Sam continuă:

  — Ascultă, nu… nu cumva eşti acel Johnston supranumit şi Johnston mâncătorul de ficaţi”? Ucigaşul de Cioroi?

  — Am căzut la pace cu cioroii şi m-am făcut frate cu ei, se auzi vocea dogită a omului. şi m-am lăsat de mâncat ficat de om la scurt timp după aceea. Dar uneori trebuie să mai şi mănânci.

  Sam simţi un fior. Se aplecă şi desfăcu legăturile lui Lothar, apoi îi scoase căluşul. Lothar era supărat, dar şi curios. Şi, la fel ca şi pe Sam, Johnston îi stârnea o senzaţie ciudată – de spaimă. Omul radia o forţă stranie şi sălbatică.,N-aş vrea să-l văd acţionând”, gândi Sam.

  Porniră către baraj. Multă vreme, Johnston nu scoase nici o vorbă. La un moment dat dispăru, provocându-i lui Sam o senzaţie stranie de frig. Omul avea doi metri înălţime şi părea să cântărească o sută treizeci de kilograme, fiind numai muşchi. Se mişca însă la fel de tăcut ca şi umbra tigrului.

  Sam tresări. Johnston se întorsese.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă el.

  — Mai nimic, veni răspunsul. Ziceţi că nu prea ştiţi cum merg treburile. Eu am fost peste tot; cunosc situaţia binişor. Mulţi dintre oamenii voştri de la nord şi sud au scăpat peste ziduri. Dacă ar fi rămas îi făceau praf pe negri. Dar negrii n-au învins pe de-a-ntregul. Ieyasu se pregăteşte să pornească împotriva lor. Nu m-ar mira dacă ar porni atacul chiar în noaptea asta. Înainte de a veni încoace, am făcut o recunoaştere în tabăra lui. Nu se-ndură el să-i lase pe negrii ăştia cu tot fierul şi cu vaporul. O să-i lase cu mâna goală.

  Sam gemu. N-avea nici o importanţă că vaporul era luat de Hacking sau Ieyasu, dacă el însuşi nu mai putea intra în posesia lui. Dar când ajunseră în interiorul barajului se simţea deja mai optimist.

  Poate că cele două forţe se vor distruge una pe alta, iar localnicii fugari vor reveni şi vor rămâne stăpâni. Încă nu era totul pierdut.

  Pe de altă parte, dezinvoltura impunătorului Johnston Mâncătorul de Ficaţi îi dădea curaj. Necunoscutul Misterios nu-l abandonase cu totul. Încă făcea planuri şi trimisese un om priceput în luptă, dacă era să dea crezare istoriilor care circulaseră pe seama lui. Johnston era cel de-al şaselea om ales de Necunoscut. Ceilalţi şase aveau să apară la vremea potrivită. Dar unul dintre ei dispăruse. Era vorba de Odiseu.

  Cu toate acestea, era posibil ca el să se întoarcă. Fluviul era un loc nemaipomenit pentru băieţi răi, dacă-i putea numi astfel pe Cei Doisprezece. Erau răi pentru cineva. Pentru semenii Necunoscutului, Eticii, nădăjduia Sam.

  Când ajunseră la baraj, îl prezentă pe Johnston şi le povesti celorlalţi cum stăteau lucrurile. Înfofolit în prosoape, Joe Miller se ridică în capul oaselor şi dădu mâna cu Johnston. Iar acesta, uimit, exclamă:

  — Mamă doamne, dar multe minuni îi sunt date omului să vadă! Dar ca tine încă n-am apucat. Amice, nu era nevoie să-mi striveşti mâna.

  — Nişi n-am înşercat, spuse Joe. Arăzi tare falnic zi puter-nig. Te rog ză nu uizi că eu zunt bolnav.

  Cu jumătate de oră înainte de începerea ploii plecară. Oamenii se liniştiseră deja. Cei ce sărbătoriseră se duseseră la culcare şi, simţind ploaia aproape, nimeni nu mai rămăsese în jurul focurilor. Turnurile de veghe şi fabricile erau însă pline de gărzi duşmane care puseseră capăt dezmăţului cu alcool. Se vede că Hacking ordonase acest lucru.

  Ca o fantomă gigantică, Johnston pomi înainte, în timp ce ei rămaseră lipiţi de zidul fabricii de acid sulfuric. Zece minute mai târziu, apăru pe neaşteptate lângă ei,

  — Am tras cu urechea la ce vorbeau negrii ăia, îi lămuri el. Hacking ăsta e un negru dat naibii de deştept. Toată beţiveala şi ţopăiala şi bălăbăneala, mamă, totu-i o înscenare! Pentru spionii din Ieyasujo. Ştie că japonezul o să-l atace la noapte şi-l lasă să creadă că va fi uşor ca bună ziua. Dar oamenii lui sunt îngrijoraţi. Nu prea au praf de puşcă.

  Sam rămase uimit de aceste veşti. Îl întrebă pe Johnston dacă mai aflase şi altceva.

  — Da, i-am auzit pe unii vorbind despre motivele care l-au determinat pe Hacking să atace. Ştia că Ieyasu uneltea acelaşi lucru, de aceea a hotărât să i-o ia înainte. Dacă n-o făcea, japonezul ar fi preluat controlul asupra metalelor, amfibiilor şi nu numai, după care ar fi cucerit şi Soul City. Tontălăii ăia se prăpădeau de râs. Ziceau că Regele Ioan aranjase să dea lovitura împreună cu Hacking. Şi după aceea Hacking l-a făcut zob pe Ioan în propria-i casă, fiindcă n-a avut încredere în el. Mai spuneau că Ioan a fost un trădător şi chiar dacă de data asta rămânea cinstit, tot nu se puteau încrede în el fiindcă era alb.

  — Dar de ce dracu’ să ne facă Ioan aşa un rău? întrebă Sam.

  — Hacking şi Ioan voiau să cucerească toată zona pe o lungime de o sută de mile de-a lungul Fluviului şi s-o împartă între ei. Ioan urma să domnească peste albi, iar Hacking peste negri. Juma-juma, fiecăruia parte egală. Aveau de gând să facă şi două vapoare, câte două din toate.

  — Dar ce era cu Firebrass? De ce l-au băgat în cuşcă?

  — Habar n-am, dar cineva a spus că e un trădător. Şi neamţul ăla, cum îi zice, Herring…

  — Goring.

  — În fine. Nu Hacking e de vină pentru torturile la care l-au supus. Nişte arabi wahhabi au făcut-o. Au boală pe misionari, înţelegi, şi, după ce l-au prins, l-au torturat cu ajutorul unor negri din Dahomey care, din câte-am auzit şi eu, obişnuiau să schingiuiască oameni fără să stea mult pe gânduri. Când Hacking a aflat şi le-a poruncit să înceteze, Goring era deja pe moarte. Dar a vorbit cu Hacking, l-a numit frate de suflet şi i-a spus că-l iartă. I-a promis că se vor mai întâlni cândva. Chestia asta l-a cam zdruncinat pe Hacking, dacă ar fi să iau de bune vorbele oamenilor lui.

  Sam rămase pe gânduri şi simţi că i se întoarce stomacul pe dos de atâta ticăloşie. Era atât de tulburat, încât nu-l amuza deloc ideea că Hacking îl trăsese pe sfoară pe Regele Ioan, campionul escrocilor. Se vedea obligat să-i recunoască lui Hacking meritele ca om de stat şi ca diplomat. Hacking pricepuse că nu putea trata cu Ioan decât într-un singur fel şi alesese această soluţie. Spre deosebire de Sam, Hacking nu avea mustrări de conştiinţă.

  Veştile acestea îi făcură să-şi schimbe planurile. Ieyasu era deja pe drum, ceea ce însemna că trebuia abandonat gândul de a se furişa în timpul ploii. Cei din Soul City ar fi fost cu ochii în patru.

  — Ce s-a întâmplat, Sam? întrebă Livy. Stătea lângă el şi-l privea cu ochi trişti.

  — Cred că s-a terminat cu noi.

  — Vai, Sam! Unde ţi-e bărbăţia? Nu s-a terminat. Mereu îţi pierzi curajul dacă lucrurile nu merg cum vrei tu. Ia gândeşte-te! E cel mai bun prilej de a-ţi recăpăta vaporul. Lasă-i pe Hacking şi pe Ieyasu să se distrugă unul pe celălalt şi apoi apari tu. Stai liniştit pe deal şi priveşte-i cum se încaieră de moarte şi-i ataci când abia vor mai putea să-şi tragă sufletul.

  — Ce tot vorbeşti? izbucni Sam furios. Să-i atac doar cu cincisprezece oameni, printre care şi femei?

  — Nu, prostuţule! Ai cel puţin cinci sute de prizonieri to fortăreaţă şi Dumnezeu ştie câţi alţii. şi mai sunt miile care s-au refugiat în Cernskujo şi Publiujo.

  Cum să-i adun pe toţi acum? E prea târziu. Atacul va fi declanşat peste câteva ore, pun rămăşag! Pe de altă parte, pesemne că şi refugiaţii au fost închişi. Din câte ştiu, Chemsky şi Publius Crassus ar putea fi în cârdăşie cu Hacking.

  — Ai rămas acelaşi pesimist incapabil de acţiune pe care l-am cunoscut pe Pământ, spuse ea. Of, Sam, într-un fel, încă te mai iubesc, de aceea îţi spun toate astea. Încă ţin la tine ca la un prieten, şi…

  — Prieteni! ridică el glasul atât de tare, încât ceilalţi tresăriră.

  — Morbleu! exclamă Cyrano, iar Johnston şuieră:

  — Ţine-ţi gura, vrei să vină indienii ăia negri peste noi?

  — Ne-am iubit ani în şir, spuse el mai încet.

  — Nu mereu, nici pe departe. Dar nu-i momentul potrivit să ne arătăm slăbiciunile unul altuia. Nu vreau să le mai scot la lumină. E oricum prea târziu. Problema e, mai vrei vaporul ori nu?

  — Sigur că-l vreau, spuse el convins. Mai întrebi…?

  — Atunci nu mai sta pe tânjeală ca un neputincios, Sam! încheie Livy.

  Dacă ar fi venit din partea altcuiva, remarca ar fi trecut neobservată. Era însă de neconceput ca Livy a lui, care vorbea dulce, plăcut şi cu delicateţe, să-i spună aşa ceva. Dar o făcuse, iar acum, dacă se gândea mai bine, mai trăise momente pe Pământ, pe care le ştersese din memorie, când…

  — Doamna are dreptate! bubui Johnston.

  Avea lucruri mult mai importante care-l frământau. Dar acestea erau mai curând recunoscute în subconştient, şi pesemne că tot astfel se întâmplase şi de astă dată. Acum înţelese pentru prima oară, simţise din adâncul fiinţei lui, că Livy se schimbase. Nu mai era acea Livy a lui. Încetase demult să mai fie aşa cum o ştia, poate cu câţiva ani înainte de moartea ei de pe Pământ

  — Ce părere ai, domnule Clemens? îl întrebă munteanul cu voce groasă.

  Sam oftă adânc, de parcă ar fi expirat ultimele rămăşiţe de Olivia Langdon Clemens de Bergerac şi răspunse:

  — Iată ce vom face.

  Ploaia se porni cu furie; tunetele şi fulgerele urâţiră cerul şi pământul vreme de jumătate de oră. Johnston apăru din perdeaua de apă cu două aruncătoare de rachete şi patru proiectile, legate laolaltă pe spatele lui lat. Apoi dispăru din nou şi reveni peste jumătate de ceas cu câteva cuţite de aruncat şi tomahawk-uri, toate din oţel şi cu braţele şi pieptul pătate de sânge, dar nu al lui.

  Norii se risipiseră. Pământul era argintiu strălucitor în lumina stelelor mari cât nişte mere, multe precum cireşele într-un sezon bogat şi sclipitoare ca giuvaierurile. Apoi sub arborele de fier se lăsă răcoare şi începură să tremure. Deasupra Fluviului se formă o ceaţă subţire; după cincisprezece minute se făcuse atât de deasă, încât nu se mai vedeau nici măcar pietrele-potir sau zidurile de-a lungul malului. Ieyasu lovi jumătate de oră mai târziu. Ambarcaţiunile mari şi mici, pline de oameni înarmaţi apărură de pe malul celălalt al Fluviului, stăpânit cândva de indienii sac şi fox, începând din partea nordică a fostului teritoriu ulmak. Pe Pământ aceştia trăiseră în pace cu hotentoţii şi boşimanii. Marea majoritate a luptătorilor proveneau din cele trei ţări pe care Ieyasu le stăpânea de curând.

  Forţele lui Ieyasu atacară în zece puncte de-a lungul zidurilor ce mărgineau Fluviul. Oamenii începură să se reverse prin breşele create în ziduri cu ajutorul minelor. În primele minute lansară un număr impresionant de rachete. Mai mult ca sigur că Ieyasu le păstrase special pentru o asemenea ocazie. Cele trei vehicule amfibii ale apărătorilor apărură în forţă, iar mitralierele lor cu aburi pufneau şi scuipau gloanţele din plastic ca la o serbare cu focuri de artificii. Pierderile provocate de ele erau impresionante, dar Ieyasu avea o armă-surpriză: rachete ca focoase din lemn care conţineau alcool condensat (obţinut din săpun şi alcool din lemn). Acestea căzură în jurul vehiculelor, apoi urmară câte cel puţin două lovituri directe. Napalmul ne-i prelucrat se împrăştie cu o repeziciune furioasă pe suprafaţa vehiculelor şi chiar dacă substanţa incendiară nu pătrundea înăuntru, căldura degajată pârli plămânii servanţilor.

  Văzând această privelişte cumplită, Sam se cutremură, dar tot reuşi să-i spună lui Lothar că avea ceva de discutat când torul se va sfârşi, asta dacă vor scăpa cu viaţă.

  — Vehiculele trebuie să fie închise etanş, şt vom instala un sistem de aerisire cu circuit închis, aşa cum ne sugera Firebrass, spuse el.

  Johnston apăru ia fel de neaşteptat de parcă ar fi deschis o uşă în întuneric. În spatele său păşea Firebrass. Acesta părea la capătul puterilor, de parcă ar fi avut dureri, dar îi zâmbi chinuit lui Sam. Tremura din tot trupul.

  — Lui Hacking i s-a spus că l-am trădat, îi lămuri el. Şi l-a crezut pe informator care, apropo, era stimabilul şi prietenul tău de nădejde, Regele Ioan. M-a turnat că vreau să-l vând şi că ţi-am destăinuit tot ce ştiam ca să pot deveni şef al forţelor tale aeriene. N-a vrut să creadă că îţi mai strecuram câte-o idee pentru a te ţine sub control. Nici nu-l pot învinui de credulitate. Trebuia să fi transmis prin spionii noştri rapoarte despre activităţile mele. Nu mă surprinde că nu l-am convins de nevinovăţia mea.

  — Chiar n-ai jucat dublu? întrebă Sam.

  Firebrass zâmbi.

  — Nu, deloc, deşi tare am fost ispitit s-o fac. Dar de ce să-l trădez când mi se promisese că puteam ocupa postul după ce Hacking punea mâna pe vapor? Adevărul e că Hacking dorea să-l creadă pe Ioan. Nu mă înghite fiindcă nu corespund ideii lui de frate de suflet. În plus, după părerea lui, am dus o viaţă prea uşoară. Mă detesta că n-am trăit niciodată într-o rezervaţie şi că m-am bucurat de avantaje la care el n-a avut acces.

  — Postul de mecanic-şef încă te aşteaptă, spuse Sam. Recunosc, mă simt uşurat la gândul că nu ţi-am promis şefia forţelor aeriene. Dar, dacă vrei, vei putea zbura.

  — De când am murit, asta-i cea mai frumoasă ofertă ce mi s-a făcut, recunoscu Firebrass. Primesc.

  Se dădu mai aproape de Sam şi-i şopti la ureche:

  — Cu funcţie ori nu, oricum ar fi trebuit să mă iei cu. tine. Sunt unul dintre Cei Doisprezece!

  Sam avu senzaţia că cineva îi înfipsese un drug rece ca gheaţa de-a lungul trupului.

  — Eticul? Necunoscutul?

  — Mi-a spus că-l numeşti Necunoscutul Misterios.

  — Deci într-adevăr îl trădai pe Hacking?

  — Cuvântarea pe care-am ţinut-o adineauri era pentru restul publicului, explică Firebrass. Da, l-am trădat pe Hacking, dacă ţii neapărat să foloseşti cuvântul ăsta. Dar mă consider agent al unei autorităţi superioare. N-am de gând să-mi bat capul cu statele populate exclusiv de albi sau negri când, de fapt, vreau să aflu de ce şi cum a ajuns aici întreaga specie umană. Doresc răspunsuri la întrebările care mă frământă, după cum zice unul dintre Karamazovi. Oricât de importantă a fost pe pământ chestiunea segregaţiei, toată tevatura asta cu alb şi negru e stupidă pe o asemenea planetă. Pesemne că Hacking a simţit ce gândeam, cu toate că m-am străduit să-mi ascund ideile.

  Sam nu-şi reveni multă vreme din uimire. Între timp. bătălia era în toi şi cetăţenilor din Soul City începuse să le meargă prost Deşi provocaseră pierderi de trei la unu, fură respinşi în jumătate de oră. Sam socoti că sosise momentul să intre în acţiune, astfel că porniră în goană către fortăreaţa unde erau ţinuţi prizonierii din Parolando. Lothar trase două rachete în porţile ei şi, înainte ca fumul să se fi risipit, cei cincisprezece pătrunseră înăuntru. Cyrano şi Johnston îşi dovediră bravura ucigându-i pe cei cincisprezece paznici. Cyrano era un adevărat diavol când avea floreta în mână, iar Johnston doborî patru oameni aruncând cu tomahawkul şi trei cu cuţitul. Rupse cu lovituri de picior două picioare şi sfărâmă un piept. Prizonierii fură îndemnaţi să meargă la armurerie, unde se mai găseau arcuri, săgeţi şi săbii.

  Sam trimise câte doi oameni către nord şi către sud pentru a lua legătura cu cetăţenii din Parolando ce se refugiaseră dincolo de ziduri.

  Apoi îi conduse pe ceilalţi spre dealuri. Urmau să-şi facă tabără acolo până se hotărau sorţii bătăliei. Nu avea nici cea mai vagă idee ce vor face în continuare. Recunoscu faţă de Cyrano că va fi nevoie să meargă după ureche. Se văzu silit să-şi ţină în frâu dorinţa de a spune că va proceda astfel, deşi Cyrano era surd.

  Curând după aceea mulţumi cerului şi pământului că nu stabilise tabăra chiar pe coronamentul barajului. Se aşezaseră pe o măgură ceva mai înaltă decât barajul, situată spre stânga lui. De acolo putea vedea mai bine dealurile şi câmpia unde încă explodau rachete, dar nu la fel de multe ca la început. Lumina stelelor licărea pe apele lacului din spatele barajului, lăsând impresia că pe lume nu era decât pace şi linişte.

  Deodată, Johnston sări în picioare şi exclamă:

  — Ia uitaţi-vă! Acolo sus! Pe baraj!

  Din apă ieşiseră trei siluete şi acum se căţărau pe baraj. Porniră în goană spre pământ. Sam le spuse celorlalţi să se retragă în spatele trunchiului arborelui de fier. Joe Miller şi Johnston îi prinseră pe cei trei care tocmai fugeau spre copac. Unul dintre ei încercă să-l înjunghie pe Joe, care îl strânse atât de sălbatic de gât, încât sângele ţâşni din arterele sfârtecate, Apoi îi doborâră pe ceilalţi doi. Când aceştia îşi veniră în simţiri, confesiunile lor deveniseră deja inutile. Sam bănuia că acţionaseră din porunca Regelui Ioan.

  Pământul se cutremură sub picioarele lor, iar frunzele arborelui de fier, clătinându-se, scoaseră sunete care aminteau de farfurii ciocnite într-un dulap. Cu un nor uriaş de fum şi cu un vuiet care le asurzi timpanele, peretele alb al barajului zbură departe. Ca nişte păsări albe care se rotesc pe deasupra coşului unei fabrici, hălci enorme de beton zburară prin fumul dens. Se rostogoliră în aer şi căzură pe pământ departe de apă. Lacul nu mai era oglinda licărindă, tăcută şi netulburată, mesager al lumii minunate ce va să vie. Se azvârli înainte. Pornind cu viteză pe canionul săpat de oamenii lui Sam cu atâta sudoare şi truda, apa dezlănţuită mugi, asurzindu-i pe toţi.

  Îngrădite de pereţii canionului, sutele de mii de-tone de apă izbiră în pereţii din pământ, smulgând bucăţi mari. Brusca retragere a apelor dislocă şi o mare parte a terenului din jurul malurilor lacului, astfel că privitorii fură nevoiţi să se tragă înapoi, căutându-şi un loc mai înalt Apoi, întrucât pământul de la bază fusese cărat de apă, rădăcinile care mergeau până la adâncimea de şaizeci de metri rămaseră expuse şi arborele de fier înalt de trei sute de metri se prăbuşi. Căderea păru să ţină o veşnicie şi explozia rădăcinilor enorme, precum şi şuierul aerului printre frunzele uriaşe şi iedera ce îmbrăţişa scoarţa îi Înspăimântară pe oamenii lui Sam îşi închipuiseră că se afla destul de departe şi, cu toate că arborele nu se prăbuşea peste ei. se vedeau ameninţaţi de erupţia rădăcinilor smulse din sol. Trunchiul izbi pământul cu un bufnet, vârful lui atinse malul celălalt al lacului şi smulse solul în care se mai ţinea şi continuă să cadă în albia ce se golea. Se desprinse cu totul din ultimele rădăcini care-l mai ţineau ancorat şi se duse cu vârful în jos în adâncul apelor care-l răsuciră de parcă ar fi fost o scobitoare şi-l cărară în josul canionului cale de o milă, până se înţepeni între maluri.

  Mugind asurzitor, în momentul în care izbiră câmpia, apele formaseră deja un zid de cel puţin treizeci de metri înălţime. Coama valului luase cu ea o învălmăşire de copaci tineri şi plante de bambus, colibe, oameni şi alte lucruri. Într-o clipă matură o milă şi jumătate de câmpie, răspândindu-se, rămânând totuşi pentru scurt timp încorsetată de zidurile secundare de dimensiuni ciclopice pe care Sam le construise pentru apărarea fabricilor şi a Vaporului, dar care se dovediseră inutile în cazul celor două atacuri desfăşurate în ultimele zile.

  Apele azvârliră în Fluviu tot ce apucaseră în strânsoarea lor. Fabricile se năruiră de parcă ar fi fost făcute din aluat. Giganticul Vapor era purtat ca o barcă de jucărie prinsă de valurile mării. Cărat înspre Fluviu, el se înclină şi apoi se scufundă în vâltoarea întunecată a apelor. Sam se azvârli la pământ şi-şi încleşta degetele de iarbă. Vaporul lui se pierduse! Total era pierdut: fabrici, mine, amfibii, avioane, ateliere de fierărie, armurerii şi întregul echipaj. Dar cel mai grav era că rămăsese fără Vapor. Visul lui se sfărâmase; din giuvaierul sclipitor H visurilor lui se alesese praful.

  Simţi pe faţă răcoarea şi umezeala ierbii. Îşi percepu degetele ciudat, de parcă ar fi fost prinse în carnea pământului, care nu voia să i le mai elibereze. Joe îl apucă în braţe şi-l aşeză în capul oaselor ca pe o momâie. Apoi îşi lipi strâns trupul monstruos şi îmblănit, încălzindu-l. Joe, cu faţa având trăsături groteşti din cauza arcadelor proeminente şi a nasului absurd de lung, era alături de Sam.

  — Z-a duz tot! exclamă Joe. Izuze! Se grojăviel N-a mai râmaz nimic, Zam!

  Câmpia era acoperită de tumultul şi învârtejirea apelor care se retraseră într-un sfert de oră. Cu toate că în aval se umflase, Fluviul îşi recăpătase aspectul obişnuit în dreptul statului Parolando.

  Clădirile mari, vaporul şi schelăria din jurul lui dispăruseră. Zidurile înalte din dreptul vaporului, situate la o milă depărtare unul de altul, fuseseră luate de ape. Ici şi colo se zăreau mici lacuri în locurile unde până nu demult se aflaseră minele şi subsolurile fabricilor. Uriaşa forţă a apei erodase porţiunile de câmpie unde se făcuseră excavaţii. Dar rădăcinile ierburilor, fiind foarte rezistente şi întreţesute, pătrunseseră atât de adânc în sol, încât miile de tone de apă nu reuşiseră să ia cu ele pământul. Zidurile din piatră şi pământ ce se aflaseră de-a lungul malurilor fuseseră măturate de parcă ar fi fost construite din nisip.

  Cerul păli, iar întunericul luminat de stele deveni cenuşiu. Sfărâmată, strivită, marea flotă a invadatorilor dispăruse undeva sub luciul apei ori plutea în aval, făcută bucăţi. Atât luptătorii celor două armate de pe câmpie, cât şi marinarii pieriseră, copleşiţi de greutatea apei, înecaţi, striviţi sau terciuiţi.

  Dar Parolando se întindea pe o distanţă de zece mile de-a lungul Fluviului, iar lacul nu răsese decât o porţiune lată de două mile. Distrugerile maxime fuseseră provocate zonei centrale, de unde, pe o rază de jumătate de milă, cărase tot ce stătea în picioare. Oamenii aflaţi dincolo de această arie se înecaseră, iar clădirile fuseseră dărâmate sau acoperite de apă pentru scurtă vreme.

  O dată cu zorii sosiră peste o mie de oameni în bărci sau sărind zidurile dinspre Ţara lui Chernsky, aflată la nord.

  În fruntea lor se afla Regele Ioan.

  Sam îşi grupă oamenii în formaţie de luptă, avându-l pe Joe Miller în centru, dar Regele Ioan porni şchiopătând spre ei, cu o mână ridicată în semn de pace. Sam se apropie să discute cu el. După ce Ioan îi povesti ce făcuse, Sam crezu că va fi ucis. Mai târziu îşi dădu seama că Ioan avea nevoie de el şi de ceilalţi pentru a reconstrui vaporul. În acelaşi timp, poate că simţea o plăcere bizară să-i lase viaţa lui Sam, făcându-l să se întrebe mereu în care noapte va fi străpuns de un pumnal.

  Până la urmă se vădi că nu era nevoie să pornească de la zero. Găsiseră Vaporul, aproape neatins, eşuat pe un deal de cealaltă parte a Fluviului, la o milă în aval. Apele în retragere îl aşezaseră acolo cu grijă. Lucrările necesare pentru a-l deplasa de acolo nu erau uşoare, dar ar fi cerut mai puţin timp decât construirea altuia.

  Ioan îi explică de mai multe ori ceea ce făcuse, dar înşelătoria şi repetatele trădări se dovediseră atât de complicate, încât Sam nu reuşi să-şi formeze o imagine generală prea clară. Ioan încheiase o înţelegere pentru a-l trăda pe Sam, ştiind prea bine că şi Hacking îl va trage pe sfoară. Cu alte cuvinte, s-ar fi simţit dezamăgit dacă Hacking n-ar fi încercat să-l înjunghie pe la spate. Şi-ar fi pierdut orice dram de încredere în natura umană.

  Ioan încheiase un târg şi cu Ieyasu, promiţând că-i va ajuta să cucerească Parolando după invadarea statului de către Hacking. Lui Ieyasu îi plăcuse ideea că forţele lui Hacking vor slăbi în acţiunea de acaparare a statului Parolando. În ultima clipă, Ioan căzuse la o înţelegere cu Publius Crassus, Tai Fung şi Chernsky pentru a alunga forţele care vor fi spulberate de apele dezlănţuite ale barajului aruncat în aer.

  Ioan îi trimisese pe cei trei să detoneze explozivii din interiorul barajului în momentul în care între zidurile de apărare secundare avea să se concentreze numărul cel mai mare de invadatori şi apărători. La adăpostul cetii, Ioan fugise într-o ambarcaţiune înainte de consumarea acestei fapte.

  — Deci nu te aflai în palat când tunurile au deschis focul?! întrebă Sam neîncrezător.

  — Nu, răspunse Ioan, zâmbind perfid ca o pisică. Eram la multe mile depărtare, în drum să-l întâlnesc pe Ieyasu. Samuel, niciodată n-ai avut o părere prea bună despre mine, dar de data asta ar trebui să cazi în genunchi şi să-mi săruţi mâna în semn de recunoştinţă. Fără mine ai fi pierdut totul.

  — Dacă mi-ai fi spus că Hacking avea gânduri de cucerire, aş fi putut păstra totul, spuse Sam. Îl puteam prinde într-o ambuscadă pe Hacking.

  Soarele răsări, scoţând în evidenţă părul roşcat al lui Ioan şi inconfundabilul albastru-deschis al ochilor lui.

  — Da, sigur, dar Ieyasu ar fi constituit o mare problemă. Acum a pierit şi nimic nu ne mai împiedică să stăpânim zonele de care avem nevoie, inclusiv bauxita şi platina din Soul City, sau iridiul şi tungstenul din Selinujo. Presupun că n-ai nimic împotrivă să cucerim aceste două state?!

  Încetarea ostilităţilor rezolvă multe lucruri. Îl făcură prizonier pe Hacking, iar pe Gwenafra o găsiră în viaţă. În timpul luptelor, amândoi fuseseră goniţi către dealurile din apus. Hacking tocmai se pregătea să conducă un atac în josul dealului când apele îi măturase toţi oamenii. Gwenafra scăpase cu viaţă, cu toate că era cât pe ce să se înece. Hacking fusese izbit de un copac. Îşi frânsese picioarele şi un braţ şi avea hemoragii interne.

  Sam şi Ioan se grăbiră către arborele de fier sub care zăcea Hacking. Gwenafra scoase un strigăt de bucurie când îi văzu şi-i îmbrăţişa pe Sam şi pe Lothar. Părea să-l strângă mai mult pe Sam, lucru deloc neaşteptat, mai ales că ea şi Lothar avuseseră certuri violente în ultimele luni.

  Ioan vroia să-l ucidă pe Hacking cât de curând posibil, folosind o serie de torturi rafinate. Sam se opuse vehement. Ştia că Ioan putea realiza ce-şi pusese în minte, întrucât oamenii săi erau de cincizeci de ori mai numeroşi. Dar în acele momente lăsase orice precauţie la o parte. Ioan renunţă. Avea nevoie de Sam şi de oamenii care-i rămăseseră credincioşi.

  — Ai avut un vis, Sam cel Alb, spuse Hacking cu o voce pierită. Ei bine, şi eu am avut unul. O ţară în care fraţii şi surorile să poată umbla fără griji, căutându-şi sufletele. În care toţi să fie negri. Nu-ţi dai seama ce înseamnă asta. Fără diavoli albi. Doar negri, fraţi de suflet în lumea asta care seamănă cu iadul, totul ar fi fost o replică a raiului. Nu înseamnă că n-am fi avut tulburări, fiindcă un asemenea loc nu există, omule, însă n-am mai fi avut necazuri cu albii. Toate ar fi rămas între noi. Dar n-a fost să fie.

  — Îţi puteai împlini visul, îi explică Sam, dacă aveai răbdare. După lansarea vaporului am fi lăsat fierul cui avea nevoie de el. Iar apoi…

  Hacking se strâmbă. Tot corpul îi era scăldat de sudoare, iar faţa chinuită de durere.

  — Omule, sigur ţi-at ieşit din minţi! Chiar îţi închipui c-am crezut povestea aceea despre călătoria în căutarea Marelui Potir? Eu ştiam că vrei să foloseşti vaporul pentru cucerirea teritoriilor locuite de negri, urmând să-i pui din nou în lanţuri. Un alb sudist ca tine…

  Închise ochii.

  — Te înşeli! Dacă m-ai fi cunoscut mai bine, dacă ai fi făcut efortul ăsta, în loc să mă bagi în aceeaşi oală cu… Hacking deschise ochii şi spuse:

  — Eşti în stare să mă minţi şi când sunt în pragul morţii Ascultă! Nazistul acela, Goring, el m-a uimit de-a dreptul. N-am dat ordin să-l tortureze, ci doar să-l ucidă, dar ştii cum sunt arabii ăia fanatici. Oricum, Goring mi-a transmis un mesaj. Salut şi rămâi cu bine, frate de suflet, sau ceva asemănător. Te iert fiindcă nu ştii ce faci, Cam aşa suna. Ce zici de ticălos? Un mesaj de iubire de la un nazist blestemat! Dar să ştii că era altfel. Şi poate avea dreptate. Pesemne că toţi misionarii celei de-A Doua Şanse au dreptate. Cine ştie? Mi se pare o prostie să fim sculaţi din morţi, dându-ni-se înapoi tinereţea, doar pentru ca unii să lovească în stânga şi-n dreapta, iar alţii să sufere din nou. E-o tâmpenie, nu? Îl privi lung pe Sam şi adăugă: Împuşcă-mă, te rog. Scuteşte-mă de dureri. Sufăr îngrozitor.

  Lothar apăru alături de Sam, oferindu-se:

  — După câte i-ai pricinuit Gwenafrei, voi fi încântat s-o fac. Îndreptă ţeava pistolului către capul lui Hacking.

  Cuprins de dureri, acesta rânji şi bolborosi:

  — Violul din principiu, tăticu’! Când eram pe Pământ am jurat că mă las de-aşa ceva, dar femeia aia m-a băgat în draci! Iar la o adică, nu contează! Voi cum aţi violat atâtea negrese care erau sclave?

  În vreme ce se îndepărta, Sam auzi pocnetul pistolului. Tresări, dar nu rari pasul. Reprezenta un act de milostivenie din partea iui Lothar. Mâine, undeva departe, Hacking va umbla din nou pe malurile Fluviului. Deşi Sam nu ţinea să-l mai revadă vreodată, acest lucru se putea întâmpla.

  Mirosind pătrunzător a praf de puşcă, Lothar îl ajunse din urmă pe Sam.

  — Trebuia să-l las pradă chinurilor. Dar ne dezbărăm greu de vechile obiceiuri. Diavolul acela negru mi-a zâmbit. I-am arătat eu zâmbet.

  — Termină, te rog, replică Sam, Şi-aşa mi-e greaţă. Îmi vine să las totul baltă şi să mă apuc de misionarism. Singurii oameni a căror suferinţă a avut vreun sens astăzi au fost misionarii celei de A Doua Şanse.

  — Are să-ţi treacă şi asta, îl linişti Lothar. Avea dreptate, dar lui Sam i-a luai trei ani să uite.

  Pământul arăta din nou ca un câmp de bătălie sfârtecat de obuze, înnegrit de fum şi trăsnind a diferite mirosuri. Dar marele Vapor era gata. Mai rămânea doar să fie lansat la apă pentru probe. Nu uitaseră nici de ultimul amănunt, înscriindu-i numele cu litere mari de culoare neagră. Pe ambele părţi ale corpului alb al vaporului, la trei metri deasupra liniei de plutire, se vedea scris: NU SE ÎNCHIRIAZĂ.

  — Sam, ce înseamnă numele ăsta? îl întrebară mulţi.

  — Exact ce scrie acolo, indiferent ce-ar spune majoritatea cuvintelor vorbite ori tipărite, le explica Sam. Vaporul nu aparţine nimănui, deci nu poate fi închiriat. Accesul pe el este liber şi are un echipaj format din oameni liberi.

  — Iar şalupa vaporului de ce se cheamă Nu lipiţi afişe!

  Numele mi-a venit într-un vis, obişnuia Sam să răspândi Cineva încerca să lipească un afiş publicitar pe ea, iar eu i-am spus că n-a fost construită pentru a sluji unor scopuri mercenare. Ce-ţi închipui că sunt eu, agent de publicitate pentru P. T. Barnum? i-am zis eu.

  Visul era mai cuprinzător dar Sam nu-l povestise în întregime decât lui Joe.

  — Dar eu am fost individul care-a lipit afişele alea în culori ţipătoare, anunţând sosirea celui mai măreţ Vapor şi a celui mai impresionant spectacol pe apă! i se destăinui Sam lui Joe. În vis eram şi unul şi celălalt!

  — Zam, eu nu înzeleg, recunoscu Joe.

  Sam renunţă să-i explice.

  Cea de-a douăzeci şi şasea aniversare a Zilei Resuscitării marcă momentul în care zbaturile vaporului Nu se închiriază se învârtiră pentru prima oară. Asta se întâmplă cam la o oră după ce piatra încărca potirele cu hrana pentru micul dejun. Cablurile, până mai devreme conectate la piatra-potir, erau acum depozitate după ce fuseseră rulate printr-un sabord din secţiunea prova de la tribord. Potirele fuseseră recuperate de la o piatră situată la o milă spre nord şi aduse în mare viteză de şalupa amfibie, blindată, acţionată de forţa aburului, Nu lipiţi afişe. Vopsit în alb şi împodobit cu roşu, negru şi verde, nemaipomenitul vapor naviga de-a lungul canalului şi intră în Fluviu, ocolind un sparge-val situat la tribord. Acest sparge-val avea menirea de a abate curentul, astfel încât vaporul să nu fie răsucit spre sud în clipa în care ieşea din canal şi să fie purtat către marginea lui.

  În ţiuit de sirene şi dangăt de clopote, înţesat de pasageri care ovaţionau şi stăteau aplecaţi peste balustrade şi însoţit de strigătele oamenilor rămaşi pe mal, minunatele roţi cu zbaturi făcură apa să fiarbă şi Nu se închiriază pătrunse cu o graţie impresionantă în apele Fluviului.

  Avea lungimea totală de o sută treizeci şi doi de metri şi cincisprezece centimetri. Traversul vaporului în dreptul apărătoarelor pentru roţile cu zbaturi era de douăzeci şi şapte de metri şi nouăzeci de centimetri. Pescajul mediu cu încărcătură era de patru metri şi şaizeci de centimetri. Uriaşele motoare electrice care acţionau roţile cu zbaturi aveau puterea de zece mii de cai putere şi furnizau suficientă energie pentru a satisface toate necesităţile navei. Teoretic vorbind, viteza maximă era de patruzeci şi cinci de mile pe oră pe apă liniştită. Navigând împotriva curentului de cincisprezece mile pe oră, putea dezvolta o viteză de treizeci de mile pe oră. Dacă ar fi mers în aval, putea căpăta viteza de şaizeci. Vaporul avea să navigheze mai tot timpul contra curentului şi viteza de croazieră faţă de maluri avea să fie de cincisprezece mile pe oră.

  Avea patru punţi: aşa-numita punte a căldărilor, puntea principală, cea de promenadă şi platforma de apuntare. Timoneria se afla la «marginea dinspre prova a punţii de promenadă, iar în spatele ei, texasul lung, care găzduia cabinele căpitanului şi comandantului secund. Timoneria avea punte dublă. Era plasată în faţa celor două coşuri de fum înalte, dar subţiri, care se ridicau până la zece metri înălţime. Firebrass recomandase eliminarea acestora, arătând că fumul de la căldările mari (folosite doar pentru încălzirea apei şi acţionarea mitralierelor) putea fi evacuat lateral. Dar Sam pufnise şi exclamase:

  — Ce-mi pasă mie de rezistenţa opusă de aer! Eu vreau frumuseţe! Şi frumuseţe o să am! Cine-a mai auzit de Vapor cu zbaturi fără coşuri înalte, graţioase şi impresionante? Chiar n-ai pic de suflet, frate?

  Pe vapor erau şaizeci şi cinci de cabine, fiecare cu suprafaţa de aproximativ doisprezece metri pătraţi, cu paturi şi mese rabatabile şi cu scaune pliante, Fiecare cabină avea grup sanitar cu lavoar, apă caldă şi rece, iar la fiecare şase cabine era prevăzută câte o cameră de duş.

  Existau trei sufragerii: în texas, pe puntea de promenadă şi pe puntea principală. Aici pasagerii aveau la dispoziţie mese de biliard, jocuri cu săgeţi, aparate de gimnastică, mese pentru jocul de cărţi, un ecran pentru proiecţii de filme şi o scenă pentru spectacole de dramă şi muzicale, iar sufrageria de pe puntea principală poseda un podium pentru orchestră.

  Puntea superioară a timoneriei era mobilată luxos cu scaune din lemn de stejar, sculptate şi mese acoperite cu piele roşie, albă şi neagră de Balaur de Fluviu. Pilotul stătea într-un scaun larg şi confortabil care se putea roti în faţa panoului cu instrumente de navigaţie. Pe panou se găseau câteva ecrane ale sistemului de televiziune cu circuit închis, oferind imagini ale centrului de control al navei. În faţa pilotului se afla un microfon care-i permitea să se adreseze oricui de la bord. El guverna vaporul cu ajutorul a două manete situate pe un panou rabatabil. Maneta din stânga controla roata cu zbaturi de la babord, iar maneta din dreapta, pe cea de la tribord. Pentru navigaţia pe timp de noapte exista un ecran pe care apăreau indicaţii de radiolocaţie. Pe un alt ecran se putea citi adâncimea apei, măsurată cu ajutorul son arului. Un comutator aflat pe panoul ele control permitea trecerea pe pilot automat, deşi regula impunea ca în timonerie să se afle permanent un pilot de serviciu.

  Sam avea în picioare sandale din piele albă şi purta un kilt, o pelerină şi o şapcă de căpitan din material plastic şi piele, toate albe. La brâu avea o centură din piele cu un toc în care-şi ţinea puternicul pistol cu patru focuri, Mark II, calibrul 69 mm, şi un cuţit lung de treizeci de centimetri într-o teacă albă din piele.

  Păşea agitat de colo-colo ţinându-şi mâinile pe lângă corp şi ridicând vreuna doar când voia să-şi scoată trabucul din gură. Îl urmărea pe pilotul Robert Styles, aflat pentru prima oară la post. Styles era un pilot experimentat de pe Mississippi, un tânăr atrăgător, care, deşi avea obiceiul de a mai umfla lucrurile, nu minţea. Cu doi ani în urmă, când venise în Parolando, Sam sărise în sus de bucurie. Chiar plânsese, ceea ce i se întâmplase doar de câteva ori în viaţă. Îl cunoscuse pe Rob Styles pe vremea când erau amândoi piloţi pe Mississippi.

  Styles era emoţionat, aşa cum i s-ar fi putut întâmpla chiar şi faimosului căpitan Isaiah Sellers, despre care se spunea că are nervi de oţel. De îndată ce-ar fi priceput rostul celor două manete, până şi un profesor de la şcoala duminicală, chiar de-un ochi şi mahmur, sau un copil de şase ani ar fi reuşit să dirijeze vaporul. Trebuia să fie împinse în faţă pentru obţinerea unei viteze sporite, aşezate în poziţie mediană pentru oprirea rotitor cu zbaturi şi trase înapoi pentru a face zbaturile să se rotească invers. Pentru cârmirea vaporului spre babord era nevoie doar şi se tragă maneta puţin înapoi şi sa se împingă o idee maneta de ia tribord. Pentru cârmirea la tribord, se proceda invers.

  Era însă nevoie de exerciţiu pentru obţinerea unei coordonări iară cusur.

  Din fericire, pilotarea unui vapor pe acest Fluviu nu cerea o bună memorie. Nu existau insule, bancuri de nisip, ci puteau apărea ocazional buşteni sau ramuri încâlcite. Dacă vaporul se apropia periculos de mult de ape puţin adânci, senarul dădea alarma. Dacă, la vreme de noapte, în faţă apărea o altă navă sau vreun buştean pe jumătate ascuns de apă, radarul sau sonarul indica prezenţa lor printr-o luminiţă roşie intermitentă.

  Sam se uită la Styles vreo jumătate de oră, timp în care trecură prin dreptul a mii de oameni aflaţi pe maluri şi care făceau semne cu mâna sau ovaţionau, Ori blestemau, mulţi dintre ei fiind dezamăgiţi că tragerea la sorţi nu-i favorizate pentru a deveni membri ai echipajului. Dar el n-avea urechi pentru aşa ceva, Apoi Sam prelua comanda şi, după încă jumătate de oră, îl întrebă pe Ioan dacă n-ar vrea să încerce, Ioan era îmbrăcat în negru din cap până în picioare, de parcă ar fi hotărât să reversul lui Sam. Trecu însă la manete şi, pentru un fost rege care nu muncise cinstit nici măcar o clipă, având întotdeauna supuşi care să facă totul în locul lui, se descurcă destul de bine.

  Vaporul trecu prin dreptul regatului defunctului Ieyasu, acum divizat din nou în trei ţări, apoi Sam ordonă pilotului să întoarcă. Rob Styles îşi făcu cheful şi roti vaporul în loc, „precum un titirez”, după cum se exprimă el, demonstrându-i manevrabilitatea. În timp ce roata babord se rotea înapoi, cea de tribord se învârtea înainte cu viteza maximă, astfel că vaporul se roti de parcă ar fi fost înfipt într-un ac. Apoi porni în josul Fluviului. Având curent şi vânt favorabil din pupa şi folosind forţa maximă a roţilor cu zbaturi, Nu se închiriază goni cu şaizeci de mile pe oră. Asta nu dură mult. Sam îi ordonă lui Styles să aducă vaporul aproape de mal, unde sonarul arăta că intervalul de siguranţă între fundul apei şi chilă la babord era de numai treizeci de centimetri. Cu tot zgomotul produs de rotirea zbaturilor, plescăitul apei şi de dangătele de clopot, încă puteau auzi mulţimea strigând. Chipurile oamenilor trecură pe lângă ei ca un vis fugar.

  Sam deschise uşile dinspre prova ale timoneriei, să poată simţi vântul şi să trăiască astfel mai din plin beţia vitezei.

  Nu se închiriază goni în josul Fluviului până în dreptul satului Selinujo, apoi se întoarse din nou. Sam aproape că-şi dorea să mai existe un vapor cu care să se poată lua la întrecere. Se simţea însă în al nouălea cer de fericire că era posesorul unicului vapor cu acţionare electrică de pe Fluviu. Nimeni nu se putea bucura de toate, nici măcar în viaţa de după aceea trăită pe Pământ.

  În cursul drumului de întoarcere, deschiseră bocaportul uriaş de la pupa şi, prin deschizătură, şalupa coborî pe apa Fluviului. Pomi în zigzag cu viteză maximă şi o luă înaintea navei-mamă. Mitralierele ei cu aburi porniră să tragă, desenând linii pe deasupra apei, iar cele treizeci de mitraliere de pe Nu se închiriază traseră şi ele o salvă, dar nu înspre şalupă.

  Prin deschizătura de la pupa apăru monoplanul amfibiu de trei locuri, îşi îndreptă aripile pliate, apoi le bloca pe poziţie şi decola. La manşă se afla Firebrass, avându-i ca pasageri pe concubina lui şi pe Gwenafra.

  O clipă mai târziu, o catapultă cu aburi, aşezată pe acoperişul texasului, propulsa miniaturalul avion de recunoaştere cu carlinga deschisă, având loc doar pentru pilot. La comenzile aparatului se afla Lothar von Richthofen care ambala motorul pe bază de alcool şi porni drept înainte cu o asemenea viteză, încât dispăru curând din câmpul vizual al privitorilor. Apoi avionul reveni, urcă înspre cer şi, din câte ştia Sam, făcu prima demonstraţie de acrobaţie aeriana pe care o văzuse vreodată populaţia din valea Fluviului, Lothar încheie cu un zbor în picaj la capătul căruia trase patru rachete în apă şi apoi o salvă cu cele două mitraliere de la bord. Acestea aveau calibrul de 80 de mm şi erau dotate cu gloanţe din aluminiu. Pe vapor existau o sută de mii de asemenea cartuşe care, la lichidarea stocului, nu puteau fi înlocuite.

  Lothar ateriza cu monoplanul pe puntea de apuntare de pe acoperişul texasului, iar dispozitivele instalate acolo se prinseră de cârligul aflat în partea posterioară a aparatului. Cu toate că aparatul fusese frânat astfel, elicea aflată încă în notaţie se opri la doar trei metri de coşurile de fum. Lothar mai decola o dată şi repetă aterizarea cu aceeaşi perfecţiune. Apoi se întoarse şl Firebrass cu amfibiul şi ţinu să decoleze cu avionul pentru a face un zbor de probă.

  Sam privi prin iubloul dinspre babord la puşcaşii marini care executau instrucţie de front în secţiunea prova a punţii căldărilor, care era mai lată. În razele puternice ele soarelui aflat sus pe cer, care ridicaseră temperatura aerului până la 26,6 grade Celsius, oamenii mărşăluiau încoace şi încolo, realizau manevre complicate sub comanda lui Cyrano. Căştile argintii din duraluminiu, cu panaş, semănau cu cele purtate de vechii romani. Purtau cămăşi din zale cenuşii cu dungi roşii care le veneau pană la jumătatea pulpei. În picioare aveau bocanci din piele. Erau înarmaţi cu florete, cuţite lungi şi pistoale Mark II. Aceştia erau doar pistolarii. Grosul puşcaşilor marini, adică arcaşii şi lansatorii de rachete, stăteau deoparte şi urmăreau parada.

  Sam se simţi fericit văzând-o pe blonda Gwenafra în mijlocul mulţimii de pe puntea principală.

  O văzu şi pe bruna Livy alături de ea şi se întristă.

  După alte şase luni de convieţuire minată de gelozie alături de von Richthofen, Gwenafra acceptase oferta lui Sam şi se mutase la el. Cu toate acestea, de fiecare dată când o vedea pe Livy regreta că o pierduse.

  Dacă n-ar fi fost prezenţa Livyei şi a lui Ioan, s-ar fi simţit cât se poate de fericit. Însă Livy avea să rămână pe vapor în toţi cei patruzeci de ani de călătorie. Cât despre Ioan, ei bine, el a dădea un sentiment de nesiguranţă şi-i bântuia visele.

  Ioan se arătase atât de dornic lase pe Sam să fie căpitan şi şovăise din cale-afară de mult să ocupe postul de secund, încât Sam îşi dăduse seama că acestea nu erau de bun augur. Oare când va izbucni Revolta? se întreba el mereu. Părea inevitabil ca Ioan să încerce să preia comanda Vaporului şi într-un asemenea caz, orice om cu scaun la cap care-şi dădea seama de asta l-ar fi azvârlit pe Ioan peste bord.

  Numai că pe Sam îl mustra conştiinţa pentru că-l ucisese pe Bloodaxe. Ştiind că Ioan nu va rămâne mort pe vecie, nu se simţea în stare să mai comită un asasinat. Un cadavru tot cadavru se chema, iar perfidia nu avea cum să se numească altfel.

  Problema era: când va ataca Ioan? Chiar de la început, ori mult mai târziu, în cursul călătoriei, când vigilenţa lui Sam ar fi fost adormită?

  Dacă era şi spună lucrurilor pe nume, situaţia devenise de nesuportat. Pentru moment, era surprinzător cât de tolerant putea fi Sam.

  În timonerie intră un individ uriaş cu părul blond. Se numea Augustus Strubewell şi era aghiotantul lui Ioan de pe vremea când Ioan făcuse vizita în Ieyasujo, după invazia lui Hacking. Se născuse în 1971, la San Diego, California, fusese fundaş într-o echipă de fotbal american, căpitan în Marina SUA, decorat pentru bravură în timpul serviciului militar din Orientul Mijlociu şi America de Sud şi îşi croise apoi o carieră în domeniul filmului şi televiziunii. Părea un tip destul de agreabil, numai că, asemenea lui Ioan, se lăuda nespus de mult cu succesele lui la femei. Sam nu avea încredere în el. Toţi cei care intrau în slujba iui Ioan Fără-de-Ţară aveau o trăsătură urâtă de caracter.

  Sam ridică din umeri. Deocamdată putea să se simtă liniştit. De ce să pornită cuiva să-i răpească bucuria celei mai măreţe zile din viaţă?

  Se aplecă spre iublou şi privi din nou oamenii şi puşcaşii făcând instrucţie. Valurile Fluviului sclipeau în razele soarelui, iar briza aducea răcoare. Dacă se făcea prea cald; putea închide iublourile şi pomi instalaţia de climatizare. Steagul navei Nu Se închiriază flutura în vânt pe catargul înalt de la prova. Era pătrat şi pe câmpul de culoare albastru-deschis avea o pasăre Phoenix de culoare sângerie. Pasărea simboliza renaşterea omenirii.

  Făcu semn către oamenii înşiraţi pe mal., apoi apăsă un buton care declanşa o serie de fluierături şi dangăte de clopot.

  Trase un fum din trabucul fin, îşi bombă pieptul şi mărşălui semeţ încoace şi încolo. Strubewell îi oferi lui Ioan un pahar tu whisky, apoi îi dădu unul şi lui Sam. Toţi cei prezenţi în timonerie – Styles, ceilalţi şase piloţi, Joe Miller, von Richthofen, Firebrass, Publius Crassus, Mozart, Ioan Fără-de-Ţară, Strubewell şi trei dintre consilierii lui Ioan – primiră câte un pahar.

  — Un toast, domnilor, spuse Ioan în esperanto. Vă doresc tuturor o călătorie plăcută şi lungă şi să obţinem fiecare ce dorim.

  Joe Miller, care stătea alături de Sam şi aproape că atingea tavanul, ridică paharul care conţinea aproximativ un litru de whisky. Îl amuşină cu nasul lui monstruos şi apoi băgă vârful limbii în pahar, gustându-l.

  Sam tocmai se pregătea să dea de duşcă paharul care conţinea vreo sută de mililitri, când îl văzu pe Joe, cu chipul lui simian, strâmbându-se.

  Ce s-a întâmplat Joe? întrebă el.

  — Drăşia azţa are seva în ea!

  Sam mirosi şi detecta doar aroma whiskzului de calitate din Kentucky.

  Dar când Ioan, Strubewell şi ceilalţi duseră mâinile către arme, azvârli conţinutul paharului în faţa lui Ioan.

  — Otravă! strigă el şi se arunca la podea.

  Pistolul lui Strubewell bubui. Glonţul din plastic se sfărâmă de materialul plastic rezistent aflat deasupra lui Sam.

  Joe scoase un muget – care aminti de răgetul unui leu scăpat din cuşcă – şi aruncă şi el lichidul între ochii lui Strubewell.

  Ceilalţi consilieri traseră, apoi, parcă nemulţumiţi, mai traseră o dată. Pistoalele Mark II cu patru focuri puteau aprinde capsa cartuşului printr-o scânteie electrică. Mai mari şi mai grele decât cele de tipul Mark I, aveau mecanismul de dare a focului mai rapid, iar gloanţele din plastic erau propulsate de cordită, nu praf de puşcă.

  Timoneria deveni un vacarm de bubuituri, explozii asurzitoare, ţiuituri ale gloanţelor care ricoşau, strigăte şi urlete omeneşti şi răcnetele inumane ale lui Joe.

  Sam se rostogoli, întinse mâna şi comută pilotul automat. Rob Styles era pe podea, având un braţ aproape smuls. Unul dintre consilierii lui Ioan agoniza în faţa lui. Strubewell zbură peste el, se lovi de geam şi apoi căzu peste Sam. Ioan dispăruse, coborând scările în goană.

  Sam ieşi târâş de sub Strubewell. Patru dintre piloţii săi erau morţi. Cu excepţia lui Strubewell, care-şi pierduse cunoştinţa, toţi consilierii muriseră. Joe le frânsese gâtul sau le sfărâmase maxilarele. Tremurând, Mozart stătea ghemuit într-un colţ. Firebrass, lovit de fragmente de plastic, sângera destul de rău, iar Lothar pierdea sânge dintr-o rană deschisă la braţ. Unul dintre consilieri îl lovise cu cuţitul înainte ca Joe să-i fi răsucit capul cu 180 de grade.

  Sam se ridică nesigur şi privi pe iublou. Mulţimea care-urmărise demonstraţia puşcaşilor se risipise, dar în urma ei rămăseseră vreo zece cadavre. Puşcaşii de pe puntea căldărilor deschiseseră focul împotriva câtorva oameni care trăgeau în ei de pe puntea principală. Unele focuri păreau să vină dinspre iublourile cabinelor de pe puntea principală.

  Dând ordine răstite, Cyrano stătea alături de grupul său de puşcaşi, ale căror rânduri se subţiau mereu. Apoi oamenii lui Ioan ieşiră la atac trăgând cu toate armele şi Cyrano căzu. Se ridică însă aproape imediat şi-şi flutură floreta argintie mânjită de sânge. Duşmanii rupseră rândurile şi o luară la goană, iar Cyrano porni după ei.

  — Descreieratule! strigă Sam. Întoarce-te! dar Cyrano nu-l auzi, bineînţeles.

  Făcu un efort să-şi limpezească mintea. Ioan strecurase ceva în băuturile lor, otravă ori sedativ şi doar Joe, cu nasul lui inuman de sensibil, îi oprise să bea şi să cadă răpuşi, împiedicându-l astfel şi pe Ioan să acapareze timoneria fără nici un efort.

  Aruncă o privire pe iubloul de tribord. La numai jumătate de milă în faţă se afla uriaşul dig sparge-val la adăpostul căruia vaporul trebuia să ancoreze peste noapte. Ar fi trebuit ca marea călătorie să înceapă a doua zi. Ar fi trebuit, gândi Sam.

  Anulă comanda de pilotare automată şi trecu la manetele de guvernare.

  — Joe, vreau să îndrept nava cât mai aproape de mal, paralel, dacă se poate. Sper să eşuăm. Găseşte megafonul. O să le comunic oamenilor de pe mal ce s-a întâmplat şi-o să primim ajutor.

  Trase maneta pentru zbaturile de la tribord şi o împinse pe cea de babord.

  — Ce-i asta? răcni el.

  Vaporul continua să-şi menţină cursul în susul Fluviului, menţinându-se la o sută de metri de mal.

  Trase manetele şi le împinse disperat, dar vaporul nu-i asculta comenzile.

  Deodată auzi vocea lui Ioan pe intercom:

  — Te chinuieşti degeaba, Samuel, Mare Şef, Căpitan sau cum mai vrei tu să te numeşti! Comenzile vaporului sunt la feline. Mecanicul meu, cel ce va deveni mecanic-şef, a instalat o dublă comandă… n-are importanţă unde. Tu nu mai ai nici un control asupra manevrelor, iar nava are să meargă unde vreau eu. Prin urmare, n-ai nici un avantaj. Oamenii mei vor ataca timoneria şi vor pune mâna pe tine. Aş dori să nu provocaţi distrugeri prea mari. De aceea, dacă te hotărăşti să părăseşti nava, o să te las fii viaţă. Cu condiţia să fii în stare să înoţi o sută de metri.

  Spumegând de furie, Sam înjură şi lovi cu pumnii în tabloul cu instrumente. Trecură de doc, iar oamenii strânşi acolo, fluturând din mână şi ovaţionând, îşi puseră întrebarea de ce nu se mai oprea vaporul.

  După ce se uită afară pe iubloul de la pupa, Lothar constată:

  — Încearcă să se furişeze spre noi! Apoi deschise focul împotriva unui individ care apăruse de după capătul texasului de pe puntea de promenadă.

  — Nu putem rezista multă vreme! spuse Firebrass. N-avem muniţie suficientă.

  Sam privi spre prova. Câteva persoane, bărbaţi şi femei, sosiseră în goană pe puntea căldărilor şi opuneau rezistenţă. Printre ei se afla şi Livy.

  Urmă un nou asalt Un om dădu să-l împungă cu sabia pe Cyrano care tocmai vârâse vârful floretei într-un alt atacator. Folosind pistolul, care pesemne era descărcat, Livy încercă să devieze lovitura, dar sabia i se înfipse în stomac. Se prăbuşi pe spate cu sabie cu tot. Omul care-o ucisese pieri o clipă mai târziu, când floreta lui Cyrano îi pătrunse în gâtlej.

  — Livy! Livy! strigă Sam, ieşi valvârtej din timonerie şi coborî în fugă treptele scării. Pe lângă el trecură şuierând câteva gloanţe care, izbindu-se de scară şi pereţi, se făcură fărâme. Simţi o durere arzătoare, apoi auzi strigăte venind din spate, dar nu se opri. Îşi dădea seama ca prin vis că Joe Miller şi ceilalţi porniseră să alerge după el. Pesemne voiau să-l salveze ori înţeleseseră că era mai bine să părăsească vaporul imediat, înainte de a fi copleşiţi numeric şi prinşi în timonerie ca într-o capcană.

  Pretutindeni zăceau cadavre şi răniţi. Oamenii lui Ioan nu erau prea numeroşi; se bizuise pe un atac-surpriză şi nu greşise, în cursul primelor schimburi de focuri fuseseră ucişi zeci de oameni, iar mulţi alţii căzuseră din pricina panicii. Unii, văzând că nu exista cale de salvare, negăsindu-şi vreo ascunzătoare sau neavând arme, săriseră în Fluviu, Acum vaporul se îndrepta spre mal cu viteză maximă, iar roţile cu zbaturi se învârteau şuierând şi pufnind, făcând puntea să trepideze şi apa să fiarbă. Ioan voia să tragă la mal, unde aştepta un grup mare de bărbaţi şi femei având tot felul de arme.

  Aceştia erau cei puşi pe liber, supăraţi că sorţii loteriei îi tăiaseră de pe lista echipajului. O dată ajunşi la bord, ei îi vor lichida pe puţinii susţinători ai lui Sam.

  După ce coborâse din timonerie, Sam alergase de-a lungul punţii de promenadă. Avea o floretă şi un pistol în care mai rămăseseră două cartuşe. Nu ştia cum se trezise cu ele în mână; nu-şi amintea să le fi scos din teacă şi, respectiv, toc.

  Pe scara din faţă, aflată la marginea punţii, apăru un cap. Trase în el şi omul dispăru. Ajunse apoi la capătul punţii şi, în clipa în care se aplecă să privească în josul scării, trase. Glonţul de plastic nu-şi mai greşi ţinta. Pe pieptul omului apăru o pată mare de sânge, iar cadavrul se prăbuşi, doborând în cădere alţi doi bărbaţi. Pe punte apărură însă şi alţi duşmani, aşa că Sam fu nevoit să se retragă. Rafala nu-l nimeri, dar câteva gloanţe se loviră de pereţi, explodară şi câteva fragmente îi intrară lui Sam în picioare.

  Apărând brusc în spatele lui, Joe strigă:

  — Zam! Zam! Nu ne rămâne degât ză zărim în apă! Ne-au înconzurat!

  Pe puntea de sub ei, Cyrano care mânuia floreta cu dibăcie şi rezista atacului a trei oameni o dată, se retrase spre balustradă. Apoi străpunse gâtlejul unui adversar, care se nărui la podea, după care se răsuci şi sări peste bord. Când apăru la suprafaţă, începu să înoate în forţă pentru a se îndepărta de roata cu zbaturi de la tribord, care ameninţa să-l lovească.

  Câteva gloanţe loviră în pereţii cabinelor din spatele lui Sam, iar Lothar strigă:

  — Sări. Sam! Sări!

  Dar încă nu puteau s-o facă. Nu aveau cum să treacă de puntea principală, iar cea a căldărilor le era inaccesibilă.

  Joe se întorsese deja şi fugea cu securea în mână către oamenii care trăgeau în el ascunşi după cabinele de pe puntea de promenadă. Gloanţele şuierau, lăsând în urmă firicele de fum, dar Joe ajunsese prea departe ca să-i mai fie frică de ele. Şi se bizuia pe înfăţişarea sa înfiorătoare şi pe forţa pe care duşmanii i-o cunoşteau prea bine, pentru a crea panică între ei.

  Ceilalţi îl urmară în fugă şi curând ajunseră la carcasa care adăpostea una dintre roţile cu zbaturi. Aceasta era situată la vreo zece metri de marginea punţii de promenadă, iar dacă se ridicau în picioare pe balustradă şi făceau un salt, se puteau prinde de ghidajele mari din fier prin care fuseseră trecute cablurile când macaraua aşezase carcasa deasupra roţii.

  Săriră unul după altul, în vreme ce gloanţele şuierau pe lângă ei. Se agăţară de ochiurile de fixare, izbindu-se de carcasa de metal. Se căţărară şi ajunseră târâş deasupra carcasei apoi, ridicându-se în picioare, săriră de pe vapor. Oglinda apei era la zece metri sub ei, o distanţă care, în alte condiţii, l-ar fi îngrozit pe Sam. De astă dată însă, se azvârli în gol, plutind cu trupul drept şi ţinându-se de nas şi intră în apă cu picioarele înainte.

  Ieşi la suprafaţă în clipa în care sărea Joe, nu de pe carcasa roţii, ci de pe puntea principală. Îşi croise drum cu forţa pe scară şi de-a curmezişul punţii, făcând prăpăd printre pigmeii ce-i ieşiseră în cale. Chiar şi aşa, era mânjit de sânge din cap până în picioare. Plonja peste bord, urmărit de gloanţe de pistol şi săgeţi.

  Sam se scufundă imediat, fiindcă mai multe mitraliere cu aburi îşi îndreptaseră ţevile spre el, iar gloanţele de calibrul 80 mm începuseră să lovească apa în apropierea sa.

  Vaporul se întoarse două minute mai târziu. Ioan aflase, desigur, că duşmanul său principal reuşise să scape. Sam era deja pe mal şi alergă să-şi caute adăpost, deşi simţea că picioarele i se înmoaie. Focurile de armă nu se înteţiră. Pesemne că Ioan se răzgândise şi nu mai avea de gând să-l ucidă. Voia să-i provoace suferinţă, fiindcă Sam avea să se chinuiască mai cumplit dacă rămânea în viaţă şi contempla locurile înfrângerii sale, Dintr-un megafon bubui vocea lui Ioan:

  — Rămâi cu bine, Samuel! Zevzecule! Îţi mulţumesc pentru vapor! Şi află că o să-i dau un nume care să mi se potrivească mai bine! Acum plec să mă bucur de roadele trudei tale! Să te gândeşti la mine! Adio!

  Hohotul de râs, amplificat de megafon, îl asurzi pe Sam.

  Ieşi din ascunzătoarea pe care şi-o găsise într-o colibă şi se caţără pe zidul de pe malul Fluviului. Vaporul fiind oprit, oamenii coborâră o schelă lungă până pe mal, permiţând trădătorilor să urce la bord. Auzi o voce dedesubtul său şi privi în jos. Era Joe, cu părul roşcat lipit de corp şiroind de apă şi sângerând din câteva răni.

  — Lothar, Firebraz, Zyrano zi Iohnzton au reuzit ză zgabe, îl anunţă el. Tu gum te zimzi, Zam?

  Sam se aşeză pe pământul bătătorit şi-i răspunse:

  — Dac-aş avea ceva de câştigat, mi-aş pune capăt zilelor. Lumea asta-i un iad, Joe, un adevărat iad. Nici măcar nu te poţi sinucide în mod decent, fiindcă a doua zi te trezeşti, iar problemele de care-ai încercat să scapi se agaţă de tine de parc-ar fi lipite cu… în fine, să lăsăm asta.

  — Zi-acum şe faşem?

  Sam rămase tăcut multă vreme. La fel ca şi Cyrano, pe Livy n-o mai putea avea în preajmă. Ar fi fost în stare să suporte pierderea ei dacă n-ar fi rămas într-un loc unde s-o poată vedea.

  Mai târziu avea să-l ajungă şi ruşinea pentru că se bucurase de pierderea suferită de Cyrano.

  Mai târziu. Acum era prea năucit de tot ce păţise. Răpirea vaporului venise ca un şoc mult mai mare decât moartea Livyei.

  După atâţia ani de trudă, chinuri, trădări, planuri, dureri, şi… şi…

  Era prea greu de îndurat.

  Văzându-l că plânge, Joe se amărî, dar rămase răbdător lângă el până când lacrimile se opriră. Apoi spuse:

  — Zam, o ză-nşepem conztruczia altui vabor?

  Sam Clemens se ridică în picioare. Schela era trasă înapoi pe puntea minunatului său Vapor cu ajutorul unui dispozitiv electromecanic. Sirenele ţiuiră triumfătoare, iar clopotele porniră să bată. Probabil că Ioan încă hohotea de râs. Poate că în aceste clipe îl urmărea pe Sam prin lunetă.

  Sam îl ameninţă cu pumnul, sperând că Ioan îl privea.

  — Te prind eu, trădătorule! urlă el. O să construiesc un alt vapor şi te ajung din urmă! Nici o stavilă n-o să-mi stea în cale, nici un om! O să te dobor, Ioan, şi-o să arunc în aer vaporul pe care mi l-ai furat! Şi nimeni, absolut nimeni, nici Necunoscutul, nici Diavolul, nici Dumnezeu, oricât de puternic ar fi, n-o să mă poată opri! Ioan, ziua aceea nu e departe! Nu e departe!

  Epilog.

  Volumul III din seria Lumea Fluviului îl va însoţi pe Sam Clemens, alături de Richard Burton şi ceilalţi membri ai grupului Celor Doisprezece, în călătoria sa până la izvoarele Fluviului şi Tumul Ceţurilor, pentru a afla secretul Eticilor.

  Observaţie tehnologică: în Lumea Fluviului, azotatul de potasiu se prepară prin hrănirea unei anumite varietăţi de râmă cu excremente umane. Produsul final al acestui regim alimentar este azotatul de potasiu cristalizat care, amestecat cu mangal şi sulf, alcătuieşte praful negru de puşcă.

 

 

          SFÂRŞIT