Lumea Fluviului

Vasul Miraculos

 

 

 

  — Ca şi politica, resuscitarea „te face frate cu dracul”, constată Clemens. N-aş putea spune că-ntr-o asemenea tovărăşie somnul ţi-e lipsit de griji.

  Purtându-şi luneta sub braţ, pufăia dintr-un trabuc şi se plimba încoace şi încolo pe puntea pupa a navei Dreyrugr (Sângeroasa). Nepricepând o boabă de engleză, timonierul Ari Grimolfsson îl privi atât de nedumerit, încât Clemens se văzu silit să-şi traducă spusele în nordica veche, pe care o stăpânea ca vai de lume. Expresia de pe chipul timonierului nu se schimbă câtuşi de puţin.

  Clemens îl blestemă straşnic în engleză, neuitând să-l facă barbar nătâng şi fără minte. De trei ani încoace, Clemens exersa zi şi noapte limba nordică a secolului al X-lea. Cu toate astea, era sărbătoare când femeile şi bărbaţii de la bordul navei reuşeau să înţeleagă măcar jumătate din spusele lui.

  — Cu o aproximare de plus sau minus câteva milenii, am ajuns un Huck Finn de nouăzeci şi cinci de ani, continuă el, pornit în josul Fluviului pe o plută. Iar acum, iată-mă pe-un vas viking de mai mare râsul, navigând în amonte. Cine ştie ce mă mai aşteaptă?! Când o să-mi văd visul cu ochii?

  Ţinându-şi braţul drept lipit de corp ca să nu scape nepreţuita lunetă de la subsuoară, lovi cu pumnul în palma deschisă a mâinii stângi.

  — Fier! Am nevoie de fier. Dar unde-o fi el oare pe planeta asta bogată în oameni, dar săracă în metale? Trebuie să găsesc! Altfel cum se explică existenţa securii lui Erik? În ce cantităţi? Suficiente? Pesemne că nu. N-o fi decât vreun meteorit amărât. Poate-mi ajunge pentru ce mi-am pus în minte. Bine, bine, dar unde? Dumnezeule, Fluviul ăsta ar putea avea două milioane de kilometri lungime, iar fierul, cât o fi el, se află probabil la capătul celălalt. Ba nu, imposibil! Trebuie să fie nu prea departe, la mai puţin de o sută de mii de mile de locul ăsta. Om fi greşit noi direcţia. Neştiinţa, mama isteriei, sau o fi tocmai pe dos? Privi prin telescop către malul drept şi slobozi o nouă sudalmă. Rugăminţile lui de a se naviga pe lângă mal, ca să poată vedea defilarea chipurilor mai de aproape, se loviseră de un refuz hotărât. Comandantul flotei nordice, Regele Erik Bloodaxe, susţinea că se aflau într-un teritoriu ostil. Până ieşea din această zonă, flota trebuia să rămână cât mai pe centrul Fluviului.

  Nava-amiral a acestei flote care număra trei ambarcaţiuni identice era Dreyrugr. Lungă de aproape douăzeci şi patru de metri şi construită în principal din lemn de bambus, semăna cu o corabie de vikingi. Corpul ei lung se înălţa puţin din apă, având sub bompres un galion din stejar ce înfăţişa capul unui balaur şi pupa terminată în formă de coadă încolăcită. Punţile prova şi pupa erau supraînălţate, iar marginile lor se prelungeau până deasupra apei. Cele două catarge din bambus armate cu velatura se aflau la prora şi pupa. Velele foarte subţiri, dar extrem de rezistente şi elastice, erau confecţionate din fâşii de stomac extrase de la un peşte de adânc, numit „Balaurul de Fluviu”. Nava se mai putea lăuda cu o cârmă acţionată prin intermediul timonei de pe dunetă.

  Scuturile membrilor echipajului, rotunde, făcute din lemn atârnau peste copastie, iar vâslele lungi se odihneau pe stelaje. Drezrugr naviga în volte largi împotriva vântului, o manevră necunoscută nordicilor pe vremea când trăiau pe Pământ.

  Bărbaţii şi femeile care nu trăgeau de frânghiile velaturii stăteau pe băncile vâslaşilor discutând, jucând zaruri sau pocher. De sub puntea pupa răzbăteau strigăte de satisfacţie sau înjurături care însoţeau fiecare zgomot difuz de bile ciocnite. Bloodaxe juca biliard cu paza lui de corp, iar în momente ca acelea, o astfel de îndeletnicire îl făcea pe Clemens să fiarbă de furie. Bloodaxe ştia că navele duşmane aflate la trei mile în susul Fluviului se pregăteau să-i intercepteze, iar cele de pe ambele maluri porniseră în urmărirea lor. Cu toate astea, regele se pre făcea că e foarte stăpân pe sine. Poate că-şi păstra calmul ca şi Drake înaintea bătăliei împotriva Marii Armade.

  — Numai că aici condiţiile sunt altele, bolborosi Clemens Nu prea ai loc de manevre pe un fluviu cu lăţimea doar de c milă şi jumătate. Şi nici nu văd semnele furtunii care să ne scoată din încurcătură.

  Cercetă malul prin lunetă, aşa cum făcuse mereu în cei trei ani de când flota ridicase pânzele. Era de înălţime obişnuită, iar capul mare făcea ca umerii destul de firavi să pară şi mai înguşti. Avea ochii albaştri, sprâncenele stufoase, nasul drept. Părul îi era lung, de culoare castaniu-roşcată. Mustaţa, atât de cunoscută cât trăise pe Pământ, dispăruse de pe faţa lui. (Aici bărbaţii erau resuscitaţi fără pilozităţi faciale.) Pieptul îi fusese năpădit de o claie de păr cârlionţat care se tălăzuia până la baza gâtului. Purta în jurul taliei un prosop alb care-i ajunge până la genunchi, încălţări din piele, precum şi o centură d care-şi agăţase armele şi husa lunetei. Pielea i se bronzase la soarele ecuatorial.

  Îşi luă luneta de la ochi şi privi către navele duşmane aflate la o milă în urmă. Văzu în acelaşi timp o sclipire orbitoare pe cer: o sabie curbată de lumină, apărând brusc, parcă scoasă fulgerător din teaca de albastru. Se arcui cu iuţeală spre sol şi dispăru dincolo de munţi.

  Sam tresări. În unele nopţi văzuse meteoriţi, dar niciodată unul mare. Acum însă, acest uriaş zărit în plină zi îi arse retina şi strălucirea lui îi rămase întipărită pe retină vreme de câteva secunde. Apoi imaginea se stinse, iar Sam uită cu totul de steaua căzătoare. Se apucă din nou să cerceteze malurile prin lunetă.

  Porţiunea aceasta a Fluviului arăta exemplar. De fiecare parte a şuvoiului lat de o milă şi jumătate se aşternea o câmpie la fel de largă, acoperită de ierburi. Structurile uriaşe de forma mor ciuperci, potirele din piatră, aflate pe fiecare mal, stăteau la distanţă de o milă unul de altul. Pe câmpii se vedeau puţini copaci, însă pe pantele dealurilor se întindeau păduri de pin, stejar, tisă şi arbore de fier. Acesta din urmă era un copac înalt le trei sute de metri, cu coaja cenuşie, frunze palmate uriaşe, sute de ramuri groase şi noduroase, având rădăcinile atât de adânc înfipte în sol şi lemnul atât de tare, încât nu putea fi tăiat, ars ori clintit din loc. Pe ramurile lui creşteau viţe care făceau flori strălucitoare şi multicolore.

  Urma o zonă de dealuri joase, lungă de o milă sau două, după care ochiul se izbea brusc de munţii cu versanţi netezi, care se înălţau ca nişte turnuri impunătoare de şase până la nouă mii de metri, imposibil de escaladat peste altitudinea de trei mii de metri.

  Ţinutul prin care navigau cele trei corăbii nordice era locuit în general de germani de la începutul secolului al XlX-lea. Aproximativ zece la sută din populaţie era alcătuită din amestecul obişnuit al diferitelor naţii care trăiseră în alte locuri sau epoci ale Pământului. Aici, de exemplu, perşii din secolul I formau aproximativ zece la sută din populaţie. Mai exista, desigur, un procentaj de unu la sută, format din oameni azvârliţi aici, cu totul întâmplător, din diverse epoci istorice.

  Ochiul lunetei surprinse colibele din bambus de pe câmpie şi chipurile oamenilor. Bărbaţii purtau doar prosoape de diferite mărimi şi culori; femeile, fuste scurte din acelaşi material, dar şi câte-o fâşie de pânză subţire petrecută peste sâni. Mai toţi se strânseseră pe mal cu gând să urmărească bătălia. Aveau la suliţe şi săgeţi cu vârfuri din cremene, dar nu păreau aranjaţi în ordine de bătaie.

  Deodată, Clemens mormăi nemulţumit şi rămase cu luneta fixată asupra chipului unui bărbat. De la distanţa aceea şi din cauză că instrumentul nu mărea imaginea cine ştie ce, nu reuşi să-i vadă clar trăsăturile. Dar umerii largi şi faţa măslinie aveau un aer familiar. Unde mai văzuse acel chip?

  Apoi se lămuri brusc. Omul semăna izbitor de mult cu Sir Richard Burton, explorator englez, pe care-l văzuse pe Pământ în câteva fotografii. Oricum, trăsăturile celui pe care-l vedea acum aminteau de marele călător. Când corabia se mai îndepărtă, făcând imaginea neclară, Clemens oftă şi mută ochiul lunetei către alte chipuri. Nu va cunoaşte niciodată adevărata identitate a acelui bărbat.

  Ar fi dorit să debarce pentru a sta de vorbă cu el, să afle dacă era cu adevărat Burton. Deşi în cei douăzeci de ani petrecuţi pe planeta-fluviu văzuse milioane de chipuri, Clemens încă nu întâlnise vreo persoană pe care s-o fi cunoscut pe Pământ, Nu-l cunoştea personal pe Burton, dar era sigur că acesta auzise de el. Omul acesta – dacă era chiar Burton – ar constitui o legătură, fie ea cât de firavă, cu Pământul pierdut.

  Curând, în ochiul rotund al lunetei apăru o siluetă depărtată şi neclară şi, incapabil să-şi creadă ochilor, Clemens exclamă uimit:

  — Livy! Of, Doamne! Livy!

  Nu încăpea nici o îndoială. Deşi trăsăturile nu se distingeau claritate, ele evidenţiau un adevăr copleşitor, imposibil de negat. Capul, pieptănătura, statura şi mersul inconfundabil (unic precum o amprentă digitală) dovedeau fără tăgadă că o avea în faţa ochilor pe soţia lui pământeană.

  — Livy! scânci el. Corabia se înclină când făcu o voltă în vânt şi o pierdu din ochi. Cu mişcări febrile, răsuci luneta în toate părţile, doar-doar o va regăsi. Cu ochii ieşiţi din orbite, începu să bată cu piciorul în punte şi să răcnească: Bloodaxe! Bloodaxe! Vino sus! Grăbeşte-te!

  Se întoarse către timonier şi-i strigă să cârmească pentru a îndrepta corabia spre mal. La început, Grimolfsson se arătă surprins de agitaţia lui Clemens. Apoi îl privi printre gene, clătinând din cap în semn de refuz şi-şi întări gestul cu un mârâit: nu.

  — Îţi ordon! urlă Clemens cu o voce stridentă, uitând că timonierul nu pricepea englezeşte. Soţia mea-i acolo! Livy! Frumoasa mea Livy, aşa cum era la douăzeci şi cinci de ani! Revenită din morţi!

  În spatele lui se auzi un huruit puternic, de aceea se răsuci fulgerător şi zări un cap cu păr blond şi cu o ureche retezată apărând la nivelul punţii. Apoi văzu umerii impunători, pieptul masiv, bicepşii uriaşi şi, în cele din urmă, picioarele musculoase ca nişte piloni: Erik Bloodaxe urcase pe punte. Purta un prosop pepit, negru cu verde, o centură lată de care stăteau agăţate câteva cuţite cu lama din cuarţ şi un cobur pentru secure. Aceasta era făcută din oţel, având lama lată şi mânerul din lemn de stejar. După câte ştia Clemens, securea era un unicat pe această planetă, unde piatra şi lemnul constituiau singurele materiale pentru confecţionarea de arme.

  Bloodaxe măsură fluviul din ochi şi se încruntă. Apoi se uită la Clemens şi-l întrebă:

  — Ce-ai păţit, sma-skitligrl Când ai ţipat ca mireasa lui Thor în noaptea nunţii m-ai făcut să greşesc lovitura de tac. Am pierdut o ţigară de foi în faţa lui Toki Njalsson. Îşi scoase securea din cobur şi o învârti deasupra capului. Oţelul albăstrui reflectă razele de soare. Ai face bine să găseşti un motiv convingător ca să te iert că m-ai deranjat. Mulţi au pierit de mâna mea pentru vini mai mărunte.

  Deşi chipul bronzat nu-l dădu de gol, Clemens păli, dar nu fiindcă se temea de ameninţarea lui Erik. Simţindu-şi părul fluturând în vânt, rămase cu privirea aţintită la Erik, iar fixitatea ochilor şi profilul acvilin îl făcură să semene cu un şoim.

  — Du-te dracului cu securea ta cu tot! strigă el. Am văzut-o pe nevastă-mea, Livy, pe malul drept! Vreau… Îţi cer să mă duci să fiu iar alături de ea! Of, Doamne, după atâţia ani căutări zadarnice! N-o să-ţi ia decât un minut! N-ai dreptul să mă refuzi; nu poţi fi atât de inuman!

  Securea sclipi şi şuieră prin aer. Nordicul rânji.

  — Ce-atâta tevatură pentru o femeie? Ce, ea nu-ţi convine spuse el şi făcu un gest către o femeie scundă şi negricioasă care stătea lângă platforma lansatorului de rachete.

  Lui Clemens îi pieri tot sângele din obraji.

  — Temah e fată bună, admise el. Ţin mult la ea! Dar nu e Livy!

  — Ajunge cu prostiile, spuse Bloodaxe. Crezi că am dat în mintea copiilor ca tine? Dacă trag la mal, o să fim prinşi între forţele de uscat şi cele de pe Fluviu şi-or să ne facă fărâme, ca grânele puse-n moara lui Freyr. Mai bine uit-o.

  Asemenea unui şoim, Clemens scoase un ţipăt şi, vânturând braţe, se repezi la viking. Erik îl lovi cu latul securii în cap şi-l doborî pe punte. Vreme de câteva secunde, Clemens rămase tins cu ochii larg deschişi, privind direct spre soare. Sângele şiroia pe faţă. Apoi se ridică în patru labe şi începu să verse. Grăbit, Erik dădu o poruncă. Temah, care privea temătoare coada ochiului la Erik, coborî în Fluviu o găleată legată cu o frânghie. Azvârli apă asupra lui Clemens care se aşeză în şezut, apoi se ridică nesigur în picioare. Temah mai scoase o găleată cu apă şi spălă puntea de sânge.

  Clemens rânji către Erik. Acesta pufni în râs şi spuse:

  — Prăpădit şi laş ce eşti, te-am lăsat prea mult slobod la gură! Acum ai aflat ce păţesc aceia care-i vorbesc lui Erik Bloodaxe ca unui sclav. Să te socoteşti norocos că nu te-am ucis. Clemens îi întoarse spatele lui Erik, pomi împleticindu-se către copastie şi începu să o escaladeze.

  — Livy!

  Lăsând să-i scape o înjurătură, Bloodaxe se repezi după el îl apucă de mijloc şi-l târî înapoi. Apoi îi dădu brânci lui Clemens cu atâta forţă, încât acesta se întinse iarăşi cât era de lung pe punte.

  Doar n-o să mă părăseşti tocmai acum! Se răsti Erik. Am nevoie de tine să-mi găseşti mina de fier!

  — Dar nu-i nici…, începu Clemens, apoi amuţi. Dacă nordicul ar afla că habar n-are unde-ar putea fi mina aceea, l-ar ucide fără să mai stea mult pe gânduri.

  — Pe de altă parte, continuă Erik bine dispus, după ce găsim fierul, poate am nevoie de tine să ne îndrumi spre Turnul Polar, deşi cred c-am ajunge acolo urmând chiar cursul Fluviului. Dar ai multe cunoştinţe care-mi fac trebuinţă. În plus, m-aş sluji de prietenul tău, uriaşul Joe Miller.

  — Joe! spuse Clemens cu voce răguşită şi încercă să se ridice. Joe Miller! Unde-i Joe? O să te omoare!

  Securea îi şuieră pe deasupra capului.

  — Nu cumva să-i povesteşti lui Joe ce s-a întâmplat, m-auzi? Jur pe găvanul orb al lui Odin că o să pun mâna pe tine şi te omor înainte ca el să aibă vreme să mă atingă. Ai priceput?

  Din nou în picioare, Clemens se legănă nesigur. Apoi strigă şi mai tare:

  — Joe! Joe Miller!

  De sub puntea de dunetă răsună un mormăit. Era atât de apăsat, încât membrii echipajului simţiră fiori reci pe şira spinării, cu toate că mai auziseră sunetul acela de-o mie de ori.

  Sub greutatea lui Joe, scara rezistentă din lemn de bambus scârţâi atât de tare, încât acoperi toate celelalte zgomote: cântecul vântului, fluturarea velaturii membranoase, scrâşnetul lemnului la îmbinări, strigătele echipajului, bolboroseala apei produsă de înaintarea corăbiei.

  Capul care apăru deasupra nivelului punţii era şi mai înspăimântător decât vocea inuman de groasă: mare cât un butoi de e, numai linii drepte şi arcuite abrupt, ca o platoşă cu contraforţi din os acoperită de pielea rozalie. Ochii mici, de un astru intens, stăteau la pândă în găvanele osoase. Nasul nu potrivea cu restul trăsăturilor, fiindcă ar fi trebuit să fie plat cu nări larg desfăcute. Arăta mai curând ca o imitaţie comică monstruoasă a nasului uman, amintind de botul maimuţelor fac lumea să se strâmbe de râs. Buza superioară, lungă şi umbrită de nas, semăna cu cea a unui cimpanzeu sau a unui irlandez ridiculizat în benzi desenate. Amândouă buzele îi erau subţiri şi răsfrânte, împinse înainte de fălcile butucănoase.

  Avea umerii atât de solizi, încât ai lui Erik Bloodaxe arătau ca nişte caricaturi. Când mergea, îşi împingea în faţă burdihanul uriaş, rotund ca un balon, care încerca să se desprindă de trup. Din cauza torsului lung, picioarele şi braţele lui păreau disproporţionat de scurte. Sam Clemens abia de ajungea cu bărbia la împreunarea dintre coapse şi corp, iar braţele, atunci când erau întinse în faţă, îl puteau ţine suspendat în aer pe Clemens, aşa cum se întâmplase de atâtea ori, chiar şi o oră fără clintească sau să tremure.

  Nu purta îmbrăcăminte şi nici nu avea nevoie de aşa ceva, fiindcă decenţa, atâta cât avea, o deprinsese de la homo sapiens care era cam certat cu ea. Părul de culoare roşu-ruginiu, mai des decât la om, dar mai rar decât la cimpanzeu, forma o blană care acum era năclăită de sudoare. Pielea îi era roz-închis, aducând cu aceea a unui nordic blond.

  Îşi trecu palma de mărimea unei enciclopedii voluminoase prin părul ondulat, care-i pornea la vreo doi centimetri deasupra ochilor şi-i atârna pe spate. Căscă arătându-şi dinţii uriaşi, asemănători cu cei umani.

  — Dormeam, mugi el, zi mă vizam pe Pământ, printre klravulzitmengbhabafving – şeea şe voi numizi mamuzi. Şe zile frumoaze am mai trăit acolo.

  Pomi înainte târşâindu-şi picioarele, apoi se opri brusc:

  — Zam! Şe z-a-ntâmplat? Zângerezi! Zi-a fozt rău?

  Erik Bloodaxe se dădu înapoi din calea titantropului, strigând în acelaşi timp după gărzi.

  — Prietenul tău a luat-o razna! I s-a părut c-a văzut-o nevastă-sa – asta se-ntâmplă pentru a mia oară – şi m-a atacat fiindcă am refuzat să-l duc la mal. Joe, pe boaşele lui Tyr! Doar de câte ori i s-a năzărit c-o vede pe femeia aia, de câte ori am oprit ca să descopere că era vorba de-o muiere care doar semăna puţin cu Livy a lui! De data asta am zis nu! Chiar dacă era ea, tot nu m-aş fi răzgândit! Doar n-o să ne băgăm singuri în gura lupului!

  Erik se încorda, ţinându-şi securea pregătită să-l izbească pe uriaş. De pe puntea de mijloc a corăbiei se auziră strigăte şi pe scară apăru ui goană un bărbat roşcovan purtând în mână o secure din cremene. Timonierul îi făcu semn să plece. Văzându-l pe Joe Miller atât de pornit, roşcovanul se retrase fără a mai sta pe gânduri.

  — Şe zpui, Zam? întrebă Miller. Ză-l fac bucăzi?

  Clemens îşi prinse capul între mâini şi spuse:

  — Nu. Cred că are dreptate. Nu sunt sigur că am văzut-o chiar pe Livy. Pesemne era vreo gospodină, o nemţoaică. Habar n-am! Apoi gemu. Nu ştiu! Poate era chiar ea!

  De pe puntea de mijloc se auziră ţiuiturile cornurilor făcut din os de peşte şi răpăitul unei tobe.

  — Să lăsăm asta, Joe, interveni Clemens, măcar până trecem de strâmtoare. Dacă vrem să rămânem în viaţă trebuie să luptăm alături de el. Poate altă dată…

  — Zam, mereu zpui altă dată, dar data azta văd că-i tari departe. De şe?

  — Dacă nu pricepi nici măcar atâta lucru înseamnă că eşti prost cum te arată şi chipul! se răsti Clemens la el.

  În ochii lui Joe străluciră câteva lacrimi şi obrajii umfla se umeziră.

  — De viecare dată când te zperii, zpui că-z prozt, remarcă el. De şe te răzbuni pe mine? De şe nu zări la şei care bagă zpaima-n tine? La Bloodacze de şe nu zări?

  — Iartă-mă, Joe, spuse Clemens. Gura pruncilor şi-a oamenilor-maimuţă adevăr grăieşte… Dacă mă gândesc mai bine, nu eşti prost, ci tare deştept. Las-o moartă, Joe. Îmi pare rău.

  Bloodaxe se înfoie spre ei, având însă grijă să nu se apropie prea mult de Joe. Rânji şi-şi învârti securea prin aer.

  — Curând fierul va da de fier! Apoi, printre hohote de râs, urmă: Dar ce-atâta vorbă? Deocamdată se va bate piatra împotriva lemnului, în afară de securea mea din stele, nu? Ce importanţă mai are? M-am săturat de ultimele şase luni de pace. Vreau să aud strigăte de luptă, şuierat de săgeţi, bufnetul oţelul meu ascuţit muşcând din carnea vrăjmaşilor, vreau să văd sângele ţâşnind. Ard de nerăbdare ca un armăsar ţinut în padoc şi care a simţit în nări miros de iapă în călduri; sunt în stare să mă-mpreunez cu moartea.

  — Vorbe! spuse Joe Miller. În felul tău, ejti la fel de rău ca zi Zam. Tremuri de zpaimă, dar te-mbezi cu vorbe goale.

  — Nu-ţi înţeleg vorbirea beteagă, spuse Bloodaxe, Maimuţele n-ar trebui să-ndrăznească a folosi limba omului.

  — Ba mă-nzeleji foarte bine, îl tempera Joe.

  — Joe, ţine-ţi gura, îl rugă Clemens. Privi în susul Fluviului. La două mile depărtare, câmpiile de pe ambele maluri se îngustau, strivite de munţii care se strângeau, formând un defileu lat de numai un sfert de milă. Apa clocotea la baza stâncilor înalte de aproape o mie de metri. Pe piscurile din ambele părţi ale defileului sclipeau obiecte care de jos nu puteau fi identificate.

  La jumătate de milă depărtare de strâmtoare, vreo treizeci de galere se aşezaseră în trei semicercuri. Ajutate de curentul puternic şi iute şi de cele şaizeci de vâsle fiecare, se îndreptau în viteză către cele trei corăbii nepoftite. Clemens se uită la ele prin lunetă, apoi spuse:

  — Fiecare are la bord patruzeci de luptători şi două lansatoare de rachete. Ne-au prins în capcană. Iar rachetele noastre au stat nefolosite atâta vreme, că praful de puşcă s-a cristalizat mai mult ca sigur. Or să explodeze în tuburi şi o să zburăm pân’ la cer şi mai departe. Dar ce-or fi chestiile acelea de pe vârful stâncilor? Aparate pentru aruncarea focului grecesc?

  Un supus aduse armura regală pentru Bloodaxe: un coif făcut din trei straturi suprapuse de piele, având aripioare şi apărătoare pentru nas, platoşă, pantaloni şi scut, toate din piele. Un altul îi înmâna un mănunchi de suliţe confecţionate din lemn de tisă, având vârfuri din cremene.

  Femeile care se ocupau de rachete aşezară un proiectil în tubul de lansare care putea fi rotit. Racheta avea aproape doi metri lungime, mai puţin aripioarele de ghidaj, făcute din lemn de bambus, şi arăta exact ca o tiribombă de 4 Iulie. Focosul conţinea zece kilograme de praf negru de puşcă-în care se aflau fragmente minuscule de piatră, care în momentul exploziei deveneau şrapnele.

  Făcând puntea să scârţâie sub greutatea lui de patru sute de kilograme, Joe Miller coborî sub punte să-şi ia armura şi armele. Clemens îşi puse un coif şi-şi atârnă un scut pe umăr dar refuză să folosească platoşa. Teama de înec din cauza armurii grele în cazul căderii în Fluviu era mai mare decât aceea de a fi rănit.

  Clemens mulţumi zeilor, dacă exista vreunul, că avusese norocul de a se împrieteni cu Joe Miller. Acum erau fraţi sânge – în ciuda faptului că leşinase în timpul ceremoniei care le cerea amândurora să-şi amestece sângele şi să se supună unor reguli chiar mai dureroase şi respingătoare. Miller trebuia să-l apere pe Clemens cu propria-i viaţă, iar Clemens trebuia să cedeze la fel. Până acum, titantropul dusese tot greul în lupte. Oricum făcea cel puţin cât doi luptători de rând.

  Bloodaxe nu-l suferea pe Miller din invidie. Se credea cel mai destoinic luptător din lume, deşi era conştient că Miller putea învinge fără nici un efort, ca şi cum ar fi alungat un câine şi acela prăpădit.

  Erik Bloodaxe dădu ordine de luptă, care fură transmise către celelalte două corăbii prin reflectarea luminii soarelui ajutorul unor oglinzi din obsidian. Corăbiile vor rămâne cu pânzele ridicate şi vor încerca să treacă printre galioane. Manevra avea să se dovedească dificilă, deoarece corăbiile erau nevoi să-şi schimbe direcţia de marş pentru a evita pintenarea, pierzând astfel vântul prielnic. În acelaşi timp, fiecare corabie ava şi fie supusă unui tir din trei părţi.

  — Au vântul de partea lor, spuse Clemens. Până să intrăm cu adevărat în luptă, rachetele lor vor avea o rază mai lungă de acţiune.

  — Uite cine s-a găsit să ne dea lecţii? făcu Bloodaxe, apoi tăcu brusc.

  Câteva dintre obiectele sclipitoare aflate pe vârful stâncilor îşi părăsiseră poziţiile şi pluteau prin aer pe o traiectorie care le aducea spre corăbiile vikinge. Nordicii porniră să strige uimiţi şi alarmaţi, dar Sam le recunoscu de îndată: planoare. Îi explică asta în câteva minute lui Bloodaxe. Regele începu să transmită informaţia către ceilalţi vikingi, dar a trebuit să renunţe, întrucât galioanele din fruntea formaţiei duşmane traseră primele salve de rachete. Zburând nesigur şi lăsând în urma lor dâre de fum negru, zece rachete porniră în arc spre corăbiile cu pânze. Acestea îşi schimbară direcţia de înaintare, manevră în cursul căreia două dintre ele evitară coliziunea doar printr-o minune. Câteva rachete aproape că raseră catargele sau copastiile, dar se prăbuşiră în Fluviu fără să explodeze.

  Primul planor veni la atac. Când pomi într-un picaj de 45 de grade asupra corăbiei Dreyrugr, i se văzură aripile lungi şi fuzelajul zvelt şi argintiu pe care fuseseră pictate cu negru cruci malteze. Arcaşii nordici îşi încordară arcurile din lemn de tisă şi, la comanda arcaşului-şef, sloboziră săgeţile.

  Lovit de câteva săgeţi care rămăseseră înfipte în fuzelaj, aparatul de zbor plană la mică distanţă deasupra apei, apoi se aşeză pe Fluviu. Dreyrugr scăpă neatinsă de bombele care acum se duseseră la rundul Fluviului.

  Alte planoare atacară simultan cele trei corăbii, iar galerele duşmane lansară o nouă salvă de rachete. Clemens aruncă o privire către lansatorul de rachete de la bord. Femeile blonde şi solide rotiră tubul sub comanda micuţei Temah, care mai avea de aşteptat până să atingă focosul. Dreyrugr încă nu ajunsese destul de aproape de vreo galeră.

  Vreme de o clipă totul rămase îngheţat ca într-o fotografie: cele două planoare, ale căror vârfuri de aripă se aflau la doar câţiva centimetri una de alta, ieşind din picaj după ce-şi lansaseră bombele mici şi negre care stăteau suspendate deasupra ţintelor, rachetele germane pornite pe o traiectorie curbă şi aflate acum la jumătatea arcului coborâtor spre corăbiile vikingilor.

  Clemens simţi răbufnirea vântului în spatele său, auzi un şuierat şi bubuitul unei explozii, iar velele fură izbite în plin curentul de aer care înclină pe neaşteptate corabia în jurul axe ei longitudinale. Răsună un zgomot ascuţit, de parcă însăşi structura lumii era sfâşiată în bucăţi, şi o pocnitură ca şi când catargele ar fi fost izbite de securi gigantice.

  Bombele, planoarele, rachetele şi săgeţile lăsară impresia că se ridicaseră în aer, apoi coborâseră, întoarse cu josul în sus. Parcă lansate din tuburi de rachetă, velele şi catargele se desprinseră de la locurile lor şi se înălţară în zbor. Lipsită de forţa de împingere a pânzelor, corabia se roti, ajungând să stea paralel cu Fluviul, cu toate că în urmă cu o clipă se aflase la un unghi de 90 de grade faţă de curent. Clemens scăpă fără să fie măturat de pe punte de primul suflu al exploziei numai pentru că titantropul, ţinându-se cu o mână de timonă, îl apucase strâns cu cealaltă. Ari Grimolfsson stătea şi el agăţat de timonă. Dinspre servantele lansatorului se auziră strigăte înspăimântate pe care vântul le duse până departe în amonte, apoi femeile se treziră ridicate în aer, zburară ca nişte păsări speriate, plutiră câteva momente, după care se prăbuşiră în Fluviu. Suflul smulse tubul lansatorului de pe postament şi-l azvârli departe peste bord.

  Bloodaxe se prinsese cu o mână de balustrada copastiei, fără a scăpa din cealaltă mână preţioasa lui secure din oţel. Deşi corabia se clătina puternic în faţă şi în spate, Bloodaxe reuşi să-şi vâre securea în cobur şi să se agate cu ambele mâini de balustradă. Asta spre norocul lui, fiindcă vântul, urlând ca o femeie care se prăbuşeşte de pe o stâncă, se înteţi şi, peste câteva clipe, o nouă rafală fierbinte izbi corabia, asurzindu-l pe Clemens şi făcându-l să simtă o arşiţa de parcă ar fi apropierea unui furnal.

  Un talaz uriaş înălţă corabia spre cer. Clemens ochii şi urlă, însă vuietul exploziei ce încă-i persista în urechi împiedică să-şi audă propria voce.

  La depărtare de patru sau cinci mile se formase un zid de cel puţin cincisprezece metri de apă murdara, cafenie, care gonea spre corabie pe după cotul văii. Vru să închidă ochii, iarăşi dar nu reuşi. Simţindu-şi pleoapele îngheţate, continuă să privească până când puhoiul ajunse la o milă depărtare. Abia atunci distinse copaci, pini, tisă şi stejari uriaşi răzleţiţi pe coama valului şi, pe măsura ce acesta se apropia, fragmente din lemn de bambus sau pin, un acoperiş scăpat întreg prinţ minune, o corabie sfărâmată cu doar o jumătate de catarg şi corpul cenuşiu-închis, de mărimea unei balene, al unui Balaur de Fluviu, smuls din adâncurile apei.

  Rămase paralizat de groază. Ar fi vrut să nu fie în viaţă, numai să scape de moartea cumplită ce-l aştepta. Dar nu izbuti, aşa că, înmărmurit, incapabil să mai gândească, urmări cum corabia, în loc să fie târâtă la fund şi strivită sub avalanşa sutelor de mii de tone de apă, se înălţa tot mai sus şi mai sus pe povârnişul valului, în timp ce stânca de deasupra, presărată cu rămăşiţe înnoroite, ameninţa să se prăvălească peste ei, iar cerul, care cu numai câteva minute mai devreme fusese albastru şi strălucitor, îşi schimbă culoarea, devenind cenuşiu.

  Apoi corabia ajunse pe coamă, într-un echilibru fragil, gata să alunece la vale, se balansa, îşi cufundă botul în apă şi porni pe pantă în jos, către concavitatea valului. Un cadavru, catapultat de apele turbate, căzu pe punte în apropierea lui Clemei care se holbă la el, neînţelegând pe deplin ce se întâmplase, prea paralizat de spaimă ca să mai simtă ceva; nu mai reacţiona nimic.

  Aşa se face că rămase cu privirea ţintă la cadavrul lui Livy, pe jumătate mutilat. Era Livy, soţia lui, cea pe care o văzuse mai devreme pe malul Fluviului.

  Un alt val care se prăbuşi pe punte aproape că-i smulse pe el şi pe titantrop, gata să-i azvârle în vâltoare. Nereuşind să se mai agate de ceva, timonierul scoase un răcnet şi apa îl cără peste bord, laolaltă cu cadavrul femeii.

  Deplasându-se pe contrapanta concavităţii valului, corabia se întoarse de-a latul faţă de zidul de apă. Continua să se înalţe, parcă zburând, cu toate că era înclinată atât de mult pe o coastă, încât Miller şi Clemens rămaseră agăţaţi de resturile timonei de parcă s-ar fi legănat de ramura unui arbore crescut pe versantul vertical al unui munte. Apoi corabia reveni la poziţia orizontală şi pomi să alunece pe următoarea pantă a valului. Bloodaxe nu reuşi să se mai ţină de nimic şi se trezi azvârlit de-a latul punţii, cât pe ce să fie aruncat peste copastia din cealaltă parte, dar corabia se redresa ca prin minune şi el reuşi să-şi încleşteze mâinile de balustrada de la babord, rămânând atârnat de ea.

  Ajungând pe coama celui de-al treilea val, Dreyrugr se năpusti pieziş, coborând peretele muntelui de apă. Izbi o altă navă drept în bot, se cutremură din toate încheieturile, iar forţa şocului îl făcu pe Bloodaxe să piardă contactul cu balustrada. Se răsuci de-a lungul ei, lunecă până se ciocni de balustrada ce împrejmuia puntea pupa, o sfărâmă, iar apa îl cără în jos, sub puntea din mijlocul corăbiei.

  Sam Clemens nu-şi reveni din şoc decât în dimineaţa următoare. Tot mergând călare pe valurile uriaşe şi deplasându-se pieziş pe ele, Dreyrugr ajunsese până în dreptul câmpiei, care era acoperită de ape înspumate, dar mult mai puţin adânci. Fusese azvârlită pe lângă dealuri şi printr-o trecătoare îngustă, până la un canion nu prea mare de la poalele muntelui. Apoi, pe măsură ce nivelul apelor scăzuse, cu un bufnet, corabia se aşezase pe pământ.

  Încă stăpâniţi de groază, membrii echipajului rămaseră întinşi, ascultând vuietul furios al Fluviului şi şuieratul vântului şi cu ochii către cerul de culoarea metalului ce se răceşte călire. Apoi şuieratul se potoli. Vântul care bătea înspre amonte se opri, făcând loc adierii blânde şi bine cunoscute ce sufla spre vărsare.

  Cei cinci supravieţuitori aflaţi pe punte începură să se agiţi şi să pună întrebări. Sam abia reuşi să îngâne câteva cuvinte printre buzele paralizate. Bâlbâindu-se, le povesti despre strălucirea pe care o văzuse pe cer cu cincisprezece minute înainte de dezlănţuirea vântului. Undeva în vale, probabil la vreo mile depărtare, se prăbuşise un meteorit uriaş. Curentul de aer stârnit de căldura produsă la trecerea corpului ceresc prin atmosferă, precum şi dislocarea unei enorme mase de aer dăduseră naştere acelor valuri gigantice. Aşa îngrozitoare cum li se păruseră, valurile acelea trebuie să fi arătat ca nişte pitici în comparaţie cu cele stârnite în apropierea punctului de impact. Din fericire, Dreyrugr se aflase la periferia zonei în care se dezlănţuise furia.

  — Când ne-a izbit, încetase să mai fie turbată şi devenise de-a dreptul ghiduşă.

  Câţiva dintre nordici se ridicară şovăitori în picioare şi păşiră precauţi. Unii scoaseră capetele prin gura tambuchiului. După ce fusese aruncat încolo şi încoace pe punte, Bloodaxe avea dureri cumplite, dar reuşi să răcnească:

  — Toată lumea să treacă sub punte! Vom mai avea parte de aluri, greu de spus câte, dar vor fi mai grozave decât cel ce e-a aruncat aici!

  Exprimând situaţia în termeni moderaţi, Sam nu-l prea înghiţea pe Bloodaxe, însă trebuia să-i recunoască priceperea când era vorba de năravurile apei. El, unul, îşi închipuise că primele valuri fuseseră şi ultimele, Membrii echipajului rămaseră în magazia de sub punte, fie-are căutându-şi un locşor şi ceva de care, la o adică, să se gate şi aşteptarea lor nu dură mult. Pământul vui şi se cutremură, apoi Fluviul se năpusti în trecătoare cu un şuierat, urmat e un urlet puternic. Luată pe sus de puhoi, Dreyrugr se balansa şi, în acelaşi timp, se răsuci în loc. Sam îngheţă. Era convins că dacă asta s-ar fi întâmplat ziua în amiaza mare, atât el cât şi ceilalţi ar fi arătat ca nişte cadavre cu pielea albăstrui-cenuşie.

  Corabia porni pe val, frecându-se când şi când de pereţii canionului. Sam era gata să bage mâna în foc că, purtată de şuvoi, corabia Dreyrugr ajunsese la nivelul stâncilor care formau canionul, aflându-se pe punctul de a trece dincolo, însă ea se prăbuşi brusc. Părea să se scufunde cu repeziciune, fiindcă apele scurgeau prin trecătoare la fel de iute precum intraseră. Se auzi o izbitură, urmată de respiraţia precipitată a bărbaţilor şi femeilor, de gemete, de sunetul picăturilor de apă şi urletul tot mai stins al fluviului care se retrăgea.

  Însă chinurile lor nu se încheiaseră. Erau siliţi să mai aştepte tremurând de groază până când uriaşa masă de apă se va rostogoli înapoi pentru a umple din nou spaţiul din care fusese dislocată de sutele de tone ale meteoritului încins la roşu. Cu toate că noaptea era mult mai călduroasă decât de obicei, tremurau de parcă ar fi fost cufundaţi în apă îngheţată. Si, pentru prima oară după cei douăzeci de ani petrecuţi pe planeta asta nu avură parte de ploaie în cursul nopţii.

  Apele năvăliră din nou, însă, înainte de asta, simţiră pământul cutremurându-se şi gemând. Se auzi un muget şi un sfârâit de nedescris, iar corabia se ridică din nou, răsucindu-se izbindu-se de zidurile canionului, apoi se prăbuşi brusc. De astă dată vasul nu lovi prea violent solul, iar Sam puse totul pe seama stratului gros de mâl care acoperea pământul

  — Nu cred în miracole, dar tocmai am trăit unul, spuse Sam în şoaptă. Nu-mi vine să cred că mai suntem în viaţă.

  Joe Miller, care-şi revenise mai repede decât restul oamenilor de la bord, plecă într-o recunoaştere care dură jumătate de oră. Se întoarse cărând în braţe trupul unui bărbat care nu mai ea nimic pe el. Omul era viu. Avea părul blond mânjit de noroi, un chip care părea frumos şi ochi albaştri bătând înspre cenuşiu. Îi spuse lui Clemens ceva în germană şi, după ce-l întinseră pe punte, se strădui chiar să şi zâmbească.

  — L-am găzit într-un planor, îi lămuri Joe. Adică, între zvărâmăturile lui. Mai zunt o mulzime de morzi pe lângă canion. Cu el şe faşem?

  — Ei asta-i, ţi-l faci prieten, mormăi Clemens. Ai lui au dispărut; în zona asta n-a mai rămas nimeni în viaţă.

  Se cutremură. Îşi reaminti cu durere imaginea lui Livy: aruncată pe punte ca un dar făcut în răspăr, cu părul umed lipit de partea zdrobită a ţestei şi ţintuindu-l rece cu singurul ochi rămas întreg. Îi veni să plângă, dar nu reuşi să-şi stoarcă măcar o lacrimă şi asta îl linişti. Tristeţea l-ar fi distrus. Mai târziu când va putea să se ţină pe picioare, îşi va găsi timp să jelească. Şi totul fusese atât de aproape…

  Bărbatul blond se ridică în şezut. Tremurând din tot corpul, spuse într-o engleză britanică impecabilă:

  — Mi-e frig.

  Miller cobori sub punte şi aduse peşte uscat, pâine din ghindă, muguri de bambus şi brânză. Vikingii ţineau la păstrare alimente pentru perioadele în care s-ar fi aflat în zone ostile, care li s-ar fi interzis să-şi utilizeze potirele.

  — Proztul ăla de Bloodacze încă mai trăiezte, spuse Miller. Are câteva coazte rupte zi e plin de vânătăi zi răni. Da’ gura-i merze ca-nainte. La se altşeva te pozi aztepta?

  Clemens începu să plângă. Joe Miller îl imită şi-şi suflă nasul zgomotos.

  — Gata, anunţă el, acum mă zimt mult mai bine. Nişiodată n-am fozt atât de zberiat ca acum. Când am văzut atâta apă, de parcă tozi mamuzii se năbustiserâ spre noi, m-am gândit: Z-a terminat cu tine, Joe. Adio, Zam. Mâine-o ză te trezezti pe malul Fluviului într-un alt corp, dar pe Zam n-o să-l mai vezi în veşi. Aza mă temeam că ze va întâmpla. Doamne, şe zberiat am fozt!

  Tânărul necunoscut se prezentă. Se numea Lothar von Richthofen, pilot de planoare, căpitan în Forţele Aeriene ale Maiestăţii Sale Imperiale, Împăratul Alfred întâiul al Noii Prusii.

  În cursul ultimelor zece mii de mile parcurse am trecut pe lângă vreo sută de Noi Prusii, se miră Clemens. Fiecare era atât de mică încât, dac-ai fi stat în mijlocul uneia dintre ele şi-ai fi aruncat o piatră mai cu nădejde, sigur ai fi nimerit în centrul alteia. Trebuie să-ţi spun că niciuna dintre ele n-a fost bătăioasă ca ţara ta. Toate ne-au îngăduit coborârea la mal şi folosirea pietrelor pentru a ne încărca potirele, mai ales după ce le-am arătat ce-aveam de oferit în schimb.

  — Aţi făcut negoţ?

  — Sigur. Numai că n-am comercializat mărfuri, fiindcă toate navele comerciale de pe vechiul Pământ luate la un loc n-ar putea transporta bunuri cu ajutorul cărora să parcurgă o porţiune din Fluviu. Am vândut idei. De exemplu, le-am arătat cum să producă mese de biliard şi fixativ dezodorizant din gelatină de peşte.

  Pe vremea când trăia pe Pământ, împăratul din locurile astea era Conte de Waldersee, Feldmareşal german, născut în 1832, decedat în 1904.

  Clemens încuviinţă din cap şi spuse:

  — Tin minte c-am citit în ziare despre moartea lui şi-simţit o mare satisfacţie la gândul că mai supravieţuisem unui contemporan. Cât am trăit, asta a fost una dintre plăcerile autentice pentru care nu trebuia să plătesc; Ţinând seama că ştii să zbori, înseamnă că aparţii secolului al XX-lea, corect?

  Lothar von Richthofen îşi prezentă viaţa pe scurt. Pilotase un avion de luptă pe vremea Marelui Război. Fratele lui fusese un adevărat as al văzduhului, recunoscut ca atare de ambele părţi beligerante.

  — În primul sau al doilea război mondial? se interesă Clemens. Cunoscând destul de mulţi oameni care trăiseră în secolul al XX-lea, aflase unele amănunte – dar şi ficţiuni – privind evenimentele petrecute după moartea sa, survenită în 1910.

  Von Richthofen îi mai oferi detalii. Participase la primul război mondial. Luptase sub comanda fratelui său şi doborâse patruzeci de avioane ale aliaţilor. În 1922, pe când transporta o actriţă americană de film care călătorea cu impresarul ei, de la Hamburg la Berlin, aparatul se prăbuşise, provocându-i moartea.

  — Norocul care-l răsfăţ ase pe Lothar von Richthofen m-a părăsit, remarcă el. Cel puţin aşa am crezut pe vremea aceea. Pufni în râs. Acum iată-mă, am din nou trupul de la douăzeci şi cinci de ani şi-am scăpat de tristeţile vârstei înaintate, când femeile nu se mai uită la tine, vinul ţi-aduce lacrimi în ochi să te-nveselească şi simţi un gust amar la gândul propriei tale slăbiciuni,care, cu fiecare zi ce trece, te-aduce tot mai aproape de pragul morţii. Când a căzut meteoritul, norocul s-a îndurat iar mine. Aripile planorului s-au frânt la prima pală de vânt, dar în loc să se prăbuşească, fuzelajul a continuat să plutească, răsucindu-se, pierzând înălţime, ridicându-se din nou, coborând, până când, uşor ca o foaie de hârtie, am aterizat pe un deal. După aceea, a venit al doilea val al stihiei, fuzelajul a fost purtat de ape şi m-am trezit aşezat fără zdruncinături la poalele muntelui. Un adevărat miracol!

  — Miracolul: o distribuţie aleatorie a evenimentelor care se întâmplă o dată la un miliard, spuse Clemens. Crezi că viitura a fost provocată de un meteorit uriaş?

  — L-am văzut scânteind şi lăsând în urmă o dâră de foc. Din fericire pentru noi, s-a prăbuşit foarte departe de aici.

  Coborâră din corabie şi porniră clefăind prin noroiul gros spre gura canionului. Joe Miller eliberă drumul de buşteni pe care chiar şi un atelaj cu cai s-ar fi chinuit să-i urnească din loc. Pe alţii îi împinse deoparte şi cei trei reuşiră să coboare panta dealului până spre câmpie. În urma lor veneau ceilalţi membri ai echipajului.

  Mergeau în tăcere. Cu excepţia arborilor de fier, restul vegetaţiei fusese rasă de pe faţa solului. Aceştia aveau rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ, încât majoritatea rămăseseră în picioare. Se vedeau şi petice de iarbă în locurile unde noroiul nu se depusese. Asta dovedea rezistenţa şi îndărătnicia ierbii pe care milioanele de tone de apă nu reuşiseră s-o smulgă din sol.

  Ici şi colo apăreau resturile lăsate de viitură: cadavre de bărbaţi şi femei, lemne sfărâmate, prosoape, potire, o barcă scobită din trunchiul unui copac, pini, tisă şi stejari dezrădăcinaţi. Marile potire de piatră, având forma unor ciuperci, aşezate distanţă de o milă unul de altul, rămăseseră neatinse pe ambele maluri, dar multe erau pe jumătate îngropate în nămol.

  — Ploile vor căra noroiul, spuse Clemens. Terenul e înclinat către Fluviu. Ocoli câteva cadavre. Îi stârneau o ură surdă. Pe de altă parte, se temea că va ajunge să vadă iar trupul lui Livy şi nu credea că va fi în stare să suporte o asemenea privelişte fără să înnebunească. De-un lucru putem fi siguri, reluă el. Între noi şi meteorit nu mai e nimeni. Ca primi sosiţi, avem prioritar asupra lui, iar după aceea va trebui să apărăm fierul acela ca pe-o comoară de lupii care vor veni în grabă, atraşi de mirosul lui. Vrei să rămâi cu noi? Dacă mă ajuţi, într-o bună zi o să ai un avion adevărat, nu doar un planor.

  Sam îi povesti câte ceva despre Visul lui. Apoi aminti de istorisirea lui Joe Miller legată de Turnul Ceţurilor.

  — Nu putem izbândi decât dacă avem mult fier, spuse el convins. Dar trebuie să muncim îndârjit. Vikingii nu mă pot ajuta să construiesc un vas cu aburi. Nu posedă cunoştinţele tehnice de care am eu nevoie. Până acum m-am slujit de ei să ajung la vreo sursă de fier. Am sperat să regăsesc zăcământul din care provine metalul folosit la confecţionarea securii lui Erik. Stârnindu-le lăcomia după metal şi folosindu-mă de p vestea lui Miller, i-am convins să pornească în expediţia asta. Acum e de prisos să căutăm în alte părţi. Ştim că fierul existent depăşeşte nevoile noastre. Trebuie doar să-l scoatem din pământ, să-l rafinăm şi să-i dăm formă. A, şi să-l apărăm. N-aş vrea să te mint spunându-ţi că totul va fi uşor. S-ar putea să dureze ani întregi până terminăm nava, şi are să fie muncă grea, nu glumă.

  Chipul lui Lothar se aprinse de la scânteia de speranţă exprimată de vorbele lui Clemens.

  — E-un vis nobil şi minunat! exclamă el. Da, vreau să fiu alături de tine şi jur pe onoarea mea că te voi urma până luăm cu asalt Tumul Ceţurilor! Pe cuvântul meu de ofiţer şi gentleman, pe sângele baronilor de Richthofen!

  — Mi-e de ajuns dacă-ţi dai cuvântul ca bărbat, îl temperă Sam.

  — Ce trio ciudat, ba chiar incredibil, alcătuim! remarcă Lothar. O fiinţă subumană care a dispărut cu cel puţin o sută de mii de ani înainte de apariţia primelor semne de civilizaţie. Un aviator nobil din Prusia secolului al XX-lea şi un mare umorist american născut în 1835. Iar echipajul nostru – auzind acel nostru, Clemens îşi arcui sprâncenele stufoase – format din vikingi din secolul al X-lea…

  — Care-a ajuns o ceată jalnică, completă Sam, privind spre Bloodaxe şi oamenii lui ţârâindu-şi paşii prin noroi. Toţi erai plini de vânătăi din cap şi până în picioare, iar unii şchiopătau. Nici eu nu mă simt prea grozav. Ai văzut vreodată un japonez frăgezind o caracatiţă moartă? Acum ştiu cum se simte fiinţa aceea. Apropo, n-am fost doar umorist, ci şi om de litere.

  — O, iartă-mă! spuse Lothar. Te-am jignit! N-am vrut să te supăr! Domnule Clemens, dă-mi voie să-ţi îndulcesc suferinţa povestindu-ţi cât de mult râdeam pe vremea copilăriei citindu-ţi cărţile. Consider că Huckleberry Finn e un roman extraordinar, trebuie să recunosc, totuşi, că nu mi-a mers la inimă felul în care ai ridiculizat aristocraţia în romanul Un yankeu la curtea Regelui Arthur. Acţiunea se petrecea în Anglia, iar tu erai american.

  Erik Bloodaxe socoti că se simţeau prea istoviţi să înceapă imediat munca pentru transportarea corăbiei până la Fluviu. Spre seară, după ce-şi vor încărca potirele, vor mânca şi se vor odihni; vor lăsa truda istovitoare pentru a doua zi dimineaţă, după micul dejun.

  Se întoarseră la corabie şi-şi scoaseră din magazie potirele e care le aşezară pe suprafaţa plată a tipsiilor de piatră. După ce soarele atinse piscurile munţilor înspre vest, oamenii începură să aştepte fulgerul dogorâtor. Descărcarea electrică avea să alimenteze convertoarele energie-materie din fundul dublu al fiecărui potir, astfel că, ridicând capacul mai târziu, oamenii vor găsi came gătită, legume, pâine cu unt, fructe, tutun, gumă de visat, băuturi alcoolice şi mied.

  Dar când întunericul se înstăpâni asupra văii, potirele din piatră rămaseră mute şi reci. Din cele aflate dincolo de Fluviu, se văzură exploziile de lumină şi unii reuşiră să distingă şi vuietul produs de descărcarea electrică.

  Pentru prima oară în cei douăzeci de ani care trecuseră de la Ziua Resuscitării, pietrele de pe malul vestic al Fluviului nu funcţionau.

  Bărbaţii şi femeile simţiră că Dumnezeu îi trădase. La fel ca şi apariţia soarelui, cele trei ofrande zilnice făcute de pietre li se păruseră până atunci fireşti. Le-a luat câtva timp să alunge senzaţia de sfârşeală din stomac, consumând ultimele rezerve de peşte, muguri şi brânză.

  O vreme, Clemens rămase gânditor şi melancolic. Von Richthofen nu se dădu bătut şi propuse transportarea potirelor pe malul celălalt pentru ca măcar a doua zi să aibă mâncare. Clemens se ridică pe dată şi i se adresă lui Bloodaxe. Deşi nordicul era mai furios decât de obicei, a trebuit să admită că nu puteau sta cu braţele încrucişate. Joe Miller, germanul şi un roşcovan solid de origine suedeză, pe nume Toke Kroksson porniră prin noroi către corabie şi aduseră vâsle. Aceştia trei cărora li se alătură şi Clemens, duseră potirele pe malul celălalt într-o barcă; apoi Miller îl conduse pe Toke înapoi. Îşi găsiră culcuş peste noapte pe o piatră curată, fiindcă descărcările electrice arseseră şi îndepărtaseră noroiul.

  — Când va începe ploaia va trebui să ne băgăm sub piatră sugeră Clemens. Stătea întins pe spate ţinându-şi mâinile împreunate sub cap şi privea la cerul înstelat. Datorită luminii emise de zeci de mii de stele cu mult mai mari decât Venus la apogeu şi a filamentelor sclipitoare care şerpuiau printre norii ide gaz, cerul acesta nu semăna cu cel văzut de pe Pământ. Unii sori erau atât de strălucitori, încât puteau fi văzuţi ca nişte fantome chiar şi la amiază.

  — Pesemne că meteoritul a sfărâmat câteva potire din piatră de pe malul vestic, spuse Sam. S-a întrerupt circuitul! Dumnezeule, ce mare-o fi! Probabil că sunt conectate cel puţin douăzeci de milioane de pietre, dacă nu s-au greşit calculele.

  — De-a lungul Fluviului vor izbucni conflicte sângeroase, gândi Lothar cu voce tare. Cei de pe malul vestic îi vor ataca pe cei de pe celălalt mal pentru a-şi putea încărca potirele. Ce război are să fie! Pe valea Fluviului trăiesc cel puţin treizeci şi cinci sau treizeci şi şapte de miliarde de oameni. Toţi se vor bate pe viaţă şi pe moarte pentru hrană.

  — Diztraczia e că dacă jumătate din ăztia zunt uciji şi rămân pietre destule, tot dejeaba, interveni Joe Miller. Douăjpatru de ore mai târjiu, morzii vor fi iar în viază, zi o iau cu tozii de la înşeput.

  — Nu-s convins, îl contrazise Sam. Cred că există o legătură între pietre şi resuscitări. Dacă jumătate dintre pietre sunt scoase din funcţiune, înseamnă că pe linia Lazarus se înregistrează o scădere considerabilă a producţiei. Meteoritul acesta e un sabotor venit din cosmos.

  — De la o vreme cred că lumea asta şi resuscitarea noastră nu sunt opera unor fiinţe supranaturale, spuse von Richthofen. Aţi auzit povestea gogonata care circulă de-a lungul Fluviului? Se spune că un om s-a trezit înainte de Ziua Resuscitării într-un loc tare ciudat. În jurul lui erau milioane de trupuri care pluteau prin aer: bărbaţi, femei şi copii, cu toţii goi şi raşi în cap, rotindu-se încet sub influenţa unei forţe necunoscute. Individul acesta, un englez pe nume Perkin, sau Burton, după spusele unora, a murit în jur de 1890. A scăpat de-acolo, dar a fost prins de două fiinţe – cu aspect uman – care l-au adormit la loc. Apoi s-a trezit, ca şi noi, pe malurile Fluviului. Cei ce se ascund în spatele acestei afaceri nu-s infailibili. Au făcut o greşeală în cazul lui Burton. Omul a zărit ce se întâmplă înainte de Resuscitare, o fază intermediară între moartea noastră de pe Pământ şi pregătirea pentru viaţa pe lumea asta. Sună fantastic, parc-ar fi o poveste cu final dorit. Ar mai fi şi…

  — Am auzit povestea, îl întrerupse Clemens. Se gândi să-i spună că văzuse chipul lui Burton prin lunetă cu câteva clipe înainte de a o zări pe Livy, dar durerea ce i-o trezi amintirea ei îl făcu să renunţe.

  Se sculă în şezut, înjură şi ridică ameninţător pumnul către stele, apoi începu să lăcrimeze. Aflat în spatele lui, Joe Miller întinse mâna uriaşă şi-l bătu uşor pe umăr. Stânjenit de această situaţie, von Richthofen preferă să privească în altă parte.

  — Abia aştept să ne umplem potirele, rupse el tăcerea. Aş da orice să trag un fum.

  Clemens râse şi-şi şterse lacrimile.

  — Nu plâng cu una cu două. Acum însă nu mă mai ruşinez s-o fac. Trăim într-o lume tristă, în multe privinţe la fel de tristă ca şi Pământul nostru. Ne bucurăm totuşi de trupul pe care l-am avut în tinereţe, nu trebuie să muncim pentru a ne câştiga hrana zilnică, am scăpat de grija facturilor neachitate, de teama că ne rămân femeile gravide, de bolile molipsitoare. Iar dacă suntem ucişi, a doua zi ne sculăm întregi şi bine dispuşi, deşi azvârliţi la mii de mile distantă de locul morţii. Nu seamănă cu cele propovăduite de preoţi. Asta, în sine, nu mă surprinde. Poate că, pe undeva, e chiar mai bine aşa. Cui i-ar plăcea să zboare mereu pe aripi aerodinamice instabile sau să stea toată ziua locului cântând prost la harpă sau să înalţe mereu osanale?

  Lothar începu să râdă şi spuse:

  — Poţi să-ntrebi pe orice sărăntoc indian sau chinez dacă nu-i merge cu mult mai bine decât în cealaltă lume. Numai noi, occidentalii răsfăţaţi de soartă, am ajuns să bodogănim şi să căutăm cauza şi efectul în tot ce ne înconjoară. Mare lucru n-am ştiut despre funcţionarea cosmosului nostru pământesc iar despre acesta aproape că n-avem habar. Important e că ne aflăm aici şi poate vom descoperi cine şi de ce ne-a adus în locul ăsta. Până una-alta, cât se mai găsesc femei frumoase şi dornice de aventuri galante, ţigări de foi, gumă de visat, vin şi câte-o bătaie pe cinste, cui îi pasă? O să mă distrez în această vale a umbrelor sclipitoare până când bucuriile vieţii îmi vor fi răpite din nou. Viii cu viile şi plăcerile, morţii cu cenuşa şi durerile.

  După aceea rămaseră tăcuţi o vreme şi Clemens nu reuşi să adoarmă decât cu puţin timp înainte de începerea ploii. Coborî să se adăpostească sub ciupercă până ce ploaia se potoli. Revenit pe piatră, tremură şi se răsuci ore în şir de pe o parte pe alta, deşi se învelise cu prosoape groase şi mari. În zori, Miller îl scutură violent să se trezească. Grăbit, se dădu jos de pe piatră şi se îndepărtă de ea. Cinci minute mai târziu, piatra scoase o flacără albăstruie de vreo zece metri înălţime şi mugi ca un leu.

  În aceeaşi clipă, toate pietrele de peste Fluviu începură să vuiască.

  Clemens aruncă o privire spre Lothar.

  — Cineva a întregit circuitul.

  — Asta mă înfioară, îi răspunse Lothar. Cine-o fi acest cineval.

  Apoi tăcu, dar nici nu ajunseră bine pe malul celălalt, că pomi să sporovăiască şi să râdă ca un oaspete la o petrecere mondenă. Prea multă veselie strică, socoti Clemens şi spuse:

  — Din câte ţin minte, până acum n-au intervenit în nici un fel. De data asta se pare că protectorii noştri n-au avut încotro.

  În următoarele cinci zile se străduiră să ducă corabia până pe mâl. Zăboviră încă două săptămâni s-o repare. Rămaseră de pază tot timpul, dar nu văzură pe nimeni apărând în zonă. După ce lansară corabia la apă fără catarge şi pânze, vâsliră în joşii Fluviului, dar nu întâlniră nici ţipenie de om.

  Echipajul, învăţat să vadă câmpiile înţesate de bărbaţi şi femei, trăi un sentiment de nelinişte. Tăcerea devenise supărătoare. În lumea aceasta, în afară de peştii din Fluviu şi de râmele din sol, nu existau animale, însă oamenii animau peisajul.

  — Curând vor apărea şi hienele, îi spuse Clemens lui Bloodaxe. Fierul acela e mai preţios decât a fost vreodată aurul pe Pământ. Vrei bătălii? O să ai parte de atâtea, de-o să-ţi iasă şi-pe nas.

  Rotindu-şi securea, nordicul se strâmbă de durerea pe care o simţea în regiunea coastelor.

  — Să vină! Vor afla că luptă pentru a aduce bucurie în inimile frumoaselor Valkirii!

  — Vorbe! îl contră Joe Miller. Sam zâmbi, dar se furişă în spatele titantropului. Bloodaxe se temea doar de o singură fiinţă pe lume, dar se putea întâmpla să-şi piardă minţile, şi aşa puţine şi să sară la bătaie. Se stăpâni, fiindcă avea nevoie de Miller, care valora cât douăzeci de războinici de-ai lui.

  Vreme de două zile, corabia naviga doar pe lumină. Noaptea, la timonă rămânea un singur om, iar ceilalţi dormeau. În cea de-a treia zi, pe înserat, titantropul, Clemens şi von Richthofen stăteau pe puntea prova fumând şi sorbind whisky, oferit de potirele lor la ultima escală.

  — De ce-i spuneţi Joe Miller? întrebă Lothar.

  — Dac-ar fi să-i pronunţi numele adevărat ţi-ai rupe limba, fiindcă-i mai lung decât orice termen tehnic inventat vreodată de-un filosof german, îi explică Sam. N-am fost în stare să-l rostesc nici prima dată, nici de atunci încoace. După ce-a învăţat engleză cât să-mi poată spune o glumă – şi te asigur că era tare nerăbdător s-o facă – am hotărât să-i zic Joe Miller. Mi-a relatat una atât de prăfuită, că nici nu-mi venea să cred. Ştiam că e cunoscută de multă vreme; prima dată am ascultat-o, într-o formă puţin diferită, în Hannibal, Missouri, pe când eram copil. şi spre dezgustul meu, o ascultam la bătrâneţe pentru a suta oară. Dar în nici un caz nu m-am aşteptat s-o aud spusă de cineva care a murit cu o sută de mii sau chiar un milion de ani înainte ca eu să mă nasc!

  — Dar cum sună?

  — Păi, cică era odată un vânător care urmărise ziua-ntreagă o căprioară rănită. A sosit şi noaptea care a adus cu ea o furtună grozavă. Văzând licărirea unui foc, vânătorul s-a oprit în faţa unei peşteri. L-a întrebat pe vraciul bătrân care trăia acolo dacă îi îngăduie să rămână peste noapte. Şi vraciul i-a răspuns: „Sigur, dar stăm cam îngrămădiţi. Va trebui să dormi cu fiică-mea.” Să-ţi spun mai departe?

  — Zam n-a râz atunşi, mormăi Joe. Uneori îmi vine-a crede că zi-a pierdut zimzul umorului.

  Plin de afecţiune, Clemens îl trase pe Joe de nasul în formă de proiectil şi spuse:

  — Uneori uni vine-a crede că nu grezezti. În realitate sunt cel mai mare umorist din lume fiindcă mă macină tristeţi nesfârşite. Râsul îşi trage seva din durere.

  O vreme, pufăi din ţigara de foi şi rămase cu ochii spre mal. Înainte de apusul soarelui, corabia intrase într-un ţinut unde căldura degajată de meteorit fusese cumplită. În afară de câţiva arbori de fier, restul copacilor fuseseră mistuiţi într-o mare de flăcări. Arborii de fier îşi pierduseră frunzele în acel nimicitor incendiu şi până şi coaja lor extrem de rezistentă arsese, iar lemnul, mai rezistent decât granitul, se carbonizase. De asemenea, explozia îi înclinase sau îi trântise pe unii la pământ, retezându-i de la nivelul solului. Potirele de piatră se înnegriseră şi nu mai stăteau vertical, dar nu se deformaseră deloc.

  — Lothar, vorbi el într-un târziu, cred că a venit momentul să afli de ce am pornit în căutarea asta. Joe ţi-o poate spune în felul lui; eu vreau să-ţi explic ce nu înţelegi. E o situaţie ciudată, dar cu nimic mai stranie decât tot ce s-a-ntâmplat de când ne-am trezit cu toţii din morţi.

  — Mi-e zete, îl întrerupse Joe. Vreau mai întâi o gură de apă.

  Îşi concentra ochii albaştri-închis, adumbriţi de găvanele osoase, asupra cupei adânci. Privi cu o asemenea intensitate, de parcă ar fi încercat să reînvie scenele pe care urma să le descrie. Articulând unele consoane mai puternic decât pe altele, conferindu-i limbii pe care o vorbea o sonoritate gâlgâitoare dar, în acelaşi timp, comică prin sâsâit, cu glasul gutural care creştea, devenind răsunător şi profund ca acela auzit din adâncul oracolului de la Delphi, Joe începu să depene povestea Turnului Ceţurilor:

  — M-am trezit undeva pe malul Fluviului, gol puzcă aza cum sunt zi acum. Mă aflam într-un loc cu mult la nord fază de pozizia noaztră de azi, fiindcă era mai frig zi lumina nu avea ztrăluşirea de aişi. N-am văjut nişi un om, numai noi… ăă, ti-tantropii, după cum ne numezte Zam. Aveam potire, dar mai mari decât ale voaztre, aza ca ăzta. Zi nu primeam bere zi vizkey. Nu ztiani şe-i aşela alcool, fiindcă nu apărea în potirele noaztre. Beam apă din Fluviu.

  Am crejut că zuntem în locul unde merji când mori, adică zeii ne dăduseră locul aşela zi tot şe ne trebuia. Eram fericizi, ne împerecheam, mâneam, dormeam zi luptam cu duzmanii. Zi-az fi fozt fericit zi-acum dacă n-ar fi apărut baborul.

  — Vrea să zică vapor, interveni Sam.

  — Aza am zbuz zi eu. Babor. Zam, nu mă mai întrerube. Zi-aza m-ai întristat zbunându-mi că nu ezistă zei. Păi eu i-am văjut.

  — Ai văzut zeii! întrebă Lothar.

  — Nu togmai. Am văzut unde trăieze. Le-am văjut nava.

  Von Richthofen deveni curios:

  — Poftim? Despre ce vorbeşti.tu acolo? Clemens îi făcu un semn cu ţigara de foi.

  — Mai încolo. Lasă-l să vorbească. Dacă-l întrerupem prea des, începe să le-ncurce.

  — Acolo de unde vin eu nimeni nu ze bagă-n vorba altuia. Dac-o faşe, se aleje c-un pumn în bot.

  — De-aceea ai tu nasul atât de mare, Joe. şi te durea rău?’

  Joe Miller îşi mângâie podoaba.

  — Altul n-am, zi zunt mândru cu el. În partea azta a văii n-am văjut vreun pigbeu cu azemenea nas. Acolo de unde vin leu, nazu-i un zemn al mărimii… cum îi zbuneţi voi, Zam?

  Sam se înecă şi-şi scoase ţigara din gură.

  — Joe, parcă ne povesteai despre navă.

  — Aza. Ba nu. Nu-i adevărat. Încă nu azunzezem acolo. Dar cum vă zbuneam, într-o ji ztăteam lunjit pe mal zi mă uitam la hârzoana peztilor. Mă bătea gândul ză mă ridic zi ză-mi fac un crlig ză prind zi eu câziva. Zi deodată aud un mujet. Zi şe ză veji, de după cotul Fluviului a apărut un monztru îngrojitor. M-am zberiat rău. Am zărit în zuz. Tocmai voiam ză fug, dar am văjut oameni călare pe el. Arătau ca oamenii, dar când monztrul z-a apropiat, am văjut că erau nişte piticozi azili zi plini de zcabie zi n-aveau nişi unul naz. I-az fi putut bate măr pe tozi cu o zingură mână, numai că ei călăreau monztrul aşela numit Zarpele de Fluviu de parcă erau albine pe blana urzului. Aza că…

  Ascultând din nou povestea, Clemens retrăi sentimentele pe care le avusese şi prima oară. Se simţea apropiat de fiinţa aceasta de la începuturile umanităţii. Cu toate că pronunţa bolovănos, sâsâind, bâlbâindu-se şi găsindu-şi cu greu cuvintele, exprimarea Titanului îl impresiona. Clemens intui panica maimuţei, uimirea şi dorinţa aproape copleşitoare de a o rupe la goană. Mai încercă şi celălalt îndemn interior, curiozitatea, cărei o înălţase la rangul de rudă apropiată a omului, dacă nu chiar de egal al lui. Dincolo de fruntea boltită palpita acea materiei cenuşie care nu se mulţumea să existe pur şi simplu, ci simţeai nevoia de a se hrăni cu forme şi lucruri necunoscute, cu modele încă nevăzute.

  Joe a rămas pe mal, deşi a stat cu mâna încleştată pe toarta potirului, nu cumva să-l piardă în caz că ar fi trebuit să fugă.

  Monstrul s-a apropiat. Lui Joe i s-a năzărit că s-ar putea sa nu fie viu. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, de ce-şi ţinea capul aplecat, gata să lovească? Şi cu toate astea, nu părea viu. Radia un aer de nefiinţă. Asta nu însemna nimic, bineînţeles. Joe văzuse un urs rănit prefăcându-se că-i mort de-a binelea şi apoi ridicându-se brusc şi smulgând braţul unui vânător.

  Şi totuşi, deşi asistase la moartea vânătorului, a doua zi îl văzuse din nou în viaţă în ziua în care se trezise pe malul Fluviului alături de alţi semeni. Iar dacă vânătorul, dar şi Joe putea să. trăiască din nou, atunci de ce n-ar fi putut şi acel cap de; şarpe cu trăsături împietrite să-şi piardă rigiditatea ca de moarte pentru a-l lua în colţi?

  Şi-a făcut uitate temerile şi, tremurând, s-a apropiat de monstru. Era un Titan, fratele mai mare al omului, abia trezit la viaţă şi manifestând dorinţa oricărui primat de a şti ce se petrece în jurul lui.

  Un pigmeu arătând jalnic, dar purtând pe frunte un cerculeţ din sticlă pe care se vedea un soare arzător pictat cu roşu, i-a făcut semn lui Joe Miller să se apropie. Ceilalţi pigmei de pe creatura nemişcata au rămas în spatele omului cu cerculeţ pe frunte, ţinându-şi pregătite suliţe şi alte obiecte despre care Joe a aflat mai târziu că se numeau arcuri şi săgeţi. Nu păreau înspăimântaţi de colos, dar asta era pesemne din cauză că obosiseră de atâta vâslit în susul Fluviului şi nu le păsa ce se va întâmpla.

  I-a trebuit mult timp pigmeului să-l convingă pe Joe să urce pe navă. Au venit cu toţii la ţărm să-şi încarce potirele, moment în care Joe s-a tras departe de ei. Au mâncat, ca şi Joe de altfel, dar păstrând distanţa. Speriaţi de sosirea navei, semenii lui Joe fugiseră spre dealuri. Curând după aceea, văzând că Şarpele de Fluviu nu-l ameninţa pe Joe, s-au apropiat cu băgare de seamă. Pigmeii s-au retras pe nava lor.

  Apoi căpetenia a scos un obiect necunoscut din potir, a apropiat o sârmă înroşită de capătul lui; atât din obiect cât şi din gura pigmeului a ieşit fum. La vederea primului vălătuc de fum, Joe a tresărit; ai lui au şters-o din nou spre poalele dealurilor. Joe s-a întrebat dacă fiinţele lipsite de nas erau cumva puii balaurului. Poate că progeniturile lui luau această formă larvară, dar erau ele capabile să scoată fum şi foc pe nări ca şi mama lor?

  — Nu-z prozt cum par, spuse Joe. Nu mi-a trebuit mult până ză-mi dau zeama că fumul iejea din aşel lucru, care ze cheamă zigară. Căpetenia lor mi-a dat de înzelez că dacă mă zui pe navă îmi dă zi mie ză fumej. Acum, când jtiu şe jtiu, aj fi nebun z-o fac, dar atunşi voiam ză trag un fum. Pezemne că vroiam ză-mi imprezionez tribul, şine ztie.

  A sărit pe navă, iar sub greutatea lui aceasta s-a înclinat la babord. Şi-a învârtit potirul, arătându-le pigmeilor că le va zdrobi ţestele cu el dacă va fi atacat. Au priceput semnele şi nu s-au apropiat de el. Căpetenia i-a dat lui Joe o ţigară de foi şi, cu toate că l-a apucat tuşea, gustul tutunului i s-a părut ciudat, ba chiar i-a plăcut. Mai apoi, după ce a băut bere pentru prima oară, a rămas fascinat.

  Şi în felul acesta, Joe a hotărât să călătorească pe spinarea Şarpelui de Fluviu alături de pigmei. A fost pus să tragă la rame şi i s-a dat numele de Tehuti.

  — Tehuti? se miră von Richthofen.

  — Numele grecesc e Hermes, lămuri Clemens lucrurile. Egiptenii, care-l numeau Thot, îl înfăţişau pe zeu sub forma unui ibis cu ciocul lung. Cred că Joe trebuie să le fi amintit zeul-babuin, Bast, dar nasul uriaş a cântărit mai greu în hotărârea lor. Aşa a devenit el Thot sau Tehuti.

  Zilele şi nopţile petrecute pe Fluviu zburau ca vântul. Joe se simţea uneori ostenit de toate şi dorea să fie debarcat. Deprinsese deja limba pigmeilor, dar se exprima poticnit. Căpetenia era de acord să-i facă pe voie lui Joe, înţelegând limpede că orice refuz se putea încheia cu măcelărirea întregului echipaj. Spunea însă cu amărăciune în glas că Tehuti îşi întrerupea educaţia tocmai când începuse să facă progrese. Fusese o brută deşi avea chipul zeului înţelepciunii, iar curând va deveni om.

  Brută? Zeu? Om?

  Ce însemnau aceste cuvinte?

  Ordinea nu era întru totul corectă, zicea căpetenia. Succesiunea normală mergea de jos în sus: brută, om şi zeu. Într-adevăr, puteai întâlni un zeu luând înfăţişarea unei fiare, iar omul, în sufletul căruia se amestecau trăsături de animal şi de zeu oscila între unul şi altul, devenind când unul când celălalt.

  Asta depăşea puterea de înţelegere a lui Tehuti, care avea creierul mai puţin dezvoltat. Atunci se aşeza şi rămânea cu privirea aţintită către malul de care se apropiau. Nu va mai avea ţigări şi bere. Oamenii de pe mal făceau parte din acelaşi neam cu el, dar nu erau din tribul lui şi l-ar fi putut omorî. Pe de altă parte, pentru prima oară în viaţă se simţea atras de speculaţiei intelectuală şi, o dată revenit între titantropi, dorinţa de emancipare avea să se stingă.

  De aceea s-a uitat la căpetenie şi a clipit, a zâmbit clătinând din cap şi i-a spus că va rămâne pe navă. Şi-a ocupat locul la cârma pupa şi a reînceput să studieze cel mai minunat dintre lucruri: limbajul care putea exprima idei filosofice. A dobândit fluenţă în exprimare şi a început să priceapă spusele căpeteniei, deşi uneori îi venea foarte greu, de parcă ar fi strâns în palmă un ghem de ghimpi. Dacă îi scăpa o idee sau alta, o urmărea, o prindea, înghiţind-o, întâmplându-i-se uneori să se înece cu ea. Până la urmă, o digera şi se extrăgea esenţa din ea.

  Fluviul curgea pe lângă ei. Echipajul vâslea, ţinându-se aproape de mal, unde curentul era mai slab. După zile şi nopţi de călătorie, soarele nu mai urca prea sus pe cer ci, la zenit, rămânea mereu mai jos faţă de cum se obişnuiseră. Iar aerul devenise mai rece.

  — Joe şi ceilalţi se apropiau de polul nord, explică Sam. Înclinaţia ecuatorului acestei planete faţă de planul eclipticii este zero. După cum ştii, nu există anotimpuri; ziua şi noaptea sunt egale ca durată. Dar Joe se apropia de punctul din care soarele se vede tot timpul jumătate sub orizont şi jumătate deasupra lui. Mai curând, aşa l-ar fi văzut în absenta munţilor.

  — Da, era tot timpul crepuzeul. Mi-era frig, dar oamenilor le era zi mai zi. Tremurau din toate mădularele.

  — Corpul lui mătăhălos radiază mai lent căldura decât trupurile noastre pipernicite, spuse Clemens.

  — Te rog, Zam. Ză zbun mai departe zau ză-mi zin gura?

  Lothar şi Sam îi zâmbiră împăciuitor.

  Continuă. Vântul creştea în intensitate, ceaţa se îndesea. L-a cuprins neliniştea. Ar fi vrut să se întoarcă, dar fără să piardă respectul de care se bucura din partea căpeteniei. S-a hotărât să meargă până la capăt alături de ei.

  — Nu ştiai încotro se duceau? întrebă Lothar.

  — Nu togmai. Intenzionau ză azungă la ijvoarele Fluviului. Zocoteau pezemne că jeii trăiau acolo zi o ză le îngăduie intrarea în adevărata lume de dincolo. Jişeau că lumea azta nu era şea adevărată, şi doar o etapă zpre ea. N-am priceput eu ezact, dar aza zbuneau.

  Nava a intrat într-un golfuleţ apărat de o limbă de pământ. Pe mal nu au mai văzut nici un potir de piatră. De nevoie, au prins peşte şi l-au uscat. Mai aveau la bord rezerve de muguri de bambus strânşi din ţinuturile însorite pentru asemenea situaţii.

  Căpetenia şi oamenii lui s-au rugat, apoi au început să escaladeze o serie de cascade. Forţa supraumană a lui Tehuti-Joe Miller i-a ajutat să depăşească multe piedici. Alteori, masivitatea lui devenea o povară şi un pericol.

  Au continuat să urce, tot timpul uzi din cauza umezelii din aer. Când au ajuns la o stâncă al cărui perete neted ca gheaţa avea înălţimea de trei sute de metri şi-au pierdut orice speranţă. Pornind în recunoaştere, au găsit o frânghie atârnând pe faţa stâncii. Era alcătuită din prosoape legate unul de altul. Joe i-a încercat rezistenţa şi a urcat pe ea folosindu-şi forţa braţelor şi împingându-se cu picioarele şi a ajuns în vârf. A privit în jos spre cei care-l urmau. Căpetenia, care pornise prima, a obosit curând şi, ajuns la jumătatea distanţei, n-a mai fost în stare să urce. Joe l-a tras cu tot cu frânghia extrem de grea până sus. Apoi a procedat la fel şi cu ceilalţi.

  — De unde, Doamne iartă-mă, apăruse frânghia? întrebă von Richthofen.

  — Le pregătise cineva drumul, spuse Clemens. Ţinând seama de nivelul scăzut al tehnologiei de pe această planetă, nimei n-ar fi găsit o modalitate de a duce frânghia pe vârf ca s-o lege acolo. Un balon ar fi reuşit să ducă un om până sus. S-ar putea confecţiona un balon din piele de Balaur de Fluviu sau din piele de om, să ştii. Iar hidrogenul îl poţi obţine trecând abur peste mangal supraîncălzit în prezenţa unui catalizator potrivit. Dar în lumea asta săracă în metale, de unde catalizatori? Hidrogenul poate fi produs şi fără catalizator, dar cu un consum enorm de combustibil. Ei însă n-au găsit nici urmă de cuptoare necesare pentru producerea hidrogenului. Pe de altă parte, de ce-ar fi lăsat prosoapele? Dacă mai aveau nevoie de ele? Nu, o persoană necunoscută, să-i zicem Necunoscutul Misterios, a pus frânghia aceea pentru Joe şi pigmei. Sau pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe acolo. Să nu mă-ntrebi cine sau de ce a făcut asta. Ai răbdare. Mai sunt multe de spus.

  Cărând cu ei frânghia, au parcurs câteva mile pe platoul Scăldat în lumina crepusculară şi ceţoasă. Au ajuns la o altă stâncă de unde au văzut că Fluviul se lărgea deasupra lor într-o cascadă. Joe socotea că era atâta apă acolo, încât până şi luna Pământului putea pluti pe ea. Nu s-ar fi mirat prea mult dacă marele astru negru-argintiu ar fi apărut pe buza cascadei şi s-ar fi prăbuşit în acel tunet al apei, spărgându-se în bucăţi de pietrele din vâltoare.

  Vântul şfichiuitor s-a înteţit; ceaţa a devenit tot mai densă. Picăturile de apă se condensau pe prosoapele în care se înfofoliseră din cap până în picioare. Stânca din faţa lor era netedă ca oglinda şi cădea perpendicular pe cea abia escaladată. Vârful i se pierdea în negură; putea avea la fel de bine cincisprezece Iau trei mii de metri înălţime. Au cercetat baza ei, sperând să găsească măcar o fisură. Şi au aflat-o. Era un intrând la joncţiunea platoului cu stânca. Dar atât de scund, încât i-a silit să intre târâş, pe coate şi genunchi. Joe şi-a ros umerii de pereţi. Stânca era însă netedă, de parcă tunelul fusese făcut de un om, iar apoi lustruit până la dispariţia oricărei asperităţi.

  Tunelul urca prin munte la un unghi ceva mai mic de 45 de grade. Lungimea lui nu putea fi apreciată. Când ajunseră la capătul celălalt, umerii lui Joe sângerau şi, cu toate că se înfăşurase în prosoape, palmele şi genunchii îi erau carne vie.

  — Nu pricep, spuse von Richthofen, am impresia că munţii au fost modelaţi în aşa fel încât să constituie un obstacol în drumul oamenilor spre capătul Fluviului. De ce a fost tunelul acesta săpat în stâncă pentru a permite trecerea nepoftiţilor? Şi de ce nu exista un tunel în primul perete de stâncă?

  — Ar fi fost vizibil pentru toate santinelele sau patrulele din ţinut, răspunse Clemens. Al doilea perete stâncos era învăluit în ceaţă.

  — Frânghia din prosoape albe pare mult mai evidentă, nu se lăsă Lothar.

  — Poate c-a fost pus acolo cu puţin timp înainte de venirea lui Joe, spuse Clemens.

  Von Richthofen râse.

  — Pentru numele lui Dumnejeu, lază-mă pe mine ză zbun! La urma urmei, e poveztea mea.

  — Şi e gogonată ca şi tine, îl puse la punct Clemens, făcând aluzie la înfăţişarea mătăhăloasă a lui Joe.

  — Pietrele zi betzele pot ză-mi frângă coaztele.

  Au mai parcurs zece mile de-a lungul altui platou. Au dormit chinuit, au mâncat, apoi au început urcuşul. Deşi versanţii erau foarte abrupţi şi accidentaţi, puteau fi escaladaţi. Principalul duşman îl constituia lipsa de oxigen. Respirau gâfâit şi erau nevoiţi să se odihnească din ce în ce mai des.

  Pe Joe deja îl dureau picioarele. Nici n-a întrebat dacă se poate odihni. Atâta vreme cât ceilalţi erau în stare să păşească mai departe, trebuia să-i însoţească.

  — Joe nu poate sta în picioare la fel de mult ca omul, interveni Clemens. Toţi membrii speciei lui suferă de platfus. Greutatea lor e prea mare pentru orice biped. Nu m-ar mira dacă specia din care face parte a dispărut tocmai din pricină că li s-a prăbuşit bolta piciorului.

  — Ztiu eu un zbeşimen de Homo Sapiens care-o ză ze bră-buzeazcă la bământ cu nazul frânt dacă zi-l bagă unde nu-i fierbe oala, spuse Joe.

  Au tot urcat până când Fluviul, cât era el de lat, se vedea dedesubtul lor doar ca un firicel. Nici firicelul acesta nu putea fi văzut tot timpul din cauza norilor. Zăpada şi gheaţa făceai ascensiunea şi mai primejdioasă. Au găsit apoi un drum de coborâre spre un alt platou şi au orbecăit prin ceaţă înfruntând un vânt care urla şi-i lovea cu sălbăticie.

  S-au trezit lângă o deschizătură uriaşă aflată în munte. Din ea ţâşnea Fluviul, iar versanţii munţilor se ridicau netezi şi verticali în jurul lor. Nu-şi puteau continua drumul decât pătrunzând în deschizătura aceea. Mugetul produs la gura ei era atât de puternic, încât semăna cu vocea unui zeu care vorbea tunători ca moartea, iar ei nici nu se puteau auzi unul pe altul.

  Joe Miller a descoperit o brână îngustă care pătrundea în peşteră la mare înălţime deasupra apei. A observat căpetenia aşezându-se înapoia lui. După o vreme a înţeles că pigmeii considerau călăuză şi sprijin. Când strigau să se facă auziţi în ciuda urletului apei, îl numeau Tehuti. Nu părea ceva neobişnuit,! însă înainte simţise nuanţe de batjocură în modul cum foloseau acest nume. Acum devenise adevăratul lor Tehuti.

  — E ca şi cum l-am numi pe prostul satului Iehova sau cam aşa ceva, îl întrerupse iarăşi Clemens. Când n-au nevoie de ajutorul zeilor, oamenii îşi bat joc de ei. La ananghie, îi tratează cu respect. Am putea spune că Thot îi conducea prin poarta către Lumea Umbrelor. Sigur, cad în păcatul comun omenirii de a transforma orice coincidenţă în simbol. Câine fără purici nu se poate.

  Joe Miller respira precipitat, iar nasul lui grotesc fremăta, la fel ca şi pieptul, aducând a foale. Retrăirea acelor sentimente deşteptase multe spaime uitate.

  Brâna nu semăna cu tunelul săpat în munte. Nu fusese pregătită pentru ei. Era presărată cu colţi de rocă, şi din ea lipseau porţiuni, iar uneori urca atât de sus, încât Joe trebuia să se târâie pe burtă pentru a se strecura printre ea şi tavanul peşterii. Bezna îl făcea să se simtă orb, de parcă cineva îi scosese ochii. Nici auzul nu-l ajuta prea mult, fiindcă vuietul apei îl asurzea. Nu-i rămăsese decât pipăitul pentru a se orienta şi uneori devenea atât de agitat, încât se întreba dacă nu cumva şi acest simţ îl trădase. Ar fi renunţat cu totul, numai că, dacă ar fi făcut-o, cei din spatele lui nu şi-ar fi putut continua drumul.

  — Ne-am obrit de două ori ză mâncăm zi ză dormim, spuse el. Togmai când credeam că ne-am butea târî bână terminăm mâncarea, am văjut o pată în faza ochilor. Nu era o lumină. Doar o îndulşire a întunericului.

  Ieşiseră din peşteră, în aerul de pe partea cealaltă a muntelui. La câteva sute de metri sub ei se vedea o mare de nori. poarele se ascunsese dincolo de munţi, însă cerul încă nu se întunecase. Brâna îngustă continua şi, însângerându-şi mâinile şi picioarele, au coborât târâş, fiindcă poteca se îngustase din cale-afară.

  Tremurând din toate mădularele, apucau fiecare colţ de stâncă. Un om a alunecat şi, în cădere, s-a agăţat de un altul. Urlând, amândoi au dispărut printre nori.

  Aerul se încălzise.

  — Fluviul ceda din căldura acumulată, explică Sam Clemens. Nu numai că izvorăşte la pol, dar se şi varsă acolo după ce a preluat căldură în călătoria lui întortocheată de-a lungul şi de-a latul planetei. Aerul de la polul nord e rece, dar nici nu se compară cu cel de pe Pământ. Asta-i pură speculaţie, bineînţeles.

  Au ajuns la o altă brână pe care puteau sta în picioare cu faţa la stâncă, înaintând în lateral, ca nişte crabi. Drumul înconjura muntele. Joe s-a oprit brusc. Valea îngustă se lărgise, făcând loc unei câmpii. De jos a auzit zgomotul valurilor lovindu-se de stânci.

  Prin lumina difuză, Joe a zărit munţii ce înconjurau marea de la polul nord. Apele acoperite de nori alcătuiau o suprafaţă cu diametrul de şaizeci de mile. Pe ţărmul opus, norii erau mai deşi. Atunci nu fusese în stare să-şi explice fenomenul, dar Sam îi explicase că norii ascundeau gura Fluviului, unde apele mai calde intrau în contact cu aerul rece.

  Joe a mai făcut câţiva paşi, urmând curbura brânei.

  Si atunci a văzut un cilindru din metal în calea lui.

  Arăta atât de straniu încât, vreme de o clipă, nu a priceput ce era. Apăruse pe neaşteptate. Apoi a căpătat contururi familiare şi şi-a dat seama că era un potir pierdut de vreun om care trecuse pe poteca aceea periculoasă înaintea lui. Un pelerin necunoscut care supravieţuise aceloraşi primejdii. Până în acel loc. Pusese potirul jos să mănânce. Capacul fiind dat în lături, Joe a văzut înăuntru resturi putrezite şi urât mirositoare de peşte şi pâine mucegăită. Omul purtase potirul sperând pesemne să dea peste vreo piatră şi să-l reîncarce.

  Păţise el ceva. N-ar fi lăsat potirul acolo decât dacă ar fi fost ucis ori s-ar fi speriat atât de tare, încât uitase de el.

  Gândul i-a îngheţat lui Joe sângele în vine.

  A trecut de ieşitura care apăruse într-un loc unde brâna ocolea o stâncă din granit. Pentru o clipă a pierdut marea din ochi.

  A depăşit stânca şi a scos un ţipăt.

  Oamenii l-au strigat, vrând să ştie ce-l tulburase atât.

  Nu le-a putut spune, fiindcă uimirea îl făcuse să uite limbajul abia deprins, şi le-a vorbit în limba lui natală.

  Norii din mijlocul mării se sparseră doar în câteva secunde. Dintre ei a răsărit vârful unei construcţii. Era cilindrică, de culoare cenuşie, aducând cu un potir gigantic.

  Ceaţa se risipea şi se forma la loc în jurul lui, când dezvăluindu-l când ascunzându-l.

  Undeva, în munţii care înconjurau marea polară, exista o spărtură. Soarele se afla exact în dreptul ei. O rază de lumină a străpuns această deschizătură şi a căzut pe partea de sus a turnului.

  Joe şi-a mijit ochii şi a încercat să vadă prin răsfrângerea orbitoare.

  Exact deasupra turnului a apărut ceva rotund pe cale de a ateriza. Ca un ou, alb, datorită căruia strălucea atât de în lumina soarelui.

  În următoarea clipă, când soarele a dispărut din dreptul spărturii, strălucirea s-a stins. Turnul şi obiectul de deasupra lui s-au mistuit în ceaţă şi beznă. Exclamând la vederea obiectului zburător, Joe a făcut un pas înapoi. S-a împiedicat de potirul rămas de la pelerin.

  A vânturat din braţe să-şi recapete echilibrul, dar nici măcar agilitatea lui de maimuţă nu l-a putut salva. S-a prăbuşit pe spate, urlând îngrozit şi rostogolindu-se prin aer. O singură dată a reuşit să mai zărească un şir de siluete neclare, ale căror guri formau pete de culoare mai închisă: tovarăşii lui, care-i urmăreau căderea spre norii şi apele de dedesubt.

  — Nu-mi amintezc ză fi ijbit apa, spuse Joe. M-am trejit tranzbortat la vreo douăjeşi de mile de locul în care trăia Zam Clemenz. Mă refer la locul în care trăiau nordişii din zecolul jeşe era noaztră. A trebuit s-o iau de la înşebut cu altă limbă. Omulezii fără naz z-au zberiat de mine, dar voiau ză lupt în numele lor. Apoi l-am cunozcut be Zam şi ne-am împrietenit.

  Rămaseră tăcuţi o vreme. Joe duse paharul la buzele lui mobile de cimpanzeu şi bău restul de alcool. Cu un aer serios pe chipuri, ceilalţi doi îl urmăriră în linişte. Doar licărul ţigărilor mai străpungea bezna.

  Von Richthofen rupse tăcerea:

  — Omul acela care purta un cerculeţ de sticlă cu un soare pictat. Cum spuneai că-l chema?

  — N-am jis nişicum.

  — Bine, dar cum se numea?

  — Ikhnaton. Zam jtie mai multe despre el decât mine deji eu am trăit trei ani în preazma lui. Dar, spuse Joe sumeţindu-se, îl jtiu pe om, iar Zam cunoajte câteva adevăruri iztorişe, parc-aza le zişe.

  Von Richthofen le ură noapte bună şi coborî sub punte. Sam se plimbă de colo-colo, oprindu-se o clipă să-i aprindă timonierului o ţigară. Vroia să doarmă, dar nu reuşea. Insomniile îl chinuiseră ani de zile; se învârtejeau prin creierul lui, care funcţiona cu o viteză înnebunitoare, parcă detaşat de dorinţa organismului de a se odihni.

  Joe Miller rămase pe vine, rezemându-se de balustradă şi-şj aşteptă amicul – singura fiinţă în care avea încredere şi pe care o iubea – să coboare. Capul îi lunecă pe neaşteptate în piept, nasul bont descrise, obosit, un arc şi Joe începu să sforăie. Zgomotul amintea de doborârea unor copaci cu ajutorul unui ferăstrău mecanic. Arbori de sequoia spintecaţi, crăpaţi, gemeau. Suspine şi bolboroseli de neînchipuit începură să alterneze cu activităţile desfăşurate de cioplitorii în lemn.

  — Fie-zi zomnul dulce, micuzule, îl imită Sam, ştiind că Joe visa Pământul pierdut pe vecie, unde hălăduiau mamuţi, urşi uriaşi, lei şi unde femele frumoase – pentru el – din aceeaşi specie îi făceau curte. Joe gemu în somn, apoi scânci şi Sam îşi dădu seama că visa din nou că fusese prins de-un urs care-i molfăia picioarele. Pe Joe îl dureau labele zi şi noapte. Asemeni nea tuturor membrilor speciei lui, era prea corpolent şi greoi pentru a se deplasa ca un biped. Natura făcuse un experiment cu o specie subumană gigantică şi o lepădase ca pe un deşeu.

  — Creşterea şi decăderea suferinzilor de platfus, spuse Sam. Un articol pe care n-am să-l scriu niciodată.

  Scoase şi el un geamăt slab ca un ecou. Revăzu trupul pe jumătate sfârtecat al Livyei, redat pentru o clipă de valuri, apoi smuls din nou. Dar oare fusese cu adevărat Livy? Nu i se mai păruse de cel puţin zece ori c-o văzuse printre nenumăratele fiinţe de pe maluri? Cu toate astea, rămăsese dezamăgit de fiecare dată când, cu chiu cu vai, îl convinsese pe Bloodaxe să pagă la mal pentru a vedea măcar dacă avea dreptate. Acum nu găsea nici un motiv să creadă că acel cadavru fusese al soţiei lui.

  Gemu din nou. Ce cruzime, dacă fusese chiar Livy! Ce fult semăna întâmplarea asta cu viaţa! S-o ai atât de aproape ei apoi să-ţi fie smulsă cu câteva clipe înainte de a putea să fii alături de ea. Şi s-o vadă azvârlită pe punte ca şi cum Dumnezeu – sau forţa plină de dispreţ care conducea universul – ar fi rostit printre hohote de râs: „Vezi ce aproape ai fost?! Suferă, nenorocită adunătură de atomi! Jeleşte, prăpăditule! Trebuie să plăteşti prin lacrimi şi chin!”

  — Pentru ce să plătesc? mormăi Sam şi-şi muşcă ţigara de foi. Ce crime am comis? N-am suferit de ajuns pe Pământ pentru cele făptuite de mine, ba chiar şi pentru cele nefăcute?

  Moartea venise să-l ia de pe Pământ şi se bucurase fiindcă asta însemna sfârşitul tuturor durerilor. Nu mai trebuia să jelească suferinţele şi moartea iubitei lui soţii şi a fiicelor şi nici să se întunece la chip fiindcă se simţea răspunzător de moartea singurului fiu, care pierise din neglijenţa lui. Sau fiul se îmbolnăvise din pricina lipsei lui de precauţie? Unde îi fusese mintea când lăsase cuvertura să alunece şi să-l lase expus pe micuţul Langdon în timpul plimbării cu sania pe o zi atât de friguroasă de iarnă?

  — Nu! exclamă Sam, făcându-l pe Joe să se foiască şi pe timonier să bolborosească ceva în nordică.

  Lovi cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini şi Joe mormăi ceva neinteligibil.

  — Doamne, de ce trebuie să mă simt vinovat pentru tot ce-am făptuit? strigă Sam. Acum nu mai contează! Toate păcatele s-au şters; am pornit-o de la capăt, cu sufletele curate.

  Ba conta. N-avea importanţă că toţi morţii trăiau din nou, bolnavii erau sănătoşi, iar faptele rele rămăseseră atât de departe în timp şi spaţiu, încât trebuia să fie iertate şi uitate. Omul nu-şi putea renega faptele şi gândurile pe care le avusese pe Pământ.

  Regretă că n-avea cu sine gumă de visat. Ea l-ar fi făcut fericit alungând remuşcările care nu-i dădeau pace.

  Pe de altă parte, ar fi putut la fel de bine să-i zgândărească suferinţa. N-avea cum să ştie dacă nu va trăi un sentiment atât de adânc de groază, încât să-şi dorească moartea. Fiind din, cale-afară de înspăimântat de monştrii care-l ameninţaseră în somn după ultimul consum de gumă, acum nu mai îndrăznea nici să se gândească la ea. De data asta, poate… Ba nu!

  Micuţul Langdon! Nu-l va revedea nicicând! Nu avea decât doi ani şi patru luni când murise, iar asta însenina că nu fusese resuscitat în Valea Fluviului. Acelaşi lucru era valabil cu toţi copiii care decedaseră pe Pământ înainte de a împlini cinci ani. Cel puţin pe planeta aceasta. Era de presupus că trăiau cu toţii, probabil pe alta. Din motive pe care Sam nu le cunoştea, cei care se ocupau de resuscitare hotărâseră să nu-i aducă aici pe sugari. Nu i se va oferi prilejul de a-şi repara greşeala.

  Tot astfel, nu le va mai găsi nici pe Livy sau pe fiicele lui: Sarah, Jean şi Clara. În nici un caz de-a lungul Fluviului lungi de douăzeci de mii de mile, pe malurile căruia trăiesc treizeci şi şapte de miliarde de oameni. Chiar dacă cineva ar fi pornit de la un capăt, privind fiecare persoană de pe un singur mal, iar apoi, ajungând la celălalt, s-ar fi întors pe malul opus fără să-i scape nimeni, i-ar fi trebuit… cât oare? O milă pătrată cercetată pe zi ar însemna un drum de, să zicem 365 în 40 000 000, cât făcea asta? Nu se pricepea să socotească în gând, dar sigur rezultau mai bine de 109 000 ani.

  Chiar dacă cineva ar fi fost în stare să parcurgă o distanţi atât de istovitoare asigurându-se că nu i-a scăpat nici un chip, tot se putea întâmpla ca după o sulă de mii de ani să nu-l vadă. Persoana căutată putea să fi murit înaintea celui ce o căuta şi să fi fost azvârlită în josul Fluviului, adică în urma celui care-o lăuta. Ori se putea ca persoana căutată să treacă în timpul nopţii pe lângă cel ce-o căuta.

  Poate că exista însă şi o altă cale. Exista posibilitatea ca fiinţele care se ocupau de această vale a Fluviului şi de resuscitare să aibă puterea de a localiza pe oricine ar fi voit. Sigur.posedau un fişier central sau vreun alt mijloc de stabilire a identităţii sau locului în care se aflau diferiţi locuitori ai văii.

  Ori, dacă nu posedau aşa ceva7, puteau fi siliţi să plătească centru ceea ce făcuseră.

  Relatarea lui Joe Miller nu era o invenţie. Prezenta unele aspecte foarte neclare, însă ele trezeau un sentiment reconfortant. Cu alte cuvinte, acea persoană sau fiinţă fără de nume voia ca locuitorii văii să aibă cunoştinţă de turnul învăluit de ceţurile mării de la polul nord. De ce? Sam nu ştia şi nici nu putea emite vreo teorie. Dar tunelul acela fusese săpat în stâncă pentru a îngădui oamenilor să descopere turnul. Acolo se afla cu siguranţă lumina care putea să alunge vălul de ignoranţă. Sam era convins de asta. Se cuvenea să nu uite bine cunoscuta istorie a acelui englez, Burton sau Perkin, dar mai curând Burton, care sc trezise înainte de termen, în faza pregătitoare a resuscitării. Evenimentul acesta era la fel de întâmplător ca şi tunelul săpat prin munte?

  Tot astfel avusese şi Sam Clemens primul lui vis, pe care îl alimentase până ce devenise Marele Vis. Pentru a-l transforma în realitate, avea nevoie de fier, mult fier. De aceea îl convinsese pe Erik Bloodaxe să plece în expediţie în căutarea sursei securii lui. Sam nu se prea aştepta să afle cantităţi suficiente de metal pentru a construi uriaşul vapor, dar nordicul avea să-l ducă în pusul Fluviului, spre marea polară, Având un noroc pe care nu-l merita – şi simţea că nu e demn de nimic bun – se găsea în preajma unei cantităţi mai mari de metal decât nădăjduise. Asta nu însemna că îşi pierduse orice speranţă.

  Avea nevoie de oameni pricepuţi. Ingineri care să cunoască metode de extragere a fierului conţinut de meteorit, de topire şi de turnare, dar şi de tehnicieni pentru sutele de componente ale vaporului.

  Îl împunse pe Joe Miller cu vârful piciorului în coaste şi-i spuse:

  — Scoală-te, Joe. Curând are să plouă.

  Titantropul mârâi şi se ridică întinzându-se, amintind de un turn care răsare din ceaţă. În lumina stelelor, dinţii îi sclipiră. Îl urmă pe Sam, iar scândurile din lemn de bambus scârţâiră sub greutatea lui. De sub punte se auzi o înjurătură în nordică.

  Munţii de pe ambele maluri erau acum acoperiţi de nori, iar întunericul cobora asupra văii, scoţând în evidenţă strălucirea nemiloasă a celor douăzeci de mii de stele gigantice şi a norilor de gaz. În scurt timp, după ploaia torenţială de jumătate de oră, norii aveau să se risipească.

  Fulgerul vârstă cerul pe malul estic; tunetul bubui la câteva secunde în urma lui. Fulgerul îl speria întotdeauna sau, mai curând, pe copilul din el. Îi brăzda trupul şi-i arăta chipurile tulburate sau tulburătoare ale celor pe care-i jignise, insultase sau dezonorase, iar dincolo de ele se găseau chipuri nedesluşite care-i puneau în cârcă păcate nenumite. Fulgerul se zbătea în sufletul lui; în asemenea momente credea în existenţa unui Dumnezeu răzbunător, hotărât să-l ardă de viu, să-l copleşească prin dureri de neînchipuit. Undeva printre nori se afla Judecătorul Neîndurător căutându-l pe Sam Clemens.

  — Z-aude un tunet în zozul Fluviului, spuse Joe. Ba nu! Nu-i tunet. I-azcultă! Nu-l aiji? E şeva şiudat, zeamănă a tunet, da-i altceva.

  Sam ascultă şi simţi că pielea i se încrâncenează de frig. Dinspre aval răsună un duduit slab. În clipa în care auzi un bubuit ceva mai tare din amonte, senzaţia de frig se accentua.

  — Ce naiba se-ntâmplă?

  — Nu te zberia, Zam. Zunt alături de tine.

  Numai că şi el începuse să tremure.

  Un fulger răspândi dâre de lumină albicioasă pe malul răsăritean.

  Sam tresări şi exclamă:

  — Isuse! Am văzut ceva licărind.

  Joe se apropie ocrotitor şi spuse:

  — Zi eu am văjut! Nava! Ztii, şea pe care-am văjut-o dea-zupra turnului. Dar a dizpăriit.

  Joe şi Sam rămaseră tăcuţi şi scrutară întunericul. Fulgerul explodă iar, însă de astă dată deasupra Fluviului nu se mai zări forma albă, ovoidală.

  — A apărut din senin şi s-a mistuit în beznă. Ca un miraj, aprecie Sam. Dacă n-ai fi văzut-o şi tu, aş fi crezut că-i o iluzie.

  Sam se trezi. După noaptea petrecută pe punte, înţepenise şi se simţea înfrigurat şi dezorientat. Se rostogoli şi privi printre gene la soarele care tocmai se înălţa deasupra lanţului muntos dinspre răsărit.

  Joe stătea întins pe spate lângă el, iar timonierul dormea lângă timonă.

  Dar altceva îl făcu să se. ridice în picioare. Când coborî privirea, auriul soarelui se estompă şi văzu că tot ce-l înconjur era verde. Noroiul care acoperise câmpiile şi munţii, aşchiile şi tot felul de resturi aduse de apă dispăruseră. Câmpia era acoperită de iarbă proaspătă, dealurile se făleau cu ierburi înalte, pâlcuri de bambuşi, precum şi cu stejari, tisă şi arbori de fier uriaşi.

  — Asta-i treaba, mormăi Sam, zâmbind mai mult fără voia lui, fiindcă încă nu-şi revenise din uimire. Cineva sau ceva îi adormise pe toţi cei de pe Dreyrugr şi, în vreme ce nimeni nu-şi dăduse seama de nimic, se efectuase incredibila operaţiune de îndepărtare a noroiului şi de înlocuire a vegetaţiei. Această porţiune a Fluviului renăscuse!

  Se simţi neînsemnat, slab şi neajutorat ca un nou-născut. Ce-ar putea face el, sau alt om, pentru a înfrunta nişte fiinţe care aveau la dispoziţie asemenea puteri nebănuite, încât reuşeau să realizeze adevărate miracole?

  Trebuia totuşi să existe o explicaţie, măcar fizică. Totul fusese făcut prin intermediul ştiinţei şi a capacităţii de a controla fără efort forţe inimaginabile; în asta nu era nimic supranatural.

  Întrezări totuşi o rază de speranţă. S-ar putea ca vreuna dintre fiinţele acestea necunoscute să treacă de partea omenirii. De ce? Ca rezultat al vreunei bătălii mistice?

  Curând se treziră şi ceilalţi. Bloodaxe şi von Richthofen apărură pe punte în acelaşi timp. Văzându-l pe neamţ, Bloodaxe se încruntă, fiindcă nu aprobase prezenţa lui pe puntea de du-netă, dar priveliştea vegetaţiei renăscute îl uimi în aşa măsură încât uită să-l mai alunge.

  Razele soarelui căzură pe potirele de piatră de forma unor ciuperci. Aruncară scânteieri spre sute de apariţii minuscule, movilite parcă alcătuite din ceaţă, care apăruseră brusc pe iarba din preajma pietrelor. Movilitele se unduiră asemenea unor valuri de căldură şi, ca la un semn, se închegară în forme solide. Pe iarbă stăteau întinşi sute de oameni: bărbaţi şi femei. Erau goi-puşcă, iar lângă fiecare dintre ei se afla un maldăr de prosoape şi câte un potir.

  — O translaţie în bloc, murmură Sam către neamţ. Cei care au murit din cauza defectării pietrelor de pe malul apusean. Oameni de pretutindeni. Singurul avantaj e că va trece multă vreme până să se organizeze şi n-au habar că sub picioarele lor se găseşte o sursă de fier.

  — Dar cum găsim meteoritul? întrebă von Richthofen. Mai mult ca sigur că urmele lui au fost acoperite.

  — Dac-o mai fi acolo, spuse Sam şi scăpă o înjurătură. Pentru cel care-a făcut toate astea peste noapte nu era mare lucru să mute meteoritul, indiferent cât de mare ar fi fost. Oftă şi continuă: Ori poate a căzut în mijlocul Fluviului şi acum zace la sute de metri adâncime.

  — Pari deprimat, prietene, spuse Lothar. Vino-ţi în fire. În primul rând, poate că meteoritul n-a fost luat. Iar apoi, ce contează? N-o să-ţi meargă mai rău decât până acum. Încă mai sunt femei, vin, cântece…

  — Astea nu mă mulţumesc. În plus, nu admit ideea c-am fost resuscitaţi doar pentru a ne distra o eternitate întreagă. N-are rost să credem aşa ceva.

  — De ce nu? întrebă Lothar zâmbind. N-ai cum să ştii ce le-a îndemnat pe fiinţele astea să creeze totul şi să ne aducă aici. Poate se hrănesc cu sentimentele noastre.

  Vorbele lui Lothar îi stârniră interesul. Simţi că deprimarea nu-l mai apasă atât de rău. Îi veni o idee care, cu toate că în sine era întristătoare, îl umplu de entuziasm.

  — Vrei să spui că am devenit o turmă înzestrată cu emoţii? Iar păstorii noştri se îmbuibă cu hălci mari şi suculente de iubire, costiţe de speranţe, ficat de disperare, piept de râs, inimi de ură, chifle de orgasm?

  — E o simplă teorie, se scuză Lothar. Dar e pe măsura altora, ba chiar mai bună decât ele. Nu mă deranjează că mă storc de sentimente. De fapt, aş putea fi unul dintre taurii lor de prăsilă, ca să zic aşa. şi fiindcă veni vorba, ia te uită la frumuseţea aceea de colo. Numai să m-apropii de ea, şi gata!

  Bine dispus pe moment, Sam se lăsă curând pradă unei tristeţi iremediabile. Poate că neamţul avea dreptate. Dacă era aşa, fiinţele umane aveau tot atâtea şanse de a câştiga în faţa necunoscutului cât o vită care încearcă să-şi păcălească stăpânul Până să fie înfrânt definitiv, taurul ar găsi prilejul de a împunge, chiar de a ucide.

  Îi explică lui Bloodaxe cum stăteau lucrurile. Norvegianul îl privi neîncrezător.

  — Cum găsim steaua căzătoare? Nu putem răscoli tot pământul căutând-o. Doar ştii cât de îndărătnică e iarba asta. Cu unelte din piatră până şi săparea unei gropi amărâte îţi ia zile întregi. şi iarba creşte curând la loc, acoperind-o.

  — Trebuie să existe o soluţie, spuse Sam. Măcar de-am avea un magnet natural ori vreun soi de detector de metale. Dar de unde?

  Lothar îşi găsise de lucru făcând semne cu mâna către o blondă cu aspect statuar, aflată pe mal, dar nu-i scăpase nici o vorbă de-a lui Sam. Se întoarse şi spuse:

  — Din aer lucrurile apar cu totul diferit. Se poate întâmpla ca zeci de generaţii de agricultori să are pământul fără să-şi dea seama că dedesubt se află o clădire. Dar un aviator, trecând pe deasupra acelui loc, vede imediat că acolo e îngropat ceva. Apare o schimbare de culoare faţă de restul peisajului, uneori chiar şi vegetaţia arată altfel, deşi lucrul acesta nu e valabil aici. Ade vămi e că pământul dezvăluie multe lucruri ascunse celui care zboară la înălţime. Solul are alt aspect deasupra ruinelor.

  Sam se însufleţi.

  — Vrei să spui că dacă ţi-am construi un planor ai putea descoperi locul?

  — Tare mi-ar plăcea, spuse Lothar. Poate reuşim într-o bună zi. Trebuie doar să urcăm destul de sus pe munte şi să privi atent în vale.

  Plin de încântare, Sam trase o sudalmă.

  — Mare noroc pe capul nostru că te avem printre noi. N-aş fi aflat niciodată asemenea lucruri. Apoi se încruntă: Dar nu putem urca prea sus. Uită-te la munţii ăştia. Se ridică drepţi, netezi şi alunecoşi ca politicienii care nu mai recunosc promisiunile pe care le-au făcut în timpul campaniei electorale.

  Neavând răbdare să-i asculte, Bloodaxe îi întrebă ce puneau la cale. Sam îi explică.

  — Deci până la urmă, amicul ne-ar putea fi de folos, spuse Bloodaxe. Asta n-ar fi o problemă de netrecut, numai să găsim Cremene. Până la vreo trei sute de metri înălţime putem ciopli trepte în peretele muntelui. O să ne ia ceva timp, dar merită.

  — Şi dacă n-avem cremene? întrebă Sam.

  — Putem răzbate cu ajutorul explozibililor, afirmă Bloodaxe. Facem praf de puşcă.

  — Pentru asta avem nevoie de excremente umane, de care iau ducem lipsă, spuse Sam. Iar din bambus şi pin obţinem mangal. Dar de unde sulf? Poate nici nu găsim aşa ceva prea lesne.

  — Ştim că e din abundenţă la vreo şapte sute de mile în josul Fluviului, explică Bloodaxe. Să luăm lucrurile pe rând. Întâi trebuie să localizăm meteoritul. După ce facem asta, trebuie să amânăm excavaţiile până construim un fort pentru a apăra zona. Vă spun eu, s-ar putea să fim primii, dar în nici un caz singurii. Atraşi de miros, oamenii vor veni ca lupii, din toate părţile. Vor apărea puzderie şi va trebui să luptăm împotriva tuturor ca să ţinem fierul numai pentru noi. De aceea, întâi găsim steaua şi apoi săpăm s-o păstrăm.

  Sam scoase o înjurătură.

  — S-ar putea să trecem chiar acum pe lângă ea.

  — Atunci o să tragem la ţărm, îl linişti Bloodaxe. Putem începe chiar din locul ăsta. De altfel, tot trebuie să luăm dejunul.

  După trei zile, echipajul de pe Dreyrugr stabili că în imediata apropiere nu exista nici un depozit de cremene sau cuarţ. Şi chiar de-ar fi existat cândva, mai mult ca sigur că se topise din cauza căldurii emanate de prăbuşirea meteoritului. Iar după apariţia vegetaţiei, solul nu conţinea nici o rocă.

  Rocile folosite pentru confecţionarea de unelte se întâlneau de obicei la poalele dealurilor sau munţilor. Ori, dacă munţii erau crăpaţi la bază, fenomen destul de frecvent, ei puteau oferi roci utile. Însă zona era pustie.

  — Ne-a părăsit norocul, se văicări Sam într-o seară în cursul unei discuţii cu von Richthofen. N-avem cum să descoperim meteoritul. şi chiar dacă l-am găsi, cu ce să facem minerit? Oxizii de nichel şi fier sunt materiale foarte dure.

  — Ai fost cel mai mare umorist al lumii, spuse Lothar. Te-ai schimbat mult de când ai fost resuscitat?

  — Ce-are una cu alta? exclamă Sam. Umoristul e omul al cărui suflet e negru ca noaptea, dar care transformă bezna în explozii de lumină Iar când lumina piere, întunericul redevine stăpân.

  Rămase cu privirea aţintită la pâlcurile de bambuşi. Zări chipuri, întregi, micşorându-se, apoi alungindu-se, lăţindu-se, luându-şi zborul – asemenea scânteilor dintr-un foc înteţit – şi mistuindu-se până când noaptea şi stelele le absorbi. Cu ochii plânşi, Livy se ridică într-o spirală. Chipul lui Jean, rece şi neclintit ca şi atunci când o văzuse pentru ultima oară în sicriu, tremură cuprins de flăcări, dar rămânând îngheţat, apoi se înălţă o dată cu fumul. Tatăl lui, la fel. Fratele lui, Henry, cu trăsăturile arse şi umflate de explozia unui cazan cu aburi. Iar la urmă o faţă zâmbitoare, cea a lui Tom Blakenship, băiatul ce-i servise ca model pentru Huckleberry Finn.

  Copilul care visa să plutească etern pe o plută la vale pe Mississippi, inconştient, dar trecând prin multe aventuri, sălăşluise mereu în sufletul lui Sam. Acum avea prilejul să călătorească pe apă la nesfârşit. Putea trăi nenumărate momente de adâncă emoţie, putea discuta pe săturate cu duci, conţi şi capete încoronate. Putea lenevi, pescui, i se oferea prilejul să flecărească zi şi noapte, fără a trebui să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, avea posibilitatea de a se lăsa în voia apei o mie de ani şi de a face tot ce poftea.

  Din nefericire, nu putea face exact ce dorea. Sclavia legată pe potire se practica în prea multe zone. Existau indivizi ticăloşiţi care capturau oameni şi-i privau de produsele de lux oferte de potire: ţigări de foi, băutură, gumă de visat. Prizonierilor li se dădea să mănânce cât să nu moară de foame, iar asta doar pentru a li se putea folosi potirele. Erau ţinuţi legaţi de mâini şi de picioare, ca nişte păsări duse la piaţă, nu cumva să-şi pună ceapăt zilelor. Iar dacă vreunul reuşea să se sinucidă, atunci era translatat în alt loc la mii de mile depărtare şi cădea mai mult ca sigur în ghearele altor stăpâni de sclavi.

  În plus, era bărbat în toată firea şi bucuria de a călători pe o plută nu s-ar fi comparat cu aceea trăită de un copil. Nu, dacă-şi continua plimbarea pe Fluviu avea nevoie de protecţie, confort şi, dorinţă lesne de înţeles, de autoritate. La asta se adăuga visul lui mai vechi, acela de a fi pilot pe o navă cu zbaturi. Pe Pământ reuşise acest lucru pentru scurt timp. Acum însă va fi căpitanul celui mai mare, mai rapid şi mai puternic vapor care existase vreodată, navigând pe cel mai lung Fluviu din lume, un Fluviu care făcea ca Missouri-Mississippi şi afluenţii lor, Nilul, Congo, Obi, Râul Galben, adunate laolaltă, să pară ca un pârâu din ţinutul Ozark. Vaporul lui va avea şase punţi situate mult deasupra liniei de plutire, două roţi cu zbaturi de dimensiuni uriaşe» cabine luxoase pentru echipaj şi numeroşii călători printre care se vor afla cele mai vestite personalităţi ale vremii în care au trăit. Iar el, Samuel Langhorne Clemens, alias Mark Twain, va fi căpitan. Vaporul nu se va opri decât atunci când va atinge izvoarele Fluviului, de unde se va pomi într-o expediţie împotriva monştrilor care creaseră acest loc şi redeşteptaseră omenirea pentru a retrăi dureri, dezamăgiri, suferinţe şi tristeţi.

  Călătoria ar dura o sută de ani sau poate două, chiar trei secole, dar asta nu avea importanţă. Lumea aceasta nu prea avea cu ce să se laude, însă timpul prisosea.

  Sam se lăsă prins de strălucirea imaginilor pe care le vedea cu ochiul minţii, de impresionanta navă fluvială, văzându-se în timonerie în postura de căpitan, avându-l ca secund probabil pe domnul Cristofor Columb sau pe domnul Francis Drake, căpitan al Trupelor de Asalt – ba nu, nu căpitan, ci maior, întrucât la bord nu se va afla decât o persoană care să poarte titlul de căpitan: Sam Clemens însuşi – maiorul va fi, desigur, Alexandra cel Mare sau Iulius Cezar sau poate chiar Ulysses S. Grant.

  Un gând negru săgeta minunatul balon care plutea dus pe aripile visului şi-l dezumflă pe neaşteptate. Cei doi nestruniţi ai Antichităţii, Alexandru şi Cezar, n-ar suporta multă vreme poziţia de subordonare. Ar complota încă dintru început pentru a trece la conducerea navei cu zbaturi. Iar cealaltă mare personalitate, U. S. Grant, va accepta să execute ordinele lui Sam Clemens, un simplu umorist, un om de litere, într-o lume în care nu se pomeniseră tipărituri?

  Pierzând aer, balonul iluziilor lui Sam se dezumflă. Atârna moale. Se gândi din nou la Livy, atât de aproape de el, însă smulsă brutal chiar de ceea ce făcuse posibil celălalt vis al lui. I se arătase pentru un scurt răstimp, apoi îi fusese răpită din nou, de capriciul unui zeu crud. Dar oare visul se putea împlini? Nici măcar nu era sigur că va reuşi să găsească meteoritul, care pesemne că se afla undeva în apropiere.

  — Sam, arăţi cam palid şi obosit, spuse Lothar.

  — Mă duc la culcare, îi răspunse Sam ridicându-se.

  — Cum adică, o dezamăgeşti pe frumoasa veneţiană din secolul al XVII-lea care ţi-a făcut ochi dulci toată seara? îl sâcâi Lothar.

  — Ocupă-te tu de ea, îl sfătui Sam. Se îndepărtă.

  În cursul ultimelor ore se simţise de câteva ori tentat să o ducă în coliba lui, mai ales că se încălzise binişor cu whisky din potir. Acum se simţea lipsit de vlagă. În plus, ştia că va avea remuşcări dacă s-ar culca cu Angela Sangeotti. În cei douăzeci de ani petrecuţi aici avusese zece ţiitoare, şi de fiecare dată îl mustrase conştiinţa. Iar acum, ciudat lucru, s-ar simţi vinovat, nu numai din cauza Livyei, ci şi a lui Temah, însoţitoarea sa de origine indoneziana, alături de care petrecuse ultimii cinci ani. „Ridicol!” şi-o spusese de nenumărate ori.,Nu am motive să mă consider vinovat faţă de Livy. Soarta ne-a despărţit de atâta timp, încât ne-am înstrăinat unul faţă de celălalt. Ni s-au întâmplat prea multe amândurora din Ziua Resuscitării până acum.”

  Raţionamentul logic nu-l ajuta câtuşi de puţin. Suferea. La o adică, de ce nu? Raţiunea n-avea nimic de-a face cu adevărata logică; omul era un animal iraţional, acţionând strict în funcţie de temperamentul înnăscut şi de stimulii în faţa cărora era vulnerabil.

  „Prin urmare, de ce să mă torturez din pricina unor lucruri care nu-mi pot fi imputate doar pentru că nu-mi pot înfrâna pornirile?

  Fiindcă îmi stă în fire să mă torturez singur pentru întâmplări de care nu-s vinovat. Sunt de două ori blestemat. Primul atom de pe Pământ, ciocnindu-se cu un alt atom, a dat naştere lanţului de evenimente care au condus, în mod mecanic, la apariţia mea aici, pentru a păşi în bezna acestei planete ciudate prin mijlocul mulţimii de tineri îmbătrâniţi, sosiţi aici de pretutindeni şi din toate timpurile, îndreptându-mă spre o colibă din lemn de bambus unde mă aşteaptă singurătatea, vinovăţia şi mustrările de conştiinţă, toate inutile din punct de vedere logic şi, totuşi, inevitabile.”

  — Ticăloşi cu inimă de piatră! răbufni el şi ridică pumnul spre cer. Apoi râse trist şi adăugă: Dar aşa cum eu nu mă pot schimba, nici Ei nu pot lupta împotriva propriei lor cruzimi şi nepăsări. Suntem cu toţii prizonierii slăbiciunilor noastre.

  Gândurile acestea nu-l ajutară să alunge cât de cât dorinţa de răzbunare. Va muşca mâna care-i dăruise viaţă eternă. Coliba lui din lemn de bambus se afla la poalele dealurilor, sub un arbore de fier uriaş. Deşi era o cocioabă amărâtă, ea reprezenta un adevărat lux în acest ţinut în care uneltele din piatră necesare pentru construirea unei case constituiau o raritate. Cei translatări aici erau nevoiţi să se mulţumească cu locuinţe încropite din te miri ce: tulpini de bambus îndoite şi legate între ele cu împletituri din ierburi la vârf şi pe părţile laterale şi acoperite cu frunzele uriaşe rupte din arborii de fier. Din cele cinci sute de varietăţi de bambus din această vale, unele puteau fi despicate şi fasonate, devenind cuţite care se toceau totuşi aproape imediat.

  Sam intră în colibă, se aşeză pe patul improvizat şi se acoperi cu câteva prosoape mari. Zgomotul difuz al petrecerii îl deranja. După ce se foi o vreme, cedă tentaţiei de a mesteca o bucată de gumă de visat. Nu putea anticipa efectul: extaz, forme multicolore în permanentă schimbare, senzaţia că lumea era perfectă, dorinţa de a face dragoste sau o neagră deznădejde din care săreau să-l atace monştri, fantome acuzatoare, reminiscenţe ale Pământului pierdut, arzând în flăcările iadului în vreme ce demoni fără chip îşi râdeau în barbă de ţipetele lui.

  Mestecă şi-şi înghiţi saliva, dându-şi imediat seama că greşise. Era deja prea târziu. Continuă să mestece, retrăind clipele în care, copil fiind, era cât pe ce să se înece dacă nu l-ar fi salvat cineva. „Asta a fost prima oară când am murit”, se gândi el, „ba nu, am murit la naştere. Ciudat, mama nu mi-a vorbit niciodată despre asta.”

  O văzu pe mama lui zăcând în pat, cu părul încâlcit, pielea lipsită de orice culoare, pleoapele întredeschise, gura căscată, doctorul se ocupa de noul-născut – adică de Sam – şi trăgea dintr-o ţigară de foi. Vorbind cu jumătate de gură, se adresase tatălui:

  — Nu prea merita salvat.

  — Aveai de ales între a salva arătarea asta şi mamă? întrebase tata.

  Doctorul avea o claie de păr roşcat, o mustaţă roşcovană pe oală şi ochi albaştri spălăciţi.

  — De obicei îmi îngrop greşelile, răspunsese el. Îţi faci prea multe probleme. Voi salva boţul aista de came, deşi, zău că nu merită, şi o voi salva şi pe ea.

  Doctorul îl înfăşase şi-l pusese pe pat, după care se aşezase i începuse să scrie într-un carneţel cu coperte negre.

  — Te-apuci să scrii într-un moment ca ăsta? întrebase tata.

  — Trebuie, răspunsese doctorul, şi aş fi avansat mai mult dacă n-aş trăncăni atâta. Asta-i un jurnal al tuturor sufletelor pe are le aduc pe lume. Sper să scriu într-o bună zi o carte mare despre evoluţia celor ce le-am dat viaţă, pentru a vedea dacă a ieşit vreunul mai de doamne-ajută. Dacă voi reuşi să aduc în aceasta vale a plângerii un geniu, măcar unul, atunci pot să consider că a meritat să trăiesc. Dacă nu, înseamnă că mi-am risipit viaţa umplând lumea asta tristă cu dobitoci, ipocriţi egoişti etc.

  Micuţul Sam începuse să urle, iar doctorul spusese:

  — Ţipă ca un suflet pierdut în lupta cu moartea, nu ţi se pare? Parc-ar fi pedepsit să poarte toate păcatele lumii pe umerii lui firavi.

  — Eşti un om ciudat, spusese tată-său. Rău, dacă mă gândesc bine. Fără frica de Dumnezeu.

  — Da, plătesc tribut către Prinţul întunericului.

  Aerul din cameră era greu din cauza mirosului de sânge, respiraţiei încărcate de alcool a doctorului, a duhorii de tutun şi de sudoare.

  — Cum îl veţi boteza? Samuel? Aşa mă cheamă şi pe mine! înseamnă „numele lui Dumnezeu”. Glumesc şi eu. Doi de Samuel, ce zici? Arată bolnăvicios, amărât, nu cred că apucă ziua de mâine. Dar dacă o să trăiască, are să regrete că n-a murit.

  — Pleacă din casa mea, spurcăciune născută din diavol! răcnise tata. Ce fel de om eşti? O să chem alt doctor! Nici măcar n-o să spun cuiva că ai asistat-o pe soţia mea sau că mi-ai trecut pragul. O să alung din casa asta duhoarea ta nesuferită.

  Nesigur pe picioare, doctorul îşi aruncase instrumentele murdare în geantă şi o închisese cu un pocnet sec.

  — Prea bine. Numai că din pricina ta am zăbovit în satul ăsta nenorocit, plin de proşti. Drumul mă poartă spre lucruri mai măreţe şi mai plăcute, prietene provincial. Ştiind că şarlatanii care slujesc de moaşe în văgăuna asta sunt plecaţi din oraş, mi-am făcut milă cu tine doar fiindcă-s bun la inimă. M-am smuls din căldurica tavernei să bat drumul până aici şi să salvez pruncul ăsta căruia i-ar sta mai bine mort, „infinit mai bine. Nu ştiu cum se face, dar asta-mi aduce aminte că trebuie să-mi plăteşti onorariul.

  — S-ar cuveni să te azvârl afară din casă şi să te răsplătesc doar cu blesteme! spusese tata. Dar oamenii trebuie să-şi plătească datoriile, indiferent dacă le convine ori nu. Uite-ţi cei treizeci de arginţi.

  — Arată mai degrabă a bucăţi de hârtie, spusese doctorul. Ei, şi-acum poţi să-l chemi pe cel care-o să-ţi recomande pilule, nebunie şi moarte, dar ţine minte că Doctorul Ecks ţi-a smuls soţia şi pruncul din ghearele morţii. Ecks, cantitate neglijabilă, eternul călător, străinul misterios, ticălosul devotat ideii de a-i ţine-n viaţă pe alţi ticăloşi, iubitor al diavolescului whisky, de vreme ce nu suport romul.

  — Afară! Ieşi! strigase tata. Pleacă până nu te omor!

  — Nu mai e nici un pic de recunoştinţă pe lumea asta, bolborosise Doctorul Ecks. Din nimic m-am născut, trec printr-o lume înţesată de proşti şi-n nimic mă voi întoarce. Ecks este egal cu zero.

  Transpirând, stând cu ochii căscaţi şi nemişcaţi ca aceia ai unei statui de piatră reprezentându-l pe Apollo, Sam urmărise întreaga dramă. Scena şi actorii rămăseseră prizonierii unui glob de lumină gălbuie prin care fulgerară dâre de lumină roşiatică, după care totul dispăru fără urmă. Doctorul privise peste umăr înainte de a ieşi din casă. Asta se întâmplase în Florida, Missouri, la data de 30 noiembrie 1835. Îşi scosese ţigara de foi din gură şi rânjise dispreţuitor, dându-şi la iveală dinţii îngălbeniţi dintre care răsăreau doi canini anormal de lungi şi neverosimil de albi.

  Imaginea clipi scurt şi se stinse, de parcă ar fi fost o scenă dintr-un film care se opreşte brusc. Pe uşa care apăruse la locul naşterii lui Sam, iar acum devenise intrarea în coliba lui din bambus, intră o altă siluetă. Rămase pentru o clipă profilată în lumina stelelor, apoi se făcu una cu umbrele dinăuntru. Sam închise ochii şi-şi luă inima în dinţi, pregătindu-se să trăiască din nou momente de spaimă. Gemu şi-i păru rău că mestecase gumă de visat. Ştia totuşi că dincolo de groază se întrezărea un grăunte de fericire. Ura ideea şi, în acelaşi timp, o îndrăgea. Drama legată de naşterea sa fusese o nălucire, rod al minţii lui care încerca să-şi explice de ce era aşa şi nu altfel. Dar ce însemna această siluetă întunecată, care păşea tăcută şi sigură ca şi moartea? Din ce cotlon ascuns al minţii lui apăruse creatura asta?

  Auzi o voce baritonală:

  — Sam Clemens! Nu te agita! N-am de gând să-ţi fac vreun rău! Am venit să te ajut!

  — Şi ce doreşti ca răsplată pentru asta? întrebă Sam. Bărbatul chicoti şi spuse:

  — Îmi placi. Am făcut o alegere bună.

  — Poate vrei să spui că eu am preferat să mă alegi, îl ajuta Sam.

  Urmară câteva momente de tăcere, apoi omul continuă:

  — Înţeleg. Crezi că-s o altă nălucire stârnită de guma de visat. Nici vorbă. Poţi să mă pipăi.

  — La ce bun? Ca nălucire produsă de gumă, ar trebui să ştii că poţi fi văzut şi chiar pipăit. Spune-mi cu ce gând ai venit

  — Chiar totul? Istoria ar fi prea lungă, iar eu nu îndrăznesc să zăbovesc mult timp pe-aici. Mai sunt semeni de-ai mei prin zonă şi s-ar putea să bage de seamă. Asta mi-ar pricinui necazuri, fiindcă sunt tare bănuitori. Ştiu că printre ei există un trădător, dar n-au nici cea mai vagă idee cine-ar putea fi acela.

  — Semeni? Ei? repetă Sam.

  — Ei, adică noi, Eticii, facem investigaţii în aceasta zona, explică bărbatul. Trecem printr-o situaţie unică, fiind prima oara că grupuri complet lipsite de omogenitate au ajuns să trăiască.; laolaltă. Acest lucru ne oferă prilejul de a efectua studii şi de aceea înregistrăm totul. Deţin funcţia de administrator-şef, fiindcă sunt unul dintre Cei Doisprezece.

  — După ce mă trezesc o să caut să mă lămuresc în ceea ce; te priveşte, îi răspunse Sam.

  — Eşti treaz, iar eu exist. Sunt o realitate obiectivă. Şi, repet, nu am prea mult timp la dispoziţie.

  Sam dădu să se ridice, dar se trezi împins la loc de o mână care-l făcu să priceapă că se afla în faţa unei puternice forţe fizice şi mentale. Simţind-o, Sam începu să tremure.

  — Eşti unul dintre Ei, şopti el. Unul dintre Ei!

  Alungă din minte gândul de a-l prinde pe bărbat şi de a chema ajutoare.

  — Dintre ei, dar nu de partea lor. Sunt cu voi, fiinţele umane, şi mă voi îngriji ca semenii mei să nu-şi desăvârşească proiectul lor murdar. Am un plan, însă el cere mult timp, răbdare, paşi mărunţi, precauţi şi înşelători. Până acum am luat legătura cu trei oameni; tu eşti al patrulea. Ceilalţi cunosc doar frânturi ale planului. Dacă vreunul dintre ei ar fi dat în vileag şi interogat, nu le-ar putea spune Eticilor decât puţine lucruri, planul trebuie să se desfăşoare încet şi totul să pară drept simplă întâmplare. La fel cum şi meteoritul trebuie să lase impresia că a fost un accident.

  Sam vru din nou să se ridice, dar îşi înfrâna dorinţa înainte de a simţi atingerea mâinii;

  — N-a fost un accident?

  — Nu. Ştiu de multă vreme despre visul tău de a construi un vapor şi de a călători până la capătul Fluviului. Fără fier ţi-ar fi imposibil. De aceea am deviat meteoritul, aducându-l în câmpul de atracţie al acestei planete şi făcându-l să se prăbuşească în apropierea locului în care te aflai. Nici prea aproape, desigur, altfel ai fi murit şi-ai fi fost translatat din zona asta. Există sisteme de protecţie pentru a împiedica materia cosmică să se prăbuşească în valea Fluviului, dar am reuşit să le anihilez până a trecut meteoritul. Din nefericire, supraveghetorii au repus în funcţiune sistemul de respingere aproape în ultimul moment. Când l-au activat, efectul lui a făcut ca meteoritul să capete altă traiectorie decât cea pe care-am calculat-o eu. Drept urmare, noi, adică tu, era cât pe ce să fim ucişi. Doar norocul te-a salvat. Dar mai apoi am aflat că ceea ce tu numeşti noroc ţine cu mine.

  — Şi-atunci, steaua căzătoare…?

  — E o stea doborâtă în mod deliberat.

  ,Dacă ştie atâtea despre mine; trebuie să fie cineva din echipajul lui Dreyrugr” gândi Sam. „Doar dacă poate deveni invizibil… Nu-i imposibil. Nava în formă de ou pe care-am văzut-o era invizibilă; am zărit-o doar pentru că cineva a vrut asta. Pesemne că fulgerul a influenţat aparatul care face nava invizibilă. Şi-atunci, ce să cred? Asta-i altă nălucire provocată de guma de visat.”

  — Unul dintre agenţii lor e aproape, spuse omul. Ascultă-mă cu atenţie. Meteoritul n-a fost îndepărtat fiindcă n-am avut timp. Mai precis, eu am hotărât aşa. E îngropat sub pământul câmpiei şi. dealurilor aflate la zece mile depărtare. Să numeri zece pietre-potir în susul Fluviului. Vei ajunge la marginea craterului original, unde sunt îngropate câteva fragmente mari şi multe altele mici. Să începi săpăturile. Restul te priveşte. Te voi ajuta când voi avea prilejul, dar nu pot întreprinde ceva care să bătăi la ochi.

  Inima lui Sam începu să bată atât de tare, încât nu reuşi să-şi audă nici propria voce.

  — De ce vrei să construiesc vaporul?

  — Vei afla la momentul potrivit. Deocamdată bucură-te că ţi s-a dat ce-ţi trebuie. Ascultă! La cinci mile în amonte, aproape de poalele munţilor se găseşte un zăcământ uriaş de bauxită. Iar nu departe, un filon de platină şi la două mile de el, cinabru.

  — Bauxită? Platină?

  — Of, ce nătâng!

  Se auzi respiraţia precipitată a omului. Sam aproape că reuşi să simtă zbaterea interioară a omului care încerca să-şi înfrângă dezgustul şi furia. Apoi, cu glas liniştit, urmă:

  — Vei avea nevoie de bauxită pentru a obţine aluminiu, iar platina îţi va sluji drept catalizator pentru nenumăratele componente ale vaporului. N-am timp să-ţi explic acum. Prin părţile astea sunt câţiva ingineri care-ţi vor spune ce să faci cu substanţele minerale. Trebuie să plec. Se apropie. Să faci cum ţi-am spus. A, da, la treizeci de mile în susul Fluviului vei găsi cremene!

  — Dar…, începu Sam. Silueta se mai zări o clipă, apoi dispăru. Sam se ridică greoi şi merse până la uşă. Pe maluri ardeau focuri şi prin faţa lor se hârjoneau siluete şterse. Necunoscutul plecase. Sam dădu roată colibei, dar nu văzu pe nimeni. Ridică ochii spre cerul străveziu pe care se vedeau nori de gaze şi ciorchini de stele albe, albastre, roşii şi galbene. Spera să surprindă licărul pierit al vreunui vehicul care devenea invizibil. Zadarnică dorinţă.

  Întorcându-se spre colibă, tresări văzând o siluetă înspăimântător de mare, învăluită în întuneric, stând în faţa intrării. Simţindu-şi inima bătându-i nebuneşte, întrebă nesigur:

  — Joe?

  — Da, bubui vocea groasă a lui Joe care înainta spre el. Pe-aişi a trecut sineva care nu-i om. Zimt mirozul lui. E-o aromă ziudată, altfel decât a voaztră. Ztii, azta m-a făcut ză-mi amintezc…

  Rămase tăcut vreme de câteva clipe. Sam aşteptă, ştiind că moara cu pietre uriaşe măcina materia gândului. Apoi Joe continuă:

  — Uf, ză mă ia naiba!

  — Ce s-a întâmplat, Joe?

  — Azta a fozt tare demult, z-a-ntâmplat pe Pământ, jtii, cu câtva timp înainte de a muri. Ba nu, nu ze boate. Izuze Crizf toaze, dacă-i adevărat şe zpui despre eziztenza noastră, atunşi trebuie ză vi fost acum vreo zută de mii de ani!

  — Hai, Joe, nu mă ţine încordat.

  — Păi, n-o ză creji şe zic. Dar trebuie ză ţii minte că zi nazul meu are memorie.

  — Mi se pare absolut normal, doar ţi-e mai mare decât creierul, spuse Sam. Spune o dată, sau vrei să mor de curiozitate?

  — Am înzelez, Zam. Eram pe urmele unui membru din tribul vifzangkruilz, care locuia la vreo jeşe mile debărtare de noi, pe şealaltă parte a unui deal mare care zemăna cu…

  — Lasă detaliile, Joe, îl îmboldi Sam.

  — Aza, era zbre zeară zi jtiam că mă abrobiam de dujmanul meu, fiindcă urmele lăzate de el erau prea broasbete. Zi-atunşi am aujit un jgomot care m-a făcut ză cred că individul urmărit era de fapt be urmele mele zi aveam ză fiu eu cel lovit cu bâta-n cab în loc ză ze întâmble inverz. De aşeea m-am lăsat la bământ zi m-am târât zbre locul de unde venize jgomotul. Zi ghizi şe-am văjut. Doamne, cum de nu zi-am boveztit până acum? Mare nătărău mai zunt!

  — Cu asta sunt de acord. Deci…?

  — Omul m-a mirozit, nu-mi dau zeama cum, fiindcă, aja mare cum zunt, nu fac jgomot nisi cât o nevăztuică ztrecurându-ze către o pazăre. În zvârjit, venize be urmele mele zi m-ar fi butut lua brin zurprindere. Numai că acum jăşea be bământ, reşe ca un zloi. Zi lângă el ztăteau două fiinze umane. Oi fi eu mai curazoz decât mulzi alzii, dar era brima oară că vedeam oameni zi brobabil că m-am zberiat. Zau oricum, eram precaut. Purtau haine, adică şeea ce mi-ai dezcris tu drept haine. Aveau în mână nijte lucruri şiudate, beze groaze ji negre, lungi de vreo treijeşi de şentimetri, care nu erau din lemn, băreau mai curând din ozel, ca zecurea lui Bloodacze. Eu stăteam bine azcunz, dar ticălojii au reujit cumva ză-ji dea zeama că mă aflam acolo. Unul dintre ei a întinz băzul zbre mine zi mi-am bierdut cunoj-tinza. Am adormit. Când mi-am revenit, şei doi oameni zi vif-ul dizbăruzeră. Am blecat de-acolo mâncând nori, dar mirozul aşe-la nu l-am uitat.

  — Asta-i toată povestea?

  Joe încuviinţă din cap.

  — La naiba, cum adică? exclamă Sam, Asta înseamnă că aceşti… aceşti oameni au fost cu ochii pe noi cinci sute de mii de ani? Sau mai mult? Ar putea fi aceiaşi?

  — Şe vrei ză jişi?

  Sam îl avertiză pe Joe să nu spună nimănui ce avea să audă. Ştia că se putea încrede în titantrop, însă când începu să-i relateze cele întâmplate, simţi mustrări de conştiinţă. X îi ceruse să nu scoată o vorbă către nimeni.

  Joe dădu din cap cu atâta convingere, încât nasul lui amintea de un buştean care sălta pe o mare agitată.

  — Totul ze leagă. Jişi că-i o coinşidenză? Fabtul că i-am văjut pe Pământ, aboi am mers în eczbedizia lui Ikhnaton, zi tumul zi nava jburătoare, zi faptul că tu ai fozt alez acum de acezt Icz ză conztruiejti vaborul cu jbaturi? Despre azta şe bărere ai?

  Sam era atât de emoţionat, încât nu reuşi să adoarmă decât aproape de crăpatul zorilor. Se sculă cu greu să ia micul dejun, deşi ar fi preferat să rămână în pat. În timp ce vikingii, neamţul şi Joe mâncau ceea ce le oferiseră potirele, el le prezentă o versiune cenzurată la sânge a experienţei pe care o avusese. Le povesti totul ca şi cum ar fi fost un vis. Dacă mirosul lui Joe n-ar fi venit ca o confirmare a vizitei necunoscutului, ar fi fost convins că fusese vorba de un vis.

  Von Richthofen se arătă reticent, desigur, însă nordicii credeau în revelaţii prin intermediul viselor. Adică nu chiar toţi. Din nefericire, printre inevitabilii sceptici se număra şi Erik Bloodaxe.

  — Vrei să hoinărim cale de zece mile şi să ne apucăm de săpat doar pentru că tu ai avut un coşmar ciudat? explodă el. Clemens, mereu am zis că mintea ţi-e la fel de plăpândă ca şi curajul, dar acum m-am convins de asta! Las-o baltă!

  Sam se aşezase să mănânce. Se ridică în picioare şi, fulgerându-l pe Bloodaxe pe sub sprâncenele stufoase, spuse:

  — Atunci eu şi Joe plecăm singuri. O să-i convingem pe localnici să sape şi când vom găsi fier – şi sigur o să dăm de el – n-o să devii asociatul nostru nici în virtutea sentimentelor, nici pe bani. Cât priveşte iubirea, dacă veni vorba, nici pe Pământ, nici aici n-ai avut parte de ea, iar bani nu există pe planeta asta.

  Lăsând să-i cadă din gură bucăţi de pâine şi friptură, Bloodaxe răcni şi începu să-şi rotească securea.

  — N-o să permit unui sclav prăpădit să-mi vorbească astfel! ai curând o să-ţi sapi mormântul, pârlitule! Joe, care se ridicase deja să se alăture lui Clemens, mârâi şi-şi scoase de la brâu securea uriaşă. Vikingii îşi lăsară mâncarea şi merseră să se aşeze în spatele căpeteniei lor. Von Richthofen zâmbise tot timpul cât ascultase visul lui Clemens. Zâmbetul îi îngheţă pe faţă şi începu să tremure, dar nu de frică Se ridică şi el şi, fără să scoată o vorbă se aşeză în dreapta lui Clemens. Apoi i se adresă lui Bloodaxe:

  — Prietene nordic, ai batjocorit priceperea şi curajul războinicilor germani. O să-ţi vârâm rânjetul batjocoritor pe gât.

  Bloodaxe scoase un hohot puternic de râs:

  — Doi cocoşei luptători şi un maimuţoi! N-o să aveţi parte de-o moarte uşoară; mă îngrijesc eu să vă chinuiţi zile întregi până să vă bucuraţi de ea! O să vă milogiţi de mine să pun capăt durerilor voastre!

  — Joe! spuse Clemens. Ai grijă să-l ucizi întâi pe Bloodaxe! După aceea poţi să mai transpiri niţel doborându-i pe ceilalţi.

  Joe ridică securea grea de douăzeci şi cinci de kilograme deasupra umărului şi o roti în faţă şi-n spate descriind un arc de 45 de grade cu uşurinţa cu care ar fi învârtit un băţ.

  — Pot ză-i jdrobezc zternul dintr-o jvârlitură zi z-ar putea ză-i dărâm la bământ zi pe câziva dinapoia lui, spuse Joe.

  Nordicii ştiau că nu erau vorbe goale; îl văzuseră zdrobind multe ţeste. Era în stare să ucidă jumătate dintre ei înainte de a fi răpus, poate chiar să-i facă fărâme fără să păţească nimic. Dar ei juraseră să-l apere pe Bloodaxe până la moarte şi, cu toate că mulţi dintre ei îl urau, nu voiau să-şi calce cuvântul.

  Pe valea Fluviului n-ar fi trebuit să existe laşi; curajul s-ar fi cuvenit să devină universal. Moartea nu era dispariţia totală; orice om ucis se năştea din nou. Dar cei care dovediseră curaj pe Pământ erau curajoşi şi aici, iar laşii nu se schimbau câtuşi de puţin. Probabil că în sinea lui, omul ştia că moartea dura doar o zi, dar celulele corpului, inconştientul, emoţiile şi toate celelalte care alcătuiau laolaltă caracterul lui nu recunoşteau acest adevăr. Sam Clemens se ferea cât putea de violenţă şi de durerea care o însoţea, temându-se de ea mai mult decât de moartea violentă. Luptase alături de vikingi, mânuise o secure şi aruncase cu suliţa, rănise şi fusese rănit, ba chiar ucisese o dată un om, deşi făcuse asta mai degrabă din întâmplare decât din pricepere. În concluzie, era un războinic mediocru. Atunci când lupta, sângele parcă-i fugea din trup şi toată forţa lui se istovea.

  Sam ştia asta foarte bine, dar pentru atâta lucru nu se învinuia şi nici nu se ruşina.

  Bloodaxe era furios şi nu se temea defel. Dar dac-ar fi murit, lucru foarte probabil, nu şi-ar mai fi găsit locul alături de Clemens, care visa să construiască vaporul Fluvial şi să ia cu asalt citadelele de la polul nord. Şi, deşi dispreţuise visul, sufletul îi şoptea că el putea fi o revelaţie dăruită de zei. Era posibil să piardă un viitor glorios, iar asta doar din vina sa.

  Sam Clemens îl cunoştea ca pe propriul lui buzunar şi era gata să pună rămăşag că ambiţia se va dovedi mai tare decât furia. Aşa se şi întâmplă. Regele îşi plecă securea şi făcu un efort să zâmbească.

  — Nu-i bine să pui la îndoială darurile zeilor înainte de a le cerceta, recunoscu el. Am cunoscut preoţi cărora Odin şi Heimdall le-a încredinţat adevărul în vis, însă ei n-au avut curajul să lupte şi au minţit doar când nu a trebuit să vorbească în numele zeilor. Aşa că vom săpa în căutarea fierului. Dacă vom găsi, bine. Dacă nu… o vom lua de la început.

  Sam respiră uşurat şi speră să scape de tremurai care nu-i dădea pace. Băşica udului şi pântecul îl dureau de dorinţa de a se despovăra, însă nu îndrăzni să se retragă într-un asemenea Hfcoment. Trebuia să joace rolul bărbatului care câştigase bătălia. Bece minute mai târziu, incapabil să mai reziste, pomi spre latrină.

  X, Necunoscutul Misterios, spusese că excavaţiile puteau începe în orice loc din apropierea celei de-a zecea pietre-potir din susul Fluviului. Cu toate acestea, trebuia ca presupuşii săpători să le dea o lecţie localnicilor pentru ca aceştia să priceapă cine e stăpânul. Un gangster din Chicagoul anilor douăzeci-treizeci, Alfonso Gilbretti,. făcuse alianţă cu un magnat belgian al cărbunelui şi oţelului de la sfârşitul secolului al XX-lea şi cu un sultan al Turciei de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Acest triumvirat urmase modelul deja bine cunoscut, punând bazele unei bande cu numeroase celule formate din cei care, în viaţa lor pământeană, îi exploataseră fără milă pe semenii lor prin crimă, afaceri sau alte activităţi. Cei care crâcniseră în faţa acestor proaspăt autoproclamaţi stăpâni fuseseră lichidaţi cu o zi în urmă, iar banda stabilise ce parte va plăti fiecare „cetăţean” din ceea ce-i oferea potirul pentru a se bucura de „protecţie”, Gilbretti îşi alcătuise un harem de cinci femei, dintre care două se arătaseră dornice să-l slujească, iar una murise cu o seară înainte fiindcă încercase să-i crape capul cu un potir când acesta intrase peste ea în colibă.

  Clemens aflase toate astea ascultând diverse bârfe. Îşi dădu seama că vikingii vor avea de înfruntat două sute de bandiţi şi cel puţin o mie de aşa-zişi membri ai miliţiei. Patruzeci de bărbaţi şi douăzeci de femei li se vor opune. Însă localnicii erau înarmaţi doar cu suliţe din lemn de bambus având vârfuri călite în foc, în vreme ce invadatorii aveau armuri din piele de balaur de Fluviu, securi, suliţe şi săgeţi cu vârfuri făcute din piatră. Fără a-l mai pune la socoteală pe Joe Miller.

  Aflat pe corabie, Bloodaxe îi anunţă pe localnici de intenţiile lui. Dacă voiau să li se alăture, erau liberi s-o facă sub conducerea nordicilor. Însă niciunul dintre ei nu va fi nevoie să „contribuie” cu nimic din ce-i oferea potirul personal şi nici o femeie nu va fi siluită.

  Gilbretti slobozi o înjurătură siciliana şi o suliţa către Erik. Nordicul scăpă de efectul amândurora şi-şi azvârli securea. Lama ei se înfipse în pieptul lui Gilbretti şi, înainte ca cineva să apuce a face vreo mişcare, purtând asupra sa o bâtă ţintuită cu cremene, Erik coborî de pe corabie în goană să-şi recupereze preţioasa armă. Joe Miller porni după el, urmat de treizeci de războinici. Femeile sloboziră săgeţi, iar alt grup de pe corabie trase în bandiţi cu ultima rachetă pe care-o mai aveau. Nimeriră exact la ţintă, în ultimele rânduri ale micii armate strânse de Gilbretti. Fură ucişi, răniţi sau năuciţi aproape patruzeci de oameni.

  Câteva clipe mai târziu, magnatul belgian şi turcul erau morţi, având capetele făcute chisăliţă de securea lui Joe, iar ceilalţi fuseseră doborâţi ori o rupseseră la goană.

  Dar nici din aceştia nu scăpă vreunul. Membrii miliţiei găsiră acum prilejui să se răzbune, bătându-i sau înjunghiindu-i de moarte. Nu rămaseră decât zece supravieţuitori pe care oamenii îi răstigniră şi îi împunseră cu beţe de bambus, ascuţite şi trecute prin foc. Sam Clemens reuşi să suporte o vreme urletele celor schingiuiţi. Nu voia să-şi piardă din popularitate stricând distracţia oamenilor, aşa că se strădui să nu bage în seamă acest spectacol. Lothar von Richthofen spuse că înţelegea prea bine dorinţa celor ce fuseseră chinuiţi până atunci de a provoca durere. Dar nu dorea să mai tolereze mult o asemenea barbarie. Păşi către cel mai apropiat schingiuit şi-l reduse la tăcere cu o singură lovitură de secure. Apoi ordonă ca ceilalţi să fie ucişi imediat. Probabil că Erik Bloodaxe s-ar fi împotrivit acestei porunci, fiindcă socotea normal ca duşmanii să fie torturaţi spre a le da un exemplu atât lor cât şi celorlalţi. Însă el fusese năucit de o bucată de piatră azvârlită de explozia rachetei şi nu mai ştia ce se întâmplă în jur.

  Cam fără tragere de inimă, membrii miliţiei executară ordinul, dar aşa cum îl înţeleseseră ei. Îi aruncară pe cei nouă supravieţuitori în Fluviu, care avea să stingă flăcările, dar nu şi durerea provocată de aşchiile din lemn de bambus. Unii se zbătură minute întregi până să se înece. Lucru de mirare, fiindcă nefericiţii ar fi putut să alunge chinurile din pântece înghiţind apă, ştiind că peste scurt timp vor fi din nou vii şi teferi. Dar dorinţa instinctivă de supravieţuire era atât de puternică, încât se zbăteau să-şi ţină capetele deasupra apei cât de mult erau în stare.

  Excavaţiile nu începură imediat. Se impunea mai întâi organizarea localnicilor, statuarea clară a unor autorităţi legislative, judecătoreşti şi administrative şi întemeierea unei armate. Trebuia stabilită suprafaţa pe care se forma noul stat. Clemens şi Bloodaxe se gâlceviră o vreme pe această temă şi căzură de acord în cele din urmă că puteau administra zona întinzându-se trei mile în susul şi-n josul Fluviului, pornind de la locul exploatării. La graniţe se construi un soi de linie de apărare care amintea de cea de la Maginot, adică o fâşie lată de şase metri, presărată cu pari ascuţiţi din bambus, lungi de aproape şaizeci de centimetri, înfipţi în pământ la diferite unghiuri. Linia mergea de la poalele munţilor până la.malul Fluviului. În preajma obstacolelor cu săgeţi şi ţepuşe se construiră colibe, ce slujeau de garnizoane în care locuiau suliţaşi împreună cu femeile lor.

  Un al treilea cal-de-frize se construi pe mal. După ce îl terminară, mutară corabia către locul din susul Fluviului unde, dacă era să dea crezare afirmaţiilor Necunoscutului Misterios, se afla un filon de cremene. Bloodaxe rămase pe loc împreunai cu vreo cincisprezece dintre oamenii lui. Îi încredinţa secundului Snorri Ragnarsson sarcina de a conduce expediţia. Snorri urma să trateze cu localnicii pentru obţinerea de cremene, promiţându-le o cotă din fierul care avea să fie extras. Dacă aceştia Refuzau să cedeze, avea poruncă să-i ameninţe. Bloodaxe socoti că Joe Miller era cel mai potrivit să însoţească expediţia, fiindcă statura uriaşă şi înfăţişarea grotescă a titantropului aveau sa bage spaima ui oameni.

  Sam Clemens aprobă logica hotărârii, însă nu agrea ideea de a fi izolat de Joe. Nu vru totuşi să plece alături de Joe, fiindcă ştia de ce-ar fi fost în stare Bloodaxe în absenţa sa. Regele era arogant şi pus pe harţă. Dacă îi supăra pe oameni, putea provoca o revoluţie a cărei forţă i-ar fi copleşit pe vikingii rămaşi.

  Fumând şi gândind febril, Sam păşea furios încoace şi în-colo prin faţa colibei lui. Sub stratul de iarbă se găsea fier, mai mult decât suficient pentru a-şi împlini Visul, dar nu putea începe săpăturile până nu se închei au o mulţime de pregătiri. Iar fiecare pas pe care se gândea să-l facă era descurajat de apariţia altor probleme. Se simţea atât de frustrat, încât muşcă din ţigara de foi, cât pe ce s-o reteze. Trebuia ca oamenii care trăiau deasupra zăcământului de cremene să fie intimidaţi de apariţia lui Joe pentru a coopera. Dar dacă Joe pleca, se putea ca Bloodaxe sa profite de ocazie pentru a-l ucide. Temându-se de Joe, n-ar face-o pe faţă, dar nu i-ar fi fost peste mână să aranjeze un accident.

  Lac de transpiraţie, Sam înjură.

  — Dacă mor, o să fiu resuscitat în alt loc, atât de departe de locul ăsta, că s-ar putea să-mi ia o mie de ani până să mă întorc vâslind într-o canoe. Până atunci se vor găsi alţii să extragă fierul şi să construiască vaporul meu. Al meu! Al meu! Nu-i al lor! Numai al meu!

  Exact în acele momente de furie, Lothar von Richthofen se apropie în goană.

  — Am găsit doi oameni de care avem nevoie. Doar că unul nu-i bărbat, închipuieşte-ţi, o femeie inginer!

  Bărbatul, John Wesley O’Brien, fusese inginer metalurg pe la mijlocul secolului al XX-lea. Femeia era pe jumătate mongolă-jumătate rusoaică şi-şi petrecuse mare parte din viaţă în comunităţile miniere din Siberia.

  Sam Clemens dădu mâna cu ei şi le spuse pe scurt ce avea de făcut în prezent şi ce spera să realizeze în viitor.

  — Dacă există un zăcământ mare de bauxită în apropiere, atunci putem construi tipul de vapor dorit, spuse O’Brien.

  Era foarte emoţionat, ca orice om căruia i se oferea speranţa de a-şi continua aici profesiunea pe care-o avusese pe Pământ. Existau mulţi ca el, atât bărbaţi cât şi femei, care vroiau sa lucreze, fie şi pentru a-şi omorî vremea: doctori care n-aveau nimic de făcut decât să imobilizeze vreun mădular rupt, tipografi care n-aveau litere de aşezat în pagină pentru că nu găseau hârtie, poştaşi fără corespondenţă de dus, fermieri lipsiţi de recolte, fierari fără cai de potcovit, gospodine fără copii de crescut, care găseau mâncarea gata preparată, nu erau nevoiţi să meargă la cumpărături, iar curăţenia nu le lua mai mult de cincisprezece minute, comis-voiajori care n-aveau ce vinde, predicatori a căror învăţătură religioasă fusese pe deplin discreditată de însăşi existenţa acestei lumi, contrabandişti lipsiţi de mijloacele necesare fabricării ilegale de alcool din cereale, fabricanţi de nasturi fără nasturi, peşti şi târfe a căror profesiune se dusese de râpă de supraoferta venită din partea amatorilor, mecanici fără maşini, specialişti în arta persuasiunii privaţi de absenţa reclamelor, producători de covoare având la dispoziţie doar iarbă ori fibre de bambus pentru prelucrare, cowboy văduviţi de cai ori vite, pictori frustraţi de lipsa vopselelor şi a pânzei, pianişti fără de piane, lucrători la calea ferată căutând fier, agenţi de bursă fără acţiuni de negociat şi aşa mai departe.

  — Doriţi, totuşi, o navă cu aburi, continuă O’Brien, iar acest lucru este lipsit de realism. Ar trebui să vă opriţi cel puţin o dată pe zi pentru a tăia lemn de foc, ceea ce ar însemna timp risipit chiar dacă localnicii v-ar permite să luaţi din cantităţile limitate de bambus şi pin. Pe de altă parte, arborii, cazanele şi alte componente s-ar uza cu mult înainte de a ajunge la capătul călătoriei şi n-aţi avea destul spaţiu la bord pentru a transporta fierul necesar fabricării pieselor de schimb. Nu, aveţi nevoie de motoare electrice. Ei bine, prin părţile acestea există un om pe care l-am întâlnit la scurtă vreme după translatarea mea. Acum nu ştiu unde se află, dar nu poate fi prea departe. O să-l caut eu, scutindu-vă de efort. Un adevărat vrăjitor în probleme de electricitate, el a fost inginer la sfârşitul secolului al XX-lea şi are cunoştinţele necesare pentru a construi exact tipul de motor care vă trebuie.

  — Opreşte-te, moară desferecată! exclamă Sam. De unde procurăm uriaşa cantitate de energie electrică necesară? Va trebui să creăm propria noastră Cascadă Niagara şi s-o cărăm cu noi?

  O’Brien era un tânăr scund, cu o coamă de păr aproape portocalie şi cu un chip având trăsături atât de delicate, încât părea efeminat. În ciuda zâmbetului puţin strâmb de pe buze, reuşea să fie totuşi fermecător.

  — Avem electricitate la dispoziţie pretutindeni de-a lungul fluviului, spuse el. Arătă către silueta în formă de ciupercă a celei mai apropiate pietre-potir. Pietrele acestea emit o cantitate de energie electrică uriaşă de trei ori pe zi. Ce ne opreşte să conectăm cabluri de alimentare la câteva dintre ele şi să încărcăm acumulatoarele care vor alimenta motoarele navei?

  Sam se holbă o clipă, apoi exclamă:

  — Bleg şi nătărău ce sunt! Ba nu, asta-i o exprimare redundantă. Sunt un nătărău! Îmi stau în faţa ochilor de-atâta vreme şi nu m-am gândit o clipă la asta! Bineînţeles! După aceea privi printre gene şi-şi încruntă sprâncenele stufoase şi zbârlite: Dar cum naiba înmagazinezi toată energia aceea? Nu sunt eu mare specialist în electricitate, dar ştiu sigur că ai avea nevoie de o baterie mai mare decât Tumul Eiffel sau de-un acumulator de dimensiunile piscului Pike.

  O’Brien clătină din cap.

  — Aşa am crezut şi eu, dar individul, un mulatru, jumătate bur, jumătate zulus, pe nume Lobengula van Boom, susţine că dacă are materialele necesare poate construi un dispozitiv de înmagazinare – căruia-i zice batacondensator – un cub cu latura de zece metri, cu capacitatea de zece megakilowaţi care poate furniza o zecime de volt pe secundă sau chiar totul odată. Daca putem extrage bauxită, vom produce aluminiu pe care-l vom folosi la circuite şi la înfăşurările motorului. Aluminiul n-are calităţile cuprului, dar cum nu găsim un asemenea material, ne vom face treaba şi aşa.

  Furia şi nemulţumirea lui Sam dispărură ca prin farmec, Zâmbi, pocni din degete şi sări în sus de fericire.

  — Găseşte-l pe van Boom! Vreau să-i vorbesc!

  Trase din ţigară atât de tare, încât capătul ţigării de foi străluci precum imaginile care i se derulau prin minte. Uriaşul vapor cu zbaturi spumega deja în susul Fluviului, avându-l pe Sam Clemens în timonerie, Sam Clemens purtând şapca de Căpitan de Navă făcută din piele de Balaur de Fluviu, Sam Clemens, căpitan al miticului şi unicului vapor cu zbaturi care vibra parcă de nerăbdare să pornească în călătoria lungă de cel puţin un milion de mile. Nu mai existase o asemenea navă pe un astfel de Fluviu făcând o asemenea călătorie! Cu sirena răsunând, cu clopotele vuind, cu echipajul format din oameni faimoşi din toate timpurile. Începând cu subumanul Joe Miller din anul 1000000 înaintea erei noastre până la oamenii de ştiinţa firavi, dar deosebit de inteligenţi, ai sfârşitului de secol XX.

  Von Richthofen îl trezi la realitatea imediată:

  — Sunt gata să încep excavaţiile în căutarea fierului. Ce ai de gând cu Joe?

  Sam gemu şi spuse:

  — Nu mă pot hotărî. Sunt încordat ca un tăietor de diamante înainte de a face prima crestătură. O mişcare greşită şi diamantul Kohinoor se sparge. Am înţeles! O să-l trimit pe Joe. Trebuie să risc. Dar fără el mă simt neajutorat ca un apicultor care n-are găleată să strângă mierea sau ca un bancher în Vinerea Neagră. O să le spun lui Bloodaxe şi Joe şi o să-ţi poţi alcătui echipa. Numai c-ar trebui să organizăm o mică ceremonie. Să dăm ceva de duşcă, iar eu o să inaugurez săpăturile.

  Câteva minute mai târziu, după ce ţinuse o cuvântare, încălzit de o gură zdravănă de bourbon şi strângând o ţigară de foi între dinţi, Sam începu să sape. Hârleţul din lemn de bambus era ascuţit, însă iarba era atât de deasă şi rezistentă, încât a trebuit să-l transforme în cuţit. Asudând, înjurând, afirmând că urâse dintotdeauna munca fizică şi că nu era croit să devină săpător de şanţuri, Sam crâmpoţi iarba. Când încercă să înfigă hârleţul de-acum bont în pământ, Sam descoperi că nu reuşise să scoată nici măcar o mână de ţărână. Trebuia ca iarba şi stratul de pământ uscat să fie îndepărtate.

  — Mama tuturor încornoraţilor! blestemă el şi azvârli hârleţul la pământ. Asta s-o facă un ţărănoi care-i născut pentru asemenea muncă ingrată! Eu lucrez cu mintea!

  Mulţimea pufni în râs şi se apucă de treabă cu cuţite din bambus şi securi de cremene.

  — Dacă fierul o fi la trei metri adâncime o să ne ia trei ani să ajungem la el, spuse Sam. Joe, adu cât mai multă cremene, altfel n-avem nici un spor.

  — E muzai? întrebă Joe Miller. O ză-mi libzezti, Zam.

  — Trebuie să pleci, la fel ca toată lumea. Nu-ţi face griji pentru mine., În următoarele trei zile săpară o groapă de trei metri diametru şi treizeci de centimetri adâncime. Von Richthofen organiză echipele astfel că ele erau înlocuite la fiecare sfert de oră. Nu duceau lipsă de amatori bine clădiţi, gata să sape, dar încetineala era provocată de cioplirea de noi unelte din cremene şi de confecţionarea de unelte din lemn de bambus. Bloodaxe începu să mârâie văzând cum se ciobeau cuţitele şi securile, zicând că în caz de atac, armele din piatră n-ar fi putut să zgârie nici măcar pielea unui sugar. Clemens îl rugă pentru a nu ştiu câta oară să-i dea securea de oţel, însă Bloodaxe refuză.

  — Dacă Joe ar fi aici, l-aş pune pe el să i-o ia, îi spuse Clemens lui Lothar. Apropo, unde-o fi Joe? Ar fi trebuit să se întoarcă deja, fie cu mâna goală, fie aducându-ne daruri.

  — Cred c-ar fi cazul să trimitem pe cineva cu barca, sugeră von Richthofen. M-aş duce eu, dar am impresia că ai încă nevoie de mine ca să te apăr de Bloodaxe.

  — Dacă Joe a păţit ceva, o să avem amândoi nevoie de protecţie, conchise Sam. Uite, afganul acela, Abdul, ar putea deveni spionul nostru. E-n stare să treacă nebăgat în seamă şi printr-un coş colcăind de şerpi cu clopoţei.

  După două zile, în zori, Abdul se întoarse. Îi trezi pe Sam şi pe Lothar, care dormeau în aceeaşi colibă în ideea de a se apăra unul pe celălalt. În engleza lui stâlcită, Abdul le povesti că Joe Miller era legat fedeleş într-o cuşcă solidă din lemn de bambus. Făcuse o tentativă de a-l elibera pe Joe, dar cuşca era păzită zi şi noapte.

  Vikingii fuseseră primiţi amical şi cu înţelegere. Căpetenia locală se arătase surprinsă de ideea că va face un târg bun dând cremene pentru fier. Organizase o mare petrecere pentru a sărbători acordul şi le oferise oaspeţilor băutură şi gumă de visat pe săturate. Nordicii fuseseră copleşiţi în vreme ce sforăiau ameţiţi de alcool. Şi Joe dormea, dar se trezise când începuseră să-l lege. Fără nici o armă, omorâse douăzeci de oameni şi răpise cincisprezece, dar până la urmă căpetenia îl năucise cu o lovitură de bâtă după ceafă. Izbitura, care ar fi frânt gâtul oricui, îi luase puterile lui Joe, ceea ce le permisese atacatorilor să sară pe el imobilizându-l şi căpetenia îl mai trăsnise o dată în cap.

  — Căpetenia şi-a dat seama că Joe e un luptător puternic, spuse Abdul. Mai ceva decât Rustam. Am auzit fără să vreau câţiva oameni spunând că vor să-l folosească pe Joe ca ostatic. Căpetenia vrea să devină partener la mina de fier. Dacă e refuzat, nu-l va ucide pe Joe, dar îl va face sclav, deşi mă-ndoiesc de reuşită. Are de gând să ne omoare într-un atac şi să-i rămână tot fierul numai lui. E-n stare. Îşi alcătuieşte o flotă uriaşă; multe vase mici, încropite în grabă, dar bune să transporte câte patruzeci de oameni fiecare. Va declanşa un atac total, având războinici înarmaţi cu arme din cremene, arcuri şi săgeţi şi bumeranguri grele.

  — Şi cine-i acest presupus Napoleon? întrebă Sam.

  — Oamenii îi zic Regele Ioan. Cică a domnit în Anglia pe vremea când luptătorii purtau armuri şi luptau cu spada în mână. În epoca lui Saladin. Fratele lui a fost un războinic vestit, Richard Inimă-de-Leu.

  Sam blestemă şi spuse:

  — Ioan Fără-de-Ţară! Vicleanul Prinţ John cu inimă întunecată. Atât de ticălos, încât englezii au jurat să nu mai aibă niciodată vreun rege cu numele de Ioan. Decât el, mai bine ni-l puneam în cap pe nemernicul de Leopold al Belgiei sau pe Jim Fiske!

  Jumătate de ora mai târziu, Sam se lăsă cotropit de deznădejde. De astă dată, mesajul îi parveni ca un zvon purtat din gură-n gură. La treizeci de mile în josul Fluviului se afla o flotă uriaşă care naviga înspre ei. Era compusă din şaizeci de vase cu un singur catarg, fiecare dintre ele transportând patruzeci de luptători. Conducătorul acestei armade era regele unui ţinut aflat în afara zonei afectate de prăbuşirea meteoritului. Se numea Joseph Maria von Radowitz.

  — Am citit la şcoală despre el! se trezi von Richthofen. S-a născut în 1797 şi cred c-a murit prin 1853. A fost expert probleme de artilerie şi prieten apropiat al lui Frederick Wâlhelm al IV-lea al Prusiei. Supranumit „Călugărul Războinic”, fiindcă deşi ajunsese general, avea opinii religioase de neclintit. A murit neconsolat, deoarece căzuse în dizgraţie. Deci acum e din nou în viaţă, tânăr şi, neîndoielnic, încercând să-i convertească pe toţi la puritanism, omorându-i pe cei care nu-s de acord cu părerile lui.

  O oră mai târziu, Sam primi vestea că flota Regelui Ioan ridicase ancora.

  — Forţele lui John vor ajunge primele, îi spuse Sam lui Bloodaxe. Se vor deplasa mai iute, fiindcă au de partea lor curentul şi vântul.

  — Ţi-ai şi găsit cui să-i spui toate astea! pufni cu dispreţ Bloodaxe.

  — Ce-ai de gând să întreprinzi?

  — Întâi îl zdrobesc pe englez, apoi îl fac praf pe neamţ, îi răspunse Bloodaxe. Îşi învârti securea şi adăugă: Pe himenul sfâşiat al miresei lui Thor! încă mă dor coastele, dar n-o să bag în seamă durerea!

  Sam nu încercă să-l contrazică. Mai târziu, rămas singur cu Lothar, i se confesa:

  — E un lucru admirabil să lupţi fără sorţi de izbândă şi să mori. Dar din asta nu-ţi iese nimic. Ştiu, o să spui că n-am curaj nici cât un gândac, dar eu am un vis măreţ, care transcende noţiunilor de credinţă şi moralitate, oricât de înălţătoare or fi ele. Lothar, îmi doresc vaporul ăsta şi vreau să-l pilotez până pa capătul Fluviului, indiferent ce s-ar întâmpla! Dac-am avea vreo şansă în lupta ce urmează, n-aş gândi aşa. Dar n-avem. Suntem copleşiţi numeric şi avem arme inferioare. De aceea am de gând să le propunem un târg.

  — Cui? întrebă amărât von Richthofen, pierzându-şi culoarea din obraji.

  — Lui Ioan. O fi el cel mai mişel dintre regi, deşi mulţi îi râvnesc locul în competiţia asta sălbatică, dar pe el l-am convinge mai uşor să se alieze cu noi. Flota lui Radowitz e mai amare decât a lui, şi chiar dacă Ioan ar reuşi printr-o minune să învingă, forţele i-ar slăbi într-atât, încât am putea să punem mâna pe el. Dar dacă ne alăturăm lui Ioan, i-am administra o asemenea papară lui Radowitz, că ar şterge-o de-aici cu coada între picioare, ca un câine bătut.

  Von Richthofen pufni în râs şi spuse:

  — Am crezut la început că vrei să ne ascundem în munţi iar apoi să coborâm pentru a ne oferi serviciile celui mai tare. N-aş suporta ideea de-a fugi ca un laş, lăsându-i pe sărmanii oameni să ducă greul.

  — Să nu-mi spui pe nume dacă n-o să propun ceva cinstit, reluă Sam. Aş face-o dacă n-aş avea de ales. Sugerez să scăpăm într-un fel sau altul, de Bloodaxe. El nu va accepta să-l ia pe Ioan ca partener.

  — Va trebui să fii cu ochii pe Ioan, care e ca un şarpe veninos, îl sfătui neamţul. Dar altă ieşire nu văd. şi nici nu mi se pare că trădăm pe cineva dacă-l ucidem pe Bloodaxe. Ne punem la adăpost. şi el te-ar lichida cu primul prilej favorabil.

  — Iar noi nici măcar nu-l vom ucide de-adevăratelea, reflectă Sam. Îl eliminăm doar din peisajul ăsta.

  Clemens vroia sa mai discute despre modul de acţiune, însă von Richthofen spuse că vorbiseră de ajuns. Ca de obicei, Sam amâna momentul hotărâtor. Trebuia neapărat să treacă imediat la fapte.

  — Aşa cred şi eu, recunoscu Sam şi oftă.

  — Ce-ai păţit? întrebă Lothar.

  — Mă simt vinovat chiar înainte de a făptui păcatul, răspunse Sam. Mă simt ca un laş, deşi nu prea am motive. Absolut niciunul! Dar am fost adus pe lume ca să mă simt apăsat de păcate, chiar şi de acela de a mă fi născut.

  Lothar îşi ridică braţele de disperare şi se îndepărtă, aruncând peste umăr:

  — Urmează-mă ori rămâi aici. Nu cumva să te-aştepţi că te voi recunoaşte drept căpitan al vaporului nostru. Căpitanii nu ezită să treacă la acţiune.

  Sam se strâmbă, dar porni după el. Lothar vorbi cu doisprezece oameni despre care era încredinţat că vor face cum li se spune. Până când puseră la punct amănuntele şi oamenii plecară după arme, amiaza trecu şi soarele începu să coboare. Se întoarseră dinspre colibe înarmaţi cu suliţe şi cuţite. Unul dintre ei avea un arc din lemn de bambus şi şase săgeţi periculoase, eficace doar la mică distanţă.

  Pornind cu Lothar von Richthofen şi Sam Clemens în frunte, grupul se îndreptă spre coliba regelui nordic. Şase vikingi stăteau de pază afară.

  — Vrem să vorbim cu Bloodaxe, spuse Sam, încercând să se adreseze fără să-i tremure vocea.

  — E-năuntru cu o femeie, spuse Ve Grimarsson.

  Sam ridică mâna. Lothar ţâşni pe lângă el şi-l lovi pe Grimarsson cu o bâtă în cap. O săgeată şuieră pe lângă umărul lui şi se înfipse în gâtul unei santinele. În mai puţin de zece secunde, toţi zăceau morţi sau erau răniţi prea grav ca să mai continue lupta. Din depărtare se auziră strigăte şi alţi zece vikingi veniră în goană să-şi apere căpetenia. Gol-puşcă, urlând şi ţinându-şi securea de oţel în poziţie de atac, Bloodaxe ţâşni pe uşă. Von Richthofen se repezi cu suliţa înainte şi o înfipse în nordic. Bloodaxe scăpă securea şi, împins de forţa loviturii, păşi împleticit înapoi până se izbi de peretele din bambus al colibei. Rămase cu ochii căscaţi; deschise gura; sângele porni să curgă pe la colţurile buzelor şi pielea îi deveni cenuşie.

  Neamţul smulse suliţa din abdomen şi Bloodaxe se prăvăli la pământ.

  În lupta ce urmă, şase dintre oamenii lui Clemens îşi pierdură viaţa, iar patru se aleseră cu răni. Vikingii nu se dădură bătuţi până nu fură reduşi la tăcere ca şi regele lor.

  Horcăind de efort, mânjit de sângele duşmanilor şi sângerând dintr-o rană căpătată la umăr, Sam Clemens se rezemă în suliţă. Ucisese un om, pe Gunnlaugr Thorrfinnsson, perforându-i un rinichi, în momentul când acesta îl atacase pe von Richthofen. Îi părea rău de Gunnlaugr. Dintre toţi nordicii, lui îi plăceau cel mai mult glumele spuse de Sam. Iar acum fusese înjunghiat pe la spate de prietenul lui, acelaşi Sam Clemens.

  „Am luat parte la 38 de bătălii şi-am ucis doar doi oameni. Celălalt a fost un turc grav rănit care încerca să se ridice în picioare. Sam Clemens, marele războinic, inimosul erou,” Urmărit de aceste gânduri, privi cu oroarea şi fascinaţia pe care o exercitaseră dintotdeauna cadavrele asupra lui şi care nu a-ar fi stins nici dacă ar fi trăit zece mii de ani.

  Apoi scoase un ţipăt de spaimă şi-şi trase piciorul stâng, într-un efort disperat de a şi-l smulge din mâna care-l reţinea. Nereuşind, ridică suliţa, cu gând s-o înfigă în omul care-l imobilizase. Privi în jos, drept în ochii albaştri spălăciţi ai lui Bloodaxe. Acesta revenise la viaţă pentru o clipă. Din ochi dispăruse luciul sticlos, iar pielea nu mai era cenuşiu-albăstruie. Vocea-i era slabă, dar îndeajuns de puternică, astfel încât atât Sam, cât şi cei aflaţi aproape, auziră vorbele lui:

  — Bikkja! Căcăreze de şobolan! Ascultaţi-mă! Nu vă las să plecaţi până nu voi termina ce am de spus! Zeii mi-au dat puterile unei voluspa. Ei cer răzbunare pentru trădarea voastră. Ascultaţi! Ştiu că există fier sub iarba asta scăldată în sânge. Simt fierul curgându-mi prin vine. Culoarea lui întunecată îmi îngheaţă sângele. Veţi găsi mai mult fier decât vă trebuie pentru marele vapor alb. Îl veţi extrage şi veţi construi o corabie care să rivalizeze cu Skithblathnir. Tu, Clemens Mişelul, îi vei fi căpitan, iar ea va pluti pe Fluviu mai multe mile decât poate merge-ntr-o zi Sleipnir, cel cu opt picioare. Vei rătăci de colo-colo, spre nord, sud, est şi vest, după cum te vor purta apele Fluviului. O să-nconjori lumea de nenumărate ori. Dar construcţia lui şi navigaţia vor aduce multă amărăciune şi nenumărate nenorociri. Iar după ani şi ani, cât viaţa a două generaţii de pe Pământ, după mari suferinţe şi puţine bucurii, când vei crede c-ai ajuns, în sfârşit, la capătul lungii călătorii, atunci vei da din nou peste mine!

  Eu te voi căuta! O să te-aştept cu corabia mea şi-o să te omor. Şi n-o să apuci să vezi capătul Fluviului şi nici n-o să treci prin porţile Valhallei!

  Brusc înfrigurat, Sam se simţi gata să se dezmembreze. Rămase nemişcat, cu toate că strânsoarea din jurul gleznei mai slăbise. Auzi horcăitul de moarte şi nici nu se clinti, nici nu privi în jos.

  Lipsit de vlagă, Bloodaxe vorbi iar:

  — Aştept!

  Se auzi un nou horcăit, ceva mai surd şi mâna lui Bloodaxe căzu la pământ. Sam făcu un efort să se îndepărteze de el, aproape sigur că se va desface în fărâme. Se uită la von Richthofen şi spuse:

  — Superstiţii! Nimeni nu poate cunoaşte viitorul!

  — Nu se ştie, Sam. Dar dacă evenimentele se desfăşoară aşa cum crezi tu, adică automat şi mecanic, atunci viitorul e predeterminat. Dacă lucrurile sunt cunoscute dinainte, atunci de ce nu ni se revelă viitorul măcar pentru o clipă, de ce nu se aprind lumini orbitoare de-a lungul tunelului timpului, iar omul să vadă până dincolo?

  Sam nu-i răspunse. Von Richthofen râse pentru a-i arăta că glumea şi-l bătu pe umăr.

  — Vreau să beau ceva. Neapărat, spuse Sam. Nu dau doi Bani pe superstiţiile astea prosteşti.

  Era însă convins că ochii aceia care se stingeau văzuseră peste ani şi ani şi avea să creadă asta pe vecie.

  Când mai era o oră până la căderea întunericului apăru şi flota Regelui Ioan. Sam Clemens trimise un om pentru a-l anunţa pe Ioan că vroia să discute un posibil parteneriat. Ioan, gata oricând să discute cu cel pe care intenţiona să-l înjunghie pe la spate, se arătă dispus să negocieze. Sam rămase pe mal, iar Ioan Fără-de-Tară se aplecă peste copastia galerei. După ce alungase senzaţia de îngheţ cu câteva pahare zdravene de whisky, Sam îi povesti cum stăteau lucrurile şi vorbi elocvent despre marele vapor ce urma a fi construit după extragerea flerului.

  Ioan era un bărbat scund, brunet, cu umeri foarte laţi, pâr roşcovan şi ochi albaştri. Zâmbea mai tot timpul şi vorbea o engleză aproape lipsită de accentul vremii sale, ceea ce o făcea destul de uşor de înţeles. Înainte de a ajunge în această parte a Fluviului, trăise zece ani printre oamenii din Virginia sfârşitului de secol XVIII. Fiind un talentat lingvist, se exprima fluent şi se debarasase de multe dintre structurile caracteristice ale englezei şi francezei normande folosite în secolul al XII-lea.

  Înţelese imediat de ce i-ar sluji să se alăture lui Clemens împotriva lui von Radowitz. Nu încăpea nici o îndoială că avea reţineri privind modul de acţiune după ce scăpau de von Radowitttz, însă coborî pe mal şi jură prietenie şi înfrăţire veşnici. Amănuntele pactului fură stabilite la un pahar, apoi Ioan porunci eliberarea lui Joe Miller din cuşca aflată pe nava-amiral.

  Lui Sam nu-i stătea în fire să verse lacrimi cu două, dar pe obrajii lui apărură câteva lacrimi când îl văzu pe titantrop. Joc plângea ca o cascadă ambulantă şi, când îl strânse în braţe pe Sam, aproape că-i frânse coastele.

  Ceva mai târziu, von Richthofen nu-şi putu ascunde sentimentele faţă de Clemens:

  — Când îl aveai pe Bloodaxe alături, măcar ştiai la ce să te aştepţi. Prost târg am făcut!

  — Eu sunt din Missouri, îi răspunse Sam, şi n-am fost un neguţător strălucit de catâri. Cu toate astea, atunci când ai pe urmele tale o haită de lupi gata să te sfâşie, eşti în stare să dai o mârţoagă deşelată pe un mustang sălbatic, numai să te scoată din colţii lor. Abia după aceea te gândeşti cum vei coborî fără să-ţi frângi gâtul.

  Bătălia, care începu în zorii zilei următoare, ţinu multă vreme. Dezastrul îi pândi de câteva ori pe Sam şi pe Ioan. Profitând de ceaţa care căzuse în primele ore ale dimineţii, flota englezului se pitise lângă malul răsăritean şi apăruse în spatele celei germane. Torţele aprinse azvârlite de marinarii lui Ioan incendiară multe dintre navele lui von Radowitz. Însă invadatorii se înţelegeau foarte bine între ei, dovedeau o disciplină exemplară, luptaseră îndelung alături unii de alţii şi erau mult mai bine înarmaţi.

  Rachetele lor scufundară numeroase galere de-ale lui Ioan şi făcură breşe în obstacolele construite de-a lungul malului Soldaţii nemţi debarcară la adăpostul unei ploi de săgeţi. În cursul acestei manevre, o rachetă explodă în groapa săpată pentru extragerea fierului. Suflul îl azvârli cât colo pe Sam. Pe jumătate năucit, se ridică în picioare. În aceeaşi clipă simţi prezenţa unui bărbat pe care nu-l văzuse în viaţa lui, Sam era convins că omul nu mai apăruse în ţinut paria atunci.

  Necunoscutul avea un metru şi optzeci şi o statură robustă, chiar masivă. Ca un berbec roşcovan şi bătrân, deşi arăta, desigur, de parcă ar fi avut doar douăzeci şi cinci de ani Părul inelat şi castaniu îi atârna pe spate până în talie. Avea sprâncenele la fel de stufoase ca şi Sam. Ochii îi erau mari, căprui-închis cu steluţe verzui. Avea nasul acvilin şi bărbia proeminentă, iar urechile mari făceau un unghi drept faţă de cap.

  „Trupul unui berbec bătrân”, gândi Sam,şi capul unei bufniţe cu ciuf.”

  Arcul lui era confecţionat dintr-un material pe care Sam îl mai văzuse, dar greu de procurat: două dintre coarnele curbate aflate în gura peştelui numit Balaurul de Fluviu. Amândouă erau unite, alcătuind un arc dublu şi curbat. De departe cel mai puternic şi rezistent din această vale, prezenta totuşi un dezavantaj. Arcaşul avea nevoie de braţe extrem de puternice pentru a-l îndoi.

  Necunoscutul avea în tolba din piele douăzeci de săgeţi cu vârful din cremene, corpul croit cu multă iscusinţă din oase provenind de la aripioarele Balaurului de Fluviu şi aripile de ghidaj tăiate din bucăţi de os atât de subţiri, încât razele de soare treceau prin ele.

  Vorbi într-o germană cu accent străin, greu de identificat:

  — Semeni cu Sam Clemens.

  — Chiar sunt, răspunse Sam. Ce-a mai rămas din mine. Dar de unde…?

  — Mi-ai fost descris de…, necunoscutul tăcu o clipă,…de unul dintre Ei.

  La început Sam nu pricepu. Pe de o parte semisurzenia provocată de explozie, urletele oamenilor care se ucideau unii pe alţii la nici zece metri depărtare, iar pe de alta, bubuiturile îndepărtate ale rachetelor şi apariţia neaşteptată a acestui bărbat confereau scenei un aer de irealitate.

  — Te-a trimis… Necunoscutul Misterios… el te-a îndrumat încoace! Eşti unul dintre Cei Doisprezece!

  — El? Nici gând! Ea m-a trimis!

  Sam nu avea vreme să ceară lămuriri. Îşi înfrâna dorinţa de a-l întreba dacă se pricepea să folosească arcul. Dădea impresia că era în stare să-l pună pe deplin în valoare. Sam se căţără pe vârful mormanului de pământ din apropierea gropii şi arătă către cea mai apropiată navă duşmană care stătea cu prova Spre mal. Pe puntea de dunetă stătea un bărbat care dădea comenzi.

  — Von Radowitz, conducătorul duşmanilor, spuse Sam. Cu arcurile noastre slabe nu-l putem nimeri.

  Cu mişcări calme dar rapide, oprindu-se doar cât să ţintească şi fără să compenseze viteza vântului care bătea constant cu şase mile pe oră, arcaşul slobozi o săgeată din arcul negru. Traiectoria săgeţii se sfârşi în plexul solar al lui von Radowitz. Sub forţa loviturii, neamţul făcu un pas înapoi, se răsuci, lăsând să se vadă vârful săgeţii care îi ieşise prin spate, şi se prăbuşi peste balustradă drept în apa dintre navă şi mal.

  Secundul îşi regrupa oamenii, iar arcaşul îl străpunse şi pe el cu o săgeată. Îmbrăcat în armura din piele de Balaur de Fluviu şi învârtind prin aer bâta din lemn de stejar, Joe Miller făcea ravagii printre nemţii din centrul liniei de atac. Răspândea în jur moarte şi groază. Zdrobea douăzeci de ţeste pe minut şi, din când în când, prindea câte-un om cu mâna rămasă liberă şi-l azvârlea pentru a doborî alţi câţiva.

  Se întâmplă ca în spatele lui Joe să se strecoare câte un duşman, însă săgeţile negre din os doborâră cinci dintre aceştia unul după altul.

  Invadatorii rupseră rândurile şi încercară să se retragă spre navele lor. Gol, plin de sânge, dar zâmbitor, von Richthofen începu să danseze în faţa lui Sam.

  — Am câştigat! Am câştigat!

  — Ţi-ai câştigat dreptul de a avea maşina zburătoare, spuse Sam. Apoi, întorcându-se către necunoscut: Care ţi-e numele?

  — Multe nume avut-am, dar când bunicul m-a luat în braţe pentru-ntâia dată, m-a numit Odiseu.

  — Avem multe de vorbit. Altceva nu-i veni în minte. Oare acest bărbat fusese cântat de Homer? Adevăratul Ulise, adică istoricul Ulise, care luptase sub zidurile Troiei şi despre care povesteau legendele şi basmele strânse mai târziu? De ce nu? Bărbatul învăluit în umbre care-i vorbise lui Sam afirmase că alesese douăsprezece persoane din miliardele de oameni de pe planetă. Sam n-avea idee ce mijloace folosise pentru a-i alege, dar presupuse că nu greşise. Iar Necunoscutul Misterioşii vorbise despre unul dintre ei: Richard Francis Burton. Oare Cei Doisprezece aveau un soi de aură care îngăduiau renegatului să-i recunoască pe aceia care se potriveau misiunii? Era ceva în sufletul lor care-i recomanda?

  Pe înnoptat, Sam, Joe, Lothar şi aheul porniră spre colibele lor după ce sărbătoriseră victoria. De atâta vorbit, Sam avea gâtlejul uscat încercase să stoarcă de la aheu tot ce ştia despre asediul Troiei şi peregrinările lui de după aceea. Aflase atâtea încât, în loc să se lumineze, era şi mai nedumerit.

  Troia pe care o ştia Odiseu nu era oraşul din preajma Helespontului, ruinele pe care arheologii pământeni le numeau Troia VII. Troia asediată de Odiseu, Agamemnon şi Diomede era mai departe spre sud, chiar în faţa insulei Lesbos, dar spre interior şi la nord de râul Kaikos. Fusese locuită de oameni înrudiţi cu etruscii, care locuiau pe vremea aceea în Asia Mică şi mai târziu emigraseră în Italia din cauza invadatorilor eleni. Odiseu cunoştea oraşul pe care generaţiile ulterioare îl consideraseră ca fiind Troia. Acolo trăiau dardanieni şi barbari; ei erau înrudiţi cu adevăraţii troieni. Oraşul lor căzuse în mâinile altor barbari veniţi din nord cu cinci ani înainte de războiul troian.

  Trei ani după asediul adevăratei Troie, care ţinuse doar doi ani, Odiseu plecase în expediţie alături de danaeni, sau ahei împotriva Egiptului sub domnia lui Ramses al III-lea. Raidul se sfârşise cu un dezastru. Odiseu fugise pe mare ca să scape cu viaţă şi, împotriva voinţei lui, făcuse un lung voiaj care ţinuse trei ani, în cursul căruia vizitase Malta, Sicilia şi unele părţi ale Italiei, tărâmuri necunoscute grecilor de pe vremea aceea. Nu-i întâlnise pe lestrigoni, eoli, pe Calipso, Circe sau Polifem. Pe soţia lui o chemase într-adevăr Penelopa, dar nu fusese silit să ucidă nici un peţitor.

  În ce-i privea pe Ahile şi Hector, Odiseu îi ştia doar ca personaje principale ale unui cânt. Presupunea că amândoi fuseseră pelasgi, o populaţie stabilită în Elada peninsulară înainte de a fi fost cucerită de aheii sosiţi din nord. Aheii adaptaseră cântul pelasgic la propriile lor scopuri, iar mai târziu barzii o încorporaseră în Iliada. Odiseu aflase despre Iliada şi Odiseea fiindcă întâlnise un erudit care ştia ambele epopei pe de rost.

  — Atunci, ce ne poţi spune despre Calul Troian? exclamă Sam, aşteptându-se ca la această întrebare să nu primească răspuns. Spre surprinderea lui, Odiseu nu numai că ştia de el, dar spuse că ideea îi aparţinuse în întregime. Fusese o înşelătorie gândită într-un moment de disperare şi ar fi trebuit să dea greş.

  Asta îl uimi cel mai mult pe Sam. Erudiţii făcuseră front comun pentru a respinge veridicitatea acestei istorii, susţinând că era o imposibilitate strigătoare la cer. S-ar fi cuvenit să aibă dreptate, întrucât ideea părea într-adevăr trasă de păr şi părea cu totul improbabil ca aheii să fie atât de proşti construind calul, iar troienii îndeajuns de dobitoci lăsându-se păcăliţi. Dar calul de lemn existase, iar aheii pătrunseseră în oraş ascunşi înăuntrul lui.

  Von Richthofen ascultă discuţia celor doi. Sam socoti că Joe şi Lothar ar trebui să ştie despre Etic, deşi acesta îl sfătuise să nu spună nimănui. Dacă n-o făcea, multe dintre hotărârile pe care le va lua Sam vor rămâne neînţelese chiar şi celor mai apropiaţi asociaţi. Pe de altă parte, Sam simţea că, destăinuind secretul şi către alţii, îi va arăta Eticului cine era sufletul întregii acţiuni. Un gest copilăresc, la urma urmei, dar Sam se lăsă pradă imboldului.

  Cu excepţia lui Joe care dormea deja, Sam le ură tuturor noapte bună şi se întinse pe patul improvizat. Deşi era foarte obosit, nu reuşi să adoarmă. Amintind de o tornadă care încearcă să treacă prin gaura cheii, sforăiturile şuierătoare ale lui Joe nu-l ajutară nicidecum să alunge insomnia. În plus, emoţiile legate de evenimentele următoarei zile îl ţineau încordat de pe acum, făcându-l să-şi simtă creierul vibrând. Avea să fie o zi istorică, asta dacă se va găsi cineva să scrie istoria planetei. Sigur, vor exista hârtie, cerneluri, creioane, chiar şi o tiparniţă. Uriaşa Navă Fluvială va publica o revistă săptămânală.

  Va apărea o carte care va povesti cum a fost adâncită groapa prin detonarea rachetelor capturate de pe nava lui von Radowitz. Poate vor da de fier chiar mâine; trebuia să se întâmple aşa.

  La toate acestea se adăuga îngrijorarea în ce-l privea pe Regele Ioan, vicleanul mereu zâmbitor. Doar Dumnezeu ştia ce punea la cale mintea aceea şireată. Puţin probabil că Ioan va încerca ceva josnic înainte de construirea vaporului, iar clipa asta era departe, peste ani şi ani. Deocamdată nu avea nici un motiv de nelinişte. Cu toate acestea, Sam se frământa de pe acum.

  Sam se trezi brusc, simţindu-şi inima bătând de parcă i-ar fi fost călcată în picioare de vreun monstru apărut în coşmarul pe care-l avusese. Prin spaţiile libere dintre tulpinile de bambus şi pe lângă pânza atârnată la intrare pătrundea un aer umed. Ploaia răpăia pe acoperişul din frunze, iar dinspre munţi se rostogoli cu ecou bubuitul unui tunet. Joe, pe de altă parte, continua să sforăie bubuitor în legea lui.

  Sam se întinse, apoi scoase un ţipăt şi se ridică în şezut. Atinsese pe cineva. Fulgerul îndepărtat mai îndulci bezna din interiorul colibei, lăsând să se zărească silueta neclară a cuiva care stătea ghemuit lângă pat.

  Sam auzi o voce baritonală:

  — Nu spera ca titantropul să-ţi vină în ajutor. M-am îngrijit eu să nu se trezească înainte de răsăritul soarelui.

  Sam îşi dădu seama astfel că Eticul putea vedea şi pe întuneric. Îşi scoase o ţigară de foi din sertarul măsuţei pliante şi întrebă:

  — Te deranjează dacă fumez?

  Răspunsul Necunoscutului Misterios întârzie atât de mult, încât Sam rămase pe gânduri. Licărul firului încins al brichetei lui Sam nu putea fi destul de puternic pentru a dezvălui trăsăturile bărbatului şi probabil că purta mască pe faţă. Oare nu suporta mirosul ţigării de foi ori al tutunului în orice formă? Ezita să o spună răspicat fiindcă acest amănunt îl putea da de gol? Faţă de cine? Faţă de ceilalţi Etici care ştiau că au un renegat printre ei? Erau doisprezece la număr, cel puţin aşa afirmase Necunoscutul. Dacă aceştia ar fi aflat că el, Sam Clemens, ar fi fost contactat de unul de-ai lor, căruia nu-i plăcea mirosul de tutun, atunci ar fi ştiut pe dată despre cine era vorba.

  Sam nu-şi exprimă bănuielile cu voce tare. Le va păstra pentru sine pentru a se sluji de ele mai târziu.

  — Fumează, spuse Necunoscutul. Deşi nu-l văzu şi nici nu-l auzi mişcându-se, Sam avu impresia că se trăsese puţin înapoi.

  — Care-i scopul acestei vizite neaşteptate? întrebă Sam.

  — Să te anunţ că nu ne vom putea vedea multă vreme. Nu vroiam să crezi că te-am părăsit. Trebuie să plec cu treburi pe care nu le-ai înţelege chiar dacă ţi le-aş explica. Va trebui să te descurci singur. Dacă lucrurile vor merge prost în ce te priveşte, nu voi putea interveni nici măcar pe ascuns. Deocamdată, cu ce ai, poţi lucra cel puţin un deceniu. Vei fi nevoit să-ţi foloseşti imaginaţia pentru a rezolva multe probleme tehnice care vor apărea. Eu nu-ţi mai pot furniza metale ori materiale trebuincioase sau să te scot din încurcăturile pe care le vei avea cu invadatorii. Am riscat destul aducându-ţi meteoritul şi spunându-ţi unde sunt bauxita şi platina. Mai există şi alţi Etici, nu Cei Doisprezece, ci din eşalonul doi, care te vor supraveghea, însă ei nu vor interveni. Nu vor socoti că vaporul periclitează Planul. Ar prefera, bineînţeles, să nu ai fier, iar când vei „descoperi” platina şi bauxita se vor supăra de-a binelea. Vor ca voi, pământenii, să vă continuaţi dezvoltarea psihică, nu tehnologică. Dar nu-şi vor băga nasul în ceea ce faceţi.

  Sam simţi un fior. Deşi îl ura pe Etic, îşi dădu seama pe neaşteptate că ajunsese să se bizuie mult pe sprijinul lui moral şi material.

  — Sper să nu păţim nimic, spuse Sam. Astăzi era cât pe ce să pierd mina de fier. Dacă n-ar fi fost Joe şi individul acela Odiseu… Ia stai puţin! se lumină el deodată. Odiseu mi-a spus că Eticul cu care a vorbit era femeie!

  Din întuneric se auzi un hohot reţinut de râs.

  — Ce-nseamnă asta?

  — Ori nu eşti singurul renegat, ori îţi poţi schimba vocea. Ori poate nu-mi spui adevărul. Pesemne sunteţi amestecaţi cu toţii în chestia asta şi fiecare ne îndoapă cu minciuni pentru a-şi realiza propriile maşinaţiuni. Am devenit nişte biete unelte în mâinile voastre.

  — Nu te mint! şi nici nu-ţi pot confirma bănuielile. Dacă tu, ori ceilalţi pe care i-am ales, veţi fi descoperiţi, relatările voastre îi vor ameţi pe semenii mei.

  Se auzi un foşnet.

  — Acum trebuie să plec. Rămâi singur. Mult noroc.

  — Stai! Ce se-ntâmplă dacă dau greş?

  — Se va găsi altcineva să construiască vaporul, dar am motive să sper că o vei face tu însuţi.

  — Deci nu-s decât o unealtă. Dacă ea se strică, o azvârli şi găseşti alta.

  — Nu-ţi pot asigura reuşita. Nu-s zeu.

  — Să vă ia naiba pe toţi! strigă Sam. De ce n-aţi lăsat lucrurile cum erau pe Pământ? Ne bucuram de pacea veşnică. Fără durere şi suferinţă. Fără trudă necurmată şi pătimiri. Am pierdut totul. Devenisem liberi, scăpasem de povara cărnii. Voi ne-aţi întemniţat din nou şi ne-aţi luat până şi dreptul de a ne sinucide. Moartea a devenit ceva de neatins. E ca şi cum negaţi fi zvârlit pe vecie în iad!

  — Situaţia nu-i chiar atât de rea, îl domoli Eticul. Majoritatea o duceţi mai bine decât înainte. Ori cel puţin la fel de bine. Ologii, orbii, diformii, bolnavii, flămânzii sunt sănătoşi şi teferi. Nu trebuie să trudiţi sau să vă faceţi probleme pentru hrana zilnică şi cei mai mulţi mănâncă mai bine decât pe Pământ. Cu toate astea, în mare, sunt de acord cu tine. A fost o crimă, cea mai cumplită crimă, să vă resuscităm. Prin urmare…

  — O vreau înapoi pe Livy! strigă Sam, Şi pe fiicele mele! Decât izolate, adică separate una de alta pe vecie, le prefer moarte! Măcar nu m-aş mai chinui tot timpul gândindu-mă că ar putea suferi sau s-ar putea afla într-o situaţie cumplită. De unde să ştiu eu că nu-s violate, bătute, torturate? Răul e atotputernic pe planeta asta. Aşa se şi cuvine, fiindcă aici s-a strâns populaţia originală a Pământului!

  — As putea să te-ajut, spuse Eticul. Dar mi-ar lua ani întregi să le găsesc. Nu-ţi explic ce mijloace aş folosi, pentru că e prea complicat, iar eu trebuie să plec înainte ca ploaia să înceteze.

  Sam se ridică şi păşi înainte cu mâinile întinse.

  — Opreşte-te! îl avertiză Eticul. M-ai atins o dată.

  Sam se opri.

  — Ai putea să mi-o găseşti pe Livy? Şi pe fete?

  — O voi face. Pe cuvântul meu. Dar… dar dacă va dura ani în şir? Să presupunem că până atunci vei construi vaporul şi te afli la un milion de mile în susul Fluviului, iar eu te anunţ că ţi-am găsit soţia, însă ea e la trei milioane de mile în aval. Îţi pot comunica locul, dar nu ţi-o pot aduce, aşa că totul ar cădea în sarcina ta. Ce vei face într-o asemenea situaţie? Te vei întoarce şi-ţi vei pierde douăzeci de ani revenind de unde ai plecat? Ţi-ar îngădui echipajul să procedezi aşa? Mă-ndoiesc. Pe de altă parte, chiar dacă ai reuşi, nu vei avea certitudinea că ea va fi în locul indicat. Între timp ar putea fi ucisă şi transferată altundeva, chiar şi mai departe decât la început.

  — Să te ia naiba! urlă Sam.

  — Şi, să nu uităm, continuă Eticul, oamenii se mai schimbă.

  Când o vei revedea, s-ar putea să nu-ţi mai placă.

  — O să te omor! răcni Sam. Aşa să-mi ajute…!

  Rogojina din bambus de la intrare se dădu în lături. Necunoscutul se profila pentru o fracţiune de secundă, o siluetă îmbrăcată în mantie semănând cu un liliac, având pe cap ceva ce aducea cu un dom. Sam strânse pumnii şi se strădui să rămână nemişcat ca un sloi de gheaţă, aşteptând ca furia să se topească. Apoi începu să se învârtă prin colibă până când, în cele din urmă, azvârli ţigara cât colo: Avea un gust amărui; până şi aerul pe care-l respira îl râcâia pe gât.

  — Blestemaţi să fie! Lua-l-ar naiba! O să-mi construiesc vaporul, o să ajung la polul nord şi aflu eu ce se petrece! Şi-o să-l ucid! Pe toţi o să-i omor!

  Ploaia se opri. De departe se auziră strigăte. Sam ieşi, gândindu-se îngrozit că Necunoscutul fusese prins, deşi i se părea imposibil. În acelaşi moment înţelese că vaporul însemna foarte mult pentru el şi că nimic nu trebuia să împiedice construcţia lui, chiar dacă s-ar fi putut răzbuna chiar acum pe Etic. Odată şi-odată trebuia să vină şi asta.

  Dinspre câmpie se apropiau câteva persoane luminându-şi calea cu torţe. Când ajunseră mai aproape, Sam distinse chipurile câtorva santinele şi pe cel al lui von Richthofen. Cu ei se aflau trei necunoscuţi.

  Purtau veşminte încropite din prosoape mari, prinse laolaltă cu cleme magnetice, care le cădeau amplu în jurul trupurilor. Faţa celui mai scund dintre necunoscuţi era umbrită de o glugă. Cel mai înalt era un bărbat cu faţa lungă, osoasă şi negricioasă, având un nas uriaş şi încovoiat.

  — Vreţi să intraţi în competiţie? întrebă Sam. În coliba mea doarme cineva care vă bate de departe la capitolul ăsta.

  — Nom d’un con! Va te faire foutre! spuse lunganul. Oriunde mă duc trebuie să mă las insultat? Asta-i ospitalitatea pe care o oferiţi oaspeţilor? Cum, am călătorit zece mii de leghe în condiţii cumplite în speranţa să-l găsesc pe omul care să mă facă să mai simt o dată oţelul în mână doar pentru ca el să-mi dea cu tifla? Află, mişel ignorant şi insolent, că Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac nu întoarce şi celălalt obraz. Dacă nu-ţi ceri scuze cu toată sinceritatea şi nu vorbeşti cu glas de înger, te voi străpunge cu nasul pe care-l batjocoreşti atât!

  Sam îşi ceru prea plecate scuze, spunând că nervii îi fuseseră puşi la grea încercare în bătălia abia încheiată. Se uită cu mirare la figura legendară şi se întrebă dacă nu cumva era şi el unul dintre cei doisprezece aleşi.

  Cel de-al doilea bărbat, zvelt, blond şi cu ochi albaştri, se prezentă drept Hermann Goring. Un os spiralat, luat de la un peşte de Fluviu, îi atârna de o sfoară petrecută pe după gât şi, după acest semn, Sam îşi dădu seama că era membru al Bisericii Celei de-A Doua Şanse. Asta însemna bucluc, fiindcă predicatorii ei propovăduiau pacifismul absolut.

  Cea de-a treia persoană îşi dădu gluga pe spate şi dădu la iveală un chip atrăgător cu păr lung şi negru legat într-un coc precum al zeiţei Psyche.

  Sam se bălăbăni pe picioare, cât pe ce să leşine.

  — Livy!

  Femeia tresări. Fără să scoată un cuvânt, făcu un pas spre el şi, părând palidă în lumina torţelor, îl privi. Se legănă nesigură pe picioare, dând impresia că va leşina dintr-o clipă în alta.

  — Sam, spuse ea pierdut.

  El înainta, însă ea se răsuci şi se agăţă de Bergerac să se sprijine. Francezul o îmbrăţişa şi se uită urât la Sam Clemens.

  — Curaj, mieluşica mea! Cât mă ai alături, n-o să-ţi facă nici un rău. Ce reprezintă el pentru tine?

  Ea ridică ochii spre el cu o expresie care-l convinse pe Sam. Urlă şi ridică pumnul spre stelele care tocmai apăreau dintre nori.

  Vaporul naviga prin visul lui Sam ca un diamant sclipitor de douăzeci de milioane de carate.

  O asemenea navă nu mai existase şi nici nu avea să existe vreodată.

  Va fi botezată Nu se închiriază. Va fi atât de blindată şi de înarmată, încât nimeni nu i-o va putea lua. şi nici nu va reuşi cineva s-o cumpere ori s-o închirieze.

  Numele scris cu litere mari şi negre strălucea pe corpul ei alb. NU SE ÎNCHIRIAZĂ.

  Miticul vapor va avea patru punţi: cea a căldărilor, cea principală, de promenadă şi de aterizare pentru aparatul de zbor. Gabaritul navei va fi de o sută patruzeci şi cinci de metri şi cincisprezece centimetri. Traversul navei în dreptul apărătorilor pentru zbaturi va fi de douăzeci de metri. Pescajul mediu, cu nava încărcată, patru metri. Corpul va fi făcut din magnaliu sau poate din plastic. Coşurile vor scoate fum doar din când în când, fiindcă la bord se va afla un cazan cu aburi. Dar asta doar pentru a propulsa gloanţele mari din plastic din mitralierele cu aburi. Zbaturile uriaşe vor fi acţionate de motoare electrice de dimensiuni enorme.

  Nu se închiriază va fi singura navă din metal de pe Fluviu, unica propulsată de altă forţă decât cea a braţelor şi vâslelor sau a vântului şi-i va face pe toţi să se ridice în picioare pentru a privi lung, fie ei născuţi în anul 2000000 î.e.n. sau în 2000 e.n.

  Iar el, Samuel Clemens, va fi Căpitanul, cu C mare, fiindcă la bordul navei cu un echipaj de o sută douăzeci de oameni, va exista doar un singur Căpitan.

  Regele Ioan al Angliei se putea autointitula şi Amiral, daca avea chef, deşi, după părerea lui Sam Clemens, trebuia să fie Secund, nu Amiral. Iar dacă ar fi fost după voia lui Sam Clemens, Regelui Ioan – Ioan Fără-de-Ţară, Ioan împuţitul, Ioan Perfidul, Ioan Destrăbălatul, Ioan Cocină-de-Porci – nici măcar nu i s-ar îngădui să pună piciorul pe punte. Fumând o ţigară groasă de foi, purtând o şapcă albă şi îmbrăcat cu un kilt tot alb, la care se va adăuga un prosop aruncat peste umeri ca o mantie, Sam Clemens se va apleca peste sabordul tribord al timoneriei şi va urla: Fiţi gata, neisprăviţilor! Puneţi mâna pe hoitul acela putred de imoralitate şi perfidie şi aruncaţi-l de pe schela de acces la bord! Nu-mi pasă dacă o să cadă-n Fluviu sau pe mal! Scăpaţi-mă de gunoiul ăla uman!

  Iar Prinţul Ioan va zbura peste balustrada punţii cazanelor. Şiretul Ioan, răcnind, suduind în engleza medie cu accent franţuzit sau în franceza anglo-normandă sau în esperanto. Apoi pasarela va fi ridicată şi vor răsuna clopotele, sirena va şuiera, iar Sam Clemens, aşezat în spatele pilotului, va da ordinul de pornire în voiai.

  Călătoria! În susul Fluviului, pentru a naviga probabil douăzeci de milioane de mile vreme de patruzeci sau o sută de ani. Ce vapor, ce Fluviu, ce voiaj, cum nu îndrăznise a visa pe Pământ, de mult dispărutul Pământ! în susul Fluviului, singurul de pe lumea aceasta, pe unica navă de-o asemenea măreţie, cu Sam Clemens drept La Sipestro, Căpitan, respectat ca La Estro, Sef.

  Cât de fericit era! Jar după aceea, în vreme ce se îndreptau spre mijlocul Fluviului, doar pentru a testa curentul, mult mai puternic acolo, în vreme ce miile de oameni de pe mal făceau semne cu braţele iau chiuiau sau plângeau în urma navei, Samuel Langhorn Clemens, alias Mark Twain – Căpitan, Şef – văzu un bărbat cu o chică blondă şi cu umeri laţi făcându-şi loc prin mulţime.

  Bărbatul purta un kilt dintr-o pânză ce aducea cu un prosop, fixată cu cleme magnetice. Sandalele erau confecţionate din pielea unui Balaur de Fluviu mare cât o balenă. În jurul gâtului gros şi musculos avea un şirag de vertebre de peşte cu corn, strălucitor colorate. În mâna uriaşă şi puternică strângea coada unei securi de luptă făcute din fier. Ochii lui albaştri spălăciţi îl ţinteau pe Sam Clemens, şi faţa lată cu nas vulturesc era ameninţătoare.

  — Mai repede! Mai repede! Viteză maximă drept înainte! răcni Sam Clemens către pilot.

  Zbaturile mari începură să se afunde în apă din ce în ce mai grăbite – pleosc – pleosc. În ciuda izolaţiei din fibră de sticlă, vibraţiile făcură puntea să tremure. Deodată, bărbatul blond, Erik Bloodaxe, Regele viking din secolul al X-lea, apăru în timonerie.

  Strigă la Sam Clemens în nordica veche: Trădătorule! Căcărează de Ratatosk! Ţi-am spus c-o să te-aştept pe malul Fluviului! M-ai trădat ca să scoţi fierul din steaua căzută şi să-ţi construieşti singur vaporul!

  Sam fugi din timonerie şi coborî pe scări, de pe o punte pe alta, până ajunse în labirintul din cală, dar Erik Bloodaxe rămânea mereu la doi paşi în urma lui.

  Sam Clemens alergă pe lângă motoarele electrice de dimensiuni colosale, intră în laboratorul de chimie, unde inginerii fabricau nitratul de potasiu din excremente umane şi-l amestecau cu sulf şi mangal pentru a obţine praf de puşcă. Înşfacă un aprinzător şi o lampă cu răşină, apăsă pe cursor şi din cutie ţâşni o sârma luminoasă, încinsă până la alb.

  Opreşte-te, altfel arunc toată nava în aer! strigă Sam.

  Erik încremenise, dar îşi rotea securea uriaşă pe deasupra capului. Rânji şi spuse: Îţi iubeşti vaporul mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât pe nepreţuita Livy! N-ai îndrăzni s-o ucizi! O să te despic drept în două cu securea şi-a să-ţi iau Vaporul!

  Nu! Nu! răcni Sam. Să nu-ndrăzneşti! Nu eşti în stare! Nu poţi! Acesta-i visul meu, dragostea mea, pasiunea, viaţa, lumea mea! Nu!

  Nordicul se mai apropie cu un pas; securea vâjâi încă o dată pe deasupra capului.

  Nu sunt în stare? Ia priveşte!

  Sam privi peste umărul lui Bloodaxe şi văzu o umbră. Se apropie şi deveni o siluetă înaltă, fără chip. Era X, Necunoscutul Misterios, Eticul renegat care făcuse meteoritul să se prăbuşească în Fluviu pentru ca Sam să aibă fier şi nichel şi să-şi construiască nava pe această planetă săracă în minerale. Pentru a pluti în susul Fluviului, către Marea Polară de Nord, unde Tumul Ceţurilor, Marele Potir, sau cum s-o fi numit, era ascuns într-o pâclă îngheţată. Iar o dată ajuns acolo, împreună cu cei unsprezece oameni aleşi de X pentru împlinirea planului încă nerevelat, Sam va năvăli în turn pentru a afla – ce anume? Ce se găsea acolo.

  Necunoscutule! strigă Sam. Salvează-mă! Ajutor!

  Hohotul de râs şuieră precum vântul mării polare, transformându-i măruntaiele în cristale de gheaţă.

  Salvează-te singur, Sam!

  Ba nu! Nu! răcni Sam. şi atunci deschise ochii şi ultimul geamăt se stinse. Ori visase că gemea?

  Se ridică în picioare. Patul era făcut din lemn de bambus, iar salteaua dintr-o ţesătură de fibre de bambus, umplută cu frunze uriaşe de arbore de fier. Pătura era încropită din cinci prosoape legate între ele cu cleme magnetice. În camera care măsura aproximativ şase metri pătraţi, se aflau un pat lipit de un perete, un birou şi o masă cu tăblie rotundă, în jur de doisprezece scaune, toate din lemn de bambus ori pin şi o oală de noapte din lut ars. Se mai găseau şi o găleată din bambus, pe jumătate plină cu apă, o cutie largă şi înaltă cu multe compartimente pentru suluri de hârtie, un suport conţinând fleşete din lemn de bambus şi pin cu vârfurile din cremene sau fier, arcuri şi săgeţi din tisă, o secure de război din fier-nichel şi patru cuţite lungi din oţel. Pe perete se vedeau zece cuiere de care atârnau prosoape albe. Pe un cuier pentru pălării se afla o şapcă de ofiţer naval, confecţionată din piele şi acoperită cu pânză albă şi subţire.

  Pe masă era potirul lui, un cilindru metalic de culoare cenuşie, având o toartă metalică.

  Pe birou erau împrăştiate sticluţe din sticlă, conţinând cerneală neagră precum funinginea, un număr de tocuri din os şi unul din fier-nichel. Hârtiile de pe birou erau făcute din coajă de bambus, deşi mai existau câteva foi din pergament subţire extras de pe partea interioară a stomacului de peşte cu corn.

  Ferestrele din geam (sau iublouri, cum obişnuia el să le numească) se înşirau de jur împrejurul camerei. După câte ştia Sam Clemens, aceasta era singura casă care se putea mândri cu ferestre în întreaga Vale a Fluviului. Desigur, pe o rază de zece mii de mile, alta ca ea nu mai exista.

  Singura lumină venea din cer. Cu toate că încă nu se crăpase de zi, lumina era ceva mai puternică decât cea aruncată de luna plină pe Pământ Stele uriaşe şi multicolore împânzeau cerul, unele atât de mari, încât arătau ca nişte bucăţi rupte din lună. Între stele, dincolo de ele şi chiar în faţa unora mai strălucitoare, se întindeau văluri şi ghirlande sclipitoare. Erau de fapt nori cosmici formaţi din gaz, splendori ce-i fermecau pe oamenii sensibili la frumos care trăiau de-a lungul Fluviului.

  Sam Clemens îşi linse buzele, simţind în gură un gust acru după alcoolul pe care-l băuse cu o seară înainte şi gustul şi mai neplăcut al visului din care tocmai se trezise, apoi făcu câţiva paşi nesiguri prin cameră. Deschise ochii de-a binelea abia când ajunse la birou; îşi luă aprinzătorul şi apropie firul înroşit al acestuia de lampa cu untură de peşte aflată pe un suport din piatră.

  Deschise un iublou şi privi spre Fluviu. Cu un an în urmă n-ar fi văzut decât câmpia netedă, lată de aproape o milă şi jumătate, acoperită de iarbă scurtă şi aspră, de un verde aprins. Acum devenise un teren înfiorător, presărat cu movile de pământ, galerii adânci şi multe clădiri construite din bambus şi pin în care se aflau cuptoare din cărămidă. Acestea erau aşa-zisele oţelării, fabrica de sticlă, topitoriile, morile de ciment, forjele, atelierele de fierărie, arsenalele, laboratoarele şi fabricile de acid sulfuric şi azotic. La jumătate de milă depărtare se vedea un gard înalt din buşteni de pin care înconjura locul unde avea să construiască prima ambarcaţiune din metal.

  În stânga lui licăreau câteva lămpi de lipit. Oamenii săpau chiar şi noaptea pentru a scoate hălci mari de siderit din pământ, producând piese din fier-nichel.

  În spatele său se aflase o pădure formată din arbori de fier înalţi de trei sute de metri, pini roşii, stejar negru şi alb, tisă şi desişuri de bambuşi. Toate aceste specii se înălţaseră cândva pe poalele dealurilor; se putea spune că, în general, dealurile rămăseseră la locul lor, însă arborii, în afara celor de fier, dispăruseră. Doar giganticii arbori de fier rezistaseră securilor mânuite de oamenii lui Clemens. Ierburile înalte fuseseră tăiate şi fibrele lor, tratate chimic, deveniseră hârtie şi frânghii, însă rădăcinile lor se dovediseră atât de rezistente şi de încâlcite, încât nu avuseseră nici un motiv să le mai scoată din pământ. Truda şi materialele necesare smulgerii rădăcinilor costase imens. Nu era vorba de bani, fiindcă aşa ceva nu exista, ci de sudoare, piatră uzată şi unelte din oţel care se ciobiseră.

  Zona frumoasă cândva, cu nenumăraţi copaci, iarbă strălucitor de verde şi flori colorate crescute pe plantele căţărătoare care înveşmântau copacii, arăta acum ca un câmp de bătălie. Fusese silit să creeze urâţenie pentru a construi un vapor frumos.

  Sam tresări sub mângâierea vântului rece şi umed care bătea întotdeauna seara dinspre amonte. Tresări înfiorat şi de priveliştea dezolantă ce-i apărea în faţa ochilor. Indiferent de părerea pe care o avea despre această lume, iubea frumuseţea şi ordinea ferească a naturii şi îndrăgea aspectul de parc al văii. O făcuse să arate înfiorător din cauza visului său. Şi trebuia să extindă hidoşenia, deoarece morile şi fabricile lui aveau nevoie de tot mai mult lemn pe care să-l ardă, să-l transforme în hârtie ori mangal. Terminase până şi ultimele resurse ale statului şi aproape că epuizase şi ceea ce obţinuse prin negoţ de la Cernskujo, aflat la nord şi Publiujo, la sud. Dacă vroia mai mult, trebuia să pornească război împotriva celor mai apropiaţi vecini ori să încheie înţelegeri pentru a achiziţiona materiale de la state mai îndepărtate sau de peste Fluviu. Sau să le cucerească şi să ia de acolo tot lemnul. N-ar fi dorit să procedeze astfel; ura războiul din principiu, iar practic, abia de-l putea suporta.

  Dar dacă ţinea să aibă Vaporul, trebuia să procure lemn pentru a-şi menţine fabricile în funcţiune.

  Mai avea nevoie şi de bauxită, criolit şi platină dacă voia să construiască generatoare şi motoare din aluminiu.

  Cea mai apropiată sursă de astfel de materiale era în Soul City, statul aflat la douăzeci şi şase de mile în josul Fluviului, condus de Elwood Hacking, care ura albii.

  Până acum, Sam reuşise să dea arme din fier contra bauxită, criolit, cinabru şi platină. Chiar şi propriul stat al lui Sam, Parolando, avea mare nevoie de arme. Parcă vrând să împovăreze şi mai mult situaţia lui Sam, Hacking insistase ca Parolando să-şi folosească oamenii săi pentru extragerea şi transportul minereului.

  Sam oftă din rărunchi. De ce naiba nu dirijase Necunoscutul Misterios meteoritul să cadă exact lângă zăcământul de bauxită? Dacă ar fi fost aşa, când el şi vikingii lui Bloodaxe sosiseră în zonă imediat după căderea meteoritului, ar fi putut să pună mâna pe teritoriul pe care se afla în prezent Soul City. La sosire, Hacking ar fi fost silit fie să se alăture lui Sam, fie să plece în altă parte.

  În ciuda forţei pe care-o avea Necunoscutul, tot nu i-ar fi fost uşor să devieze un meteorit de o sută de mii de tone din fier-nichel de pe traiectorie pentru a-l face să cadă la numai douăzeci şi şase de mile de zăcămintele de bauxită şi alte minerale, în realitate. Necunoscutul îşi închipuise că nimerise drept la ţintă, înainte de a pleca în acea misiune despre care nu scosese o vorbă, îi spusese lui Sam că mineralele se aflau în susul Fluviului, toate pe o rază de şapte mile. Dar se înşelase. Asta îl făcea pe Sam să fie fericit şi, în acelaşi timp, furios. Era supărat fiindcă nu toate zăcămintele îi erau la îndemână, dar se bucura văzând că şi Eticii puteau greşi.

  Acest adevăr nu le era de nici un folos oamenilor întemniţaţi pe vecie între munţii înalţi de 6 000 de metri într-o vale lată de aproximativ 9,9 mile. Dacă Sam nu reuşea să-şi construiască Vaporul, se putea ca oamenii să rămână prizonieri mii de ani sau o eternitate.

  Sam se apropie de dulăpiorul din lemn de pin nevopsit, deschise uşa şi scoase o sticlă cu aspect opac. Conţinea aproape jumătate de litru de whisky donat de oamenii care nu obişnuiau să bea. Trase o duşcă zdravănă, se strâmbă, pufni, se bătu pe piept şi puse sticla la loc. Ha! Nimic nu-i ca o duşcă la început de zi, mai ales după ce te-ai trezit dintr-un coşmar pe care l-ar fi detestat până şi Marele Cenzor al Viselor. Asta numai dacă, Marele Cenzor l-ar fi iubit cât de cât şi ar fi dovedit puţin respect faţă de un bine cunoscut creator de vise, adică Sam Clemens. Pesemne că Marele Cenzor nu ţinea deloc la Sam. După toate aparenţele, puţini îl mai îndrăgeau în ultimul timp. Iar el, pentru a-şi construi nava, se vedea silit să facă tot soiul de lucruri neplăcute.

  Iar Livy, cea care-i fusese soţie pe Pământ vreme de treizeci de ani, îi făcea viaţa şi mai amară.

  Înjură, îşi mângâie mustaţa inexistentă, băgă din nou mâna în dulăpior şi scoase sticla. Mai trase o duşcă. Simţi lacrimi în ochi, dar nu-şi dădu seama dacă erau din pricina tăriei băuturii ori a lui Livy. Pesemne că în lumea asta de forţe complexe şi operaţiuni misterioase – în care existau şi agenţi misterioşi – lacrimile se datorau şi unora şi altora. La toate astea se adăugau alte lucruri, pe care intuiţia nu se deranja să le detecteze în aceste momente. Intuiţia trebuia să mai aştepte până când mintea i se va mai limpezi şi atunci, cu un efort, va descoperi care sunt adevăratele probleme.

  Traversă covoraşele din fibre de bambus şi se uită afară pe iublou. Jos, la vreo şaizeci de metri, sub ramurile unui arbore de fier, se afla o colibă cu două încăperi de formă rotundă şi cu un acoperiş conic. În dormitor trebuia să fie Olivia Langdon Clemens, soţia sa – fosta – şi lunganul, deşiratul, năsosul şi colţurosul Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac, spadasin, libertin şi om de litere.

  — Livy, cum de-ai putut? se tângui Sam. Cum de te-a lăsat sufletul să-mi frângi inima, iubirea Tinereţii Tale?

  Trecuse un an de când ea sosise însoţită de Cyrano de Bergerac. Rămăsese trăsnit, aşa cum nu i se întâmplase în cei şapte-zeci şi patru de ani cât trăise pe Pământ şi în cei douăzeci şi unu de când se afla pe Lumea Fluviului. Dar îşi revenise. Mai bine zis, şi-ar fi revenit dacă nu l-ar fi tulburat şi altceva, dar nu atât de cumplit. Nimic nu se compara cu ceea ce-i făcuse Livy. La urma urmei, era explicabil ca ea să-şi găsească pe cineva în decurs de douăzeci de ani. Mai ales că era tânără şi frumoasă, plină de pasiune şi nu nutrise speranţa de a-l revedea vreodată. Chiar şi el trăise cu vreo cinci-şase femei şi nu se putea aştepta la fidelitate şi castitate din partea ei. Dar crezuse că, atunci când îl va vedea, îşi va abandona însoţitorul aşa cum te grăbeşti să azvârli din mână un fier încălzit la roşu.

  Nici pomeneală. Ea îl iubea pe Bergerac.

  De când apăruse din ceţurile Fluviului, aproape că nu fusese zi în care să n-o vadă. Îşi vorbeau destul de politicos şi uneori reuşeau să-şi iasă din carapace, râzând şi glumind aşa cum făceau şi pe Pământ. Alteori, prin sclipiri inconfundabile, ochii lor îşi spuneau că vechea iubire încă mai pâlpâia între ei. În alte ocazii, închipuindu-şi că dorul îi trecuse – de parcă ar fi post apucat de nevricale, se gândise el mai târziu râzând, când de fapt îi venea să plângă – păşea spre ea, ca tras de un magnet, însă ea se apropia şi mai mult de Cyrano, dacă acesta se întâmpla să fie în preajmă, sau îl căuta din priviri dacă nu era.

  Livy îşi petrecea noapte de noapte cu nespălatul, grosolanul, năsosul, guşatul franţuz, care se dovedea în acelaşi timp fascinant, inteligent, spiritual, viguros, talentat şi inimitabil. „Broscoi viril”, bolborosi Sam. Şi-l imagină sărind, orăcăind plin de dorinţă, către silueta eterică, delicată şi atrăgătoare a lui Livy; ţopăind şi orăcăind…

  Se cutremură. Nu-i slujea la nimic. Nu reuşea s-o uite cu totul nici măcar când îşi aducea aici femei în secret, deşi nu era nevoie să se ascundă. Chiar dacă mesteca gumă de visat, tot nu şi-o putea scoate din gând. Ca un făcut, parcă adusă de vânturile dorinţei, Livy pătrundea cu şi mai multă forţă în mintea lui ca o mare zbuciumată de furtună. Frumoasa navă Livy, cu velatură albă umflată de vânt, copastia rotunjită şi forme aerodinamice şi elegante…

  Şi-i auzea râsul, acel clinchet delicat, lucrul pe care-l îndura cel mai greu.

  Se îndepărtă şi privi pe iublourile prova. Rămase lângă piedestalul din lemn de stejar şi timona cu spiţe mari pe care o sculptase el însuşi pentru Vapor. Încăperea aceasta era „timoneria” lui, iar cele două camere din spate constituiau texasul. Clădirea se afla pe partea de deal din imediata apropiere a câmpiei. Era aşezată pe piloni înalţi de zece metri şi nu se putea; intra în ea decât pe o scară sau o scară de salvare (ca să folosim un termen marinăresc) de la tribord sau printr-un sabord direct de pe dealul din spatele camerei texasului. Deasupra timoneriei se găsea un clopot mare, după câte ştia el, singurul de pe Lumea Fluviului. Când ceasul cu apă din colţ anunţa ora 6:00, el bătea clopotul. Iar valea cufundată încă în întuneric se trezea la viaţă.

  Ceaţa încă plutea deasupra Fluviului şi a malurilor lui, dar reuşi să vadă forma uriaşă culcuşită a pietrei-potir situată la vreo milă şi jumătate pe panta ce ducea spre Fluviu. O clipă mai târziu văzu o bărcuţă ca de jucărie apărând din ceaţă. Două siluete săriră pe mal, apoi o luară la fugă spre dreapta. În lumina destul de puternică, Sam le urmări cu privirea, cu toate că uneori îi erau ascunse vederii de diferite clădiri. După ce siluetele ocoliră fabrica de olărie care avea două etaje, cei doi o tăiară drept spre dealuri. Abia acum îi pierdu din ochi, dar se părea că se îndreptau spre „palatul” din buşteni al lui Ioan Plantagenet.

  Serviciul de santinele din Parolando nu se ridica la înălţime. La fiecare sfert de milă, pe mal, se găsea câte o colibă înălţată din zece în zece metri., în care erau patru oameni de serviciu. Dacă vedeau ceva care le dădea de bănuit, aceştia erau instruiţi să bată din tobe, să sufle în cornurile din os şi să-şi aprindă torţele.

  Să fi fost doi bărbaţi strecurându-se la adăpostul cetii pentru a duce veşti Regelui Ioan, ex-Regele Ioan, al Angliei?

  Cincisprezece minute mai târziu, Sam văzu o umbră furişându-se printre clădiri. Apoi sfoara legată de clopoţelul aflat la intrarea în timonerie se mişcă. Privi prin iubloul de la tribord. Văzu chipul unui alb. Spionul personal al lui Sam, William Grevel, renumit neguţător de lână, cetăţean din Londra, decedat în Anul Domnului 1401. De-a lungul Fluviului nu existau oi şi nici vreun alt mamifer în afară de om. Dar fostul neguţător dovedise aptitudini deosebite pentru spionaj şi-i plăcea să-şi petreacă nopţile trăgând cu urechea.

  Sam îi făcu semn să urce; Grevel alergă pe scară şi intră după ce Sam dădu în lături bârna ce bloca uşa masivă din stejar.

  — Saluton, leutenanto Grevel, spuse Sam în esperanto. Kio estas? (În traducere: „Bun venit, locotenent Grevel. Ce s-a întâmplat?)

  — Bonan matenon, Estro. Ciu Grasa fripono, Rego Johano, estas jus akceptita duo spionoj, îi răspunse Grevel. (În traducere: „Bună dimineaţa, Şefule. Ticălosul ăla gras, Regele Ioan, tocmai a primit doi spioni.”)

  Nici Sam, nici Grevel nu puteau înţelege engleza vorbită de celălalt, dar, cu rare excepţii, se descurcau foarte bine în esperanto.

  Sam zâmbi. Bill Grevel îşi dăduse drumul în jos de pe ramura unui arbore de fier, trecând exact pe deasupra capului unei santinele, iar apoi, coborând pe o frânghie, ajunsese pe marginea acoperişului clădirii cu două etaje. Trecuse prin dormitorul unde se odihneau trei femei şi se târâse până în capul scării. Ioan şi spionii lui, un italian din secolul al XX-lea şi un ungur din secolul al VI-lea, se aflau la masă imediat dedesubt. Cei doi îi prezentau rezultatele călătoriei lor în amonte. Ioan era furios, şi pe drept cuvânt.

  Ascultând raportul lui Grevel, Sam se înfurie şi el.

  — A încercat să-l asasineze pe Arthur al Noii Britannii? Ce are de gând să facă omul ăsta, să ne distrugă pe toţi?

  Păşi nervos de colo-colo, se opri cât să-şi aprindă un trabuc şi continuă să măsoare încăperea. Când se mai potoli, îl invită pe Grevel să guste puţin vin şi o bucată de brânză.

  Ironia Soartei, ajutată pesemne şi de Etici, care cine ştie ce alte lucruri la fel mai puseseră la cale, făcuse ca Regele Ioan al Angliei şi nepotul pe care-l ucisese în mod josnic să se afle la o depărtare de doar treizeci şi două de mile unul de altul. Arthur, Prinţ al Britanniei de pe defunctul Pământ, îşi strânsese oamenii printre care se trezise într-un stat căruia îi dăduse numele de Noua Britannie. Pe teritoriul lung de zece mile peste care domnea trăiau foarte puţini britani, dar asta nu avea importanţă. Tot Noua Britannie se numea.

  Arthur aflase doar de opt luni că unchiul său îi era vecin. Călătorise incognito prin Parolando pentru a se convinge cu ochii lui asupra identităţii omului care-i tăiase gâtul şi-l azvârlise în Sena, după ce-i legase bolovani de picioare. Arthur vroia să-l captureze pe Ioan şi să-l ţină în viaţă cât de mult posibil torturându-l în fel şi chip. Dacă l-ar fi ucis de-a dreptul, ar fi pierdut pe vecie prilejul de a se bucura pe deplin de gustul răzbunării. O dată ucis, Ioan avea să se trezească în următoarea zi undeva, pe malul Fluviului, la mii de mile depărtare.

  Arthur trimisese mesageri cerând ca Ioan să-i fie predat. Aceste pretenţii fuseseră respinse, desigur, datorită simţului onoarei ce-l anima pe Sam, dar şi temerii că Ioan îl împiedica să fie de acord cu cererile lui Arthur.

  De astă dată, Ioan trimisese patru oameni să-l asasineze pe Arthur. Doi fuseseră ucişi; ceilalţi doi scăpaseră doar cu răni uşoare. Acest lucru însemna invazie. Arthur nu căuta numai să se răzbune pe Ioan, ci şi să intre în posesia meteoritului din fier.

  Statul dintre Parolando şi Noua Britannie, o porţiune de paisprezece mile de pe malul drept al Fluviului, era cunoscut sub numele de Pământul lui Chemsky, sau Cernskujo, în esperanto. Chemsky, colonel de cavalerie din Ukraina secolului al XVI-lea, refuzase alianţa cu Arthur. Dar statul imediat la nord de Noua Britannie era guvernat de Ieyasu. Ambiţios şi puternic, omul acesta întemeiase în 1600 Şogunatul Tokugawa, cu capitala la Yedo, viitorul oraş Tokio. Spionii lui Sam afirmaseră că japonezul şi britanul se întâlniseră de şase ori, uneltind să pornească război.

  Pe de altă parte, la nord de statul Ieyasujo se afla Kleomenujo. Acesta din urmă era guvernat de Kleomenes, un rege al Spartei şi frate vitreg cu Leonidas, cel care rezistase în pasul Thermopile. Kleomenes îi întâlnise de trei ori pe Ieyasu şi Arthur.

  La sud de Parolando era o porţiune de unsprezece mile numită Publia, după regele ei, Publius Crassus. Publius fusese ofiţer în cavaleria lui Cezar în timpul campaniei din Galia. El părea să fie prietenos, deşi scosese un profit considerabil după ce-l lăsase pe Sam să-i taie pădurile.

  La sud de Publia se găsea Tifonujo, peste care domnea Tai Fung. una dintre căpeteniile lui Kubla Khan, care murise pe Pământ în urma unei căzături de pe cal.

  Iar la sud de Tifonujo era Soul City, condusă de Elwood Hacking şi Milton Firebrass.

  Sam se opri şi se uită urât la Grevel pe sub sprâncenele stufoase.

  — Necazul cel mare e că nu putem face mare lucru, Bill. Dacă-i spun lui Ioan că ştiu de încercarea lui de a-l ucide pe Arthur care, după umila mea părere, merită să moară, arunci are să-şi dea seama că am spioni în casa lui. Iar el va dezminţi totul, cerând să aduc martori, şi ştii ce-ar păţi şi ei şi tu.

  Grevel păli.

  — Nu-ţi pierde sângele rece, n-am de gând s-o fac. Nici vorbă. Singura soluţie e să ne ţinem gura şi să fim cu ochii în patru. Numai că eu mă sufoc aici păstrând secretul. Omul ăsta îi întrece în josnicie pe toţi cei pe care i-am cunoscut şi dac-ai şti cât de larg mi-a fost cercul de cunoştinţe, incluzându-i între ele şi pe editori, mi-ai da dreptate.

  — Ioan nu-i decât un perceptor oarecare, spuse Grevel cu convingere, socotind că aceasta era o insultă supremă. Ceea ce pentru el era adevărat

  — Proastă zi am avut când a trebuit să mi-l aleg pe Ioan ca partener! mormăi Sam, pufăind din trabuc şi întorcându-se spre Grevel. Dar dacă nu l-aş fi atras de partea mea, as fi pierdut orice şansă de a avea fier.

  După ce-i mulţumi lui Grevel, se descotorosi de el. Cerul de deasupra munţilor de peste Fluviu căpătase o tentă roşiatică. Curând, întreaga boltă cerească avea să devină rozalie pe mărgini şi albastră în rest, dar mai era până să vadă soarele răsărind de dincolo de munţi. Pietrele-potir urmau să se descarce înainte de răsărit.

  Se spălă pe faţă într-un lighean, îşi pieptănă părul roşcat şi des peste cap, îşi întinse pastă de dinţi cu degetul peste dinţi şi gingii şi scuipă. După aceea îşi luă centura cu patru teci şi o punguţă care se legăna de o cureluşă şi se încinse. Îşi puse un prosop lung pe umeri drept capă, îşi luă bastonul din stejar, îmbrăcat în fier şi potirul. Coborî scările. Iarba era încă umedă. În fiecare noapte, vreme de jumătate de oră, ploua, iar valea nu se zvânta decât după răsăritul soarelui. Dacă microbii şi viruşii m-ar fi fost eradicaţi complet, jumătate din oamenii care trăiau pe Valea Fluviului ar fi murit demult de pneumonie şi gripă.

  Sam era din nou tânăr şi plin de vigoare, dar mişcarea tot nu-i plăcea. De fiecare dată când mergea pe jos, se gândea la calea ferată pe care ar fi vrut s-o construiască de acasă până la malul Fluviului. Dar asta i-ar îngrădi libertatea de mişcare. De ce n-ar construi, în schimb, un automobil al cărui motor să funcţioneze pe bază de alcool obţinut din lemn?

  Se trezi curând înconjurat de oameni; nu mai prididea să salute în dreapta şi-n stânga: Saluton! şi Bonan Matenon! Când ajunse la mal, îi dădu potirul său unui om care să-l aşeze pe platforma adâncită a stâncii sure, în formă de ciupercă. În adâncitură se aflau deja aproape şase sute de potire, iar mulţimea se retrase la o distanţă respectabilă. Cincisprezece minute mai târziu, din rocă ţâşni un fulger însoţit de un zgomot asurzitor. Flăcările albastre se înălţară până la şapte-opt metri înălţime, iar tunetul răsună puternic, stârnind ecouri dinspre munţi. Păstrătorii de potire numiţi pentru acea zi urcară pe stâncă şi înmânară cilindrii posesorilor lor. Sam pomi cu al său către timonerie, iar pe drum se întrebă de ce nu delega pe cineva să i-l aducă în fiecare zi. În realitate, fiecare om era atât de dependent de potir, încât nu-l putea încredinţa altcuiva, fiind tot timpul cu ochii pe el.

  Ajuns acasă, glisa capacul. În cele şase despărţituri se găseau micul dejun şi diverse bunătăţi.

  Potirul avea un fund fals în care era ascuns un convertor energie-materie şi meniuri programate. În acea dimineaţă primise ouă cu şuncă, pâine prăjită cu unt şi gem, un pahar cu lapte, o felie de pepene, zece ţigări, o porţie de marijuana, un cub de gumă de visat, un trabuc şi o cană cu un lichior delicios.

  Se aşeză să mănânce cu mare poftă şi, ridicând ochii, simţi un gust neplăcut în gură. Privind pe iubloul de la tribord (ca să nu mai aibă sub ochi uşa casei lui Cyrano), văzu un tânăr îngenuncheat. Ţinându-şi ochii închişi şi mâinile împreunate, individul se ruga. Purta doar un kilt şi un os spiralat de Peşte de Fluviu atârnat de gât cu un şnur din piele. Părul îi era blond închis, faţa lată şi trupul musculos. Dar coastele începuseră să-i iasă în evidenţă.

  Credinciosul era Hermann Goring.

  Sam scăpă o sudalmă şi se ridică precipitat de pe scaun, dărâmându-l, îl ridică şi-şi mută micul dejun la masa rotundă din mijlocul camerei. Individul îi stricase pofta de mâncare în repetate rânduri. Sam nu suporta multe lucruri, dar pe ex-păcătoşi îi ura cel mai mult, iar Hermann Goring păcătuise mai abitir decât mulţi alţii şi acum, parcă pentru a-şi ispăşi păcatele, devenise mai sfânt decât oricare altul. Cel puţin aşa i se părea lui Sam, deşi Goring susţinea că era, într-un fel, cel mai josnic dintre josnici.

  Du-te naibii cu umilinţa ta arogantă cu tot, spusese Sam. Ori măcar du-o cu vânt din pupa, că pute…

  Dacă n-ar fi existat Magna Carta, pe care o redactase chiar Sam (în ciuda protestelor Regelui Ioan, repetând în felul acesta istoria) de mult i-ar fi alungat pe Goring şi pe susţinătorii lui din Parolando. În fine, cel puţin de o săptămână. Dar Carta, constituţia statului Parolando, cea mai democratică din istoria omenirii, prevedea libertatea religioasă şi libertatea neîngrădită a cuvântului. Aproape totală, mai precis. Trebuia să fie prevăzute anumite limite.

  Documentul pe care-l semnase cu mâna lui îi interzicea să-i împiedice pe misionarii Bisericii Celei de-A Doua Şanse să-şi exercite dreptul la predică.

  Cu toate astea, dacă Goring continua să protesteze, să ţină cuvântări, să-i convertească şi pe alţii la doctrina rezistenţei paşnice, Sam Clemens nu-şi va vedea niciodată terminat vaporul. Hermann Goring făcuse din vapor un simbol; zicea că reprezintă trufia umană, lăcomia, înclinaţia spre violenţă şi lipsa de respect faţă de planurile pe care le concepuse Creatorul pentru lumea oamenilor.

  Omul nu trebuia să construiască Vapoare, ci mai curând temple impresionante pentru sufletul său. Omul nu avea nevoie acum decât de un acoperiş deasupra capului, ca să nu-l plouă, şi pereţi subţiri pentru a se bucura din când în când de puţină intimitate. Omul nu mai era nevoit să-şi câştige existenţa prin sudoarea frunţii. Alimentele şi băutura îi erau oferite de-a gata, fără să fie obligat să dea nimic în schimb, nici măcar să se arate recunoscător. Omul avea acum timp pentru a-şi hotărî destinul. Dar nu trebuia ca el să-i calce pe alţii în picioare, să-i lipsească de bunuri, iubire sau demnitate. Trebuia să dovedească respect faţă de ceilalţi şi de sine însuşi. Dar nu putea face asta prin hoţie, tâlhărie, violenţă, dispreţ. Trebuia să…

  Sam îi întoarse spatele. Goring nutrea sentimente frumoase pe care Sam le împărtăşea. Numai că Goring se înşela dacă îşi închipuia că, lingând picioarele celor care-i aduseseră pe oameni acolo, va contribui la naşterea unei Utopii sau la salvarea sufletelor. Umanitatea fusese trasă din nou pe sfoară; era folosită, maltratată şi pervertită. Resuscitarea, reîntinerirea, lipsa bolilor, mâncarea, băutura şi fumatul pe gratis, absenţa obligaţiei de î munci din greu şi a necesităţilor economice, toate erau iluzii, reprezentau acadele pentru ademenirea omenirii, aflate în faza copilăriei, către o alee întunecoasă unde… Unde, ce? Nu avea idee. Însă Necunoscutul Misterios spusese că omenirea eră atrasă în cea mai mare înşelătorie imaginabilă, chiar mai crudă decât cea reprezentată de viaţa pe Pământ. Omul fusese resuscitat şi plasat pe această planetă ca subiect al unui uriaş studiu academic. Asta era tot. Iar după încheierea studiilor, Omul se va întoarce din nou în beznă şi uitare. Înşelat iarăşi.

  Dar ce avea de câştigat Necunoscutul spunând asta celor câţiva oameni pe care-i selectase? De ce nu alesese un număr mai mic pentru a-l ajuta să-i înfrângă pe egalii săi, Eticii? Ce urmărea de fapt? Oare îi minţea pe Sam, Cyrano, Odiseu şi pe ceilalţi, pe care Sam încă nu-i cunoscuse?

  Sam Clemens habar n-avea. Era la fel de neştiutor ca şi pe Pământ. Nu ştia decât una şi bună: voia să aibă vaporul.

  Ceaţa se ridicase; perioada destinată micului dejun se încheiase. Verifică ceasul cu apă şi sună din clopotul cel mare de la timonerie. Imediat ce încetă să bată, începură fluierăturile sergenţilor. Pe întreaga suprafaţă a porţiunii late de zece mile, cunoscută şi sub numele de Parolando, se auzeau ţiuituri stridente. Apoi se auzi răpăitul tobelor şi oamenii din Parolando îşi începură ziua de muncă.

  În Parolando trăiau 17 000 de oameni, însă Vaporul avea să ia la bord doar o sută douăzeci. Dintre ei, douăzeci erau deja siguri că se vor îmbarca. Aceştia erau Sam şi Joe Miller, Lothar von Richthofen, van Boom, de Bergerac, Odiseu, trei ingineri, Regele Ioan, plus femeile cu care împărţeau colibele, cărora li se făcuseră promisiuni de călătorie. Restul aveau să afle cu câteva zile înainte de plecare dacă trudiseră degeaba sau nu. La vremea cuvenită, numele acestora vor fi trecute pe bilete de hârtie care se vor introduce într-o cuşcă mare din sârmă. Ea se va roti, iar apoi Sam, legat la ochi, o va opri şi va extrage, unul după altul, o sută de nume. Aceşti norocoşi vor forma echipajul vaporului Nu se închiriază.