M-am rostogolit pe spate şi, sprijinindu-mă pe mâini şi pe picioare, m-am uitat să văd cine mă urmărea ca să mă prindă. Aveam să înfrunt acea creatură în faţă, pe deplin conştientă că uram să mor pe o potecă de pietriş, în mijlocul unui ţinut necunoscut, Oregon.

  După câteva secunde de teroare, nu m-a ucis nici o creatură. Nici un ucigaş, nici o fiinţă, nici un cuţitar nu părea să fie prin preajma mea, drept pentru care, cu inima încă bătând să-mi spargă pieptul, m-am ridicat şi mi-am scuturat de praf pantalonii yoga. Cineva mă urmărise. Eram cât se poate de sigură de asta. Dar acum nu mai auzeam decât ţârâitul şi bâzâitul insectelor nocturne.

  Asta cel puţin până în clipa în care Austin a ieşit din tufişuri.

  — Aici erai, a spus, ţinând în mână şlapii mei.

  I-am luat şi i-am tras una peste braţ.

  — M-ai speriat!

  — Shelby, la ce te aşteptai? M-ai luat prin surprindere în timp ce mă hrăneam.

  — Ei bine… Îmi pare rău. N-am vrut. Şi… Mmm… Ce era cu acei oposumi? L-am întrebat cutremurată.

  Obrajii lui Austin deveniră roşii.

  — Ah, iartă-mă! Carne proaspătă… Ştii tu.

  — Băiete! Brrr… Trebuie să recuperăm medicamentele. Şi pe mine de ce m-ai urmărit? Nu e deloc amuzant.

  — Îmi pare rău şi pentru asta. Ţine de instinct. Să alergi după pradă. Îmi pare foarte rău.

  Şi-a încrucişat braţele.

  — Ţine de instinct? Am spus înfiorată.

  — Al lupului. Evident, nu al meu.

  — O!

  M-am uitat la tricoul cu imaginea podurilor în flăcări. Îi atârna aiurea peste betelia jeanşilor de parcă ar fi fost îmbrăcat în grabă. Uau! Desigur, cu un minut în urmă fusese… hm… Dezbrăcat? Am înaintat până când aproape că mi-am lipit chipul de-al lui, simţind cum propriii-mi obraji parcă luaseră foc.

  — Deci, ai luat o gustare. Te-a ajutat cu ceva?

  A ridicat din umeri.

  — Măcar a fost ceva, a răspuns, cu un zâmbet nesigur.

  Mi-am pus şlapii în picioare.

  — Am verificat uşa biroului.

  — Da?

  Părea mai fericit decât îl văzusem vreodată. Aproape că mă speria. Am făcut un pas înapoi.

  — Shelby, eu…

  — Ssst, am făcut, arătând spre uşa cabanei aflate la aproximativ şase metri depărtare de noi.

  Lăsând la o parte zgomotul evident pe care-l face un vârcolac exuberant, eram agitată că Cynthia se putea trezi să mă caute.

  — Hai, am zis. Pe-aici!

  Ne-am îndreptat spre groapa abandonată în care se făcea focul de tabără şi, uitându-ne în acea direcţie, n-am văzut pe nimeni venind. Ne-am aşezat pe o bancă lungă, iar Austin şi-a băgat mâna în buzunar.

  — Ariel mi-a spus că…

  — Nu se poate! Drajeuri gumate, sub formă de viermişori?

  Am luat punguliţa din mâna lui întinsă spre mine. Inima a început să-mi danseze uşurel în piept.

  Austin a ridicat din umeri.

  — Mi-e teamă că sunt sub formă de ursuleţi. Asistenta a considerat că aveam nevoie de ceva care să mă înveselească.

  — Iami-iami!

  Am rupt punga şi i-am întins şi lui câteva.

  — N-ai idee cât de mult mi-au lipsit!

  — Foarte bune, a comentat el cu gura plină de bomboane.

  — Cele mai bune!

  Am mâncat trei, savurându-le corpul moale în gură. După gustul dulce, cu aromă de fructe, puteam să spun că erau roşii. Iami-iami! Am oftat de mulţumire, în timp ce dulcele parcă-mi limpezea creierul. Am aruncat rapid în gură şi ultimul drajeu, simţindu-i textura fină ca mătasea şi gustul dulce.

  — Şi cum ai de gând să-ţi iei serul? Impresarul tatălui tău nu te poate ajuta, nu?

  — Categoric, nu. Eu şi Winters l-am sunat şi am vorbit cu el pe speaker, iar el a zis: „Sunt cel mai bun manager din Marea Britanie pentru că nu tolerez nici un fel de nenorocită de dependenţă a celor din formaţie. Uite, înainte ca eu să vin să lucrez pentru tatăl tău, am salvat un toboşar diabetic de la autodistrugere, că mânca întruna dulciuri.”

  Am râs de accentul specific părţii de est a Londrei, pe care Austin îl imita exagerând.

  — Ca să nu mai menţionez starul pop pe care l-am salvat, o tipă care-şi cheltuia drepturile de autor în neştire pe pantofi„, a mai zis. „A fost o cruciadă personală.”

  — Drăguţ…

  Austin a confirmat clătinând din cap.

  — Din nefericire, Graham nu ştie nimic despre situaţia familiei mele. Tata doar l-a angajat. Cu ultimul tip n-a mers.

  — Dar nu cumva tatăl tău… Mmm…

  Austin m-a privit dezamăgit.

  — L-a concediat. Nu l-a mâncat. Tata preferă carnea de animal sălbatic. De-aia a şi ales să vâneze în Kenya în vacanţa asta. Nu mâncăm oameni, ţi-am mai spus, îţi aminteşti? În fine, cu excepţia cazurilor în care sunt răi, răi.

  Mi s-a tăiat respiraţia.

  — Am glumit, doar am glumit. Oricum, doctorul tatălui meu este singura persoană din afara familiei care ştie adevărul.

  — Dacă ai putea să iei legătura cu doctorul, ţi-ai rezolva problema.

  — Exact, a spus Austin, părând să se dea bătut. Dar toate nenorocitele de telefoane din acest loc au un cod. Şi am căutat peste tot un telefon mobil.

  — Aha, deci asta făceai în ziua în care te-a văzut Ariel, în cabinetul surorii medicale…

  Mi-a zâmbit sinistru.

  — In nici un caz nu căutam să-i iau rujul. Am nevoie de un telefon mobil.

  — Sau ai putea să furi serul din birou… Unde există o cameră de supraveghere.

  A dat din cap.

  — Corect. Aş fi prins imediat. Lasă-l pe Charles şi porcăriile fără sens pe care le spune… Adevăraţii paparazzi ar fi pe urmele familiei mele ca un roi de lăcuste. Dacă află cineva despre mica problemă… Blănoasă a familiei mele, tata ar fi…

  — Şi n-ai vrea să-ţi pierzi şi celălalt părinte.

  S-a uitat la mine întrebător.

  — Ştii de mama mea?

  — Mi-a spus Ariel.

  — A murit într-o noapte la vânătoare cu tata, în Scoţia, acum şase ani. Ce scandal a fost! Tata a fost interogat… Dar s-a dovedit că era nevinovat. Bineînţeles, ce n-au spus ziarele este faptul că mama a fost împuşcată fiind confundată cu un lup, dar când a murit avea formă umană.

  Am recunoscut durerea din vocea lui. Îmi era atât de familiară!

  — Ascultă… Uite…

  — E în regulă, serios, mi-a spus, ridicând o mână. Compasiunea devine stânjenitoare de la un punct încolo.

  — Nu… Dar…

  Mi-am înghiţit nodul pe care-i simţeam în gât. Gustul de drajeu dispăruse.

  — Mama mea. A murit acum trei ani.

  Austin şi-a lăsat mâna-n jos.

  — O, n-am ştiut.

  — Nimeni de-aici nu ştie.

  — Îmi pare rău.

  Am ridicat din umeri.

  — Aşa cum spuneai şi tu, compasiunea e stânjenitoare. De-asta nici nu le mai spun oamenilor.

  O vreme, niciunul dintre noi n-a mai spus nimic, dar, într-un fel sau altul, era în regulă. Eram împreună, şi totuşi singuri, pe banca aceea. După o vreme, Austin mi-a luat mâna într-a lui. Degetele lui erau calde şi, când le-a strâns pe ale mele, nici nu mi-a trecut prin cap să-mi retrag mâna.

  — Acum îmi ştii toate secretele.

  De fapt, nu-i ştiam toate secretele. Încă nu-mi venea să-l întreb despre Jillian Montrose, dar, după ce mă urmărise în acea noapte, mă întrebam oare cât control avea Austin asupra lupului din el.

  — E cinstit să mi le spui şi tu pe ale tale, a zis el.

  M-am strâmbat spre el.

  — N-am nici un secret.

  — Nu-i adevărat. Trebuie să fie ceva, am simţit ceva trist în tine încă de când te-am văzut prima dată, în autocar.

  — Of. Mi-e dor de mama.

  Am schiţat un zâmbet.

  — Şi mie. Dar în afară de asta.

  Mi-a strâns din nou mâna, dar, de data asta, în loc să simt fluturaşi în stomac, o căldură mi-a invadat întreg corpul. Austin m-a tras un pic mai aproape de el, până când capul meu aproape că ajunsese să se odihnească pe umărul lui, apoi a şoptit:

  — Secretele tale sunt în siguranţă dacă mi le spui. Cu o condiţie: dacă nu ai de gând să o iei la goană, chiar acum, şi să strigi: „Vârcolacul!”

  Simţeam în glasul lui că zâmbea, dar nu l-am privit, întrucât aveam sentimentul că în secunda în care chipul meu ar fi fost lângă al lui, aş fi făcut ceva de-a dreptul stupid: l-aş fi sărutat. Oare cum era să-l săruţi pe Austin? Să-l săruţi la lumina lunii. Pe el, de care probabil că ar fi trebuit să fug, dar care era persoana de care păream să fiu cu adevărat prinsă.

  — Hai, spune-mi care e secretul tău. Ascult.

  Într-o izbucnire jenantă de sinceritate, am spus:

  — Mi-e teamă că sunt pe cale să-l pierd şi pe tatăl meu.

  După care – ceea ce era îngrozitor de rău – am început pur şi simplu să plâng încet.

  — E-n regulă, a spus Austin.

  M-a sărutat pe creştetul capului şi mi-a dat drumul mâinii, ca să poată să mă cuprindă de umeri.

  — Tatăl tău n-o să plece nicăieri.

  Mi-am şters lacrimile de pe obraz de umăr, simţindu-mă extrem de umilită că mă vedea în starea aceea.

  — Nu prea l-am mai văzut pe tata în ultimul an. Stă cu proasta aia de nevastă-sa. O urăsc! Tot ce face este să se ţină după ea şi să-i ceară mereu sfatul, de parcă mama n-ar fi existat niciodată. Nici nu-mi mai aduc aminte când a fost ultima dată când am făcut ceva împreună, eu şi el. Nu, stai, am mers amândoi la director ultima dată când am fost exmatriculată.

  — Directorul şcolii?

  — Da, a fost o întreagă discuţie aprinsă cu căpitanul echipei, dar fusese doar vina ei.

  Austin a zâmbit.

  — Chiar manifeşti joie de vivre.

  Am simţit din nou ceva zbătându-mi-se în stomac. Oare îmi făcea un „compliment” privind deciziile proaste pe care le luam? Am zâmbit, dar chiar atunci mi-am dat seama că uitasem de regula pe care mi-o impusesem, de a nu mă apropia de chipul lui. Buzele mele erau doar la un milimetru de buzele lui.

  Stai puţin… Cu doar câteva minute în urmă, omorâse creaturile-alea mititele. El fusese un animal cu dinţi ascuţiţi. Un animal care mă urmărise pe potecă. Inima îmi bătea nebuneşte, dar m-am străduit să mă calmez. Acesta era Austin. Un simplu tip care stătea lângă mine, în strălucirea slabă a lunii. Doar un tip. Am inspirat cu nesaţ mirosul lui de săpun proaspăt, iar privirea mea i-a urmărit linia buzelor. Era doar un tip… Un tip de care n-ar fi trebuit să…

  M-am dat înapoi, înainte ca buzele mele să facă vreun gest necugetat.

  — Lasă-mă să mă gândesc şi să găsesc ceva. OK? Trebuie să fie o cale prin care să poţi fi în siguranţă.

  — Mulţumesc.

  Mi-a cuprins obrajii cu palmele şi am văzut în ochii lui o sclipire argintie. Mi-am stăpânit tremurul de spaimă, amestecat cu… Încă ceva. Eram cu adevărat speriată de ceea ce devenea când se transforma. Nu cumva îmi ascundea adevărul şi eram în pericol? De fapt, eu şi întreaga tabără de copii.

  Şi-a îndepărtat mâna, de parcă ar fi simţit frica ce clocotea în mine.

  — Ar trebui să plec, a zis. Ştii să te întorci singură la cabană?

  Am dat din cap că da, iar el a pornit spre poteca ce ducea la cabană, fără să se mai uite înapoi. Acesta era sfârşitul clipelor în care aproape că ne sărutaserăm şi al drajeurilor gumate, sub formă de ursuleţi. Cum era posibil să vreau să protejez pe cineva de care, în acelaşi timp, îmi era teamă?

  M-am ridicat de pe bancă şi m-am îndreptat spre potecă – fasciculul de lumină al lanternei era singurul lucru care-mi ţinea companie, să nu fiu singură în întuneric.

  — Ai fost la plimbare?

  Un minut mai târziu, o voce a străbătut întunericul, în timp ce mă îndreptam spre Bufniţa Cenuşie.

  M-am întors şi l-am văzut pe Charles rezemat de un copac, pe marginea potecii. Respiraţia mi s-a accelerat.

  — Eu am…

  — Lumina lunii este atât de liniştitoare…, a spus el.

  Pe jumătate în umbră, chipul lui părea tăiat în unghiuri drepte, făcându-l să arate mai puţin asemănător cu un Brad Pitt cu ochii mijiţi, şi mai mult cu Joaquin Phoenix, în varianta blondă.

  Am ridicat din umeri, încercând să par indiferentă, şi am făcut un pas înapoi.

  Charles şi-a încrucişat braţele la piept. Era îmbrăcat în negru din cap până-n picioare – de parcă ar fi fost un spărgător dintr-un film prost – ceea ce constituia o abatere mare de la costumaţia lui obişnuită: tricouri polo şi şorturi kaki.

  Am încercat să par cât mai naturală.

  — Dar tu… Ce faci aici?

  Mi-a aruncat un rânjet de satisfacţie.

  — Nu prea-s în regulă măsurile de siguranţă aici, nu? Dacă noi doi am putut ieşi afară fără ca nimeni să observe…

  — Poftim? Nu există măsuri de siguranţă? Dar gardul uriaş care împrejmuieşte locul?

  A clătinat din cap.

  — Mda… Dar poţi să aduci aici tot felul de chestii ilicite. Adică, uită-te la prietenul tău, el are o ascunzătoare.

  — Ce ţi-a făcut el ţie?

  — Nu-i vorba de ce mi-a făcut mie, e vorba de ce ar putea face pentru mine.

  Mi-am pus mâinile în şolduri.

  — Mai bine ai sta departe de Austin.

  Charles şi-a strâns buzele subţiri.

  — Asta e povestea. Să recunoaştem: cu trecutul lui, nu poate decât să devină şi mai senzaţională.

  — Eşti foarte de treabă, ştii, nu?

  A ridicat din umeri.

  — N-am nimic personal cu el. Nu vreau decât să plec din locul ăsta. De îndată ce o să am suficiente informaţii şi nişte poze, o să mă urc în primul avion. Tata n-ar rezista să nu işte un asemenea scandal – mai ales că e vorba de familia Bridges.

  — Chiar aşa de mult îţi doreşti să te întorci acasă?

  — Acasă? Hm… Plictisitor! Mă gândeam la Ibiza sau Mykonos. Am în faţă o vară întreagă, plină de petreceri.

  Mi-am dat ochii peste cap.

  — Uite care-i treaba. Nu o să obţii nici o informaţie despre Austin. Nu e rost de nici un scandal în privinţa lui. Mai bine ţi-ai găsi o altă ţintă. Sau ce zici de asta: fă-ţi nişte prieteni şi încearcă să te distrezi în tabără.

  Charles a ridicat din umeri şi, pentru un moment, a părut aproape trist.

  — Ai idee cât de greu îmi este? Cu alte cuvinte, copiii din familii celebre pe care-i cunosc eu se tem întotdeauna de mine, că o să-i spun tatălui meu tot ce aflu despre ei, iar cei din familiile obişnuite se străduiesc să-mi devină prieteni în speranţa că prin mine vor ajunge vedete la TV. Nu-i uşor.

  — Tuturor ne este greu, Charles. Asta nu înseamnă că trebuie să te foloseşti de oameni. Adică, chiar ai putea să-ţi faci prieteni, dacă nu încerci să te foloseşti de ei.

  A rămas acolo o vreme, privindu-mă.

  — Mda… Poate, a zis. Dar asta n-o să se întâmple, aşa că de ce să mai încerc?

  Mi-a arătat degetul mijlociu şi a pornit pe potecă.

  Eu m-am îndreptat spre Bufniţa Cenuşie, fiind de data asta mai îngrijorată ca niciodată în privinţa lui Austin. Şi ştiind că, dacă Charles afla povestea adevărată, totul se termina!

  ZECE.

  A doua zi de dimineaţă, tocmai terminam de smuls buruienile dintr-un alt strat de flori, când domnul Winters a apărut, aruncând peste mine o umbră uriaşă.

  — Cum merge? M-a întrebat după o clipă.

  — Destul de bine.

  — Bravo.

  Rămăsese pe loc, acolo, şi se uita la mine cum muncesc.

  Asta mă enerva şi mă făcea să n-am spor la lucru.

  — Hm… Asta e partea în care mă întrebaţi din nou despre mama, iar eu o să plâng şi apoi o să depăşesc furia şi tristeţea şi o să considerăm întâlnirea noastră un succes remarcabil, am spus, aruncând la picioarele lui un mănunchi de păpădie cu rădăcini.

  Le-a împins într-o parte cu piciorul şi mi-a zâmbit.

  — De fapt, am venit să-ţi spun că ai terminat şedinţele de lucru.

  — Ups! Am făcut eu.

  Am zâmbit, în speranţa că va uita de comentariul meu sarcastic.

  — Deci, gata, sunt vindecată! Nu trebuie să mai fac terapie? L-am întrebat.

  — Să lucrezi la propria-ţi persoană este o treabă progresivă. Dr. Wanda s-a oferit să-ţi acorde câteva întâlniri individuale, dacă tu crezi că ai nevoie de aşa ceva.

  Bleah! M-am cutremurat în gând.

  — În nici un caz! Adică, nu, nu cred că am nevoie, oricum, mulţumesc.

  A dat din cap, strecurându-şi mâinile în buzunarele din faţă ale pantalonilor săi scurţi, kaki, care-i arătau burta şi mai mare. Aşteptam să plece, dar el nu se clintea.

  — Mai e ceva? L-am întrebat.

  Mi-am şters obrazul de umăr – eram îmbrăcată cu tricoul galben, sexy, o ţinută nepotrivită pentru smulsul buruienilor, dar ziua de spălat rufe era de-abia în lunea următoare, iar eu aproape că nu mai aveam tricouri curate.

  — Mă întrebam dacă te-ai mai gândit la discuţia noastră, a spus el.

  — Am ştiut eu că iar e vorba despre mama, care a murit, am spus, aruncându-i o privire agasată.

  Mi-a zâmbit şi s-a aşezat lângă mine, jos, pe pământ.

  — Ştii… Când ţi se întâmplă ceva rău şi nu-ţi acorzi şansa de a lăsa frâu liber sentimentelor, doar amâni durerea, nu te eliberezi de ea. Rămâne undeva înăuntru, pune stăpânire pe tine.

  — Cred.

  Domnul Winters a ridicat din umeri.

  — Mi-ai spus că eşti furioasă pe mama ta vitregă. Dar pe tatăl tău? În privinţa asta cum stau lucrurile?

  — Nu e bine, am spus încet.

  El a dat din cap aprobator.

  — N-a fost uşor pentru niciunul dintre voi.

  — Mda… Aşa cred.

  M-am scuturat pe picioare de praf. Nu voiam să-l privesc în ochi pe domnul Winters. Nu voiam să mă gândesc la cât de greu îi fusese tatălui meu. Chestia cu amânarea durerii… Asta făcuse căsătorindu-se cu Priscilla. Cu alte cuvinte, nu avusese când să o plângă pe mama şi să se şi mişte atât de repede. Eu încă simţeam totul foarte viu.

  Domnul Winters a clătinat din cap.

  — OK, atunci… Am terminat aici! I-am spus Cynthiei să te aştepte în zece minute la repetiţia pentru spectacolul talentelor.

  — Eu nu urc pe scenă, am spus, ridicând din umeri. Ajut doar la decor.

  Mi-a zâmbit vag.

  — Grozav! Fiecare cu talentul său.

  — Deci, pot să las totul aşa şi să plec?

  Am arătat către stratul de flori unde nu-mi terminasem treaba şi către micile ghivece cu violete şi panseluţe care aşteptau să fie plantate.

  — Întotdeauna e cineva care să-şi dedice dimineaţa grădinăritului, a spus domnul Winters, luându-mi uneltele din mână. Iar dacă acum, că ai terminat munca aici, vei încerca să te distrezi un pic, aş aprecia foarte mult, Shelby.

  * * *

  În sala de gimnastică, vârcolacul meu preferat era pregătit, cu pensula-n mână. În faţa lui, nori albi se încolăceau pe un cer albastru, şi tufişuri dese, vrejuri de viţă-de-vie sălbatică se învârtejeau pe pânză. Pe crengile unui trandafir stăteau păsărele, lângă o fântână care arunca stropi de apă limpede. Imaginea reprezenta o pădure din paradis.

  — Austin, am spus apropiindu-mă, e uimitor!

  S-a întors spre mine, zâmbind uşor.

  — Ariel a tot vorbit despre o pădure interzisă, aşa că am pictat-o pentru ea. A… n-ai fost aici, aşa că am început fără tine. Sper că nu te superi.

  — Să mă supăr? Dumnezeule! Ăsta e cel mai frumos decor pe care l-am văzut vreodată.

  — O! Mulţumesc!

  Obrajii lui Austin s-au îmbujorat, lucru care m-a făcut să zâmbesc.

  — Doar am schiţat câte ceva.

  Şi-a lăsat pensulele într-o cutie din folie de aluminiu, care fusese cândva un ambalaj pentru plăcintă, şi pe care o folosea drept paletă.

  — Şi? Ce faci?

  S-a şters pe mâini pe o bucată de cârpă.

  — Se pare că, în dimineaţa asta, Price şi Ariel s-au hotărât pentru Frumoasa şi bestia. Ariel o să scrie scenariul, iar Price o să regizeze piesa.

  — Frumoasa şi bestia? L-am privit eu chiorâş. Hmmm…

  Basmul, nu filmul Disney, mi-a explicat Austin. Ariel a avut o dispută cu Price în privinţa implicaţiilor.

  — A! Şi ţie ţi se pare OK Frumoasa şi bestia?

  — Eu doar fac decorul, Shelby. Nimic mai mult.

  — Nu, vreau să spun…

  — Ştiu bine povestea, a zis Austin, aşezându-se lângă mine.

  Privindu-l de-aproape, am văzut o mică pată de vopsea galbenă, rotundă precum luna, pe obrazul lui. Am vrut s-o şterg, dar n-am făcut-o.

  — Uite, voiam să-ţi spun ceva, dar la micul dejun, cu toată lumea în jurul nostru, n-am reuşit, am spus eu. Noaptea trecută, când m-am întors la cabană, Charles era pe potecă. Cu siguranţă, te spiona. Încearcă să scrie despre tine un fel de poveste de scandal.

  — Îmi imaginez…, a clătinat el din cap.

  — Nu, nu cred că-ţi dai seama. E o problemă gravă. Dacă are un aparat foto şi te pozează când te transformi sau altceva de genul ăsta?

  — Au fost confiscate toate aparatele foto, a zis Austin.

  — E viclean. Şi… Chiar şi tu ai obiecte pe care se presupune că n-ar trebui să le ai. De exemplu, chibriturile. La fel şi el, poate să aibă o cameră foto.

  Austin a zâmbit crispat.

  — Dacă nu intru în posesia serului în următoarele două zile, n-o să mai fiu pe-aici pe-aproape, ca să-mi facă poze.

  Am simţit în stomac o senzaţie de leşin.

  — Pleci? Mi-ai spus că nu există nici un motiv de-ngrijorare şi că nu ataci oameni.

  — Şi am vorbit serios. Buzele lui Austin s-au crispat. Am crezut că o să mă pot ascunde noaptea în pădurea din jurul cabanelor, dar e prea riscant. Ar putea să mă vadă cineva. Nu pot să-mi pun familia în pericol.

  S-a uitat în jos, la mâinile lui – cu un deget răzuia nişte pete mici de vopsea roşie.

  — Tu eşti a doua persoană căreia i-am spus vreodată secretul meu, a zis, încet.

  — Şi cealaltă cine este?

  Mi-a studiat chipul preţ de un moment, după care a zis:

  — Jillian Montrose.

  Am tras adânc aer în piept.

  — Fata care a răspândit zvonurile…

  A aprobat clătinând din cap.

  — Eram colegi de şcoală, aveam doisprezece ani. Prima mea cucerire – presupun că o să zici. I-am spus secretul meu, a râs şi mi-a zis că era OK că eram vârcolac, pentru că şi ea era vrăjitoare.

  M-am holbat la el:

  — Şi era?

  — Nu, nici vorbă. Glumea. Eram cei mai buni prieteni. Dar chiar atunci, familia ei a venit pe proprietatea noastră să-şi petreacă weekendul. Tata era plecat într-un turneu în Japonia. Nimeni nu şi-a dat seama că eu eram pe cale să sufăr prima mea transformare.

  — Nu s-a întâmplat nimic, nu-i aşa?

  — Era un nenorocit de weekend cu lună plină, Shelby.

  Inima mi s-a oprit.

  — O, nu!

  — Era o noapte de vară, iar eu şi Jillian am rămas până târziu, să ne uităm la televizor. Am ieşit în grădină să luăm aer. Ea şi-a cufundat picioarele în fântână, iar eu am cules căpşuni din apropierea gardului. Dar lumina lunii s-a pogorât asupra mea. Următorul lucru de care-mi aduc aminte este că m-am transformat în lup. Am fost înspăimântat. Nu ştiu precis ce a văzut Jillian, dar când am alergat în pădure să mă ascund, am auzit-o ţipând. Dimineaţă, m-am trezit gol, pe un câmp deschis. Când m-am întors acasă, guvernanta mea chemase poliţia, care mă căuta, iar familia lui Jillian o pornise în grabă la drum, cu Range Roverul său. Au crezut că fetei lor i se întâmplase ceva îngrozitor.

  Mi s-a făcut pielea ca de găină.

  — Deci te-a văzut transformându-te, am spus. Şi s-a speriat.

  — Nu ştiu. Pentru mine e totul în ceaţă. Dar n-am atacat-o, am luat-o la fugă – speriat de ceea ce devenisem. După ce poliţistul a dezvăluit presei londoneze povestea, restul acelui an a fost un coşmar. Jillian a păstrat tăcerea, dar n-a mai vorbit niciodată cu mine. Probabil că am speriat-o pentru totdeauna. Încă mă simt oribil în legătură cu toată povestea.

  — Austin, îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat. Părea stânjenit.

  — Iartă-mă. Nu vreau să te împovărez cu mai multe confesiuni. A tăcut şi mi-a strâns mâna. Dar înţelegi acum de ce nu pot să risc din nou cu presa, chiar dacă asta înseamnă să părăsesc pe cineva la care ţin. Şi ţin la tine. Trebuie să ştii asta.

  Privirea lui era acum blândă, adăugându-se la amestecul de atracţie şi teamă pe care-l simţeam. M-am străduit să respir normal. Aştepta să spun ceva, aşa că am mormăit:

  — Mda…

  — Niciodată, în ani de zile, nu băgasem în seamă schimbările pe care le sufeream lunar – atunci era pentru prima oară. Auzisem că erau imprevizibile. Iar acum, când am crescut, îmi imaginez că vor fi mai puternice decât înainte.

  Austin s-a uitat prin sala de gimnastică la celelalte grupuri de tineri lucrând la piesele lor şi la costume.

  — Urăsc asta, a spus în cele din urmă. Aş prefera să fiu orice altceva, dar nu asta.

  Inima mi s-a zdrobit în mii de bucăţi, de mila lui. Am simţit nevoia să spun ceva, orice, să-l fac să se simtă mai bine. Dar nu ştiam ce anume. Înţelegeam de ce ura transformarea, de ce îl ascundea pe lupul din el. Era normal pentru el – şi poate pentru oricine altcineva – să fie speriat. Dar, în acelaşi timp, acest băiat era Austin. Sensibil, grijuliu, inteligent, oricum altfel, dar nu o bestie.

  — Şi… Ce pot să fac să te ajut? Adică… Cu piesa…, am adăugat, simţind foarte clar nevoia să schimb subiectul.

  Mi-am scos din minte lupul şi m-am concentrat asupra băiatului drăguţ din faţa mea.

  Austin a făcut un gest spre vopsele şi pensule.

  — Poţi să umpli cu vopsea frunzele tufişurilor de trandafiri, a spus el.

  Am fost de acord şi m-am ridicat în picioare.

  — Shelby, îţi mulţumesc că m-ai ascultat.

  — Pentru asta există prietenii.

  A zâmbit uşor, revenindu-şi.

  — Nu am prea mulţi. Eşti prima, după o lungă, lungă perioadă. Îţi dai seama că-mi este imposibil să am încredere în cineva.

  — Da, înţeleg.

  S-a uitat la mine cu recunoştinţă, apoi şi-a luat paleta cu vopsele şi pensulele. Am lucrat împreună, fără să vorbim, până când am terminat tabloul reprezentând pădurea. Eu, desigur, am dat doar câteva tuşe, ici şi colo, pe scena minunată pe care o pictase Austin, dar, când am terminat, am simţit un val de satisfacţie. Creaserăm un fundal perfect, ideal pentru Frumoasa şi bestia. Şi nu voiam să mă gândesc la ce simboliza – nu mai mult decât Austin.

  UNSPREZECE

  — Luaţi fibrele de rafie şi pur şi simplu le împletiţi în formă de aripi de păsări, aşa, a spus dr. Wanda, ţinând o şedinţă de arte şi meşteşuguri speciale, a doua zi, după prânz.

  Consilierii aveau un fel de întâlnire, aşa că, în loc să ne înghesuim în micul studio de arte, ne-am adunat cu toţii în sala de mese şi ne-am răspândit pe acolo. Prea puţini erau atenţi la dr. Wanda.

  — Apoi, cu un alt fir, legaţi aceste aripi de corpul păsării, a adăugat ea, mergând printre mese şi oprindu-se la un moment dat în dreptul meu.

  — Austin, e un loc aici. De ce nu te alături acestui grup?

  Capul îmi vâjâia. Nu-l văzusem la micul dejun şi mă întrebasem ce i se întâmplase. Inima a început să-mi bată un pic mai tare doar văzându-l la intrarea în sala de mese. Purta un tricou negru şi jeanşi, iar părul întunecat şi-l dăduse după urechi. M-a văzut şi mi-a zâmbit. Mi-am ţinut respiraţia. Arăta atât de normal! Ei bine, încântător şi normal.

  Dr. Wanda i-a făcut semn cu mâna lui Austin să vină la masa noastră.

  — Începe de-aici. Price o să-ţi arate ce să faci.

  — Desigur, dr. Wanda.

  Purtând pe chip obişnuitul său rânjet, Price a dat la o parte de pe masă obiectul la care lucra, ca să facă loc, astfel încât Austin stătea chiar în faţa mea.

  — Uite nişte rafie, a spus Price, dându-i un mănunchi de fibre. Facem nişte bufniţe mari.

  — Mulţumesc, camarade. Bună, Shelby, a adăugat el.

  — Bună, am spus indiferentă, dar vocea mea a sunat mică şi îndepărtată.

  Mi-am simţit palmele umede, aşa că mi le-am şters de pantalonii scurţi.

  — OK, ce trebuie să faci este…, a început Price să recite instrucţiunile legate de păsări, pe care Austin le pierduse.

  — Hei, dr. Wanda! A mea arată ca un păianjen, a strigat Jenna un minut mai târziu, făcând semn cu mâna spre dr. Wanda, ca să-i atragă atenţia. Aţi făcut un training de pregătire în domeniul artei sau aţi învăţat asta la şcoala de psihologie?

  Dr. Wanda şi-a netezit bretonul cârlionţat, apoi a tras de marginea tricoului care îi acoperea cu greu talia rotundă. În mod evident, femeia încerca să-l ţină la locul lui. Dacă aş fi fost în locul ei, probabil că i-aş fi spus Jennei să mă scutească, dar dr. Wanda a reuşit să-i zâmbească.

  — Cu toţii facem păsări prin care ne exprimăm individualitatea. Fiecare pasăre are şansa să zboare, indiferent dacă are opt picioare, sau nu.

  Jenna a mormăit ceva, după care s-a apucat din nou să lege aripile deformate.

  — Vom avea o ceremonie la care vom face un cerc în jurul focului, sub clar de lună, mâine-seară, a continuat dr. Wanda. Pasărea simbolizează fostul vostru eu şi, arzând-o în focul de tabără, vă lăsaţi liber să zboare noul spirit.

  — Arzându-le se presupune că le vom ajuta să zboare? A întrebat Jenna, dându-şi ochii peste cap. Ce porcărie! Sper că rafia asta nu e tratată cu chimicale, ca să scoată fum periculos când vor fi incinerate păsările.

  Dr. Wanda a zâmbit, ignorând spusele Jennei.

  — Luna plină este momentul cel mai potrivit pentru un început. Multe societăţi antice credeau că luna plină deţine ceva magic.

  Price a rânjit:

  — În Savannah e noaptea cea mare. Preotese voodoo, cimitire la miezul nopţii şi tot tacâmul.

  — Chiar crezi în aiurelile-astea? L-a întrebat Austin, râzând nervos.

  — Mama zice că sunt adevărate, iar eu nu simt nevoia să aflu dacă e aşa sau nu, a răspuns Price.

  Şi-a tras un pic în sus mânecile tricoului de rugby şi s-a apucat să lege aripile păsărilor sale mari, stupide.

  — Trebuie să-ţi vorbesc, mi-a şoptit Ariel şi m-a condus spre masa cu materiale. Cred că lui Price chiar îi place de mine, mi-a spus, în timp ce scotea dintr-o cutie nişte rafie albastră. Ai văzut că de dimineaţă, la micul dejun, mi-a dus tava la bucătărie? Şi nici măcar nu-l rugasem să facă asta…

  — Da… E un dulce…

  — Shelby, nu înţelegi, a zis Ariel strângându-mă de braţ. E primul băiat care mă place, de foarte mult timp încoace.

  — Nu aveai un prieten apropiat la şcoală?

  Ariel s-a îmbujorat vag.

  — La care dintre ele… la St. Augustine din Zurich, la Fulton Prep din Upstate New York sau la Oceanside Academy în Orange County?

  — Ce tâmpenie! E greu să ai un prieten când tot schimbi şcolile.

  — Mda… Nu e prea uşor să începi o relaţie cu o tipă care tot schimbă şcolile…

  — Nu! Am spus, un pic cam tare.

  Toţi au întors privirile spre mine, uitând de tâmpeniile lor de păsări din rafie.

  Bună treabă, Shelby, ţine-o tot aşa!

  — Probleme?

  Dr. Wanda era unul dintre acei adulţi care se furişa lângă tine în câteva milisecunde, fără s-o simţi.

  — E grozavă! Supărată din pricina aripilor ei mizerabile, a spus Ariel, ridicând în sus pasărea asimetrică făcută de mine, aceasta nefiind – era limpede!

  — Cea mai reuşită lucrare de-a mea.

  — Cu toţii avem aripi mizerabile. Provocarea constă în a le folosi să zburăm, a spus dr. Wanda. M-a atins uşor cu palma pe umeri. Poţi s-o faci, Shelby.

  — Cred c-o să vomit! A spus Jenna, prefăcându-se că de-abia se abţine.

  — Hei, termină-ţi de făcut pasărea, am mormăit spre ea.

  Dr. Wanda s-a îndepărtat, lăsându-ne în pace pe mine şi pe Ariel.

  — Of, sărmana de tine! Fără nici un prieten?

  — Fără, mi-a răspuns Ariel. Nu prea ştiu ce să fac cu Price.

  Mi-a întâlnit privirea preţ de o secundă, părând uşor nedumerită, după care s-a apucat să prindă mai bine picioarele păsării.

  — Nu faci nimic, bine? I-am spus. E ca şi cum sunteţi prieteni pur şi simplu, după care, într-o zi, o să-ţi dai seama dacă-l placi cu adevărat, iar lucrurile se vor schimba. Se întâmplă de la sine.

  — Deci… Mmm… Mi-a zâmbit timid. Dar ce fac dacă vrea să mă sărute?

  — Dacă vrei şi tu, atunci de ce nu? Dar întâi asigură-te că e ceva serios, Ariel.

  Muşcându-şi buzele, m-a privit lung.

  — Intre tine şi Austin e ceva serios? Adică… Mă gândesc că sunteţi grozavi împreună. E fermecător! E talentat!

  E vârcolac – îmi venea să adaug.

  — Cu siguranţă că e total diferit de alţi băieţi pe care i-am cunoscut, am spus.

  Pentru o fracţiune de secundă, am fost tentată să-i spun secretul, dar, desigur, ar fi fost o idee proastă.

  A clătinat din cap:

  — Austin nu e aşa de diferit. Este un tip obişnuit, fiul unei vedete rock. Crede-mă, am cunoscut câţiva.

  — Mda… Presupun că aşa e…

  — Ce este în neregulă? Mi-a zâmbit Ariel, stânjenită.

  Am dat din cap:

  — Nimic.

  A oftat.

  — Dacă eşti îngrijorată pentru problema lui, pur şi simplu nu te băga în asta. Nu asta ne-a spus ieri dr. Wanda la şedinţa de terapie în grup cu fetele? Nu poţi fi responsabilă decât pentru faptele tale.

  Am luat o bucată de rafie verde şi am adăugat-o la aripile păsării. M-am gândit la dorinţa mea de a ajuta şi la lucrurile pe care le făcusem, la faptul că poate totul nu fusese altceva decât să iau asupra mea responsabilitatea altor oameni şi a alegerilor lor, în loc să-i las să se descurce singuri. Dar dacă cealaltă persoană nu avea de ales? Dacă cealaltă persoană nici măcar nu era o persoană? Tare complicat!

  — Trebuie să se descurce singur, a zis Ariel.

  — Mda…

  Am răsucit şi iar am răsucit firul de rafie în jurul păsării, evitând să privesc spre Austin. Chestia era că nu eram convinsă că el avea nevoie de ajutorul meu – şi nu-mi stătea în putere să fac nimic pentru el. El pur şi simplu nu mai putea să suporte secretul său de unul singur. Nu mai voia să fie singur. M-am uitat spre el, cum lucra la pasărea lui de paie deformată, făcând din ea un obiect artistic, frumos… Şi am simţit mai adânc decât niciodată durerea lui.

  — Bine-aţi venit la show-ul „Noaptea talentelor” din Tabăra Semilunii!

  Vocea domnului Winters a bubuit în sala de gimnastică asemănătoare unui hambar, iar mulţimea strânsă acolo s-a dezlănţuit. Mă rog, atât cât se putea, după ce trecuserăm din nou printr-o cină prost gătită.

  — La start s-au aliniat concurenţi grozavi, dragii mei! Jongleri cu torţe aprinse; o parodie despre consilieri – hihihi, de-abia aştept s-o văd…!

  — Şi de asemenea, se vor citi poeme şi multe altele. Aşa că. Să începem!

  Toată lumea a strigat din nou, veselă. De fapt, şi eu am aplaudat. Eram emoţionată s-o văd pe scenă pe Ariel.

  După care, domnul Winters a continuat:

  — OK, dragii mei, începem cu un număr prezentat de nimeni alta decât cântăreaţa noastră Cynthia Crumb!

  Chiotele au încetat. Cynthia a înaintat pe scenă cu chitara ei şi s-a îndreptat spre microfon. Încăperea s-a umplut de acordurile stranii ale melodiei „Frumoasa”, a Christinei Aguilera.

  — Unde-i tipul tău? M-a întrebat Jenna, care se aşezase lângă mine. Oho… Te-am deranjat sau ce?

  M-am uitat la ea aşa cum merita:

  — Eşti la fel de rea ca Charles. Poate ar trebui să ieşiţi împreună.

  — De fapt, e chiar simpatic într-un fel.

  Nu m-am mai deranjat să scot în evidenţă toate lacunele presupunerii ei, deoarece, chiar în acel moment, Charles s-a strecurat pe celălalt scaun de lângă mine. Deodată, proasta mea dispoziţie s-a accentuat.

  — Bună, a zis el pe un ton indiferent.

  Pe scenă, Cynthia era absorbită de prestaţia sa pop la chitară; încruntată din pricina lipsei de reacţie a publicului, s-a retras rapid din lumina reflectoarelor.

  Domnul Winters a aplaudat-o din politeţe.

  — În continuare, piesa Frumoasa şi bestia.

  Luminile de pe scenă s-au aprins, scoţând la iveală decorul. Din nou, am fost uimită de culorile vii şi de stilul impresionist al artei lui Austin. Şi spectatorii la fel – căci toată lumea a scos un „Ssst.” să se facă linişte.

  Price a păşit impozant pe scenă. Era costumat astfel încât capul să-i semene cu cel al bestiei, purta un veşmânt din blană maro, iar pe faţă avea pictate mustăţi şi o trufă maronie. Sala a fost traversată de un murmur. Deşi costumaţia sa atingea limita ridicolului, era în acelaşi timp simpatică.

  — Cine-i acolo? A strigat el.

  Ariel a intrat pe scenă din partea stângă – purta o fustă roşie, o bluză de ţărăncuţă, iar în mână ducea un coş.

  — Eu sunt, Frumoasa. Musafira ta. Unde te ascunzi?

  — Nu te apropia! A mormăit Price. Nu trebuie să mă vezi, ca să apreciezi bogăţia castelului meu.

  Şi s-a ghemuit, de parcă ar fi vrut să se ascundă.

  — Dar e ridicol! Arată-te! Tata mi-a spus că eşti bestie, dar… Trebuie să… Să fi exagerat!

  Price i-a aruncat lui Ariel o privire stranie, iar eu mi-am dat seama că ea îşi uitase replicile. A ieşit din umbră, înaintând în lumina reflectorului. Lui Ariel i s-a tăiat răsuflarea.

  — Dar nu arăţi deloc a om. Eşti o bestie cu blană!

  — E adevărat, sunt o bestie cu blană. Sunt blestemat. Voi rămâne aşa până voi întâlni dragostea adevărată, a spus Price.

  Din mulţime s-au auzit câteva chicoteli.

  Price a continuat:

  — Trebuie să rămâi aici timp de două săptămâni. Doar după aceea vei fi liberă să te întorci la familia ta. Ştiu că nu sunt precum bărbaţii care ţi-au cerut mâna, dar poate că, în timp, vei ajunge să mă iubeşti.

  Price părea atât de sincer, încât spectatorii s-au oprit din chicotit.

  — Cum s-ar putea întâmpla una ca asta? A zis Ariel, începând să-şi aducă aminte replicile. Mă înspăimânţi. Nu te voi iubi niciodată.

  Am tresărit, înfiorată. Frumoasa şi bestia fusese o idee cu adevărat neinspirată. Austin avusese dreptate să nu asiste la piesă. Ultimul lucru de care avea nevoie era să i se amintească ce diferit era de ceilalţi! Dar eu nu eram ca Frumoasa, nu-i aşa? Adică… Nu eram o laşă faţă de Austin. Îmi păsa de el, indiferent de forma pe care o lua. Corect?

  În secunda în care scena s-a terminat, am ţâşnit afară din sală. Trebuia să-l găsesc, să profit de timpul care ne mai rămăsese sau… Să fac un ultim efort să iau serul. Nu voiam să mai rămân în tabără fără Austin. Şi eram cât se poate de sigură că asta nu însemna că deja mă implicasem complet în această relaţie.

  * * *

  Luna, aproape plină, atârna deasupra Taberei Semilunii ca un proiector, aruncând asupra tuturor lucrurilor o lucire argintiu-albăstrie şi umbre întunecoase, adânci. Lumină şi întuneric; mergeau mână-n mână, chiar şi atunci când copacii arătau oarecum înfricoşător. Şi poate că aşa erau şi oamenii. Doar uneori, umbrele păreau mult prea adânci pentru ca lumina să le înfrângă.

  După ce l-am căutat pe poteca îngustă ce ducea la cabană, pe terenul de volei şi pe aleea din spatele bucătăriei, l-am găsit stând sub un copac, lângă infirmerie.

  În timp ce mă apropiam pe potecă, şi-a ridicat privirea spre mine.

  — Cum a fost spectacolul de teatru?

  I-am zâmbit:

  — Bestial!

  S-a îndns spre mine şi m-a tras în jos, să mă aşez.

  — Iartă-mi nepoliteţea, mi-a zis. N-am vrut să rămâi singură la Noaptea talentelor. M-am hotărât să mai arunc o ultimă privire în biroul lui Winters. Cum a fost piesa?

  M-am rezemat de trunchiul copacului şi mi-am strecurat mâna în iarba dimprejurul meu.

  — N-ai pierdut prea mult. Pe bune, fără un candelabru care cântă, n-a fost deloc senzaţional.

  N-a râs la gluma mea jalnică.

  — N-ai avut noroc cu biroul domnului Winters, nu? L-am întrebat.

  A clătinat din cap că nu şi şi-a băgat mâinile în buzunarele hanoracului negru.

  — E limpede că nu pot să rămân aici. În glas se simţea durerea. Trebuie să plec.

  — Nu vreau să pleci, am spus încet.

  — De ce?

  — Chiar vrei să mă faci s-o spun?

  — Sigur că da! Mi-a răspuns, iar ochii lui căprui aruncau mici scântei.

  — Mmm… Ştii… Îmi place de tine.

  — Şi mie-mi place foarte mult de tine, a zis el.

  S-a apropiat de mine, centimetrii dintre noi devenind milimetri. Până când aproape că m-a…

  Tremurând de frică, m-am tras înapoi, cu buzele încă fierbinţi de sărutul pe care aproape că mi-l dăduse.

  Austin s-a încruntat:

  — N-o să te muşc. Ai încredere-n mine.

  Cuvintele lui m-au lovit cu o forţă extraordinară.

  Voiam să-l sărut, dar nu puteam. Austin era periculos – şi nu doar pentru categoria animalelor sălbatice. Dacă-i plăcea de mine, dacă-i permiteam să mă sărute, cine ştie ce lucru stupid aş fi făcut pentru el? Ce riscuri mi-aş fi asumat şi m-ar fi afundat şi mai mult în necazuri, când de fapt tot ce-mi trebuia era să-mi închei stagiul în Tabăra Semilunii. Şi să stau departe de necazuri. Dar mă ţineam tare greu de planul meu, cu toate aceste excursii nocturne. Nu era bine.

  — Am încredere-n tine, am spus, retrăgându-mă printre umbre, ca să nu citească pe chipul meu faptul că minţeam.

  — Aiurea! Ţi-am încredinţat viaţa mea, secretul meu! De ce nu ai încredere în mine?

  Privirea lui fermă nu se dezlipea de a mea şi m-am simţit din nou cuprinsă de un val de slăbiciune. Slăbiciunea pentru băieţii cu zâmbete fermecătoare, cărora le plăcea să mă conducă pe o cale greşită, în timp ce pretindeau că era cea corectă.

  — In ultima vreme, în viaţa mea, am avut prea multe discuţii de genul „Ai încredere-n mine!”, i-am răspuns. N-am încredere-n tine. N-am încredere-n nimeni. N-am încredere nici măcar în mine însămi.

  O, ce ciudat era s-o spun cu voce tare. M-am întrebat de unde scosesem chestia asta, dar ştiam că, undeva adânc, era atât de adevărat!

  — Uneori, trebuie să ai încredere în lucrurile care nu pot fi dovedite. Asta e viaţa. O succesiune de asemenea acte de încredere.

  — Nu mi-e frică de asta.

  — Dar ţi-e frică de mine. Ţi-e frică să mă săruţi.

  Mi-a luat mâna într-a lui:

  — Viaţa e prea scurtă ca să ne temem să avem încredere în oamenii care ţin la noi.

  Îmi era frică. Jillian Montrose încă îmi stăruia în minte. Îmi spusese oare Austin tot adevărul? Nu exista nici o modalitate prin care să pot să aflu.

  M-am simţit confuză şi căldura îmi radia în tot corpul când m-a luat în braţe, trăgându-mă mai aproape de el. Mi-am pus capul pe umărul lui, inspirându-i adânc mirosul plăcut al săpunului pe care-l folosise şi al pielii. Parcă încă mai mirosea a marshmallow. Eram aproape sigură că nici un ucigaş nu miroase aşa. Stând atât de aproape de el, am simţi nevoia să oftez.

  — Acum, dacă erai un vampir sângeros, s-ar fi terminat totul pentru mine, a şoptit, sărutându-mă pe creştet.

  Am oftat şi i-am atins cu buzele gâtul, i-am simţit pulsul. Gura îmi fremăta de dorinţă. Voiam să-l sărut, dar asta ar fi-nsemnat să…

  — Nu e o idee bună, am spus, îndepărtându-mă de el. E o idee proastă, cât se poate de proastă.

  — Nu fugi de mine. Nu vreau ca ultima noastră noapte împreună să se sfârşească aşa.

  — Dar nu trebuie să fie ultima noastră noapte.

  Vocea lui Austin a devenit mai blândă:

  — E singurul lucru pe care pot să-l fac, ca să-i protejez pe ceilalţi şi pe mine. În pădure mă voi simţi ca acasă. Este cel mai bun loc pentru mine.

  — Dar…

  Aproape că era să spun: Şi cu mine am rămâne? Dar chiar aşa era. Chiar mă gândeam la mine şi la felul în care aveam să mă simt dacă Austin pleca pentru totdeauna.

  Părea că înţelesese, pentru că a spus:

  — Poţi să mă conduci până la gard mâine, după masa de prânz, când se va presupune că eşti la cursul de arte şi meşteşuguri. Noaptea trecută, am găsit o gaură suficient de mare ca să mă strecor. Este ultima soluţie şi mi-e teamă că trebuie să fac asta!

  — Îţi dai seama că n-am cum să te salvez din nou. Dacă te pierzi din nou în pădure, eşti pe cont propriu.

  — M-ai salvat cu greu ultima dată, mi-a spus zâmbind. Nu-ţi face griji! Am pus mâna pe o hartă de-a lui Charles. O ascunsese în faţa de pernă. O să mă transform la noapte, dar pot să mă refac şi să merg în timpul zilei. Până când voi ajunge în oraşul următor, luna plină va fi trecut şi voi fi din nou om.

  — Dar dacă te vor urmări?

  — O, sunt sigur c-o vor face, doar ştii cât se străduiesc să păstreze discreţia pe-aici. Cel mult mă vor urmări Winters şi Sven, care cu greu reprezintă o ameninţare. O să-i adulmec dacă vin după mine şi o s-o apuc în altă direcţie.

  — Când o s-ajungi în alt oraş? Şi pe urmă ce va fi? L-am întrebat, simţindu-mă din nou cuprinsă de o senzaţie de vid.

  — În oraş, o să-i sun cu taxă inversă pe medicul meu din Londra, o să-i cer să-mi trimită bani şi, prin FedEx, serul de care am nevoie, şi o să aştept în hotelul local.

  Suna ca un plan înspăimântător. Avea să fugă. Din tabără. Simţeam cum mi se adună lacrimile.

  — Trebuie să plec.

  — Shelby, a spus Austin, prinzându-mă din nou de mână. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, dacă aş fi rămas…

  — Ştiu. Viaţa e o porcărie, am spus cu dezinvoltură.

  — Nu uita de întâlnirea de mâine, mi-a şoptit el.

  — Sigur…

  M-am ridicat şi am pornit singură pe potecă. Singură… Asta nu era nici o noutate în ceea ce mă priveşte. Şi ştiam că nu era o noutate nici pentru Austin.

  Doar că nu mă aşteptam să doară atât de tare.

  DOISPREZECE.

  În dimineaţa următoare, când m-am alăturat grupului de fete, cele mai multe dintre ele ajunseseră deja, iar dr. Wanda îşi răsfoia hârtiile de pe biroul improvizat într-un colţ, pregătindu-se, fără îndoială, să conducă o altă discuţie strălucitoare.

  Ariel a bătut cu palma pe scaunul de lângă ea, invitându-mă să mă aşez.

  — N-ai venit la micul dejun, mi-a zis.

  — Mi-a fost rău când m-am trezit, i-am explicat.

  N-am pomenit nimic despre faptul că nu voiam să mă dau jos din pat, nu voiam ca această zi să înceapă, deoarece era ultima petrecută cu Austin. De fapt, ultima dimineaţă cu el, din moment ce avea să evadeze după masa de prânz. Cine ştie dacă aveam să-l mai văd vreodată? După ce va fugi în pădure, va ieşi din viaţa mea, probabil pentru totdeauna. Asta mă făcea să fiu incredibil de tristă.

  — Astăzi le vom scrie celor de-acasă, pentru a exprima tot ce-am învăţat aici, în tabără. Vreau să o alegeţi drept destinatar pe acea persoană din familie cu care comunicaţi cel mai greu.

  Sala a fost traversată de un val de nemulţumire.

  Dr. Wanda a ridicat o mână, vrând parcă să se apere de comentariile negative.

  — Vreau să scrieţi această scrisoare de parcă o să muriţi mâine. Spuneţi-i acelei persoane tot ce aţi vrut dintotdeauna să-i spuneţi.

  Am ridicat mâna.

  — Şi cum se presupune că trebuie s-o alegem pe acea persoană?

  — O alegi pe cea căreia nu-i vorbeşti, a zis Jenna, clarificând problema de parcă ar mai fi făcut-o de o sută de ori în alte o sută de tabere de reeducare. Cea care într-adevăr vrea să te asculte.

  — OK, dar dacă nu vorbeşti cu nimeni din familia ta? A întrebat Ariel.

  Dr. Wanda a oftat, exasperată.

  — Alegeţi un membru al familiei cu care aţi vrea să comunicaţi mai bine.

  Am ridicat din nou mâna şi am spus:

  — Dar dacă…

  — Alegeţi pur şi simplu pe cineva! A zis dr. Wanda, pierzându-şi complet calmul. Îmi pare rău, a adăugat dându-şi seama că eram toate şocate. Săptămâna asta e întotdeauna grea în tabără. Vrea cineva să vorbească despre sentimentele sale?

  — M-am simţit rănită când aţi ţipat la noi, a zis Sue, o fată uriaşă.

  Dr. Wanda s-a încruntat.

  — Nu, voiam să spun…

  — M-am simţit trădată, a continuat Callie, blonda slabă, care stătea cu mine în cabană.

  — Chiar mi-aţi rănit sentimentele, s-a plâns Sue.

  Dr. Wanda şi-a trecut degetele prin pletele negre ondulate, încercând să le îndrepte, deşi era evident că doar un balsam aplicat după duş, fără să se clătească, ar mai fi putut avea vreun efect pozitiv.

  — Fetelor, sunt mândră că v-aţi dezvoltat vocabularul emoţional, la care am lucrat până acum. A inspirat: Ne concentrăm acum să compunem scrisorile?

  După asta, toată lumea a tăcut şi s-a pus pe treabă, scriind pe foile de hârtie din carnetul ieftin de la Wanda, pe care-l dăduserăm din mână-n mână.

  — Cui să-i scriu? Am întrebat-o pe Ariel în şoaptă.

  — De unde să ştiu eu? Mi-a şoptit drept răspuns.

  — Ssst! A făcut Jenna, în timp ce pe obrajii slabi îi curgeau lacrimi. Încerc să scriu!

  M-am uitat la ea uluită. Cu două minute în urmă n-avea nimic şi-acum suspina în halu' ăsta. Okay…

  — Cui îi scrii? Am întrebat-o pe Ariel, aplecându-mă în direcţia ei.

  — Mamei, mi-a răspuns. Locuieşte în Park Avenue, cu noul ei iubit, Kip Kensington. E un idiot dintr-un show stupid cu jocuri. Pe lângă el, Alex Trebek e super atrăgător, a adăugat ea ridicând din umeri. Scrie-i mamei tale. O să fie simplu.

  După conversaţia pe care o avusesem cu Austin cu o seară înainte, chiar mă gândisem la mama. Lăsând deoparte terapia inutilă şi chestia cu vârcolacii, tabăra asta ar fi fost un loc în care mamei i-ar fi plăcut. Chiar şi când era grav bolnavă şi făcea chimioterapie, mama – ajutată de tata – obişnuia să stea pe banca din grădina din spatele casei, să privească apusul de soare. Chiar îi plăcea natura.

  — Eşti bine? Ariel mă privea cu atenţie, deoarece, evident, devenisem absorbită de gândurile legate de mama mea.

  — Mda… Chestia e că… Mama mea a murit, am spus încet, ca să mă audă doar Ariel.

  Era ciudat să-i spun asta. Eram sigură că în ochii ei voi citi multă milă, dar când Ariel s-a uitat la mine, nu am văzut decât bunătate.

  — Ce porcărie! A zis ea. O adevărată porcărie!

  — Da…

  — Ar fi trebuit să-mi spui. Adică… Toate lucrurile alea pe care le-am spus despre mama lui Austin, a zis ea cu blândeţe. Dacă aş fi ştiut…

  Am reuşit să schiţez un zâmbet pentru că nu voiam s-o fac să se simtă aiurea.

  — E-n regulă. Serios.

  Ariel a dat din cap, apoi s-a uitat în jos, la hârtia de scris.

  — Păi atunci… Scrie-i mamei tale vitrege, ce părere ai?

  — Bleah! Priscilla, alias Iepuraşul.

  — Scrie-i! Uite!

  A arătat spre dr. Wanda care aluneca uşor de la o fată la alta, în cerc, printre noi.

  — Alege pe oricine! Nu contează!

  — OK, OK!

  Chiar în clipa aceea, am scris data în partea de sus a foii şi apoi am desenat nişte linii pe marginile ei, prefăcându-mă că scriam, dar în realitate mă gândeam cât de uşurată mă simţeam că Ariel nu făcuse mare caz în legătură cu mama mea. Din cine ştie ce motiv, mă simţeam bine că ştia şi ea. Şi Austin ştia. Niciunul dintre ei nu mă copleşise cu milă.

  — Dar tot poţi să-i scrii mamei tale, a zis Ariel ridicând privirea din foaia pe care o umpluse deja pe jumătate. Chiar ar fi cool, nu?

  — Da, poate, am spus.

  Apoi mi-am dat seama că avea dreptate. Dacă-i scriam ei, chiar dacă n-avea să poată niciodată să citească scrisoarea, era mai bine decât dacă i-aş fi scris Priscillei, persoana căreia nu-i vorbeam niciodată când eram acasă.

  Apoi, din nou…

  M-am oprit şi m-am apucat să rod guma de la capătul creionului. Chestia asta cu Priscilla era total greşită; eram obligată să-i spun foarte multe. Ea era cea care îmi critica hainele dimineaţa, îmi cerea să-mi vadă tema, ţipa la mine să las telefonul şi să cobor să-mi iau aşa-numita cină.

  Dar tata? Era aproape ciudat cât de departe se simţea în cea mai mare parte a timpului. Dacă nu lucra până târziu în laboratorul lui, sforăia în camera de zi, în faţa televizorului deschis pe Discovery Channel, la emisiunile speciale (mai ales la cele despre şerpi, bleah!). Cu greu observa că mă tunsesem, că-mi mai făcusem pe furiş un piercing sau că-mi dădusem cu ojă verde în onoarea Zilei Sfântului Patrick.

  Poate că mama murise, dar tata era persoana care lipsea cu adevărat din viaţa mea.

  Deodată, creionul părea mai mic în mâna mea, sau poate că-l strângeam eu foarte tare. Nu ştiam dacă aveam să-i dau vreodată scrisoarea asta, dar am început cu „Dragă tată”.

  Când dr. Wanda a anunţat că venise ora mesei de prânz, am privit în jos şi pur şi simplu nu-mi venea să cred ce vedeam. Umplusem două pagini. Două pagini cu toate lucrurile pe care voiam să i le spun, cu lucrurile pe care consideram că ar fi trebuit să le facă şi cu întrebările pe care aş fi vrut să mi le adreseze. Nu spusesem nimănui că ar fi fost obligat să-mi vorbească – îi spuneam lui.

  Dr. Wanda m-a bătut uşor pe umăr şi am lăsat creionul jos.

  — Ai o senzaţie de bine când te descarci, nu-i aşa?

  Nu voiam să aibă impresia că făcuse într-adevăr ceva care să constituie un ajutor, dar a trebuit s-o aprob. Era bine. În fine, ciudat, dar bine. Mă simţeam de parcă, în sfârşit, vorbisem şi nimeni nu mă întrerupsese şi nu-mi pusese întrebări stupide. Eu scriind totul pe hârtie – era de parcă mă ascultase tatăl meu. Poate că, dacă ne-am fi străduit mai mult să ne vorbim unul altuia, după ce mama murise, n-aş fi avut acum atât de mult de scris. Serios! Poate că nici nu m-aş fi aflat acolo, în acea tabără stupidă, în primul rând.

  — Vrei să trimit asta prin poştă? M-a întrebat dr. Wanda.

  Am dat din cap:

  — Hm… O să mai aştept, am răspuns, împăturind filele până am făcut din ele un mic dreptunghi.

  — E absolut în regulă.

  Dr. Wanda mi-a zâmbit cu înţelegere şi s-a întors la biroul ei, ducând teancul de hârtii pe care le avea de trimis prin poştă.

  Ariel îmi spusese odată că mama ei recunoscuse ceva important, la o şedinţă de terapie mamă-fiică: adulţii nu au întotdeauna dreptate. Aşa că întrebarea mea era: dacă ei nu aveau întotdeauna dreptate, atunci cum de eram noi aceia care întotdeauna greşeam?

  Poate că ambele părţi fac alegeri care nu se dovedesc a fi cele mai inteligente. Dar dacă te temi că faci greşeli, nu poţi să afli, nu? Poate că aici era ceva ce eu încercasem, iar tatăl meu, nu. Îmi asumasem nişte riscuri şi, era dar, o dădusem în bară. Pe acest teren, eram fără frică. Gel puţin, aşa fusesem până venisem în tabără. Aceasta putea avea consecinţe – ca de pildă Canionul Roşu – de-a dreptul mizerabile.

  Desigur, şi acasă existaseră consecinţe, dar le ignorasem. Nu le luasem în serios. Pur şi simplu încălcasem regulile. Şi începeam să cred că nu fusese curaj, ci prostie. Cu alte cuvinte, la ce folosiseră toate pe care le făcusem? Să atrag atenţia tatălui meu asupra mea? Să-i dovedesc Priscillei că nu-mi era frică de ea, când, evident, ei nici nu-i păsa ce gândeam eu? Ce pierdere de vreme!

  Am băgat rapid scrisoarea în buzunar şi am ieşit din clasă, în lumina strălucitoare a zilei de vară. Nu ştiam dacă aveam să-i trimit vreodată tatălui meu acea scrisoare, dar simţeam că în mine se schimbase ceva.

  * * *

  Imediat după prânz era momentul în care trebuia să-mi iau rămas-bun de la Austin, după care aveam să mă întorc la programul normal al vieţii mele lipsite de vârcolaci, aşa că am pornit pe potecă spre cabane, pretextând că voiam să iau ceva înainte de cursul de artă şi meşteşuguri. La jumătatea drumului, am cotit-o pe cărăruia despre care-mi vorbise Austin. Cărăruia tăia tufişurile veşnic verzi, iar la distanţă, în dreapta mea, am văzut siluetele unora dintre cabane. Am inspirat mirosul de pin, pe care nici o soluţie de curăţat podeaua nu va putea vreodată să-l imite, dimpreună cu mireasma caldă a plantelor care creşteau în jur. Vara mirosea atât de bine, chiar şi într-o tabără de reeducare.

  Era cald, aşa că mi-am descheiat fermoarul şi m-am dezbrăcat de hanoracul meu roşu şi mi l-am legat în jurul taliei. Continuam să înaintez în pădure – cărăruia o cotea la stânga, printre ferigi, tufişuri de afini şi rânduri dese de brazi pitici. M-am luptat să înaintez printre plantele care-mi lăsau zgârieturi uşoare pe picioarele goale. În cele din urmă, cărăruia a devenit cu adevărat îngustă, de” parcă ar fi fost făcută de un animal care trecuse pe-acolo. În poieniţa din faţa mea, la douăzeci de metri distanţă, stătea Austin.

  — Bravo! A zis, cu un zâmbet larg.

  Ochii săi căprui precum chihlimbarul erau la fel de uimitori ca-ntotdeauna, dar, în plus, azi reflectau un pic din verdele pădurii care ne înconjura. M-am străduit să reţin această imagine, pentru cazul în care n-aveam să-i mai văd niciodată.

  — Doar nu credeai c-o să te las să m-aştepţi, am spus.

  — Speram că n-ai s-o faci. Nu eram sigur.

  Mi-am stăpânit emoţiile şi am zis:

  — Hm… Ştiu că-ţi place carnea, dar ţi-am adus nişte gumă, pe care o am de la Price, şi două prăjituri cu fulgi de ovăz, pe care le-am păstrat de la masa de prânz. M-am gândit că poate o să-ţi fie foame… Ştii… Înainte ca luna să strălucească pe cer.

  Austin a luat darurile pe care i le adusesem – părea plăcut surprins.

  Am scos din buzunar o foaie de hârtie şi i-am strecurat-o în palma liberă.

  — Ăăă… Acesta e numărul meu de telefon, dacă vrei să mă suni.

  Se uita fix la mine, fără să se mişte. Nu reuşeam să citesc emoţie pe chipul lui – dar părea să arate complet şocat, înspăimântat.

  O, Doamne! Eram de-a dreptul tâmpită, fără dubiu! Era cel mai inacceptabil mod în care puteam să-mi iau adio! Îi dădusem numărul meu de telefon mobil unui vârcolac? Eram complet nebună!

  Austin a strâns în mână bucata de hârtie făcând-o şi mai mică.

  — O să te sun. Îţi promit!

  Am clătinat din cap. Acum, că mă simţeam ca o idioată, aş fi vrut ca Austin să… Nu ştiu… Să plece.

  — OK, atunci, mult noroc!

  — Stai! Nu aşa se ia rămas-bun! A zis Austin, dându-şi pletele la o parte din ochi. Vino încoace!

  M-a prins de mână şi m-a tras spre el.

  OK, bun, atunci poate că nu eram nici idioată, nici nebună. Mi-am trecut limba peste buza de jos, dorindu-mi cu-adevărat să fi avut nişte gloss de buze, deoarece Austin avea să mă sărute, şi-avea să fie un sărut grozav. O să fie în regulă, pentru că o să fie un sărut de rămas-bun – mi-am spus. Ne spuneam la revedere o dată pentru totdeauna. Eram în deplină siguranţă.

  Preţ de o clipă a rămas nemişcat, privindu-mă.

  — Mulţumesc, a zis în cele din urmă, iar vocea lui ca o şoaptă şi accentul pe care-i avea făceau ca acest cuvânt să sune precum o melodie.

  Inima îmi bătea rapid. N-aveam putere să mă uit în ochii lui. Era mai mult decât un băiat – era în acelaşi timp o creatură frumoasă şi periculoasă.

  — Cu plăcere, am reuşit să rostesc. N-am făcut altceva decât ceea ce sper că altcineva ar fi făcut pentru mine dacă aş fi fost într-o situaţie ca asta, înţelegi?

  Şi-a înclinat capul spre mine. Căldura respiraţiei lui îmi mângâia obrazul. Mi-am trecut din nou limba peste buze şi am încercat să rămân calmă. Şi nemişcată. Am încercat să rămân nemişcată. Slăbiciunea pe care o simţeam în picioare se accentua, şi nu era nici un copac pe-aproape să mă sprijin de el. Îmi doream acest sărut dar, în acelaşi timp, mă speria. Iar acum era momentul.

  — Eşti frumoasă, a zis Austin. N-am avut niciodată ocazia să-ţi spun asta.

  — Oh!

  M-am clătinat un pic pe picioare. Alertă că voi leşina.

  — Mmm… Mulţumesc.

  — Nu, eu îţi mulţumesc. Pentru tot.

  S-a aplecat să mă sărute, dar s-a oprit la jumătatea drumului către buzele mele. A ridicat capul şi a adulmecat aerul.

  Cunoscusem băieţi care făcuseră o mulţime de lucruri ciudate în toiul tentativelor de a mă săruta – răspundeau la telefonul mobil, le făceau cu mâna prietenilor şi chiar luau o îmbucătură din cheeseburgerul dublu – dar să adulmece aerul? O făcea din cauza mea? O, nu! Îmi mirosea urât tricoul? Mi-am înclinat capul, încercând să mă miros fără ca el să mă observe. Pfiu! Eram în regulă.

  — Mmm… Austin!

  A privit înjur.

  — Shelby, trebuie să ne ascundem. Vine cineva.

  A adulmecat din nou aerul:

  — Dumnezeule, e Charles!

  — Trebuie să mă întorc!

  — Nu, e mai bine să nu te vadă. În nici un caz nu trebuie să te pui în pericol.

  Austin îmi purta de grijă. Drăguţ!

  — Corect, am spus.

  — Hai pe-aici, pe unde sunt copaci.

  Austin m-a împins pe cărare. Gardul de sârmă se vedea la vreo douăzeci de metri în faţa noastră. O bucată de plasă se ondula în sus, detaşată de stâlpii de suport, lăsând o gaură suficient de mare pentru ca Austin să se târască prin ea, pe sub gard.

  Dar eu trebuia să mă ascund. Singurii copaci din apropierea gardului erau scunzi. N-ar fi putut ascunde nici măcar un pitic de grădină.

  — Parc-ai spus că sunt nişte copaci…

  Austin mi-a şoptit să tac.

  — Se mişcă repede. Îl aud cum se apropie. Trebuie să plec.

  S-a năpustit spre gard şi s-a strecurat prin el.

  — Hm…, am făcut eu, privind în jurul meu, un pic speriată.

  La dracu'! Ce-ar fi trebuit să fac? Să alerg? Am evaluat copacii aceia pitici – n-aveam cum să reuşesc.

  — Nu mai ai timp, mi-a zis Austin.

  — Bine, o să mă ascund acolo!

  De cealaltă parte a gardului erau câţiva copaci cu trunchiuri groase. Aveam să-mi încerc norocul acolo, după care m-aş fi întors rapid înapoi.

  Austin m-a ajutat să trec dincolo de gard, a rulat înapoi plasa de sârmă, astfel încât gardul să pară întreg. Apoi, m-a înhăţat de braţ şi m-a tras către copaci. De îndată ce am ajuns lângă un uriaş anin negru, cu o coroană bogată, Austin mi-a arătat cu mâna înapoi spre potecă.

  Tropăind de parcă ar fi fost un cal, Charles alerga spre noi.

  — Ştiu că sunteţi acolo, porumbeilor!

  — Ce idiot! A mormăit Austin.

  — Ssst!

  M-am ascuns după copac, simţind acut prezenţa trupului lui Austin lângă mine şi respiraţia lui pe obrazul meu.

  — Odată ce ai trecut de gard, s-a terminat, Shelby, m-a tachinat Charles, strecurându-se printre tufişuri. Vrei s-o sfârşeşti mai rău decât Jillian Montrose?

  Austin a scrâşnit din dinţi. Părea gata să ţâşnească să-l pocnească pe Charles.

  — Nu-l lăsa să te enerveze, i-am şoptit.

  — Sau poate că ai şi trecut deja de partea cealaltă a gardului? Ai profitat de această oportunitate? Ei bine, un atac în pădure ar însemna o poveste grozavă. Dacă supravieţuieşti, pot să te-ajut s-ajungi pe coperta revistei Vedete fără secrete, cu un interviu în exclusivitate.

  Charles s-a apropiat de gard, arătând de parcă era gata să ridice plasa de sârmă şi să se strecoare de partea cealaltă, când un zgomot a răsunat în pădure – un zornăit metalic, apoi paşii cuiva care se strecura printre tufişurile dese.

  — Charles! Deci Cynthia avea dreptate! S-a auzit vocea puternică a domnului Winters. Te-a văzut dând târcoale pe-aici pe la capătul cărării.

  — La dracu'! A mormăit Austin în barbă.

  — Ssst, am făcut eu.

  Trebuia s-aştept să plece domnul Winters, ca să mă pot strecura înapoi, pe cărare.

  Austin a clătinat din cap, m-a tras mai aproape de el, în spatele trunchiului. Am numărat până la zece, în timp ce Charles şi domnul Winters se certau, şi mi-am ţinut respiraţia. Ultimul lucru de care aveam nevoie era să ne observe vreunul dintre ei.

  — Este o spărtură în gard, zicea domnul Winters. Dar eu nu văd pe nimeni aici, Charles. Doar pe tine. Şi cum zici că s-a întâmplat de-ai aflat de spărtura asta din gard? Căci e limpede că ne aflăm în zona în care accesul este interzis.

  — V-am spus! Striga Charles. L-am urmărit pe Austin noaptea trecută.

  Austin era agitat. I-am pus o mână pe braţ ca să-i aduc aminte că încă exista riscul să fim văzuţi.

  Domnul Winters a continuat:

  — Ai ieşit după ce s-a dat stingerea? Asta înseamnă o zi de serviciu în slujba comunităţii – să zicem că, de data asta, vei curăţa cartofi pentru bucătar?

  — Dar Austin a…

  — O să-mi facă plăcere să vorbesc cu el mai târziu ca să poată dezminţi povestea ta.

  — Dar gardul…, a zis Charles pe un ton defensiv.

  — Nu-i nici o problemă, a replicat domnul Winters, după care s-a auzit un zgomot puternic, ca o lovitură. Am venit pregătit.

  Eu şi Austin am schimbat o privire, după care am tras cu ochiul spre ei, de după copac. Oh, la dracu'! Jos, lângă domnul Winters, se afla o trusă de unelte, iar el scotea din ea un fel de cleşte. M-am uitat îngrozită cum răsucea sârmele gardului cu fermitate, prinzându-le laolaltă.

  Nimeni n-o să evadeze prin spărtura asta. Nimeni, a zis domnul Winters, gâfâind din pricina efortului, dacă nu are un cleşte de sârmă ca ăsta.

  — Nu înţelegeţi, se smiorcăia Charles. Probabil că e prea târziu.

  — Sigur că da, fiule.

  Domnul Winters a terminat de reparat gardul, după care l-a luat pe Charles cu el, în timp ce acesta încerca să se opună pedepsei pe care o primise, de a face de serviciu la cantină. După ce au dispărut, am alergat amândoi la gard.

  — Oh, nu! Am strigat, trăgând de gardul de sârmă.

  — Nu intra în panică, mi-a zis Austin, verificând cât de bine era reparat.

  Între timp, am evaluat înălţimea gardului, întrebându-mă cât ar fi putut picioarele mele să se caţere pe sârma ghimpată.

  — Poate-aş reuşi să-l sar…

  — Nu poţi s-o faci, Shelby, m-a oprit Austin. Gardul este prevăzut cu un sistem de protecţie. Ai dat-o-n bară!

  — Dacă asta însemnă că am încurcat-o, cred că ai dreptate.

  M-am aşezat pe pământ şi mi-am lăsat capul pe genunchi.

  — Sunt blocată în pădure, împreună cu un vârcolac.

  TREISPREZECE

  — Nu fi neliniştită. O să treci înapoi dincolo de gard. Facem noi cumva…

  Austin s-a aşezat lângă mine şi m-a cuprins cu braţul pe după umeri.

  M-am uitat la el, uimită de atingerea lui. De fapt, uimită nu atât de atingerea lui, cât de sentimentul care m-a invadat. Din nou. Acel sentiment de siguranţă pe care-l aveam de câte ori era el în apropierea mea. Dar oare va fi la fel şi când va apărea luna plină?

  Austin şi-a dres glasul, trezindu-mă din faptul că mă pierdusem din nou în ochii lui minunaţi.

  — Dacă avem de gând să încercăm ceva, ar fi mai bine să ne grăbim, a spus el. Am calculat că am la dispoziţie cam patruzeci şi cinci de minute până când voi fi dat dispărut. Fiind şi tu cu mine, termenul e mai scurt.

  — Dacă nu apar la cursul de artă şi meşteşuguri, Ariel o să se sperie.

  Am ţâşnit în picioare şi am scuturat din nou gardul. Sârmele strânse-ntre ele n-au cedat.

  — Nenorocit de gard!

  — Corect! Chestia cu gardul n-o să meargă, Shelby. Sunt trei kilometri până la poarta din faţă. Am putea încerca să ajungem acolo, a zis Austin.

  De această dată, chiar că m-am uitat urât la el.

  — Poarta din faţă? Ca să mă întorc? Dacă fac asta, chiar c-am încurcat-o! Planul era să ne luăm rămas-bun, iar apoi să mă întorc în tabără înainte ca cineva să observe că am lipsit. Nimic nu a mers aşa cum îmi propusesem.

  Austin şi-a îndesat mâna-n buzunarul jeanşilor.

  — Nu mai putem sta mult timp de vorbă aici. Trebuie să te hotărăşti. Ce vei face?

  Ce puteam să fac? Dacă mă întorceam, aveam necazuri – Winters ar fi sunat-o pe Priscilla, şi se termina cu vacanţa mea de vară! Dacă rămâneam cu Austin, totuşi, aveam o şansă să ne îndepărtăm înainte de căderea nopţii, să ajung la un telefon şi apoi să… Nimic. Nu puteam să fac nimic. Ce puteam să fac după aceea? Să fug! Nu era chiar ce intenţionasem eu să fac pentru a recâştiga încrederea tatălui meu.

  Am oftat.

  — Hai să încercăm să ajungem la poarta principală. Poate reuşesc să mă strecor înapoi şi să mă prefac că sunt şocată, că m-am prăbuşit de pe o stâncă sau ceva de genul ăsta.

  — Bun plan.

  Rămăsese pe loc şi se uita la mine, în aşteptare.

  L-am lovit uşor în piept.

  — OK, atunci arată-mi pe unde s-o iau. Ai o hartă, nu-i aşa?

  Şi-a muşcat buzele.

  — A, de fapt, nu. Am în jurnal doar o schiţă aproximativă a spaţiului dintre gard şi pădure. Am pus înapoi originalul în patul de campanie al lui Charles. Ca să înlătur bănuielile. Şi, ca principiu, trebuia să i-o returnez.

  L-am lovit pe Austin în umăr.

  — Au! Asta pentru ce naiba a mai fost?

  — Ai lăsat harta în tabără? Ce fel de evadat eşti tu?

  — Nu plănuisem să mă mai întorc ca să te las pe tine, a zis, frecându-şi umărul.

  — În fine, încotro crezi că e poarta aia?

  — Cred că pe-aici, a spus, arătând cu mâna la întâmplare – sau aşa mi s-a părut mie.

  Am încercat să nu intru în panică şi am pornit cu Austin printre copaci, păstrând drept reper linia gardului. Părea că mergem spre nord, dacă ar fi fost să ne luăm după poziţia soarelui. Dar era doar ora două după-amiaza, aşa că nu era foarte uşor de estimat. La apusul soarelui, aveam să ştim mai limpede încotro s-o apucăm. Hei, stai puţin! Apusul soarelui? Eu speram să găsim poarta din faţă cu mult înainte de apusul soarelui.

  — Hm… La ce oră apare luna? Am întrebat pe un ton firesc.

  Austin a scos un mormăit, gândindu-se probabil că era amuzant.

  — Nu pari nici pe departe apetisantă.

  — Ai grijă ce vorbeşti, i-am zis, pe un ton care speram să i se pară nevinovat.

  Şi am continuat să merg, cu un ochi la linia gardului şi cu altul la Austin, ceea ce era cu adevărat greu fiindcă trebuia să fiu atentă pe unde calc.

  — Nu-i bine, am spus, de parcă asta ar fi ajutat la ceva.

  În faţa noastră se vedea o ravenă adâncă, în care tufişurile, ferigile, câţiva copaci prăbuşiţi şi o grămadă de crengi pline de spini mascau un mic râu. Nu părea să mai existe nici o altă cale prin împrejurimi şi nu mă simţeam în stare să-mi ţin echilibrul şi să trec în partea cealaltă mergând pe vreun buştean pe jumătate putrezit.

  — Nu-ţi face griji! Mi-a spus Austin.

  După ceasul lui, merseserăm vreo trei ore. Drumul şi poarta nu apăreau, dar Austin încă se comporta de parcă ar fi cunoscut drumul. Dura prea mult timp.

  — Hmmm… Asta nu era pe hartă, a spus el, trecându-şi degetele prin pletele-i lungi. Undeva, cred că am cotit-o greşit.

  — Am cotit-o greşit?

  M-am sprijinit cu o mână de cel mai apropiat copac.

  — Băiete! Trebuie să ajung la poartă! Nimeni n-o să mai creadă vreodată povestea mea cu stânca, dacă nu ajung acum! Adică, în curând, probabil că vor ieşi după noi cu… Nu ştiu… Câini de vânătoare sau mai ştiu eu ce, să ne urmărească. Am s-ajung la Canionul Roşu.

  — Canionul Roşu?

  — Iadul taberelor de reeducare, Austin! Vrăjitoarea aia de mamă vitregă a mea mă va trimite acolo chiar în clipa în care o să dea de mine.

  — Nu încercai decât să mă ajuţi pe mine, a zis Austin. Nu încercai să evadezi. Cu siguranţă, ea va…

  — Nu, nu va înţelege. Femeia aia n-are nici un pic de raţiune în persoana ei slăbănoagă.

  — Nu asta voiam să spun, bineînţeles că va asculta varianta ta, a continuat Austin încruntându-se. Adu-ţi aminte, în povestea asta nu eu sunt duşmanul tău.

  M-am oprit din mers, jignită.

  — Nu va asculta ce-i spun. Nimeni nu m-a ascultat niciodată.

  Expresia lui Austin a devenit blândă. A lăsat rucsacul să-i alunece de pe umăr şi s-a aşezat pe prima moviliţă.

  — Îmi pare rău că te-am băgat în chestia asta.

  M-am lăsat şi eu să cad alături de el.

  — Nu tu m-ai obligat să trec prin deschizătura din gard, Austin. A fost doar ideea mea stupidă.

  — Ei bine, n-ar fi trebuit…

  — E doar greşeala mea, am spus.

  Am închis ochii şi am rămas liniştită, încercând să uit că n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce trebuia să facem în continuare.

  Totuşi, după o vreme, clipocitul apei din vecinătate m-a făcut să-mi fie sete.

  — Îmi dai puţină apă?

  — Sigur.

  Austin s-a întins spre rucsac, bombănind.

  — Sticla cu apă, Shelby. Nu i-ai pus dopul după ce ai băut ultima dată.

  — Ba l-am pus, am replicat.

  — Se pare că nu l-ai pus bine.

  A scos sticla şi mi-a arătat-o – pe ea se scurgeau picături de apă.

  — O, grozav! Am spus. Mă îndoiesc că te-ai gândit să iei cu tine un filtru de apă portabil. O să murim aici de sete.

  — Stai, ăsta e doar începutul.

  Austin a lăsat sticla pe pământ şi şi-a scos jurnalul din rucsac. De pe el se prelingeau picături negre de cerneală.

  — Nuuu! Am ţipat. N-ai auzit niciodată în viaţa ta de cerneală rezistentă la apă?

  Austin m-a privit printre gene.

  — Nu m-aş fi aşteptat ca vreodată cineva să-mi pună în rucsac o sticlă de apă fără dop.

  Obrajii mi-au luat foc.

  — I-am pus dopul! Adică, am crezut că l-am pus bine, am explicat.

  — Probabil că l-ai pus doar pe jumătate.

  Tacticos, a lăsat jurnalul jos pe nişte ferigi şi l-a deschis.

  Stricăciunile provocate de apă erau destul de mari. Paginile – toate ude leoarcă – aveau desenate pe ele cu cerneală păsări minunate. Cele mai frumoase desene cu păsări întinate pe care le văzusem vreodată în viaţa mea.

  — Austin, sunt uimitoare!

  A ridicat din umeri, dar şi el părea încântat.

  — Chiar şi când iau medicamente, înainte de luna plină, câteva nopţi nu pot dormi. Desenez la lumina lumânării, ca să treacă timpul. Din fericire, Sven nu mi-a găsit lumânările şi chibriturile – le ascunsesem în pantofi.

  — Oh, la naiba! Am arătat spre jurnal. Şi harta?

  Oftând, Austin a răsfoit paginile până la finalul jurnalului. Apa întinase doar vag harta desenată de mână. Desigur, noi ne îndreptam către partea cea mai puţin pătată.

  — Uite, nu e nici o ravenă aici, am spus. Chiar şi cu petele astea, se poate vedea.

  — Da. Aş putea spune că ne-am rătăcit, a zis Austin.

  — N-ai putea… Ştiu eu?… Să-ţi foloseşti simţurile de lup? Să adulmeci calea către tabără şi civilizaţie?

  — Simţurile mă ajută, dar ele nu funcţionează aşa. Dacă urmăresc pe cineva, îi caut mirosul, dar am nevoie de un miros de referinţă, de un punct de plecare. Să încerc să-mi amintesc un miros nu e eficient.

  — Iar tu nu ai mirosit niciodată oraşul în care vrem noi să ajungem…, am spus. Deci n-ai cum să-l adulmeci.

  — Unde vrem să ajungem? Mergi cu mine? M-a întrebat Austin, cu o oarecare îngrijorare în glas.

  — Of, din moment ce nu pot găsi tabăra, trebuie să merg spre oraş.

  Austin a oftat adânc.

  — Asta înseamnă o altă mare problemă, nu?

  — Care? Am bătut cu tine tot acest drum, iar acum nu vrei să merg cu tine în oraş?

  Austin şi-a scuturat de pe genunchiul jeanşilor o bucată de scoarţă de copac.

  — Nu-i vorba de asta.

  — Atunci despre ce e vorba? Am spus, înfuriindu-mă brusc.

  E vorba doar de faptul că…

  — La naiba! Eşti îngrijorat că te vei transforma în lup şi mă vei ataca!

  — Nu.

  Austin a oftat lung, adânc.

  — De fapt, cel mai tare mă îngrijorează faptul că o să te înspăimânt.

  A deschis gura şi mi-a arătat dinţii. Caninii săi păreau mult mai albi şi mai lungi acum.

  Am rămas uluită, neştiind ce să spun.

  Stânjenit, a închis gura.

  — Este un semn al schimbărilor lunare pe care le suferim unii dintre noi. Restul transformării se petrece rapid.

  — N-o să mă sperii, am spus, sperând că vocea îmi suna convingător.

  — N-ai de unde să ştii, a spus Austin.

  — Hei, măcar nu ne întoarcem în tabără ca să ardem tâmpeniile-alea de păsări de rafie, supravegheaţi de dr. Wanda.

  A reuşit să schiţeze un zâmbet.

  — Nu vei merge cu mine, Shelby.

  — Uite, am spus, o să găsim o marmotă rea care merită cu adevărat o moarte oribilă. O să ai astfel o gustare şi totul va fi excelent.

  Am încercat să râd, dar n-am reuşit să scot decât un sunet isteric. Nu era momentul potrivit pentru astfel de glume.

  Iar expresia extrem de gravă a lui Austin m-a făcut să-mi dau seama că nu era suficient să privesc partea bună a lucrurilor pentru a fi salvată dacă aveam să mă confrunt cu un lup înfometat.

  * * *

  Câteva ore mai târziu, razele roşii şi portocalii ale soarelui aruncau parcă o pulbere strălucitoare peste copaci şi stâncile dimprejur. Era frumos, mai puţin luna palidă care se ridica precum o fantomă alb-albăstrie de cealaltă parte a orizontului.

  Merseserăm în ceea ce părea a fi direcţia greşită, iar eu îmi pierdusem aproape toată răbdarea. Eram obosită, îmi era foame şi eram îngrijorată. Poate pentru a milioana oară, ne-am oprit, pentru ca Austin să mai arunce o privire pe harta plină de pete.

  De data aceasta, şi-a ridicat zâmbitor privirea.

  — Ăsta trebuie să fie dealul. De cealaltă parte, ar trebui să găseşti intrarea în tabără.

  Am bătut din palme.

  — Drăguţ! Eşti sigur?

  — Da. Dacă mă iau după ceea ce a mai rămas din schiţa mea, nu e departe.

  Şi-a trecut degetele prin plete, netezindu-şi-le apoi după urechi. În lumina apusului, părul îi lucea, făcându-mă să mă gândesc la momentul în care îl văzusem lângă râu, ca făcând parcă parte din natura înconjurătoare. Câtă dreptate avusesem! Era mai mult decât atrăgător, era frumos!

  — Ce s-a întâmplat? E vreun ţânţar? A spus, lovindu-se cu palma peste obraz.

  Am zâmbit.

  — Nu, nu. Am… Doar că mă gândeam la prima zi.

  — Adică săptămâna trecută?

  Am încercat să mă concentrez, să nu mă mai pierd în ochii lui de culoarea chihlimbarului care, în acel moment însă, luceau în toate culorile cerului.

  — Pare că a fost cu o eternitate în urmă, nu-i aşa?

  M-a aprobat dând din cap şi, nu se ştie cum, am rămas uitându-ne unul în ochii celuilalt. Am avut o senzaţie stranie de leşin. Nu ca atunci când eşti dezamăgit, ci ca atunci când te prăbuşeşti rapid, de parc-ai fi într-un lift.

  Austin şi-a dres glasul, de parc-ar fi fost emoţionat, şi apoi a spus:

  — Pare pentru totdeauna…

  A clipit rapid de câteva ori, iar gândul meu a fugit înapoi la ce-mi spusese cu câtva timp în urmă, când ne aflaserăm în apropierea gardului: că eram frumoasă. Aproape credeam că era adevărat, după felul în care mă privea.

  — Aşa… Bine. Trebuie să pleci, a zis. Ia lumânările şi chibriturile, poate ai nevoie de ele. Îmi pare rău că nu am să-ţi dau şi o lanternă. Pe cât este posibil, străduieşte-te să mergi astfel încât apusul soarelui să se afle în partea ta stângă.

  — A, vrei să spui nordul, am spus, clătinând din cap. Nu-ţi face griji! Mă descurc excelent în pădure, i-am mai zis eu.

  — Nu mă îndoiesc.

  — Şi eşti sigur că nu o să mă vânezi ca să te hrăneşti cu trupul meu plin de sânge? Am întrebat cu un zâmbet palid.

  — Ai încredere-n mine.

  Of, vorbele astea au tot rezonat în mintea mea, preţ de un minut. Ai încredere-n mine era rădăcina răului în relaţiile mele cu băieţii.

  — Asta n-a funcţionat în cazul micuţei Scufiţe-Roşii, am spus.

  — Chiar arăt ca lupul cel mare şi rău? A întrebat cu un zâmbet vag.

  — Încă nu, dar, oricum, nu există nici un tăietor de lemne care să mă salveze.

  A tăcut.

  — Nu eşti fata pe care trebuie s-o salveze alţii, Shelby. Până şi eu pot să-mi dau seama de acest lucru.

  Hmmm… Aici avea dreptate. Asta voia să însemne că mă considera… Curajoasă? Şi el, şi domnul Winters spuseseră chestia asta despre mine. Întotdeauna crezusem despre mine că nu sunt fricoasă, dar… Mai degrabă pentru că ignoram consecinţele. Dar a nu fi fricoasă şi a avea curaj erau lucruri diferite. Să fii curajos înseamnă să nu-ţi fie frică dintr-un anumit motiv.

  — Nu vreau să te părăsesc, am spus, înfundându-mi mâinile în buzunarele hanoracului.

  — Shelby, fii realistă! Aici trebuie să ne despărţim. Ia-o înainte pe cărarea aceea pietroasă, printre copacii subţiri, până în vârful dealului. Cum spuneai şi tu, eu o să fiu bine.

  Am ridicat din umeri de parcă nu era nici o problemă, dar de fapt eram îngrijorată pentru el. Fusesem încă de la început îngrijorată pentru el.

  Austin m-a îmbrăţişat strâns. Toate scânteile de electricitate din mine au intrat în coliziune şi m-am simţit înfricoşată, dar şi în siguranţă. Cum puteam să mă simt în siguranţă cu cineva care era atât de periculos? Ce era în neregulă cu mine?

  M-a sărutat pe creştetul capului.

  — O să luăm legătura din nou, îţi promit. N-o să te uit.

  Mi-a dat drumul din îmbrăţişare şi, cu o mână, mi-a ridicat bărbia, astfel că ne-am privit în ochi.

  — Acum, ţine-o tot înainte spre tabără, nu privi înapoi!

  Şi atunci urma să se întâmple. Era momentul care mă înspăimânta, dar care speram, în acelaşi timp, să sosească. Primul şi probabil ultimul nostru sărut.

  Avea ochii trişti.

  — Ştiu că ţi-e teamă. Aşa că pur şi simplu o să…, a spus, după care şi-a coborât buzele şi le-a îndreptat spre obrazul meu.

  Erau fierbinţi ca jarul şi, preţ de o clipă, am simţit cum mi se înmoaie genunchii. Dar apoi am simţit o zgârietură uşoară pe obraz! Unul dintre colţii lui ascuţiţi.

  M-am depărtat de el, înţelegând că era timpul să plec.

  PAISPREZECE.

  Nu urcasem prea mult pe panta dealului, când am simţit un impuls irezistibil să arunc o privire înapoi. Doar ca să mă asigur că Austin era acolo, lângă acel copac, iar eu încă să-i mai pot încuraja de la distanţă. Luna – atât de palidă, încât părea translucidă – atârna deasupra copacilor din locul în care stătuserăm noi. Era o lună plină uriaşă. Văzând-o, m-am cutremurat.

  Apoi l-am văzut pe Austin în mijlocul pajiştii, lângă copac, luminat de apusul pe cale să se stingă. Îi vedeam profilul, iar chipul îi era ridicat spre luna ce se înălţa pe cer. Arăta de parcă ar fi fost prins între zi şi noapte – între a fi lup şi a fi un băiat ca oricare altul.

  Nu credeam că mă putea vedea, dar m-am ghemuit totuşi în spatele unei stânci, ca să-l privesc.

  Poate că era doar o curiozitate prostească sau mai ştiu eu ce, dar voiam să-l văd transformându-se.

  Ahuuuuuuuuuu! Un urlet a cutremurat valea, auzindu-se ca un ecou prelung, aşa încât, prima dată, nu am fost sigură de unde venea.

  Ahuuuuuuuuuu! Am înţeles apoi că urletul era al lui Austin, deoarece, cu efort, îşi arcuise spatele, după care trupul lui s-a prăbuşit grămadă în iarba înaltă.

  Uimită, eram îngrijorată de ceea ce i se întâmpla, dar, cu toate acestea, la urma urmei, nu aveam nici un motiv să alerg spre el să văd ce făcea. De fapt, nu aveam nici un motiv să mă mişc nici un milimetru din spatele stâncii. De parcă toată fiinţa mea era de acord cu ideea de a rămâne acolo, îmi simţeam picioarele ca de plumb.

  Ahuuuuuuuuuu! Un alt ţipăt a răsunat, de data asta mai ascuţit şi mai sinistru. Iarba înaltă s-a ondulat când Austin a căzut. Am văzut o frântură din el, poate braţul. Apoi, jeanşii lui albaştri s-au mişcat rapid, de parcă ar fi fost aruncaţi deoparte. A izbucnit un nou urlet, urmat de un schelălăit.

  Pfffuuu… Am răsuflat atunci şi eu, fiindcă îmi ţinusem respiraţia. Toate lucrurile acelea erau adevărate. Austin se schimba pe de-a-ntregul în… Ceva. Era timpul s-o pornesc la drum – şi chiar repede, repede, repede – dar era atât de greu să mă despart de uimitoarea scenă care se derula în faţa mea.

  Şi chiar atunci, ceva cafeniu-închis a ţâşnit din iarbă.

  — La naiba! Am mormăit, frecându-mă la ochi.

  Urechi, urechi de lup. Apoi capul întreg. Un cap de animal, întors în direcţia dealului. În direcţia mea.

  Inima îmi bubuia în piept, dar nu era un semn bun de data asta. Austin m-a văzut. Adică, lupul – căci asta era Austin acum – m-a văzut, din iarba înaltă în care stătea la pândă. Un lup frumos, cafeniu-închis, la fel de mare ca un dog german.

  M-am ridicat clătinându-mă, iar apoi, în încercarea de a alerga să-mi salvez viaţa dar, în acelaşi timp, de a-mi vedea de drum, m-am împiedicat în propriile mele picioare. M-am scuturat de praf şi am luat-o la goană, aruncând încă o privire înapoi, pentru ultima oară.

  Lupul plecase. Sau poate nu-l mai vedeam eu. Nu eram sigură că nu-şi croia calea în sus, pe deal, chiar atunci. Am început să-mi fac cărare printre copaci, fără să-mi pese că noaptea cădea peste pădure, ca o pătură albastră întunecată.

  Chiar speram că Austin avusese dreptate când spusese că dincolo de deal se afla Tabăra Semilunii.

  În caz contrar… O, Doamne, nici nu voiam să mă gândesc că n-ar fi fost aşa!

  * * *

  Lumina aruncată de lumânare este absolut mizerabilă. Deja eram la a treia lumânare şi pe mâini aveam cel puţin zece picături de ceară topită, cu care mă puteam lăuda. Pe culmea dealului care se presupunea că ducea în tabără, am ţinut ciotul de lumânare în faţa mea şi am continuat să înaintez prin vegetaţia deasă. Până atunci, fusesem destul de calmă, având în vedere împrejurările, dar când vântul uşor a făcut să freamăte copacii de lângă mine, aproape că era să fac atac de cord.

  Calmează-te, mi-am spus. Poţi s-o faci. Cu mâna liberă, mi-am strâns hanoracul pe lângă corp şi am continuat să merg, concentrându-mă la drumul din faţa mea. În cele din urmă, am dat de un spaţiu liber între copaci şi m-am oprit în locul din care pornea o cărare şerpuită, în jos, pe deal. Luna plină îşi arunca lumina pe cărarea de pământ bătătorit – o schimbare bine-venită după poteca pietroasă pe care urcasem dealul. Vezi? Ştiam eu că poţi!

  — Mă bucuram în gând. Aproape că ai ajuns. Simţindu-mă un pic mai încrezătoare, am pornit energic înainte, pe cărare.

  Mrrrrrrr! S-a auzit încet un mârâit, urmat de un fel de scrâşnet.

  Mi s-a ridicat părul pe ceafă. Oh, la naiba! Austin mă urmărea.

  M-am întors uşurel, aproape fiindu-mi frică să privesc. Tufişurile din spatele meu se legănau. Dar nu suficient cât să mă facă să cred că era ceva acolo. Am răsuflat uşurată şi m-am întors să plec – am făcut un pas.

  Ahuuuuuuuuu!

  Părul mi s-a ridicat din nou. Austin? Am îngheţat, ascultând ecoul urletului care părea să scadă în intensitate. Apoi, fără nici o tragere de inimă, am privit înapoi, peste umăr. Tufişurile s-au mişcat din nou, după care s-au oprit.

  Am simţit o adiere de vânt pe obraz. Doar o adiere de vânt. Mi-am pus pe cap gluga hanoracului meu roşu. Apoi, spunându-mi din nou că trebuie să fiu calmă, am pornit în jos, pe cărare.

  * * *

  Probabil că a trecut o oră şi jumătate până când am ajuns la poalele dealului, unde mă aşteptam să dau peste magica poartă a Taberei Semilunii. Din câte-mi spusese Austin, se presupunea că trebuia să fie aici. Dar, în locul ei, am dat peste o altă ravenă stupidă.

  Din câte puteam să-mi dau seama – având doar lumânarea mea firavă şi razele lunii – la picioarele mele era un defileu tăiat prin pădurea înfricoşătoare, dimpreună cu un pârâu care clipocea vesel. Am început să cobor pe malul abrupt al ravenei, ţinându-mă de rădăcini şi de pietrele mari. Coborâsem vreo şase metri când l-am auzit.

  Hrrmrrmrr!

  Desigur, din nou mi s-a făcut părul măciucă. Picioarele mi-au alunecat pe noroiul de pe mal. Am căzut în jos câţiva zeci de centimetri.

  Un scrâşnet a despicat întunericul. M-am grăbit să cobor malul, ştiind că nu aveam timp să mă mai ridic până pe marginea pe care stătusem cu doar câteva momente mai devreme. Cum tulpinile plantelor se lipiseră de mine şi mă zgâriaseră în timp ce coborâsem, am blestemat pantalonii scurţi pe care-i purtam. În cele din urmă, am aterizat cu picioarele în pârâu, împroşcând apa.

  Scrâşnetul s-a auzit din nou – m-am cutremurat. Vârcolacii nu erau pur şi simplu lupi – m-am gândit eu, uitându-mă în sus, spre mal. Erau nişte bestii înfricoşătoare, cu totul noi. Nişte bestii care scoteau zgomote înspăimântătoare.

  Pietrele erau alunecoase şi greu de observat la lumânarea care de-abia mai ardea şi la lumina lunii care ajungea greu în ravenă. Încălţările mele Nike erau ude leoarcă în momentul în care am ajuns pe cealaltă parte a pârâului.

  Uitându-mă înapoi peste umăr, n-am văzut nimic venind, dar am auzit din nou schelălăitul, parcă ar fi fost nişte coioţi care lătrau sau ştiu eu ce altfel de animale. M-am cutremurat; mi-am croit drum prin iarbă şi printre tufişurile pitice până când am ajuns pe malul opus al ravenei. Era la fel de abrupt ca şi celălalt, aşa că am întins mâna liberă către cea mai apropiată rădăcină ieşită din pământ şi m-am târât în sus. Mi-am înfipt degetele în mal, încercând să fac mici găuri, dar dădeam doar de pământ şi pietre care se prăbuşeau.

  Mmmrrmr!

  La naiba! Se auzea de parcă era chiar în spatele meu. Am scurmat în pământ cu mâna liberă până când am reuşit să mă prind bine şi apoi mi-am tras corpul în sus încă puţin. Apoi, în sfârşit, degetele au dat de o adâncitură. M-am ridicat din nou şi am ajuns la vreo trei metri şi jumătate de fundul ravenei, adică la jumătatea drumului.

  Mrrrrrrrrrr!

  M-am uitat peste umăr şi am văzut ceva întunecat, mârâind în tufişuri, de parcă m-ar fi pândit. Deodată mi-a trecut prin minte felul în care trebuie că arătam eu, în hanoracul meu roşu, cu glugă. Urmărită de Lupul cel mare şi rău. Drăguţ!

  — Am ştiut eu! Am ştiut! Nu m-am putut abţine să nu strig, pentru că mă călca pe nervi faptul că eram pe cale să devin haleala unui vârcolac. Mincinosule!

  Chestia din tufişuri a încetat să se mai mişte.

  Mi-am înfipt din nou mâinile în pământ şi m-am mai tras în sus puţin. Frate, fie mâinile mele erau lipsite de putere, fie fundul meu slăbănog era greu. M-am gândit la aparatul ăla de-acasă, din încăperea pentru sport a familiei – dacă aveam să scap cu viaţă, eram hotărâtă să-mi iau un antrenor personal.

  Panta începea să fie mai puţin abruptă, ceea ce era grozav, deoarece, când m-am uitat în jos, am văzut bestia pe patru picioare lângă pârâu. Era întuneric acolo, jos… În fine, era întuneric peste tot. Ciotul meu de lumânare se terminase în timp ce urcasem malul şi, oricum, nu puteai să proiectezi luminiţa unei lumânări stupide asupra albiei unui pârâu. Dar curând aveam să pot spune cu certitudine că acea creatură aflată acolo jos era un lup, deoarece palidele sclipiri ale lunii pătrunseseră printre ramurile copacilor şi-l luminaseră.

  — Austin?

  M-am oprit pentru un moment ca să-l studiez pe-ndelete, să văd cum arăta acum.

  Avea un cap enorm şi, într-un fel terifiant, era frumos. Limba îi atârna într-o parte din gura larg căscată şi gâfâia. Lucind auriu în lumina slabă, ochii lui Austin păreau singura parte din el pe care puteam s-o recunosc. Era mai mare decât mi se păruse, când îl văzusem la distanţă, în timpul transformării. Scotea un sunet grav, gutural, care mă făcea să tremur.

  Îmi îngheţase sângele în vene.

  — Ce cuţu drăguţ! Am spus.

  Nu că aş fi sperat ca aşa ceva să funcţioneze, ori ceva de genul acesta, dar eram gata-gata să vomit sau să fac pe mine, aşa că trebuia să zic ceva!

  Lupul a păşit în apa pârâului, continuând să se uite ţintă la mine.

  Oh, la naiba! Am bâjbâit după un băţ gros sau ceva similar, dar n-am dat decât de crengile de care mă ţinusem ca să pot urca. Întorcându-mă, dar continuând să mă uit la el cu coada ochiului, m-am prins de crengi cât de bine am putut şi am început să urc din nou malul ravenei, ca un crab înfricoşat.

  Mergea prin pârâu lovind cu zgomot uşor apa, de parc-ar fi fost un sunet de avertizare. Am reuşit să ajung sus pe mal, când el era la baza pantei. Am intrat în panică, am pornit împleticindu-mă printre tufişuri, cu inima bătându-mi nebuneşte. În orice secundă, puteam s-o încurc, iar asta nu într-un fel romantic, sub clar de lună.

  Ahmuuuuuuuuu! Urletul a reverberat în sus, ieşind din ravenă.

  Oare era ultima fărâmă de omenesc din el, care-mi spunea să fug? I-am ascultat bucuroasă sfatul. Ramurile mă zgâriau pe braţe şi pe picioare, care erau deja zgâriate, dar am continuat să înaintez printre copacii deşi ca să mă îndepărtez de el cât mai mult posibil. Acolo, sus pe mal, la lumina clară a lunii, întreaga pădure era de un albastru electric – aveam o vizibilitate mai bună acum. Totuşi, respirând cu greu, am căzut pe un petic de urzici şi am început să strig când m-au înţepat.

  Apoi, urletul s-a auzit din nou. Din ce parte?

  — N-aş fi putut să spun. Aproape că mi se părea că venea de undeva din faţa mea, sau dintr-o parte. Nu m-am oprit, ca să-mi dau seama. Am continuat să alerg.

  Când am cotit pe cărare, am auzit un zgomot în spatele meu. M-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe Austin sărind printre copaci. O pată întunecată – se apropia de mine.

  — Aaaaaaaaaa! Am ţipat, când m-a ajuns din urmă.

  Dar apoi a zburat pur şi simplu pe lângă mine. Mârâind – aproape făcându-mi părul măciucă – s-a pierdut în tufişurile înalte din faţa mea. Scrâşnetul s-a auzit din nou. Tufişul s-a clătinat, iar din el se-auzeau mârâieli şi crengi trosnind.

  O secundă mai târziu, Austin s-a rostogolit din tufiş împreună cu o altă creatură pe patru picioare. Nu eram sigură, dar nu părea să fie tot lup. M-am aruncat la pământ, îngrozitor de înfricoşată.

  Cealaltă creatură a slobozit un urlet. L-am recunoscut: era acelaşi pe care-l auzisem pe deal, când ne despărţiserăm. Austin nu mă urmărise pe mine, ci o pândise pe creatura aceasta, care, la rândul ei, mă pândise pe mine!

  Mârâind, Austin a sărit la gâtul duşmanului său. Era o felină mare – poate o pumă sau ceva asemănător. Indiferent ce naiba era, arăta feroce. A dat din labele ei uriaşe spre Austin, atingându-l pe umăr.

  Austin a scâncit şi a făcut un salt înapoi. Apoi, scrâşnindu-şi colţii, s-a azvârlit asupra felinei. De data aceasta, a prins-o de gât şi a scuturat-o. Ţipetele felinei mi-au provocat pur şi simplu o durere de dinţi, întrucât semănau cu zgomotul unghiilor când zgâriam tabla de la şcoală.

  Felina şi-a înfipt ghearele în gâtul lui Austin, lovindu-l din nou peste umărul deja rănit, dar el a continuat să lupte. S-a repezit asupra ei, cu fălcile pline de spumă. Felina a dat înapoi, iar după aceea, cu un ultim scrâşnet, a ţâşnit în tufişuri.

  Preţ de un moment, Austin s-a clătinat pe picioare, după care s-a prăbuşit la pământ.

  — Nu! Am ţipat, fugind spre el.

  Nu putea să moară. Pur şi simplu, nu putea! Dar Austin nu mai mişca.

  Tremurând, întrucât nu ştiam cum putea să reacţioneze când se afla în forma de lup, am îngenuncheat la câţiva metri de el. Scăldat în lumina lunii pline, încă respira – pieptul i se ridica şi cobora în ritm neregulat. Rana din umăr părea adâncă totuşi, iar pe lângă ea se scurgeau mărgeluţe întunecate de sânge.

  Pădurea părea să se apropie de noi – kilometri întregi de copaci şi tufişuri şi Dumnezeu mai ştie ce altceva era acolo, ascuns. Poate că felina avea să se întoarcă să termine cu noi amândoi. Probabil că mai avea o mulţime de prieteni înfometaţi. Şi tot ce dorise Austin fusese să mă apere pe mine de atacatori. Lacrimi de frustrare îmi curgeau pe obraji. Am făcut un efort şi m-am apropiat de lup.

  Am văzut că sângera grav – dar îmi era teamă să întind mâna să-l ating. Îmi era teamă de lup. Dar îmi era teamă şi că avea să sângereze până va muri, iar atunci chiar că nu aveam să-i mai revăd vreodată pe Austin.

  Lupul scheuna, iar corpul acoperit de blană se scutura de convulsii. Inima mi se făcuse mică în piept. Dacă nu făceam ceva, atunci chiar că putea să moară. Hai, Shelby. Sus, curajmi-am spus. Fii curajoasă atunci când e important să fiii.

  Nu ştiam nimic despre lupi, dar, din regulile de bază privind primul ajutor, aflasem că mai întâi trebuia să opresc sângerarea rănii de la umăr. Am îngenuncheat alături de el şi am tras cu dinţii de marginea tricoului meu, rupând din el o fâşie lungă. Cu mâinile tremurându-mi, am luat bucata de cârpă, ştiind că trebuia să-l ating. Trebuia să am încredere în el… Şi în mine.

  Urechile de lup s-au ciulit, de parcă Austin ştia că eram acolo, dar nu şi-a mişcat deloc capul. Am presat bucata de cârpă pe rana din umăr.

  Şi brusc, şi-a întors capul spre mine. Am simţit o înţepătură în antebraţ. Mă apucase cu dinţii.

  — Eu sunt, Austin, am zis, dându-mă înapoi şi frecându-mi braţul.

  Locul îmi zvâcnea, dar nu sângeram.

  — E-n regulă. O să te ajut.

  Am apucat din nou bucata de cârpă şi i-am pus-o pe rană.

  — De data aceasta, corpul de lup al lui Austin părea să se relaxeze. A scos din nou un scâncet – părea că rana pe care presam cârpa îl durea – dar eu nu mi-am mai retras mâna. Trebuia să-i opresc sângerarea. Speram ca asta să fie suficient.

  CINCISPREZECE

  — Shelby?

  Am deschis ochii. Deasupra mea, cerul era uşor auriu – soarele răsărise. Pentru un moment, nu mi-am dat seama unde mă aflam.

  Vocea s-a auzit din nou:

  — Shelby! Te simţi bine?

  Am sărit în capul oaselor. Austin stătea lângă mine, la mijloc îşi legase hanoracul meu roşu. Avea pieptul aproape gol, iar umărul stâng îi era înfăşurat într-o cârpă murdară.

  — Speram că totul n-a fost decât un vis urât, am spus, lăsându-mi braţele să alunece pe picioarele goale, ca să mă încălzesc.

  Dimineaţa era răcoroasă, iar tricoul meu rupt şi pantalonii scurţi erau umede de la iarba de sub mine. Dar, mai mult decât atât, stăteam lângă un tip aproape complet dezbrăcat. Un tip care, cu doar câteva ore în urmă, fusese lup. Buimacă şi stânjenită – aşa mă simţeam în acele clipe.

  — Îmi pare rău pentru bluza ta. Aveam nevoie de ceva… ca să mă acopăr, a zis Austin cu voce şoptită.

  — Nu-ţi face griji pentru asta, am spus, dându-mi seama că se referea la hanoracul meu.

  Am încetat să-mi mai masez picioarele ca să mă încălzesc şi mi-am concentrat atenţia asupra lui Austin. Am continuat să mă uit la el şi la umărul lui. Pierduse foarte mult sânge. În acea dimineaţă, era palid. Ochii – care, în noaptea care trecuse, fuseseră strălucitori ca topazul – erau azi întunecaţi şi ceţoşi.

  — Cum te simţi?

  — Mă doare umărul, parcă mă arde.

  A zâmbit, ascunzându-şi cu greu un scâncet când şi-a atins rana.

  — Lupta de azi-noapte? Felina mare şi înfricoşătoare?

  S-a frecat pe frunte, de parcă-l durea capul.

  — Da, îmi aduc aminte. Nu mă gândeam la altceva decât că putea să-ţi facă rău. Nu puteam să las să se întâmple una ca asta.

  — Şi n-ai făcut-o.

  A schiţat un zâmbet.

  — Nu, n-am făcut-o.

  — Ar fi trebuit să am încredere în tine. Îmi pare rău.

  — Trebuia să-ţi câştig încrederea.

  A ridicat din umeri, gemând din cauza mişcării făcute.

  — Şi, sincer, cele mai multe fete ar fi fugit de mine dacă le-aş fi spus tot ce ţi-am mărturisit ţie.

  Am clătinat din cap şi m-am întins către umărul unde îi pusesem pansamentul. N-aveam timp de pierdut. Austin s-a strâmbat de durere când i-am îndepărtat cârpa de pe rană. Uh! Nu arăta bine.

  — Ai nevoie de ajutorul unui medic, am spus, încercând să pun la loc pansamentul improvizat.

  — Mă simt bine, a insistat Austin şi a ţâşnit în picioare.

  S-a clătinat un pic, apoi a întins mâna spre mine, ca să-şi găsească echilibrul. L-am prins de mijloc, să nu cadă. Era într-o formă mai proastă decât crezusem eu la început.

  Austin m-a împins deoparte şi a încercat să se ţină singur pe picioare, de data asta, cu succes.

  — Trebuie să ajung în oraş.

  — Nu, mergem în tabără, am spus.

  A clătinat din cap şi am văzut cum chipul său a fost traversat de un val de durere.

  — Shelby, nu ştiu ce va fi cu mine. Dacă mă transform, în tabără?

  — Austin, eşti grav rănit. Ai nevoie de un doctor.

  — Dar dacă…

  — Taci! N-o să te las să mori. Sângerezi puternic. E grav.

  A dat uşor din cap.

  — Mi-e frică, a spus.

  — Ştiu. Dar trebuie să ne încercăm norocul, trebuie să supravieţuieşti. N-am de gând să te pierd. Nu după… Toate astea.

  Mi-am reprimat o lacrimă şi am fost atentă la Austin, să nu cadă.

  — Nu poţi, a zis el. Nu pot să te las să…

  — Tot mai crezi că tabăra e în direcţia asta? L-am întrebat arătând cu mâna.

  Austin a dat din cap:

  — Dar Canionul Roşu?

  L-am ajutat pe Austin să se ţină pe picioare.

  — Nu-ţi face griji în privinţa asta.

  M-a cuprins cu braţul drept ca să se sprijine de mine şi am pornit în direcţia în care se afla tabăra.

  * * *

  La un moment dat, mai târziu, când am zărit gardul, aproape că-mi venea să fac tumbe de bucurie. Dar eu şi Austin de-abia ne târâm picioarele, aşa că tumbele ieşeau din discuţie. Cu mare grijă, din pricina durerii, înaintam printre tufişurile dese care se întindeau de-a lungul gardului.

  În cele din urmă, ca un răspuns la rugăciunile noastre, am ajuns la poartă. După ce am ţipat după ajutor în interfon, poarta s-a deschis cu zgomot. Parcă am fi fost nişte rătăcitori prin deşert. Am intrat amândoi în tabără şchiopătând.

  După câteva secunde, domnul Winters venea spre noi într-o maşinuţă de golf, care scotea un sunet ciudat.

  — Shelby? Eşti bine? Oh, draga mea. Austin, ce s-a întâmplat? Unde-ţi sunt hainele?

  A apăsat pe frână şi s-a repezit spre noi.

  — Duceţi-ne la infirmerie, am spus în timp ce-l ajutam pe Austin să se aşeze pe locul din dreapta, iar eu m-am dus la cel din spate.

  Domnul Winters a apăsat pe acceleraţie şi motorul a pornit bâzâind. Ne-am oprit în faţa infirmeriei. Austin gemea, ţinându-se de umăr, iar eu am sărit de pe locul din spate ca să-l ajut să coboare.

  — Domnule Winters, am spus, simţind că era nevoie să dau o explicaţie chiar atunci. Asta nu înseamnă că am fugit…

  — Vorbim mai târziu, a spus el. Hai să avem grijă de voi întâi, copii, şi vorbim pe urmă.

  — Acesta e elevul meu! Oh, Austin!

  Sven venea alergând, părând gata să-l îmbrăţişeze pe Austin, să-l sufoce.

  — Sven, du-te şi adu nişte haine curate pentru Austin, a zis domnul Winters.

  Sven s-a îndepărtat în goană, iar eu şi domnul Winters l-am apucat pe Austin, fiecare de câte un braţ, ajutându-l să urce scările către infirmerie.

  Asistenta medicală – o doamnă blondă, în vârstă, care se freca la ochi şi era tare somnoroasă – ne-a deschis uşa. A înmărmurit.

  — Ce naiba s-a întâmplat? A întrebat, văzând în ce hal arăta Austin.

  — A rămas fără haine într-o luptă cu o pumă, am spus, dându-mi seama că de fapt nici nu minţeam sau, cel puţin, parţial. Mă apăra pe mine.

  Austin a dat din cap spre mine, iar pe chipul lui palid a apărut un uşor zâmbet.

  — Hai, fiule, a zis domnul Winters.

  L-am dus pe pat. Sub pături, Austin a început să tremure violent.

  Asistenta a îndepărtat cu grijă bucata de tricou.

  — Vai! Nu arată bine deloc!

  A scotocit prin dulapul ei cu medicamente – care, de regulă, stătea încuiat – şi s-a întors cu o seringă şi i-a făcut o injecţie în braţ.

  — O să se facă bine?

  — Draga mea, lasă-mă să-mi fac treaba.

  Şi a strecurat în gura lui Austin un termometru.

  Domnul Winters m-a prins de braţ.

  — Trebuie să vedem ce e cu astea, Shelby.

  — Poftim?

  M-am uitat la una dintre zgârieturile mele de pe braţ. Era una dintre cele – probabil – o sută de pe corpul meu, căpătate în timpul aventurii din pădure. Am explicat:

  — Mi le-am făcut în timp ce fugeam…

  — Ne trebuie nişte unguent şi pansament. Stai jos.

  Domnul Winters a arătat către un scaun aflat lângă biroul asistentei.

  Am rămas cu ochii la Austin în timp ce asistenta îl îngrijea. Devenise foarte palid, iar pe frunte i se adunaseră broboane de sudoare. Nu părea că va pleca de la infirmerie până la căderea serii. Oare ce avea să facă lupul – rănit, şi speriat, şi încuiat în încăpere cu asistenta medicală?

  Domnul Winters s-a aşezat lângă mine şi a spus:

  — Ştiu că eşti îngrijorată pentru el.

  A oftat şi s-a scărpinat în părul rar.

  — II placi destul de mult dacă ai fost capabilă să fugi cu el în pădure, a zis domnul Winters. Dar asta va avea exact consecinţele pe care încercai să le eviţi. N-am de ales, trebuie să-i sun pe părinţii voştri.

  — Nu… Nu de-asta am trecut în cealaltă parte. Charles îl hărţuia pe Austin şi-I ameninţa că o să scrie despre tatăl lui în ziarele de scandal.

  Domnul Winters a ridicat o mână.

  — Shelby, ştim asta. După ce toată lumea a observat că voi doi lipseaţi, Charles i-a strecurat un mesaj unui şofer de camion care ne aproviziona cu mâncare, promiţându-i că-i va răsplăti dacă va da câteva telefoane în numele lui. După toate probabilităţile, scârnăvia asta mică… hm, vreau să spun, Charles… Încerca să-şi plătească ieşirea din tabără cu aceste articole de scandal.

  M-am abţinut să nu mă strâmb de dezgust.

  — Ca să vezi!

  — Toate familiile de vedete au de-a face cu presa.

  — Nu înţelegeţi! Charles ar fi putut să distrugă familia lui Austin.

  — Charles n-o să ne mai facă necazuri, a zis domnul Winters. II vom trimite acasă în această dimineaţă. Dar, indiferent cu ce v-a ameninţat, asta nu scuză fuga voastră.

  — Nu, dar Austin e diferit. Familia Bridges e diferită.

  Dumnezeule! Cum să explic ceva ce nu putea fi explicat? N-aveam cum.

  M-a cuprins cu braţul pe după umeri.

  — Intenţiile tale sunt bune, dar mai întâi trebuie să te ajuţi pe tine, şi de-abia apoi poţi să-i ajuţi pe ceilalţi, îţi mai aminteşti? Trebuie să ai grijă de tine.

  Mi-am muşcat obrazul, străduindu-mă să-mi reprim toate frustrările.

  — O să fiu trimisă la Canionul Roşu, nu-i aşa?

  — Nu ştim sigur, va trebui să discutăm cu părinţii tăi.

  Chiar dacă ştiam că asta mă aştepta, tot mă cutremuram gândindu-mă. Nu voiam să-mi petrec următoarele două luni în acel iad de deşert. Dacă nu reuşisem să mă adaptez la regulile din paşnica Tabără a Semilunii, cum m-aş fi descurcat într-un loc în care existau mai multe reguli, exerciţii militare şi chiar detenţii în izolare?

  Iar Austin avea nevoie de mine aici. Chiar dacă avea să fie OK, încă nu intrase în posesia serului care i-ar fi trebuit data viitoare şi, cu siguranţă, aveau să fie cu ochii pe el, considerându-l de-acum, categoric, un fugar. Mai avea de trecut prin două nopţi cu lună plină. Dar, şi mai important, ce avea să se întâmple când lumina lunii se va strecura pe fereastra infirmeriei?

  Austin încă avea necazuri mari. Iar asta din vina mea.

  Dacă n-aş fi fost cu el în pădure, nu s-ar fi confruntat niciodată cu puma – s-ar fi îndreptat către civilizaţie şi şi-ar fi sunat doctorul. Dacă n-aş fi fost acolo, ar fi fost acasă, liber. Am strâns pumnii. Era vina mea. Făcusem o alegere greşită. Decizia mea de a trece dincolo de gard ne adusese în această situaţie îngrozitoare. Cu astfel de consecinţe. Dădusem un rateu absolut, iar Austin plătea preţul.

  La noapte, avea să devină lup. La noapte, lumea avea să afle adevărul despre familia Bridges.

  Am simţit un nod în gât. Trebuia să pot face ceva. Înainte de a fi trimisă cu autocarul în ţinuturile secetoase din Utah, trebuia să mă gândesc la ceva, orice, care să mă aducă mai aproape de serul lui Austin. Care se afla în biroul domnului Winters. Bingo! Mi s-a aprins beculeţul!

  — Mmm… Pot să dau un telefon acasă? Am întrebat, prefăcându-mă tristă. Să le spun ce s-a-ntâmplat. Ştiţi… ca să-i asigur că-s OK.

  Pe faţa dolofană a domnului Winters a înflorit un zâmbet.

  — Desigur! Te conduc acolo.

  Tipul părea să creadă că asta reprezenta o victorie în urma terapiei sau cam aşa ceva. A sărit de pe scaun şi s-a grăbit să mă însoţească în biroul lui.

  În timp ce descuia uşa, i-am zis:

  — Aş vrea să rămân un pic singură. Am o mulţime de lucruri să-i povestesc tatălui meu.

  S-a oprit.

  — Atunci te aştept pe hol. Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă!

  — Grozav! Ei bine, poate că nu era suficient de departe ca să încerc să localizez în linişte serul lui Austin, dar oricum am dat din cap, gândindu-mă că cel puţin mă aflam în biroul lui. A format numărul de telefon şi mi-a întins receptorul.

  A răspuns Priscilla, ca de obicei, cu sufletul la gură:

  — Alooo?

  Am spus:

  — Alo! Mmm… Mda.

  Sub pretextul că voiam să vorbesc, i-am făcut domnului Winters semn spre uşă. Apoi, i-am zâmbit în timp ce ieşea pe hol şi apropia uşa.

  Între timp, Priscilla zicea întruna:

  — Cine-i la telefon? O să verific numărul apelantului la serviciul de telefonie. Eşti unul dintre prietenii lui Shelby? E plecată în tabără.

  Am strâns şi mai tare telefonul.

  — Eu sunt.

  Priscilla a făcut o pauză.

  — Shelby? Tu eşti?

  Domnul Winters şi-a strecurat capul pe uşă:

  — E totul în regulă? A spus el mimând din buze.

  — Super! I-am zis, zâmbindu-i forţat.

  — Shelby? Unde eşti? Am fost atât de îngrijoraţi! A îngăimat Priscilla.

  Uau! Chiar că suna de parcă era fericită că mă auzea. Era prea ciudat, nu pricepeam ce se întâmplă, aşa că am lăsat jos receptorul. Aveam, oricum, treabă.

  — Mmm… Da… Ştiu. Totul e-n regulă, am spus cu voce tare, pentru ca domnul Winters să creadă că de fapt vorbeam cu Iepuraşul şi că ascultam ce-mi spunea ea.

  Am încercat toate sertarele de la biroul domnului Winters, după care m-am dus în mica debara din fundul încăperii. În ea se afla o casetă nu prea mare, ca aceea de pantofi sport pe care o avea şi tata în subsol, şi în care-şi ţinea toate lucrurile vechi, de pe vremea când era la liceu. Numai că a lui tata nu era încuiată cu lacăt, ca aceasta. Înseamnă că era ceva de preţ în ea, nu? Dar cum s-o deschid? Adică… Era clar că trebuia să sparg lacătul. Dar asta ar fi însemnat să fac zgomot cât cuprinde. Winters ar fi venit în goană, normal.

  — Shelby! Shelby! Se auzea Priscilla ţipând.

  — Da. Bine, dă-mi-l să vorbesc cu el, am spus, prefăcându-mă în continuare că vorbeam la telefon.

  Aproape că nu mai aveam nici o idee, când am zărit un walkie-talkie de tabără pe birou. Bingo! L-am deschis.

  — Sven? Răspunde, Sven, am spus ţinându-mă de nas, imitând-o pe Cynthia Crumb.

  — Da, eu sunt, a zis el.

  — La poarta din faţă, o maşinuţă de golf a avut un accident! Cheamă-l imediat pe Winters acolo!

  Am închis aparatul de emisie-recepţie şi l-am pus pe birou.

  Apoi am ridicat receptorul şi i-am zis un „Alo” Priscillei care zbiera, pentru cazul în care domnul Winters m-ar fi verificat.

  O secundă mai târziu, l-am auzit pe Sven năpustindu-se pe uşa clădirii administraţiei şi strigând la domnul Winters:

  — Vino repede! Foc!

  — Mă întorc, mi-a zis acesta, strecurându-şi capul pe uşă. Stai aici!

  Am dat din cap, cu aerul unui adolescent ocupat cu discuţia telefonică. De îndată ce a plecat, am pus din nou receptorul jos, apoi am luat statuia de alamă reprezentând un vultur, care se afla pe biroul domnului Winters. Gâfâind de efort, am târât caseta afară din debara.

  Ceea ce urma să fac era sfârşitul meu în Tabăra Semilunii: cireaşa de pe tort. Dar era mai important să-i salvez pe Austin. Am inspirat adânc şi m-am hotărât. După ce i-am cerut repede iertare vulturului, mi-am luat avânt către lacătul casetei.

  Zdrang! Capul statuii s-a spart şi s-a rostogolit sub birou, dar lacătul nu s-a clintit.

  — Pasăre idioată! Am spus, luându-mi avânt pentru a lovi din nou.

  Zdrang! Am lovit din nou cu statuia, dar n-am reuşit decât să îndoi belciugele.

  — Hai odată!

  L-am lovit din nou cu statuia de bronz. De data aceasta, lacătul s-a deschis.

  Am aruncat pe podea statuia fără cap, ratând la mustaţă să-mi trag una peste degetele de la picioare, iar după aceea am tras cu totul lacătul şi belciugele. M-am aşezat în genunchi în faţa casetei, de parcă ar fi fost cine ştie ce comoară, şi am deschis-o.

  Era o comoară, într-adevăr. Pungi cu ciocolate, chipsuri Doritos, farduri pentru pleoape, reviste porcoase şi tot felul de obiecte interzise în tabără umpleau caseta. Suficient cât să aprovizionezi să zicem… Cinci supermarketuri. Mai erau şi telefoane mobile, jocuri video şi mi-am recunoscut chiar şi propriul PDA. Aproape ameţită de mirosul de ciocolată Hershey's Kisses şi de drajeurile gumate cu fructe, în formă de viermişori, am scotocit printre obiecte până când, la fund, sub un teanc de reviste Manga cu benzi desenate, am dat de o pungă de plastic. Scoţând-o la lumină, am văzut sticluţele transparente de care avea nevoie Austin. Bingo!

  Am prins punga în betelia pantalonilor mei scurţi, împreună cu PDA-ul. Apoi, am aruncat vulturul fără cap în casetă.

  — Trebuie să plec! Am strigat în receptor, apoi am închis telefonul şi am luat-o la goană.

  N-aveam la dispoziţie decât câteva minute să-i duc lui Austin serul, înainte ca Winters şi Sven să se întoarcă. Şi să descopere ce ispravă făcusem…

  — Ajutor! Ajutor! Accident la poarta principală, o maşinuţă de golf a luat foc! Am strigat în timp ce am năvălit în infirmerie.

  — O, nu!

  Asistenta medicală a înşfăcat o trusă de prim ajutor şi apoi a ţâşnit pe uşă.

  Austin gemea în patul lui, chircit.

  — Bună, i-am zis, atingându-i obrazul.

  Pleoapele i-au tremurat, apoi le-a deschis.

  — Shelby?

  — Bună. Ţi le-am adus. Mă auzi? I-am spus, scoţând la iveală sticluţele.

  — Ai luat serul? Cum? A murmurat el.

  — Grăbeşte-te! Spune-mi ce să fac!

  — Aici!

  Austin a deschis gura larg.

  Am desfăcut capacul unei sticluţe şi i-am dat să bea lichidul transparent.

  L-a înghiţit, apoi a şoptit:

  — Încă unul, te rog.

  Am aruncat rapid o privire spre uşă, după care am mai desfăcut capacul unei sticluţe şi i-am dat lichidul să-l bea.

  — Vor veni în curând. O să ascund celelalte sticluţe în pantofii şi hainele pe care ţi le-a adus Sven, OK?

  Austin a clătinat uşor din cap.

  — Mulţumesc, a spus, respirând zgomotos.

  A închis din nou ochii, iar eu m-am îndreptat spre grămada lui de haine.

  — A, încă ceva! Am spus, având grijă să ascund sub haine pantofii în care pusesem sticluţele. Îmi pun şi PDA-ul aici. Ai grijă de el. Sună pe cineva care te poate ajuta.

  A deschis din nou ochii.

  — Shelby?

  M-am întors pe marginea patului său, să-mi iau rămas-bun. S-a întins să-mi prindă mâna şi mi-a strâns-o slab.

  — N-o să te uit! Niciodată!

  Inima mi-a tresărit în piept.

  Tipii spun întotdeauna genul ăsta de tâmpenii, dar, de data asta, pe Austin îl credeam. Chiar dacă nu era un tip normal, totuşi conta. De fapt, nu doar conta – era important!

  Privindu-l, cu părul umed lipit de frunte, cu pleoapele tremurându-i de parcă se chinuia să ţină ochii deschişi, mi-am dat seama cât de mult ţineam la el. De fapt, mi-a trecut prin cap că, în condiţii normale, poate că l-aş fi iubit. Dacă lucrurile ar fi stat altfel.

  Am oftat, simţindu-mă brusc tristă, ceea ce era absolut greşit – îl salvasem pe Austin, iar asta însemna că eram curajoasă.

  — Trebuie să te faci bine, OK? Odihneşte-te, am spus cu cel mai încrezător glas posibil. Acum trebuie să plec.

  Ochii lui de chihlimbar arătau puţin sticloşi.

  — Spune-le că a fost vina mea. Eu am spart biroul, am furat serul. Nu poţi lua asta asupra ta, a zis pe un ton ferm.

  — Ba da, pot. De data asta, eu sunt vinovata.

  L-am sărutat pe frunte.

  — Acum, scuză-mă, trebuie să plec să mănânc nişte viermişori.

  S-a uitat la mine ciudat, pentru că, desigur, nu ştia că vorbeam despre ascunzătoarea cu viermişori de gumă, din biroul domnului Winters.

  Mda… Ca să le distrag atenţia de la ceea ce luasem de fapt, aveam s-o fac pe proasta.

  Iar apoi să merg la culcare.

  ŞAISPREZECE

  — Mişcă, mişcă. Miiiş-că!

  Sergentul Scabwell, cu faţa roşie ca un fund de babuin, îmi striga în ureche… Nu ştiu… Poate pentru a suta oară, pe ultimul kilometru.

  — Shelby Locke! Asculţi ce-ţi spun?

  M-am clătinat pe picioare, căldura după-amiezii mă dobora. Deşertul Utah nu e pentru blondele cu transplanturi, dintre Midwest şi Beverly Hills. După zece zile în Canionul Roşu, eram cât se poate de sigură că iadul există.

  — Locke! A strigat din nou Scabwell.

  Am înaintat împleticindu-mă, dar nu m-am mişcat suficient de repede pentru fata din spatele meu.

  O chema Randi, o cleptomană slăbănoagă, vecină de pat cu mine. Găsise momentul s-o facă pe buldozerul înspăimântător.

  — Hai, Locke! Mi-a strigat ea, împingându-mă cu mâinile.

  Curajul din mine – sau cum s-o fi chemând – era la un nivel atât de scăzut, încât nici măcar nu mă plânsesem că-mi lipsea tricoul, pe care ea mi-l furase din geamantan cu două zile în urmă… Dar nimeni nu mă împinge pe mine!

  — Hei! M-am oprit şi m-am întors spre ea, gata s-o împing şi eu.

  Sergentul Scabwell a ţâşnit lângă mine.

  — Care-i problema ta, Locke?

  De data asta, picături de salivă au zburat pe faţa mea. Bleah!

  — Niciuna! Am spus. N-am nici o problemă.

  Scabwell a venit mai aproape de mine, cu pântecele lui proeminent, care-şi arunca umbra peste degetele mele de la picioare. Dacă individul ăsta fusese în armată, asta se întâmplase cu o eternitate în urmă. Aproape că şi-a lipit faţa roşie, ciupită de vărsat, de-a mea şi a zis:

  — Douăzeci de flotări!

  — Hmmm…

  Am aruncat o privire spre picioarele mele, unde un scorpion fugea bezmetic peste nişte pietre colţuroase şi o piele lepădată de şarpe.

  — Hai, prinţeso! Aici şi acum! A strigat sergentul.

  Toate fetele din plutonul meu s-au oprit din alergare ca să se holbeze la mine, cu un dezgust absolut. De parc-ar fi fost vina mea că proasta de Randi se băgase-n mine. Nu le-ar fi convenit ca sergentul să le pună pe ele să facă douăzeci de flotări.

  Dar apoi, sergentul Scabwell a fluierat şi-a ţipat:

  — Nu vă mai uitaţi ca proastele! Pluton Beta! Ca să vă-nvăţaţi minte, leneşelor, faceţi toate treizeci de flotări!

  Bombănind, toate fetele s-au prăbuşit la pământ şi au început să facă flotări. Lângă mine, Vanessa, o negresă îndesată, din Ohio, înjura în barbă de fiecare dată când lovea nisipul cu abdomenul. Până când le-am terminat de făcut, aproape toate mă înjurau, transpirate. Ca sudoarea respingătoare a băieţilor. Tricouri ude leoarcă. Păr lipicios. Tot tacâmul.

  — Să mergem, şarlotelor! A zbierat sergentul, aşezându-şi uniforma verzulie. Porniţi în jos pe potecă, mişcaţi-vă!

  Am traversat cu greu câteva dune de nisip, până când, în cele din urmă, la orizont, la mică distanţă, a apărut tabăra. Uriaşele corturi verzi în care eram cazate se vedeau printre clădirile din prefabricate folosite ca săli de mese – de fapt, erau numite popote – birourile administrative şi cartierul consilierilor. Toate acestea erau înconjurate de kilometri şi kilometri de deşert împrejmuit de un gard din sârmă prin care trecea curent electric, ceea ce făcea ca Tabăra Semilunii să pară un loc minunat.

  Nu mi-o puteam imagina pe Ariel aici. Biata de ea îmi spusese adevărul despre acest loc. Probabil că ea ar fi murit din cauza caniculei. Şi nici n-ar fi făcut faţă urticariei ăsteia stupide de pe braţe. O iritaţie care părea să nu se mai vindece niciodată şi care, de câte ori venea în contact cu nisipul, soarele sau cu apa asta dezgustătoare – ceea ce se întâmpla tot timpul – dădea semne de agravare. Fără să fie cea mai frumoasă amintire, excursia prin pădure, când priveam înapoi, părea totuşi magică.

  Deşertul ăsta urât nu avea nimic din acea magie. Şi nici lună nu exista, la care să mă uit, deoarece era acea fază de lună nouă, când, pentru o vreme, luna nu strălucea. După ce asfinţea soarele, peisajul era luminat de nişte reflectoare gigantice, instalate în turnurile de control de la poartă, de parcă eram cu toţii nişte infractori.

  Plutonul a început să coboare dealul către tabără. Scabwell fredona un fel de cadenţă, cum ar fi:

  — Nainte marş! Un-doi!

  Şi aşa mai departe…

  M-am amestecat printre celelalte interne – vreau să spun, camarade – nerăbdătoare să beau apă de la fântână, să fac un duş rece şi să-mi primesc oribilitatea aia de mâncare căreia i se spunea cină.

  Apoi, Randi mi-a dat un ghiont în spate.

  — Uite, a zis, arătând în jos, către un jeep ce cobora în viteză pe drumul denivelat care ducea în tabără. Sper că e poşta. Bunica mi-a trimis o pereche de şlapi.

  — Dar ce-ai făcut cu ăia roz pe care i-ai furat de la Vanessa? Am întrebat-o peste umăr.

  — Eteee! A mormăit Randi şi s-a retras la locul ei.

  Unii copii primeau pachete, dar mă îndoiam că era vreunul şi pentru mine. Nu primisem nici corespondenţă, cu excepţia unei cărţi poştale de la tata, cu o zi în urmă. Ajunsese la el scrisoarea de la mine – cea pe care o scrisesem la şedinţa cu dr. Wanda. O rugasem pe Ariel s-o expedieze în numele meu, iar ea aşa făcuse. Pe cartea poştală, tata nu spunea mare lucru, doar că o să vorbim când o să mă întorc acasă. Dar acel „Cu dragoste, tata”, cu care semnase la final, reprezenta un început, presupuneam eu.

  Nu mai auzisem nimic despre Austin. Asta mă durea cel mai tare. Eram sigură că ştia că mă aflu la Canionul Roşu şi ar fi putut, cel puţin, să-mi scrie, dar poate că încă era în convalescenţă. Nici nu voiam să mă gândesc că uitase de mine, acum, când avea serul. Hei, taci şi mergi, Shelby! Încetează să-ţi mai plângi singură de milă! Dacă mă lăsam pradă depresiei din cauza tuturor acelor lucruri pe care nu le puteam controla, aşa n-aveam să scap din deşert.

  Intrând în ritmul de cadenţă, m-am uitat peste umăr la Randi şi la Vanessa, care erau năduşite şi roşii la faţă. Ele voiau să ajungă să-şi ia corespondenţa, să-şi facă duş şi n-ar fi stat pe gânduri să mă calce-n picioare chiar acolo, dacă aş fi căzut.

  Am mărşăluit până-n tabără, iar praful se ridica tremurător în jurul nostru, ca o ceaţă cafenie. O altă scenă de după-amiază de la Canionul Roşu. În cele din urmă, ne târâiam picioarele în cortul Plutonului Beta şi cele mai multe dintre noi cădeau de oboseală pe patul de campanie. Cu faţa-n jos, pe sacul de dormit mizerabil pe care-l primisem, eram tentată să închid ochii, dar dacă voiam să fac duş, era mai bine să-mi iau prosopul şi papucii de baie şi să intru-n rând. Sau poate încă un minut de stat în pat. Sau două…

  — Locke!

  Liniştea a fost ruptă de vocea aspră a sergentului.

  — Da?

  M-am ridicat.

  — Ce mai e?

  — Ai un pachet, prinţeso! A spus el pe un ton repezit, agitându-l spre mine, după care l-a trântit jos, pe intervalul dintre paturi.

  Un pachet? Am ţâşnit de pe sacul de dormit. Era o cutie mică, împachetată în hârtie, care fusese deja deschisă la biroul din Canionul Roşu, iar apoi închisă la loc cu bandă adezivă. Stai puţin… Adresa expeditorului era Tabăra Semilunii. Deşi nu îndrăzneam să sper că era de la Austin, inima a început să-mi bată mai repede. Mi-am lăsat palma să alunece peste hârtia maronie – încă nu voiam să deschid pachetul, doar ca să mă bucur de sentimentul că primisem în sfârşit ceva şi să savurez momentul de anticipare.

  — Deci? Am simţit în ceafă respiraţia lui Randi. N-ai de gând să-i deschizi?

  — Auzi, mă laşi? Am spus, strângându-l la piept.

  Oftând ostentativ, Randi a înşfăcat de pe patul ei un exemplar – probabil furat – din revista People şi s-a îndepărtat.

  Am desfăcut banda adezivă şi am deschis cutia. Sub nişte ziare şifonate care umpleau spaţiul rămas gol în cutie, am găsit o bine cunoscută operă de artă.

  Pasărea mea de rafie.

  Nu mai avusesem ocazia s-o ard pe focul de tabără, ceea ce ar fi semnificat naşterea unei noi Shelby, una mai puternică. Dar era OK. Într-un fel, mă simţeam de parcă o făcusem. O făcusem în pădure, cu Austin. Îmi riscasem viaţa ca să-l salvez. Mă eliberasem de acel eu care voia să fugă de consecinţe, undeva între acea noapte din pădure şi momentul ingurgitării a patru pachete de viermişori de gumă.

  Luasem decizii care îl salvaseră pe Austin. Şi încă ceva! Uneori, preţul pe care-l plăteşti ca să faci asemenea alegeri dificile merită pe deplin.

  Am întors pe toate părţile acea pasăre disproporţionată, evaluând stângăcia talentului meu artistic, apoi am lăsat-o jos, pe sacul meu de dormit, şi am scos din cutie o foaie albă, una singură, împăturită.

  Dragă Shelby, Eşti pe cale să reuşeşti Nu uita să-ţi foloseşti aripile.

  Cu drag, Winters.

  Mi-am şters ochii cu o mână, nedorind ca vreo fată din pluton să-mi observe emoţiile, căci simţeam lacrimile podidindu-mă. Poate că domnul Winters era melodramatic, dar reuşise să mă impresioneze. Adică, îl implorase pe tata să mă lase să rămân în Tabăra Semilunii. Poate c-ar fi fost bine, mai ştii?

  Mă vedeam vorbind cu domnul Winters unele chestii şi n-ar mai fi părut ciudat. Chiar îi păsa de mine. Şi, după toate probabilităţile, chiar voia să reuşesc!

  Cu inima crescându-mi în piept de mândrie, am strâns la loc foaia de hârtie, într-un pătrat perfect, şi am pus-o în cutia în care se afla pasărea. Dacă Randi îmi subtiliza comoara, aveam s-o fac să-i pară rău.

  — Hei! Eşti OK, Shelby? M-a întrebat Vanessa.

  — Da, da. Mulţumesc. Sunt OK.

  Mi-am şters cu braţul ochii umezi, încercând să-mi reţin lacrimile şi să par OK.

  — Sigur? Vanessa m-a privit neîncrezătoare. Bine, atunci să mergem, altfel ratăm.

  Crezând că vorbea despre duş, mi-am strâns lucrurile şi am urmat-o la uşă. Dar nu s-a îndreptat spre scăldătoare, cum numeau ei baia. În schimb, m-a condus către un grup de fete din plutonul meu, care chicoteau într-un colţ al sălii de mese.

  În fruntea lor, Randi ţinea la ochi un binoclu îndreptat spre poarta din faţă. La ce se uitau ele… Nici nu voiam să ştiu.

  — Nou-sosiţi, a zis ea, lăsând în jos binoclul, ca să ne facă nouă cu ochiul. Unii-s cool…

  I-a întins Vanessei binoclul.

  Vanessa a fluierat.

  — Uau! Tipu' ăla cu jachetă de piele e grozav!

  — Stai puţin! Jachetă de piele în deşert? Am întrebat, gândindu-mă la singura persoană pe care o cunoşteam şi şi-ar fi adus o jachetă de piele în tabără.

  Dar nu putea să fie el. Probabil că o mulţime de copii au în ei un dram de spirit rebel specific rockerilor, nu?

  — Dacă face insolaţie, o să fiu eu sora lui medicală, a zis Vanessa, râzând din toată inima.

  Randi şi Vanessa au bătut palma în aer.

  — Nici măcar nu voiam să sper, dar am aruncat maldărul de haine pe care-l cărasem cu mine şi am spus:

  — Dă-mi binoclul, Randi.

  — Bine. S-a încruntat la mine şi mi l-a întins. Ia-l. Dar tipul cu jachetă de piele e-al meu!

  M-am uitat prin binoclu şi am văzut cum un consilier în uniformă conducea un mic grup de băieţi către careul principal. Tipul blond din spate avea o jachetă maro de piele pe umăr. Nu era tipul meu cu jachetă de piele. Nici pe departe. Am oftat uşor şi am continuat să privesc, să verific poarta şi drumul prin deşert, unde valuri de praf dansau în pustietate, la fel ca speranţele mele.

  — Vezi pe cineva interesant?

  — Ce…?

  M-am întors, continuând să ţin binoclul la ochi, şi brusc, am dat de o pată întunecată şi m-am oprit.

  Era un tricou negru, cu flăcări galbene şi roşii. Încet, am lăsat binoclul în jos.

  Şi m-am trezit cu Austin în faţa mea.

  Zâmbitor şi bronzat, părea la fel de sănătos ca-n prima zi în care-l întâlnisem, în autocar.

  — Am venit cu limuzina particulară, la ora trei, a spus înălţând din sprânceană. Plutonul tău era plecat în excursie, nu?

  Căldura deşertului vibra în jurul meu. Trebuie că era un miraj, ori poate o halucinaţie produsă de o criză de hipertermie. Chiar se afla acolo? Dumnezeule, nici nu mai puteam să respir! Am reuşit să-mi revin din şoc:

  — Ce faci aici?

  Înainte ca el să poată răspunde, i-am pus lui Randi binoclul în mână şi le-am cerut fetelor să plece. S-au îndepărtat promiţându-mi că nu vor sufla nimănui nici o vorbă – un cod al tăcerii care dura circa cinci minute.

  L-am împins pe Austin pe aleea personală a colonelului, de pe partea laterală a clădirii şi am sărit în braţele lui. Parc-am fi fost în filme. El, strângându-mă şi iar strângându-mă în braţe, şi învârtindu-mă, evitând la mustaţă cactuşii pe care colonelul îi plantase de-o parte şi de alta a aleii.

  — Nu înţeleg, am spus, când am ajuns din nou cu picioarele pe pământ.

  — Ţi-am promis că nu te voi uita. Mi-am dat cuvântul.

  Lumea încă se învârtea cu mine. Nu ştiam dacă din cauza fericirii sau din cauza faptului că mă învârtise el, dar era un soi de ameţeală care-mi plăcea.

  — Eşti OK? L-am întrebat. Ce-ţi face umărul şi ce mai e cu… Ştii tu… Cu mica ta problemă?

  A clătinat din cap.

  — Am reuşit să-l sun pe medicul meu înainte ca ei să-mi ia PDA-ul. A tras nişte sfori şi a liniştit lucrurile în Tabăra Semilunii. Umărul mi se vindecă bine.

  Mi-am muşcat buza de jos.

  — OK… Dar dacă lucrurile s-au liniştit, atunci ce cauţi aici?

  — Of, atâtea întrebări! A zis Austin, cu ochii săi chihlimbarii aruncând scântei, de parc-ar fi crezut că totul aici era distractiv.

  — Hei, nu înţelegi! Locul ăsta e oribil. Cu-adevărat oribil! Am spus, arătând împrejur către aşa-numita oază a colonelului, unde singurele supravieţuitoare, în afară de cactuşi, erau şopârlele-cu-corn care se încălzeau la soare pe nişte stânci mari. Tu eşti londonez. Nu faci faţă-n deşert. Ce-au gândit când te-au trimis aici?

  — Shelby, calmează-te. A fost ideea mea. Eu am cerut să vin aici.

  Am rămas cu gura căscată.

  — Ai înnebunit?

  — Unii aşa ar zice… Totuşi, s-a întâmplat că aici se afla acea fată, femeie, pe care voiam cu adevărat s-o văd.

  L-am privit printre gene:

  — Ai venit aici… Intenţionat? Am întrebat, neputând să-mi revin din uimire.

  Am simţit că mi se clatină picioarele şi speram din toată inima să nu cad peste vreun cactus, în caz că aş fi leşinat. Venise special pentru mine? Era o prostie să fie aşa de romantic. Doar dacă nu cumva…

  Am inspirat adânc, să nu leşin.

  — Austin, nu am nevoie să fiu salvată, dacă de-asta te afli cumva aici. Pot să am şi singură grijă de mine.

  A clătinat din cap.

  — O, ştiu. Dar oricine are nevoie să fie salvat, din când în când.

  — Eu n-am nevoie.

  Austin m-a tras din nou spre el, să mă îmbrăţişeze.

  — Tu m-ai ajutat pe mine, mi-ai salvat viaţa. Puţinul lucru pe care pot să-i fac şi eu este să-ţi uşurez suferinţa.

  — Să-mi uşurezi suferinţa? Am repetat, doar ca să fiu sigură că nu mi lichefiase creierul din pricina căldurii soarelui.

  Se străduise să-mi împlinească aşteptările legate de promisiunea lui de a nu mă uita, iar acum avea să îndure şi el antrenamentul militar din tabără? Chiar că era o chestie emoţionantă! O, grozav! Era momentul să mă-nroşesc la faţă. Mi-am cuprins cu palmele obrajii arzând.

  — Crezi că-s genu' ăla de tip care-şi pune coada pe spinare fără tine la asfinţitul soarelui?

  — N-aş folosi expresia „pune coada pe spinare”, dar…

  Austin mi-a luat mâna.

  — Cea mai rea zi petrecută cu tine este mai bună decât una pe care mi-o petrec singur. Din întâmplare, mă gândeam că merită să fac câteva sute de marşuri prin deşert.

  Privirea mea uluită a alunecat de la ochii ce-i luceau aurii, scăldaţi de soare, la gura lui frumoasă. De data asta, dinţii păreau absolut siguri. Suficient de siguri ca să…

  — Stai, stai! Am spus, împingându-l să-mi dea drumul din braţe şi rămânând apoi la o distanţă de un braţ de el. De data asta, ai serul cu tine, da?

  — Da, şi o reţetă de la doctor, a zis rânjind. Trebuie să dau raportul la infirmerie în fiecare zi, la ora 6 p.m.

  Am dat ochii peste cap auzind această stupidă oră militară. Încă mă dezorienta.

  — Ei bine, presupun că dacă…

  — Vino mai aproape, a zis el, înlănţuindu-şi din nou braţele în jurul meu. E-aşa de plăcut să te revăd…

  — Şi pentru mine.

  Era atât de plăcut să-l revăd, încât am simţit că-s gata-gata să leşin. Lăsându-mi capul pe pieptul lui puternic, am ridicat mâinile şi mi le-am petrecut prin pletele lui.

  — Astea vor dispărea, ştii. Aşa i-au făcut unui tip care avea părul lung până la talie. A plâns.

  În clipa aceea, Austin s-a uitat mai atent la antebraţul meu.

  — Shelby, ce-ai păţit?

  Am ridicat din umeri:

  — Doar o zgârietură mai adâncă.

  — O zgârietură care lasă semne ca nişte punctuleţe?

  Încruntat, a continuat să se uite la antebraţul meu.

  — Nu sunt punctuleţe.

  Mi-a dat drumul la braţ, arătând în continuare îngrijorat.

  — Trebuia să mergi la infirmerie, să te vadă asistenta medicală.

  — Mi-a dat un unguent. Aici, asta-ţi dau, chiar dacă ţi-ai fracturat piciorul.

  De-abia atunci, am zărit o mişcare peste umărul lui Austin. Vanessa se întorsese şi se ascunsese după o pereche de cactuşi saguaro. Bine, un fel de-a spune că se ascunsese. Cactuşii erau prea înguşti pentru liniile curbe ale corpului ei.

  — E amuzant să spionezi? I-am strigat.

  — Randi te-a vândut, obţinând în schimb încă cinci minute la duş, a zis, făcându-ne semn spre partea opusă. Mai bine luaţi-vă rămas-bun şi plecaţi de-aici.

  Austin şi-a strecurat braţul pe după umerii mei şi mi-a şoptit:

  — Ne revedem curând, iubito! Nu-ţi face griji.

  Îmi spusese „iubito”? N-am putut să-mi stăpânesc zâmbetul care mi-a înflorit pe chip, în timp ce inima-mi tresălta în piept. M-am uitat lung la el, de parcă nimic altceva n-ar mai fi contat, nici antrenamentul militar, nici toate chestiile supranaturale. Era clipa perfectă… Singura pe care o trăisem vreodată…

  — Shelby, sărută-l şi lasă-l să plece, mi-a zis Vanessa pe un ton prevenitor.

  Şi-a pus o mână în şoldul ei dolofan şi a rămas pe loc, uitându-se la noi.

  I-am aruncat o privire.

  — Poţi să ne laşi un pic singuri, te rog? N-o să-l sărut în timp ce tu eşti…

  Buzele lui Austin s-au lipit de ale mele. Acolo, în curtea invadată de soare a taberei, înconjuraţi de cactuşi, tufişuri de pelin negru şi cel mai patetic aranjament de grădină cu pietricele pe care-i văzusem vreodată, în sfârşit, m-a sărutat. Şi nu mi-a fost frică.

  Buzele sale lipite de ale mele erau calde, ameţitoare, iar mâinile lui îmi mângâiau părul în timp ce mă trăgea şi mai aproape de el. Pe măsură ce sărutul devenea mai intens, i-am savurat mirosul pielii şi al săpunului, o combinaţie care mă tulbura la fel ca-ntotdeauna. Am alunecat şi mai aproape de el, înconjurându-l cu braţele, atingându-i cu degetele jacheta de piele moale. Apoi, sărutarea a devenit mai apăsată, după care şi-a strecurat vârful limbii între buzele mele. Am suspinat şi l-am sărutat şi eu, până când am uitat de tot ce era în jurul meu. Nu mai exista nimic, doar eu şi Austin. Şi sărutul care-mi făcea tot trupul să freamăte.

  Genul de sărut pe care unii sergenţi sosiţi la faţa locului îl găsesc respingător între doi cădeţi…

  Genul de sărut care te face să crezi că frecatul vaselor arse după cină, seara, aproape că este o muncă plăcută…

  Genul de sărut care te face să crezi că săparea unei gropi pentru o nouă latrină, a doua zi, este aproape amuzantă…

  Apoi, din nou, mi-am imaginat că sărutările cu adevărat bune fac ca orice lucru să fie suportabil. Sărutările cu adevărat bune şi având încredere că eşti genul de persoană care trebuie să fii.

  Şi poate, dacă eşti suficient de norocoasă ca să ai pe cineva care ţine cu adevărat la tine, cineva în care să ai încredere, cineva care să-ţi aducă aminte că trebuie să crezi în tine, poţi să supravieţuieşti oricărei încercări – unei familii de nebuni, unei păduri interzise sau chiar celei mai groaznice tabere militare dintr-un deşert.

  E posibil ca lumina lunii să aibă puteri speciale, dar iubirea este de fapt adevărata magie în lume.

  Doar iubirea.

 

 

          SFÂRŞIT