— Peter, nu-i vorba de tine şi de mine, e vorba de Locke şi Demostene. Noi i-am creat. Ei nu sunt reali. În plus, solicitarea asta nu înseamnă că-l apreciază pe Demostene mai mult decât pe Locke, ci doar că el are o bază de susţinere mai largă. Ştiai că aşa va fi. Numirea lui mulţumeşte pe toţi şovinii şi rusofobii.

  — Nu trebuia să se-ntâmple aşa! Locke trebuia să fie cel respectat.

  — Păi este! Respectul real se instalează mai încet decât respectul oficial. Peter, nu te supăra pe mine pentru că am făcut bine ceea ce mi-ai zis tu să fac!

  Însă băiatul rămăsese furios zile întregi şi de atunci o lăsase pe ea să-şi conceapă singură articolele, în loc să-i spună ce anume să scrie. Crezuse probabil că în felul acesta calitatea textelor lui Demostene avea să scadă, dar dacă într-adevăr aşa se întâmplă, nimeni n-o sesiză. Poate că-l mâniase şi mai mult faptul că Valentine nu venise la el plângând, să-i ceară ajutorul. Fata fusese prea multă vreme Demostene ca să mai aibă nevoie de cineva care să-i spună ce ar fi crezut acesta despre diferite subiecte.

  Şi pe măsură ce corespondenţa ei cu alţi cetăţeni activi politic crescu, începu să afle lucruri, informaţii care pur şi simplu nu erau accesibile marelui public. Fără să vrea, unii ofiţeri cu care coresponda scăpau anumite amănunte, iar ea şi Peter le puseră cap la cap, construind un tablou fascinant şi înspăimântător al activităţilor Tratatului Varşovia. Într-adevăr, se pregătea de război, un război planetar şi sângeros. Demostene nu greşise, suspectând Tratatul că nu respecta prevederile Ligii.

  Treptat, personajul ei începu să capete o viaţă proprie. Uneori, la sfârşitul unei şedinţe de redactare, Valentine se trezea gândind ca Demostene, aprobând idei ce nu trebuiau să fie decât afirmaţii precis calculate. Iar alteori, citea eseurile lui Locke, scrise de Peter, şi se simţea exasperată de evidenta lui orbire faţă de ceea ce se întâmpla.

  Poate că-i imposibil să îmbraci o identitate fără să devii ceea ce pretinzi că eşti. Se gândi la acest lucra, îl întoarse pe toate feţele pentru câteva zile, apoi scrise un articol pornind chiar de la premisa respectivă, arătând că politicienii care se prosternau înaintea ruşilor în scopul menţinerii păcii aveau, în cele din urmă, să ajungă să-i susţină în orice întreprindere. Era un act incisiv la adresa partidului aflat la putere şi primi o sumedenie de scrisori pe tema aceea. În acelaşi timp, încetase s-o mai sperie ideea că se transformă, într-o anumită măsură, în Demostene. „El e mai inteligent decât Peter, şi chiar mai inteligent decât l-am crezut eu”, îşi spunea.

  Graff o aşteptă după încheierea orelor de şcoală. Stătea rezemat de maşină. Purta haine civile şi se îngrăşase, aşa încât fata nu-l recunoscu imediat. Însă el îi făcu semn cu mâna şi chiar înainte de-a se prezenta, Valentine îşi reaminti cum îl chema.

  — Nu mai scriu nici o scrisoare, îi zise. Nici pe aceea n-ar fi trebuit s-o scriu!

  — Deci bănuiesc că nu-ţi plac medaliile.

  — Nu prea.

  — Hai să facem o plimbare împreună, Valentine.

  — Nu mă plimb cu străinii.

  Bărbatul îi întinse o hârtie. Era un acord semnat de ambii ei părinţi.

  — Înţeleg că nu eşti un străin. Unde mergem?

  — Să vizităm un tânăr soldat, venit în permisie în Greensboro.

  Fata sui în automobil.

  — Ender n-are decât zece ani, spuse ea. Mi s-a părut că ne-ai zis că prima lui permisie va fi la doisprezece ani.

  — A absolvit mai multe clase într-un an.

  — Deci e bine?

  — Întreabă-l când o să-l vezi.

  — De ce tocmai eu? De ce nu toată familia?

  Graff suspină.

  — Ender vede lumea în felul lui personal. A trebuit să-l convingem să se întâlnească cu tine. Nu l-au interesat nici Peter, nici părinţii tăi. Viaţa din Şcoala de Luptă a fost… intensă.

  — Ce vrei să zici? C-a înnebunit?

  — Dimpotrivă, este persoana cea mai întreagă la minte pe care o cunosc. E suficient de lucid ca să înţeleagă că părinţii lui n-ar fi încântaţi să redeschidă o casetă afectivă, închisă atât de ermetic cu patru ani în urmă. Iar în privinţa lui Peter… nici măcar n-am sugerat vreo întâlnire, de aceea n-a avut ocazia să ne dea dracului.

  Ieşiră pe Lake Brandt Road şi ocoliră lacul, urmând un drum şerpuitor până ajunseră înaintea unei vile mari din cherestea albă, care acoperea o întreagă colină. De o parte se întindea lacul Brandt, iar de cealaltă un heleşteu cu suprafaţa de peste două hectare.

  — Casa a fost construită de „Medly Mist-E-Rub”, explică Graff. FI a cumpărat-o acum vreo douăzeci de ani. Ender a insistat ca discuţia voastră să nu fie înregistrată. I-am promis-o şi pentru a vă asigura de asta, veţi fi pe o plută construită chiar de el. Te previn totuşi că după ce veţi termina, intenţionez să te întreb ce s-a petrecut. Nu eşti obligată să-mi răspunzi, însă sper c-o vei face.

  — Nu mi-am adus un costum de baie.

  — Îţi putem oferi noi unul?

  — Care să n-aibă microfoane?

  — Trebuie să existe şi un anumit grad de încredere. De pildă, eu cunosc adevărata identitate a lui Demostene.

  Valentine se simţi străbătută de un fior de teamă, dar nu spuse nimic.

  — Am aflat-o după ce am părăsit Şcoala de Luptă. În toată lumea suntem poate vreo şase care-i cunoaştem numele adevărat. Fără să-i punem la socoteală pe ruşi – numai Dumnezeu ştie ce informaţii au ei. Totuşi Demostene nu trebuie să se teamă. Se poate încrede în discreţia noastră. Tot aşa cum eu mă încred că el nu-i va spune lui Locke ce s-a petrecut azi, aici. Încredere reciprocă. Ne spunem unii altora anumite lucruri.

  Fata nu se putea decide dacă ei erau de acord cu Demostene sau cu Valentine Wiggin. În prima variantă, n-ar fi avut încredere în ei; în a doua, poate că da. Faptul că nu voiau să-i povestească lui Peter cele întâmplate sugera că erau conştienţi de diferenţa dintre ei. Nu mai pierdu timpul să se întrebe dacă ea însăşi mai ştia care era diferenţa aceea.

  — Spuneai că el a construit pluta. De când e aici?

  — De două luni. Intenţionasem ca permisia să dureze doar câteva zile. Dar, vezi tu, nu mai pare interesat să-şi continue instruirea.

  — Aha! Deci voi fi iarăşi factorul terapeutic.

  — De data asta nu te putem cenzura. Pur şi simplu, riscăm. Avem mare nevoie de fratele tău. Omenirea se găseşte la răspântie.

  Val crescuse îndeajuns ca să ştie exact în ce pericol se afla lumea. Şi fusese de suficientă vreme în pielea lui Demostene ca să nu ezite să-şi îndeplinească datoria.

  — Unde este?

  — Jos, la debarcader.

  — Unde-i costumul de baie?

  Ender nu flutură braţul, văzând-o cum cobora colina şi nici nu zâmbi când Valentine păşi pe pontonul plutitor. Însă fata ştiu că se bucura s-o vadă, ştiu din felul în care ochii lui îi priveau întruna faţa.

  — Eşti mai înalt decât ţineam minte, rosti ea prosteşte.

  — Şi tu, răspunse băiatul. Eu îmi aminteam că erai frumoasă.

  — Memoria îţi poate juca feste.

  — Nu! Chipul ţi-a rămas la fel, dar eu nu mai ţin minte ce înseamnă frumos. Haide! Hai să ieşim pe lac.

  Valentine privi neîncrezătoare pluta micuţă.

  — Numai să nu stai în picioare pe ea, zise Ender. Urcă pe plută în patru labe: E primul lucru pe care l-am construit cu mâinile mele, de când ne jucam cu cuburile. Clădirile anti-Peter.

  Ea râse. Obişnuiau să construiască clădiri care să rămână în picioare, chiar şi după ce se îndepărtau multe din suporturile vizibile. La rândul lui, Peter scotea câte un cub dintr-un loc sau altul, pentru ca structura să rămână fragilă şi să se năruie la prima atingere întâmplătoare. Era un ticălos, totuşi constituia un fel de focar al copilăriei lor.

  — Peter s-a schimbat, spuse fata.

  — Hai să nu discutăm despre el.

  — Bine.

  Sui şi ea pe plută, nu cu aceeaşi dexteritate. Ender luă o vâslă şi înaintară încet spre mijlocul apei. Valentine observă cu glas tare că era bronzat şi musculos.

  — Muşchii se datorează Şcolii de Luptă. Bronzul este de aici. Stau mult pe lac. Când înot, parcă n-aş mai avea greutate. Duc dorul imponderabilităţii. Şi-n plus, de aici, de pe lac, terenul se ridică de jur-împrejur.

  — Ca şi cum te-ai afla pe fundul unui castron.

  — Am trăit patru ani într-un asemenea loc.

  — Deci acum suntem străini?

  — Nu-i aşa, Valentine?

  — Nu, răspunse ea. Întinse mâna şi-l atinse pe picior. Apoi, brusc, îl strânse de genunchi, în locul unde Ender se gâdilase întotdeauna.

  Dar aproape în acelaşi moment, băiatul îi prinse încheietura mâinii. Strânsoarea lui era foarte puternică, deşi palmele îi erau mai mici decât ale ei, iar braţele subţiri. Pentru o clipă, păru ameninţător; apoi se relaxă.

  — Ah, da, rosti el. Obişnuiai să mă gâdili.

  — N-o mai fac, îşi retrase mâna Valentine.

  — Vrei să-noţi?

  În loc de răspuns, ea se lăsă în apă, peste marginea plutei. Apa era limpede şi curată, şi nu avea clor. Înotă o vreme, după aceea reveni la plută şi se întinse sub razele soarelui. O viespe îi dădu târcoale, apoi ateriza lângă capul ei. Ştia că era acolo şi, în mod obişnuit, i-ar fi fost frică. Nu însă şi azi. „Las-o să se plimbe, las-o să se încălzească la soare ca şi mine.”

  Apoi pluta se legănă şi, întorcându-se, îl văzu pe Ender strivind calm viespea cu vârful unui deget.

  — Sunt rele, rosti el. Te-nţeapă fără să aştepte să fie mai întâi insultate. Zâmbi: Am învăţat despre strategia de prevenire. Sunt foarte bun. Nu m-a bătut nimeni, niciodată. Sunt cel mai bun soldat pe care l-au avut vreodată.

  — Cine s-ar fi aşteptat la altceva? replică Valentine. Eşti un Wiggin.

  — Indiferent ce-ar putea însemna asta.

  — Înseamnă că vei face o schimbare în lume.

  Şi-i povesti cu ce se ocupau ei.

  — Câţi ani are Peter, paisprezece? Deja plănuieşte să cucerească lumea?

  — Se crede Alexandru cel Mare. Şi de ce n-ar fi? De fapt, de ce n-ai fi şi tu?

  — Nu putem fi doi Alexandru.

  — Două feţe ale aceleiaşi monede. Iar eu sunt metalul dintre ele. În timp ce vorbea, se întreba dacă era adevărat. Împărţise atâtea cu Peter în aceşti ultimi ani, încât chiar atunci când se gândise că-l dispreţuia, ea îl înţelegea. În vreme ce Ender fusese până acum doar o amintire. Un băiat micuţ şi fragil, care avea nevoie de protecţia ei. Nu acest bărbat în miniatură, cu ochi reci şi piele întunecată, care ucidea viespile cu mâna goală. „Poate că el, şi Peter şi eu suntem la fel şi am fost aşa de la început. Poate că doar gelozia ne-a făcut să ne credem diferiţi.”'

  — Necazul cu monedele este că atunci când o faţă e-n sus, cealaltă e-n jos.

  „Iar acum crezi că eşti jos.”

  — Vor să te încurajez să continui studiile.

  — Nu sunt studii, ci jocuri. Jocuri de la început până la sfârşit; numai că ei schimbă regulile de câte ori au chef. Ridică un braţ moale: Vezi firele marionetei?

  — Dar şi tu te poţi folosi de ei.

  — Numai dacă vor să fie folosiţi. Numai dacă cred că ei te manipulează. Nu, e prea greu, m-am săturat. În clipa când încep să fiu fericit, în clipa când cred că mă pot descurca, vâră în mine alt cuţit. Am coşmaruri şi aici. Visez că-s în gravitaţie. Iar ei schimbă permanent direcţia gravitaţiei. De aceea, nu pot ateriza pe peretele spre care m-am lansat. N-ajung niciodată acolo unde voiam. Şi-i rog mereu să mă lase să plec, dar ei nu vor şi mă trag înapoi.

  Îi sesiză mânia din voce şi bănui că era îndreptată împotriva ei.

  — Cred că pentru asta mă aflu aici. Ca să te trag înapoi.

  — Eu n-am vrut să te întâlnesc.

  — Mi-au spus.

  — Mă temeam că te mai iubesc.

  — Şi eu speram.

  — Teama mea şi speranţa ta… s-au îndeplinit amândouă.

  — Ender, e adevărul adevărat. Poate că suntem copii, dar nu suntem lipsiţi de putere. Am jucat destul după regulile lor şi a devenit jocul nostru. Chicoti: Acum fac parte dintr-o comisie prezidenţială. Peter e tare furios.

  — Pe mine nu mă lasă să folosesc reţelele. Nu există nici un calculator, exceptând programele casnice care monitorizează sistemul de securitate şi luminile. Chestii vechi, instalate acum o sută de ani, când construiau calculatoare care nu se cuplau cu nimic altceva. Mi-au luat armata, mi-au luat pupitrul şi ştii ceva? Chiar că nu-mi pasă!

  — Probabil că eşti propriul tău prieten.

  — Eu, nu. Amintirile mele.

  — Atunci asta eşti tu – ceea ce-ţi aminteşti.

  — Nu. Amintirile mele despre străini. Amintirile mele despre gândaci.

  Valentine se cutremură, parcă străbătută de un neaşteptat fior rece.

  — Refuz să mă mai uit la filmele cu gândaci! Sunt întotdeauna la fel.

  — Eu le-am studiat ore întregi. Felul cum se mişcă navele lor prin spaţiu… Şi încă ceva, de care mi-am dat seama abia aici, pe lac. Toate imaginile în care gândacii şi oamenii se înfruntă direct provin din Prima Invazie. În cadrele din a Doua Invazie, unde soldaţii noştri poartă uniforme FI, gândacii sunt întotdeauna deja morţi. Zac peste tot, prăbuşiţi peste comenzi. Nici un semn de luptă, nimic. Iar din bătălia lui Mazer Rackham… nu mi s-a arătat nici măcar o fotografie.

  — Poate că-i vorba de o armă secretă.

  — Nu, nu, nu mă interesează felul cum au murit. E vorba de gândacii înşişi. Nu ştiu nimic despre ei şi totuşi într-o bună zi se pare că va trebui să-i înfrunt. Am disputat multe bătălii în viaţa mea, uneori jocuri, alteori… nu. De fiecare dată am învins pentru că am înţeles felul în care gândea inamicul meu. L-am înţeles după cum se comporta. Îmi puteam da seama ce credea c-o să fac eu şi cum ar fi vrut să se desfăşoare lupta. Şi mă adaptam. Mă pricep bine la asta. Să înţeleg cum gândesc alţii.

  — Blestemul copiilor Wiggin…

  Valentine glumea, totuşi o înfricoşa gândul că Ender ar fi putut s-o cunoască la fel de bine ca şi pe inamicii lui. Peter o înţelesese dintotdeauna, sau cel puţin aşa credea el; era însă o asemenea lepădătură morală, încât fata nu se simţise niciodată stânjenită când îi ghicise chiar şi gândurile cele mai urâte. Dar Ender… n-ar fi dorit s-o „citească”. S-ar fi simţit dezbrăcată în faţa lui. S-ar fi ruşinat.

  — Crezi că nu-i poţi bate pe gândaci dacă nu-i cunoşti.

  — Nu-i doar atât. Stând singur aici şi neavând ce face, m-am gândit şi la mine. Am încercat să-nţeleg de ce mă detest atât de mult.

  — Nu-i adevărat, Ender…

  — Nu-mi spune: „Nu-i adevărat, Ender.” Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama de lucrul ăsta dar, crede-mă, aşa-i! Mă urăsc pe mine însumi. Şi am ajuns la următoarea concluzie: în clipa când îmi înţeleg cu adevărat inamicul, când îl înţeleg îndeajuns de bine ca să-l pot învinge, în acel moment eu îl şi iubesc. Cred că-i imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva, ce vrea el, ce crede el şi să nu-l iubeşti aşa cum se iubeşte el pe sine. Şi atunci, în clipa aceea, când îl iubesc…

  — Îl înfrângi. Pentru o clipă, Valentinei nu-i mai fu teamă că Ender avea s-o înţeleagă şi pe ea.

  — Nu, n-ai înţeles. Îl distrug! Fac în aşa fel încât să-i fie imposibil să-mi mai facă rău vreodată. Îl strivesc şi-l zdrobesc, până nu mai există.

  — Ba nu-i adevărat.

  Iar acum frica reveni, mai puternică decât înainte. „Peter s-a cuminţit, însă tu… pe tine te-au transformat într-un ucigaş. Două feţe ale aceleiaşi monede, dar ce-nseamnă fiecare?”

  — Val, eu am făcut cu adevărat rău unor persoane. Nu inventez nimic.

  — Ştiu, Ender. „Cum îmi vei face mie rău?”

  — Vezi în ce mă transform, Val? întrebă el încetişor. Până şi tu te temi de mine. Şi-i atinse obrazul, atât de uşor, încât fata fu gata să izbucnească în plâns. Aşa cum o atingea mânuţa lui de prunc. Îşi amintea gestul acesta, atingerea mâinii moi şi nevinovate, pe obrazul ei.

  — Nu-i aşa, răspunse ea şi în clipa aceea era adevărat.

  — Ar trebui să te temi.

  „Nu, n-ar trebui să mă tem.”

  — O să ţi se umfle pielea, dacă stai atâta în apă. Şi s-ar putea să te atace şi rechinii.

  Ender surâse.

  — Rechinii au învăţat de mult să mă lase-n pace.

  Se caţără totuşi pe plută, care se înclină şi fu inundată de apă. Valentine o simţi rece pe piele.

  — Să ştii că Peter va reuşi. E suficient de inteligent ca să nu grăbească lucrurile, dar va izbuti să-şi croiască drum în sânul puterii dacă nu imediat, atunci mai târziu. Încă nu sunt sigură dacă asta o să fie bine sau rău. Peter poate fi crud, dar el ştie cum poate obţine şi păstra puterea şi există semne că după ce se termină războiul cu gândacii, sau poate chiar mai devreme, lumea se va prăbuşi înapoi în haos. Tratatul Varşovia se îndrepta spre hegemonie încă înainte de Prima Invazie. Dacă o vor face şi după…

  — Deci până şi Peter poate reprezenta o alternativă mai bună.

  — Ai descoperit în tine semnele unui distrugător, da? Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Peter n-are un monopol asupra răului, indiferent ce consideră cei care i-au interpretat testele. Are însă calităţi de constructor: nu-i blând, dar nu mai distruge orice lucru bun pe care-l întâlneşte. Odată ce-ţi dai seama că puterea va ajunge întotdeauna la cei care tânjesc după ea, cred că vei fi de acord că ar putea-o deţine oameni mult mai răi decât Peter.

  — Cu aşa o recomandare, mai că l-aş vota şi eu.

  — Uneori pare absolut prostesc. Un băiat de paisprezece ani şi surioara lui mai mică plănuind să cucerească lumea… Încercă să râdă. Nu era nimic amuzant. Dar noi nu suntem copii obişnuiţi!

  Valentine încercă să se imagineze aidoma celorlalte fete de la şcoală. Încercă să-şi închipuie o viaţă lipsită de responsabilităţi pentru viitorul lumii.

  — Eu nu cred la fel. Se întinse pe plută, de parcă putea rămâne veşnic pe loc.

  Era adevărat. Indiferent ce-i făcuseră lui Ender în Şcoala de Luptă, îi distruseseră ambiţia. Pur şi simplu nu mai dorea să părăsească apele încălzite de soare.

  „Nu”, înţelese ea. „Nu, el crede că nu vrea să plece de aici, totuşi are prea mult din Peter. Sau prea mult din mine. Nici unul dintre noi n-ar putea să fie fericit mult timp – fără să facă nimic. Sau poate că de fapt, noi n-am putea fi fericiţi trăind fără altcineva”.

  Aşa încât, începu să iscodească din nou:

  — Care-i persoana cea mai cunoscută din întreaga lume?

  — Mazer Rackham.

  — Şi dacă tu vei câştiga următorul război, aşa cum a făcut Mazer?

  — Rackham a reprezentat un noroc chior. O baftă… Nimeni nu credea în el. S-a întâmplat să se găsească în locul cuvenit, la momentul cuvenit.

  — Dar să zicem că aşa va fi şi cu tine. Să zicem că-i înfrângi pe gândaci şi numele tău va fi cunoscut aşa cum e cunoscut al lui.

  — Îl las pe altul să fie faimos. Peter vrea să fie faimos. Îl las pe el să salveze lumea.

  — Nu vorbesc despre glorie, Ender. Nu vorbesc nici despre putere. Vorbesc despre accidente, aşa cum a fost accidentul prin care Mazer Rackham a ajuns să fie acolo, atunci când cineva trebuia să-i oprească pe gândaci.

  — Dacă eu sunt aici, spuse Ender, atunci nu voi mai fi acolo. Va fi altcineva. Să aibă altcineva accidentul.

  Tonul lui de nepăsare plictisită o înfurie pe fată:

  — Eu vorbesc despre viaţa mea, egoistul naibii ce eşti!

  Dacă cuvintele ei îl deranjaseră, Ender nu se trăda în nici un fel. Rămase locului, cu ochii închişi.

  — Când erai mic şi Peter te tortura, a fost bine că n-am rămas întinsă în pat, aşteptând ca mama şi tata să te salveze. Ei n-au înţeles niciodată cât de periculos era Peter. Ştiam că ai monitorul, dar n-am stat să-i aştept. Ştii ce-mi făcea Peter pentru că-l opream să te chinuie?

  — Taci, şopti Ender.

  Şi pentru că Valentine văzu că pieptul îi tremura, pentru că ştia că într-adevăr îi făcuse rău, pentru că, precum Peter, îi găsise punctul vulnerabil şi-l lovise acolo, ea tăcu.

  — Nu-i pot bate, rosti încet băiatul… Într-o bună zi, voi fi în spaţiu, ca Mazer Rackham, şi toţi vor depinde de mine, iar eu nu voi putea s-o fac.

  — Dacă tu nu poţi, Ender, atunci nimeni nu poate. Dacă tu nu poţi să-i învingi, atunci merită să câştige, pentru că sunt mai puternici şi mai buni decât noi. Nu va fi vina ta.

  — Spune asta celor morţi.

  — Dacă nu tu, atunci cine?

  — Oricine.

  — Nimeni, Ender. Vreau să-ţi spun ceva: Dacă încerci şi pierzi, atunci nu-i vina ta. Dar dacă nu-ncerci şi noi pierdem, atunci e numai vina ta. Tu ne-ai omorât pe toţi.

  — Indiferent ce-ar fi, nu sunt un ucigaş.

  — Dar ce altceva ar trebui să fii? Creierul oamenilor n-a evoluat pentru ca ei să stea tolăniţi lângă lacuri. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să ucidem. Şi-a fost bine că l-am învăţat, altfel am fi morţi şi tigrii ar stăpâni Pământul.

  — Niciodată nu l-am putut învinge pe Peter. Indiferent ce am zis, sau am făcut. Niciodată!

  Deci totul revenea la Peter.

  — Era mai mare decât tine. Şi mai puternic.

  — Aşa sunt şi gândacii.

  Valentine îi înţelegea logica. Sau mai degrabă, lipsa de logică. Ender putea învinge oricând, dar în adâncul inimii sale ştia că întotdeauna exista cineva capabil să-l distrugă. Ştia că nu putea câştiga cu adevărat, deoarece mai exista şi Peter, invincibilul campion.

  — Vrei să-l învingi pe Peter? întrebă fata.

  — Nu.

  — Învinge-i pe gândaci! După aceea, revino acasă şi vezi cine-l mai bagă în seamă pe Peter Wiggin. Priveşte-l în ochi, când toată lumea te va iubi şi adula. În ochii lui vei citi înfrângerea, Ender. Aşa vei învinge!

  — Nu înţelegi, spuse el.

  — Ba da.

  — Nu, nu-nţelegi. Nu vreau să-l înving pe Peter.

  — Atunci ce vrei?

  — Vreau ca el să mă iubească.

  Valentine nu avea ce să răspundă. Din câte ştia, Peter nu iubise pe nimeni.

  Ender nu mai adăugă nimic. Tăcu şi rămase întins, fără să se mişte.

  În cele din urmă, transpirată şi ciupită de ţânţarii care apăruseră odată cu amurgul, fata făcu o baie, apoi începu să împingă pluta spre ţărm. Ender continua să stea nemişcat, totuşi răsuflarea lui neregulată dovedea că nu dormea. Când ajunseră la mal, Valentine sui pe ponton şi spuse:

  — Eu te iubesc, Ender. Mai mult ca oricând. Indiferent ce vei hotărî.

  Băiatul nu răspunse. Ea se îndoi că fusese crezută. Urcă dealul, clocotind de mânie împotriva celor care o determinaseră să vină aici. La urma urmei, făcuse exact ce doriseră ei. Îl convinsese pe Ender să revină la şcoală şi el n-avea s-o ierte prea curând pentru asta.

  Băiatul intră pe uşă încă ud după ultima baie. Afară era întuneric, iar în odaia unde-i aştepta Graff, lumina era stinsă.

  — Plecăm? întrebă Ender.

  — Dacă tu vrei…

  — Când?

  — Când eşti gata.

  Ender făcu duş şi se îmbrăcă. În cele din urmă se obişnuise cu hainele civile, totuşi, parcă nu se simţea în largul său fără uniformă sau costum de luptă. „N-o să mai port niciodată un costum”, se gândi. „Acela era jocul Şcolii de Luptă, şi am terminat cu el.” Auzea greierii cântând în pădure; mult mai aproape, pietrişul scrâşni sub roţile unei maşini care se apropia.

  Ce altceva să ia cu el? Citise câteva cărţi din bibliotecă, dar nu erau ale lui şi nu le putea lua. Singurul obiect ce-i aparţinea era pluta, pe care o construise singur, dar ea urma să rămână aici.

  Acum lumina se aprinsese în camera lui Graff. Bărbatul îşi schimbase hainele. Revenise la uniformă.

  Au luat loc amândoi pe bancheta din spate a maşinii, care merse pe drumuri de ţară, apropiindu-se de o poartă secundară a aeroportului.

  — Pe vremuri, rosti Graff, când populaţia era în creştere, aici existau ferme şi păduri. A fost un ţinut al apelor; ploile formau o mulţime de pâraie şi există multe ape subterane. Pământul este adânc, Ender, şi e viu. Noi, oamenii, trăim doar la suprafaţă, ca insectele de pe gunoaiele care se strâng la malul bălţilor.

  Băiatul nu spuse nimic.

  — Îi antrenăm, aşa cum o facem, pe viitorii comandanţi pentru că aşa trebuie – trebuie să gândească în anumite feluri, să nu se lase distraşi de altele – de aceea îi izolăm. Pe ei, şi pe tine. Vă ţinem izolaţi. Şi dă rezultate. Dar când nu întâlneşti niciodată oameni, când nu cunoşti Pământul în sine, când trăieşti între pereţi de metal care te apără de frigul spaţiului, e foarte uşor să uiţi de ce merită salvat Pământul. De ce lumea oamenilor s-ar putea să merite preţul care-l plăteşti tu.

  „Deci de-asta m-aţi adus aici!”, gândi Ender. „Deşi vă grăbeaţi atât de tare, de asta aţi sacrificat trei luni: ca să mă faceţi să iubesc Pământul. Ei bine, aţi reuşit! Toate trucurile au reuşit. Şi Valentine; ea era alt atu al vostru, care să-mi amintească faptul că nu mă duc la şcoală pentru binele meu personal. Ei bine, n-o să uit!”

  — Poate că m-am folosit de Valentine, continuă Graff, şi poţi să mă urăşti pentru asta, dar nu uita că a venit doar datorită relaţiei dintre voi; ea este adevărată şi doar ea contează. Între oameni există miliarde de asemenea legături. Iar tu lupţi ca să nu fie distruse.

  Ender îşi întoarse chipul spre geam şi urmări elicopterele şi dirijabilele, ridicându-se şi coborând.

  Luară un elicopter până la spaţioportul FI de la Stumpy Point. În mod oficial purta numele unui fost Hegemon, însă toată lumea îi spunea Stumpy Point; aşa se numise orăşelul care fusese complet acoperit cu asfalt atunci când începuseră să construiască insulele uriaşe din oţel şi beton ce presărau strâmtoarea Pamlico. Existau încă păsări acvatice, păşind agale prin apa sărată, unde copacii acoperiţi cu muşchi îşi plecau ramurile parcă adăpându-se. Începuse să plouă uşor, şi betonul era negru şi lucios; era greu de spus unde anume se termina asfaltul şi unde începea strâmtoarea.

  Graff îl conduse printr-un labirint de uşi. Autoritatea era reprezentată de o sferă micuţă din plastic. Colonelul o introducea în fante, uşile se deschideau, oamenii se ridicau în picioare şi salutau, iar ei treceau mai departe. Băiatul observă că la început toţi îl urmăreau cu privirile pe Graff, însă pe măsură ce pătrundeau mai adânc în spaţioport, oamenii începură să-l privească pe el. Iniţial remarcaseră purtătorul autorităţii, dar apoi, în locurile unde toţi deţineau autoritate, îi interesa necunoscutul.

  Abia când Graff îşi fixă centurile pe scaunul de lângă el, Ender înţelese că bărbatul avea să-l însoţească.

  — Până unde? întrebă el. Până unde o să vii cu mine?

  Graff surâse scurt:

  — Până la capăt.

  — Te-au făcut directorul Şcolii de Comandă?

  — Nu.

  Deci îl scoseseră de la Şcoala de Luptă doar pentru a-l însoţi pe el la următoarea destinaţie. „Cât de important sunt?” se întrebă băiatul. Şi aidoma unei şoapte a lui Peter înăuntrul minţii sale, auzi întrebarea: „Cum să mă pot folosi de acest lucru?”

  Se înfioră şi încercă să se gândească la altceva. Poate că Peter visa să conducă lumea, dar Ender nu avea asemenea vise. Totuşi, revăzându-şi anii din Şcoala de Luptă, îşi dădu seama că deşi nu căutase niciodată puterea, o deţinuse mereu. Considera însă că era o putere născută din calităţi, nu obţinută prin manipulare. Nu avea nici un motiv să se ruşineze de ea. Niciodată, exceptând poate cazul lui Bean, n-o folosise ca să facă rău cuiva. Iar cu Bean lucrurile sfârşiseră bine. În cele din urmă, îi devenise prieten, luând locul pierdutului Alai, care, la rândul său, o înlocuise pe Valentine. Valentine, care îl ajuta pe Peter în planurile sale. Valentine, care continua să-l iubească pe Ender, indiferent ce se petrecuse. Şi urmând asociaţiile acelea de gânduri, reveni la Pământ, la ceasurile liniştite petrecute în mijlocul lacului limpede, înconjurat de colinele împădurite. „Acesta e Pământul”, îşi spuse. Nu un glob cu diametrul de mii de kilometri, ci o pădure cu un iaz scânteietor, o căsuţă ascunsă printre copaci, sus, pe creasta dealului, o pantă acoperită cu iarbă urcând de pe mal, peşti sărind şi păsări plonjând după insectele care trăiau la graniţa dintre apă şi cer. Pământul era zgomotul permanent al greierilor, vânturilor şi păsărilor. Şi glasul unei fete, care-i vorbea din copilăria sa îndepărtată. Acelaşi glas care, odată, îl apărase de teroare. Acelaşi glas pentru care ar fi făcut orice să-l păstreze în viaţă, pentru care s-ar fi întors la şcoală, pentru care era gata să lase până şi Pământul pentru alţi patru, patruzeci sau patru mii de ani. Chiar dacă ea îl iubea pe Peter mai mult.

  Ţinea ochii strâns închişi şi nu scoase nici un sunet; cu toate acestea, Graff se întinse de pe scaunul său şi-i atinse mâna. Ender se încordă surprins şi după scurt timp colonelul îşi retrase braţul; dar pentru o clipă, băiatul se gândi uluit că, poate, Graff simţea o afecţiune pentru el. Era însă imposibil; nu fusese decât un alt gest bine calculat. Graff crea un comandant dintr-un băieţel. Fără îndoială, în manualul de pedagogie se recomanda un gest de afecţiune din partea profesorului.

  Naveta ajunse în numai câteva ore la satelitul LIP. Lansarea Inter-Planetară era locuită de trei mii de oameni, care respirau oxigenul produs de plantele ce le furnizau şi hrana, şi beau apa care trecuse deja de zece mii de ori prin corpurile lor. Se aflau acolo ca să repare şi să întreţină remorcherele ce executau toate operaţiunile grele din Sistemul Solar, precum şi navetele care-şi purtau încărcăturile şi pasagerii pe Pământ sau Lună. Era o lume unde, pentru scurt timp, Ender se simţi în largul său, deoarece podelele se curbau în sus, la fel ca în Şcoala de Luptă.

  Remorcherul lor era destul de nou; FI renunţa periodic la navele vechi, înlocuindu-le cu cele mai recente modele. Tocmai descărcase oţel laminat provenit de la o navă-uzină ce consuma asteroizii mai mărunţi din Centură. Laminatele aveau să fie trimise pe Lună, şi se formase deja un convoi de paisprezece şlepuri. Colonelul introduse însă bila din plastic în altă fantă şi şlepurile fură decuplate. Remorcherul urma să facă o cursă rapidă, spre o destinaţie ţinută în secret de Graff, până după ce părăseau LIP.

  — Nu-i nici un mister, zise căpitanul remorcherului. Când destinaţia nu se comunică, înseamnă că-i LIS.

  Prin analogie cu LIP, Ender bănui că literele însemnau Lansare Inter-Stelară.

  — Nu şi acum, răspunse Graff.

  — Atunci încotro?

  — Comandamentul FI.

  — N-am nici o autorizaţie de securitate ca să cunosc destinaţia asta, domnule!

  — O cunoaşte nava ta, spuse Graff. Rulează programul acesta şi urmează ruta afişată.

  Îi întinse bila din plastic.

  — Şi eu ce-o să fac, o să-nchid ochii în timpul călătoriei, ca să nu-mi dau seama unde suntem?

  — Ah, nu, bineînţeles că nu! Comandamentul FI se află pe Eros, care se găseşte cam la trei luni de aici, mergând cu viteză maximă. Desigur aceasta va fi viteza utilizată de navă.

  — Eros? Crezusem că gândacii l-au ars cu radiaţii până… ah! Când am primit autorizaţia de securitate ca să ştiu toate astea?

  — N-ai primit-o. De aceea, la sosirea pe Eros vei căpăta probabil o slujbă permanentă acolo.

  Căpitanul pricepu imediat şi nu-i plăcu câtuşi de puţin.

  — Sunt un pilot, blestematule, şi n-ai nici un drept să mă legi de-un bolovan!

  — Deocamdată ignor limbajul folosit cu un ofiţer superior. Îmi pare rău, dar am primit ordin să rechiziţionez cel mai rapid remorcher militar disponibil. La momentul sosirii mele, nu exista altul. Fruntea sus! Războiul se poate termina peste vreo cincisprezece ani, şi-atunci poziţia Comandamentului FI n-o să mai fie un secret. Apropo, în cazul când eşti unul dintre tipii care preferă manevrele manuale, ar trebui să ştii că Eros a fost întunecat. Albedo-ul lui e doar cu puţin mai strălucitor decât o gaură neagră. N-o să-l vezi.

  — Mersi! făcu căpitanul.

  Abia după o lună de drum, reuşi să i se adreseze politicos lui Graff.

  Calculatorul remorcherului avea o bibliotecă limitată – orientată în principal spre destindere, nu spre educaţie. Aşa încât pe durata călătoriei, după micul dejun şi exerciţiile matinale, Ender şi Graff stăteau de vorbă. Despre Şcoala de Comandă. Despre Pământ. Despre astronomie şi fizică, şi despre orice dorea băiatul să afle.

  Şi în primul rând, dorea să afle despre gândaci.

  — Nu ştim prea multe, îi spuse Graff. Niciodată n-am avut un prizonier viu. Dacă prindeam unul viu şi neînarmat, murea în clipa când îşi dădea seama că a fost capturat. Chiar şi acel „unul” este nesigur – de fapt, majoritatea gândacilor soldaţi sunt femele, dar cu organe sexuale atrofiate sau rudimentare. Nu putem fi siguri. Ţie ţi-ar fi de cel mai mare folos psihologia lor, însă n-am avut nici o ocazie să-i interogăm.

  — Spune-mi ce ştiţi şi poate c-o să aflu ceva util.

  Şi Graff îi spuse. Gândacii erau fiinţe care ar fi putut evolua şi pe Pământ, dacă în urmă cu un miliard de ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel. La nivel molecular nu existau surprize. Până şi materialul genetic era acelaşi. De aceea nu era de mirare că pentru oameni aduceau cu nişte insecte. Deşi organele lor interne erau mult mai complexe şi specializate decât ale oricărei insecte, şi dezvoltaseră un schelet intern, exoscheletul dispărând aproape în totalitate, structura fizică semăna cu a strămoşilor lor, comparabili cu furnicile pământene.

  — Să nu te laşi însă păcălit, spuse Graff. Te ajută în aceeaşi măsură în care ţi-aş spune că strămoşii noştri semănau foarte mult cu veveriţele.

  — Dacă altceva n-avem, tot e ceva, zise Ender.

  — Veveriţele n-au construit niciodată nave interstelare. De obicei apar unele transformări pe drumul de la culesul alunelor şi seminţelor la exploatarea asteroizilor şi instalarea de baze ştiinţifice permanente pe sateliţii lui Saturn.

  Se presupunea că gândacii vedeau cam în acelaşi spectru ca şi oamenii; navele şi bazele planetare erau iluminate artificial, totuşi antenele lor păreau aproape rudimentare. Autopsiile nu oferiseră date asupra existenţei mirosului, gustului sau auzului.

  — Bineînţeles, nu putem fi siguri. Dar n-am găsit nici o dovadă că folosesc sunetele pentru comunicaţii. Mai ciudat este că pe navele lor nu exista nici un fel de aparatură de transmisii. Nici radiouri, nici altceva care ar fi putut emite sau recepţiona semnale.

  — Navele comunicau între ele. Am văzut filmele; discutau între ele.

  — Adevărat. Însă direct, de la minte la minte. Ăsta-i lucrul cel mai important pe care l-am aflat. Comunicaţiile dintre ei, indiferent care le-ar fi natura, sunt instantanee. Viteza luminii nu constituie o barieră. Când Mazer Rackham i-a învins, au tras obloanele. Instantaneu! N-a existat timp pentru nici un semnal. Totul s-a oprit… pur şi simplu.

  Ender îşi aminti imaginile cu gândaci lipsiţi de răni vizibile, morţi la posturile lor.

  — Atunci s-a înţeles că era posibilă. Mă refer la comunicarea cu viteză superluminică. Asta s-a întâmplat acum şaptezeci de ani şi, o dată ce-am ştiut că se poate, am făcut-o. Nu eu, desigur, nici măcar nu mă născusem…

  — Cum e posibilă?

  — Nu-ţi pot explica fizica filotică. De fapt, cred că nimeni nu pricepe nici jumătate din ea. Important e că am construit ansiblul. Numele oficial este Comunicatorul Instantaneu prin Paralaxă Filotică, dar cineva a descoperit numele de ansiblu într-o carte veche şi denumirea a prins. Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că există un asemenea aparat.

  — Deci navele pot comunica între ele chiar dacă se găsesc în capete opuse ale Sistemului Solar, rosti Ender.

  — Mai mult: pot comunica între ele din colţuri opuse ale galaxiei. Iar gândacii o fac fără să recurgă la aparate.

  — Aşadar au aflat instantaneu că au fost învinşi. Până acum, crezusem că… de fapt toţi spuneau că abia cu douăzeci şi cinci de ani în urmă au aflat că au fost înfrânţi.

  — S-a evitat o panică generală. Apropo, îţi spun lucruri pe care n-ar trebui să le ştii dacă vei părăsi vreodată Comandamentul FI înainte de sfârşitul războiului.

  Ender se înfurie.

  — Dacă m-ai cunoaşte cât de cât, ai şti că pot păstra un secret.

  — Asta-i regulă. Se consideră că persoanele sub douăzeci şi cinci de ani constituie un risc de securitate. Este injust pentru mulţi copii responsabili, totuşi reduce numărul celor care ar putea scăpa ceva.

  — La urma urmei, de ce atâta mister?

  — Pentru că ne-am asumat nişte riscuri teribile, Ender, şi nu vrem ca orice reţea pământeană să ne ghicească deciziile. Vezi tu, imediat ce am construit ansiblul, l-am instalat pe cele mai bune nave ale noastre şi le-am trimis să atace sistemul planetar de origine al gândacilor.

  — Ştim unde este?

  — Da.

  — Deci nu aşteptăm a Treia Invazie.

  — Noi suntem a Treia Invazie.

  — Îi atacăm… Nimeni nu spune asta. Toţi cred că avem o flotă uriaşă de apărare, aşteptând în norul de comete…

  — N-avem nici măcar o navă acolo. Sistemul Solar e aproape complet lipsit de apărare.

  — Şi dacă ei au trimis o flotă împotriva Pământului?

  — Atunci suntem ca şi morţi: Totuşi navele noastre n-au văzut nimic, nici o urmă.

  — Poate c-au renunţat şi vor să ne lase în pace.

  — Poate. Ai văzut filmele. Ai fi în stare să pui zălog omenirea pe şansa ca ei să renunţe şi să ne lase în pace?

  Ender încercă să calculeze anii scurşi.

  — Deci navele noastre călătoresc de şaptezeci de ani…

  — Unele. Altele de treizeci de ani, iar altele de douăzeci. Acum construim nave mai bune. Descoperim permanent amănunte noi despre proprietăţile spaţiului. Însă toate navele stelare ieşite din şantiere se îndreaptă către o planetă sau un avanpost al gândacilor. Absolut toate, transportând crucişătoare şi bombardiere, se apropie de gândaci. Sunt foarte aproape; au început deja frânarea. Primele au fost trimise spre obiectivele îndepărtate, iar cele recente către ţinte mai apropiate. Aproximările noastre au fost destul de corecte. Toate vor sosi la destinaţie într-un interval de câteva luni. Din nefericire, planeta-capitală a gândacilor va fi atacată de navele noastre cele mai învechite, aproape primitive. Sunt însă bine dotate – avem unele arme pe care gândacii nu le-au mai văzut.

  — Când vor ajunge la ţintă?

  — În următorii cinci ani, Ender. Totul e pregătit la Comandamentul FI. Principalul ansiblu se află acolo, în contact cu întreaga flotă; navele sunt în perfectă stare, gata de luptă. Ne lipseşte doar comandantul bătăliilor. Cineva care să ştie ce dracu' să facă cu navele alea când ajung acolo.

  — Şi dacă nimeni nu ştie?

  — Ne vom strădui să facem tot ce putem, cu cel mai bun comandant pe care-l vom avea.

  „Eu”, se gândi Ender. „Vor să fiu gata în cinci ani.”

  — Colonele, nu există nici măcar unu la sută şanse să pot comanda o flotă în timp util.

  — Asta-i! înălţă din umeri Graff. Fă tot ce poţi. Dacă n-o să fii gata, o să ne descurcăm cu ce avem.

  Ender se simţi mai uşurat.

  Însă numai pentru un moment.

  — Trebuie să ştii că deocamdată n-avem chiar nimic.

  Băiatul înţelese că era altă manevră de-a lui Graff. „Fă-mă să cred că totul depinde de mine, ca să nu mă relaxez, ca să trag de mine cât mai tare.”

  Manevră sau nu, putea totuşi să fie adevărat. De aceea, n-avea să precupeţească nici un efort. Era ceea ce dorise Val de la el. „Cinci ani. Doar cinci ani până la sosirea flotei, iar eu nu ştiu aproape nimic.”

  — Peste cinci ani, voi avea abia cincisprezece ani, spuse Ender.

  — Pe cale de-a împlini şaisprezece, adăugă Graff. Totul depinde de ceea ce vei şti.

  — Colonele, zise băiatul, aş vrea să mă-ntorc şi să înot în lac.

  — După ce câştigăm războiul. Sau după ce-l pierdem… O să mai avem la dispoziţie câteva decenii până vor ajunge aici, ca să ne termine. Casa va fi tot acolo, şi-ţi promit că vei putea înota după pofta inimii.

  — Totuşi sunt prea tânăr pentru autorizaţia de securitate.

  — O să te ţinem tot timpul sub pază militară… Armata ştie cum să procedeze în asemenea cazuri.

  Amândoi râseră şi Ender trebui să-şi reamintească faptul că Graff doar se prefăcea prietenos; toate acestea nu erau decât minciuni sau vicleşuguri, menite să-l transforme pe băiat într-o maşină de luptă eficientă. „Voi deveni exact unealta pe care o doriţi”, se gândi Ender, „dar cel puţin nu mă voi lăsa păcălit. O s-o fac, pentru că aşa vreau eu, nu pentru că m-ai păcălit tu, ticălosule!”

  Remorcherul ajunse lângă Eros fără ca asteroidul să apară pe ecrane şi căpitanul trecu scannerul pe infraroşu. Se aflau la numai patru mii de kilometri de ţinta călătoriei, dar Eros, lung de douăzeci şi patru de kilometri, era invizibil, de parcă n-ar fi reflectat razele soarelui.

  Acostară la una dintre cele trei platforme-docuri de pe orbită. Nu puteau asoliza direct, deoarece gravitaţia asteroidului fusese mărită, iar remorcherul, destinat doar transportului interplanetar, n-ar fi putut evada din fundul puţului gravitaţional. Căpitanul îşi luă rămas bun pe un ton iritat; Ender şi Graff plini de voioşie. Bărbatul era nemulţumit pentru că avea să-şi părăsească nava; Ender şi Graff se simţeau ca nişte prizonieri eliberaţi, în sfârşit, din temniţă. Când suiră la bordul navetei care urma să-i coboare pe Eros, parafrazau replici din filmele urmărite non-stop de căpitan şi hohoteau ca nişte nebuni. Căpitanul se mohorî la chip şi se retrase, prefăcându-se că merge la culcare. Atunci, aproape ca un gând ivit în ultima clipă, Ender îl întrebă pe colonel:

  — De ce ne războim cu gândacii?

  — Am auzit mai multe motive, răspunse Graff. Că sistemul lor e suprapopulat şi trebuie să se extindă. Că ei nu pot suporta ideea altei forme de viaţă inteligentă în univers. Că nu cred că noi suntem viaţă inteligentă. Că au cine ştie ce religie stranie. Că au urmărit emisiunile noastre TV şi au decis că suntem prea violenţi. Tot felul de ipoteze.

  — Tu ce crezi?

  — Nu contează ce cred eu.

  — Oricum vreau să ştiu.

  — Probabil că ei discută direct, de la minte la minte. Ceea ce gândeşte unul gândeşte şi altul; ceea ce-şi aminteşte unul, îşi poate aminti şi altul. De ce să-şi fi dezvoltat un limbaj? De ce să fi învăţat vreodată să citească şi să scrie? De unde să ştie ce înseamnă cititul şi scrisul, dacă le-ar vedea? Sau semnalele? Sau numerele? Sau orice altceva folosim noi pentru a comunica? Nu-i vorba doar de-a traduce dintr-un grai în altul. Ei n-au nici un fel de grai. Am folosit toate mijloacele de comunicare pe care ni le-am putut imagina, dar n-au nici măcar echipamentele cu care să-şi dea seama că le transmitem semnale. Şi poate că ei au încercat să gândească spre noi şi nu înţeleg de ce nu le răspundem.

  — Deci întregul război se datorează imposibilităţii de comunicare între două rase.

  — Dacă cel din faţa ta nu-ţi poate spune istoria lui, niciodată nu poţi fi sigur că nu-ncearcă să te omoare.

  — Şi dacă i-am lăsa-n pace?

  — Ender, ei au venit primii. Dacă voiau să ne lase-n pace, ar fi putut s-o facă acum o sută de ani, înainte de Prima Invazie.

  — Poate că n-au ştiut că suntem forme de viaţă inteligente. Poate…

  — Crede-mă, pe tema asta se discută de un secol. Nimeni nu cunoaşte răspunsul. Dar când se ajunge la luarea unei decizii, concluzia e aceeaşi: dacă una din rase trebuie să piară, să fim siguri că noi vom supravieţui. Genele noastre nu ne lasă să hotărâm altfel. Natura nu poate accepta o specie lipsită de instinctul supravieţuirii. Indivizii pot fi convinşi să se auto-sacrifice, însă niciodată o rasă ca un întreg nu poate hotărî să-şi înceteze existenţa. Deci dacă putem, vom ucide gândacii până la ultimul, iar ei, dacă pot, vor face la fel.

  — În privinţa mea, spuse băiatul, eu sunt pentru supravieţuire.

  — Ştiu, încuviinţă Graff. De asta te afli aici.

  Capitolul l4

  PROFESORUL

  — Nu te-ai prea grăbit, Graff, aşa-i? Nu-i un drum scurt, totuşi o vacanţă de trei luni mi se pare exagerată.

  — Prefer să nu aduc marfa stricată.

  — Există oameni care pur şi simplu n-au simţul timpului. Eh, asta-i, la urma urmei nu-i în joc decât soarta lumii! În sfârşit… Caută să ne înţelegi tensiunea. Ansiblul primeşte permanent rapoarte despre înaintarea flotei. În fiecare zi poate începe războiul… dacă mai putem vorbi de zile. E un băiat foarte mic.

  — Există măreţie în el. O dimensiune sufletească.

  — Sper că şi un instinct de vânător.

  — Da.

  — I-am stabilit o programă de studii. Bineînţeles, totul trebuie aprobat de tine.

  — O să mă uit peste ea. Nu mă pricep la toate materiile acelea, comandore Chamrajnagar. Mă aflu aici doar pentru că-l cunosc pe Ender. Aşa că nu te teme că voi încerca să schimb ceva în conţinutul programei. Viteza va creşte însă.

  — Câte îi putem spune?

  — Nu-i irosi timpul cu fizica zborului interstelar.

  — Ansiblul?

  — I-am pomenit deja despre el şi despre flote. I-am spus că vor ajunge la destinaţie în următorii cinci ani.

  — Se pare că nu ne-au mai rămas prea multe de dezvăluit.

  — Îi puteţi spune despre sistemele de armament. Trebuie să cunoască îndeajuns ca să ia decizii inteligente.

  — Aha! Deci putem fi utili; ce drăguţ! Am blocat unul din cele cinci simulatoare exclusiv pentru el.

  — Şi restul?

  — Celelalte simulatoare?

  — Ceilalţi copii…

  — Ai fost adus aici ca să ai grijă de Ender Wiggin.

  — Eram doar curios. Nu uita, toţi mi-au fost elevi.

  — Iar acum sunt elevii mei. Vor pătrunde în tainele flotei, care dumitale, colonele, nu ţi-au fost dezvăluite.

  — După cum vorbeşti, parcă ar fi o frăţie mistică.

  — Şi o zeitate. Şi o religie. Până şi aceia dintre noi care comandă prin ansiblu cunosc măreţia zborului interstelar. Văd că nu-ţi plac efuziunile mele. Te asigur că dispreţul îţi dovedeşte ignoranţa. În curând, Ender Wiggin va şti ceea ce ştiu eu; va dansa graţiosul balet spectral printre stele şi orice putere există în el va fi descătuşată, dezvăluită, adusă înaintea universului ca să fie văzută de toţi. Ai sufletul de piatră, colonele, însă eu cânt unei pietre la fel de uşor ca şi altui cântăreţ. Te poţi retrage în cabina ta, să-ţi aranjezi lucrurile.

  — N-am de aranjat decât hainele de pe mine.

  — N-ai nici un bagaj?

  — Salariul mi se depune într-un cont de pe Pământ. Nu l-am folosit niciodată. Doar ca să-mi cumpăr haine civile… în vacanţă.

  — Un non-materialist! Totuşi eşti neplăcut de gras. Un ascet gurmand? Interesantă contradicţie.

  — Când sunt nervos, mănânc. Tu când eşti nervos, împroşti deşeuri solide.

  — Îmi placi, colonele. Cred c-o să ne-nţelegem.

  — Nu-mi prea pasă, comandorule. Am venit aici pentru Ender. Şi nici unul dintre noi n-a venit pentru tine.

  Ender detestă asteroidul din primul moment. Se simţise destul de stânjenit pe Pământ, unde podelele erau drepte; Eros era mai îngrozitor. Semăna cu un cartof, având diametrul de numai şase kilometri şi jumătate. Deoarece suprafaţa îi fusese complet modificată pentru a converti lumina soarelui în energie, oamenii trăiau în încăperile legate prin tunele ce dantelau interiorul asteroidului. Spaţiile închise nu reprezentau o problemă pentru băiat – mai degrabă îl deranjau podelele coridoarelor, care aveau o pronunţată curbură în jos. De la început, el suferise de ameţeli când umbla prin tuneluri, mai ales prin cele care înconjurau circumferinţa mică a lui Eros. Nu-l ajuta cu nimic faptul că atracţia gravitaţională era de două ori mai mică decât pe Pământ – senzaţia unei căderi iminente era extrem de tulburătoare.

  În acelaşi timp proporţiile păreau stranii – plafoanele erau prea joase pentru mărimea camerelor, iar coridoarele prea înguste. Pe ansamblu, nu era un loc plăcut.

  Lucrul cel mai iritant însă îl constituia prezenţa celorlalţi oameni. Ender n-avea amintiri clare despre oraşele Pământului. Ideea lui despre un număr acceptabil de persoane îl constituia Şcoala de Luptă, unde îi cunoscuse din vedere pe toţi băieţii. Aici trăiau zece mii de persoane. Nu era înghesuială, în ciuda spaţiului mare ocupat de instalaţiile de supravieţuire; dar Ender nu suporta să fie permanent înconjurat de străini.

  Nu-l lăsau niciodată să lege cunoştinţe. Zărea deseori alţi elevi ai Şcolii de Comandă, însă pentru că el nu urma nici un curs obişnuit, aceştia rămâneau simple chipuri. Participa doar ocazional la câte o lecţie comună; de obicei, era singur cu profesorul.

  Alteori, în rezolvarea unei anumite teme îl ajuta un elev mai mare, pe care nu-l mai revedea după aceea. Mânca singur sau cu colonelul Graff. Obişnuia să se recreeze în sala de gimnastică, dar rareori se întâlnea acolo de două ori la rând cu aceleaşi persoane.

  Înţelegea că îl izolau iarăşi, de data aceasta fără să-i ridice pe ceilalţi elevi împotriva lui ca să-l urască, ci limitând relaţiile între ei. Oricum i-ar fi fost greu să lege prietenii – cu excepţia lui, toţi erau trecuţi de adolescenţă.

  De aceea, Ender se retrase în studiile sale şi învăţă repede şi bine. Astronavigaţia şi istoria militară le asimilă cu uşurinţă. Matematicile abstracte erau mai dificile; constată însă că dacă primea o problemă ce implica deplasări prin spaţiu şi prin timp, se putea bizui mai degrabă pe intuiţie decât pe calcule – adesea găsea instantaneu o soluţie pe care o putea demonstra abia după minute bune, sau chiar după ore de calcule.

  Iar pentru destindere exista simulatorul: cel mai perfect joc video pe care-l văzuse vreodată. Profesorii şi elevii îl învăţară să-l utilizeze, pas cu pas. La început, necunoscând uriaşa putere a jocului, îl abordase doar la nivel tactic, cu un singur luptător care manevra continuu pentru a găsi şi distruge inamicul. Controlat de calculator, inamicul era inteligent şi puternic şi, ori de câte ori Ender încerca o manevră nouă, adversarul o folosea împotriva lui peste numai câteva minute.

  Jocul era holografic, iar cei doi luptători erau puncte luminoase de culori diferite, care dansau, se roteau şi manevrau în interiorul unui cub cu latura de aproape zece metri. Comenzile erau extrem de delicate.

  Spaţiul de joc putea fi rotit în orice direcţie, pentru a fi urmărit din diferite unghiuri. Centrul se putea deplasa aşa încât confruntarea să aibă loc mai aproape sau mai departe de jucător.

  Treptat, pe măsură ce Ender deveni expert în controlul vitezei, direcţiei, orientării şi armelor, complexitatea jocului spori. Uneori înfrunta doi adversari simultan; alteori apăreau meteoriţi sau sfarâmături de asteroizi; trebuia să ia în considerare consumurile de combustibil şi energie şi deseori era însărcinat cu executarea anumitor misiuni.

  Când stăpâni jocul cu o navetă, îi permiseră să treacă la escadrila de patru navete. Comanda piloţii simulaţi şi, în loc să execute comenzile calculatorului, trebuia el însuşi să determine tactica, hotărând care obiectiv era cel mai important şi conducând escadrila pentru a-l cuceri.

  În orice moment putea prelua, pentru scurt timp, comanda personală a unei navete; la început procedă aşa în mod frecvent, însă atunci celelalte trei erau distruse rapid. Treptat, jocurile sporiră în dificultate şi Ender trebui să rămână tot mai mult timp la comanda escadrilei. Când o făcea, câştiga din ce în ce mai des.

  După un an petrecut în Şcoala de Comandă, putea juca pe simulator la oricare dintre cele cincisprezece niveluri, de la pilotarea unei navete independente şi până la comanda unei flote. Înţelesese de mult că rolul sălii din Şcoala de Luptă îl avea aici simulatorul. Şi cursurile erau utile, dar adevărata instruire o constituia jocul. Din când în când, veneau câte unii să-l vadă jucând. Nu vorbeau niciodată – rareori i se adresa cineva, cu excepţia cazurilor când trebuiau să-l înveţe ceva anume. Spectatorii tăceau, privindu-i cum rezolvă o simulare dificilă, apoi plecau. „Ce faceţi?” ar fi vrut să-i întrebe. „Mă cântăriţi? Hotărâţi dacă aveţi curaj să-mi încredinţaţi flota? Nu uitaţi că eu nu v-o cer.”

  Descoperi că multe din lucrurile învăţate în Şcoala de Luptă se puteau transfera pe simulator. Îl programă să-şi modifice orientarea spaţială la fiecare câteva minute, ca să nu se lase prins într-o rutină „sus-jos”, şi-şi revedea permanent poziţia din punctul de vedere al inamicului. Încerca o senzaţie extraordinară să aibă un asemenea control asupra bătăliei, să-i poată vedea fiecare detaliu.

  În acelaşi timp se simţea frustrat din cauza limitărilor existente; navele conduse de calculator nu depăşeau capacităţile acestuia. Nu aveau iniţiative. Nu erau inteligente. Începu să tânjească după şefii săi de plutoane, aşa încât să se poată bizui pe unele escadrile fără să le supravegheze în mod permanent.

  La sfârşitul primului an, câştiga toate bătăliile de pe simulator şi juca de parcă maşina ar fi reprezentat o prelungire naturală a trupului său. Într-o zi, mâncând împreună cu Graff, îl întrebă:

  — Asta-i tot ce face simulatorul?

  — Cum adică?

  — Aşa cum joacă acum. De o vreme n-a mai crescut deloc în dificultate.

  — Aha!

  Colonelul păru nepăsător. Însă el nu se exterioriza niciodată. În ziua următoare, totul se schimbă. Graff plecă şi Ender căpătă un camarad.

  Dimineaţă, când băiatul se trezi, în mijlocul podelei stătea un bătrân, cu picioarele încrucişate. Ender îl privi curios, aşteptându-l să vorbească. Necunoscutul tăcea. Ender se sculă, îşi făcu duş şi se îmbrăcă, fără să intre în vorbă cu el.

  Învăţase de mult că atunci când se petrecea ceva neobişnuit, ceva ce făcea parte din planul altcuiva, avea să capete mai multe informaţii aşteptând, nu întrebând. Aproape întotdeauna, adulţii îşi pierdeau răbdarea înaintea lui.

  Bătrânul nu scosese nici un cuvânt, când Ender se apropie de uşă ca sa iasă din odaie. Uşa nu se deschise. Băiatul se întoarse către necunoscutul aşezat pe duşumea. Părea de vreo şaizeci de ani, de departe omul cel mai vârstnic pe care-l văzuse în Eros. Obrajii îi erau acoperiţi de firişoare albe şi ţepoase, doar cu puţin mai scurte decât părul de aceeaşi culoare. Avea chipul relaxat, iar ochii îi erau înconjuraţi de riduri. Îl fixa pe Ender cu o expresie de indiferenţă.

  Băiatul reveni la uşă şi încercă iarăşi s-o deschidă.

  — Bun, rosti el renunţând. De ce-i încuiată?

  Bătrânul continua să-l privească inexpresiv.

  „Deci este un joc”, îşi spuse Ender. „Dacă vor să merg la cursuri, vor deschide uşa. Dacă nu… nu. Nu-mi pasă.”

  Nu-i plăceau jocurile cu reguli şi scop final cunoscute doar de adversar. De aceea, avea să-l ignore pe acesta. De asemenea, nu voia să se enerveze. Rezemat de uşă, parcurse un exerciţiu de autorelaxare şi în curând redeveni calm. Necunoscutul îl privea impasibil.

  Trecură aşa ore întregi. Ender refuza să vorbească, iar bătrânul părea mut şi fără minte. În câteva rânduri, Ender se întrebă dacă nu era vreun nebun ce evadase dintr-o clinică, şi acum îşi trăia halucinaţiile demente în camera lui. O dată cu scurgerea timpului, cum nimeni nu veni la uşă şi nici nu-l căută, băiatul se convinse că era ceva deliberat, cu scopul de a-l deruta. Nu voia să-i ofere bătrânului satisfacţia victoriei. Pentru a-şi trece timpul, începu să facă exerciţii fizice. Unele erau imposibile fără echipamentul de gimnastică, dar altele, mai cu seamă cele de la cursul de autoapărare, puteau fi executate în orice condiţii.

  Execuţiile îl purtau în jurul camerei. Exersă fandările şi loviturile cu piciorul. La un moment dat, trecu pe lângă bătrân, aşa cum mai trecuse şi înainte, dar acum braţul acestuia ţâşni fulgerător şi-i prinse piciorul stâng în mijlocul unui salt. Îl dezechilibră şi băiatul se prăbuşi pe duşumea.

  Sări imediat în picioare, furios. Necunoscutul stătea calm, cu picioarele încrucişate, de parcă nici nu s-ar fi clintit. Ender rămase încordat, gata de luptă, totuşi imobilitatea celuilalt îl făcea să nu poată ataca. Ce să facă, să-l lovească? Şi apoi să-i explice lui Graff: „Ştii, el a început primul şi n-am vrut să rămân dator”.

  Îşi reluă exerciţiile; bătrânul îl urmărea cu privirea.

  În cele din urmă, obosit şi furios pe ziua irosită, prizonier în propria lui cameră, reveni la pat, ca să-şi scoată pupitrul. În clipa când se aplecă deasupra noptierei, simţi o mână izbindu-l între coapse şi o alta prinzându-l de păr. Într-o secundă fu răsturnat. Faţa şi umerii erau apăsaţi în podea de genunchiul bătrânului, în vreme ce spatele îi era dureros arcuit şi picioarele fuseseră ţintuite de un braţ ferm. Nu se putea folosi de mâini şi nici nu-şi putea îndoi spatele ca să aibă sprijin pentru picioare. În mai puţin de două secunde, străinul îl învinsese complet pe Ender Wiggin.

  — Bine, icni Ender. Ai învins.

  Genunchiul celuilalt apăsă şi mai dureros.

  — De când, şuieră un glas, trebuie să-i spui duşmanului când te-a învins?

  Ender tăcu.

  — Te-am surprins o dată, Ender Wiggin. De ce nu m-ai distrus imediat după aceea? Doar pentru că arătam paşnic? Te-ai întors cu spatele la mine. Stupid! N-ai învăţat nimic! N-ai avut niciodată un profesor.

  Băiatul era furios acum, şi nu încercă să se prefacă sau să se stăpânească.

  — Am avut prea mulţi profesori; de unde să fi ştiut că o să fii…

  — Un duşman, Ender Wiggin, şopti bătrânul. Eu sunt duşmanul tău, cel dintâi duşman mai inteligent decât tine. Nu există alt profesor decât duşmanul. Nimeni altul decât duşmanul nu-ţi va spune ce va face el. Nimeni altul decât duşmanul nu te va învăţa cum să distrugi şi să cucereşti. Doar el îţi arată unde eşti slab. Doar el îţi spune unde sunt punctele sale puternice. Şi singurele reguli ale jocului sunt atacul şi apărarea. De-acum încolo sunt duşmanul tău. De-acum încolo sunt profesorul tău.

  Apoi îi eliberă picioarele. Deoarece îl apăsa capul de podea, băiatul nu se putu echilibra în braţe şi genunchii lui loviră duşumeaua cu o bufnitură puternică şi o durere pătrunzătoare. După aceea, bătrânul se retrase şi-l lăsă să se ridice.

  Încet, băiatul îşi adună picioarele sub el, gemând uşor de durere. Pentru o clipă, rămase în patru labe, ca să-şi revină. Apoi braţul său drept ţâşni, căutându-şi duşmanul. Bătrânul se retrase iute şi mâna lui Ender apucă doar aerul, iar piciorul profesorului lovi spre bărbia băiatului.

  Ender nu mai era acolo. Stătea întins pe spate, după ce se rostogolise pe podea şi, în clipa când necunoscutul era dezechilibrat după lovitură, amândouă tălpile băiatului îi izbiră piciorul de sprijin. Bătrânul căzu… totuşi îndeajuns de aproape ca să-l atace pe Ender. Acesta nu găsea un braţ sau picior care să rămână locului atât cât să poată fi apucat, iar între timp loviturile îi învineţeau spatele şi braţele. Băiatul era mai mic… nu putea depăşi membrele în permanentă mişcare ale bătrânului. În cele din urmă, izbuti să se desprindă şi se târî spre uşă.

  Bătrânul şedea iarăşi cu picioarele încrucişate, dar acum apatia dispăruse. Surâdea.

  — Ceva mai bine de data asta. Dar lent. Cu o flotă va trebui să fii mai bun decât eşti cu trupul tău, altfel nimeni n-o să fie în siguranţă cu tine la comandă. Ai învăţat lecţia?

  Ender încuviinţă încet din cap. Îl durea tot trupul.

  — Bun, continuă străinul. Restul, cu simulatorul. De acum, eu îţi voi programa bătăliile, nu calculatorul; eu voi pregăti strategia inamicului, iar tu vei învăţa să fii iute şi să descoperi cu ce vicleşuguri te încearcă duşmanul. Să nu uiţi, băiete! De-acum, duşmanul e mai inteligent decât tine. De-acum, duşmanul e mai puternic decât tine. De-acum, să fii gata să pierzi mereu.

  Chipul lui redeveni grav.

  — Vei fi gata să pierzi, Ender, dar vei câştiga. Vei învăţa să înfrângi duşmanul. El te va învăţa cum s-o faci.

  Se ridică în picioare.

  — În această şcoală a existat dintotdeauna obiceiul ca un nou venit să fie ales de un elev mai mare. Cei doi devin camarazi, şi cel mai mare îl învaţă pe celălalt tot ce ştie. Ei luptă permanent, se întrec permanent, sunt împreună permanent. Eu te-am ales pe tine.

  — Eşti prea bătrân ca să fii un elev, rosti Ender când necunoscutul porni spre uşă.

  — Nimeni nu-i prea bătrân ca să înveţe de la duşmani. Eu am învăţat de la gândaci. Tu vei învăţa de la mine.

  În clipa când necunoscutul puse palma pe plăcuţa identificatoare de deschidere, Ender sări prin aer şi-l lovi cu ambele călcâie în mijlocul spatelui. Lovi atât de puternic, încât ricoşă în picioare, iar bătrânul scoase un strigăt şi se prăbuşi.

  Se sculă apoi încet, ţinându-se de clanţă, cu faţa strâmbată de durere. Părea scos din luptă, dar Ender nu se încrezu în el. Cu toate acestea, fu luat prin surprindere de viteza atacului. După câteva secunde, zăcea pe duşumea lângă peretele opus, sângerând din nas şi din buză, acolo unde se izbise de pat. Reuşi să se întoarcă într-atât încât să-l vadă pe bătrân în pragul uşii, crispându-se de durere şi ţinându-se de spate. Îi zâmbea.

  Ender surâse.

  — Ai un nume, profesore? întrebă el.

  — Mă numesc Mazer Rackham, răspunse străinul. Apoi dispăru.

  Din clipa aceea, Ender era fie cu Mazer Rackham, fie singur. Mazer vorbea rareori, însă era alături de el la masă, la cursuri, la simulator, în camera lui, noaptea. Uneori pleca, dar când nu se afla acolo, uşa era încuiată şi nimeni nu intra până nu se întorcea. O săptămână întreagă, Ender îl numi Temnicerul Rackham. Mazer răspundea imediat, ca şi cum ar fi fost chiar numele lui şi nu părea deloc iritat. În scurt timp, băiatul renunţă la poreclă.

  Existau şi compensaţii. Mazer îi arătă filmele bătăliilor din Prima Invazie şi înfrângerile dezastruoase ale FI în a Doua Invazie. Nu mai erau montaje din imagini cenzurate, ci filme întregi. Deoarece bătăliile importante fuseseră înregistrate de mai multe camere, studiară tacticile şi strategiile gândacilor din diferite unghiuri. Pentru prima dată în viaţa lui Ender, un profesor îi atrăgea atenţia asupra unor detalii pe care băiatul nu le sesizase singur. Pentru prima dată, găsise o minte pe care putea s-o admire.

  — De ce nu eşti mort? întrebă Ender. Bătălia ta a fost acum şaptezeci de ani, dar tu n-ai nici măcar şaizeci.

  — Miracolele relativităţii, răspunse Mazer. După bătălie, m-au ţinut aici douăzeci de ani, deşi i-am implorat să mă lase să comand una din navele lansate împotriva coloniilor şi capitalei gândacilor. Apoi au… reuşit să înţeleagă câte ceva despre cum se comportă soldaţii în tensiunea luptei.

  — Ce anume?

  — N-ai învăţat suficientă psihologie ca să pricepi… Şi-au dat seama că, deşi nu voi mai putea comanda flota – aveam să mor înainte ca navele să ajungă la destinaţie, rămâneam singurul capabil să mă descurc cu gândacii. Şi-au dat seama că izbutisem să-i înving nu prin noroc, ci folosindu-mă de inteligenţă. Aveau nevoie de mine aici, ca să… îl învăţ pe viitorul comandant al flotei.

  — Deci te-au suit într-o navă, au accelerat până la o viteză relativistă…

  — Iar după aceea am revenit acasă. O călătorie extrem de plictisitoare. Cincizeci de ani în spaţiu. Pentru mine nu s-au scurs decât opt ani, dar mi s-au părut cinci sute. Totul pentru ca să-l pot învăţa pe viitorul comandant tot ce ştia.

  — Eu voi fi comandantul acela?

  — Să zicem că în prezent ai cele mai mari şanse.

  — Mai sunt pregătiţi şi alţii?

  — Nu.

  — Atunci reprezint unica alegere, nu?

  Mazer ridică din umeri.

  — Cu excepţia ta… Eşti viu, nu? De ce nu comanzi tu flota?

  Bătrânul clătină din cap.

  — De ce? I-ai învins pe gândaci…

  — Există destule motive pentru care nu pot fi comandant.

  — Arată-mi cum i-ai bătut.

  Faţa lui Mazer deveni impenetrabilă.

  — Mi-ai arătat toate bătăliile de cel puţin şapte ori. Cred că acum ştiu cum să le dejoc tacticile de atunci, însă nu mi-ai arătat niciodată cum i-ai bătut de fapt.

  — Filmul acela e un secret foarte bine păstrat, Ender.

  — Ştiu. Parţial l-am refăcut mental. Tu, cu minuscula ta forţă de rezervă, şi flota lor, navele acelea uriaşe lansând roiuri de navete de luptă. Te-ai năpustit spre o navă, ai tras în ea şi a urmat o explozie. În momentul acela se opresc toate cadrele. În continuare, doar imagini cu soldaţii găsind gândaci morţi.

  Mazer surâse.

  — S-a zis şi cu secretele bine păzite. Haide să-ţi arăt!

  Erau singuri în sala video şi Ender încuie uşa pe dinăuntru.

  — Bun, să-l vedem.

  Filmul era exact cum spusese băiatul. Plonjonul sinucigaş al lui Mazer în inima formaţiunii duşmane, explozia, apoi…

  Nimic. Naveta lui Mazer înaintase mai departe, ocolise unda de şoc şi se strecurase printre celelalte nave inamice. Acestea nu trăseseră asupra lui. Nu-şi modificaseră traiectoriile. Două se ciocniseră între ele şi explodaseră – un accident stupid ce putea fi evitat cu uşurinţă. Nu schiţaseră nici măcar o încercare de-a evita coliziunea.

  Mazer derula caseta puţin mai departe.

  — Am aşteptat trei ore, spuse el. Nimănui nu-i venea să creadă.

  Apoi navetele FI se apropiară de navele gândacilor. Soldaţii începură operaţiunile de abordare şi tăiere a blindajelor. Imaginile îi arătau pe agresori morţi la posturile lor.

  — După cum vezi, zise Mazer, a fost exact cum ai presupus.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nimeni nu ştie. Eu am o ipoteză personală. Sunt însă mulţi savanţi care-mi zic că n-am „calificarea” necesară ca să-mi expun părerile.

  — Tu eşti cel care a câştigat bătălia.

  — Şi eu crezusem că asta conferă o anume „calificare”, dar după cum vezi… Xenobiologii şi xenopsihologii nu pot accepta ideea că un pilot stelar i-a întrecut prin simplă intuiţie. Bănuiesc că toţi mă urăsc, deoarece după ce au vizionat filmele astea, au trebuit să rămână definitiv aici, pe Eros. Din motive de securitate… N-au fost încântaţi.

  — Mai spune!

  — Gândacii nu vorbesc. Ei comunică mental şi instantaneu, ca efectul filotic. Cum e ansiblul… Însă majoritatea experţilor consideră că este o comunicare controlată, asemănătoare vorbirii – eu îţi transmit un gând şi tu-mi răspunzi la el. N-am crezut niciodată în ipoteza asta. Timpul lor de reacţie este prea imediat. Ai văzut filmele. Nu discută între ei ca să hotărască ce variantă de acţiune să adopte. Navele se comportă ca făcând parte din acelaşi organism. Ele răspund tot aşa cum diferitele părţi ale trupului tău răspund instinctiv în timpul unei lupte. Nu este vorba de o conversaţie mentală între persoane cu procese de gândire diferite. Toate gândurile lor sunt prezente, laolaltă, în acelaşi moment.

  — Un singur organism, şi fiecare gândac aidoma unei celule?

  — Da. N-am fost primul care am sugerat-o, însă am fost cel dintâi care am crezut în ipoteza asta. Şi încă ceva… Ceva atât de banal; de… copilăresc, încât xenobiologii au râs în hohote când le-am spus-o, după bătălie. Gândacii sunt insecte. Asemănătoare furnicilor şi albinelor. Cu regină, cu lucrători… Acum o sută de milioane de ani aşa au început, cu genul acesta de organizare. E absolut sigur că nici unul dintre gândacii văzuţi de noi nu avea aparat reproducător. Deci e posibil să-şi păstreze regina după ce şi-au dezvoltat capacitatea de a gândi împreună. Altfel zis, regina să rămână centrul grupului. De ce s-ar schimba structura socială?

  — Asta înseamnă structura socială?

  — Am şi dovezi. Dar nu dovezi pe care ei să le poată vedea. Prima Invazie a fost o misiune de explorare. Însă a doua era de colonizare. De instalare a unui stup nou, sau ceva similar.

  — De aceea au adus o regină.

  — Priveşte filmele celei de-a Doua Invazii, în care ne distrug flota din norul de comete. Introduse în aparat caseta respectivă: Arată-mi nava reginei!

  Nu era deloc uşor. Ender n-o putu identifica multă vreme. Navele gândacilor se mişcau permanent. Nu purtau însemne exterioare, şi nici nu se vedea un centru de comandă distinct. Dar treptat, cu Mazer rulând filmele iarăşi şi iarăşi, băiatul începu să vadă cum toate mişcările se focalizau, radiau dintr-un punct central. Acesta nu menţinea o poziţie fixă, însă după ce privi îndelung, deveni evident că perspectiva din care se luau toate deciziile nu putea fi decât o anumită navă. I-o arăta lui Mazer.

  — Tu o vezi. Eu o văd. Până acum suntem numai doi dintre cei mulţi care au vizionat filmele. Însă ăsta-i adevărul.

  — Îşi deplasau nava ca pe oricare alta.

  — Ştiau că-i punctul lor slab.

  — Ai dreptate. Acolo e regina. Totuşi atunci când ai pornit spre ea, ar fi fost normal să încerce toţi să te oprească. Te-ar fi putut face fărâme.

  — Ştiu. Asta-i partea pe care n-o înţeleg. Să nu crezi că n-au încercat să mă oprească – au tras în mine. Dar până n-a fost prea târziu, parcă nu le venea să creadă cu adevărat că într-adevăr aveam să ucid regina. Poate că în lumea lor reginele nu sunt niciodată ucise, doar capturate, doar făcute şah mat. Eu am făcut ceva despre care ei nu credeau că poate fi făcut de un inamic.

  — Şi o dată cu regina, au murit toţi gândacii.

  — Nu, pur şi simplu au încetat să mai gândească. La bordul primelor nave abordate, ei mai trăiau. Organic. Însă nu se mişcau şi nu răspundeau la nici un stimul; nici chiar atunci când i-am vivisecţionat pe unii, încercând să aflăm lucruri noi. După o vreme au murit toţi. Când regina piere, în trupurile acelea nu mai rămâne nimic.

  — De ce nu te-au crezut?

  — Pentru că n-am găsit o regină.

  — A fost spulberată în explozie.

  — Avatarurile războiului. Biologia ocupă al doilea loc după supravieţuire. Există totuşi amănunte ce vin în sprijinul ipotezei mele. Nu poţi trăi aici fără să-ţi sară în ochi.

  — Aici, pe Eros?

  — Ender, priveşte în jurul tău! Nu oamenii au sfredelit asteroidul acesta. De plidă, noi preferăm plafoane mai înalte. Aici a fost avanpostul gândacilor în Prima Invazie. Au pregătit locul înainte ca noi să ştim de existenţa lor. Acum trăim într-un stup de gândaci. Dar ne-am plătit deja chiria. Ne-a costat o mie de soldaţi ca să-i curăţăm de aici. Gândacii s-au luptat pentru fiecare palmă de coridor.

  Băiatul pricepu arunci de ce încăperile i se păruseră întotdeauna stranii.

  — Ştiam că ceva nu-i în ordine…

  — Aici era tezaurul. Dacă ar fi ştiut că vom învinge în primul război, probabil că nu l-ar fi amenajat niciodată. Am învăţat să manipulăm gravitaţia, pentru că ei au amplificat atracţia gravitaţională a asteroidului. Am învăţat să utilizăm în mod eficient energia stelară, pentru că gândacii îi micşoraseră albedo-ul. De fapt, aşa i-am descoperit. În numai trei zile, Eros a dispărut treptat din telescoape. Am trimis un remorcher să afle motivul. L-a aflat. A transmis permanent imagini, inclusiv ale gândacilor omorând echipajul. Imaginile s-au oprit abia când aceştia au demontat remorcherul. Cauza era „orbirea” lor – niciodată n-au fost nevoiţi să transmită ceva prin intermediul unor aparate şi, de aceea, după uciderea echipajului nu s-au gândit că-i putea privi cineva.

  — De ce au ucis echipajul?

  — De ce nu? Pentru ei, dispariţia câtorva indivizi e cam totuna cu tăiatul unghiilor la noi. Nimic anormal. S-au gândit probabil că omorându-i, ne întrerupeau comunicaţiile. Nu ucideau fiinţe vii, conştiente, cu un viitor genetic individual. Pentru ei, moartea nu înseamnă mare lucru. Doar uciderea reginei e cu adevărat o crimă, pentru că doar aşa se sfârşeşte un traseu genetic.

  — Deci nu ştiau ce făceau.

  — Nu le lua apărarea! Faptul că nu ştiau că ucid fiinţe omeneşti nu înseamnă că nu au ucis fiinţe omeneşti. Noi avem dreptul să ne apărăm cât de bine putem şi singurul mod viabil pe care l-am găsit a fost de a-i omorî pe gândaci înainte să ne omoare ei. Gândeşte-te altfel: în toate războaiele de până acum, ei au ucis mii şi mii de fiinţe vii, gânditoare. Noi am ucis una singură.

  — Dacă n-ai fi distrus regina, crezi că am fi pierdut războiul?

  — Aş zice că şansele erau cam trei la doi împotriva noastră. Continui să cred că le-aş fi putut provoca pierderi masive înainte de a ne distruge. Răspundeau extrem de rapid şi aveau o putere de foc uriaşă, dar şi noi aveam câteva atuuri. Fiecare navetă de-a noastră conţinea un om inteligent care gândea individual. Fiecare dintre noi era capabil să găsească o soluţie excepţională la o problemă dată. Gândacii pot găsi doar o singură soluţie excepţională, la un moment anume. Ei gândesc rapid, dar luaţi individual nu sunt foarte inteligenţi. Chiar atunci când nişte comandanţi incapabili au pierdut principalele bălătii din a Doua Invazie, unii din subordonaţii lor au reuşit să producă destule distrugeri în flota inamică.

  — Şi când vom ajunge acolo? O să atacăm din nou regina?

  — Gândacii n-au descoperit întâmplător zborul interstelar. Strategia aceea poate reuşi doar o singură dată. Bănuiesc că nu vom mai găsi o regină decât dacă ajungem la planeta-capitală. La urma urmei, regina nu trebuie să fie cu ei ca să conducă o bătălie. Ea procreează alţi gândaci. A Doua Invazie era o colonie; regina sosea ca să populeze Pământul, însă acum… nu, n-o să mai meargă. Va trebui să-i învingem, flotă după flotă. Şi pentru că au la îndemână resursele unei duzini de sisteme planetare, bănuiesc că ne vor întrece numericeşte în fiecare luptă.

  Ender îşi aminti bătălia în care înfruntase două armate reunite. „Şi eu crezusem că trişau… Când va începe adevăratul război, aşa va fi tot mereu. Iar acolo n-o să existe o poartă prin care să pot scăpa.”

  — Noi avem numai două atuuri, Ender. Nu trebuie să ochim cu prea multă atenţie. Armamentul are o rază mare de acţiune.

  — Deci nu mai folosim proiectilele nucleare din Prima şi a Doua Invazie?

  — Doctoraşul e mult mai puternic. La urma urmei, armele nucleare erau cândva atât de slabe, încât puteau fi utilizate pe Pământ. Doctoraşul nu poate fi folosit pe o planetă. Îmi pare rău că n-am avut în a Doua Invazie.

  — Cum funcţionează?

  — Nu ştiu, cel puţin nu atât de bine încât să pot construi unul. În punctul de intersecţie a două raze, creează un câmp în care moleculele nu mai pot rămâne legate laolaltă. Electronii nu mai sunt comuni. Cam câtă fizică cunoşti la nivelul ăsta?

  — N-am fost la majoritatea cursurilor de astrofizica, totuşi ştiu îndeajuns ca să înţeleg.

  — Câmpul se propagă sub formă de sferă; intensitatea scade cu distanţa. Însă atunci când găseşte o aglomerare moleculară, se autoîntreţine. Cu cât aglomerarea respectivă e mai mare, cu atât noul câmp este mai puternic.

  — Deci de fiecare dată când câmpul loveşte o navă, produce o sferă nouă…

  — Şi dacă navele lor sunt prea apropiate, iniţiază o reacţie în lanţ care le distruge pe toate. Când câmpul dispare, moleculele revin laolaltă şi în locul unei nave ai un maldăr de elemente cu multe molecule de fier. Fără radioactivitate, fără sfărâmături. Doar un bolovan. În prima bătălie s-ar putea să-i prindem apropiaţi, însă învaţă rapid. Se vor distanţa.

  — Deci Doctoraşul nu-i un proiectil… nu pot trage din adăpost.

  — Exact. În momentul de faţă, proiectilele nu mai sunt bune de nimic. Am învăţat multe de la gândaci în Prima Invazie, dar au învăţat şi ei de la noi… de pildă, să construiască Scutul.

  — Doctoraşul trece prin Scut?

  — Ca şi când n-ar exista. Nu poţi vedea prin Scut, ca să ţinteşti şi să intersectezi razele, dar deoarece generatorul Scutului este întotdeauna exact în centrul lui, nu-i greu de manevrat.

  — Eu de ce n-am fost învăţat să lupt cu aşa ceva?

  — Ai fost. Tot timpul. Numai că am lăsat calculatorul s-o facă în locul tău. Misiunea ta este să ajungi într-o poziţie superioară tactic şi să alegi o ţintă. Calculatoarele de bord sunt mult mai pricepute decât tine în ochirea cu Doctoraşul.

  — De ce i se spune aşa?

  — Când a fost inventat, l-au numit Dispozitiv de Disipare Moleculară. Dispozitivul D. M.

  Ender tot nu pricepea.

  — D. M. Iniţialele mai înseamnă şi Doctor în Medicină. Dispozitivul D. M., deci „Doctoraşul”. E o glumă.

  Băiatul nu înţelese ce era amuzant.

  Simulatorul fusese schimbat. Ender putea controla în continuare perspectiva şi detaliile, însă nu mai existau comenzi individuale. Fuseseră înlocuite cu un nou panou de control şi două căşti audio cu laringofon.

  Tehnicianul care îl aştepta arătă băiatului modul de fixare a căştilor.

  — Cum dirijez navele? întrebă Ender.

  Mazer îi explică. Se terminase cu navele.

  — Ai ajuns la următoarea etapă de instruire. Deţii experienţă la toate nivelurile strategice, dar acum e momentul să te concentrezi asupra comenzii unei flote întregi. Aşa cum ai lucrat cu şefii de pluton în Şcoala de Luptă, acum vei lucra cu şefii de escadrilă. Vei avea trei duzini de asemenea şefi pe care să-i antrenezi. Trebuie să-i înveţi tactici inteligente; trebuie să le afli punctele tari şi pe cele slabe; trebuie să-i trasformi într-un tot.

  — Când vor sosi?

  — Sunt deja în faţa propriilor simulatoare. Poţi vorbi cu ei prin intermediul căştilor şi al microfonului. Tastele de pe panoul de control îţi permit să vezi din perspectiva oricăruia dintre ei. În felul acesta se reproduc mai exact condiţiile unei bătălii adevărate unde vei şti doar ceea ce văd navele din subordine.

  — Cum pot lucra cu nişte şefi de escadrile pe care nu-i văd niciodată?

  — De ce trebuie să-i vezi?

  — Ca să ştiu cine sunt, cum gândesc…

  — Vei afla cine sunt şi cum gândesc din felul cum lucrează cu simulatorul. Chiar aşa însă, cred că n-o să ai probleme. Ei te ascultă chiar acum. Pune-ţi căştile ca să-i poţi auzi.

  Ender îşi puse căştile.

  — Salaam, se auzi o şoaptă.

  — Alai, rosti Ender.

  — Şi eu, piticul.

  — Bean!

  Şi Petra şi Dink; Tom Nebunu', Shen, Supă Fierbinte, Molo Musca, cei mai buni elevi cu care sau împotriva cărora luptase, toţi cei în care avusese încredere în Şcoala de Luptă.

  — Nu ştiam că eraţi aici, zise el. Nu ştiam că veniţi.

  — De trei luni ne omoară cu simulatorul, spuse Dink.

  — O să vezi că sunt de departe cel mai bun tactician, chicoti Petra. Dink încearcă, dar are minte de copil.

  Astfel începură să lucreze împreună, fiecare şef de escadrilă comandând piloţii individuali, iar Ender comandându-i pe şefii de escadrilă. Învăţară multe pe măsură ce simulatorul îi obliga să încerce situaţii diferite. Uneori, le punea la dispoziţie o flotă alcătuită din trei-patru escadrile. Alteori, simulatorul le dădea o singură navă stelară cu cele douăsprezece navete de luptă ale ei şi băiatul numea trei şefi de escadrilă, cu câte patru navete fiecare.

  Era plăcut; o joacă. Inamicul dirijat de calculator nu era prea grozav şi învingeau întotdeauna, în ciuda greşelilor lor, şi în ciuda unor dificultăţi de comunicare. Însă în cele trei săptămâni de antrenament împreună, Ender ajunse să-i cunoască foarte bine. Dink îndeplinea cu precizie instrucţiunile, dar nu strălucea prin originalitate; Bean, prea puţin eficient în a comanda o escadrilă, acţiona ca un bisturiu cu numai două-trei navete, contracarând prompt orice încercare a calculatorului; Alai era un strateg aproape la fel de bun ca Ender şi avea încredere să-i dea pe mână jumătate din flotă, însoţită doar de un plan general.

  Cu cât îi cunoştea mai bine, cu atât Ender îi putea desfăşura mai rapid şi-i putea folosi optim. Simulatorul afişa situaţia pe ecran şi atunci Ender afla pentru prima dată componenţa flotei lui şi dispunerea inamicului. În numai câteva minute, îi chema pe şefii de escadrilă de care avea nevoie, le repartiza nave sau grupuri de nave şi le comunica misiunile. Apoi, în decursul bătăliei, trecea pe rând prin unghiurile lor de vedere, făcea sugestii şi, ocazional, dădea comenzi atunci când era nevoie. Deoarece ceilalţi nu vedeau decât propriul sector de acţiune, uneori ordinele lui păreau lipsite de sens; însă şi ei învăţară să se încreadă în Ender. Dacă le spunea să se retragă, se retrăgeau, ştiind fie că erau într-o poziţie expusă, fie că manevra lor putea atrage inamicul într-o poziţie vulnerabilă. Mai ştiau de asemenea că Ender îi lăsa să procedeze aşa cum credeau de cuviinţă atunci când nu le dădea ordine. Dacă stilul lor de luptă n-ar fi fost potrivit situaţiei în care se aflau, nu ar fi fost aleşi pentru misiunea respectivă.

  Încrederea era completă şi reciprocă, acţiunile flotei rapide şi exacte. După trei săptămâni, Mazer îi arătă o reluare a celei mai recente bătălii a lor, făcută din punctul de vedere al inamicului.

  — Asta a văzut adversarul când l-ai atacat. Ce anume îţi sugerează? De pildă, rapiditatea răspunsului?

  — Seamănă cu flota gândacilor.

  — Eşti de forţa lor, Ender. Eşti tot atât de iute cât ei. Şi aici… fii atent!

  Ender privi cum toate escadrilele sale se mişcau… simultan, rezolvându-şi fiecare propria situaţie, toate dirijate de ordinele lui generale, însă îndrăzneţe, improvizând, fentând, atacând cu o independenţă nicicând dovedită de flota gândacilor.

  — Mintea lor colectivă e foarte bună, dar nu se poate concentra decât asupra câtorva probleme în acelaşi timp. Escadrilele tale abordează fiecare luptă cu inteligenţa proprie, iar misiunile lor sunt supervizate de inteligenţa ta. Vezi, deci, că ai unele atuuri. Armament superior, deşi nu perfect; viteză comparabilă şi disponibilităţi nebănuite de inteligenţă. Astea sunt atuurile tale. Dezavantajul e că întotdeauna, absolut întotdeauna, vei fi depăşit numericeşte şi, după fiecare bătălie, duşmanul va afla mai multe despre tine, despre cum să lupte împotriva ta, şi-şi va modifica strategia instantaneu.

  Băiatul aşteptă concluziile.

  — De acum, vom începe lucrul propriu-zis. Am programat calculatorul să simuleze genul de situaţii care ne-ar putea aştepta în întâlnirile cu gândacii. Folosim mişcările pe care le-ai văzut în a Doua Invazie. Dar simularea inamicului va fi comandată de mine, ca să nu se repete aceleaşi scheme. La început vei avea bătălii simple, pe care mă aştept să le câştigi fără probleme. Învaţă din ele, deoarece eu o să fiu mereu acolo, cu un pas înaintea ta, programând scheme tot mai dificile, aşa încât următoarea bătălie va fi mai grea şi vei fi împins până la limita capacităţilor tale.

  — Şi după aceea?

  — Timpul rămas e scurt. Trebuie să înveţi cât poţi de repede. Am acceptat să plec în călătorie relativistă, numai pentru ca să fiu viu atunci când vei apărea tu; când m-am înapoiat, soţia şi copiii muriseră, iar nepoţii aveau vârsta mea. Nu aveam nimic să le spun. Fusesem despărţit de toţi cei pe care îi iubisem, de tot ceea ce cunoşteam; trăiam în catacomba asta construită de extratereştri şi eram obligat să instruiesc elev după elev, fiecare dătător de speranţe, dar în cele din urmă dezamăgitor. Predau, predau, însă nimeni nu învaţă. Şi tu eşti extrem de promiţător, ca mulţi alţii înainte, totuşi seminţele eşecului pot exista şi în tine. Datoria mea este să le găsesc; să te distrug pe tine, dacă poţi fi distrus şi crede-mă, eu o pot face.

  — Deci nu sunt primul.

  — Bineînţeles că nu. Eşti însă ultimul. Dacă nu înveţi, nu mai avem timp să găsim pe altcineva. Cred în tine numai pentru că eşti singurul în care se mai poate crede.

  — Şi ceilalţi? Şefii mei de escadrile?

  — Care dintre ei ţi-ar putea lua locul?

  — Alai.

  — Fii cinstit.

  Băiatul tăcu.

  — Nu sunt un om fericit, Ender. Omenirea nu aşteptă de la noi să fim fericiţi. Ne cere doar să fim excepţionali, în numele ei. Mai întâi supravieţuirea, apoi fericirea, aşa cum o putem găsi. De aceea, sper că n-o să mă sâcâi în timpul antrenamentelor, plângându-te că te plictiseşti. Bucură-te cât poţi în orele libere, dar pe primul loc vine munca, adică învăţătura, şi ea aduce victoria care reprezintă totul, deoarece fără ea nu există nimic. Când o să mi-o poţi aduce înapoi pe soţia mea, Ender, atunci să te plângi de câte sacrificii presupune munca.

  — Nu încercam să mă eschivez.

  — Dar o vei face. Pentru că dacă pot, o să te fac praf. O să mă străduiesc din răsputeri să te surprind şi voi fi nemilos, pentru că atunci când te vei lupta cu gândacii, vor veni cu lucruri pe care eu nu mi le pot închipui, iar pentru ei mila faţă de oameni este imposibilă.

  — Nu mă poţi face praf, Mazer.

  — De ce?

  — Pentru că sunt mai puternic decât tine.

  Bătrânul surâse.

  — Asta o să mai vedem.

  Îl trezi cu noaptea-n cap; ceasul arăta 3:40 şi băiatul se simţea ameţit urmându-l prin tuneluri.

  — La culcare devreme, la sculare la fel, intona Mazer, mintea toropeşte şi-ochii-mpăienjeneşte.

  Băiatul visase că gândacii îl vivisecţionau. Atât doar că în loc să-i deschidă trupul, îi sfârtecau amintirile şi le etalau ca pe nişte fotografii, încercând să le găsească un înţeles. Era un vis ciudat şi Ender nu-l putea izgoni în vreme ce se îndrepta către sala simulatorului. Gândacii îl chinuiau în timpul somnului, iar Mazer nu-l lăsa în pace când era treaz. Nu mai avea timp să se odihnească. Se sili să-şi alunge somnul. Se părea că Mazer nu glumise, spunând că era decis să-l desfiinţeze; a-l obliga să joace când era obosit şi somnoros era exact genul de şiretlic murdar la care ar fi trebuit sa se aştepte.

  Când ajunse la simulator, constată că şefii de escadrile erau deja la posturi, aşteptându-i comenzile. Inamicul nu apăruse pe ecran, de aceea începu o bătălie de antrenament, împărţindu-şi efectivele în două armate, ca să poată verifica starea băieţilor. Începură mai lent, dar în scurt timp ajunseră iuţi şi precişi.

  Apoi ecranul se întunecă, navele dispărură şi totul se schimbă. La marginea simulatorului, văzu trei nave terestre. Fiecare avea douăsprezece navete de luptă. Inamicul, evident conştient de prezenţa lor, formase o sferă cu o singură navă în centru. Ender nu se lăsă păcălit – nu putea fi o navă-regină. Gândacii erau de două ori mai numeroşi, dar stăteau mult prea grupaţi. Doctoraşul avea să-i lovească mai rău decât s-ar fi aşteptat.

  Alese o navă, o făcu să clipească pe ecran şi rosti:

  — Alai, e a ta; îi ai pe Petra şi Vlad la comanda navetelor.

  Distribui şi celelalte două nave, oprind din fiecare câte o navetă; pe acestea le trecu sub comanda lui Bean.

  — Strecoară-te pe lângă perete şi cazi înapoia lor, Bean. Dacă eşti urmărit, te-ntorci imediat. Dacă nu, rămâi acolo unde te pot mobiliza repede. Alai, grupează-ţi forţele într-un atac asupra sferei. Nu deschideţi focul, până nu vă ordon. Toate astea sunt numai manevre.

  — Mi se pare o bătălie uşoară, zise Alai.

  — Tocmai pentru că-i uşoară, vreau să fiţi atenţi. Nu vreau să pierd nici măcar o navetă.

  Rămase cu cele două nave de rezervă, la o distanţă sigură înapoia lui Alai; Bean dispăruse deja de pe ecranul simulatorului, însă la răstimpuri, Ender trecea în punctul lui de vedere ca să ştie unde ajunsese.

  Alai însă era cel care urma să controleze jocul delicat cu duşmanul. Alcătuise o formaţiune în formă de glonte şi cerceta sfera inamică. Ori de câte ori se apropia, gândacii se retrăgeau, atrăgându-i către nava din centru. Când se îndepărta, sfera se refăcea, iar la orice apropiere se deschidea spre interior.

  Fentă, retragere, ocol spre alt punct, iarăşi retragere, iarăşi simulare de atac; apoi Ender spuse:

  — Intră, Alai!

  Glontele porni iar băiatul îi vorbi lui Ender:

  — O să mă lase înăuntru, o să mă-nconjoare şi-o să mă desfiinţeze.

  — Ignoră nava din centru.

  — Cum zici, şefule!

  Bineînţeles, sfera începu să se strângă. Ender avansă cu rezervele, navele inamice se concentrară în partea respectivă a sferei.

  — Atacă unde-s mai multe, zise Ender.

  — Asta sfidează patru mii de ani de istorie militară, comentă Alai, deplasându-şi navetele într-acolo. În mod normal, ar trebui să atacăm unde avem superioritate numerică.

  — În simularea asta, e clar că ei nu ştiu ce pot face armele noastre. Manevra n-o să mai ţină şi altă dată, dar acum s-o facem cât mai spectaculoasă. Deschizi focul când crezi de cuviinţă.

  Alai deschise focul. Simulatorul reproduse efectele foarte verosimil; mai întâi una sau două, apoi o duzină, după aceea majoritatea navelor duşmane explodă cu o lumină orbitoare, pe măsură ce câmpul trecea de la una la cealaltă.

  — Feriţi-vă! ordonă Ender.

  Navele aflate de partea opusă a sferei n-au fost afectate de reacţia în lanţ, dar urmărirea şi distrugerea lor a fost o joacă de copii. Bean se ocupă de cele care încercau să fugă în direcţia lui. Bătălia luase sfârşit. Fusese mai simplă decât multe din antrenamentele anterioare.

  Când Ender i-o spuse, Mazer ridică din umeri:

  — Am căutat să mă aproprii cât mai mult de realitate. Mai mult ca sigur că în prima bătălie, ei n-or să ştie ce putem face. De-acum începe greul. Încearcă să nu te culci pe laurii victoriei ăsteia. În curând o să-ţi programez simulări mult mai diferite.

  Ender se antrena zece ore pe zi cu şefii de escadrile, dar nu neîntrerupt; după-amiaza aveau o pauză de câteva ore. Bătăliile simulate sub supravegherea lui Mazer aveau loc la două-trei zile, şi, aşa cum îi promisese bătrânul, nu mai erau la fel de uşoare. Niciodată gândacii nu-şi mai grupară forţele atât de aproape încât să permită o reacţie în lanţ. De fiecare dată exista ceva nou, ceva mai dificil. Uneori, Ender avea o singură navă şi opt navete de luptă; o dată, inamicul se ascunse într-o centură de asteroizi; alteori lăsa capcane staţionare, nişte instalaţii de proporţii care explodau dacă o escadrilă se apropia prea mult de ele, distrugând sau avariind unele nave.

  — Nu-ţi poţi permite pierderi! răcnise Mazer la el după o bătălie. Când o să intri în luptă adevărată, n-o să mai ai luxul unei rezerve infinite de nave create de calculator. O să ai ceea ce ai adus cu tine şi nimic mai mult! Obişnuieşte-te să lupţi fără pierderi inutile.

  — N-au fost inutile, replica Ender. Nu pot câştiga bătălii, dacă sunt atât de obsedat de pierderea unei nave încât să nu risc niciodată.

  — Excelent, zâmbise Mazer. Ai început să-nveţi. Totuşi, într-o bătălie adevărată, o să ai pe cap ofiţeri superiori, ba şi mai rău, civili care o să zbiere tot ce ţi-am spus eu. Acum, dacă programul inamic ar fi fost cu adevărat inteligent, te-ar fi prins aici şi ar fi distrus escadrila lui Tom.

  Examinau laolaltă fiecare bătălie; la următorul antrenament, Ender le demonstra băieţilor ce-i arătase Mazer şi ştiau cum să reacţioneze înaintea unei situaţii similare.

  Până atunci crezuseră că erau pregătiţi, că acţionau perfect în echipă. Acum însă, luptând în condiţii cu adevărat dificile începură să aibă tot mai multă încredere unul în celălalt şi bătăliile deveniră o plăcere. Îl rugară pe Ender să-i cheme pe cei care nu jucau să le facă galerie. Băiatul îşi imagină ce ar fi însemnat să-şi aibă prietenii aici cu el, ovaţionând sau râzând sau ţinându-şi răsuflarea de emoţie; uneori i se părea că i-ar fi distras atenţia, dar alteori ar fi dorit-o din toată inima. Nici chiar atunci când petrecuse zile întregi bronzându-se pe o plută în mijlocul unui lac, nu fusese atât de singur. Mazer Rackham era tovarăşul lui, era profesorul lui, dar nu şi prietenul lui.

  Cu toate acestea, nu spuse nimic. Mazer îl avertizase că nu avea să existe compătimire, iar nefericirea lui personală nu însemna nimic, pentru nimeni. În cea mai mare parte nu însemna nimic nici chiar pentru Ender. Se concentra asupra jocului, încercând să înveţe din bătălii. Nu doar învăţămintele unei anumite înfruntări, ci şi ce ar fi putut face gândacii dacă ar fi fost mai inteligenţi, sau cum ar fi reacţionat el în situaţia respectivă. Trăia atât în vechile cât şi în viitoarele bătălii, treaz şi adormit, şi-şi cravaşa şefii de escadrile cu o furie care, uneori, trezea nemulţumire.

  — Ne tratezi cu prea multă blândeţe, spuse Alai într-o zi. De ce nu te enervezi pe noi pentru că nu suntem sclipitori în fiecare secundă a fiecărui antrenament? Dacă tot ne răsfeţi aşa, o să credem că-ţi place de noi.

  Unii chicotiră. Desigur, Ender înţelese ironia şi răspunse printr-o tăcere prelungă. Când în cele din urmă vorbi, ignoră observaţia lui Alai.

  — Din nou, rosti el, şi de data asta fără reţineri.

  Repetară şi izbutiră perfect.

  Însă pe măsură ce încrederea lor în comandantul Ender crescu, prietenia din zilele Şcolii de Luptă dispăru.

  Băieţii deveniseră apropiaţi între ei; îşi făceau confidenţe. Ender era profesorul şi comandantul lor, tot atât de îndepărtat de grupul lor pe cât era Mazer de el şi la fel de exigent.

  Dar în felul acesta luptară mai bine. Iar Ender nu era distras de la munca lui.

  Cel puţin nu cât timp era treaz. În fiecare seară, când se cufunda în somn, gândurile despre simulator îi alergau prin minte. Dar în timpul nopţii îl obsedau alte lucruri. Adesea îşi amintea Leşul Uriaşului, descompunându-se treptat. Însă nu şi-l amintea imobilizat în capcana imaginii de pe pupitru. Acum era real, înconjurat de duhoarea morţii. În visele sale, lucrurile se schimbaseră. Sătucul ridicat între coastele Uriaşului era populat de gândaci, care-l salutau gravi, precum gladiatorii înainte de-a muri pentru desfătarea cezarului. În visul său nu-i ura; şi, deşi ştia că ascunseseră regina, nu încerca s-o caute. Întotdeauna pleca repede de lângă corpul Uriaşului, iar când ajungea la terenul de joacă, copiii erau mereu acolo, sălbatici şi batjocoritori; purtau chipuri care-i erau cunoscute. Uneori Peter, alteori Bonzo, uneori Stilson şi Bernard; însă tot atât de frecvent, creaturile acelea erau Alai şi Shen, Dink şi Petra; alteori apărea faţa Valentinei şi, în visul lui, Ender o scufunda sub apă şi aştepta să se înece.

  Ea i se zbătea în mâini, zvârcolindu-se să iasă la suprafaţă, dar în cele din urmă rămânea nemişcată. O scotea din lac şi o târa pe plută, unde zăcea cu chipul schimonosit în chinurile morţii. Ender ţipa şi plângea deasupra ei, strigând, iarăşi şi iarăşi, că era un joc, doar un joc, că el se jucase…!

  Apoi Mazer Rackham îl trezea, scuturându-i umărul.

  — Strigai prin somn, spunea el.

  — Iartă-mă, răspundea băiatul.

  — Nu contează. Te-aşteaptâ o bătălie.

  Treptat, frecvenţa acestora crescu. Acum avea câte două bătălii zilnic şi Ender reduse antrenamentele la minimum. Când ceilalţi se odihneau, el revedea ultimele lupte, încercând să-şi descopere propriile puncte slabe, încercând să ghicească ce avea să se întâmple în continuare. Uneori era pregătit în faţa surprizelor inamicului, alteori nu.

  — Cred că trişezi, îi spuse într-o zi lui Mazer.

  — De ce?

  — Îmi urmăreşti şedinţele de antrenament. Poţi vedea ce plănuiesc. Eşti pregătit în permanenţă pentru orice aş face.

  — Ceea ce vezi tu, răspunse bătrânul, sunt simulări pe calculator. Calculatorul e programat să răspundă la inovaţiile tale, numai după ce le utilizezi tu.

  — Atunci calculatorul trişează.

  — Ar trebui să te odihneşti mai mult…

  Dar băiatul nu putea dormi. În fiecare noapte, rămânea tot mai mult timp fără să închidă ochii, iar somnul nu era deloc odihnitor.

  Se deştepta des în cursul nopţii. Nu era sigur dacă se trezea ca să se gândească la joc, sau ca să scape din vise. Avea senzaţia că în timpul somnului cineva îl silea să-şi parcurgă cele mai urâte amintiri, să le retrăiască la fel ca prima dată. Nopţile erau atât de reale, încât zilele începură să i se pară vise. Începu să se teamă că n-avea să mai poată gândi destul de limpede, că avea să fie prea obosit în timpul jocului. Întotdeauna când jocul începea, intensitatea lui îl trezea, dar, se întrebase el, ar fi sesizat o scădere a capacităţilor sale mentale?

  Şi într-adevăr se părea că-i scădeau. Nu existase bătălie în care să nu piardă măcar două-trei navete. În câteva rânduri, inamicul reuşi să-l facă să-şi dezvăluie mai multe slăbiciuni decât era admisibil; în alte ocazii, izbutise să-l atragă în bătălii de uzură, din care ieşise victorios cu destul noroc.

  După joc, Mazer îl analiza dispreţuitor. „Ia uită-te aici!” îi spunea. „Nu trebuia să faci aşa!” Iar Ender revenea la antrenamentele cu şefii de escadrile, străduindu-se să le ridice moralul dar câteodată lăsând să se simtă dezamăgirea pentru slăbiciunile lor, pentru faptul că dăduseră greş.

  — Mai şi greşim uneori, îi şopti Petra odată. Fusese un ţipăt de ajutor.

  — Şi alteori nu, replicase Ender. De la el n-avea să capete ajutor. El era dascălul; prietenii trebuia să şi-i caute în altă parte.

  Apoi urmă o bătălie care fu cât pe aici să se încheie printr-un dezastru. Petra îşi conduse escadrila prea departe; era expusă şi o descoperi într-un moment când Ender urmărea alt sector. În numai câteva clipe, rămase doar cu două navete. Atunci o găsi Ender şi-i ordonă să se deplaseze într-o anumită direcţie; fata nu răspunse. Nu făcu nici o mişcare. Încă o clipă şi celelalte navete urmau să fie pierdute.

  Ender pricepu numaidecât că o solicitase prea mult; datorită calităţilor ei excepţionale, apelase la ea deseori în situaţii dificile. Deocamdată însă n-avea timp să se simtă vinovat, sau s-o compătimească pe fată. Îi ceru lui Tom Nebunu' să preia comanda celor două navete, apoi continuă, încercând să salveze bătălia; Petra ocupase o poziţie-cheie şi acum toată strategia lui se năruia. Dacă inamicul n-ar fi fost prea grăbit în a-şi exploata avantajul, Ender ar fi pierdut.

  Dar Shen reuşi să prindă un grup de nave duşmane într-o formaţiune prea strânsă şi le distruse cu o singură reacţie în lanţ. Tom Nebunu' îşi conduse navetele prin breşa ivită şi provocă panică printre adversari. Cu toate că navetele lui şi cele ale lui Shen au fost distruse, Molo Musca izbuti să aducă victoria.

  La sfârşitul bătăliei, Ender o putut auzi pe Petra strigând şi încercând s-ajungă la un microfon:

  — Spuneţi-i că-mi pare rău… eram atât de obosită… nu m-am putut concentra… de-asta… spuneţi-i lui Ender să mă ierte!

  Lipsi la următoarele antrenamente, iar când reveni nu mai era la fel de rapidă ca înainte, şi nici la fel de cutezătoare. Pierduse multe din calităţile ce făceau din ea un lider capabil. Ender n-o mai putea folosi decât în misiuni de rutină, sub supraveghere. Fata nu era lipsită de inteligenţă. Ştia ce se întâmplase. În acelaşi timp, ştia că Ender n-avea de ales şi i-o spuse.

  Realitatea era că ea cedase, deşi nu avea psihicul mai labil decât alt şef de escadrilă. Fusese un avertisment: nu-i putea solicita dincolo de anumite limite. Acum, în loc să-i folosească ori de câte ori avea nevoie de aptitudinile lor, trebuia să-şi amintească la câte lupte participaseră. Era nevoit să-i cruţe, ceea ce însemna că uneori intra în bătălie cu comandanţi pe care se bizuia ceva mai puţin. Slăbind presiunea asupra lor, o sporea asupra lui. În toiul unei nopţi, se trezi fulgerat de o durere intensă. Perna îi era umedă, iar în gură simţea gustul sângelui. Degetele îi pulsau. Văzu că în timpul somnului îşi muşcase adânc mâna. Sângele continua să curgă.

  — Mazer! strigă el. Rackham se trezi şi chemă imediat un medic. Pe când acesta îl pansa, Mazer spuse:

  — Să ştii că automutilarea n-o să te scape de aici.

  — Dormeam, răspunse Ender. N-am făcut-o ca să părăsesc Şcoala de Comandă.

  — Bun.

  — Ceilalţi… Cei care n-au reuşit…

  — Ce vrei să spui?

  — Înaintea mea… Ceilalţi elevi ai tăi, care n-au mai terminat… Ce s-a întâmplat cu ei?

  — N-au reuşit. Asta-i tot! Nu-i pedepsim pe cei care nu izbutesc. Pur şi simplu… nu mai continuă.

  — Ca Bonzo.

  — Cine-i Bonzo?

  — A plecat acasă.

  — Nu, nu ca Bonzo.

  — Atunci, cum? Ce s-a întâmplat cu ei? Când am dat greş?

  — De ce e important?

  Băiatul nu răspunse.

  — Nici unul dintre ei n-a dat greş în acest moment al instruirii, Ender. Tu ai făcut o eroare cu Petra. O să-şi revină. Însă Petra e Petra, iar tu eşti tu.

  — O parte din mine este ea. E ceea ce mi-a dat ea.

  — Tu n-o să dai greş. Nu aşa devreme. Ai avut câteva bătălii grele, dar ai câştigat întotdeauna. Nu-ţi cunoşti încă limitele, dar dacă ţi le-ai atins deja eşti mult mai slab decât am crezut.

  — Ei mor?

  — Cine?

  — Cei care nu reuşesc.

  — Nu, nu mor. Dumnezeule, băiete, sunt doar jocuri!

  — Cred că Bonzo a murit. L-am visat noaptea trecută. Mi-am amintit cum arăta după ce l-am lovit cu capul. Probabil că i-am spart nasul şi un os i-a perforat creierul. Din ochi îi curgea sânge. Cred ca-n clipa aceea era mort.

  — A fost doar un vis.

  — Mazer, nu vreau să tot visez asemenea lucuri. Mi-e frică să mai dorm. Mă gândesc întruna la întâmplările pe care nu vreau să mi le reamintesc. Prin faţa ochilor mi se derulează toată viaţa, de parcă aş fi un aparat de înregistrare şi cineva doreşte să vizioneze episoadele cele mai teribile.

  — Nu-ţi putem da tranchilizante, dacă asta speri. Îmi pare rău că ai coşmaruri. Vrei să lăsăm lumina aprinsă noaptea?

  — Nu râde de mine! Mi-e teamă că înnebunesc.

  Doctorul terminase bandajul şi Mazer îi făcu semn să plece.

  — Ăsta-i motivul adevărat al fricii tale? întrebă el.

  Băiatul se gândi, însă nu era sigur.

  — În visele mele, îi răspunse, niciodată nu sunt sigur dacă eu sunt cu adevărat eu.

  — Visele stranii reprezintă un fel de supapă de siguranţă, Ender. Pentru prima dată în viaţă, ai fost supus unor presiuni. Corpul tău caută modalităţi de compensare, asta-i tot. Eşti băiat mare acum. E timpul să nu-ţi mai fie teamă că vine noaptea.

  — Bine, încuviinţă Ender. Hotărî că n-avea să-i mai spună niciodată lui Mazer despre visele sale.

  Zilele trecură cu bătălii permanente şi Ender intră pe făgaşul autodistrugerii. Începuse să-l doară stomacul. Îl trecură pe o dietă de cruţare, dar în curând nu mai avea deloc poftă de mâncare.

  — Mănâncă! îi spunea Mazer şi, mecanic, Ender îl asculta. Dar dacă nimeni nu-i spunea să se hrănească, nu mânca nimic.

  Încă doi şefi de escadrile cedară aidoma Petrei; presiunea spori asupra celorlalţi. Acum inamicii erau de trei-patru ori mai numeroşi în fiecare bătălie; de asemenea, se retrăgeau imediat ce situaţia se complica, regrupându-se pentru a prelungi cât mai mult bătălia. Uneori dura ore întregi până ce distrugeau şi ultima navă duşmană. Ender începu să-i schimbe pe şefii de escadrile în decursul aceleiaşi bătălii, aducând alţii odihniţi în locul celor care reacţionau cu întârziere.

  — Ştii, spuse Bean o dată, când preluă de la Supă Fierbinte comanda ultimelor patru navete, jocul ăsta nu mai e aşa distractiv ca la început.

  Apoi într-o zi, la antrenamente, pe când Ender îşi instruia băieţii, odaia se întunecă şi el se trezi pe podea cu chipul însângerat. Se lovise cu capul de panoul de comenzi.

  Îl puseră atunci în pat şi trei zile fu foarte bolnav. Îşi amintea că în visele sale văzuse chipuri, dar nu erau reale şi ştiu asta chiar în clipa când le zări. Uneori i se părea că o vede pe Valentine, iar alteori pe Peter; uneori pe prietenii lui din Şcoala de Luptă şi alteori pe gândaci, vivisecţionându-l. Cel mai real i se păru când colonelul Graff se aplecă deasupra lui şi-i vorbi blând, ca un tată grijuliu. Dar apoi se deşteptă şi-l văzu doar pe duşmanul său, Mazer Rackham.

  — M-am trezit, spuse băiatul.

  — Văd, răspunse Mazer. Ţi-a luat destul de mult. Azi ai programată o bătălie.

  Aşa încât Ender se sculă, luptă şi câştigă bătălia. Totuşi în ziua aceea nu avu alt joc, şi-l lăsară să se culce mai devreme. Când se dezbrăcă, mâinile îi tremurau.

  În timpul nopţii i se păru că simte nişte degete atingându-l lin. Degete grijulii şi blânde. Visă că auzea glasuri.

  — Nu l-ai cruţat.

  — Nu asta mi-e misiunea.

  — Cât mai poate continua? Se autodistruge.

  — Suficient. Nu mai e mult.

  — Aşa repede?

  — Câteva zile şi-a scăpat.

  — Cum o să se descurce, când e-n halul ăsta?

  — Perfect. Chiar azi, a luptat mai bine decât oricând.

  În visul lui, vocile erau ale lui Graff şi Mazer.

  Dar aşa erau visele, se puteau întâmpla lucrurile cele mai incredibile, aşa cum, de pildă, auzi una dintre voci spunând:

  — Mi se face rău când văd cum îl nenoroceşte.

  Iar cealaltă răspunse:

  — Ştiu. Şi eu îl iubesc.

  Apoi cei doi se transformară în Valentine şi Alai, şi în visul său îl înmormântau, dar atunci când o făcură, deasupra lui se ridică o colină, iar el deveni un sălaş al gândacilor, aşa cum era Uriaşul.

  Toate, numai vise. Dacă pentru el exista iubire sau milă, nu putea fi decât în vise.

  Se trezi, primi o altă bătălie şi câştigă. Apoi se duse în pat, adormi şi visă. Se trezi din nou şi câştigă din nou şi dormi din nou. De-abia îşi mai dădea seama când se trezea şi când dormea. De altfel, nici nu-i păsa.

  Următoarea zi avea să fie ultima lui zi în Şcoala de Comandă, deşi el nu ştia acest lucru. Când se deşteptă, Mazer Rackham nu era în odaie. Îşi făcu duş, se îmbrăcă şi-l aşteptă să vină şi să descuie uşa. Bătrânul nu veni şi Ender apăsă pe clanţă. Uşa se deschise.

  Era oare o întâmplare faptul că Mazer îl lăsase liber în dimineaţa aceea? Nu-l însoţea nimeni care să-i spună că trebuie să mănânce, că trebuie să se ducă la antrenamente, că trebuie să doarmă. Era liber. Necazul era că nu ştia ce să facă. Pentru o clipă se gândi să încerce să-i caute pe şefii săi de escadrile, ca să vorbească cu ei, însă nu ştia unde se află. Se puteau găsi şi la douăzeci de kilometri de el. Aşa încât, după ce hoinări o vreme prin tuneluri, se duse la sala de mese. Mâncă micul dejun lângă câţiva soldaţi care spuneau bancuri porcoase, pe care el nici măcar nu-şi propunea să le înţeleagă. Apoi merse în camera simulatorului, ca să se antreneze. Deşi era liber, nu se putea gândi ce altceva să facă.

  Mazer îl aştepta. Ender pătrunse încet în odaie. Îşi târşâia picioarele şi se simţea obosit şi fără chef.

  — Eşti adormit? se încruntă bătrânul.

  În încăpere se găseau şi alţi oameni. Ender se întrebă ce căutau acolo, dar nu se obosi să afle. Nu merita să pună întrebări; oricum nu i-ar fi răspuns nimeni. Se îndreptă către comenzile simulatorului şi se aşeză, gata să înceapă.

  — Ender Wiggin, rosti Mazer. Te rog să fii atent. Jocul de azi necesită nişte explicaţii.

  Băiatul se întoarse spre el. Privi bărbaţii strânşi în capătul opus al camerei. Pe cei mai mulţi nu-i mai văzuse niciodată. Unii erau îmbrăcaţi în haine civile. Îl zări pe Anderson şi se întrebă ce făcea aici, cine conducea Şcoala de Luptă în timpul absenţei lui. Îl văzu pe Graff şi îşi aminti lacul din pădurile de lângă Greensboro şi dori să plece acasă. „Du-mă acasă”, îi spuse în gând lui Graff. „În visul meu ai spus că mă iubeşti. Du-mă acasă!”

  Însă Graff doar aplecă puţin capul; un salut, nu o promisiune. Iar Anderson se comportă de parcă nici nu-l cunoştea.

  — Te rog să fii atent, Ender. Azi este examenul tău final în Şcoala de Comandă. Observatorii aceştia vor evalua ce ai învăţat. Dacă preferi să nu stea aici, pot trece la un simulator din altă cameră.

  — Pot să rămână.

  Examenul final. După aceea, poate că se va odihni…

  — Pentru ca să fie cu adevărat un examen total al capacităţilor tale, să nu repeţi doar ceea ce ai făcut şi ai exersat de multe ori, ci să înfrunţi şi situaţii inedite, bătălia de astăzi introduce un element nou. Ea se desfăşoară lângă o planetă. Acest amănunt va afecta strategia inamicului şi te va obliga să improvizezi. Te rog să te concentrezi asupra jocului de azi.

  Ender îi făcu semn să se apropie şi-l întrebă în şoaptă:

  — Eu sunt primul elev care a ajuns aşa departe?

  — Dacă învingi astăzi, da, vei fi primul care a reuşit. Mai multe nu pot să-ţi spun.

  — Dar să ştii că eu pot s-aud.

  — Mâine poţi să fii cât de rebel doreşti. Azi însă, aş aprecia dacă te-ai concentra asupra examenului. Să nu ne batem joc de ceea ce-ai făcut deja. Deci, cum ai de gând să procedezi cu planeta?

  — Va trebui să am pe cineva şi în spatele ei; altfel, acolo va fi un con de umbră.

  — Corect!

  — Iar gravitaţia va afecta consumul de combustibil – e mai avantajos să cobori spre planetă, decât să te ridici dinspre ea.

  — Da.

  — Doctoraşul are efect împotriva unei planete?

  Chipul lui Mazer împietri.

  — Ender, gândacii n-au atacat populaţia civilă în nici una din invazii. Trebuie să decizi dacă e înţelept să adopţi o strategie care poate atrage represalii.

  — Planeta e singurul element nou?

  — Când ţi-am programat o bătălie cu un singur element nou? Te asigur că azi nu voi fi tolerant faţă de tine. Faţă de flotă, am responsabilitatea de-a nu permite absolvirea unui elev de mâna a doua. Voi face tot ce pot împotriva ta şi nu intenţionez să te menajez. Aminteşte-ţi tot ce ştii despre tine şi tot ce ştii despre gândaci şi poate că vei avea o şansă.

  Mazer părăsi încăperea.

  — Sunteţi aici? rosti Ender în microfon.

  — Toţi, răspunse Bean. Ai cam întârziat la antrenamentele de dimineaţă, nu?

  Deci nu-i anunţaseră şi pe şefii de escadrile că era ultimul examen. Ender se întrebă dacă să le spună cât de important era pentru el acest joc, dar hotărî că o grijă suplimentară nu avea să-i ajute cu nimic.

  — Scuze, vorbi el. Am dormit prea mult.

  Ei chicotiră. Nu-l crezuseră.

  Executară o serie de manevre, încălzindu-se pentru bătălie. Ender avu nevoie de mai mult timp ca de obicei ca să-şi limpezească mintea şi să se concentreze asupra comenzilor, dar după o vreme îşi reveni; răspunzând iute şi gândind bine. „Sau cel puţin”, îşi spuse, „crezând că gândesc bine”.

  Ecranul simulatorului se întunecă. Băiatul aşteptă să apară jocul. „Ce o să se întâmple dacă azi trec examenul? Mai există şi altă şcoală? Încă un an sau doi de antrenamente dure, alt an de izolare, alt an de indivizi împingându-mă într-o direcţie sau alta, alt an fără să-mi pot orienta propria viaţă?” Încercă să-şi amintească ce vârstă avea. Unsprezece ani. Cu câţi ani în urmă împlinise unsprezece ani? Cu câte zile în urmă? Trebuie să se fi întâmplat aici, la Şcoala de Comandă, dar nu-şi putea aminti ziua. Poate că nici măcar n-o remarcase atunci când fusese. Nimeni n-o remarcase, cu excepţia Valentinei.

  Aşteptând apariţia jocului, îşi dori să poată pur şi simplu să-l piardă, să fie înfrânt rău de tot şi complet, aşa încât să-i întrerupă instrucţia, ca lui Bonzo, şi să-l trimită acasă. Bonzo plecase către Cartagena. Voia să vadă ordinul de drum în direcţia Greensboro. Succesul însemna că trebuia să continue. Eşecul însemna întoarcerea acasă.

  „Nu”, îşi spuse, „nu-i adevărat! Au nevoie de mine şi dacă dau greş, s-ar putea să nu am unde mă întoarce.”

  N-o credea însă. Mintea sa conştientă ştia că era adevărat, dar în alte locuri, mai tainice, se îndoia că aveau nevoie de el. Insistenţa lui Mazer nu era decât un alt vicleşug. „Tot o metodă de-a mă împinge să fac ceea ce doresc ei”. O metodă de a-l împiedica să se odihnească. De a nu face nimic timp îndelungat.

  Apoi apărură inamicii şi oboseala lui Ender se transformă în disperare.

  Adversarii erau de o mie de ori mai numeroşi decât forţele sale; simulatorul era practic acoperit de luminiţele verzi care-i reprezentau. Erau grupaţi într-o duzină de formaţiuni diferite, schimbându-şi poziţiile, modificându-şi structura, deplasându-se în traiectorii aparent aleatoare prin câmpul simulatorului. Nu putea găsi un drum printre ele; un spaţiu ce păruse deschis se închidea brusc şi apărea un altul, iar o formaţiune aparent penetrabilă se transforma brusc, devenind ameninţătoare. Planeta se afla tocmai la celălalt capăt al câmpului. Ender bănui că şi dincolo de ea, în afara limitelor simulatorului, existau la fel de multe nave duşmane.

  În privinţa propriei sale flote, erau numai douăzeci de nave interstelare, fiecare cu câte patru navete. Cunoştea tipul acela de nave – erau vechi şi greoaie, iar puterea Doctoraşului nu atingea decât jumătate din cea a navelor noi. Optzeci de navete împotriva a cel puţin cinci mii, poate chiar zece mii de adversari.

  Îi auzi pe şefii de escadrile trăgându-şi răsuflarea; de asemenea auzi o înjurătură scăpată printre dinţi de observatorii din spatele lui. Era plăcut să ştie că unul dintre adulţi remarcase că examenul nu era cinstit. Desigur, faptul avea puţină importanţă. Cinstea nu făcea parte din joc, asta era clar. Nu încercau să-i lase nici cea mai măruntă posibilitate de succes. „Prin câte am trecut şi de fapt nu intenţionau deloc să-mi permită să absolv.”

  Îl văzu cu ochii minţii pe Bonzo şi gaşca lui, înfruntându-l şi ameninţându-l; izbutise să-l determine pe Bonzo să se lupte singur, dar acum n-o mai putea face. Şi nici nu putea surprinde inamicul cu aptitudinile personale aşa cum făcuse cu băieţii cei mari în sala de luptă. Mazer îl cunoştea ca pe propriul său buzunar.

  Bărbaţii dinapoia lui începură să tuşească şi să se foiască nervoşi. Îşi dădeau seama că Ender nu ştia ce să facă.

  „Nici nu-mi pasă”, se gândi băiatul. „Vă puteţi păstra jocul. Dacă nu-mi daţi nici măcar o şansă, de ce să mai joc?”

  Precum ultimul său joc din Şcoala de Luptă, când îi opuseseră două armate.

  Şi tocmai când îşi aduse aminte de jocul acela, probabil că Bean şi-l aminti şi el, deoarece glasul îi răsună în căşti:

  — Nu uita, poarta inamică e jos!

  Molo, Supă, Vlad, Basculă şi Tom Nebunu' izbucniră în râs. Şi ei îşi aduseseră aminte.

  Ender râse şi el. Era într-adevăr amuzant. Oamenii mari priveau totul cu gravitate iar copiii jucau, jucau întruna, crezându-i şi ei, până când, deodată, adulţii întindeau prea mult coarda, împingeau lucrurile prea departe şi copiii puteau vedea dincolo de joc. „Las-o baltă, Mazer! Nu-mi pasă dacă-ţi trec examenul. Nu-mi pasă dacă-ţi respect regulile. Dacă tu poţi trişa, pot şi eu. N-o să te las să mă baţi în mod necinstit – te voi bate eu în mod necinstit!”

  În ultima bătălie din Şcoala de Luptă, câştigase deoareca ignorase adversarul şi-şi ignorase propriile pierderi; atacase direct poarta inamică.

  Iar poarta inamică era jos.

  „Dacă încalc şi regula asta, n-o să mă mai lase niciodată să ajung comandant. Ar fi prea periculos. Nu va mai trebui niciodată să joc un joc. şi asta înseamnă victorie!”

  Începu să şoptească iute în laringofon. Şefii de escadrile îşi luară părţile lor din flotă şi formară un cilindru gros, ca un proiectil aţintit spre cea mai apropiată formaţiune inamică. Aceasta nu-l respinse ci, dimpotrivă, se deschise în faţa lui, aşa încât să poată fi perfect încercuit înainte de a-l distruge. „Cel puţin, Mazer ia în consideraţie faptul că, de-acum, au ajuns să mă respecte”, gândi Ender. „Iar asta îmi oferă timp.”

  Se deplasă în jos, spre nord, spre est şi iarăşi în jos, aparent fără nici un plan, dar apropiindu-se pe nesimţite de planeta inamică. După o vreme, navele duşmane începură să se strângă tot mai mult în jurul său. Atunci brusc, formaţiunea lui Ender explodă. Flota lui se destrămă într-un haos. Cele optzeci de navete păreau lipsite de un plan anume, trăgând la întâmplare în adversar, strecurându-se pe traiectorii individuale lipsite de speranţă printre navele gândacilor.

  Însă după câteva minute de bătălie, Ender şopti din nou în laringofon şi o duzină din navetele rămase întregi se regrupară într-o formaţie. Traversaseră unul din barajele cele mai formidabile ale inamicilor; îl străbătuseră cu pierderi teribile, dar parcurseseră mai mult de jumătate din distanţa până la planetă.

  „Acum o să-şi dea seama”, se gândi Ender. „În mod clar, Mazer îşi dă seama ce vreau să fac.” „Sau poate că nu-i vine să creadă c-o s-o fac. Cu-atât mai bine pentru mine!”

  Micuţa flotă a lui Ender ţâşnea într-o parte şi-n alta, trimiţând două-trei navete parcă gata de atac, apoi retrăgându-le. Gândacii se apropiau, adunând nave şi formaţii risipite până atunci, strângându-le pentru atacul final. În cea mai mare parte erau concentraţi înapoia lui Ender, astfel încât să nu poată fugi înapoi în spaţiu, tăindu-i orice retragere. „Excelent”, gândi băiatul. „Mai aproape! Veniţi mai aproape!”

  Apoi şopti o comandă şi flota căzu ca o piatră către suprafaţa planetei. Erau nave interstelare şi navete, neechipate pentru a rezista frecării cu atmosfera. Dar Ender nu intenţiona ca ele să ajungă aşa departe. Chiar în clipa când începură picajul, îşi concentrară Doctoraşii asupra unui singur lucru. Asupra planetei.

  Una, două, patru, şapte navete fură distruse. Acum totul se bizuia pe şansa ca una dintre ele să supravieţuiască până să poată declanşa Doctoraşul. O dată ce se putea focaliza pe suprafaţa planetei, n-avea să mai dureze mult. „O clipă cu Doctoraşul, asta-i tot ce doresc”. După aceea Ender se gândi că poate calculatorul nu era nici măcar programat să arate ce s-ar întâmpla cu o planetă atacată de Doctoraş. „Ce-o să fac atunci, o să strig: Pac! eşti mort?”

  Îşi luă mâinile de pe comenzi şi se lăsă pe spate, privind. Perspectiva era mult apropiată de planeta inamică, cu naveta năpustindu-se în puţul gravitaţional. „În mod sigur a intrat în raza de acţiune”, îşi spuse băiatul. „E acolo, şi calculatorul nu-i programat să arate ce se poate întâmpla.”

  Dar apoi, suprafaţa planetei care acum acoperea jumătate din ecranul simulatorului începu să fiarbă; urmă o erupţie, azvârlind bucăţi de materie spre navete. Ender încercă să-şi imagineze ce se petrecea în interiorul planetei. Câmpul crescând şi dilatându-se mereu; moleculele care se rupeau, şi atomii care nu mai aveau unde se duce.

  În trei secunde, întreaga planetă explodă, deveni o sferă de pulbere strălucitoare, azvârlită spre exterior. Navetele lui Ender pieriră printre primele, perspectiva lor dispăru brusc, iar acum simulatorul arăta numai stelele ce aşteptau dincolo de marginile bătăliei. Era atât de aproape pe cât dorise Ender să fie. Sfera planetei explodate se dilată mai repede decât puteau fugi navele duşmane. Şi purta acum cu ea Doctoraşul, care crescuse, câmpul spulberând totul în cale, transformând navele în puncte luminoase şi gonind mai departe.

  Intensitatea câmpului distructiv se reduse abia când ajunse la marginea simulatorului. Două sau trei nave inamice pluteau inerte. Navele interstelare ale lui Ender erau nevătămate. Dar acolo unde existase uriaşa flotă duşmană şi planeta pe care o apăra, nu mai rămăsese nimic. Un bulgăre de materie se forma din sfărâmăturile adunate de gravitaţie. Strălucea fierbinte şi se rotea; era mult mai mic decât corpul ceresc dinainte. O mare parte a masei sale forma un nor ce continua să se extindă.

  Ender îşi scoase căştile, în care vuiau ţipetele şi fluierăturile şefilor de escadrile şi abia atunci constată că în cameră se auzea acelaşi vacarm. Bărbaţii în uniformă se îmbrăţişau râzând şi răcnind; alţii plângeau; unii îngenuncheaseră ori stăteau încremeniţi şi băiatul îşi dădu seama că se rugau. Nu înţelegea. Ceva era în neregulă. Ar fi trebuit să fie furioşi…

  Colonelul Graff se desprinse dintre necunoscuţi şi veni spre el. Lacrimile îi brăzdau chipul, dar zâmbea. Se aplecă, întinse braţele şi, spre uimirea băiatului, îl îmbrăţişă, îl strânse puternic şi-i şopti:

  — Mulţumesc, mulţumesc, Ender. Doamne, mulţumescu-Ţi pentru Ender!

  Apoi veniră şi ceilalţi, scuturându-i mâna, felicitându-l. Încercă să priceapă. Absolvise totuşi examenul? Fusese victoria lui, nu a lor, şi în plus una găunoasă, prin încălcarea regulilor; de ce se purtau de parcă învinsese cu onoare?

  Mulţimea se dădu în lături şi apăru Mazer Rackham. Bătrânul se îndreptă către Ender şi-i întinse mâna.

  — Ai avut de făcut o alegere grea, băiete. Totul sau nimic. Sfârşitul lor, sau sfârşitul nostru. Dumnezeu însă ştie că altfel nu se putea. Felicitări! I-ai bătut şi s-a terminat!

  „S-a terminat.” „I-ai bătut.” Ender nu înţelegea.

  — Te-am bătut pe tine.

  Mazer hohoti sonor.

  — Ender, niciodată nu te-ai luptat cu mine. De când am devenit inamicul tău, n-ai jucat nici un singur joc!

  Băiatul nu pricepu gluma. Jucase foarte multe jocuri, care-l costaseră extrem de mult. Începu să se înfurie.

  Mazer îi puse mâna pe umăr. Ender şi-l scutură. Atunci bătrânul deveni serios şi zise:

  — Ender, în ultimele luni tu ai fost comandantul militar al flotei noastre. Aceasta a fost a Treia Invazie. N-au fost jocuri, ci bătălii reale şi singurii inamici au fost gândacii. I-ai învins în toate luptele, iar azi ai luptat lângă planeta-capitală, unde erau toate reginele din coloniile lor; toate erau acolo, iar tu le-ai distrus complet. Nu ne vor mai ataca niciodată. Tu ai făcut-o! Tu!

  „Reale.” „N-au fost jocuri.” Mintea lui Ender era prea înceţoşată ca să poată înţelege totul. Nu fuseseră simple puncte luminoase, ci nave adevărate cu care el se luptase, nave adevărate pe care le învinsese. Şi o planetă adevărată, pe care o făcuse praf, ştergând-o din univers. Trecu prin mulţime, fără să audă felicitările, ignorându-le mâinile, cuvintele, bucuria. Când ajunse în camera lui, şe dezbrăcă, sui în pat şi dormi.

  Se deşteptă când îl scuturară. Avu nevoie de câteva secunde ca să-i recunoască. Graff şi Rackham. Le întoarse spatele. „Lăsaţi-mă să dorm.”

  — Ender, trebuie să discutăm, rosti Graff.

  Băiatul reveni cu faţa le ei.

  — Pe Pământ se transmit încontinuu, zi şi noapte, filmele bătăliei de ieri.

  — De ieri?! Dormise o zi întreagă.

  — Eşti un erou. Toată lumea a văzut ce aţi făcut, tu şi ceilalţi. Nu cred că există vreun guvern care să nu-ţi fi acordat medalia lui cea mai importantă.

  — I-am ucis pe toţi, aşa-i? întrebă Ender.

  — Pe cine? făcu Graff. Pe gândaci? Asta şi trebuia să faci.

  — De asta era război, interveni Mazer.

  — Şi pe regine… Şi copiii…

  — Ei au declanşat totul când ne-au atacat. N-a fost vina ta. Ăsta-i rezultatul acţiunilor lor.

  Ender prinse pieptul uniformei lui Mazer şi-l trase în jos, astfel încât chipurile lor aproape se atinseră.

  — Eu n-am vrut să-i ucid! N-am vrut să ucid pe nimeni! Nu sunt un criminal! Voi nu mă voiaţi pe mine, ticăloşilor, îl voiaţi pe Peter, dar m-aţi împins s-o fac, m-aţi păcălit! Plângea. Îşi pierduse stăpânirea de sine.

  — Bineînţeles că te-am păcălit, spuse Graff. Altfel n-ai fi facut-o. Situaţia era clară. Ne trebuia un comandant cu atât de multă empatie încât să poată să judece ca gândacii, să-i înţeleagă şi să le anticipeze acţiunile. Cu atât de multă compasiune încât să câştige dragostea subordonaţilor lui şi să lucreze împreună cu ei ca o maşinărie perfectă. Totuşi, cineva dotat cu prea multă înţelegere n-ar fi putut să fie distrugătorul de care aveam nevoie. N-ar fi putut intra într-o bătălie animat de voinţa de-a învinge indiferent de preţ. Dacă ştiai adevărul, n-o puteai face. Iar dacă ai fi fost genul de individ care s-o facă chiar dacă ştie adevărul, atunci probabil că nu-i înţelegeai prea bine pe gândaci.

  — Trebuia neapărat să fie un copil, vorbi Mazer. Erai mai rapid decât mine. Mai bun decât mine. Eu sunt bătrân şi precaut. Orice om normal care ştie ce înseamnă un război nu poate intra în luptă cu toată inima. Însă tu nu ştiai. Ne-am asigurat că nu ştiai. Erai nepăsător, sclipitor şi tânăr. Născut pentru asta.

  — În navele noastre erau piloţi.

  — Da.

  — Le-am ordonat să meargă la moarte, fără să ştiu.

  — Ei ştiau, Ender, şi te-au ascultat. Ştiau pentru ce o făceau.

  — Nu m-aţi întrebat niciodată! Niciodată nu mi-aţi spus adevărul! Despre nimic!

  — Trebuia să fii o armă, Ender. Ca un pistol, ca Doctoraşul, funcţionând perfect, dar fără să ştie împotriva cui e aţintit. Noi te-am îndreptat către ţintă. Noi suntem responsabili. Dacă ceva a fost rău, noi suntem vinovaţi.

  — Discutăm mai târziu, zise Ender şi închise ochii.

  Mazer îl scutură.

  — Nu te culca! Mai e ceva; la fel de important.

  — Cu mine v-aţi terminat treaba, zise băiatul. Acum lăsaţi-mă în pace.

  — De-asta suntem aici, replică Mazer. Încercăm să-ţi spunem. N-am terminat cu tine; n-am terminat deloc. Jos, pe Pământ, e nebunie. Va izbucni un război. Americanii pretind că Tratatul Varşovia îi va ataca, iar Tratatul spune acelaşi lucru despre Hegemon. N-au trecut nici douăzeci şi patru de ore de la încheierea războiului cu gândacii şi cei de pe planetă sunt gata să se lupte iarăşi între ei, mai rău ca niciodată. Toţi sunt îngrijoraţi în privinţa ta şi toţi te vor. Cel mai mare conducător militar din istorie; te vor să le conduci armatele. Americanii… Hegemonul… Toţi, cu excepţia Tratatului, care te vrea mort.

  — E-n regulă din partea mea, spuse Ender.

  — Trebuie să te scoatem de aici. Eros e plin de soldaţi ruşi, iar Amiralul e rus. În orice clipă poate începe vărsarea de sânge.

  Băiatul le întoarse iarăşi spatele. De data aceasta, îl lăsară în pace. El însă nu adormi. Îi ascultă.

  — Mi-a fost teamă de asta, Rackham. L-ai forţat prea tare. Unele avanposturi minore puteau aştepta şi pentru mai târziu. L-ai fi putut lăsa să se odihnească câteva zile.

  — Şi tu-mi dai lecţii cum s-o fi făcut mai bine? Habar n-ai ce se putea întâmpla dacă nu l-aş fi forţat! Nimeni n-o ştie. Am facut-o aşa cum am facut-o; şi a reuşit. Ăsta-i principalul, a reuşit! Ţine minte justificarea asta, Graff. S-ar putea să ai şi tu nevoie de ea.

  — Scuză-mă.

  — Văd şi eu cum l-a afectat. Colonelul Liki afirmă că există posibilitatea unor post-efecte permanente, dar eu n-o cred. E prea puternic. Victoriile însemnau mult pentru el şi a câştigat.

  — Nu-mi mai povesti despre putere. Puştiul are unsprezece ani. Lasă-l să se odihnească! Situaţia n-a explodat încă. Îi putem pune o gardă la uşă.

  — Sau s-o punem la altă uşă, ca şi cum acolo ar fi camera lui.

  — De acord.

  Plecară şi băiatul adormi.

  Timpul trecu, atingându-l pe Ender doar din întâmplare. O dată se deşteptă pentru câteva minute, simţind în braţ o durere surdă, insistentă. Întinse cealaltă mână şi pipăi locul; era un ac ce-i pătrundea în venă. Încercă să-l scoată, dar era fixat de piele cu bandă adezivă, iar el era prea slăbit. Altă dată se trezise în beznă şi auzise glasuri, murmurând şi blestemând. Urechile îi ţiuiau din cauza zgomotului puternic care-l trezise; totuşi nu-şi amintea ce fusese.

  — Aprindeţi luminile! strigase o voce.

  Iar altă dată i se păruse că aude pe cineva plângând încetişor în apropierea lui.

  Poate că totul se petrecuse într-o singură zi; sau poate într-o săptămână; după visele lui ar fi putut trece câteva luni. În vise i se părea că trăieşte vieţi întregi. Din nou prin Pocalul Uriaşului, pe lângă copiii-lupi, retrăind morţile teribile, permanente. Auzi o voce şoptind în pădure: „Ca să ajungi la Capătul Lumii, trebuie să-i ucizi pe copii.” Şi el încercă să răspundă: „Niciodată n-am vrut să ucid pe nimeni. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să ucid pe cineva.” Însă pădurea râse de el. Iar când sărea de pe promontoriul de la Capătul Lumii, uneori nu-l prindeau norii, ci o navetă de luptă care-l purta undeva deasupra planetei gândacilor, ca să urmărească întruna erupţia morţii declanşate de Doctoraş; după aceea tot mai aproape, încât îi putea vedea chiar pe gândaci explodând, transformându-se în lumină şi un pumn de elemente chimice. Apoi zărea regina, înconjurată de copii; numai că regina era Mama, iar copiii erau Valentine şi toţi cei pe care-i cunoscuse în Şcoala de Luptă. Unul dintre ei purta chipul lui Bonzo, care zăcea, sângerând prin ochi şi prin nas, spunând: „N-ai onoare!” Şi întotdeauna visul se încheia cu o oglindă, sau suprafaţa unei ape, sau metalul unui blindaj de navă, ceva care-i reflecta faţa. La început fusese mereu faţa lui Peter, cu sânge şi coada unui şarpe ieşindu-i printre buze. După o vreme însă, începu să fie propriul său chip, îmbătrânit şi trist, cu ochi ce plângeau pentru un miliard de miliard de crime… dar erau ochii lui şi pentru asta era mulţumit.

  Aceasta era lumea în care Ender trăi multe vieţi în decursul celor cinci zile ale Războiului Ligii.

  Când se trezi iarăşi, era întuneric. În depărtare putea distinge bubuituri şi explozii. Ascultă o vreme. După aceea auzi nişte paşi uşori.

  Se răsuci şi întinse un braţ, ca să-l prindă pe cel care se furişa spre el. Apucă poala unei haine şi o smuci, gata să ucidă la nevoie.

  — Ender, eu sunt, eu sunt!

  Cunoştea vocea. Şi-o aminti de la o distanţă de un milion de ani.

  — Salaam, puştiule. Ce făceai, vroiai să m-omori?

  — Da. Am crezut că tu încerci să mă omori.

  — Încercam să nu te trezesc. Cel puţin văd că ţi-au mai rămas nişte instincte. După cum relata Mazer, deveneai un fel de legumă.

  — Mă străduiam. Ce-s bubuiturile alea?

  — E război. Sectorul nostru e decuplat, ca să ne camufleze.

  Ender îşi coborî picioarele peste marginea patului, încercând să se ridice în capul oaselor. Nu reuşi. Capul îl durea prea tare. Se strâmbă de durere.

  — Nu te scula. E-n regulă, se pare c-am putea învinge. Nu toţi cei din Tratat l-au urmat pe Amiral. Mulţi au trecut de partea noastră, când Strategul le-a spus că eşti loial FI.

  — Eu dormeam.

  — Bun, deci a minţit. Cred că nu urzeai gânduri de trădare în vise, nu? O parte din ruşii care au venit ne-au spus că atunci când Amiralul le-a ordonat să te găsească şi să te ucidă, au fost gata să-l ucidă pe el. Habar n-am ce cred ei despre alţii, Ender, dar pe tine te iubesc. Întreaga lume ne-a urmărit bătăliile. Filme, zi şi noapte. Am văzut şi eu câteva. Complete, cu vocea ta comandând. Totu-i acolo, nimic cenzurat. Excelente! O să faci carieră în filme.

  — Nu cred.

  — Glumeam. Hei, îţi vine să crezi? Noi am câştigat războiul! Eram atât de nerăbdători să creştem odată, ca să putem lupta, iar noi luptam deja. Adică, noi suntem totuşi nişte puşti, Ender. Dar am învins. Alai râse. De fapt, tu ai învins. Ai fost bun, pe cinstea mea! Habar n-aveam cum o să ne scoţi din ultima chestie. Dar ai făcut-o. Ai fost tare.

  Ender observă că vorbea numai la trecut. „Am fost tare”.

  — Şi acum cum sunt, Alai?

  — Tot bun.

  — La ce?

  — La… orice. Un milion de soldaţi te-ar urma până la capătul universului.

  — Nu vreau să merg la capătul universului.

  — Atunci unde vrei să mergi? Te-ar urma oriunde.

  „Eu vreau acasă”, se gândi Ender, „dar nu ştiu unde e”.

  Bubuiturile încetară.

  — Fii atent, spuse Alai.

  Ascultară tăcuţi. Uşa se deschise. În prag apăru cineva. O siluetă micuţă.

  — S-a terminat, vorbi necunoscutul. Era Bean. Parcă confirmându-i, luminile se aprinseră.

  — Salut, Bean, spuse Ender.

  — Salut, Ender.

  Îl urmară Petra şi Dink, ţinându-se de mână. Se apropiară de pat.

  — Hei, s-a trezit eroul, făcu Dink.

  — Cine-a învins? întrebă Ender.

  — Noi, răspunse Bean. Ai fost şi tu acolo.

  — Nu-i chiar atât de ţăcănit, Bean. Vrea să ştie cine-a învins acum.

  Petra luă mâna lui Ender.

  — E armistiţiu pe Pământ. Se negocia de mai multe zile. Acum au căzut de acord să accepte Planul Locke.

  — El nu ştie de Planul Locke…

  — E foarte complicat… Una din prevederi este că FI va continua să existe, dar fără Tratat în componenţa ei. Deci soldaţii din Tratat pleacă acasă. Eu bănuiesc că ruşii au fost de acord pentru că au pe cap răscoalele sclavilor. Fiecare cu necazurile lui… Vreo cinci sute au murit aici, dar pe Pământ a fost mult mai rău.

  — Hegemonul şi-a prezentat demisia, spuse Dink. E o nebunie acolo jos. Cui îi pasă?

  — Eşti sănătos? îl întrebă Petra atingându-i fruntea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni.

  — Am înnebunit, încuviinţă Ender. Totuşi cred că-s sănătos.

  — Când ai decis asta? întrebă Alai.

  — Când am crezut că vrei să mă omori şi am hotărât să ţi-o iau înainte. Bănuiesc că-s pur şi simplu ucigaş până-n măduva oaselor. Dar mai bine să fiu viu decât mort.

  Toţi râseră şi încuviinţară. Apoi Ender începu să plângă şi-i îmbrăţişă pe Bean şi pe Petra, care se aflau cel mai aproape de el.

  — V-am dus dorul, le spuse. Voiam atât de mult să vă văd…

  — Ne-ai văzut destul de rău, răspunse Petra şi-l sărută pe obraz.

  — V-am văzut minunaţi, spuse Ender. Pe cei de care aveam cea mai multă nevoie, i-am epuizat primii. N-am gândit atent lucrurile.

  — Toată lumea e bine acum, vorbi Dink. Nici unul dintre noi n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de tremurat în camere neluminate, în mijlocul unui război.

  — Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, niciodată.

  — Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, răspunse Dink, dar tu rămâi mereu comandantul nostru.

  Apoi tăcură cu toţii o vreme.

  — Şi-acum ce-o să facem? întrebă Alai. Războiul cu gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul de jos, de pe Pământ, ba chiar şi cel de aici. Acum ce facem?

  — Suntem copii, spuse Petra. Probabil c-o să ne oblige să mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la şaptesprezece ani.

  Cu toţii începură să râdă, când auziră asta. Râseră până ce lacrimile le şiroiră pe obraji.

  Capitolul l5

  VORBITOR ÎN NUMELE MORŢILOR.

  Lacul era nemişcat; briza nu adia. Cei doi bărbaţi stăteau în scaunele instalate pe pontonul plutitor. De unul dintre piloni era acostată o plută mică din lemn; Graff agăţase parâma plutei cu piciorul, şi o trăgea înainte şi înapoi pe apă.

  — Ai mai slăbit…

  — Un anume stres mă îngraşă, altul mă slăbeşte. Sunt o fiinţă supusă proceselor chimice.

  — Trebuie să fi fost greu.

  — Nu tocmai, strânse din umeri Graff. Ştiam că voi fi achitat.

  — Unii dintre noi n-au fost chiar aşa siguri. O vreme, parcă înnebuniseră cu toţii. Tratament necorespunzător al copiilor, omoruri din imprudenţă… imaginile acelea cu morţile lui Bonzo şi Stilson erau groaznice. Să vezi cum un copil omoară pe altul…

  — Din punctul ăsta de vedere, cred că tocmai înregistrările video m-au salvat. Acuzarea le-a ciuntit, însă noi le-am prezentat integral. A fost clar că nu Ender era provocatorul. După aceea, a fost floare la ureche. Am declarat că am făcut ceea ce-am considerat necesar pentru protejarea rasei umane – şi-a ţinut; judecătorii au admis că acuzarea trebuie să dovedească că Ender putea câştiga războiul fără instrucţia primită de la noi. Mai departe, am jucat pe aceeaşi carte. Exigenţele războiului!

  — Oricum, a însemnat o mare uşurare pentru noi. Ştiu că am avut destule discuţii şi mai ştiu că acuzarea s-a folosit de înregistrările conversaţiilor noastre. Însă îmi dădusem deja seama că aveai dreptate şi m-am oferit să depun mărturie în sprijinul tău.

  — Ştiu, Anderson. Mi-au spus-o avocaţii.

  — Şi-acum ce-o să faci?

  — Nu ştiu. Încă mă odihnesc. Mi s-au strâns câţiva ani de concedii şi permisii. Suficient ca să ajung la pensie, şi am destule salarii care zac în bănci. Aş putea trăi numai din dobânzi. Poate că n-o să fac nimic.

  — Sună interesant. Eu însă n-aş putea rezista. Mi s-a oferit conducerea a trei universităţi diferite, plecând de la ipoteza că sunt pedagog. Nu mă cred când le spun că singurul lucru care mă interesa în Şcoala de Luptă era jocul. Cred c-o să accept cealaltă ofertă.

  — Antrenor?

  — Acum că războaiele s-au terminat, e timpul să mă-ntorc la jocurile clasice. Va fi aproape ca un concediu. În divizie sunt numai douăzeci şi opt de echipe. Deşi după atâţia ani de urmărit copiii ăia zburdând, fotbalul mi se pare o întrecere a melcilor.

  Râseră amândoi. Graff oftă şi mişcă parâma cu piciorul.

  — Ce plută… Cred că nici nu te poţi ţine pe ea.

  Colonelul clătină din cap.

  — Ender a construit-o.

  — Aşa-i! Aici l-ai adus…

  — I s-a dăruit tot locul ăsta. Am avut grijă să fie răsplătit împărăteşte. O să aibă oricâţi bani doreşte.

  — Dacă-i vor mai lăsa să se-ntoarcă şi să-i folosească.

  — N-or să-l lase.

  — Chiar dacă Demostene face propagandă pentru revenirea lui acasă?

  — Demostene nu mai apare în reţele.

  — Cum adică? se încruntă Anderson.

  — Demostene s-a retras. Definitiv.

  — Ia ascultă, moş băşinos! Tu ştii cine-i Demostene.

  — Cine a fost.

  — Zi-mi şi mie!

  — Nu.

  — Nu eşti deloc prietenos.

  — Nici n-am fost vreodată.

  — Măcar spune-mi care-i motivul. Mulţi dintre noi credeau că Demostene va ajunge Hegemon într-o bună zi.

  — N-avea nici cea mai mică şansă. Nu; nici măcar cretinii politici care-l susţin pe Demostene nu l-ar putea convinge pe Hegemon să-l readucă pe Ender pe Pământ. Ender e mult prea periculos.

  — N-are decât unsprezece ani. Ba a împlinit doisprezece.

  — Cu atât mai periculos, pentru că poate fi uşor manipulat. În toată lumea, numele lui este cel mai cunoscut Copilul-zeu, generalul-minune, ţinând în mâinile lui viaţa şi moartea. Orice viitor dictator şi-ar dori să-l aibă, să-l pună în fruntea unei armate şi să privească restul lumii fie trecând de partea lui, fie tremurând de spaimă. Dacă Ender ar coborî pe Pământ, ar dori să vină aici, să se odihnească, să mai salveze ce se poate din copilăria lui. Însă ei nu-l vor lăsa niciodată s-o facă.

  — Am înţeles. I-a explicat cineva asta lui Demostene?

  Graff surâse:

  — Dimpotrivă, Demostene a explicat-o cuiva. Cuiva care s-ar fi putut folosi de Ender aşa cum nimeni n-ar mai fi putut, pentru a conduce şi manipula întreaga lume.

  — Cui?

  — Lui Locke.

  — Nu cumva Locke a susţinut rămânerea lui pe Eros?

  — Nu totul este aşa cum pare a fi.

  — E prea subtil pentru mine. Mie dă-mi jocul. Elegant, cu reguli clare. Cu arbitri. Cu început şi sfârşit. Unii câştigă, alţii pierd şi toată lumea pleacă acasă la neveste.

  — Mai trimite-mi şi mie scrisori din când în când, de acord?

  — De fapt n-ai de gând să rămâi aici şi să aştepţi pensia, nu?

  — Nu.

  — Intri în Hegemonie, aşa-i?

  — Sunt noul Ministru al Colonizării.

  — Deci, au de gând s-o facă?!

  — Imediat ce primim rapoartele asupra coloniilor gândacilor. Ce naiba, sunt planete fertile, au industrii, locuinţe şi toţi gândacii morţi. Extrem de convenabil. Vom abroga legile de limitare a populaţiei…

  — Pe care toţi le detestă…

  — Iar terţii, cvarţii şi cvinţii vor sui în nave şi vor pleca spre lumi cunoscute şi necunoscute.

  — Chiar crezi că aşa va fi?

  — Oamenii pleacă întotdeauna. Întotdeauna! Continuă să creadă că pot duce o viaţă mai bună decât în locurile vechi.

  — La naiba, poate că aşa-i!

  La început, Ender crezu că aveau să-l readucă pe Pământ imediat ce urmau să se potolească lucrurile. Dar lucrurile se liniştiseră de un an şi acum îi era limpede că nu avea să mai revină pe planetă; era mult mai util ca nume şi legendă decât putea fi ca persoană în came şi oase.

  Mai exista şi problema tribunalului militar care ancheta delictele colonelului Graff. Comandorul Chamrajnagar încercase să-l oprească pe băiat să urmărească procesul, însă nu reuşise; Ender căpătase rangul de amiral şi aceasta fusese una dintre puţinele ocazii când recursese la privilegiile gradului său. Aşa încât văzu înregistrările bătăilor cu Stilson şi Bonzo, văzu fotografiile cadavrelor şi-i ascultă pe psihologi şi avocaţi contrazicându-se dacă fuseseră crime, sau exista circumstanţa autoapărării. Ender avea o părere proprie, însă nu i-o ceru nimeni. De fapt, el era principalul acuzat al procesului. Procurorul era prea inteligent pentru a-l învinui în mod direct, dar se strădui să-l facă să apară dement, pervers şi criminal.

  — Nu contează, spusese Mazer. Politicienii se tem de tine, dar încă nu-ţi pot distruge reputaţia. Abia peste vreo treizeci de ani te vor putea ataca istoricii.

  Băiatului nu-i păsa de reputaţia lui. Privise filmele impasibil, dar de fapt se amuzase. „În război am omorât zece miliarde de gândaci, vii şi inteligenţi ca oamenii, care nici măcar nu lansaseră un al treilea atac împotriva noastră şi nimeni nu se gândeşte să mă acuze de genocid”.

  Toate crimele lui îl apăsau; moartea lui Stilson şi Bonzo nu erau nici mai grele şi nici mai uşoare decât restul.

  Aşa împovărat, aşteptă luni de zile până ce lumea pe care o salvase avea să decidă că el se putea întoarce acasă.

  Unul câte unul, şi fără tragere de inimă, prietenii îl părăsiră, chemaţi de familiile lor, pentru a fi primiţi cu onorurile cuvenite unor eroi. Ender văzu transmisiile ceremoniilor respective şi se simţi mişcat când în discursurile lor îl lăudară pe Ender Wiggin, care-i învăţase totul şi-i condusese spre victorie. Însă dacă cereau revenirea lui pe Pământ, cuvintele erau cenzurate şi nimeni nu-i putea auzi.

  Pentru un timp, cei de pe Eros au fost ocupaţi doar cu reparaţii după sângerosul Război al Ligii şi cu recepţionarea de rapoarte din partea navelor stelare ce explorau fostele colonii ale gândacilor.

  Acum însă activitatea era mai intensă ca oricând şi asteroidul devenise mai aglomerat decât în timpul războiului, datorită coloniştilor aduşi să se pregătească pentru călătoria interplanetară. Ender participa şi el, în măsura în care era lăsat, totuşi nimeni nu se gândise că acest băiat de doisprezece ani putea fi la fel de capabil în vreme de pace, ca şi în război. El era însă răbdător şi învăţase să propună şi să sugereze planuri prin cei câţiva adulţi care îi ascultau ideile, lăsându-i să le prezinte, ca şi când ar fi fost ale lor. Nu-l preocupa recunoaşterea meritelor personale, ci rezolvarea problemelor.

  Singurul lucru pe care nu-l putea suporta era adoraţia coloniştilor. Obişnuia să ocolească tunelurile unde locuiau aceştia, pentru că-l recunoşteau întotdeauna şi începeau să ovaţioneze şi să aplaude, să-l îmbrăţişeze şi să-l felicite, să-i arate copiii botezaţi cu numele lui şi să-i spună că era atât de tânăr, încât le frângea inimile şi că ei nu-l învinuiau pentru nici un omor, pentru că nu fusese vina lui, fusese doar un copil…

  Îi evita cât putea.

  Exista însă un colonist de care nu se putu ascunde.

  În ziua aceea nu stătuse în Eros. Plecase cu naveta la noul LIS, unde lucra pe puntea navelor stelare; Chamrajnagar îi atrăsese atenţia că pentru un ofiţer era nedemn să execute munci necalificate, însă Ender replicase că, deoarece meseria în care se pregătise nu mai avea mare căutare, era timpul să înveţe ceva nou.

  Prin receptorul căştii îl anunţară că era aşteptat.

  Băiatul nu cunoştea pe nimeni cu care să dorească să discute, aşa încât nu se grăbi. După ce montă protecţia unui ansiblu, intră în ecluză.

  Îl aştepta lângă vestiar. Pentru o clipă, Ender se înfurie că lăsaseră un colonist să vină acolo şi să-l sâcâie, apoi privi încă o dată şi-şi dădu seama că dacă tânăra femeie ar fi fost o fetiţă, ar fi cunoscut-o.

  — Valentine.

  — Bună, Ender.

  — Ce cauţi aici?

  — Demostene s-a retras. Plec cu primii colonişti.

  — Durează cincizeci de ani până ajungi acolo…

  — Numai doi ani după timpul navei.

  — Dacă o să te mai întorci vreodată, toţi cunoscuţii tăi de pe Pământ vor fi murit…

  — Aste îmi şi doresc. Speram totuşi că m-ar putea însoţi un cunoscut de-al meu de pe Eros.

  — Nu doresc să merg pe o planetă furată de la gândaci. Vreau doar să ajung acasă.

  — Ender, n-o să te mai întorci niciodată pe Pământ. Am avut eu grijă înainte de plecare.

  O privi tăcut.

  — Ţi-am spus-o pentru că dacă vrei să mă urăşti, să poţi începe de acum.

  Intrară în micuţa lui cabină din LIS şi fata îi explică. Peter dorea ca Ender să revină pe Pământ, sub protecţia Consiliului Hegemonului.

  — După cum se prezintă situaţia acum, ai ajunge efectiv sub controlul lui Peter, deoarece jumătate din consiliu face numai ce vrea el. Iar pe restul membrilor îi are la mână în alte feluri.

  — Ei ştiu cine este în realitate?

  — Da. Nu s-a dat nimic publicităţii, însă cei din vârf îl cunosc. Acum nu mai contează. Are prea multă putere ca să-şi facă griji legate de vârsta lui. A realizat nişte lucruri incredibile.

  — Am văzut că tratatul purta numele lui Locke.

  — El a reprezentat atuul decisiv. L-a propus prin intermediul prietenilor săi din reţelele publice, apoi a primit şi sprijinul lui Demostene. Acela a fost momentul pe care-l aştepta: să folosească influenţa lui Demostene în rândul populaţiei şi pe cea a lui Locke printre intelectuali pentru a reuşi ceva demn de luat în seamă. A pus capăt unui război cu adevărat teribil, care ar fi putut dura decenii.

  — A decis să fie om de stat?

  — Aşa cred. Însă în momentele lui de cinism, care sunt destule, mi-a atras atenţia că dacă ar fi permis destrămarea Ligii, ar fi fost nevoit să cucerească Pământul palmă cu palmă. Atâta timp cât există Hegemonia, o poate face dintr-o înghiţitură.

  — Ăsta-i Peter pe care-l cunosc, încuviinţă Ender.

  — Amuzant, nu? Tocmai el să salveze milioane de vieţi…

  — Iar eu să ucid miliarde…

  — N-aveam de gând să spun asta.

  — Deci voia să se folosească de mine?

  — Îşi făcuse un plan amănunţit. Când ar fi fost să soseşti, el urma să se deconspire şi să te întâmpine în faţa camerelor TV. Fratele mai mare al lui Ender Wiggin, este, absolut întâmplător, marele Locke, arhitectul păcii. Alături de tine, ar fi apărut destul de matur. Iar asemănarea fizică dintre voi este mai pronunţată ca oricând. Atunci ar fi fost destul de uşor să preia totul.

  — De ce l-ai oprit?

  — N-ai fi fost fericit să-ţi petreci restul vieţii ca marioneta lui Peter.

  — De ce nu? Toată viaţa am fost marioneta cuiva.

  — Şi eu. I-am arătat lui Peter dovezile pe care le-am adunat, suficiente ca să demonstrez că este un criminal psihopat. Inclusiv imagini ale veveriţelor torturate şi filmele monitor ale felului cum te-a terorizat. Nu mi-a fost uşor să le strâng, dar când le-a văzut a fost de acord să-mi dea ceea ce doream. Adică libertatea noastră.

  — Ideea mea asupra libertăţii nu este să trăiesc în casa celor pe care i-am ucis.

  — Trecutul e deja istorie. Acum planetele gândacilor sunt pustii, iar Pământul este suprapopulat. Şi putem lua cu noi ceea ce lumile lor n-au cunoscut niciodată: oraşe pline de oameni, care duc vieţi individuale, care se iubesc şi se urăsc pentru motive personale. Pe toate planetele gândacilor, n-a existat niciodată mai mult de o singură istorie ce putea fi povestită; când vom ajunge acolo, vor fi nenumărate poveşti, cu alte şi alte finaluri, în fiecare zi. Ender, Pământul aparţine lui Peter. Şi dacă nu pleci cu mine acum, te va aduce acolo şi te va manipula până o să-ţi doreşti să nu te fi născut niciodată. Acum este unica ta şansă de evadare.

  Băiatul tăcu.

  — Ştiu ce gândeşti. Crezi că încerc să te conduc, la fel ca Peter, sau Graff, sau oricare altul.

  — Mi-a trecut prin minte…

  — Bun sosit în rândul oamenilor! Nimeni nu-şi conduce propria viaţă, Ender. Lucrul cel mai bun pe care-l poţi face este să alegi să fii condus de oameni buni, de oameni care te iubesc. Eu n-am venit aici pentru că vreau să devin colonistă. Am venit pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă cu fratele pe care l-am urât. Acum îmi doresc să-l cunosc pe fratele pe care l-am iubit, cât nu este prea târziu, cât încă mai suntem copii.

  — Pentru asta e deja prea târziu.

  — Greşeşti! Te crezi matur şi blazat, trecut prin toate, dar în adâncul inimii eşti la fel de copil ca mine. Putem păstra secretul ăsta. Când tu vei administra colonia, iar eu voi scrie filosofie politică, nimeni nu va ghici că la adăpostul nopţii, ne furişăm unul în camera celuilalt, ca să ne jucăm şi să ne batem cu pernele.

  Ender râse, însă reţinuse câteva lucruri pe care Valentine le pomenise cam prea nepăsătoare.

  — Administrator?

  — Ender, eu sunt Demostene. Am părăsit Pământul cu tam-tam, declarând public că am atâta încredere în mişcarea de colonizare, încât voi pleca în prima navă. În acelaşi timp, Ministrul Colonizării, un fost colonel pe nume Graff, a anunţat că pilotul navei va fi faimosul Mazer Rackham, iar guvernatorul coloniei… Ender Wiggin!

  — Puteau să mă fi întrebat şi pe mine…

  — Am dorit să te întreb chiar eu.

  — Ziceai că s-a anunţat deja.

  — Nu. Vor anunţa mâine… dacă eşti de acord. Mazer a acceptat acum câteva ore.

  — Le-ai spus că tu eşti Demostene? O fată de paisprezece ani?

  — Se ştie doar că Demostene va însoţi coloniştii. Lasă-i să-şi petreacă următorii cincizeci de ani studiind lista pasagerilor şi încercând să ghicească cine dintre ei este marele demagog al Erei Locke.

  Ender râse şi clătină din cap.

  — Dar ştiu că te distrezi, Val!

  — Nu văd de ce n-aş face-o.

  — Bine, încuviinţă băiatul, o să merg. Poate chiar ca guvernator, dacă tu şi Mazer sunteţi acolo, să mă ajutaţi. Deocamdată, talentele mele sunt cam nefolosite.

  Fata ţipă şi-l îmbrăţişa, aşa cum ar fi făcut orice adolescentă care tocmai a primit cadoul dorit de la fratele drag.

  — Val, spuse el, vreau să lămurim un lucru. Nu merg pentru tine. Nu merg nici pentru că voi fi guvernator, sau pentru că mă plictisesc aici. Merg pentru că-i cunosc pe gândaci mai bine decât oricare alt om în viaţă. Poate dacă ajung acolo îi voi înţelege şi mai bine. Le-am răpit viitorul; pot începe plata datoriei, încercând să învăţ din trecutul lor.

  Călătoria a fost lungă. Spre sfârşitul ei, Val terminase primul volum al istoriei războaielor gândacilor şi-l expediase prin ansiblu, sub numele lui Demostene, pe Pământ, în vreme ce Ender câştigase ceva mai important decât adulaţia pasagerilor; acum îl iubeau şi-l respectau.

  Munci din răsputeri pe noua planetă, conducând mai mult prin putere de convingere decât decretând şi dedicându-se acţiunilor necesare pentru instaurarea unei economii autonome. Însă munca lui cea mai importantă, recunoscută de toţi, era de a explora ceea ce rămăsese de la gândaci; se străduia să găsească prin clădiri şi ogoare de mult părăginite orice putea fi folosit de oameni şi din care putea învăţa. Nu existau cărţi – gândacii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. Având absolut totul în memorie, orice gând fiind transmis instantaneu, moartea lor însemnase şi dispariţia cunoştinţelor deţinute.

  Şi totuşi… Din robusteţea acoperişurilor ce acopereau adăposturile pentru animale şi silozurile, Ender înţelese că iarna avea să fie grea, cu căderi masive de zăpadă. Gardurile cu ţepuşe îndreptate către exterior îi spuseră că existau animale sălbatice ce reprezentau un pericol pentru recolte sau cirezi. La moară îşi dădu seama că fructele prelungi şi amărui din livezile neîngrijite puteau fi uscate şi măcinate. Iar chingile, utilizate probabil ca să-i transporte pe copii, îi dădură să înţeleagă că, deşi gândacii nu aveau o existenţă individuală conturată, îşi iubeau odraslele.

  Anii trecură. Coloniştii trăiau în case din lemn şi foloseau tunelele gândacilor drept depozite şi fabrici. Acum erau conduşi de un consiliu, iar administratorii erau aleşi prin vot, aşa încât Ender, deşi continuau să-i spună „guvernator”, era de fapt doar judecător. Alături de blândeţe şi cooperare existau de asemenea crime şi conflicte, indivizi care se iubeau şi alţii care se urau; era o planetă a oamenilor. Nu mai aşteptau cu nerăbdare orice transmisiune a ansiblului; numele faimoase de pe Pământ însemnau acum prea puţin pentru ei. Singurul nume pe care-l cunoşteau era al lui Peter Wiggin, Hegemonul Pământului; singurele veşti primite vorbeau despre pace şi prosperitate, despre nave uriaşe ce părăseau graniţele Sistemului Solar, depăşind norul de comete şi populând lumile gândacilor. În curând aveau să apară şi alte colonii pe această planetă, Lumea lui Ender; în curând urmau să aibă vecini, care acum se aflau la jumătatea drumului spre ei, însă nimeni nu era prea interesat. Aveau să-i ajute pe noii-veniţi, să le arate tot ce învăţaseră, dar în viaţa lor acum era, important cine se căsătorea, cine era bolnav, când era vremea însămânţărilor şi „de ce să-i plătesc, când viţelul a murit la trei săptămâni după ce l-am luat?”

  — Au devenit ataşaţi de pământ, spuse Valentine. Nici unuia nu-i mai pasă că Demostene îşi expediază azi al şaptelea volum al istoriei lui. Nu-l va citi nimeni dintre cei de aici.

  Ender apăsă o tastă şi pupitrul îi arătă următoarea pagină.

  — Foarte profund, Valentine. Câte volume mai ai până la sfârşit?

  — Unul singur. Povestea lui Ender Wiggin.

  — Şi ce-o să faci, aştepţi să mor şi după aceea o scrii?

  — Nu. Pur şi simplu mă apuc de scris şi când ajung la prezent, mă opresc.

  — Am o idee mai bună. Scrie-o până la ultima victorie. Opreşte-te acolo. Nimic din ce-am făcut de atunci nu merită să rămână scris.

  — Poate că nu, zise Valentine. Sau poate că da.

  Ansiblul navei cu colonişti îi anunţă că se aflau la un an depărtare. Îi cereau lui Ender să le găsească un loc unde să se stabilească, destul de aproape de prima colonie pentru iniţierea de relaţii comerciale, totuşi suficient de departe ca să poată fi guvernată separat. Ender luă elicopterul şi începu să exploreze. Luă cu el un copil, un băieţel de unsprezece ani pe nume Abra; avusese numai trei ani când ajunseseră aici şi nu-şi amintea altă lume. Zburară cu elicopterul o zi întreagă, poposiră să se odihnească peste noapte şi în dimineaţa următoare plecară pe jos.

  În cea de-a treia zi, Ender încercă brusc senzaţia că mai fusese în locurile acelea. Privi înjur; era un ţinut nou, pe care nu-l mai văzuse în viaţa lui. Îl strigă pe Abra.

  — Hei, Ender! răspunse copilul. Vino-aici! Se afla în vârful unei coline abrupte.

  Ender începu să urce, lăsând urme adânci în solul moale. Abra arătă în jos şi-l întrebă:

  — Îţi vine să crezi?

  Colina era scobită. Avea în mijloc o depresiune adâncă, parţial umplută cu apă, înconjurată de pante concave ce se curbau deasupra eleşteului. Într-o direcţie, colina se despărţea în două creste lungi, adăpostind o vale în formă de V; în cealaltă direcţie se înălţa, terminându-se printr-o stâncă albă, ca un craniu rânjind cu un copac ce-i creştea din gură.

  — Parc-ar fi murit un uriaş, spuse Abra, şi pământul i-a acoperit trupul.

  Atunci Ender pricepu de ce i se păruse familiar. Leşul Uriaşului! Copil fiind, se jucase aici de prea multe ori ca să nu recunoască locul. Dar era imposibil! Calculatorul din Şcoala de Luptă n-avea de unde să cunoască locul acesta. Ridică binoclul într-o direcţie bine cunoscută şi privi, temându-se şi sperând că avea să vadă ceea ce existase acolo, în joc.

  Leagăne şi tobogane. Bare de gimnastică. Acum acoperite de sol şi vegetaţie, totuşi inconfundabile.

  — Cineva trebuie să fi construit toate astea, zise Abra. Uite, craniul ăsta nu-i piatră, fii atent! E beton.

  — Ştiu, spuse Ender. L-au construit pentru mine.

  — Ce?

  — Cunosc locul ăsta, Abra. Gândacii l-au construit pentru mine.

  — Gândacii au murit cu cincizeci de ani înainte să ajungem noi aici.

  — Ai dreptate, e imposibil, dar eu ştiu mai multe. N-ar trebui să te iau cu mine. Poate fi periculos. Dacă ei m-au cunoscut într-atât de bine încât să construiască locul ăsta, poate c-au plănuit să…

  — Să se răzbune.

  — Pentru că i-am ucis.

  — Atunci, nu te duce, Ender. Nu face ceea ce vor ei să faci.

  — Abra, nu mi-ar păsa dacă doresc să se răzbune. Dar poate că vor altceva. Poate că în felul acesta au încercat să comunice. Să-mi lase un bilet.

  — Nu ştiau să citească şi să scrie.

  — Poate că învăţau… când au murit.

  — Ei bine, eu nu te las să te duci singur. Vin cu tine.

  — Nu. Eşti prea tânăr ca să rişti.

  — Haide! Tu eşti Ender Wiggin. Nu-mi spune ce poate să facă un puşti de unsprezece ani!

  Împreună, zburară cu elicopterul peste terenul de joacă, peste păduri, peste fântâna din poiană. Apoi mai departe către locul unde, într-adevăr, exista o stâncă în care se deschidea o peşteră şi un promontoriu – acolo unde trebuia să fie Capătul Lumii. Iar în depărtare, exact ca în jocul calculatorului, se zărea turnul castelului.

  Îl lăsă pe Abra lângă elicopter.

  — Dacă nu mă-ntorc peste o oră, pleci imediat acasă.

  — Rahat, Ender! Vin cu tine.

  — Gura, că de nu, ţi-o umplu cu noroi.

  În ciuda tonului său glumeţ, băieţelul simţi că spusese adevărul şi nu mai insistă.

  Pereţii turnului erau găuriţi pe alocuri, oferind reazeme pentru mâini şi picioare. Fusese construit ca să permită o escaladare uşoară.

  Odaia era aşa cum fusese întotdeauna. Ender şi-o amintea suficient de bine ca să caute un şarpe pe podea, însă exista doar un covor, cu un cap de şarpe brodat într-un colţ. O imitaţie, nu o reproducere; pentru un popor ce nu avusese nici un fel de artă, se descurcaseră bine. Probabil că extrăseseră imaginile chiar din mintea lui Ender, aflându-i cele mai întunecate vise de la distanţe de mulţi ani-lumină. Dar de ce o făcuseră? Pentru a-l aduce în această cameră, desigur. Ca să-i lase un mesaj. Însă unde era mesajul şi cum avea să-l înţeleagă?

  Oglinda îl aştepta pe perete. Era o placă din metal pe care fusese zgâriată forma aproximativă a unei feţe omeneşti. „Au încercat să deseneze imaginea pe care ar trebui s-o văd.”

  Privind oglinda, îşi amintea cum o spărsese, cum o smulsese de la locul ei şi cum şerpii se revărsaseră din tainiţă, atacându-l, muşcându-l cu colţii lor veninoşi.

  „Cât de bine mă cunosc?” se întrebă Ender. „Îndeajuns de bine ca să ştie cât de des m-am gândit la moarte, ca să ştie că nu mă tem de ea. Îndeajuns de bine ca să ştie că, chiar dacă m-aş teme de ea, asta nu m-ar opri să caut în ascunzătoare?”

  Se apropie de oglindă şi o trase către el. Nimic nu-l atacă din golul ascuns de placa metalică. Acolo se afla o sferă albă, făcută parcă din mătase, cu câteva fire scămoşate, ici şi colo. Un ou? Nu. Pupa unei regine a gândacilor, deja fecundată de masculi, pregătită să zămislească o sută de mii de gândaci, cu masculi şi regine. Putea vedea masculii, aidoma unor limacşi, agăţaţi de pereţii unui tunel întunecat, şi adulţii voluminoşi purtând regina-copilă spre sala de împerechere; pe rând, fiecare mascul penetra regina-larvă, se înfiora de extaz şi murea, căzând pe podeaua tunelului şi chircindu-se. Apoi regina nouă fu adusă înaintea celei bătrâne, o creatură minunată, învăluită în aripi moi, scânteietoare, care pierduse de mult puterea zborului, dar îşi păstra încă măreţia. Regina bătrână o sărută, adormind-o, cu otrava blândă de pe buze, apoi o înfăşură în firele secretate de pântecul ei şi-i porunci să devină ea însăşi, să devină un nou oraş, o nouă lume, să dea naştere la multe regine şi la multe lumi…

  „De unde ştiu toate astea?” se întrebă Ender. „Cum pot vedea lucrurile acestea, ca nişte amintiri în mintea mea?”

  Şi parcă drept răspuns, văzu prima lui bătălie cu flota gândacilor. O mai văzuse şi înainte, pe simulator; acum o privea din punctul de vedere al reginei, prin mulţi ochi diferiţi. Gândacii formară sfera lor de nave, apoi navetele se iviră din beznă şi Doctoraşul distruse totul într-o explozie de lumină. Simţi atunci tot ceea ce simţise regina stupului, privind prin ochii supuşilor ei cum moartea îi lovise, prea fulgerător ca să poată fi anticipată. Nu exista totuşi nici o amintire de durere sau teamă. Regina simţise doar tristeţe şi o anume resemnare. Nu gândise aceste cuvinte când îi văzuse pe oameni apropiindu-se să ucidă, dar Ender o înţelese sub formă de cuvinte: „Nu ne-au iertat”, gândise ea. „Vom muri cu siguranţă.”

  — Cum poţi trăi iarăşi? o întrebă.

  Regina aflată în gogoaşa ei de mătase nu putea să-i răspundă prin vorbe; dar când închise ochii şi încercă să-şi amintească, în locul amintirilor apărură imagini noi. Gogoaşa trebuia ţinută într-un loc întunecos şi rece, dar umed, ca să nu se usuce; iar vaporii de apă trebuiau să fie uşor călduţi şi saturaţi cu seva unui anumit arbore, pentru ca în gogoaşă să se poată desfăşura reacţii chimice. Apoi aşteptă zile şi săptămâni, până ce pupa dinăuntru se transformă. După aceea, când gogoaşa căpătase o culoare cafenie, Ender se văzu pe sine spărgând-o şi extrăgând micuţa şi fragila regină. Se văzu pe sine apucând-o de membrul anterior şi ajutând-o să umble până într-un cuib moale, făcut din frunze uscate aşezate pe nisip. „Atunci voi fi vie”, sosi gândul în mintea lui. „Atunci voi fi trează. Atunci îmi voi naşte cei zece mii de copii.”

  — Nu, rosti Ender. Nu pot.

  Durere.

  — Copiii tăi sunt monştrii coşmarurilor noastre de-acum. Dacă te trezesc, te vom ucide iarăşi.

  Prin mintea lui fulgerară o duzină de imagini de oameni ucişi de gândaci, însă însoţite de o milă atât de profundă, încât nu se mai putu stăpâni şi plânse pentru ei.

  — Dacă îi poţi face să simtă aşa cum m-ai făcut pe mine, atunci poate că te-ar ierta.

  „Sunt singurul”, îşi dădu seama. „M-au găsit prin ansiblu; l-au urmărit şi s-au cuibărit în mintea mea. În agonia coşmarurilor mele, au ajuns să mă cunoască, deşi ziua îi distrugeam; au găsit teama mea faţă de ei şi au mai aflat că nu ştiam că-i ucideam. În puţinele săptămâni care le rămăseseră, au construit locul acesta special pentru mine, leşul Uriaşului, terenul de joacă şi platforma de la Capătul Lumii, ca să-l pot găsi văzându-l cu ochii mei. Eu sunt singurul pe care-l cunosc ei şi de aceea pot vorbi numai cu mine şi prin mine.” „Suntem aidoma vouă”, răsună gândul în mintea lui. „N-am vrut să ucidem, iar când am înţeles, n-am mai venit. Până să vă întâlnim pe voi, crezusem că suntem singurele fiinţe gânditoare din univers, însă nu ne închipuisem că gândurile pot apărea la creaturi individuale care nu pot visa visele altuia. De unde să fi ştiut? Am fi putut trăi în pace cu voi. Crede-ne, crede-ne!”

  Ender întinse mâna şi luă gogoaşa dinăuntru. Era incredibil de uşoară, deşi păstra în ea toate speranţele şi viitorul unei rase măreţe.

  — O să te iau cu mine, zise el. O să merg de la o planetă la alta, până voi găsi un timp şi un loc unde te poţi deştepta în siguranţă. şi voi spune oamenilor povestea ta, astfel încât, poate, o dată cu trecerea timpului, să vă ierte şi ei. Aşa cum voi m-aţi iertat pe mine.

  Înveli gogoaşa reginei în haina lui şi părăsi turnul.

  — Ce era înăuntru? întrebă Abra.

  — Răspunsul.

  — La ce anume?

  — La întrebarea mea.

  Asta a fost tot ce-a spus despre cele întâmplate; explorară încă cinci zile şi aleseră un loc pentru viitoarea colonie, mult în sud-estul turnului.

  După câteva săptămâni, Ender veni la Valentine şi o rugă să citească ceea ce scrisese; ea deschise fişierul indicat şi citi.

  Era scris în numele reginei stupului, povestind tot ce intenţionaseră ei să facă şi tot ce făcuseră. „Acestea sunt greşelile noastre şi a-cestea sunt reuşitele noastre; n-am dorit să vă facem rău şi vă iertăm pentru că ne-aţi ucis.” De la primele scânteieri ale conştiinţei lor şi până la lungile războaie ce le bântuiseră planeta natală, Ender povestea concis, ca pe o legendă sau ca pe o amintire străveche. Când ajunse la istoria marii mame, regina absolută, cea dintâi care decise s-o educe pe noua regină, în loc s-o ucidă sau s-o alunge, acolo întârzie, descriind de câte ori fusese nevoită să-şi omoare propria copilă, până ce născuse una care să-i înţeleagă visul de a găsi armonie. Era ceva nou în lumea lor; două regine care nu se luptau între ele, ci se iubeau şi se ajutau şi, laolaltă, erau mai puternice decât oricare alt stup. Prosperaseră; avură mai multe fiice care li se alăturară în pace; era începutul înţelepciunii.

  „Dacă am fi izbutit să vă vorbim…”, spunea regina stupului prin cuvintele lui Ender. „Dar pentru că n-am reuşit, vă rugăm doar atât: să ne ţineţi minte nu ca pe duşmani, ci ca pe fraţi tragici, pe care Soarta, sau Dumnezeu, sau Evoluţia i-a modelat în forme neplăcute vouă. Dacă v-am fi sărutat, ar fi fost miracolul care să ne facă umani, unii în ochii celorlalţi. Dar ne-am ucis între noi. Cu toate acestea, vă salutăm acum ca pe nişte prieteni veniţi în ospeţie. Veniţi în casa noastră, fii ai Pământului; locuiţi în tunelurile noastre, culegeţi recoltele de pe ogoarele noastre; acum voi sunteţi mâinile noastre. Înfloriţi, copaci; pârguiţi-vă, recolte; fiţi calzi pentru ei, sori; fiţi fertile pentru ei, plante; ei sunt fiii noştri adoptivi care s-au întors acasă.”

  Cartea scrisă de Ender nu era lungă, însă conţinea tot binele şi tot răul cunoscut de regina stupului. O semnă, dar nu cu numele său, ci cu un pseudonim:

  VORBITOR ÎN NUMELE MORŢILOR.

  Pe Pământ, cartea fu publicată fără multă vâlvă şi, discret, trecu dintr-o mână în alta, până ce nu mai rămase nici un pământean care să n-o fi citit. Majoritatea o găsi interesantă; unii refuzară s-o uite. Pe cât puteau mai bine, încercară să trăiască după învăţăturile ei; la înmormântări, cineva era Vorbitor în Numele Morţilor şi povestea despre defunct, în modul cel mai onest, fără să ascundă relele şi fără să afirme virtuţi. Participanţii la asemenea ceremonii le găseau tulburătoare, chiar dureroase; existau totuşi destui care apreciau că viaţa lor, în ciuda unor scăderi, fusese destul de merituoasă pentru ca un Vorbitor să rostească adevărul în numele lor.

  Pe Pământ era doar un cult printre altele multe. Însă pentru cei care traversau hăurile spaţiului şi trăiau în tunelurile stupului şi culegeau ogoarele gândacilor, reprezenta singura religie. Nu exista nici o colonie care să nu aibă un Vorbitor în Numele Morţilor.

  Nimeni nu ştia şi nimeni nu dorea să afle cine fusese primul Vorbitor. Ender nu intenţiona să o spună.

  Când împlini douăzeci şi cinci de ani, Valentine termină ultimul volum al istoriei asupra războaielor cu gândacii. La sfârşitul acestuia anexă textul integral al cărţuliei lui Ender, dar nu deconspiră autorul.

  Bătrânul Hegemon, Peter Wiggin, acum în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani şi bolnav de inimă, îi expedie un mesaj: „Eu ştiu cine-a scris-o. Dacă poate vorbi în numele gândacilor, atunci cu siguranţă poate vorbi şi pentru mine.”

  Ender şi Peter discutară mult prin intermediul ansiblului, şi Peter îşi povesti zilele şi anii vieţii, relele lui şi faptele bune. Iar când muri, Ender scrise un alt volum, semnat tot de Vorbitor în Numele Morţilor. Laolaltă, cele două cărţi au fost denumite Regina-Stupului şi Hegemonul, şi au fost considerate cărţi sfinte.

  — Haide, spuse Ender către Valentine într-o bună zi. Hai să plecăm cu o navă şi să trăim veşnic.

  — Nu putem, zise ea. Există miracole pe care nici chiar relativitatea nu le poate înfăptui.

  — Trebuie să plecăm. Aici sunt aproape fericit.

  — Atunci să rămânem.

  — Am trăit prea mult timp în prezenţa suferinţei. Fără ea, nu voi şti cine sunt.

  Aşa încât se îmbarcară pe o navă interstelară şi rătăciră de la o planetă la alta. Oriunde s-ar fi oprit, el era întotdeauna Andrew Wiggin, pelerin Vorbitor în Numele Morţilor, iar ea era întotdeauna Valentine, istoric călător, înregistrând poveştile celor vii, în vreme ce Ender rostea poveştile celor morţi. Şi ca întotdeauna, Ender purta cu el o gogoaşă albă, uscată, căutând planeta unde regina stupului se putea deştepta şi trăi în pace. Căută mult timp.

 

 

          SFÂRŞIT