Jocul lui Ender

 

 

 

  Capitolul 1

  TERŢUL

  — Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

  — La fel ai spus şi despre frate-său.

  — A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

  — Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

  — Nu însă dacă respectivul îi este duşman.

  — Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

  — Dacă va fi nevoie…

  — Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

  — Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

  — Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!

  Femeia de la monitoare îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi spuse:

  — Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de monitorul ăsta oribil. Ei bine, am o surpriză pentru tine. Azi îl scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară deloc!

  Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că n-avea să-l doară deloc. Dar deoarece adulţii o repetau întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se putea bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă a viitorului.

  Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.

  — Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de examinare. Peste câteva clipe vine şi doctorul.

  Fără monitor… Ender încercă să-şi imagineze cum avea să fie fără micuţul aparat implantat în ceafa. „O să mă întorc pe spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt furnicându-mă şi absorbind căldura când îmi fac duş.

  Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt că nu mai am monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să mai fie aşa de rău. O să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât el. O să fim…

  Totuşi nu cred c-o să fim prieteni. Nu, Peter e prea periculos. Se înfurie mult prea rău. Totuşi, fraţi… Nu duşmani, nu prieteni, ci fraţi… capabili să trăim sub acelaşi acoperiş. N-o să mă urască, o să mă lase-n pace. Şi, când o să vrea să se joace de-a gândacii şi astronauţii, poate că n-o să fiu obligat să mă joc, poate c-o să pot sta liniştit să citesc o carte.”

  Însă Ender ştia, chiar în timp ce se gândea, că Peter n-avea să-l lase în pace. Când îl apucau pandaliile, ochii îi sclipeau într-un fel anume şi, ori de câte ori îi zărea privirea aceea scânteietoare, ştia că în nici un caz Peter n-avea să-l lase în pace. „Exersez la pian, Ender. Vino şi-ntoarce-mi partiturile. Ah, băiatul-monitor e prea ocupat ca să-şi poată ajuta fratele? E prea deştept? Te duci s-omori nişte gândaci, astronautule? Nu, nu, n-am nevoie de-ajutorul tău! Mă descurc şi singur, puştiule, Terţule mucos!”

  — N-o să dureze mult, Andrew, spuse doctorul.

  Ender încuviinţă din cap.

  — Monitorul este astfel construit încât să poată fi uşor deconectat. Vei simţi totuşi nişte furnicături. Unii spun că au încercat o senzaţie de lipsă. S-ar putea să te pomeneşti căutând ceva, ceva ce nu poţi găsi şi nici nu-ţi poţi aminti ce anume era. De aceea o să-ţi spun eu: o să cauţi monitorul, care nu mai e acolo. După câteva zile, senzaţia va dispărea.

  Doctorul răsucea ceva în ceafa lui Ender. Brusc, o durere îl străbătu pe băiat precum un ac, din gât până în rărunchi. Ender îşi simţi spinarea smucindu-se, iar trupul i se arcui violent spre spate; capul îi lovi masa. Picioarele i se zbăteau dezarticulate, iar mâinile i se încleştaseră, strângându-se între ele cu atâta putere, încât îl durură.

  — Deedee! răcni doctorul. Am nevoie de tine! Infirmiera apăru în goană şi icni, văzându-i. Trebuie să relaxez muşchii ăştia! Vino încoace! Ce-aştepţi?

  Ender simţi alte mâini atingându-l, însă nu le putu vedea. Se răsuci pe o parte şi căzu de pe masă.

  — Prindeţi-l! strigă infirmiera.

  — Ţine-l nemişcat…

  — Tineţi-l dumneavoastră, domnule doctor, e prea puternic pentru mine…

  — Nu pe toată! Îi blochează inima!

  Ender simţi un ac înţepându-l deasupra gulerului cămăşii. Îl frigea, totuşi acolo unde se răspândea focul, muşchii i se relaxau treptat. Acum putea plânge de spaimă şi durere.

  — Cum te simţi, Andrew? întrebă femeia.

  Băiatul nu-şi mai amintea cum se vorbeşte. Îl ridicară pe masă. Îi verificară pulsul; făcură şi alte lucruri pe care nu le pricepea.

  Glasul doctorului tremura atunci când vorbi:

  — Când laşi câte trei ani chestiile-astea în copii, la ce te poţi aştepta? Îl puteam omorî, îţi dai seama? Îi puteam opri funcţiile creierului.

  — În cât timp trece efectul sedativului?

  — Ţine-l aici cel puţin o oră. Nu-l scăpa din ochi. Dacă peste cincisprezece minute nu-ncepe să vorbească, mă chemi.

  „Îl puteam omorî… Eu nu sunt gândac.”

  Reveni în clasa domnişoarei Pumphrey cu un sfert de oră înaintea sfârşitului cursului. Încă se mai clătina.

  — Te simţi bine, Andrew? întrebă domnişoara Pumphrey.

  Încuviinţă.

  — Ai fost bolnav?

  Scutură din cap.

  — Nu arăţi prea bine.

  — N-am nimic.

  — Ar fi bine să te aşezi, Andrew.

  Porni spre locul său, dar se opri. „Ce căutam? Nu mai ţin minte ce căutam…”

  — Locul tău este acolo, spuse domnişoara Pumphrey.

  Se aşeză, dar îi trebuia altceva, ceva ce pierduse. „O să-l găsesc mai târziu…”

  — Monitorul tău…, şopti fata din spatele lui.

  Andrew înălţă din umeri.

  — Monitorul, spuse ea către ceilalţi.

  Băiatul întinse mâna şi-şi pipăi ceafa. Simţi un plasture. Monitorul dispăruse. Acum era ca toţi ceilalţi.

  — Eşti necăjit, Andy? întrebă un băiat aflat pe celălalt rând, mai în spate. Nu-şi putea aminti cum îl chema. „Peter… Nu, ăsta era altul.”

  — Linişte, domnule Stilson, rosti domnişoara Pumphrey.

  Stilson pufni.

  Domnişoara Pumphrey explica înmulţirea numerelor. Ender se juca, desenând contururile unor insule muntoase, şi comandând pupitrului să le prezinte tridimensional, în rotaţie. Desigur, profesoara ştia că nu era atent, dar nu-l deranja. Ender cunoştea întotdeauna răspunsul, chiar şi atunci când ea îl credea neatent.

  În colţul pupitrului apăru un cuvânt, care porni să dea ocol perimetrului. La început era răsturnat şi inversat, totuşi Ender îl citi cu mult înainte să ajungă pe latura de jos a pupitrului, unde căpătă poziţia normală.

  TERŢUL.

  Băiatul zâmbi. El descoperise primul cum putea expedia misive umblătoare – şi chiar atunci când un duşman necunoscut vorbea urât despre el, metoda prin care o făcea îl favoriza. Nu era vina lui că era un Terţ. Ideea fusese a guvernului, ei o autorizaseră – cum altfel ar fi putut urma şcoala un Terţ ca Ender? Iar acum dispăruse şi monitorul. Experimentul numit Andrew Wiggin nu reuşise. În caz contrar, era sigur că le-ar fi plăcut să abroge decretele care-i făcuseră posibilă naşterea. A dat greş, atunci opriţi experimentul!

  Soneria ţârâi. Toţi deconectau pupitrele, sau îşi scriau mesaje personale. Unii expediau lecţii sau notiţe în calculatoarele de acasă. Câţiva se adunaseră în jurul imprimantelor, aşteptând hârtiile pe care le comandaseră. Ender îşi răşchiră degetele peste mini-tastatura de pe marginea băncii şi se întrebă cum oare îşi simţeau adulţii mâinile. Probabil că mari şi stângace, cu degete groase, butucănoase şi palme grele. Bineînţeles, aveau tastaturi mai late – dar cum ar fi reuşit degetele lor masive să deseneze o linie fină, aşa cum putea Ender; atât de precisă încât o putea încolăci de şaptezeci şi nouă de ori într-o spirală ce se întindea din centrul pupitrului până la marginea lui, fără să atingă vreodată spirele între ele. Era un mod de a-şi trece timpul, în vreme ce profesoara vorbea despre aritmetică. Aritmetică! Valentine îl învăţa aritmetica de la trei ani.

  — Nu te simţi bine, Andrew?

  — Ba da, domnişoară.

  — Vezi să nu pierzi autobuzul.

  Ender încuviinţă şi se sculă. Ceilalţi copii plecaseră. Însă cei răi aveau să-l pândească. Monitorul nu mai exista pe ceafa lui, auzind ceea ce auzea el şi zărind ceea ce zărea el. Acum îi puteau spune orice doreau, îl puteau chiar lovi – nimeni nu-i mai vedea, şi nimeni n-ar fi venit să-l salveze pe Ender.

  Monitorul avusese anumite avantaje şi urma să simtă din plin lipsa lor.

  Bineînţeles, Stilson îl aştepta. Fără să fie mai voinic decât majoritatea copiilor, îl întrecea totuşi pe Ender. În plus, era însoţit şi de alţi băieţi. Întotdeauna umbla cu ei.

  — Hei, Terţule!

  „Nu-i răspunde. Nu spune nimic.”

  — Hei, Terţule, cu tine vorbim, Terţule, băi, iubitorule-de-gândaci, cu tine vorbim!

  „Habar n-am ce să-i răspund. Orice aş zice, ar agrava şi mai mult situaţia. Mai bine, tac.”

  — Băi, Terţule, băi, rahatule, ai amuţit? Ziceai că eşti mai grozav ca noi, da' ţi-ai pierdut papagalul, Terţule, n-ai decât un plasture pe gât!

  — Mă lăsaţi să trec? întrebă Ender.

  — Dacă-l lăsăm să treacă? Merită să-l lăsăm să treacă?

  Râseră cu toţii.

  — Sigur c-o să te lăsăm. Mai întâi o să lăsăm să-ţi treacă o mână, dup-aia fundul, dup-aia o bucată de picior…

  — Unde-i papa-ga-lul? Unde-i papa-ga-lul?

  Stilson îl împinse cu mâna; apoi, altcineva din spate îl îmbrânci îndărăt.

  — Ferăstrău, că-i mai rău! chicoti un glas.

  — Tenis!

  — Ping-pong!

  Lucrurile n-aveau să se termine cu bine. Ender decise că ar prefera să râdă la urmă. Când Stilson întinse braţul să-l înghiontească iarăşi, băieţelul încercă să-l prindă. Nu reuşi.

  — Hopa, vrei să te baţi cu mine, da? Vrei să te baţi cu mine, Terţule?

  Cei din spatele lui Ender îl înşfăcară, ţinându-l nemişcat.

  Râse, deşi nu-i ardea deloc de râs:

  — Aşa mulţi trebuie să fiţi ca să bateţi un Terţ?

  — Noi suntem oameni, nu Terţi, băi rahatule! Tu n-ai putere nici cât o ceapă degerată.

  Totuşi, îl eliberară. Imediat, Ender lovi puternic şi fulgerător cu piciorul, izbindu-l pe Stilson drept în piept. Băiatul căzu. Ender rămase surprins – nu se aşteptase să-l doboare dintr-o lovitură. Nu se gândise că Stilson nu luase în serios o asemenea luptă, că nu se aşteptase la un atac disperat.

  Pentru o clipă, ceilalţi se retraseră şi Stilson rămase inert. Poate că se întrebau dacă nu cumva e mort. Ender însă căuta să găsească o cale de a preîntâmpina orice răzbunare. De a-i opri pe băieţi să-l atace a doua zi în haită. „Trebuie să câştig acum, şi pentru totdeauna, altfel va trebui să mă bat în fiecare zi, şi va fi din ce în ce mai rău.”

  Deşi avea numai şase ani, Ender cunoştea legile nerostite ale luptelor dintre oameni. Era interzis să loveşti adversarul care zace neajutorat; doar un animal putea face aşa ceva.

  De aceea, se apropie de trupul nemişcat al lui Stilson şi-l izbi din nou, cu răutate, în coaste. Stilson gemu şi se rostogoli, încercând să scape. Îl urmări şi-l lovi iarăşi, în testicule. Băiatul nu mai scoase nici un sunet; se chirci, şi de sub pleoape îi ţâşniră lacrimi.

  Ender se întoarse şi-i privi cu răceală pe ceilalţi.

  — Poate că vă trece prin minte să săriţi cu toţii pe mine. Probabil că m-aţi snopi în bătaie. Nu uitaţi însă ce le fac celor care-mi vor răul. Vă veţi întreba mereu când o să vă cad în spate şi cât de rău o să vă fie.

  Îl lovi pe Stilson cu piciorul în faţă. Sângele din nasul acestuia împroşcă solul.

  — Nu atât de rău, urmă Ender. Mult mai rău.

  Se întoarse şi plecă. Nimeni nu veni după el. Coti pe coridorul care ducea la staţia de autobuz. Înapoia lui, îi putea auzi pe băieţi vorbind:

  — Mamă-ă! Ia uite la el! L-a terminat!

  Ender îşi lipi fruntea de peretele coridorului şi plânse, până apăru autobuzul. „Exact ca Peter! Cum mi-au luat monitorul, sunt exact ca Peter.”

  Capitolul 2

  PETER

  — Bun, e scos. Cum se descurcă?

  — Când trăieşti câţiva ani în trupul cuiva, te obişnuieşti cu el. Acum îi privesc chipul. Nu ştiu ce se întâmplă. Nu sunt obişnuit să-i văd expresia feţei. Sunt obişnuit s-o simt.

  — Haide, nu-i vorba de psihanaliză! Suntem soldaţi, nu vraci. L-ai văzut cum l-a rupt în bătaie pe şeful bandei.

  — A fost foarte meticulos. Nu numai că l-a bătut, l-a terminat! Ca Mazer Rackham la…

  — Scuteşte-mă! Deci comisia apreciază că a absolvit?

  — În mare parte. Să vedem ce va face cu fratele său, acum când nu mai are monitorul.

  — Fratele… Nu ţi-e teamă ce i-ar putea face lui frate-su?

  — Chiar tu mi-ai spus că nu există nici un risc.

  — Am mai reluat unele benzi. N-am ce face… Îmi place puştiul. Cred că o să-l nenorocim.

  — Bineînţeles că asta o să facem. E meseria noastră. Noi suntem vrăjitoarea cea rea. Promitem turtă-dulce, dar îi mâncăm pe copilaşi de vii.

  — Îmi pare rău, Ender, şopti Valentine. Îi privea plasturele de pe gât.

  Ender atinse peretele şi uşa se închise înapoia lui.

  — Nu-mi pasă. Mă bucur că nu-l mai am.

  — Ce nu mai ai? Peter apăru în hol, muşcând dintr-un sandviş cu unt.

  Ender nu vedea în Peter băiatul frumos de zece ani pe care-l zăreau adulţii, cu păr negru, des şi rebel şi un chip ce ar fi putut aparţine lui Alexandru cel Mare. Îl privea pe fratele său doar pentru a detecta furia sau plictiseala, stările periculoase care aduceau aproape întotdeauna suferinţa. Acum, când ochii lui Peter descoperiră plasturele de pe gât, apăru scânteierea rău-prevestitoare.

  Valentine o zări şi ea.

  — De azi e la fel ca noi, rosti ea încercând să-l liniştească.

  Peter nu se lăsă însă domolit.

  — La fel ca noi? Şi-a ţinut căpuşa până la şase ani! Tu când ai pierdut-o pe-a ta? Aveai trei ani. Mie mi-au luat-o la cinci ani. El aproape c-a reuşit, nenorocitul, gândacul naibii!

  „E bine”, îşi spuse Ender. „Vorbe, şi iar vorbe. Peter… Vorbăria e minunată…”

  — Ei bine, continuă Peter, acum îngerii tăi păzitori nu te mai veghează. Nu mai verifică monitoarele să vadă dacă nu simţi durere, s-asculte ce-ţi spun, să vadă ce-ţi fac. Ce zici? Eh, ce zici de chestia asta?

  Ender strânse din umeri.

  Brusc, Peter zâmbi şi bătu din palme cu o falsă veselie.

  — Hai să ne jucăm de-a gândacii şi astronauţii, spuse el.

  — Unde-i mama? întrebă Valentine.

  — Afară, răspunse Peter. Eu sunt şeful.

  — Cred c-o să-l chem pe tata.

  — N-ai decât, făcu Peter. Ştii că nu-i niciodată acasă.

  — Bine, hai să ne jucăm, încuviinţă Ender.

  — Tu o să fii gândacul, spuse Peter.

  — Lasă-l măcar o dată să fie astronaut, interveni Valentine.

  — Ia mai ţine-ţi pliscul! o repezi Peter. Haide sus şi alege-ţi armele.

  N-avea să fie un joc corect, Ender o ştia. Nu se punea problema învingătorului. Când puştii se jucau pe coridoare, gândacii nu câştigau niciodată şi, uneori, jocul devenea violent. Însă aici, în apartamentul lor, avea să fie rău de la bun început, iar gândacii nu puteau pur şi simplu să fugă, aşa cum se întâmplă în războaiele adevărate. Trebuiau să rămână în joc atât cât voia astronautul.

  Peter trase sertarul cel mai de jos şi scoase masca de gândac. Mama se supărase pe el atunci când o cumpărase, însă tata fusese de părere că războiul n-avea să ia sfârşit doar pentru că ascunzi măştile şi le interzici copiilor pistoalele-laser jucării. Mai bine să se joace de-a războiul, şi să aibă o şansă în plus de supravieţuire, când urmau să revină gândacii.

  „Dacă voi supravieţui jocurilor,” se gândi Ender. Îşi puse masca. Se strânse în jurul feţei sale precum degetele unei mâini. „Dar nu aşa simte un gândac”, îşi spuse băiatul. „El nu poartă chipul acesta ca pe o mască, este chiar chipul lui. Oare pe planetele lor, gândacii se joacă cu măşti de oameni? Şi oare cum ne numesc ei? Viermii, pentru că suntem atât de moi şi lunecoşi în comparaţie cu ei.”

  — Ai grijă, Vierme, rosti el.

  De abia îl putea vedea pe Peter prin găurile pentru ochi. Fratele său rânji:

  — Vierme, da? Bine, gândăcel mititel, ia să vedem cum ţi se sparge căpşorul!

  Ender nu văzu lovitura, ci intui doar o uşoară deplasare a centrului de greutate al lui Peter; masca nu-i permitea vederea periferică.

  Pe neaşteptate, simţi durerea şi şocul izbiturii în ureche; îşi pierdu echilibrul şi căzu.

  — Nu vezi prea bine, gândace? chicoti Peter.

  Ender încercă să-şi scoată masca. Fratele lui îi atinse testiculele cu vârful piciorului.

  — N-o scoate, şuieră el.

  Băiatul îşi coborî mâinile.

  Peter îl apăsă cu talpa. Durerea fulgeră prin Ender; se chirci.

  — Nu te strânge, gândacule! O să te disecăm. În sfârşit, am pus laba pe unul viu dintre voi şi-o să aflăm cum funcţionaţi.

  — Peter, gata…, spuse Ender.

  — Peter, gata”. Foarte bine! Deci gândacii ne pot ghici numele. Puteţi vorbi ca nişte copilaşi drăguţi, ca să vă iubim şi să fim drăguţi cu voi. Dar nu ţine! Eu îmi dau seama ce sunteţi de fapt. Au vrut să fii om, Terţişorul, dar de fapt eşti un gândac, şi-acum se vede.

  Ridică piciorul şi îngenunche pe Ender, apăsându-l pe abdomen, chiar sub stern. Treptat, începu să sporească apăsarea. Ender respira tot mai greu.

  — Te-aş putea ucide-n felul ăsta, şopti Peter. Să apăs mereu, până mori. Dup-aia aş zice că n-am ştiut că te durea, că noi ne jucam…, m-ar crede, şi totul ar fi în regulă. Iar tu ai fi mort. Totul ar fi în regulă!

  Ender nu putea răspunde; răsufla tot mai anevoios. S-ar fi putut ca Peter s-o facă. Probabil că nu intenţiona, totuşi s-ar fi putut…

  — Vorbesc serios, continuă fratele său. Nu ştiu ce crezi, dar vorbesc serios. Pe tine te-au autorizat doar pentru că eu eram atât de promiţător, însă nu le-am împlinit aşteptările. Tu te-ai descurcat mai bine. Ei cred că eşti mai bun. Dar eu nu vreau un frăţior mai bun, Ender. Nu vreau un Terţ.

  — O să spun totul, zise Valentine.

  — N-o să te creadă nimeni.

  — Pe mine mă vor crede.

  — Atunci o să mori şi tu, scumpă surioară.

  — Vezi să nu! replică Valentine. Cine te va crede când o să spui: „N-am ştiut că asta o să-l omoare pe Andrew. Iar după ce el a murit, nu am ştiut c-o s-o omoare şi pe Valentine”.

  Apăsarea slăbi puţin.

  — Bun. Nu azi. Dar într-o bună zi, voi doi n-o să mai fiţi împreună. Şi va avea loc un accident.

  — Numai gura e de tine, spuse Valentine. N-o să faci nimic din toate astea.

  — Nu?

  — Şi ştii de ce? întrebă fata. Pentru că vrei s-ajungi în guvern, când o să fii mare. Vrei să fii votat. Şi n-or să te voteze, dacă adversarii or să descopere că atât fratele cât şi sora ta au murit când erau mici, în urma unor accidente ciudate. Şi mai ales datorită scrisorii pe care am introdus-o în fişierul meu secret, care va fi deschis în caz că voi muri.

  — Nu-mi vinde mie gogoşi, pufni Peter.

  — Scrie aşa: „N-am murit de moarte naturală. M-a ucis Peter şi, dacă nu l-a omorât deja pe Andrew, o va face în curând.” Nu-i suficient ca să te condamne, dar ajunge ca să nu fii niciodată votat.

  — Tu eşti acum monitorul lui, spuse Peter. Ar fi bine să-l supraveghezi, zi şi noapte. Ar fi bine să stai tot timpul lângă el.

  — Ender şi cu mine nu suntem proşti. Avem note la fel de bune ca şi tine. Ba chiar mai bune, la unele materii. Suntem nişte copii teribil de inteligenţi. Nu eşti cel mai deştept, Peter. Eşti numai cel mai mare.

  — Da, ştiu. Va veni însă o zi când nu vei fi lângă el, când vei uita. Brusc îţi vei aminti şi vei fugi la el. Şi-o să-l găseşti, viu şi nevătămat. Iar data următoare n-o să te mai sperii atât de tare şi nici n-o să mai alergi. Şi, de fiecare dată, îl vei găsi nevătămat. Şi-o să crezi c-am uitat. Chiar dacă o să-ţi aminteşti ce-ţi spun acum, o să crezi c-am uitat. Aşa vor trece anii. Apoi va avea loc un groaznic accident, iar eu îi voi găsi trupul şi voi plânge în hohote lîngă el şi tu o să-ţi aminteşti conversaţia asta, Vally, dar îţi va fi ruşine de tine însăţi că ţi-ai amintit-o, deoarece o să ştii că eu m-am schimbat, că într-adevăr a fost un accident, că-i crud din partea ta să-ţi reaminteşti ce am spus într-o ceartă din copilărie. Numai că va fi adevărat. Eu o să scap, el o să moară şi tu nu vei face nimic, absolut nimic. Însă n-ai decât să crezi în continuare că eu sunt doar cel mai mare.

  — Cel mai mare găozar, zise Valentine.

  Peter sări în picioare şi se repezi spre ea. Fata se feri. Ender îşi smulse masca. Peter se trânti pe spate în patul său şi începu să râdă în hohote, foarte amuzat, până îi dădură lacrimile.

  — Sunteţi grozavi voi doi, cei mai mari fraieri de pe planeta Pământ!

  — Acum ne va zice că totul a fost o glumă, comentă Valentine.

  — Nu o glumă, ci un joc. Vă pot face să credeţi orice. Vă pot face să dansaţi ca nişte marionete. Îngroşându-şi glasul, vorbi ameninţător: O să v-omor, şi-o să vă tai bucăţele, şi-o să v-arunc la gunoi! Izbucni din nou în râs: Cei mai mari fraieri din tot Sistemul Solar!

  Ender rămase locului, privindu-l cum râde şi se gândi la Stilson, amintindu-şi ce simţise când îi zdrobise nasul. „Lui ar fi trebuit să i-o fac. El ar fi meritat-o.”

  Parcă citindu-i gândurile, Valentine şopti:

  — Nu, Ender!

  Peter se răsuci brusc pe o parte, sări din pat şi se ghemui gata de luptă.

  — Ba da, Ender, chicoti el. Oricând, Ender.

  Ender ridică piciorul drept şi-şi scoase pantoful. Îl ţinu în sus.

  — Vezi, aici pe vârf? E sânge, Peter.

  — Vaaai! Vaaai, mor! Mor! Ender a omorât o ploşniţă şi-acum o să m-omoare şi pe mine!

  N-aveai cum să-l impresionezi. În adâncul sufletului, Peter era un criminal, dar nimeni n-o ştia, cu excepţia Valentinei şi a lui Ender.

  Mama veni acasă şi-l consolă pe Ender, când află de monitor. Tata sosi şi el şi repetă întruna cât de grozavă era surpriza; aveau copii atât de fantastici, încât guvernul le spusese să facă trei şi acum guvernul nu mai voia să ia pe nici unul, aşa că rămăseseră cu trei, continuau să-l aibă pe Terţ… până când lui Ender îi veni să-i strige: „Ştiu că-s un Terţ, ştiu, dacă vrei o să plec, ca să nu te mai simţi ruşinat în faţa tuturor, îmi pare rău că nu mai am monitorul şi acum ai trei copii şi nici o explicaţie limpede, e atât de stânjenitor pentru tine, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!”

  Stătea în pat, privind în sus prin beznă. În patul de deasupra lui îl putea auzi pe Peter, răsucindu-se şi foindu-se întruna. Apoi fratele său coborî şi ieşi din odaie. Ender auzi apa curgând la baie; după aceea, silueta lui Peter se contură în cadrul uşii.

  „Crede că dorm. O să mă ucidă!”

  Peter se apropie, dar nu sui în patul său.

  Veni şi mai aproape şi rămase lângă capul lui Ender.

  Totuşi nu întinse mâna, ca să ia o pernă şi să-l sufoce.

  Nu avea nici un fel de armă.

  — Ender, şopti el, iartă-mă… iartă-mă… Ştiu ce simţi, iartă-mă, sunt fratele tău. Te iubesc!

  Mult mai târziu, răsuflarea regulată a lui Peter dovedi că băiatul adormise. Ender îşi scoase plasturele de pe gât.

  Şi, pentru a doua oară în ziua aceea, plânse.

  Capitolul 3

  GRAFF

  — Punctul slab e soră-sa. O iubeşte cu adevărat.

  — Ştiu. Ea poate strica totul, de la început. N-o să vrea s-o părăsească.

  — Şi-atunci ce-o să faci?

  — Să-l conving că doreşte să vină cu noi mai mult decât doreşte să stea cu ea.

  — Cum o să faci asta?

  — O să-l mint.

  — Şi dacă nu reuşeşti?

  — Atunci o să-i spun adevărul. Avem voie să facem asta, în cazuri excepţionale. Ştii bine că nu putem prevedea totul.

  La dejun, Ender nu avu poftă de mâncare. Se întreba mereu cum avea să fie la şcoală. Întâlnirea cu Stilson după bătaia de ieri… Ce aveau să facă prietenii acestuia? Probabil nimic, dar nu putea fi sigur. N-ar fi vrut să se ducă la şcoală.

  — Nu mănânci, Andrew? îl întrebă maică-sa.

  — Bună dimineaţa, Ender, rosti Peter intrând în odaie. Mersi că ţi-ai lăsat mizeria aia de burete în mijlocul băii.

  — Special pentru tine, mormăi băiatul.

  — Andrew, trebuie să mănânci!

  Ender îşi întinse încheieturile, într-un gest ce spunea: „Faceţi-mi perfuzii!”

  — Foarte amuzant, comentă mama. Încerc să fiu grijulie, dar asta nu-i interesează pe genialii mei copii.

  — Genele tale ne-au făcut geniali, mamă, spuse Peter. De la tata să ştii că n-am căpătat nimic.

  — Te-am auzit, spuse tatăl, fără să-şi ridice privirea de pe ştirile afişate pe tăblia mesei, în timp ce mânca.

  — Nici n-aş fi zis-o, dacă ştiam că nu m-auzi.

  Masa bâzâi. Aveau musafiri.

  — Cine-i? întrebă mama.

  Tatăl apăsă un buton şi pe ecranul său apăru un bărbat. Purta singura uniformă militară care mai însemna ceva, FI: Flota Internaţională.

  — Credeam că s-a terminat, comentă tatăl.

  Peter îşi turnă lapte peste fulgii de cereale.

  „Poate că”, se gândi Ender, „într-adevăr, azi nu va trebui să mă duc la şcoală.”

  — Mă duc să văd despre ce-i vorba, spuse tatăl sculându-se. Voi terminaţi de mâncat.

  Rămaseră locului, dar nu mâncară. După câteva clipe, tatăl apăru şi-o chemă pe mamă.

  — Ai încurcat-o, zise Peter. Au aflat ce i-ai făcut lui Stilson şi-o să te trimită la-nchisoare, în Centură.

  — N-am decât şase ani, prostovane, sunt minor.

  — Eşti un Terţ, rahatule! N-ai nici un drept.

  Valentine apăru somnoroasă, cu părul ciufulit.

  — Unde-s mami şi tati? Mi-e rău şi nu pot să merg la şcoală.

  — Ai examen oral, este? pufni Peter.

  — Gura, Peter! se răsti fata.

  — Ar trebui să te relaxezi şi să te bucuri. Putea fi şi mai rău.

  — Nu ştiu cum.

  — Putea fi un examen anal.

  — Ha, ha, făcu Valentine. Unde-s mama şi tata?

  — Vorbesc cu un tip din FI.

  Instinctiv, Valentine privi spre Ender. La urma urmei, ani de zile aşteptaseră să vină cineva şi să le spună că Ender fusese acceptat, că aveau nevoie de el.

  — Aşa-i, uită-te la el, spuse Peter. Dar să ştii că poate fi vorba de mine. Poate că şi-au dat seama că sunt totuşi cel mai bun.

  Se simţea frustrat şi de aceea era răutăcios, ca de obicei.

  Uşa se deschise.

  — Ender, rosti tatăl, vino, te rog.

  — Îmi pare rău, Peter, chicoti Valentine.

  — Nu-i absolut nimic de râs, se încruntă tatăl.

  Ender îl urmă pe hol. Ofiţerul FI se sculă în picioare când îl văzu, dar nu întinse mâna spre băiat.

  Mama îşi răsucea verigheta de pe deget.

  — Andrew, rosti ea, niciodată n-am crezut că eşti un bătăuş.

  — Stilson e în spital, spuse tatăl. L-ai aranjat destul de rău. Cu picioarele, Ender… n-a fost prea sportiv.

  Ender clătină din cap. În privinţa lui Stilson, se aşteptase să vină cineva de la şcoală, nu un ofiţer al flotei. Era mai serios decât crezuse. Şi totuşi nu ştia ce altceva ar fi putut face.

  — Ai vreo explicaţie pentru purtarea dumitale, tinere? întrebă ofiţerul.

  Băiatul clătină iarăşi din cap. Nu ştia ce să spună, şi-i era teamă să nu se prezinte mult mai monstruos decât îl prezentau propriile sale fapte. „O s-accept pedeapsa, oricare ar fi ea”, îşi spuse. „Numai să terminăm odată.”

  — Eram dispuşi să acordăm circumstanţe atenuante, urmă ofiţerul. Dar trebuie să-ţi spun că raportul n-arată deloc bine. L-ai lovit în testicule, apoi în faţă şi pe tot corpul, când era căzut… se pare că ţi-a făcut plăcere.

  — Nu, şopti Ender.

  — Atunci de ce-ai făcut-o?

  — Era cu banda lui.

  — Şi? Asta constituie o scuză?

  — Nu.

  — Spune-mi de ce ai continuat să-l loveşti? Îl doborâseşi deja.

  — Doborându-l, am câştigat prima luptă. Voiam să le câştig şi pe următoarele, chiar atunci, ca să mă lase-n pace!

  Ender nu se mai putu stăpâni, era prea înspăimântat, prea ruşinat de propriile sale fapte: deşi se străduise să n-o facă, plânse din nou. Nu-i plăcea să plângă. O făcea rareori; acum, în mai puţin de o zi, plânsese de trei ori. Şi de fiecare dată, fusese mai rău. Iar să te smiorcăi în faţa mamei, a tatei şi a ofiţerului, era de-a dreptul ruşinos.

  — Aţi luat monitorul, spuse el. Trebuia să mă apăr, nu?

  — Trebuia să fi cerut ajutorul unui adult, începu tatăl.

  Însă ofiţerul traversă holul către Ender. Întinse mâna:

  — Ender, numele meu este Graff. Colonel Hyrum Graff. Sunt directorul ciclului de antrenament primar al Şcolii de Luptă din Centură. Am venit să-ţi propun să intri la şcoală.

  — După toate…

  — Dar monitorul…

  — Ultima etapă a testării a fost de a vedea ce se va întâmpla în absenţa monitorului. Nu procedăm întotdeauna aşa, însă în cazul tău…

  — Şi-am absolvit?

  Mama era neîncrezătoare.

  — Pentru că l-a băgat în spital pe băiatul acela? Ce-aţi fi făcut dacă-l omora, îi dădeaţi o medalie?

  — Nu contează ce anume a făcut, doamnă Wiggin. Important este motivul. Îi întinse un dosar voluminos: acestea sunt ordonanţele. Fiul dumneavoastră a primit aprobarea Serviciului de Selecţie al FI. Desigur, avem deja acceptul dumneavoastră, acordat în momentul confirmării conceperii, altfel nu se putea naşte. Din clipa aceea era al nostru, dacă trecea testele.

  Când vorbi, glasul tatălui tremura:

  — N-a fost tocmai elegant din partea dumneavoastră să ne lăsaţi să credem că nu-l doriţi. Şi apoi să-l luaţi.

  — Iar şarada aceasta cu Stilson…, începu mama.

  — Nu a fost o şaradă, doamnă Wiggin. Până n-am ştiut care este motivaţia lui Ender, nu puteam fi siguri că nu era un alt… trebuia să ştim ce înţeles avea acţiunea lui. Sau, cel puţin, ce înţeles i-a conferit Ender.

  — E neapărat nevoie să folosiţi porecla aceea stupidă?

  Mama începu să plângă.

  — Îmi pare rău, doamnă Wiggin. Dar acesta e numele pe care-l foloseşte chiar el.

  — Şi acum ce veţi face, domnule colonel? întrebă tatăl. O să ieşiţi pur şi simplu pe uşă, amândoi?

  — Depinde.

  — De ce anume?

  — Dacă Ender doreşte să vină.

  Mama râse amar.

  — Aha, deci totuşi e vorba de voluntariat. Ce drăguţ!

  — Pentru dumneavoastră doi, alegerea a fost făcută atunci când l-aţi conceput pe Ender. Dar el n-a ales încă. Recruţii sunt o carne bună de tun, dar pentru ofiţeri ne trebuie voluntari.

  — Ofiţeri? întrebă Ender.

  La sunetul vocii sale, ceilalţi amuţiră.

  — Da, încuviinţă Graff. Şcoala de Luptă pregăteşte viitorii căpitani de nave stelare, comandanţi de flotile şi amirali.

  — Haideţi să nu ne păcălim singuri! rosti furios tatăl. Câţi din băieţii de la Şcoala de Luptă ajung să comande nave?

  — Din păcate, domnule Wiggin, informaţia respectivă este secretă. Vă pot spune că nici unul dintre băieţii noştri care au izbutit să termine primul an n-au absolvit cu grad mai mic decât cel de ofiţer. Şi nici unul n-a ocupat o funcţie inferioară celei de secund pe o navă interplanetară. Chiar şi în cadrul forţelor de apărare locale din propriul nostru sistem planetar, este o cinste deloc neglijabilă.

  — Câţi izbutesc să termine primul an? întrebă Ender.

  — Toţi cei care vor s-o facă.

  Ender fu gata să rostească: „Eu vreau!” Îşi ţinu însă gura. Ar fi scăpat pentru o vreme de şcoală, deşi drumul dura doar câteva zile. Ar fi scăpat de Peter – un lucru mult mai important, ce putea fi chiar o chestiune vitală. Totuşi, să-i părăsească pe mama şi pe tata şi, în primul rând, să se despartă de Valentine… Şi să devină soldat… Lui Ender nu-i plăceau luptele. Nu-i plăcea genul de confruntări preferate de Peter – cei puternici împotriva celor slabi – dar nu-i plăcea nici varianta folosită de el: cei inteligenţi împotriva celor proşti.

  — Cred, continuă Graff, că Ender şi cu mine trebuie să discutăm între patru ochi.

  — Nu, spuse tatăl.

  — Nu-l voi lua fără să vă las să mai vorbiţi, zise colonelul. Deşi nu m-aţi putea opri s-o fac.

  Tatăl îl privi îndelung, apoi se sculă şi părăsi holul. Mama rămase încă o clipă şi-l strânse uşor de mână pe Ender. Când ieşi, închise uşa după ea.

  — Ender, începu Graff, dacă vii cu mine n-o să te mai întorci aici multă vreme. În Şcoala de Luptă nu există vacanţe. Nici vizitatori. Un ciclu complet de instrucţie durează până la vârsta de şaisprezece ani – în anumite circumstanţe, poţi căpăta prima permisie când împlineşti doisprezece ani. Crede-mă, oamenii se schimbă mult în şase ani, sau în zece. Dacă vii cu mine, când îţi vei revedea sora, pe Valentine, ea va fi femeie. Veţi fi ca doi străini. Vei continua s-o iubeşti, dar n-o vei mai cunoaşte. Vezi, nu spun că va fi uşor.

  — Mama şi tata?

  — Eu te cunosc, Ender. De mai multă vreme am studiat înregistrările monitorului. Nu vei simţi lipsa părinţilor… oricum, nu mult timp. Şi nici ei nu-ţi vor duce dorul prea mult.

  Fără să vrea, lacrimile apărură în ochii băiatului. Îşi feri chipul, dar nu şi le şterse.

  — Ei te iubesc, Ender. Trebuie totuşi să înţelegi cât i-a costat viaţa ta. Amândoi s-au născut în familii evlavioase, ştiai? Tatăl tău a fost botezat cu numele de John Paul Wieczorek. Catolic. Al şaptelea din nouă fraţi.

  „Nouă copiii E incredibil. Criminal!”

  — În numele credinţei religioase, oamenii sunt în stare de acţiuni stranii. Cunoşti pedepsele, Ender – pe vremuri nu erau atât de aspre, dar nici neglijabile. Doar primii doi copii beneficiau de educaţie gratuită. Impozitele se majorau cu fiecare nou născut. La şaisprezece ani, tatăl tău a invocat Legea Nesupunerii Familiale pentru a se despărţi de ai săi. Şi-a schimbat numele, a renunţat la religia lui şi a decis să nu aibă mai mult de cei doi copii legali. Era hotărât. În copilărie a avut parte de atâtea persecuţii şi înjosiri, încât s-ajurat ca nici unul din copiii lui să nu treacă prin aşa ceva. Pricepi?

  — Nu m-a dorit…

  — De fapt, nimeni nu-şi doreşte un Terţ. Nu te poţi aştepta să fie fericiţi. Totuşi părinţii tăi reprezintă cazuri aparte. Amândoi şi-au abandonat religia – mama ta a fost mormon – însă sentimentele lor au rămas ambigue. Ştii ce înseamnă ambiguu?

  — Neclar…

  — Se simt ruşinaţi că provin din familii care au recurs la nesupunere. Ascund acest amănunt. Mama ta refuză să admită că s-a născut în Utah, tocmai pentru a nu fi suspectată. Tatăl tău îşi neagă obârşia poloneză, deoarece Polonia n-a aderat nici acum la Legea Nesupunerii şi din acest motiv suferă sancţiuni internaţionale. Deci, după câte vezi, faptul că au un Terţ, chiar şi în urma instrucţiunilor directe ale guvernului, anulează tot ce au încercat să facă.

  — Ştiu asta.

  — Situaţia e însă mult mai complicată. Tatăl tău ţi-a pus numele unui sfânt creştin. Ba mai mult, el însuşi v-a botezat pe toţi trei, imediat cum v-a adus de la maternitate. Mama ta n-a fost de acord. S-au certat de fiecare dată; ea nu se opunea botezului, ci ritualului catolic. În realitate, ei n-au renunţat la religiile lor. Pe tine te privesc ca pe un simbol al mândriei, deoarece au fost capabili să ocolească legea şi să aibă un Terţ. Dar, în acelşi timp, reprezinţi un simbol al laşităţii, deoarece n-au îndrăznit să meargă mai departe şi să practice nesupunerea pe care continuă s-o considere corectă. În plus, eşti şi un simbol al ruşinii publice, pentru că la fiecare pas apari în calea eforturilor lor de-a fi asimilaţi în societatea normală, docilă.

  — De unde ştiţi toate astea?

  — Am monitorizat pe fratele şi pe sora ta, Ender. Vei rămâne surprins când vei afla cât de sensibile sunt aceste instrumente. Am fost conectaţi direct la creierul tău. Am auzit tot ce ai auzit şi tu, indiferent dacă ascultai atent sau nu. Indiferent dacă înţelegeai sau nu. Noi înţelegeam.

  — Deci părinţii mei mă iubesc… şi nu mă iubesc.

  — Te iubesc. Întrebarea este dacă te doresc aici. Prezenţa ta în această casă este o permanentă sursă de tensiune. Înţelegi?

  — Nu eu sunt cel care provoacă tensiunea.

  — Nu-i vorba de ceea ce faci, Ender. Ci de însăşi viaţa ta. Fratele tău te urăşte deoarece eşti dovada vie că el n-a fost îndeajuns de bun. Părinţilor tăi le aminteşti permanent de trecutul pe care vor să-l uite.

  — Valentine mă iubeşte!

  — Din toată inima. Complet, fără rezerve, ea îţi este devotată şi tu o adori. Ţi-am spus că nu va fi uşor.

  — Cum este… acolo?

  — Multă muncă. Lecţii, la fel ca şcoala de aici, dar mai multă matematică şi calculatoare. Istorie militară. Strategie şi tactică. Şi, în primul rând, Sala de Luptă.

  — Ce-i asta?

  — Jocuri de-a războiul. Toţi băieţii sunt organizaţi în armate. În fiecare zi au loc bătălii în imponderabilitate. Nimeni nu-i rănit, dar victoriile şi înfrângerile sunt importante. Toţi pornesc ca soldaţi simpli, executând ordine. Băieţii mai mari sunt ofiţerii voştri şi obligaţia lor este să vă instruiască şi să comande în bătălii. Mai multe nu-ţi pot spune. E ca un joc de-a gândacii şi astronauţii. Diferenţa e că ai arme care funcţionează şi camarazi soldaţi care luptă alături de tine, iar întregul tău viitor şi viitorul rasei umane atârnă de cât de bine înveţi şi te lupţi. Este o viaţă dură şi n-o să ai o copilărie normală. Desigur, cu mintea ta şi fiind un Terţ, mereu înghiontit, oricum n-ai fi avut o copilărie normală.

  — Sunt numai băieţi?

  — Şi câteva fete. În general ele nu absolvă testele de acceptare. Au împotriva lor prea multe veacuri de evoluţie. În nici un caz nu vei găsi una ca Valentine. O să găseşti însă fraţi.

  — Ca Peter?

  — Peter n-a fost acceptat tocmai pentru că-l urăşti.

  — Nu-l urăsc. Doar că…

  — Ţi-e frică de el. Ei bine, să ştii că Peter nu-i deloc rău. Fusese cel mai bun pe care îl găsisem după multă vreme. Am cerut părinţilor tăi să aibă o fiică în continuare – ar fi făcut-o oricum – sperând că Valentine va fi un Peter mai blând. Ea a fost însă prea blândă. Atunci te-am cerut pe tine.

  — Ca să fiu jumătate Peter şi jumătate Valentine.

  — Dacă totul ieşea bine.

  — Şi-a ieşit?

  — Din câte ne dăm seama, da. Testele noastre sunt foarte bune, însă ele nu ne spun totul. De fapt, când ajungem la esenţă, nu ne spun aproape nimic. Totuşi sunt mai bune decât nimic.

  Graff se întinse şi apucă mâinile băiatului.

  — Ender Wiggin, dacă ar fi fost doar problema alegerii celui mai bun şi mai fericit viitor pentru tine, ţi-aş fi spus să stai acasă. Rămâi aici, creşti, fii fericit. Există lucruri şi mai rele decât să fii Terţ, lucruri mai rele decât un frate mai mare, care nu se poate decide dacă să fie o fiinţă omenească sau un şacal. Şcoala de Luptă este unul dintre acele lucruri. Însă noi avem nevoie de tine. Poate că tu consideri gândacii un simplu joc, dar ultima dată aproape că ne-au terminat. Ne-au fost superiori ca număr şi armament. Ne-a salvat doar faptul că noi l-am avut pe cel mai strălucit comandant militar de până acum. Îi poţi spune soartă sau Dumnezeu, sau noroc orb – l-am avut pe Mazer Rackham.

  Însă acum nu-l mai avem, Ender. Am strâns absolut tot ce-a putut produce omenirea şi am construit o flotă pe lângă care cea a gândacilor pare o ceată de copii zburdalnici. Avem şi arme noi. Totuşi, e posibil să nu fie suficient. La urma urmei, în cei optzeci de ani scurşi de la ultimul război şi ei au avut timp să se pregătească. Ne trebuie cei mai buni oameni pe care-i putem obţine, şi asta cât mai repede. Poate că n-o să lucrezi pentru noi, sau poate că da. Poate că vei ceda sub presiune, poate că-ţi vei distruge viaţa, poate că mă vei urî pentru că am venit astăzi în casa ta. Însă dacă există măcar o şansă ca datorită prezenţei tale în flotă omenirea să supravieţuiască şi gândacii să ne lase în pace pentru totdeauna… atunci îţi voi cere s-o faci. Să vii cu mine!

  Lui Ender îi venea greu să se concentreze asupra colonelului. Graff îi părea îndepărtat şi foarte mărunt; l-ar fi putut prinde cu o pensetă şi băga în buzunar. Să părăsească totul de aici, şi să meargă într-un loc extrem de dur, fără Valentine, fără mama şi tata?

  Se gândi apoi la filmele despre gândaci, pe care toţi erau obligaţi să le vadă cel puţin o dată pe an. Nimicirea Chinei. Bătălia Centurii. Moarte, suferinţă şi teroare. Şi Mazer Rackham cu manevrele sale sclipitoare, distrugând o flotă duşmană de două ori mai numeroasă şi cu o putere de foc dublă, utilizând micuţele nave pământene, care păreau atât de fragile şi nevolnice. Aidoma unor copii, luptându-se cu adulţii. „Şi am învins!”

  — Mă tem, şopti Ender. Dar o să vin cu tine.

  — Spune-o încă o dată, îi ceru Graff.

  — Pentru asta am fost născut, nu? Dacă nu merg, de ce mai sunt viu?

  — Nu-i îndeajuns de bine.

  — Nu vreau să merg, spuse Ender, dar o voi face.

  Graff încuviinţă.

  — Te poţi răzgândi. Te poţi răzgândi până în clipa când te sui în maşină alături de mine. După aceea, eşti la dispoziţia Flotei Internaţionale. Ai înţeles?

  Ender încuviinţă.

  — Bine. Atunci să le spunem.

  Mama începu să plângă. Tatăl îl strânse puternic în braţe pe Ender. Peter dădu mâna cu el şi-i spuse:

  — Băftosul naibii de căcăcios fără creier!

  Valentine îl sărută şi-şi lăsă lacrimile pe obrajii lui.

  Nu avea nimic de împachetat. Nici un obiect personal pe care să-l ia.

  — Şcoala îţi va pune la dispoziţie tot ce vei avea nevoie, de la uniformă la rechizite. Iar în privinţa jucăriilor… acolo există un singur joc.

  — La revedere, rosti Ender către familia sa. Îl prinse de mână pe colonelul Graff şi porniră spre uşă.

  — Omoară nişte gândaci şi pentru mine! strigă Peter.

  — Te iubesc, Andrew! hohoti mama.

  — O să-ţi scriem! spuse tatăl.

  Iar când sui în vehiculul silenţios de pe coridor, băiatul auzi plânsetul îndurerat al Valentinei:

  — Întoarce-te la mine! O să te iubesc toată viaţa!

  Capitolul 4

  CĂLĂTORIA

  — Cu Ender va trebui să menţinem o balanţă delicată. Să-l izolăm suficient ca să rămână creativ, altfel se va adapta sistemului de aici şi-l vom pierde.

  În acelaşi timp, trebuie să ne asigurăm că-şi va dezvolta din plin capacităţile de conducere.

  — Va conduce, dacă va merita să fie avansat.

  — Nu-i atât de simplu. Mazer Rackham şi-a putut conduce micuţa flotă la victorie. Până la declanşarea următorului război, se vor aduna prea multe, chiar şi pentru un geniu. Prea multe nave. Trebuie să-şi conducă subordonaţii cu mână sigură.

  — Ce grozav! Să fii geniu şi amabil.

  — Nu amabil. Dacă va fi amabil, gândacii ne vor termina.

  — Deci îl vei izola.

  — Până ajungem la Şcoală, voi avea grijă să fie complet separat de restul băieţilor.

  — Nu mă îndoiesc. Abia aştept să ajungeţi aici. Am vizionat înregistrarea conflictului cu Stilson. Nu vii cu un băieţel drăgălaş…

  — Greşeşti. E foarte drăgălaş. Dar nu-ţi face griji. Vom rezolva problema cât ai bate din palme.

  — Uneori mă gândesc că-ţi face plăcere să faci bucăţi geniile astea mititele.

  — E şi asta o artă, iar eu sunt foarte, foarte priceput. Dar chiar să-mi facă plăcere? Mda, poate. Mai ales atunci când bucăţelele se remontează şi iese altceva mai bun.

  — Eşti un monstru.

  — Mulţumesc. Asta înseamnă şi-o gradaţie?

  — Doar o medalie. Bugetul nu-i infinit.

  Se spune că imponderabilitatea poate provoca dezorientare, mai ales la copii, care nu stăpânesc încă sensul direcţiei. Însă Ender era dezorientat chiar înainte de a părăsi gravitaţia Pământului. Chiar înainte de lansarea navetei.

  Erau cu toţii nouăsprezece băieţi. Umpluseră mai întâi autobuzul, apoi ascensorul. Vorbeau, glumeau, se lăudau şi râdeau. Ender rămăsese tăcut. Văzuse cum îi observau Graff şi ceilalţi ofiţeri. Îi analizau. „Tot ceea ce facem înseamnă ceva”, pricepu Ender. „Faptul că ei râd. Faptul că eu nu râd.”

  Se jucă puţin cu ideea de a încerca să se comporte la fel cu restul băieţilor. Nu-i venea însă în minte nici o glumă şi nici una de-a lor nu i se părea amuzantă. Indiferent de sursa veseliei lor, Ender nu putea găsi o stare aidoma înăuntrul său. Era speriat şi teama îl făcea serios.

  Îl echipaseră într-o uniformă-combinezon; era straniu să nu porţi o centură în jurul mijlocului. Astfel îmbrăcat, se simţea parcă în pielea goală. Peste tot se vedeau camere TV, cocoţate de parcă ar fi fost nişte animale pe umerii unor bărbaţi care se plimbau peste tot. Indivizii se mişcau lent şi felini, ca imaginile să fie cât mai bune. Ender îşi dădu seama că şi el începuse să umble ca ei.

  Se închipui acordând un interviu televiziunii. Prezentatorul întrebându-l: „Cum vă simţiţi, domnule Wiggin?” „Destul de bine, doar flămând.” „Flămând?” „Ah, da, nu ai voie să mănânci timp de douăzeci de ore înainte de lansare.” „Ce interesant, nu ştiam acest amănunt.” „De fapt, toţi suntem destul de înfometaţi.” Iar în tot acest timp, pe durata interviului, Ender şi reporterul aveau să umble înainte şi înapoi prin faţa operatorului, cu paşi lenţi şi felini. Pentru prima dată, băiatului îi veni să râdă. Zâmbi. Cei de lângă el râdeau chiar atunci, din alt motiv. „Au crezut că râd de gluma lor”, îşi spuse Ender. „Însă eu mă amuz de ceva mult mai caraghios.”

  — Urcaţi pe scară unul câte unul, vorbi un ofiţer. Când ajungeţi la un rând cu locuri goale, ocupaţi-l. Nu există locuri la geam.

  Era o glumă. Ceilalţi băieţi râseră.

  Ender era printre ultimii, deşi nu chiar ultimul. Camerele TV continuau să transmită. „Oare Valentine mă va vedea dispărând în navetă?” Se gândi să fluture braţul, să alerge la camera mare şi să-l întrebe: „Pot spune Valentinei «La revedere»?” Nu ştia că, dacă ar fi făcut aşa ceva, episodul urma să fie cenzurat, deoarece se presupunea că toţi băieţii ce aspirau la Şcoala de Luptă erau nişte eroi. Nu duceau dorul nimănui. Ender nu avea habar de cenzură, totuşi ştia că ar fi fost o greşeală să fugă spre camera TV.

  Traversă pasarela scurtă până la uşa navetei. Observă că peretele din dreapta lui era mochetat, aidoma unei podele. Acolo începu dezorientarea, în clipa când se gândi la perete ca fiind o duşumea, avu senzaţia că el mergea pe un perete. Ajunse la scăriţă şi văzu că suprafaţa verticală dinapoia ei era, de asemenea, mochetată. „Urc în susul podelei. Mână cu mână, pas cu pas.”

  Apoi, ca amuzament, îşi imagină că de fapt cobora în josul peretelui. O făcu aproape instantaneu, mental, autoconvingându-se de inexistenţa gravitaţiei. Se pomeni strângând cu palmele scaunul, deşi gravitaţia îl apăsa cu fermitate în el.

  Ceilalţi băieţi mai ţopăiră o vreme pe scaunele lor, împingându-se, trăgându-se şi ţipând. Ender examină atent centurile şi-şi dădu seama cum trebuiau aşezate ca să-l fixeze de umeri, de mijloc şi printre picioare. Îşi închipui nava atârnând cu susul în jos, de curbura inferioară a Pământului, ţinută cu fermitate de degetele uriaşe ale forţei gravitaţionale. „Dar vom scăpa din ele”, se gândi. „Vom cădea de pe această planetă.”

  Nu înţelese atunci semnificaţia ideii. Mai târziu însă, avea să-şi amintească cum, chiar înainte de-a părăsi Pământul, se gândise pentru prima dată la acesta ca la o planetă oarecare, nu neapărat lumea lui natală.

  — Aha, le-ai dat deja de capăt, remarcă Graff.

  Stătea pe scăriţă.

  — Nu veniţi cu noi? întrebă Ender.

  — De obicei nu cobor pe planete pentru recrutări, răspunse colonelul. Sunt un fel de şef pe acolo. Administratorul Şcolii. Ca un director. Mi-au atras atenţia că trebuie să mă întorc, altfel îmi pierd slujba.

  Zâmbi.

  Ender surâse şi el. Se simţea bine în prezenţa lui Graff. Era un om bun. Şi era directorul Şcolii de Luptă. Se relaxă puţin. Avea să aibă un prieten acolo.

  Băieţii care încă nu-şi puseseră centurile erau acum fixaţi cu ele. Rămăseseră aşa o oră, în timp ce un monitor le prezentă traiectoria navetei, istoria zborurilor spaţiale şi posibilul lor viitor cu marile nave FI. Extrem de plictisitor. Ender mai văzuse asemenea filme.

  Numai că atunci nu fusese fixat într-un scaun al navetei. Atârnând cu capul în jos sub globul pământesc.

  Lansarea n-a fost rea. Se speriase puţin. Câteva zgâlţâituri, câteva clipe de panică la gândul că putea fi şi prima lansare eşuată din istoria navetei. Din filme nu-şi dăduse seama câtă violenţă puteai simţi, întins pe spate într-un fotoliu moale.

  Apoi totul se linişti, şi într-adevăr atârna în ceruri, lipsit de orice greutate.

  Dar deoarece se reorientase deja, nu fu surprins când Graff apăru pe scăriţă cu spatele, de parcă ar fi coborât spre botul navetei. Nici nu se simţi şocat, când colonelul îşi strecură picioarele sub o treaptă şi se împinse cu braţele, aşa încât se balansă în poziţie verticală, ca într-un avion obişnuit.

  Pentru unii, reorientarea însemna prea mult. Un băiat icni, Ender înţelese de ce nu avuseseră voie să mănânce absolut nimic cu douăzeci de ore înainte de lansare. Voma n-ar fi fost prea amuzantă în imponderabilitate.

  Însă pentru el, jocul cu gravitaţia al lui Graff era distractiv. Îl împinse chiar mai departe, imaginându-şi că bărbatul atârna cu capul în jos de pe culoarul central, apoi că stătea perpendicular pe un perete lateral. Gravitaţia putea funcţiona în orice direcţie. „În orice direcţie doresc eu. L-aş putea face pe Graff să stea în cap, fără ca el s-o ştie.”

  — Ce ţi se pare aşa caraghios, Wiggin?

  Glasul colonelului era răstit.

  „Oare ce-am greşit?” se întrebă Ender. „Am râs prea tare?”

  — Ţi-am pus o întrebare, soldat! lătră Graff.

  „Ah, da! Acesta e începutul instrucţiei.” Ender văzuse câteva filme militare, şi întotdeauna se răcnea din plin la începutul instrucţiei, înainte ca soldatul şi ofiţerul să devină prieteni buni.

  — Da, domnule, rosti el.

  — Atunci, răspunde!

  — M-am gândit cum aţi atârna cu capul în jos. Mi s-a părut caraghios.

  Acum i se părea o imbecilitate, sub privirile reci ale lui Graff.

  — Pentru tine o fi caraghios. Mai gândeşte cineva la fel?

  Murmure negative.

  — Şi de ce, mă rog, nu este? Graff îi privi dispreţuitor. Cretini, asta avem în navetă! Imbecili cu mintea cât bobul de mazăre. Unul singur dintre voi a avut inteligenţa să-şi dea seama că, în imponderabilitate, direcţiile sunt acolo unde doreşti tu să fie? Pricepi asta, Shafts?

  Băiatul încuviinţă.

  — Ba n-ai priceput nimic. Bineînţeles că nu. Nu numai că eşti prost, dar şi mincinos! În naveta asta există un singur băiat cu creier, şi acela este Ender Wiggin. Uitaţi-vă bine la el, gogomanilor! El va ajunge comandant atunci când voi abia veţi ieşi din scutece. Pentru că el ştie cum să gândească în imponderabilitate, pe când voi de-abia vă abţineţi să nu vomitaţi.

  Totuşi nu aşa trebuia să continue filmul. Graff ar fi trebuit să-l muştruluiască, nu să-l numească cel mai bun. La început, ei doi trebuiau să fie duşmani, pentru a deveni prieteni mai târziu.

  — Cei mai mulţi dintre voi or să dea chix. Obişnuiţi-vă cu ideea, picilor! Cei mai mulţi vor sfârşi în Şcoala de Front, pentru că n-aveţi creieri pentru pilotajul în spaţiu. Cei mai mulţi nu meritaţi nici măcar costul transportului la Şcoala de Luptă, pentru că n-aveţi valoarea necesară. Unii dintre voi s-ar putea să reuşească. Unii dintre voi s-ar putea să aibă oarecare valoare pentru omenire. Dar nu vă bizuiţi pe asta! Eu fac prinsoare pe unul singur dintre voi.

  Brusc, Graff făcu un salt pe spate şi prinse scara cu mâinile, apoi îşi desprinse picioarele de pe treaptă. Stătea în mâini, dacă podeaua era jos. Atârna în braţe, dacă podeaua era sus. Deplasându-şi palmele pe trepte, parcurse rapid culoarul până la locul său.

  — Se pare că ai dat lovitura, şopti un băiat de lângă Ender.

  Ender clătină din cap.

  — Oho, nici măcar nu-mi răspunzi?

  — Nu i-am cerut eu să spună toate astea, şopti Ender.

  Simţi o durere neaşteptată în moalele capului. Apoi încă una. Câteva chicoteli înapoia lui. Probabil că băiatul din spatele său îşi desfăcuse centurile. Din nou o lovitură. „Lasă-mă!”, se gândi Ender. „Eu nu ţi-am făcut nimic.”

  Încă o lovitură. Râsete dinspre băieţi. Graff nu vedea ce se întâmplă? N-avea de gând să-l oprească? Altă lovitură. Mai tare. Îl duru cu adevărat. Unde era Graff?

  În clipa aceea, pricepu. Colonelul provocase totul în mod deliberat. Era mai rău decât şmotrul din filme. Când sergentul te chinuia, ceilalţi te simpatizau. Dar când eşti preferatul ofiţerului, eşti urât de toţi.

  — Hei, căcăciosule, se auzi o şoaptă dindărăt. Recepţionă o nouă lovitură. Asta-ţi place? Băi, super-creier, asta-i caraghios?

  O altă lovitură, atât de puternică încât Ender icni de durere.

  Dacă totul fusese premeditat de Graff, n-avea să primească nici un ajutor din exterior. Aşteptă, până când crezu că avea să urmeze altă lovitură. „Acum!”, îşi spuse. Într-adevăr, lovitura sosi. Îl duru, însă Ender încerca de acum să aprecieze momentul următoarei. „Acum!” Exact aşa cum bănuise. „Te-am prins”, se gândi el.

  În clipa următoarei lovituri, Ender ridică ambele braţe, prinse încheietura celui din spate şi o smuci cu toată puterea.

  În condiţii de gravitaţie, băiatul ar fi fost izbit de spătarul fotoliului lui Ender, strivindu-şi pieptul. În imponderabilitate, zbură însă complet peste locul din faţa lui, ridicându-se către plafon. Ender nu se aştepta la aşa ceva. Nu-şi dăduse seama că imponderabilitatea amplifica forţa unui copil. Băiatul pluti prin aer, ricoşă din tavan şi se lovi de un alt pasager, după care zbură pe culoar, rotindu-şi braţele până ce răcni, atunci când se izbi de batardoul din faţă, cu braţul stâng răsucit sub el.

  Durase numai câteva secunde. Graff ajunsese deja acolo, culegând băiatul din aer. Îl purtă cu dexteritate pe culoar, spre celălalt ofiţer.

  — Braţul stâng. Cred că-i rupt, spuse el.

  Peste o clipă, rănitul primi un sedativ şi rămase liniştit în aer, în vreme ce ofiţerul îi strânse o atelă în jurul braţului.

  Ender simţi că i se face rău. Vrusese doar să-i prindă braţul agresorului. Ba nu! Ba nu; dorise să-i facă rău şi smucise cu toată forţa. Nu intenţionase un asemenea deznodământ, dar acum celălalt simţea exact durerea pe care Ender dorise să-l facă s-o simtă. Imponderabilitatea îl păcălise, asta fusese totul. „Sunt Peter. Sunt exact ca el.” Şi Ender se detestă pentru asta.

  Graff veni în faţa cabinei.

  — Ce-i cu voi, nu-nvăţaţi chiar nimic? În amărâtele alea de creiere nu v-a intrat măcar un singur lucru? Aţi venit aici ca să deveniţi soldaţi. În vechile voastre şcoli, în vechile voastre familii, poate că eraţi răsfăţaţi, poate că eraţi duri, poate că eraţi deştepţi. Însă noi alegem doar pe cei mai buni dintre cei mai buni şi de-acum încolo numai astfel de puşti veţi întâlni. Şi când vă zic că Ender Wiggin e cel mai bun din naveta asta, băgaţi-v-o bine în cap! Nu vă puneţi cu el! Să ştiţi că în Şcoala de Luptă au murit destui băieţaşi. E limpede?

  Tot restul drumului a fost tăcere. Băiatul de lângă Ender fu extrem de atent să nu-l atingă.

  „Nu sunt un ucigaş”, îşi repetă întruna Ender. „Nu sunt Peter! Indiferent ce ar zice el, nu sunt aşa. Nu! M-am apărat doar. Rezistasem mult timp. Am fost răbdător. Nu sunt ceea ce zice el!”

  Difuzoarele îi anunţară că se apropiau de şcoală; în următoarele douăzeci de minute, frânară şi acostară. Ender rămase înapoia celorlalţi. Nimeni nu se opuse să-l lase să fie ultimul care părăsea naveta, urcând în direcţia care fusese „jos” când se îmbarcaseră. Graff aştepta la capătul tubului strâmt ce lega naveta de Şcoala de Luptă.

  — Ai călătorit bine, Ender? întrebă vesel colonelul.

  — Credeam că-mi sunteţi prieten. Fără să vrea, glasul băiatului tremură.

  — Ce te-a făcut să crezi asta, Ender? păru surprins bărbatul.

  — Pentru că… „Pentru că mi-ai vorbit cu blândeţe şi sincer.” N-aţi minţit.

  — Nu voi minţi nici acum. Meseria mea nu este să-ţi fiu prieten. Meseria mea este să produc cei mai buni soldaţi din lume. Din întreaga istorie a lumii. Avem nevoie de un Napoleon. De un Alexandru. Numai că Napoleon a fost învins în cele din urmă, iar Alexandru a ars repede şi a murit tânăr. Ne trebuie un Iuliu Cezar, atât că el s-a transformat în dictator şi a murit din cauza asta. Meseria mea este să produc o a-semenea personalitate, precum şi toţi bărbaţii şi femeile de care va avea nevoie să o ajute. Nicăieri nu spune că trebuie să mă împrietenesc cu copiii.

  — I-aţi făcut să mă urască.

  — Şi? Ce-o să faci? O să te-ascunzi într-un colţ? O să-ncepi să-i pupi în fund, ca să te iubească din nou? Există un singur lucru care-i va face să nu te mai urască: să fii atât de bun în tot ceea ce faci, încât să nu te poată ignora. Le-am spus că eşti cel mai bun. Acum ai face bine să fii cu adevărat aşa.

  — Şi dacă nu pot?

  — Ghinionul tău. Uite ce-i, îmi pare rău dacă te simţi singur şi speriat, însă gândacii sunt acolo, în spaţiu. Zece miliarde, o sută de miliarde, un milion de miliarde, habar n-avem. Nici măcar nu ştim câte nave au. Au arme pe care nu le putem înţelege, şi hotărârea de-a le folosi pentru a ne distruge. Nu-i vorba numai de Pământ, Ender. E vorba de noi! De omenire. Din punctul de vedere al restului Pământului, noi putem fi nimiciţi, deoarece planeta ar continua cu următorul pas evolutiv. Dar omenirea nu vrea să moară. Ca specie, am evoluat pentru a supravieţui. Iar modul în care o facem este să selectăm şi iar să selectăm, şi, în sfârşit, la câteva generaţii o dată, să obţinem geniul. Inventatorul roţii. Al focului. Al zborului. Întemeietorul de oraşe, de naţiuni, de imperii. Ai înţeles ceva din toate astea?

  Ender crezu că înţelesese, dar nu era sigur, aşa încât tăcu.

  — Nu. Bineînţeles că nu. De aceea, o să ţi-o spun în mod direct. Oamenii sunt liberi, cu excepţia cazurilor când omenirea are nevoie de ei. Poate că omenirea are nevoie de tine. Ca să faci ceva. Eu cred că omenirea are nevoie de mine – ca să aflu la ce te pricepi. Este posibil ca amândoi să facem nişte lucruri condamnabile; însă dacă omenirea supravieţuieşte, atunci am fost nişte unelte bune.

  — Doar atât? Simple unelte?

  — Oamenii, priviţi ca indivizi, sunt cu toţii unelte, pe care ceilalţi le folosesc pentru a ne ajuta pe noi toţi să supravieţuim.

  — Asta-i o minciună!

  — Nu. Este doar o jumătate de adevăr. Îţi poţi face griji despre cealaltă jumătate după ce vom câştiga acest război.

  — Se va termina înainte ca eu să cresc, spuse Ender.

  — Sper că greşeşti, replică Graff. Apropo, nu-ţi e de nici un folos faptul că discuţi cu mine. Fără îndoială, băieţii le spun acum celorlalţi că Ender Wiggin stă ca să-l lingă pe Graff. Dacă merge vorba că eşti omul profesorilor, te-ai ars.

  Cu alte cuvinte: „pleacă şi lasă-mă-n pace.”

  — La revedere, spuse Ender. Se târî în braţe de-a lungul tubului pe unde dispăruseră ceilalţi băieţi.

  Graff privi după el.

  — El e? întrebă un ofiţer de alături.

  — Dumnezeu ştie, răspunse colonelul. Dacă nu-i el, atunci ar fi bine s-apară cât mai repede.

  — Poate că nu-i nimeni, zise ofiţerul.

  — Poate. În cazul ăsta, cred că Dumnezeu e un gândac. O poţi spune şi altora.

  — O s-o fac.

  Rămaseră tăcuţi o vreme.

  — Anderson?

  — Da?

  — Puştiul greşeşte. Îi sunt cu adevărat prieten.

  — Ştiu.

  — El e curat. E bun până-n adâncul inimii.

  — Am citit rapoartele.

  — Anderson, gândeşte-te ce-i vom face.

  — Îl vom face cel mai celebru comandant militar din istorie.

  — Şi după aceea îi vom arunca destinul lumii pe umeri. Pentru binele lui, sper să nu fie el. Vorbesc serios.

  — Linişteşte-te. S-ar putea ca gândacii să ne omoare pe toţi, înainte ca el să absolve.

  Graff zâmbi.

  — Ai dreptate. Deja mă simt mai bine.

  Capitolul 5

  JOCURILE

  — Ai toată admiraţia mea. Un braţ rupt… a fost o lovitură de maestru.

  — A fost un accident.

  — Vorbeşti serios? Eu te-am lăudat deja în raportul oficial.

  — E prea mult. Îl transformă pe puştiul ăla afurisit într-un erou. Ar putea strica instrucţia multora. Eram sigur că o să strige după ajutor.

  — Să strige după ajutor? Crezusem că asta apreciai cel mai mult la el – faptul că-şi rezolvă singur problemele personale. Când va fi în spaţiu, înconjurat de o flotă duşmană, nu va sări nimeni să-l ajute, oricât ar striga.

  — Cine s-ar fi gândit că fraierul de puşti o să-şi desfacă centurile? Şi c-o să se izbească aşa rău de batardou?

  — Încă un exemplu al imbecilităţii militare. Dacă ai fi avut un dram de minte, ai fi urmat o carieră profitabilă – de pildă, să vinzi asigurări pe viaţă.

  — E valabil şi pentru tine, minte diabolică!

  — Trebuie să ne obişnuim cu realitatea că suntem doar personaje secundare. Cu destinul omenirii în mâinile noastre. Îţi dă un sentiment delicios de putere, nu? Iar dacă de data aceasta vom fi învinşi, nu va exista nici o critică la adresa noastră.

  — N-am gândit niciodată aşa. Şi mai bine ar fi să nu fim învinşi.

  — Vezi cum se descurcă Ender. Dacă l-am pierdut deja, dacă nu poate rezolva situaţia, cine-i următorul?

  — O să fac o listă.

  — Între timp, gândeşte-te cum să lucrăm cu el.

  — Ţi-am spus. Nu poate fi smuls din izolarea lui. Îi este imposibil să creadă că va fi ajutat vreodată. Şi dacă va considera, fie numai şi o singură dată, că există o cale mal uşoară, e terminat.

  — Ai dreptate. Ar fi teribil dacă ar crede că are un prieten.

  — Prieteni poate avea. Părinţi însă, nu!

  Când Ender ajunse în dormitor, ceilalţi băieţi îşi aleseseră deja paturile. Se opri în uşă, căutând cu privirea locul rămas liber. Tavanul era scund – dacă se ridica pe vârfuri, îl putea atinge cu degetele. O încăpere ca pentru copii, cu patul inferior aşezat direct pe podea. Băieţii îl priveau pe furiş. După cum era de aşteptat, singurul pat neocupat era cel de jos, chiar lângă uşă. Pentru o clipă, Ender se gândi că acceptând locul cel mai prost, nu făcea decât să încurajeze ulterioarele încercări de intimidare. Cu toate acestea, n-ar fi putut da jos un alt băiat din patul său.

  Aşa încât, zâmbi larg şi rosti cu glas tare:

  — Hei, mulţumesc!

  Nu fu deloc sarcastic. O spuse cu atâta sinceritate, de parcă i s-ar fi păstrat poziţia cea mai bună. Continuă:

  — Credeam c-o să fiu nevoit să rog pe cineva să-mi cedeze patul de lângă uşă.

  Se aşeză şi privi în dulăpiorul ce stătea deschis la picioarele patului. Pe interiorul uşii era lipit un anunţ: „Pune palma pe scannerul de la căpătâiul patului şi rosteşte-ţi numele de două ori.”

  Găsi scannerul, o placă de plastic mat. Aşeză mâna stângă pe ea şi pronunţă:

  — Ender Wiggin. Ender Wiggin.

  Scannerul străluci verzui. Ender închise uşa dulăpiorului, apoi încercă s-o deschidă. Nu reuşi. Puse palma pe scanner şi rosti:

  — Ender Wiggin.

  Dulăpiorul se deschise. La fel şi celelalte trei compartimente.

  Primul dintre ele conţinea patru salopete asemănătoare celei pe care o purta şi alta albă. Al doilea avea înăuntru un mini-pupitru, aidoma celor de la şcoală. Deci încă nu terminaseră cu studiile.

  Compartimentul principal conţinea lozul cel mare. La prima vedere părea un costum spaţial complet, cu cască şi mănuşi. Deşi lipseau fermoarele de etanşare pneumatică, îi acoperea perfect trupul. Era masiv capitonat, dar puţin cam rigid.

  Alături se găsea un pistol. Semăna cu o armă laser, deoarece ţeava era din sticlă groasă, transparentă. Totuşi, astfel de arme nu puteau fi lăsate pe mâna copiilor…

  — Nu este laser, rosti un glas.

  Ender ridică privirea. În faţa lui se afla un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. Tânăr şi arătos.

  — Emite însă un fascicul destul de îngust, continuă necunoscutul. Bine focalizat. De la o sută de metri, poate proiecta un cerculeţ de lumină de şapte centimetri diametru.

  — La ce foloseşte? întrebă Ender.

  — La jocurile pe care o să le jucăm. Toată lumea şi-a deschis dulapul? Bărbatul privi în jur: aţi urmat instrucţiunile şi aţi introdus amprenta palmară şi vocală? Până n-o veţi face, nu puteţi deschide dulapurile. Dormitorul acesta e casa voastră pentru primul an… sau cam aşa ceva, de aceea alegeţi-vă patul dorit şi ocupaţi-l. De obicei, vă lăsăm să vă alegeţi un şef şi-l instalăm jos lângă uşă, dar se pare că locul respectiv a fost ocupat. Acum nu mai putem anula codurile introduse în dulapurile personale. Deci, gândiţi-vă pe cine vreţi să alegeţi. Cina se serveşte peste şapte minute. Urmaţi punctele luminoase de pe podea. Pentru voi, codul culorilor este roşu-galben-galben. De câte ori vi se va cere să urmaţi un traseu, va fi roşu-galben-galben, trei puncte alăturate… mergeţi acolo unde vă indică luminile respective. Care-i codul culorilor voastre, băieţi?

  — Roşu-galben-galben!

  — Perfect. Numele meu este Dap. Pentru următoarele luni, eu sunt mămica voastră.

  Băieţii râseră.

  — Râdeţi cât vreţi, dar nu uitaţi! Dacă vă rătăciţi prin şcoală, ceea ce este foarte posibil, nu începeţi să deschideţi uşi la întâmplare. Unele din ele dau direct în spaţiu. Alte râsete. Este mai bine să spuneţi cuiva că mămica voastră e Dap şi voi fi anunţat. Sau spuneţi codul culorii, şi vi se va lumina traseul spre casă. Orice problemă aveţi, veniţi să discutaţi cu mine. Nu uitaţi, eu sunt singura persoană de aici care e plătită să se poarte drăguţ cu voi. Însă nu prea drăguţ. Dacă sunteţi obraznici, vă ating. Aţi priceput?

  Râseră din nou. Toţi băieţii din dormitor deveniseră prietenii lui Dap. Copiii înspăimântaţi sunt uşor de cucerit.

  — Cine-mi zice în ce direcţie este „jos”?

  Îi spuseră.

  — Corect, aşa-i! De fapt, acest „jos” înseamnă spre exterior. Staţia se roteşte, şi din cauza asta aveţi senzaţia că „jos” e într-acolo. În realitate, podeaua se curbează în sus în direcţia aceea. Dacă aţi umbla mult încolo, aţi reveni în punctul de pornire. Nu încercaţi însă s-o faceţi. Deoarece mergând în „sus”, acolo e sectorul profesorilor, iar în partea cealaltă – cel al băieţilor mari. Iar băieţilor mari nu le plac puştii curioşi. S-ar putea s-o încasaţi. De fapt, o veţi încasa! Iar atunci să nu veniţi bâzâind la mine. Aţi înţeles? Aici e Şcoala de Luptă, nu o grădiniţă.

  — Şi-atunci ce să facem? întrebă un negru, un băieţel extrem de mic, care ocupa un pat de sus, pe lângă Ender.

  — Dacă nu vă place s-o încasaţi, gândiţi-vă şi singuri ce aţi putea face. Dar vă previn: omorul e pedepsit de regulament. La fel şi orice rănire intenţionată. Am înţeles că în navetă s-a petrecut un incident. Un braţ fracturat… Dacă se mai întâmplă aşa ceva, autorul e congelat. Aţi înţeles?

  — Ce-nseamnă „congelat”? întrebă cel cu braţul rupt.

  — Congelat? Depozitat în frig. Expediat pe Pământ. S-a terminat cu Şcoala de Luptă!

  Nimeni nu se uită spre Ender.

  — Deci, băieţi, dacă vreunul dintre voi se gândeşte să fie zurbagiu, cel puţin s-o facă cu cap. Aţi înţeles?

  Dap plecă. Băieţii continuau să nu-l privească pe Ender.

  Ender simţi un nod în stomac. Nu simţea nici o părere de rău pentru puştiul al cărui braţ îl rupsese. Era un Stilson. Şi ca Stilson, îşi aduna deja o gaşcă. Un grup micuţ, câţiva dintre băieţii mai voinici. Râdeau în celălalt capăt al dormitorului şi, la răstimpuri, unul dintre ei se întorcea şi privea către el.

  Ender dorea din tot sufletul să revină acasă. Ce legătură aveau toate astea cu salvarea lumii? Monitorul nu mai exista acum. Era din nou singur împotriva bandei, numai că aceasta se afla chiar în dormitorul lui. Din nou Peter, însă fără Valentine.

  Teama se menţinu şi pe durata cinei, deoarece nimeni nu se aşeză lângă el în cantină. Ceilalţi băieţi pălăvrăgeau despre fel de fel de subiecte: tabela care acoperea un perete, mâncarea, băieţii mai mari… Ender nu putea decât să privească, singur…

  Pe tabelă erau afişate şi palmaresuri. Raportul victorii-înfrângeri şi scorul cel mai recent.

  Unii dintre băieţii mari priveau la anumite meciuri. Două echipe, Manticorul şi Vipera, n-aveau afişat ultimul scor – rubrica respectivă clipea luminos. Ender bănui că se înfruntau chiar arunci.

  Observă că cei mari erau împărţiţi în grupuri, după uniformele pe care le purtau. În general discuţiile se purtau între băieţi cu aceleaşi uniforme, dar existau şi excepţii.

  Ciclul întâi – colegii lui şi cele două, trei grupuri imediat superioare ca vârstă – aveau combinezoane albastre, simple. Însă ceilalţi, care făceau parte din echipe, purtau uniforme mult mai fistichii. Ender încercă să ghicească din ce echipe făceau parte. Scorpionii şi Păianjenii erau uşor de identificat. La fel, Flăcările şi Valurile.

  Un băiat mare se aşeză lângă el. Era mult mai vârstnic – părea să aibă doisprezece sau treisprezece ani.

  Intrase în pubertate.

  — Salut, rosti el.

  — Salut.

  — Eu sunt Mick.

  — Ender.

  — Ăsta-i un nume?

  — De când eram mic de tot. Aşa-mi spunea soră-mea.

  — Nu-i un nume rău aici. Ender… Terminatorul. Nu?

  — Aşa sper.

  — Tu eşti gândacul din ciclu-ntâi?

  Ender înălţă din umeri.

  — Am văzut că mănânci singur. Fiecare ciclu-ntâi are unul de-asta. Un puşti pe care nimeni nu-l iubeşte din capul locului. Uneori, mă gândesc că profesorii o fac intenţionat. Nu-s foarte cumsecade. O să vezi tu.

  — Da.

  — Deci, tu eşti gândacul?

  — Cred că da.

  — Hei! Să ştii că nu trebuie să plângi. Îi dădu lui Ender chifla sa şi-i luă desertul: Mănâncă chestiile nutritive. Te ţin în formă.

  — Şi tu? întrebă Ender.

  — Eu? Eu sunt un nimic. Un pârţ prin ventilaţie. Sunt tot timpul aici, dar de cele mai multe ori n-o ştie nimeni.

  Ender zâmbi fără chef.

  — Da, amuzant, da' nu-i un banc. Aici n-ajung nicăieri. M-am şi făcut mare… În curând o să mă trimită la următoarea şcoală. Nici vorbă să fie Şcoala de Tactică. Ştii, n-am fost niciodată priceput ca şef. Numai tipii care ajung şefi au şansa s-ajungă acolo.

  — Şi cum ajungi şef?

  — Păi, dacă ştiam, crezi că mai zăceam aici? Pe câţi de vârsta mea vezi în jur?

  „Nu mulţi”, gândi Ender dar tăcu.

  — Câţiva. Nu-s singurul jumate-congelat. Mai suntem câţiva. Ceilalţi sunt toţi comandanţi. Toţi tipii din ciclul meu au acum echipele lor. Nu şi eu.

  Ender încuviinţă din cap.

  — Ascultă, piciule. Îţi fac o favoare. Fă-ţi prieteni. Fii şef. Pupă şi-n fund, dacă-i nevoie, însă dacă ceilalţi te dispreţuiesc… te-ai prins ce vreau să zic?

  Ender încuviinţă din nou.

  — Nu-u, habar n-ai de nimic! Voi, nou-veniţii, sunteţi toţi la fel. Habar n-aveţi de nimic. Aveţi capul ca spaţiul. Gol! Şi dacă v-atinge ceva, cădeţi grămadă. Auzi, când o s-ajungi ca mine, nu uita că cineva te-a prevenit. E ultimul lucru drăguţ pe care-o să-l mai facă cineva pentru tine.

  — Atunci tu de ce mi-ai zis? întrebă Ender.

  — Eşti şmecher, nu? Taci şi mănâncă!

  Ender tăcu şi mânca. Nu-i plăcea Mick. Ştia însă că niciodată n-ar fi ajuns ca el. Poate că asta doreau profesorii, dar nu intenţiona să le cânte în strună.

  „Nu voi fi gândacul clasei mele”, se gândi. „Nu i-am părăsit pe Valentine, pe mama şi pe tata ca să vin aici şi să fiu congelat.”

  Ducând furculiţa spre gură, îşi putu simţi familia în jur, aşa cum fusese întotdeauna. Ştia în ce parte trebuia să întoarcă privirea, dacă voia s-o vadă pe mama, dăscălind-o pe Valentine să nu mai plescăie. Ştia unde era tata, parcurgând ştirile de pe masă şi lăsând impresia că participă la conversaţie. Peter, prefacându-se că scoate un bob de mazăre din nas… chiar şi el putea fi amuzant.

  Fusese o greşeală să se gândească la ei. Simţi un nod ridicându-i-se în gât şi-l înghiţi; nu-şi mai zărea farfuria.

  Nu putea plânge. Nu exista nici o şansă de-a fi tratat cu compasiune. Dap nu era mama. Orice semn de slăbiciune le-ar fi spus Stilson-ilor şi Peter-ilor că putea fi îngenunchiat. De aceea, Ender făcu ceea ce făcea întotdeauna când îl chinuia Peter. Începu să recite puterile lui doi. „Unu, doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru.” Mai departe, atât cât putea ţine minte numerele: „l28, 256, 5l2, l 024, 2 048, 4 096, 8 l92, l6 384, 32 768, 65 536, l3l 072, 262 l44.” La 67 l08 864 începu să fie nesigur – uitase o cifră? Trebuia să fie la zecile de milioane, la sutele de milioane, sau pur şi simplu la milioane? încercă să dubleze totul şi pierdu şirul cifrelor. „l 342 nu-ştiu-cum. l6? Sau l7 738?” Nu mai ştia. „De la început!” Toate puterile lui 2 pe care le putea ţine minte. Durerea dispăruse. Lacrimile dispăruseră. Nu o să plângă.

  Nu plânse până când veni noaptea şi luminile se stinseră. Auzi câţiva băieţi, scâncind după mamele, taţii sau câinii lor. Nu se putu stăpâni. Buzele sale formară numele Valentinei. Îi putea auzi glasul, râzând undeva pe coridoare. O putea vedea pe mama, deschizând uşa ca să se asigure că totul era în regulă. Îl putea auzi pe tata, hohotind la un film. Totul era perfect clar, şi n-avea să mai fie niciodată aşa. „O să fiu mare când îi voi revedea, o să am cel puţin doisprezece ani. De ce am zis «da»? De ce am fost atât de prost?” Şcoala ar fi fost un fleac. Înfruntarea zilnică cu Stilson. Şi cu Peter. Era un pişăcios. Nu-i era teamă de el!

  „Vreau acasă”, şopti Ender.

  Dar şoapta lui era aceeaşi pe care o folosea când striga de durere, chinuit de Peter. Sunetul nu ajunse mai departe de urechile sale, ba chiar nici până acolo.

  Şi lacrimile lui putură să se prelingă nedorite pe cearşaf, dar suspinele îi erau atât de slabe, încât patul nu se clinti, şi atât de tăcute, încât nu puteau fi auzite. Totuşi durerea rămase acolo, sufocându-i gâtlejul şi nările, arzându-i pieptul şi ochii. „Vreau acasă!”

  În noaptea aceea, Dap veni în dormitor şi trecu neauzit printre paturi, atingând ici-colo câte un copil. Acolo unde o făcea, suspinele nu încetau, ci sporeau. În locul acesta, un gest de blândeţe era suficient pentru a face un copil să plângă. Nu însă şi pe Ender. Când intră Dap, lacrimile lui încetaseră şi faţa îi era uscată. Era faţa neadevărată pe care o arăta mamei şi tatei, atunci când Peter fusese crud cu el şi nu îndrăznea să se trădeze. „Pentru asta, îţi mulţumesc, Peter. Pentru ochii uscaţi şi plânsul tăcut. M-ai învăţat cum să ascund orice aş simţi. Am nevoie de aşa ceva, mai mult decât oricând.”

  Urmă şcoala. Zilnic, lecţii. Citire. Matematică. Istorie. Video cu bătălii spaţiale sângeroase, cu soldaţi revărsându-şi măruntaiele prin navele gândacilor. Holofilme ale războaielor „curate” ale flotei, navete transformându-se în norişori de lumină, echipaje ucigându-se cu îndemânare prin bezna cosmică. Erau multe lucruri noi. Ender muncea din greu, ca fiecare. Cu toţii se străduiau din răsputeri pentru prima dată în viaţa lor, şi pentru prima dată în viaţa lor se întreceau cu colegi cel puţin la fel de inteligenţi.

  Însă jocurile… ele erau totul! Ele umpleau orele dintre deşteptare şi stingere.

  Dap îi duse în sala de jocuri chiar a doua zi. Se afla deasupra sectorului unde locuiau şi învăţau băieţii. Urcară scări de-a lungul cărora gravitaţia scădea treptat, şi apoi, ca într-o grilă, văzură luminile orbitoare ale jocurilor.

  Pe unele le cunoşteau; altele le jucaseră chiar acasă la ei. Simple, sau mai complicate. Ender trecu pe lângă jocurile video bidimensionale şi privi ce jucau cei mari: jocuri holografice cu obiecte deplasându-se prin aer. Era singurul puşti din partea aceea a sălii şi, din când în când, unul dintre băieţii mai mari îi dădea câte un brânci. „Ce cauţi aici? Şterge-o! Zboară!” Şi bineînţeles că zbura, în gravitaţia redusă, ridicându-şi picioarele şi plutind până se izbea de ceva, sau de cineva.

  Dar de fiecare dată se întorcea, poate în alt loc, pentru a studia jocul din alt unghi. Era prea scund ca să vadă comenzile, dar nu erau importante. Prinsese esenţialul. Felul cum jucătorul săpa tunele prin întuneric, tunele de lumină pe care inamicii le căutau şi le urmăreau nemiloşi, până îi ajungeau nava. Puteai folosi capcane: mine, bombe plutitoare, bucle prin care să-ţi rătăceşti duşmanul, parcurgându-le la infinit. Unii jucători erau inteligenţi. Alţii pierdeau repede.

  Cu toate acestea, lui Ender îi plăcea mai mult când se înfruntau doi oameni. Atunci trebuiau să se folosească de tunelele celuilalt şi în scurt timp era clar care dintre ei înţelesese strategia jocului.

  După vreo oră, se plictisi. Pricepuse deja regulile. Pricepuse şi algoritmul calculatorului şi ştia că l-ar fi putut păcăli cu regularitate, o dată ce stăpânea comenzile. Spirale când inamicul juca într-un anume fel; bucle, când juca altfel. Aşteptând în ambuscadă la o capcană. Instalând şapte capcane şi apoi ademenindu-l pas cu pas. Nu era nici o dificultate; jucai până ce calculatorul devenea atât de rapid încât reflexele umane nu-l mai puteau depăşi. Nu era amuzant. Ar fi preferat să se înfrunte cu ceilalţi băieţi. Băieţi care jucaseră atât de mult cu calculatorul, încât chiar şi atunci când se întreceau între ei, încercau să-l copieze.

  Gândeau ca o maşină, nu erau nişte oameni.

  „I-aş putea bate! I-aş putea bate!”

  — Aş vrea să fac o partidă cu tine, se adresă ultimului câştigător.

  — Vai de mine, ce-i asta? făcu băiatul. E un gând, sau un gândac?

  — A sosit ultimul transport de pitici, vorbi un altul.

  — Dar vorbeşte… Ştiaţi că pot vorbi?!

  — Am înţeles, făcu Ender. Ţi-e frică să te întreci cu mine, două din trei.

  — Să te bat pe tine e la fel de uşor ca pişatul sub duş, spuse băiatul.

  — Şi nici pe jumătate aşa de plăcut, comentă altul.

  — Eu sunt Ender Wiggin.

  — Ascultă, băi piciule! Tu eşti un nimeni. Te-ai prins? Eşti un nimeni, te-ai prins? Eşti un nimeni până n-ai fript pe cineva. Te-ai prins?

  Argoul băieţilor mai mari avea propriul lui ritm. Ender îl înţelese destul de repede.

  — Dacă-s un nimeni, atunci de ce ţi-e frică să vedem care câştigă două din trei?

  Acum ceilalţi băieţi deveniseră nerăbdători.

  — Frige-l odată pe căcăcios, că pierdem timpul!

  Ender trecu în faţa butoanelor nefamiliare. Mâinile lui erau mici, însă comenzile nu erau complicate. Îşi dădu seama destul de repede cum se comandau anumite arme. Mişcările se dirijau cu un joystick clasic. La început, reflexele îi erau încete. Celălalt băiat, al cărui nume nu-l aflase, îl întrecea cu uşurinţă. Totuşi, Ender învăţă multe şi se descurca mult mai bine când jocul luă sfârşit.

  — Mulţumit, puştiu'?

  — Două din trei.

  — Noi nu jucăm aşa.

  — Deci m-ai bătut prima dată când am atins jocul, replică Ender. Dacă n-o poţi face de două ori, n-o poţi face deloc.

  Jucară din nou şi de data aceasta Ender fu îndeajuns de abil ca să aplice câteva manevre, pe care adversarul nu le mai întâlnise, în mod sigur, niciodată. Tactica după care juca el nu se putea adapta. Ender nu învinse uşor, dar învinse.

  Băieţii mari încetară să mai râdă şi să glumească. Al treilea joc se desfăşură în tăcere absolută. Ender îl câştigă repede şi categoric.

  După ce luă sfârşit, unul dintre privitori spuse:

  — Era şi timpul să-nlocuiască rabla asta de maşină. A ajuns în aşa hal, că orice tăntălău o poate bate.

  Nici un cuvânt de apreciere. Aceeaşi tăcere apăsătoare şi când Ender plecă.

  Nu ieşi din sală. Se opri ceva mai departe şi privi cum următorii jucători încercau să folosească trucurile lui. „Orice tăntălău?” surâse el. „Nu mă vor uita.”

  Se simţea bine. Câştigase împotriva celor mari. Poate că nu fuseseră cei mai buni dintre ei, însă scăpase de spaima că Şcoala de Luptă putea fi prea grea pentru el. N-avea decât să urmărească jocul şi să-l înţeleagă, iar apoi, utilizând sistemul, putea chiar să exceleze.

  Cu adevărat grele erau aşteptatul şi privitul. Trebui să le îndure pe toată perioada ce urmă. Băiatul al cărui braţ îl rupsese urmărea să se răzbune. Se numea Bernard. Îşi pronunţa numele cu accent franţuzesc, deoarece francezii, cu arogantul lor separatism, insistaseră ca învăţarea Standardei să nu înceapă înainte de patru ani, când structurile limbii franceze erau deja fundamentate. Accentul îi conferea un aer exotic, interesant; braţul rupt făcuse din el un martir, iar sadismul lui era un magnet natural pentru toţi cei cărora le plăcea durerea altora.

  Ender deveni duşmanul lor.

  Fleacuri… Îi loveau patul cu piciorul de câte ori ieşeau sau intrau în dormitor. Îl îmbrânceau când îşi ducea tava cu mâncare. Îi puneau piedică pe scări. Ender învăţă rapid să nu-şi lase nici un lucru neîncuiat în dulap; învăţă de asemenea să fie iute pe picioare, să-şi recapete echilibrul. Bernard îi spusese odată „Maladroit”, şi porecla prinsese.

  Existau momente când Ender clocotea de furie. Desigur, mânia era inutilă în cazul lui Bernard. Pur şi simplu, băiatul era un torţionar. Pe Ender îl înfuria cât de supuşi îl urmau ceilalţi. Cu siguranţă îşi dădeau seama că răzbunările se datorau răutăţii. Cu siguranţă, ştiau că el declanşase totul în navetă, că Ender nu făcuse decât să replice violenţei, însă, dacă ştiau, se purtau ca şi cum n-ar fi avut habar; iar dacă nu ştiau, ar fi trebuit să-şi dea seama din purtarea lui Bernard că era viclean.

  Ender nu era unica ţintă. Bernard punea bazele unui regat.

  De la periferia grupului, Ender privea cum francezul stabilea o ierarhie. Unii băieţi îi erau folositori şi-i măgulea în mod deschis. Alţii erau de acord să fie slujitori, făcând orice ar fi dorit el, deşi îi trata cu dispreţ.

  Existau însă şi câţiva pe care îi irita comportarea lui Bernard.

  Privindu-i, Ender îi remarcă iute. Shen era micuţ, ambiţios şi uşor de scos din sărite. Bernard descoperise repede toate acestea şi începuse să-l numească Râmă.

  — Pentru că-i atât de mic, spuse el şi pentru că şerpuieşte. Uite cum bâţâie din fund când merge.

  Shen plecase iritat, dar băieţii hohotiseră şi mai tare:

  — Ia uitaţi-vă la fundul lui! Pa, Râmă!

  Ender nu-i spusese nimic lui Shen – ar fi fost prea evident că-şi forma propriul grup rival. Stătea cu pupitrul în poală, străduindu-se să pară cufundat în studiu.

  Nu învăţa. Îşi programa pupitrul să trimită un mesaj din treizeci în treizeci de secunde. Mesajul se adresa tuturor băieţilor, era scurt şi la obiect. Mai greu fusese să-şi scoată numele său, aşa cum puteau face profesorii. Întotdeauna, mesajele trimise de băieţi inserau automat şi numele autorului. Ender nu spărsese încă sistemul de protecţie al profesorilor, ca să afle cum anume putea expedia un mesaj neiscălit. Dar putea să înfiinţeze un fişier pentru un elev inexistent, pe care îl boteză Dumnezeu.

  Când mesajul fu gata, încercă să-i atragă atenţia lui Shen. Precum toţi ceilalţi băieţi, acesta îl privea pe Bernard şi gaşca lui râzând şi glumind, amuzându-se pe seama profesorului de matematică, care se oprea adesea în mijlocul unei fraze şi se uita în jurul lui de parcă nu ştia unde se află.

  În cele din urmă, Shen îşi luă ochii de acolo. Ender îi făcu semn din cap, arătă în jos şi zâmbi. Shen îl privi nedumerit. Ender ridică propriul pupitru şi-l indică. Băiatul întinse mâna după pupitrul său şi în clipa aceea, Ender expedie mesajul. Shen îl zări aproape imediat. II citi, apoi râse sonor. Se uită la Ender, parcă întrebând: „Tu ai făcut-o?” dar Ender strânse din umeri, în semn de „habar n-am”.

  Shen râse iarăşi şi câţiva din băieţii aflaţi mai departe de grupul lui Bernard îşi priviră pupitrele. La fiecare treizeci de secunde, mesajul apărea pe toate pupitrele, le traversa şi dispărea. Băieţii începură să chicotească.

  — Care-i poanta? întrebă Bernard.

  Ender se asigură că nu zâmbea când francezul îşi plimbă privirea prin încăpere şi se prefăcu înspăimântat aşa cum erau cei mai mulţi. Bineînţeles, Shen rânjea sfidător. După o clipă, Bernard îi ceru unui băiat să aducă un pupitru. Împreună, citiră mesajul:

  ATENŢIE LA FUNDURI.

  BERNARD E CU OCHII PE ELE.

  — DUMNEZEU.

  Bernard se împurpura de furie:

  — Cine-a făcut asta! răcni el.

  — Dumnezeu, replică Shen.

  — În nici un caz n-ai fost tu, pufni Bernard. Cerea prea mult creier pentru o râmă!

  Mesajul lui Ender se opri peste cinci minute. După o vreme, pe pupitrul său apăru:

  ŞTIU CĂ TU AI FĂCUT-O.

  — BERNARD.

  Nu ridică privirea, ba chiar se comportă de parcă nu văzuse mesajul. „Bernard vrea să mă prindă cu vinovăţia pe chip. Nu ştie cine a făcut-o…”

  Bineînţeles, nu conta dacă ştia. Francezul avea să-l sâcâie cu atât mai mult, deoarece trebuia să-şi reconsolideze poziţia. Singurul lucru pe care nu-l suporta era să se râdă de el. Trebuia să dovedească cine era şeful. Drept urmare, Ender o încasă la duş. Unul dintre prietenii lui Bernard se prefăcu că se împiedică de el, şi izbuti să-i bage un genunchi în burtă.

  Ender nu scoase un sunet. În privinţa războiului declarat, el continua să se menţină ca observator. Nu intenţiona să facă nimic.

  Însă în celălalt război, cel al pupitrelor, îşi lansase deja următorul atac. Când reveni de la duş, Bernard era turbat, tovind cu picioarele în paturi şi răcnind la băieţi:

  — Nu l-am scris eu! Gura!

  Pe perimetrul fiecărui pupitru se plimba mesajul:

  ÎMI PLACE FUNDUL TĂU. LASĂ-MĂ SĂ-L SĂRUT.

  — BERNARD

  — Nu l-am scris eu! urla Bernard.

  După câteva minute de zbierete, Dap apăru în uşă.

  — Ce-i gălăgia asta? întrebă el.

  — Cineva trimite mesaje folosindu-se de numele meu, răspunse posac Bernard.

  — Ce mesaje?

  — Nu contează ce mesaje!

  — Pentru mine contează.

  Dap luă pupitrul cel mai apropiat care, întâmplător, aparţinea băiatului de deasupra lui Ender. Citi, surâse şi restitui pupitrul.

  — Interesant, comentă el.

  — Nu vreţi să aflaţi cine a facut-o? întrebă Bernard.

  — Ştiu cine a facut-o.

  „Da”, gândi Ender. „Sistemul a fost spart prea uşor. Intenţionat l-au lăsat aşa, ca să-l putem sparge. Ştie că eu sunt autorul.”

  — Cine-i?! răcni Bemard.

  — Nu cumva strigi la mine, soldat? întrebă încetişor Dap.

  Instantaneu, atmosfera din dormitor se schimbă. Atât mânia prietenilor lui Bernard, cât şi veselia de-abia reţinută a celorlalţi se transformară în tăcere. Avea să se facă auzit glasul autorităţii.

  — Nu, domnule, răspunse Bernard.

  — Toată lumea ştie că în mod automat, calculatorul adaugă numele autorului.

  — N-am scris eu!

  — Ridici glasul?

  — Ieri cineva a trimis un mesaj semnat DUMNEZEU, spuse Bernard.

  — Chiar aşa? se miră Dap. N-am ştiut că s-a înrolat.

  Se întoarse şi ieşi, iar odaia se umplu de râsete.

  Încercarea lui Bernard de-a ajunge şeful dormitorului dăduse greş – acum doar câţiva mai rămăseseră de partea lui. Erau însă cei mai răi. Şi Ender ştia că până nu abandona rolul de observator, n-avea să-i fie uşor. Cu toate acestea, amestecul său în programarea pupitrelor dăduse rezultate. Bernard fusese oprit şi toţi băieţii care aveau caracter se eliberaseră de el. Şi, cel mai important, Ender o făcuse fără să-l bage în spital. Mult mai bine aşa!

  Se apucă după aceea să creeze un sistem de protecţie al propriului său pupitru, deoarece, în mod evident, cele existente erau necorespunzătoare. Dacă un puşti de şase ani le putuse sparge, atunci fuseseră puse doar ca divertisment, nu ca sisteme serioase.

  „Pur şi simplu, un alt joc oferit de profesori. Şi încă unul la care mă pricep.”

  — Cum ai făcut-o? îl întrebă Shen la micul dejun.

  Ender constată că era prima dată când un coleg de clasă mânca împreună cu el.

  — Ce să fac?

  — Să expediezi un mesaj sub un nume fals. Mai ales sub numele lui Bernard! A fost grozav! Acum toţi îi zic Ochi-de-fund. Faţă de profesori, numai Ochi, însă toţi ştiu unde-i cu ochiul.

  — Sărmanul Bernard, murmură Ender. Şi-i atât de sensibil…

  — Haide, Ender! Ai intrat în protecţii. Cum ai făcut-o?

  Ender scutură din cap şi zâmbi.

  — Îţi mulţumesc că mă crezi aşa inteligent s-o pot face. Însă pur şi simplu eu am văzut primul mesajul, atât.

  — Bine, nu eşti obligat să-mi spui. Totuşi, a fost grozav!

  Pentru o vreme mâncară în tăcere, apoi Shen întrebă:

  — E adevărat că bâţâi din fund când merg?

  — Nţţ, răspunse Ender. Doar puţin de tot. Încearcă să nu mai faci paşii aşa mari, asta-i şmecheria.

  Shen încuviinţă.

  — Singurul care a remarcat chestia asta a fost Bernard.

  — E un porc!

  — Priviţi în ansamblu, ridică din umeri Ender, porcii nu-s chiar atât de răi.

  — Ai dreptate, izbucni în râs Shen. I-am jignit!

  Râseră împreună şi li se alăturară alţi doi colegi. Izolarea lui Ender luase sfârşit. Războiul de-abia începea.

  Capitolul 6

  POCALUL URIAŞULUI

  — În trecut am avut destule dezamăgiri. Insistând ani de zile, sperând că vor depăşi momentul critic, fără ca s-o facă. Ender însă e hotărât s-o termine în primele şase luni.

  — De ce?

  — Nu vezi ce se-ntâmplă? E blocat pe jocul cu Pocalul Uriaşului. Are cumva tendinţe sinucigaşe? N-ai pomenit niciodată de aşa ceva.

  — Cu toţii ajung odată şi-odată la Uriaş.

  — Însă Ender nu-l mal lasă. E ca Pinual.

  — La un moment sau altul, toţi seamănă cu Pinual. Totuşi el e singurul care s-a sinucis. Nu cred că are vreo legătură cu Pocalul Uriaşului.

  — Pariez pe mâna mea. Uită-te ce-a făcut din grupul lui!

  — Să ştii că vinovatul nu-i el.

  — Nu-mi pasă a cui e vina; el este motivul. Ar trebui să fie uniţi, dar exact pe locul lui e o prăpastie lată de kilometri.

  — Oricum, nu intenţionez să-l las prea mult acolo.

  — Atunci ar fi mai bine să-ţi refaci planurile. Clasa lui e bolnavă şi el este focarul de infecţie. Trebuie să rămână până se vindecă.

  — Eu am fost focarul de infecţie. L-am izolat şi uite ce-a ieşit.

  — Lasă-i timp. Să vedem cum îl foloseşte.

  — Nu avem timp.

  — Nu avem timp să grăbim un puşti care are tot atâtea şanse să fie un monstru, sau un geniu militar.

  — Ăsta a fost un ordin?

  — Convorbirea se înregistrează, e procedura standard. Eşti acoperit, du-te dracului!

  — Dacă a fost un ordin, atunci o să…

  — A fost un ordin! Îl ţii pe loc, până vedem cum rezolva situaţiile din grupul lui. Graff, mă îmbolnăveşti de ulcer!

  — Nu te-ai îmbolnăvi daca ai lăsa şcoala pe seama mea şi te-ai ocupa de flotă.

  — Flota îşi caută un comandant. N-am de ce mă ocupa, până nu-mi dai aşa ceva!

  Intrară şovăind în sala de luptă, aidoma unor copii pătrunşi întâia dată într-o piscină, agăţându-se de mânerele laterale. Imponderabilitatea îi dezorienta puternic; în scurt timp îşi dădură seama că lucrurile mergeau mult mai bine dacă nu foloseau deloc picioarele.

  Din nefericire, costumele erau rigide. Era mai dificil să facă mişcări precise, deoarece se îndoiau lent în comparaţie cu veşmintele purtate până atunci.

  Ender strânse mânerul şi flexă genunchii. Observă că datorită rigidităţii, costumul amplifica mişcările. Începea cu greutate un gest, dar după ce muşchii i se opreau, costumul continua mişcarea, cu o forţă mai mare. Ajungea să dea un impuls şi dezvolta o forţă dublă. „Pentru o vreme voi fi stângaci, dar mai bine să nu pierd timpul.”

  Continuând să se ţină de mâner, se împinse puternic în tălpi.

  Imediat descrise un arc larg, cu picioarele deasupra capului şi se lovi cu spatele de perete. Ricoşeul fu violent şi palmele i se desprinseră de mâner. Zbură de-a curmezişul sălii, rostogolindu-se prin văzduh.

  Vreme de o clipă care i se păru cumplită, încercă să-şi păstreze vechea orientare „sus-jos”, corpul său străduindu-se să se îndrepte, căutând atracţia gravitaţională care nu exista în sală. După aceea, se sili să-şi modifice perspectiva. Se îndrepta către un perete. Acela era „jos”. Şi imediat îşi regăsi controlul. Nu zbura, ci cădea. Era un plonjon. Putea alege cum anume să coboare pe suprafaţa respectivă.

  „Viteza e prea mare ca să prind un mâner şi să mă opresc, însă pot atenua şocul. Pot ricoşa sub un unghi, dacă mă rostogolesc când ating suprafaţa şi-mi folosesc picioarele…”

  Nu ieşi deloc aşa cum plănuise. Ricoşă, dar nu sub unghiul bănuit şi nu mai avu timp să analizeze ce se întâmplase. Se izbi de alt perete, de data asta prea rapid ca să fi avut timp să se pregătească. Totuşi, întâmplător, descoperi o modalitate de a-şi folosi picioarele pentru a controla unghiul de ricoşeu. Acum străbătea din nou sala, plutind spre ceilalţi băieţi care continuau să stea agăţaţi de mânere. Încetinise suficient pentru a reuşi să înşface şi el unul. Se găsea într-o poziţie relativ ciudată faţă de băieţi, însă orientarea i se modifică iarăşi şi, din câte îşi putea da seama, ei nu atârnau pe un perete ci zăceau pe podea, iar el nu stătea cu capul în jos.

  — Ce vrei să faci, să te sinucizi? întrebă Shen.

  — Încearcă şi tu, răspunse Ender. Costumul te protejează de orice răniri, iar ricoşeurile se pot controla cu picioarele, uite aşa! Repetă mişcarea pe care o făcuse.

  Shen scutură din cap – nu avea de gând să încerce o asemenea cascadorie nebunească. Totuşi un băiat porni, nu atât de repede cât Ender, pentru că nu începu printr-un salt, totuşi destul de rapid. Ender nu trebui să-i vadă chipul ca să ştie că era Bernard. Fu urmat aproape imediat de prietenul lui cel mai bun, Alai.

  Îi privi traversând sala uriaşă. Bernard încerca să se orienteze spre direcţia pe care o considera „podea”, iar Alai se lăsa în voia zborului, pregătindu-se să ricoşeze din perete. „Nu-i de mirare că şi-a fracturat braţul în navetă,” se gândi Ender. „Se încordează atunci când zboară. Intră în panică.” Înregistră amănuntul şi-l păstră pentru viitor.

  Alai nu se împinsese în aceeaşi direcţie ca Bernard. Ţintise spre un colţ al sălii. Traiectoriile lor erau divergente tot mai mult şi, în vreme ce Bernard făcu o aterizare stângace, ghemuită, şi ricoşă, Alai intră în contact simultan cu cei trei pereţi ce se intersectau în colţ. Şocul îi reduse considerabil viteza şi-l îndreptă într-o direcţie neaşteptată. Alai ţipă încântat şi băieţii care-l priveau ovaţionară. Unii dintre ei uitară că se găseau în imponderabilitate şi începură să aplaude, dând drumul la mânere. Acum pluteau lent, agitând braţele şi încercând să înoate prin aer.

  „Asta-i într-adevăr o problemă”, se gândi Ender. „Ce faci dacă ajungi să pluteşti, fără viteză, departe de orice perete? În ce te împingi?”

  Fu ispitit să încerce pe propria lui piele şi să găsească răspunsul prin experimentări. Vedea însă eforturile inutile ale celorlalţi şi habar n-avea ce ar fi putut face el în plus faţă de strădaniile lor.

  Ţinându-se cu o mână de podea, pipăi neatent pistolul care era fixat pe costum, în faţă, imediat sub umăr. Atunci îşi aminti rachetele manuale folosite uneori de puşcaşii marini când atacau o staţie inamică. Desprinse arma şi o cercetă. În dormitor, îi apăsase toate butoanele, dar nu se întâmplase nimic. Poate că aici, în sala de luptă, urma să funcţioneze. Nu avusese instrucţiuni şi nici diferitele taste nu erau inscripţionate. Trăgaciul era clasic – avusese şi el pistoale jucării, aşa cum aveau toţi copiii, aproape din pruncie. Două butoane erau uşor accesibile cu degetul mare, dar la alte câteva, situate sub pat, nu putea ajunge decât dacă se folosea de ambele mâini. În mod clar, butoanele de lângă degetul mare erau cele pentru folosinţă imediată.

  Îndreptă ţeava către podea şi apăsă pe trăgaci. Simţi arma încălzindu-se imediat; când depresă trăgaciul, redeveni rece. De asemenea, pe podea apăruse un cerculeţ luminos.

  Cu degetul mare apăsă butonul roşu de pe pat, şi trase din nou. Acelaşi lucru.

  Apăsă după aceea butonul alb. Emise un fulger strălucitor care lumină o zonă largă, deşi nu cu aceeaşi intensitate. Arma rămase rece.

  „Butonul roşu o face să funcţioneze ca un laser – deşi Dap a zis că nu-i un laser – iar cel alb o transformă în lanternă.” Amândouă funcţiile erau inutile pentru deplasările prin spaţiu.

  „Deci totul depinde cum te lansezi, de traiectoria pe care porneşti. Asta înseamnă că va trebui să devenim experţi în decolări şi ricoşeuri, altfel vom rămâne plutind pasivi.” Privi în sală. Câţiva băieţi începuseră să se apropie de pereţi şi-şi agitau braţele căutând să prindă un mâner. Cei mai mulţi se ciocneau între ei şi râdeau; alţii se ţineau de mâini şi descriau cercuri. Doar puţini procedau ca Ender, stând lângă pereţi şi privind.

  Unul dintre aceştia era Alai. Se oprise pe un perete apropiat. Mânat de un impuls, Ender se împinse către el. Când începu să zboare, se întrebă cum avea să reacţioneze celălalt. Alai era prietenul lui Bernard. Ce i-ar fi putut spune Ender?

  Acum însă nu-şi mai putea modifica traiectoria. De aceea, privi drept înainte şi exersă, făcând mici gesturi din mâini şi din picioare, pentru a controla direcţia în care se deplasa. Cu întârziere îşi dădu seama că ţintise prea bine. N-avea să aterizeze lângă Alai… ci pe acesta.

  — Prinde-mă de mână! strigă Alai.

  Întinse braţul. Alai amortiză şocul contactului şi-l ajută să poposească destul de lin pe perete.

  — Excelent, spuse Ender. Ar trebui să exersăm chestiile astea.

  — Aşa m-am gândit şi eu, încuviinţă băiatul, dar s-au înmuiat cu toţii. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lansa împreună? Ar trebui să ne putem împinge unul pe altul, în direcţii opuse.

  — Da.

  — Ar fi bine?

  Întrebarea subînţelegea că relaţiile dintre ei nu erau prea grozave… „Ar fi bine pentru noi să facem ceva împreună?” Ender nu-i răspunse, ci-l apucă de braţ şi se pregăti de lansare.

  — Gata? făcu Alai. Hai!

  Deoarece se propulsaseră cu forţe diferite, începură să se rotească unul în jurul celuilalt. Ender făcu câteva mişcări din palmă, apoi întinse un picior. Încetiniră. Repetă gestul. Rotirea încetă. Acum înaintau rectiliniu.

  — Ai căpăţână, Ender, făcu Alai. Era cea mai mare laudă. Hai, acum să ne despărţim, până nu ne ciocnim de grupul ăla.

  — Şi după aia, ne-ntâlnim în colţul de-acolo! Ender nu voia să piardă acest cap de pod în teritoriul inamic.

  — Ultimul care-ajunge e cel mai mare băşinos!

  Se mişcară lent, până ajunseră faţă în faţă, ţinându-se de mâini şi sprijinindu-se reciproc în genunchi.

  — Si-acum, ne facem vânt? întrebă Alai.

  — Îţi dai seama că nici eu nu ştiu mai multe.

  Se împinseră în acelaşi timp. Viteza fu mai mare decât se aşteptaseră. Ender se ciocni de doi băieţi şi nu poposi pe peretele dorit. Avu nevoie de câteva clipe să se reorienteze şi să găsească colţul unde trebuia să ajungă. Alai se îndrepta deja într-acolo. Ender alese o traiectorie ce includea două ricoşeuri, pentru a evita grupurile mari de băieţi.

  Când ajunse în colţ, Alai îşi vârâse braţele prin două mânere alăturate şi se prefăcea că doarme.

  — Ai câştigat.

  — Ia să-ţi văd colecţia de băşini, zise Alai.

  — Am băgat-o în dulapul tău. Nu ţi-ai dat seama?

  — Credeam că-s ciorapii mei.

  — Nu mai purtăm ciorapi.

  — Ah, da!

  Amândoi îşi reamintiseră că erau departe de casă. Le mai reduse puţin din satisfacţia că deprinseseră câte ceva din tehnica deplasărilor în imponderabilitate.

  Ender scoase pistolul şi-i arătă ce descoperise.

  — Dar dacă ţinteşti în cineva? întrebă Alai.

  — Nu ştiu ce se-ntâmplă.

  — Hai să vedem.

  Ender clătină din cap.

  — Să nu facem vreun rău…

  — Voiam să zic să ne împuşcăm noi doi, în picior, sau în mână. Ce naiba, nu-s Bernard! Eu n-am chinuit mâţe ca să mă distrez.

  — Ah…

  — Nu poate fi ceva periculos, altfel nu ne-ar fi dat pistoalele.

  — Acum suntem soldaţi.

  — Împuşcă-mă-n picior.

  — Nu, împuşcă-mă tu.

  — Hai s-o facem în acelaşi timp.

  Traseră amândoi. Imediat, Ender simţi cum piciorul costumului devine rigid, imobil la încheieturile genunchiului şi gleznei.

  — Te-a-ngheţat? întrebă Alai.

  — Sunt ca scândura.

  — Hai să-ngheţăm câţiva, zise Alai. Să-ncepem primul nostru război. Noi contra lor!

  Zâmbiră. Apoi Ender rosti:

  — Să-l chemăm şi pe Bernard.

  Alai înălţă o sprânceană:

  — Da?

  — Şi pe Shen.

  — Pe Bâţâilă ăla micu', cu ochii oblici?

  Ender decise că Alai glumea.

  — Hei, nu putem să fim toţi negri!

  Alai zâmbi larg.

  — Bunicu-meu ţi-ar fi luat gâtu' pentru asta.

  — Stră-străbunicu' meu l-ar fi vândut mai înainte.

  — Hai să-i luăm pe Bernard şi Shen şi să-i îngheţăm pe iubitorii ăştia de gândaci!

  Peste douăzeci de minute, toţi băieţii din sală erau încremeniţi, cu excepţia lui Ender, Alai, Bernard şi Shen. Cei patru începură să fluiere şi să hohotească până apăru Dap.

  — Văd că aţi învăţat să folosiţi echipamentul, rosti el.

  Acţionă apoi telecomanda pe care o ţinea în mână. Toţi fură atraşi lent spre peretele pe care stătea el. Dap trecu printre băieţii îngheţaţi, atingându-i şi dezgheţând costumele. Mulţi începură să se lamenteze că nu fusese cinstit ca Bernard şi Alai să-i împuşte când nu erau pregătiţi.

  — De ce nu eraţi pregătiţi? întrebă Dap. Toată lumea s-a îmbrăcat în costume în acelaşi timp. Dar voi aţi pierdut timpul, jucându-vă ca nişte copii. Terminaţi cu văicărelile şi să-ncepem!

  Ender observă că toţi considerau că Bernard şi Alai erau conducători în sala de luptă. Era perfect. Bernard ştia că Ender şi Alai învăţaseră împreună cum să folosească armele, apoi deveniseră prieteni. Francezul putea crede că Ender se alăturase grupului său, dar nu era aşa. Ender făcea parte dintr-un nou grup. Grupul lui Alai. Iar Bernard intrase şi el acolo.

  Nu toţi îşi dădeau seama; Bemard continua să fie răutăcios şi se folosea de cei mai slabi. Dar acum Alai se deplasa nestingherit printre toţi, iar când pe Bernard îl apucau accesele de furie, el era singurul care-l putea calma. Când veni momentul alegerii unui şef al clasei, Alai a fost votat aproape în unanimitate. Bernard rămase morocănos câteva zile, dar apoi îi trecu şi toţi îşi găsiră locul în noua ierarhie. Clasa nu mai era împărţită între gaşca lui Bernard şi proscrişii lui Ender. Alai era puntea.

  Ender stătea pe pat, cu pupitrul pe genunchi. Erau orele de studiu individual şi intrase la Joc Liber. Era un program trăznit, în permanentă schimbare, în care calculatorul şcolii inova întruna, construind un labirint pe care trebuia să-l explorezi. La început puteai reveni la scene şi evenimente care-ţi plăcuseră; dacă nu interveneai cu nimic asupra lor, după o vreme dispăreau şi erau înlocuite de altele.

  Uneori erau lucruri amuzante. Alteori excitante; trebuia să fie rapid ca să rămână în viaţă. Murise în multe rânduri, dar asta nu conta; aşa erau jocurile, mureai de destule ori până deprindeai toate trucurile. Pe ecran, personajul lui începuse sub chipul unui băieţel. După o vreme se schimbase într-un urs. Acum era un şoarece cu labe lungi şi delicate. Îl alergă pe sub mobile. Se jucase cu pisica, însă devenise banal – acum era uşor s-o păcălească.

  „De data asta, n-o mai iau prin gaura de şoarece”, îşi spuse. „M-am săturat de Uriaş. E un joc tâmpit şi nici măcar nu pot învinge. Orice aş alege, pierd.”

  Ieşi totuşi prin gaura şoarecelui şi trecu podeţul din grădină. Ocoli răţuştele şi ţânţarii – încercase să se joace cu ei, însă era prea simplu, iar dacă se juca prea mult cu răţuştele, se transforma în peşte şi nu-i plăcea deloc. Când devenea peşte îşi amintea imediat de clipele când era îngheţat în sala de luptă, cu tot corpul rigid, aşteptând sfârşitul antrenamentului, când Dap îl dezgheţa. Aşa încât, ca de obicei, se pomeni urcând colinele.

  Alunecările de teren porniră imediat. La început, fusese prins mereu şi strivit într-o exagerată revărsare de măruntaie scurgându-se de sub un morman de bolovani. Acum stăpânea tehnica de-a fugi în susul pantelor sub un anumit unghi, pentru a evita zdrobirea, urcând întruna.

  După ce parcurse o distanţă, alunecările încetară să mai fie pietre şi pământ. Panta colinei se desfăcu într-o râpă, dar nu din argilă, ci din pâine albă şi pufoasă, crescând ca aluatul, cu o crustă sfârâmicioasă. Era moale şi spongioasă; personajul său înaintă mai încet. Sări jos şi, ca întotdeauna, ajunse pe o masă. Înapoia lui se afla un gigantic codru de pâine; şi un enorm calup de unt. Iar Uriaşul, rezemându-şi bărbia în mâini, îl privea. Personajul lui Ender era cam cât capul Uriaşului de la bărbie până la sprâncene.

  — Cred c-o să te mănânc, spuse Uriaşul, aşa cum făcea mereu.

  De data aceasta, în loc să fugă sau să rămână nemişcat, Ender înaintă şi-l lovi în bărbie cu piciorul.

  Uriaşul scoase limba şi Ender fu trântit pe jos.

  — Ce-ar fi să ne jucăm de-a ghicitul? întrebă Uriaşul.

  Deci lovitura fusese inutilă: Uriaşul nu făcea altceva decât să se joace de-a ghicitul. Calculator imbecil! Deţinea milioane de scenarii posibile în memoria lui, dar aici programa acelaşi joc stupid.

  Ca întotdeauna, Uriaşul aşeză pe masă două pocale, înalte cam până la genunchiul lui Ender. Erau umplute cu lichide diferite. Programul calculatorului era atât de bun încât lichidele nu se repetau niciodată; cel puţin băiatul nu-şi amintea aşa ceva. De data aceasta un pahar conţinea o licoare cu aspect vâscos, ca o cremă. Celălalt bolborosea şi spumega.

  — Într-unu-i otravă, în celălalt nu, spuse Uriaşul. Dacă le ghiceşti, ajungi în Ţara-din-poveşti.

  Ghicitul însemna să-şi bage capul într-unul dintre pocale, ca să bea. Nu ghicise niciodată. Uneori i se dizolva capul. Alteori lua foc. Uneori cădea înăuntru şi se îneca. Uneori cădea afară, se înverzea şi putrezea. Întotdeauna era o moarte oribilă şi întotdeauna Uriaşul râdea.

  Ender ştia că ar fi murit indiferent de alegere. Jocul era măsluit. După prima moarte, personajul său reapărea pe masa Uriaşului, ca să mai încerce o dată. La a doua moarte, revenea la alunecările de teren. Apoi la podeţul din grădină. Apoi la gaura de şoarece. Iar după aceea, dacă se întorcea la Uriaş ca să mai joace şi murea din nou, pupitrul se întuneca, apăreau cuvintele „Sfârşitul Jocului Liber”, iar Ender se lăsa pe spate în pat şi tremura până ce, în sfârşit, putea adormi. Jocul era măsluit, totuşi Uriaşul pomenea de Ţara-din-poveşti; probabil vreun basm de adormit copiii de trei ani care avea cine ştie ce Scufiţă Roşie, sau Pinocchio, sau Peter Pan, încât nici nu merita efortul, cu toate acestea trebuia să găsească o cale de a-l învinge pe Uriaş, ca să ajungă acolo.

  Bău lichidul cu aspect de cremă. Imediat începu să se umfle şi să se înalţe, ca un balon. Uriaşul hohoti. Era mort.

  Jucă din nou, iar de această dată lichidul căzu precum un bolovan şi-l ţinu ţintuit cu faţa în jos în vreme ce Uriaşul îl despică de-a lungul spinării, îl dezosă ca pe un peşte şi-l mâncă.

  Reapăru la alunecările de teren şi decise să nu meargă mai departe. Ba chiar se lăsă o dată acoperit de pământ. Deşi începuse să transpire şi avea frisoane, la următoarea viaţă urcă pe coline până se transformară în pâine şi ajunse pe masa Uriaşului, unde apărură cele două pocale.

  Privi băuturile. Una spumegând, cealaltă vălurind aidoma unui ocean. Încercă să ghicească ce fel de moarte ascundea fiecare. „Probabil că din ocean va ieşi un peşte care mă va înghiţi. Iar cea spumegândă mă va asfixia. Urăsc jocul ăsta! Nu-i cinstit! E tâmpit! E un putregai!”

  Şi, în loc să-şi afunde chipul într-un pocal, răsturnă pe unul, apoi pe celălalt şi ocoli braţele Uriaşului, pe când acesta striga:

  — Trişezi! Trişezi!

  Sări spre chipul lui, se cocoţă pe buză şi pe nas, apoi începu să-i scobească în ochi. Era moale ca brânza şi, în vreme ce uriaşul răcnea, personajul lui Ender săpa în ochi, pătrunzând în el, afundându-se.

  Uriaşul căzu pe spate. Perspectiva se modifică în timpul căderii, iar când rămase nemişcat pe sol, de jur-împrejur se zăreau arbori stranii, făcuţi parcă din dantele. Un liliac apăru în zbor şi coborî pe nasul Uriaşului. Ender îşi scoase personajul spre el.

  — Cum ai ajuns aici? întrebă liliacul. Nimeni nu vine aici, niciodată.

  Desigur, Ender nu-i putea răspunde. Se aplecă, luă un pumn din substanţa ce forma ochiul Uriaşului şi-o întinse.

  Liliacul o luă şi plecă, strigând pe când se îndepărta:

  — Bun sosit în Ţara-din-poveşti!

  Reuşise! Ar fi trebuit să exploreze. Ar fi trebuit să coboare din ochiul Uriaşului şi să vadă ce obţinuse în cele din urmă.

  În loc s-o facă, opri jocul, puse pupitrul în dulap, se dezbrăcă şi-şi trase pătura peste cap. Nu dorise să-l ucidă pe Uriaş. Crezuse că era un joc. Nu o alegere între propria lui moarte oribilă şi o crimă. „Sunt un ucigaş, chiar când mă joc! Peter ar fi mândru de mine.”

  Capitolul 7

  SALAMANDRA

  — Nu-i plăcut să ştii că poate reuşi imposibilul?

  — Morţile jucătorilor au fost întotdeauna groaznice. Mi-am spus mereu că Pocalul Uriaşului era partea cea mai perversă din tot jocul, totuşi să se repeadă aşa la ochi… pe el vrem să-l punem comandantul flotelor noastre?

  — Important este că a câştigat un joc ce nu putea fi câştigat.

  — Probabil că acum o să-l muţi.

  — Aşteptam să vedem cum rezolvă cu Bernard. S-a descurcat perfect.

  — Deci imediat ce poate soluţiona o situaţie dificilă, îl arunci în alta. Mai are timp să se odihnească?

  — Mai rămâne o lună sau două, poate chiar trei, în clasa lui. Asta înseamnă o perioadă destul de lungă în viaţa unui copil.

  — Nu ţi s-a părut niciodată că băieţii ăştia nu sunt copii? Mă uit ce fac ei, cum vorbesc şi nu mi se par deloc nişte puşti.

  — Sunt cei mai sclipitori copii din lume; fiecare în felul lui.

  — Totuşi n-ar trebui să se comporte ca nişte copii? Nu sunt normali. Se poartă ca… în istorie. Napoleon şi Wellington… Cezar şi Brutus…

  — Noi încercăm să salvăm lumea, nu să vindecăm inimile rănite. Eşti prea sentimental.

  — Generalul Levy n-are milă pentru nimeni! Aşa se spune în toate emisiunile video. Totuşi nu-i face rău băiatului ăstuia.

  — Glumeşti?

  — Vreau să zic, nu-i face mai mult rău decât trebuie.

  La cină, Alai se aşeză vizavi de Ender.

  — M-am prins în sfârşit cum ai trimis mesajul ăla. Cum te-ai folosit de numele lui. Bernard…

  — Eu? făcu Ender.

  — Hai las-o, cine altul? Doar n-a fost Bernard! Iar Shen nu-i prea tare la calculatoare. Eu ştiu că n-am făcut-o… Altul, cine? Nu contează! Mi-am dat seama cum se poate introduce un elev fals. Pur şi simplu, creezi un elev cu numele Bernard – pauză, B-E-R-N-A-R-D – spaţiu alb, aşa încât calculatorul să nu-l elimine ca fiind repetarea unui elev existent deja.

  — Se pare c-ar merge, încuviinţă Ender.

  — Haide, haide. Merge! Însă tu ai facut-o practic în prima zi.

  — Poate c-a facut-o Dap, ca să nu-i permită lui Bernard să capete o autoritate prea mare.

  — Am mai descoperit ceva. Trucul nu merge cu numele tău.

  — Da?

  — Orice mesaj care conţine Ender e respins. Nu pot pătrunde nici în fişierele tale. Ţi-ai făcut un sistem de protecţie personal.

  — Poate.

  Alai rânji.

  — M-am băgat şi-am şters fişierele cuiva. Mi-a luat urma şi-n curând va sparge sistemul. Am nevoie de protecţie, Ender. Dă-mi sistemul tău!

  — Dacă ţi-l dau, o să-l spargi şi-o să poţi intra şi să mă ştergi pe mine.

  — Cine, eu? făcu Alai. Prietenul tău cel mai drag?

  Ender izbucni în râs.

  — O să-ţi aranjez un sistem.

  — Acum?

  — Pot termina mâncarea?

  — Niciodată n-o termini.

  Era adevărat. Întotdeauna, pe tava lui Ender rămânea mâncare neatinsă. Băiatul îşi privi farfuria şi hotărî că era de ajuns.

  — Atunci hai!

  Când ajunseră în dormitor, Ender se opri lângă patul lui şi zise:

  — Ia-ţi pupitrul şi vino aici, O să-ţi arăt cum se face.

  Dar când Alai veni cu pupitrul, îl găsi pe Ender stând înaintea dulapului închis.

  — Ce s-a întâmplat?

  Drept răspuns, băiatul puse palma pe scanner. „încercare de deschidere neautorizată”, anunţă ecranul. Uşile rămaseră închise.

  — Cineva ţi-a tras-o, tataie, fluieră Alai. Cineva te-a muşcat nasol de tot.

  — Eşti sigur că mai vrei sistemul meu de protecţie? Se sculă şi porni spre uşă.

  — Ender!

  Băiatul se întoarse. Alai ţinea în mână un bilet.

  — Ce-i ăla?

  — Nu ştii? Era pe patul tău. Probabil că te-ai aşezat pe el.

  Ender luă biletul.

  ENDER WIGGIN.

  TRANSFERAT ARMATA SALAMANDRĂ.

  COMANDANT BONZO MADRID.

  PREZENTARE IMEDIATĂ.

  COD VERDE VERDE MARO.

  FĂRĂ OBIECTE PERSONALE

  — Eşti tare, Ender, da-n sala de luptă n-o să te descurci mai bine ca mine.

  Ender clătină din cap. Era lucrul cel mai stupid pe care şi-l putea imagina: să fie promovat acum. Nimeni nu era promovat înainte de-a împlini opt ani. El nu avea nici măcar şapte. Iar elevii unei clase intrau toţi în aceeaşi armată. Pe celelalte paturi nu exista nici un alt ordin de transfer.

  Tocmai când lucrurile începuseră în sfârşit să se îndrepte. Tocmai când Bernard se înţelegea cu toţi, chiar şi cu Ender. Tocmai când Ender începea să aibă în Alai un prieten adevărat. Tocmai când viaţa lui devenea, în sfârşit, acceptabilă.

  — Oricum, Salamandrele sunt acum în bătălie, rosti Alai.

  Ender era atât de furios din cauza transferului, încât simţi lacrimi în ochi. „Nu trebuie să plâng”, îşi spuse.

  Alai văzu lacrimile, dar nu zise nimic.

  — Sunt nişte perverşi, Ender, nu te lasă nici măcar să-ţi iei lucrurile tale.

  Ender zâmbi şi nu mai plânse.

  — Crezi c-ar trebui să mă dezbrac şi să mă duc gol-puşcă?

  Alai râse şi el.

  Mânat de un impuls, Ender îl strânse puternic în braţe, aproape ca pe Valentine. Ba chiar se gândi la Valentine în clipa aceea şi dori să meargă acasă.

  — Nu vreau să mă duc, spuse el.

  Alai îl îmbrăţişa la rândul lui.

  — Îi înţeleg, Ender. Eşti cel mai bun dintre noi. Poate că se grăbesc să te înveţe totul.

  — Nu vor să mă înveţe totul. Eu voiam să învăţ cum e să ai un prieten.

  Alai încuviinţă cu seriozitate.

  — O să fii întotdeauna prietenul meu; o să fii întotdeauna cel mai bun prieten al meu. Apoi zâmbi: Du-te şi rade-i pe gândaci!

  — Da, surâse Ender.

  Brusc, Alai îl sărută pe obraz şi-i şopti la ureche:

  — Salaam!

  Apoi, roşu la faţă, se întoarse şi porni către patul său aflat în fundul dormitorului. Ender presupuse că sărutul şi cuvântul erau cumva interzise. Poate un obicei religios… Sau, poate, cuvântul avea un înţeles profund şi aparte numai pentru Alai. Iar pentru Ender deveni ceva sfânt; fusese o dezvăluire sufletească, aşa cum făcuse mama sa când Ender era foarte mic, înainte de a-i implanta monitorul. Îşi lăsase palmele pe capul lui, când îl crezuse adormit şi se rugase. Ender nu povestise nimănui despre cele întâmplate, nici chiar mamei, însă păstrase amintirea cu sfinţenie; felul cum mama lui îl iubise când ea crezuse că nimeni, nici chiar el, n-o putea vedea sau auzi. Acelaşi lucru îi oferise Alai: un dar atât de sacru, încât nici lui Ender nu i se putea permite să înţeleagă ce însemna.

  După aşa ceva nu se mai putea adăuga nimic. Alai ajunse la patul său şi se întoarse. Privirile lor se întâlniră pentru o clipă, şi se susţinură înţelegătoare. Apoi Ender ieşi.

  În partea aceea a Şcolii nu exista verde-verde-maro; trebuia să ajungă într-o zonă publică, de unde să urmeze codul. În scurt timp, colegii lui urmau să termine cina; nu dorea să se apropie de cantină. Sala de jocuri însă avea să fie aproape pustie.

  Aşa cum se simţea acum, nici unul dintre jocuri nu-l atrăgea. Se îndreptă către şirurile de pupitre din spatele sălii şi intră în jocul său. Ajunse rapid în Ţara-din-poveşti. Uriaşul era mort; trebui să coboare cu grijă de pe masă, să sară pe piciorul scaunului răsturnat şi de acolo pe pământ. Un timp existaseră şobolani care rodeau din leş, dar Ender îl ucisese pe unul cu un arc luat din cămaşa zdrenţuită a Uriaşului şi după aceea îl lăsaseră în pace.

  Cadavrul îşi încheiase descompunerea. Şobolanii mâncaseră ce fusese de mâncat, viermii terminaseră organele interne şi acum era o mumie zbârcită şi scofâlcită, cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet fix, găvanele goale şi degetele strânse în pumni. Ender îşi aminti cum îi sfredelise ochiul, atunci când fusese viu, răutăcios şi inteligent. Furios şi frustrat cum se simţea, ar fi dorit să-l omoare încă o dată. Însă Uriaşul făcea acum parte din decor şi nu-şi mai putea descărca nervii pe el.

  Până atunci, Ender trecuse podul spre castelul Reginei de Cupă unde-i aşteptau destule jocuri, dar acum nu-l atrăgea nici unul. Ocoli leşul şi porni în amontele pârâului, spre pădurea din care izvora acesta. Acolo exista un parc de joacă, cu tobogane, bare, leagăne şi roţi, cu o duzină de copii care chiuiau şi râdeau, jucându-se. Ender intră şi constată că personajul său devenise copil, deşi de obicei era un adult. Ba chiar era mai mic decât ceilalţi.

  Se aşeză la rând pentru tobogan. Ceilalţi îl ignorau. Urcă în vârf şi-l privi pe băiatul din faţa lui lunecând pe lunga spirală spre sol. Apoi se aşeză şi se împinse în jos.

  Nu alunecă absolut deloc, ci trecu prin tobogan şi căzu pe pământ, sub scară. Toboganul nu-l ţinea.

  Nici barele de gimnastică. Se putea urca pe ele o vreme dar, la un moment dat, una devenea imaterială şi se prăbuşea. Putea sta pe balansoar, până se ridica în vârf; atunci cădea. Când roata se învârtea repede, nu se mai putea ţine de spiţe şi forţa centrifugă îl azvârlea jos.

  Iar ceilalţi copii râdeau cu răutate, agresiv. Îl înconjurară, şi-l arătară cu degetul şi râseră mult înainte de a reveni la joaca lor.

  Ender ar fi vrut să-i lovească, să-i arunce în pârâu. Pătrunse în pădure. Găsi o potecă; aceasta, după un timp, se transformă într-un drum de dale de piatră, năpădit de buruieni, totuşi uşor de urmat. De ambele părţi se întrezăreau posibile jocuri, dar le ignoră. Voia să vadă unde ducea drumul.

  Ajunse într-o poieniţă cu o fântână în mijloc şi o plăcuţă pe care scria: „Bea, călătorule.” Înaintă şi privi fântâna. Aproape imediat auzi un mârâit. Din pădure ieşiră o duzină de lupi fioroşi cu feţe omeneşti. Ender îi recunoscu – erau copiii de la terenul de joacă. Însă acum colţii lor puteau sfâşia; lipsit de arme, Ender fu sfârtecat imediat.

  Ca de obicei, următoarea viaţă i se acordă în acelaşi loc şi fu ucis din nou, deşi încercă să se refugieze în fântână.

  Următoarea apariţie fu la terenul de joacă. Copiii râseră iarăşi de el. „Râdeţi cât vreţi”, se gândi Ender. „Ştiu ce sunteţi.” Îmbrânci o fată. Furioasă, ea îl urmări. Ender o ademeni sus pe tobogan. Bineînţeles, când se lăsă să lunece, căzu prin tobogan; dar, pentru că ea îl urma atât de aproape, căzu şi fata. Când lovi pământul, se transformă într-un lup şi rămase acolo, moartă sau ameţită.

  Unul câte unul, Ender îi atrase pe toţi în capcane. Dar înainte de a termina cu ultimul, lupii începură să învie şi acum nu mai erau copii. Ender fu sfâşiat.

  De data aceasta, tremurând şi acoperit de transpiraţie, căpătă noua viaţă pe masa Uriaşului. Ar trebui să las jocul”, îşi spuse. „Ar trebui să mă duc la noua mea armată.”

  În loc s-o facă, coborî de pe masă şi ocoli leşul, spre terenul de joacă.

  Acum, de fiecare dată când copilul lovea solul şi se preschimba în lup, Ender îl târa până la pârâu şi-l împingea în apă. De fiecare dată, trupul sfârâia, parcă cufundat în acid; lupul era distrus, iar din el se înălţa un nor de fam negru care se spulbera în văzduh. Scăpă cu uşurinţă de toţi, deşi spre final începuseră să-l urmărească în grupuri de câte doi şi trei. În poieniţă nu mai apărură alţi lupi şi Ender coborî pe frânghia cumpenei în fântână.

  Lumina din grotă era slabă, totuşi putea să zărească mormane de nestemate. Trecu pe lângă ele, observând că înapoia lui, printre pietrele preţioase, scânteiau ochi. O masă acoperită de bucate nu-l ademeni. Trecu printre mai multe colivii atârnate de plafon, fiecare conţinând o creatură stranie, dar cu aspect prietenos. „O să mă joc mai târziu cu voi”, se gândi Ender. În cele din urmă, ajunse la o uşă pe care scria cu smaralde strălucitoare:

  CAPĂTUL LUMII.

  Nu ezită. Deschise uşa şi trecu pragul.

  Se afla pe o platformă micuţă, sus pe o stâncă deasupra unui ţinut cu păduri dese, smălţuite în culorile toamnei; ici-colo se zăreau petice de şes, cu ogoare şi sătucuri, iar în depărtare, pe o colină, se înălţa un castel. Pe sub Ender treceau norişori purtaţi de vânt. Deasupra, cerul era plafonul unei peşteri nesfârşite, de care atârnau cristale, ca stalactite sclipitoare.

  Uşa se închise înapoia lui. Ender cercetă atent peisajul. Era atât de frumos, încât supravieţuirea îl interesa mai puţin acum. Pe moment, nu era curios ce joc îl aştepta în locul acesta. Îl descoperise şi simpla lui vedere constituia o recompensă. De aceea, fără să se gândească la consecinţe, sări de pe platformă.

  Cădea spre un râu ce spumega printre stânci sălbatice, dar un nor apăru sub el, îl prinse din văzduh şi-l purtă. Îl duse până la turnul castelului, apoi prin fereastra deschisă, înăuntru. Acolo îl lăsă într-o odaie fără uşi, doar cu ferestre deschise de la înălţimi ameţitoare.

  Cu o clipă mai devreme, sărise nepăsător de pe platformă; acum ezită.

  Covoraşul din faţa şemineului se descolăci într-un şarpe lung şi subţire, cu colţi răi.

  — Eu sunt singura ta scăpare, sâsâi şarpele. Moartea e singura ta scăpare!

  Ender privi în jur, căutând o armă, când, pe neaşteptate, ecranul se întunecă. Pe pupitru apăru un mesaj:

  EŞTI ÎN ÎNTÂRZIERE.

  VERDE-VERDE-MARO.

  Furios, Ender deconectă pupitrul şi se apropie de peretele codurilor, unde găsi banda verde-verde-maro, o atinse şi o urmă când se aprinse. Verdele întunecat, verdele deschis şi cafeniul îi reaminteau de toamna regatului pe care-l descoperise în joc. „Trebuie să revin acolo”, îşi spuse. „Şarpele este o frânghie lungă; cu ajutorul ei, pot coborî din turn şi să cercetez împrejurimile. Poate că se numeşte «capătul lumii» pentru că este şi capătul jocului, pentru că pot ajunge într-un sătuc, ca să devin unul dintre băieţaşii care muncesc şi se joacă acolo, fără să ucid sau să fiu ucis; pur şi simplu trăind acolo.”

  Şi, cu toate că se gândea la asta, nu-şi putea închipui ce însemna „pur şi simplu trăind”. N-o făcuse niciodată până atunci. Însă dorea s-o facă.

  Armatele erau mai mari decât clasele şi, în mod firesc, dormitorul avea alte dimensiuni. Era lung şi îngust, cu paturi de ambele părţi; atât de lung, încât se putea zări podeaua curbându-se în sus în capătul îndepărtat, ca parte a roţii gigantice care era Şcoala de Luptă.

  Ender rămase în prag. Câţiva băieţi de lângă uşă îl priviră, dar îl ignorară. Continuară cu conversaţiile, întinşi sau rezemaţi de paturi. Discutau despre bătălii, desigur – aşa cum făceau permanent cei mari. Cu toţii erau mult mai voinici decât Ender. Cei de zece şi unsprezece ani păreau uriaşi pe lângă el; nici unul nu avea mai puţin de opt ani, iar Ender nu era înalt pentru vârsta lui.

  Încercă să-şi dea seama care era comandantul, însă majoritatea purtau „uniforma de somn”, cum îi spuneau, adică erau goi-puşcă. Mulţi îşi scoseseră pupitrele, totuşi câţiva studiau.

  Ender păşi înăuntru. În clipa când o făcu, fu interpelat.

  — Ce vrei? îl întrebă ocupantul patului de sus, de lângă uşă, un băiat trupeş, pe a cărui bărbie apăruseră primele tuleie. Nu eşti o Salamandră!

  — Cred că voi deveni, răspunse Ender. Verde-verde-maro, nu? Am fost transferat. Arătă ordinul de transfer.

  Paznicul întinse mâna, dar Ender retrase biletul.

  — Trebuie să-l dau lui Bonzo Madrid.

  Li se alătură un alt băiat, ceva mai scund, totuşi mult mai voinic decât Ender.

  — Nu „Bon-zău”, pişăciosule! „Bon-so”! Numele-i spaniol. Bonzo Madrid. Aqui nosotros hablamos espanol, Senor Gran Fedor.

  — Tu eşti Bonzo? întrebă Ender pronunţând numele corect.

  — Nu, doar un sclipitor şi talentat poliglot. Petra Arkanian. Singura fată din Armata Salamandră. Cu mai mult sânge-n… mine, decât oricare altul din dormitor.

  — Mamă, Petra ce le mai vorbeşte, făcu unul dintre băieţi, vorbeşte…, vorbeşte.

  Altul prelua ştafeta.

  — Vor-bese-beşte, vor-bese-beşte, vor-bese-beşte!

  Mai mulţi râseră.

  — Între noi doi fie vorba, spuse Petra, dacă ar face o clismă Şcolii de Luptă, ar ieşi verde-verde-maro.

  Ender era disperat. Avea deja o situaţie dificilă – micuţ, fără experienţă, cu instrucţia neterminată, poate chiar dispreţuit pentru avansarea timpurie. Iar acum, întâmplător, se împrietenise exact cu cine nu trebuia. În ochii celorlalţi băieţi era asociat cu Petra, oaia neagră a Salamandrelor. O zi bună! Pentru o clipă, privind în jur la chipurile hohotind sau strâmbându-se, Ender îşi imagină trupurile lor îmblănite şi dinţii dezgoliţi pentru a sfâşia. „Sunt oare singurul om de aici? Toţi ceilalţi sunt animale, aşteptând doar să devoreze?”

  Apoi şi-l aminti pe Alai. Cu siguranţă, în fiecare armată există cel puţin un individ pe care merita să-l cunoşti.

  Brusc, râsetele încetară şi băieţii amuţiră. Ender se răsuci spre uşă. În prag stătea un băiat înalt, brunet şi zvelt, cu ochi negri frumoşi şi buze senzuale. „Aş fi în stare să-l urmez oriunde”, spuse ceva dinăuntrul lui Ender. „Aş putea vedea lumea prin ochii lui.”

  — Cine eşti? întrebă încet băiatul.

  — Ender Wiggin. Transferat din ciclul primar la Armata Salamandra, întinse ordinul.

  Îi luă biletul cu o mişcare rapidă şi sigură, fără să-i atingă mâna.

  — Câţi ani ai, Wiggin?

  — Aproape şapte.

  — Te-am întrebat câţi ani ai, nu câţi „aproape” ai?

  — Am şase ani, nouă luni şi douăsprezece zile.

  — Cât timp te-ai instruit în sala de luptă?

  — Câteva luni. Acum ţintesc mai bine.

  — Ai executat manevre de bătălie? Ai făcut parte din vreun pluton? Ai participat la exerciţii combinate?

  Ender nu auzise niciodată de asemenea lucruri. Clătină din cap.

  Madrid îl scrută atent.

  — Am înţeles. Vei învăţa destul de rapid că ofiţerilor comandanţi ai acestei şcoli, în frunte cu maiorul Anderson, care-i şeful cel mare, le plac farsele. Armata Salamandră de abia începe să iasă dintr-o indecentă obscuritate. Am obţinut victorii în douăsprezece din ultimele douăzeci de întâlniri. I-am surprins pe Şobolani, Scorpioni şi Ogari, şi suntem gata să atacăm primul loc. Aşa încât e normal, e absolut firesc, să capăt un asemenea specimen inutil, neinstruit şi subdezvoltat ca tine!

  — Nu-i încântat să te cunoască, comentă în şoaptă Petra.

  — Gura, Arkanian! rosti Madrid. Unei dificultăţi îi mai adăugăm alta. Dar indiferent ce obstacole hotărăsc ofiţerii să ne ridice în cale, noi rămânem…

  — Salamandra! răcniră soldaţii într-un glas.

  Instinctiv, percepţia lui Ender asupra evenimentelor se modifică. Era un ritual. Madrid nu încerca să-l insulte, ci doar prelua controlul asupra unui eveniment neaşteptat şi-l folosea pentru a-şi spori autoritatea asupra armatei.

  — Noi suntem focul care-i va arde, pântec şi măruntaie, cap şi inimă, suntem multe flăcări, dar un singur foc!

  — Salamandra! strigară din nou.

  — Nimic nu ne-nspăimântă!

  Pentru o clipă, Ender îşi permise să spere.

  — Voi trage tare şi voi recupera, zise el.

  — Nu ţi-am acordat permisiunea să vorbeşti, replică Madrid. Intenţionez să te transfer cât mai repede. Probabil că va trebui să renunţ şi la altcineva mai valoros o dată cu tine, dar eşti atât de mic încât nu poţi fi nici măcar inutil. Nu poţi fi altceva decât un îngheţat, indiferent de bătălie, iar noi am ajuns la stadiul unde fiecare soldat îngheţat contează. N-am nimic personal cu tine, Wiggin, dar sunt sigur că-ţi poţi termina instrucţia pe socoteala altuia.

  — Câtă generozitate! murmură Petra.

  Madrid se apropie de fată şi o pălmui cu dosul mâinii. Sunetul fu foarte slab, deoarece o atinse numai cu unghiile. Dar pe obrazul ei apărură patru dâre roşii, strălucitoare, şi câteva picături minuscule de sânge marcară locul unde o lovise.

  — Wiggin, ascultă care-ţi sunt instrucţiunile! Sper să fie ultima dată când va fi nevoie să-ţi vorbesc. Stai deoparte atunci când ne antrenăm în sală. Bineînţeles, o să fii şi tu acolo, dar nu vei face parte din nici un pluton şi nu vei participa la manevre. Când suntem chemaţi la luptă, te echipezi rapid şi te prezinţi la poartă; împreună cu toată armata. Nu vei intra însă decât după patru minute de la începutul jocului şi vei rămâne lângă poartă, fără să scoţi arma şi fără să tragi.

  Ender încuviinţă. Avea să fie un nimic. Spera să fie transferat cât mai curând.

  În acelaşi timp, observă că Petra nu ţipase de durere şi nici măcar nu-şi atinsese obrazul, deşi o picătură de sânge se prelinsese, lăsând o dâră pe pomete. Poate că fata era oaia neagră a Salamandrelor, dar dacă Bonzo Madrid n-avea să fie prietenul lui, mai bine ar fi căutat tovărăşia ei.

  I se repartiză un pat în fundul dormitorului. Patul de sus, aşa încât, atunci când urca în el, nici nu putea zări uşa; era acoperită de curbura tavanului. În paturile din jur erau şi alţi băieţi posaci, părând obosiţi – cei mai puţin valoroşi. Nu aveau nici un cuvânt de bun venit pentru Ender.

  Ender încercă să-şi deschidă dulapul, aşezând palma pe el, dar nu se întâmplă nimic. Atunci îşi dădu seama că dulapurile nu erau protejate. Toate compartimentele erau prevăzute cu uşiţe normale, lipsite de încuietori. Deci când făceai parte dintr-o armată, nu mai aveai nimic personal.

  În dulap exista o uniformă. Nu verdele palid al ciclului întâi, ci verdele întunecat tivit cu portocaliu al Armatei Salamandră. Îi era largă. Probabil că nu se gândiseră niciodată să croiască măsuri atât de mici.

  Se pregătea s-o ia dinăuntru, când o zări pe Petra, venind pe culoar, spre patul lui. Coborî.

  — Pe loc repaus, rosti ea. Nu-s ofiţer.

  — Eşti şef de pluton, nu?

  Cineva din apropiere pufni.

  — Ce te face să crezi asta?

  — Ai patul în faţă.

  — Asta pentru că sunt cel mai bun ţintaş din Armata Salamandră, şi pentru că lui Bonzo i-e teamă că aş porni o revoltă, dacă şefii de plutoane nu mă au sub ochi. De parcă aş putea porni ceva cu tipi ca ăştia! Arătă spre băieţii cu chipuri obosite de pe paturile alăturate.

  „Ce-ncearcă să facă, să agraveze şi mai mult situaţia?”

  — Toţi sunt mai buni decât mine, zise Ender, străduindu-se să se delimiteze de dispreţul ei faţă de cei care, la urma urmei, aveau să-i fie vecini.

  — Eu sunt fată, spuse Petra, iar tu eşti un pişăcios de şase ani. Avem multe în comun; de ce să nu fim prieteni?

  — N-o să-ţi fac lecţiile, replică Ender.

  Ea pricepu imediat gluma.

  — Ha, ha… Totu-i militărie, când intri în joc. Şcoala nu-i ca-n ciclul întâi. Facem istorie, strategie, tactică, gândaci, mate şi astronomie, chestii de care o să ai nevoie ca pilot sau comandant. O să vezi!

  — Deci eşti prietenul meu. Capăt vreun premiu? întrebă Ender. Imita modul ei de-a vorbi, agresiv şi cinic.

  — Bonzo n-o să te lase să te antrenezi. O să te pună să-ţi iei pupitrul în sală şi să-ţi faci lecţiile. Într-un fel, are dreptate – nu vrea un pici complet neinstruit, care să-i dea peste cap manevrele lui precise, începu să vorbească în „gird”, limbajul argotic ce imita engleza stricată a oamenilor simpli: Bonzo, el precis. El atent, el pişă în farfurie şi nu stropeşte.

  Ender surâse.

  — Sala de luptă e permanent deschisă. Dacă vrei, te duc după program şi te-nvăţ câte ceva din ce ştiu. Nu-s mare sculă, dar sunt destul de tare şi oricum ştiu mai multe decât tine.

  — Dacă vrei, zise Ender.

  — Începem mâine dimineaţă după dejun.

  — Şi dacă-i altcineva înăuntru? Clasa mea avea instrucţie şi antrenament imediat după dejun.

  — Nu-i nici o problemă. De fapt există nouă săli de luptă.

  — N-am ştiut…

  — Toate au aceeaşi intrare. Tot centrul Şcolii, butucul roţii, e format din săli de luptă. Ele nu se rotesc o dată cu restul staţiei. Aşa se obţine impo… imponderabilitate – pentru că stă pe loc. Fără rotaţie, nu există un „jos”. Le pot însă deplasa până ajung la coridorul de intrare pe care-l folosim toţi. După ce intri, o mută şi aduc alta la intrare.

  — Aha!

  — Aşa rămâne. După dejun.

  — Bine, încuviinţă Ender.

  Fata se întoarse să plece.

  — Petra, rosti el.

  Ea întoarse capul.

  — Mulţumesc.

  Petra nu-i răspunse, ci porni mai departe.

  Ender sui înapoi în pat şi se dezbrăcă. Rămase gol, cercetându-şi noul pupitru şi încercând să-şi dea seama dacă îi modificaseră codurile de acces. Bineînţeles, îi şterseseră sistemul de protecţie. Aici nu putea deţine nimic, nici măcar un pupitru personal.

  Luminile păliră. Se apropia stingerea. Ender nu ştia unde era closetul.

  — Ieşi afară şi faci la stânga, îi spuse băiatul din patul alăturat. E comun cu Şobolanii, Condorii şi Veveriţele.

  Ender îi mulţumi şi sări jos.

  — Hei, făcu băiatul. Nu poţi merge aşa. Când ieşi din dormitor, uniforma e obligatorie.

  — Chiar şi la toaletă?

  — Mai ales. În plus, e interzis să discuţi cu cineva din altă armată. La masă, sau la duş. Uneori ai voie s-o faci în sala de jocuri şi, bineînţeles, dacă-ţi spune un profesor. Dar dacă te prinde Bonzo, te-ai ars, ai auzit?

  — Mulţumesc.

  — Şi…ăă… pe Bonzo-l apucă dracii dacă treci gol pe lângă Petra.

  — Dar ea era dezbrăcată când am venit eu, nu?

  — Ea poate să facă orice doreşte, dar tu rămâi îmbrăcat. Dispoziţiile lui Bonzo…

  Era o prostie! Deocamdată. Petra arăta ca oricare alt băiat; era o regulă idioată. În felul acesta o separa, o diferenţia, diviza armata. O tâmpenie! Cum ajunsese Bonzo comandant, dacă nu înţelegea atâta lucru? Alai ar fi fost un comandant mai bun. Ştia cum să păstreze unitatea unui grup.

  „Şi eu ştiu cum să păstrez un grup laolaltă”, se gândi Ender. „Poate că într-o bună zi, voi ajunge comandant.”

  Pe când se spăla pe mâini, cineva i se adresă:

  — Hei, au ajuns să bage şi nou-născuţi la Salamandre?

  Ender nu răspunse. Îşi usca mâinile.

  — Ia uitaţi-vă! Salamandrele au făcut copilaşi! Ia uite-l! Mi-ar putea trece printre picioare fără să-mi atingă coaiele!

  — Pentru că nici n-ai, Dirk, chicoti altcineva…

  Când părăsi încăperea, Ender auzi un glas:

  — E Wiggin. Nu ştii? Şmecherul din sala de jocuri.

  Porni pe coridor, zâmbind. Poate că era micuţ, dar îi ştiau numele. Din sala de jocuri, bineînţeles, aşa că nu însemna mai nimic. Dar aveau să vadă! Şi el urma să devină un soldat bun. În curând, toţi aveau să-i cunoască numele. Poate că nu în Armata Salamandră, dar în curând.

  Petra îl aştepta în coridorul ce ducea spre sala de luptă.

  — Stai puţin, îi spuse ea. Tocmai au intrat Iepurii, şi mai durează câteva minute până cuplează sala următoare.

  Ender se aşeză lângă ea.

  — Ar fi multe întrebări despre sălile astea, zise el, nu numai referitor la modul de cuplare. De exemplu, de ce înainte de-a intra în sală, există gravitaţie pe coridorul din afara ei?

  Fata închise ochii.

  — Şi dacă sălile se află cu adevărat în imponderabilitate, ce se întâmplă când se cuplează cu coridorul? De ce nu încep să se rotească o dată cu Şcoala?

  Ender încuviinţă din cap.

  — Sunt multe asemenea taine, şopti misterioasă Petra. Nu încerca să le dezlegi. Ultimul soldat care a făcut-o a păţit lucruri îngrozitoare. A fost descoperit în toaletă, spânzurat cu picioarele de tavan şi cu capul înfundat în closet.

  — Deci nu sunt primul care am întrebat…

  — Ţine minte, băieţaş! Când rostise „băieţaş” o făcuse cu afecţiune, nu cu dispreţ. Ei n-or să-ţi spună niciodată mai mult decât e necesar, însă orice puşti cu creier ştie că-n ştiinţă s-au schimbat destule din zilele lui moş Mazer Rackham şi ale Flotei Victorioase. E clar că acum putem controla gravitaţia. S-o pornim şi s-o oprim, să-i schimbăm direcţia, poate chiar s-o reflectăm… m-am gândit la multe chestii ca lumea pe care le-ai putea face cu armele gravitaţionale şi propulsiile gravitaţionale, închipuieşte-ţi cum s-ar putea deplasa navele pe lângă planete! Poate smulgând halci mari din ele, reflectând chiar atracţia unei planete şi apoi focalizând-o. Dar nu ni se spune nimic…

  Ender pricepu aluziile Petrei. Manipularea gravitaţiei era un aspect; manipulările ofiţerilor – altul; însă mesajul cel mai important era: Duşmanii nu sunt celelalte armate, ci adulţii. Ei nu spun adevărul.

  — Hai, băieţaş, zise fata. Sala-i gata. Mâinile Petrei sunt aşi, inamicii sunt raşi! Chicoti: Mi se zice Petra-poeta.

  — Se mai zice că eşti nebună de legat.

  — Şi-ar fi bine s-o crezi, poponel de băieţel!

  Ducea zece mingi-ţintă într-o geantă. Ender se ţinea cu o mână de costumul ei, iar cu cealaltă de perete, ca s-o ancoreze când le arunca, puternic, în diferite direcţii. În imponderabilitate, ţopăiau în toate părţile.

  — Dă-mi drumul, zise fata. Îşi făcu vânt, rotindu-se; din câteva mişcări ale braţelor, se opri locului şi începu să tragă în ţinte. În clipa când erau atinse, acestea îşi modificau culoarea din alb în roşu. Ender ştia că schimbarea culorilor ţinea mai puţin de două minute. Când lovi şi ultima ţintă, o singură minge redevenise albă.

  Ricoşând dintr-un perete, Petra se îndreptă cu viteză spre Ender. Băiatul o prinse, şi-o frână – unul din primele procedee pe care-l învăţaseră în ciclul întâi.

  — Eşti bună, zise el.

  — Cea mai bună! Şi-o să-nveţi şi tu.

  Îi explică să ţină braţul perfect întins şi să ochească pe toată lungimea lui.

  — O chestie de care mulţi soldaţi nu-şi dau seama este că, cu cât ţinta e mai departe, cu atât trebuie să păstrezi mai mult timp raza într-un cerculeţ de vreo doi centimetri. Este diferenţa dintre o zecime de secundă şi o jumătate de secundă, însă în luptă asta înseamnă mult. Sunt destui care cred că au dat greş, deşi au ţintit perfect, pentru că se deplasează prea repede. Nu poţi folosi pistolul ca pe o sabie: ţac-pac, bucăţi îi fac! Trebuie să ocheşti.

  Comandă readucerea ţintelor şi le lansă din nou, mai lent. Ender trase în ele. Nu nimeri nici una.

  — Bravo, zise Petra. N-ai nici o deprindere incorectă.

  — Dar n-am nici vreuna ca lumea, sublinie el.

  — Pe alea o să ţi le dau eu.

  În acea primă dimineaţă, n-au făcut mare lucru. Mai mult au discutat. Cum să gândeşti în timp ce ocheşti. Trebuie ca, în acelaşi timp, să ai în minte atât mişcarea ta, cât şi pe a adversarului. Trebuie să ţii braţul perfect întins şi să ţinteşti cu tot corpul, astfel încât dacă braţul ţi-este îngheţat, să poţi continua să tragi. Să înveţi locul exact unde se declanşează trăgaciul, ca să nu mişti degetul prea mult la fiecare împuşcătură. Să-ţi relaxezi corpul; să nu te încordezi, deoarece asta te face să tremuri.

  A fost singurul antrenament al lui Ender din ziua aceea. În timpul instrucţiei de după-amiaza, i se ordonă să-şi aducă pupitrul şi să-şi facă temele într-un colţ al sălii. Bonzo era obligat să aibă tot efectivul în sala de luptă, dar nu să-l şi utilizeze integral.

  Ender nu-şi făcea însă lecţiile. Dacă nu avea voie să participe la instrucţie, îl putea studia pe Bonzo ca tactician. Armata Salamandră era împărţită în cele patru plutoane standard de câte zece soldaţi fiecare. Unii comandanţi îşi distribuiau oamenii astfel încât plutonul A îi cuprindea pe cei mai buni soldaţi, iar plutonul D pe cei mai slabi. Bonzo îi amestecase şi fiecare pluton conţinea soldaţi din toate categoriile. Atât doar că plutonul B avea numai nouă băieţi. Ender se întrebă cine fusese transferat ca să-i facă loc lui. Îşi dădu seama repede că şeful plutonului era nou. Nu era de mirare că Bonzo fusese furios – pierduse un şef de pluton în schimbul unui pici.

  Bonzo avea dreptate şi în altă privinţă. Ender nu era pregătit. Toate antrenamentele constau în manevre. Plutoane care nu se puteau vedea între ele exersau operaţiuni perfect sincronizate laolaltă, sau schimbări bruşte de direcţie fără să destrame formaţia. Toţi soldaţii aceia aveau însuşite perfect tehnici pe care Ender nu le învăţase. Abilitatea de-a ateriza lin, amortizând impactul. Zbor precis. Corectări de traiectorie, utilizând soldaţii îngheţaţi care pluteau răzleţi prin sală. Rostogoliri, rotiri, fente. Alunecare în lungul peretelui – o manevră extrem de dificilă, dar foarte utilă, deoarece inamicul nu-ţi putea cădea în spate.

  Chiar în timp ce-şi dădea seama cât de multe lucruri nu ştia, Ender văzu şi altele pe care le-ar fi putut îmbunătăţi. Formaţiunile îndelung repetate constituiau o greşeală. Permiteau executarea promptă a comenzilor, însă erau previzibile. De asemenea, soldatului ca individ nu i se acorda dreptul decât la puţină iniţiativă. O dată ce se stabilea un şablon, trebuia urmat până la capăt. Nu te puteai adapta la ripostele adversarului. Ender studie formaţiunile lui Bonzo precum un comandant inamic, găsind modalităţi de-a le distruge.

  În seara aceea, în decursul perioadei libere, Ender îi ceru Petrei să mai exerseze cu el.

  — Nu, răspunse fata. Vreau să ajung comandant într-o bună zi, aşa că trebuie să fac sala jocurilor.

  Exista o credinţă unanim împărtăşită că profesorii urmăreau jocurile şi acolo îi remarcau pe potenţialii comandanţi. Cu toate acestea, Ender se îndoia de adevărul unei asemenea ipoteze. Şefii de plutoane aveau şanse mult mai mari de-a arăta ce pot face în funcţia de comandant, decât orice jucător pe video.

  Nu-i spuse însă nimic Petrei. Şedinţa de după dejun fusese îndeajuns de generoasă. Cu toate acestea, trebuia să se antreneze. Şi n-o putea face singur, decât în privinţa câtorva mişcări de bază. Manevrele cu adevărat dificile necesitau parteneri sau echipe. Dacă i-ar fi avut pe Alai sau Shen…

  De fapt, de ce să nu se antreneze cu ei? Nu mai auzise ca un soldat să se antreneze cu ciclul întâi, dar n-o interzicea nici un regulament. Pur şi simplu n-o făcea nimeni; elevii din ciclul întâi erau priviţi cu un dispreţ total. Ei bine, Ender continua să fie tratat ca un proaspăt recrut. Avea nevoie de parteneri cu care să se antreneze şi drept răsplată îi putea învăţa unele lucruri văzute la băieţii mari.

  — Hei, se-ntoarce marele soldat! răcni Bernard.

  Ender rămase în uşa fostului său dormitor. Nu lipsise decât o zi, dar deja i se părea un loc străin, iar vechii lui colegi nişte necunoscuţi. Dădu să plece. Mai era însă şi Alai, care conferise un caracter sacru prieteniei lor. Alai nu era un străin.

  Ender nu făcu nici un efort să ascundă modul cum era tratat în Armata Salamandră.

  — Şi au dreptate. Sunt la fel de util ca un strănut în casca-nchisă.

  Alai râse, şi alţi băieţi începură să se strângă în jurul lor. Ender propuse târgul. Zilnic, în perioada liberă, antrenament în sala de luptă, sub conducerea lui. Ei aveau să înveţe trucuri de la armate, de la bătăliile la care asista Ender, iar el urma să capete practica necesară în dezvoltarea aptitudinilor de soldat.

  — O să ne perfecţionăm împreună.

  Mai mulţi băieţi doreau să vină.

  — Bineînţeles, încuviinţă Ender. Dar veniţi să transpiraţi. Dacă doar vă fâţâiţi, nu! N-am timp de pierdut.

  Nu pierdură timpul. Ender se chinui, încercând să descrie ce văzuse, şi căutând să demonstreze. Totuşi, când timpul liber se încheie, învăţaseră câte ceva. Erau obosiţi, însă prinseseră secretul câtorva tehnici.

  — Unde ai fost? îl întrebă Bonzo.

  Ender rămase în poziţie de drepţi lângă patul comandantului său.

  — M-am antrenat în sala de luptă.

  — Am auzit că ai fost însoţit de foştii tăi colegi.

  — Nu mă puteam antrena singur.

  — Nu sunt de acord ca soldaţii din Armata Salamandră să piardă timpul cu cei din ciclul întâi. Acum eşti soldat.

  Ender îl privi în tăcere.

  — M-ai auzit, Wiggin?

  — Da, domnule.

  — S-a terminat cu antrenamentele cu băşinoşii ăia mici.

  — Pot să vă vorbesc între patru ochi? întrebă Ender.

  Era o solicitare căreia comandanţii erau obligaţi să-i dea curs. Chipul lui Bonzo se întunecă şi-l conduse pe Ender afară, pe coridor.

  — Uite ce-i, Wiggin! Nu te doresc. Încerc să scap de tine, dar nu-mi crea probleme, că te lipesc de pereţi!

  „Un comandant”, se gândi Ender, „nu trebuie să profereze ameninţări prosteşti”.

  Bonzo se înfurie din cauza tăcerii sale.

  — Tu mi-ai cerut să venim aici; vorbeşte!

  — Domnule, aţi avut dreptate să nu mă încadraţi în nici un pluton. Nu ştiu să fac absolut nimic.

  — N-am nevoie să-mi spui tu că am dreptate.

  — Dar voi deveni un bun soldat. Nu vă voi deranja instrucţia, dar voi exersa şi o voi face cu singurii care vor să se antreneze împreună Cu mine, cei din fosta mea clasă.

  — O să faci ce-ţi zic eu, piticanie!

  — Exact, domnule. Voi îndeplini toate ordinele pe care sunteţi autorizat să le daţi. Dar în perioada de repaus nu se pot da ordine. Nici unul. De către nimeni.

  Constată cum îi sporea mânia lui Bonzo. Furia fierbinte nu era bună. Frica lui Ender era rece şi o putea întrebuinţa. A lui Bonzo era fierbinte şi-l stăpânea ea pe băiat.

  — Domnule, trebuie să mă gândesc la propria mea carieră. Nu voi interveni în decursul antrenamentelor şi bătăliilor, totuşi trebuie să învăţ. N-am cerut să fiu adus în această armată. Încercaţi să mă transferaţi cât mai repede. Dar nimeni nu mă va lua, dacă habar n-am de nimic, e adevărat? Lăsaţi-mă să învăţ câte ceva şi după aceea puteţi scăpa iute de mine, căpătând un soldat pe care-l puteţi folosi mai bine.

  Bonzo nu era lipsit de inteligenţă, pentru ca mânia să-l împiedice să recunoască o propunere de bun simţ. Totuşi, nu se putea calma imediat.

  — Atâta timp cât faci parte din Armata Salamandră, o să asculţi ordinele mele!

  — Dacă încerci să intri în timpul meu liber, aranjez să te congeleze.

  Probabil că nu era adevărat. Dar era posibil. Cu siguranţă, dacă Ender ar fi reclamat nerespectarea timpului său liber, Bonzo putea fi îndepărtat de la comandă. La aceasta se adăuga şi faptul că, în mod evident, ofiţerii văzuseră ceva la Ender, deoarece îl avansaseră. Poate că Ender avea într-adevăr influenţă în rândul lor şi putea congela pe cineva.

  — Ticălosule! şuieră Bonzo.

  — Nu-i vina mea că ai dat ordinul acela de faţă cu toţi. Dar dacă doreşti, mă voi preface că ai câştigat runda asta. După aceea, mâine, mă poţi anunţa că te-ai răzgândit.

  — N-am nevoie să-mi spui ce să fac!

  — Nu doresc ca restul băieţilor să creadă că ai cedat. N-ai mai avea aceeaşi autoritate.

  Bonzo îl urî pentru bunăvoinţă. Ender vorbise de parcă îi acorda funcţia de conducere ca o favoare. O neobrăzare, însă n-avea de ales. N-avea alternativă. Nu se gândea că vina îi aparţinea numai lui, deoarece dăduse un ordin absurd. Ştia doar că Ender îl învinsese, iar apoi îl şi batjocorise prin mărinimie.

  — O să te lichidez într-o bună zi, rosti el.

  — Probabil.

  Sună stingerea. Ender reveni în dormitor, părând descurajat. Înfrânt. Mânios. Ceilalţi băieţi traseră concluzia evidentă.

  Dimineaţă, când plecă spre sala de mese, Bonzo îl opri şi rosti cu glas tare:

  — M-am răzgândit, puţulică! Poate că dacă te-antrenezi cu ciclul întâi, o să-nveţi ceva. Şi o să te pot schimba mai uşor. Orice, numai să scap rapid de tine.

  — Mulţumesc, domnule, zise Ender.

  — Orice, şopti Bonzo. Sper să te văd congelat.

  Ender zâmbi recunoscător şi părăsi încăperea. După dejun, se antrenă iarăşi cu Petra. Toată după-amiaza îl urmări pe Bonzo comandând, şi-şi imagină căi prin care îi putea învinge armata. În timpul liber, el, Alai şi ceilalţi repetară până la epuizare. „O pot face”, gândi seara, întins în patul său, cu muşchii zvâcnindu-i şi destinzându-se. „Mă pot descurca”.

  Peste patru zile, Armata Salamandră avu o bătălie. Ender alergă înapoia soldaţilor care tropăiau pe coridoare spre sala de luptă. De-a lungul pereţilor pâlpâiau două benzi: verde-verde-maro a Salamandrei şi negru-alb-negru a Condorului. Când ajunseră în locul unde fusese întotdeauna sala, coridorul se ramifică, cu verde-verde-maro spre stânga şi negru-alb-negru spre dreapta; urmă un alt colţ la dreapta, şi armata se opri în faţa unui perete.

  Plutoanele se formară în tăcere. Ender se aşeză îndărătul lor. Bonzo dădea instrucţiunile:

  — A sus, B stânga, C dreapta, D jos. Aşteptă până ce plutoanele se orientară corespunzător, apoi adăugă: Puţică, tu aştepţi patru minute, după care intri şi te opreşti lângă uşă. Nu atingi arma!

  Ender încuviinţă. Brusc, peretele dinapoia lui Bonzo deveni transparent. Deci nu era perete, ci un câmp de forţă. Şi sala era diferită. Prin ea fuseseră suspendate uriaşe cuburi cafenii, acoperind parţial câmpul vizual. Deci acestea erau obstacolele pe care soldaţii le numeau stele. Păreau distribuite aleator. Bonzo părea că le tratează cu indiferenţă. Era clar că soldaţii ştiau deja cum se procedează cu ele.

  Dar privind bătălia de pe coridor, Ender îşi dădu seama că n-aveau habar să le folosească eficient. Ştiau să aterizeze pe ele şi să le utilizeze drept paravane, ştiau şi tacticile de asalt asupra unei stele deţinute de inamic. Nu demonstrau însă că ştiau care stele erau importante. Continuau să atace unele ce puteau fi depăşite prin simpla alunecare de-a lungul pereţilor.

  Celălalt comandant profita de neglijarea strategiei de către Bonzo. Condorii sileau Salamandrele la atacuri riscante. Tot mai puţine Salamandre rămâneau neîngheţate pentru următoarele asalturi. După numai cinci-şase minute, deveni limpede că Armata Salamandră nu-şi putea învinge adversarul atacând.

  Ender trecu prin poartă. Pluti uşor în jos. Sălile în care se antrenase avuseseră întotdeauna uşile la nivelul podelei. Însă în bătălii, uşa era situată la mijlocul peretelui, egal depărtată de podea şi de plafon.

  Brusc simţi cum se reorientează, aşa cum se întâmplase în navetă. Ceea ce fusese „jos” era acum „sus”, iar apoi „lateral”. În imponderabilitate nu exista nici un motiv să rămâi orientat ca pe coridor. Uitându-te la uşile perfect pătrate, era imposibil de spus unde fusese „sus”. Şi nici nu conta. Acum, Ender descoperise orientarea care avea sens. Poarta adversarului era „jos”. Scopul jocului era de „a cădea” spre baza inamicului.

  Făcu mişcările care-l răsuceau în noua direcţie. În loc să stea răşchirat, cu tot trupul descoperit duşmanului, acum îşi expunea numai tălpile către acesta. Era o ţintă mult mai mică.

  Cineva îl zări. La urma urmei, plutea fără scop în loc deschis. Instinctiv, Ender ridică genunchii la piept. În acelaşi moment, raza armei îl atinse şi picioarele costumului îngheţară. Braţele îi rămaseră neîngheţate deoarece, dacă fasciculul nu lovea trunchiul, se rigidizau doar membrele atinse. Ender înţelese că dacă n-ar fi fost orientat cu picioarele către adversar ar fi fost nimerit în trup. Ar fi fost complet imobilizat.

  Deoarece Bonzo îi ordonase să nu-şi scoată arma, Ender continuă să plutească, fără să mişte capul sau braţele, de parcă şi ele ar fi fost îngheţate. Adversarii îl ignorau, concentrându-şi tirul asupra soldaţilor care trăgeau în ei. Era o bătălie aspră. Depăşită numeric, Armata Salamandră ceda pas cu pas. Lupta se fărâmiţă într-o duzină de confruntări individuale. Acum, disciplina lui Bonzo îşi dovedea roadele, căci fiecare Salamandră îngheţată scotea din luptă cel puţin un inamic. Nimeni nu dădu bir cu fugiţii sau nu intră în panică, toţi rămâneau calmi şi ocheau cu atenţie.

  În special Petra era teribilă. Condorii o remarcaseră şi depuneau eforturi considerabile ca s-o îngheţe. Izbutiră să-i lovească întâi braţul drept, cu care trăgea şi potopul ei de înjurături fu întrerupt numai atunci când o îngheţară complet şi casca o împiedică să mai descleşteze maxilarele. Peste alte câteva minute, totul se termină. Armata Salamandră nu mai opunea rezistenţă.

  Ender observă cu satisfacţie că adversarii rămăseseră doar cu cei cinci soldaţi necesari pentru a deschide poarta, ca să consemneze victoria. Patru dintre ei îşi atinseră căştile de punctele luminoase din colţurile uşii Salamandrelor, iar al cincilea trecu prin câmpul de forţă. Jocul luă sfârşit. Luminile reveniră la intensitatea lor orbitoare şi Anderson îşi făcu apariţia prin uşa profesorilor.

  „Mi-aş fi putut scoate arma”, se gândise Ender când inamicii se apropiaseră de uşă. „Mi-aş fi putut scoate arma şi să împuşc pe unul singur dintre ei, şi atunci ar fi fost prea puţini. Jocul s-ar fi terminat la egalitate. Fără patru băieţi care să atingă cele patru colţuri şi un al cincilea care să treacă prin poartă, Condorii n-ar fi obţinut victoria. Bonzo, prostule, te-aş fi putut salva de la înfrângerea asta! Poate chiar aş fi putut s-o transform într-o victorie, deoarece erau toţi laolaltă, ţinte uşoare, şi în primele momente n-ar fi ştiut cine trage. Ţintesc suficient de bine ca să fi reuşit.”

  Însă ordinele erau ordine şi Ender promisese că avea să le respecte. Avu totuşi satisfacţia că pe fişa oficială a Armatei Salamandre nu apăreau patruzeci şi unu de soldaţi eliminaţi sau scoşi din luptă, ci patruzeci eliminaţi şi unul rănit. Bonzo nu putu înţelege, până nu consultă înregistrarea lui Anderson şi-şi dădu seama cine era. „Rănit, Bonzo”, îşi spuse Ender. „Mai puteam trage!”

  Se aşteptase ca Bonzo să vină la el şi să-i zică: „Data viitoare, dacă se mai întâmplă aşa ceva, poţi trage”. Însă acesta nu-i spusese absolut nimic, până a doua zi, după dejun. Bineînţeles, el mânca la popota comandanţilor, dar Ender era absolut sigur că scorul ciudat avea să stârnească şi acolo tot atâtea nedumeriri câte fuseseră în sala de mese a soldaţilor. În toate celelalte jocuri care nu se încheiaseră la egalitate, toţi membrii armatei învinse fuseseră fie eliminaţi – complet îngheţaţi – fie scoşi din luptă, ceea ce însemna că aveau unele părţi ale trupului neîngheţate, dar nu mai puteau trage. Salamandra era singura armată învinsă cu un soldat de categoria Rănit-dar-Activ.

  Ender nu oferi nici o explicaţie, însă alte Salamandre făcură cunoscut ce se întâmplase. Iar când fu întrebat de ce nu trăsese, răspunse calm:

  — Mă conformez ordinelor.

  După dejun, Bonzo îl căută:

  — Ordinul rămâne valabil, îi spuse, ar fi bine să nu uiţi!

  „O să te coste, prostule. Poate că nu-s un soldat foarte bun, dar pot fi de folos şi n-ai nici un motiv să mi-o interzici.”

  Nu comentă deloc.

  Una dintre urmările interesante ale bătăliei a fost că Ender apăru pe locul întâi în clasamentul eficienţei individuale. Deoarece nu trăsese, avea calificativ maxim – nici o ratare. Şi deoarece nu fusese nici eliminat, nici scos din luptă, procentajul lui era excelent. Restul nu se apropiau nici măcar pe departe de el. Mulţi băieţi chicotiră iar alţii se înfuriară, dar în preţuitul clasament al eficienţei, Ender devenise liderul.

  Continuă să asiste la şedinţele de instruire ale armatei sale, şi continuă să se antreneze din răsputeri în paralel, dimineţile cu Petra, iar serile cu prietenii lui. Li se adăugaseră tot mai mulţi băieţi din ciclul întâi, nu ca distracţie, ci pentru că rezultatele erau vizibile – deveneau tot mai buni. Supremaţia o deţineau însă Ender şi Alai. Pe de o parte, datorită faptului că Alai încerca întruna lucruri noi, care-l obligau pe Ender să imagineze alte tactici pentru a-i replica. Pe de altă parte, deoarece continuau să facă erori prosteşti, ce le sugerau acţiuni pe care nici măcar nu le-ar fi încercat un soldat bine instruit şi care ţinea la respectul de sine. Multe se dovediră inutile. Dar întotdeauna era plăcut, întotdeauna excitant şi reuşiră suficiente acţiuni despre care ştiau că îi ajutau. Serile erau momentele cele mai bune ale zilei.

  Următoarele două bătălii reprezentară victorii uşoare ale Salamandrelor; de fiecare dată, Ender intră în sală după cinci minute şi rămase neatins de adversarul înfrânt. Băiatul începu să-şi dea seama că Armata Condor, care-i bătuse, era excelentă. Salamandrele, deşi sufereau de pe urma strategiei lui Bonzo, reprezentau una din cele mai bune echipe, urcând treptat în clasament, concurând cu Şobolanii pentru locul patru.

  Ender împlini şapte ani. În Şcoala de Luptă nu prea existau calendare, dar băiatul aflase cum să afişeze data pe pupitrul său, şi-şi remarcă ziua de naştere. Şcoala o observase şi ea; îi luară măsurile şi-i confecţionară o altă uniformă şi un costum pentru sala de luptă. Reveni în dormitor îmbrăcat cu hainele noi. Le simţea stranii, largi de parcă însăşi pielea lui nu i se potrivea.

  Ar fi vrut să se oprească la patul Petrei şi să-i povestească despre acasă, despre cum i se serbau zilele de naştere: pur şi simplu să-i spună că era ziua lui şi ea să-i răspundă ceva convenţional. Însă aici nimeni nu-şi sărbătorea ziua. Era o copilărie. Aşa făceau planetarii. Prăjituri şi obiceiuri prosteşti. Când împlinise şase ani, Valentine îi făcuse un tort. Nu reuşise şi fusese oribil. Nimeni nu mai ştia cum anume se prepara mâncarea; era exact genul de lucruri nebuneşti pe care le făcea Valentine. Toţi o tachinaseră, dar Ender oprise o felie de tort în dulapul său. După aceea îi scoseseră monitorul, el plecase şi, din câte ştia, putea să fie tot acolo, o bucăţică galbenă unsuroasă şi prăfuită. Nimeni printre soldaţi nu vorbea despre „acasă”; înainte de Şcoala de Luptă nu existase nimic. Nimeni nu primea nici o scrisoare. Toţi se prefăceau că nu le păsa deloc.

  „Dar mie îmi pasă”, îşi spuse Ender. „Singurul motiv pentru care mă aflu aici este ca nici un gândac să nu tragă în Valentine, să nu-i facă ţăndări capul, aşa ca soldaţilor din benzile video ale primelor bătălii. Să nu-i despice capul cu o rază atât de fierbinte încât creierii să-i ţâşnească din ţeastă şi să curgă ca aluatul, cum se întâmplă în coşmarurile mele cele mai urâte, în nopţile cele mai rele, când mă trezesc tremurând, dar tăcut; trebuie să rămân tăcut, altfel vor auzi că-mi lipsesc ai mei. Vreau acasă!”

  Dimineţile era mai bine. Căminul rămânea o durere surdă, undeva în adâncul memoriei. O oboseală în privire. În dimineaţa aceea, Bonzo apăru când se îmbrăcau.

  — Costumele de luptă! ordonă el.

  Era o bătălie. Al patrulea joc al lui Ender.

  Adversarul era Armata Leopard. Avea să fie uşor. Leoparzii erau noi şi ocupau o poziţie în ultimul sfert al clasamentului. Fuseseră înfiinţaţi cu numai şase luni în urmă şi-l aveau comandant pe Pol Slattery. Ender îşi îmbrăcă noul costum şi intră în monom; Bonzo îl smuci violent de acolo şi-l împinse la coada armatei. „Nu trebuia să faci asta”, îşi spuse Ender. „M-ai fi putut lăsa în şir.”

  Privi din coridor. Pol Slattery se număra printre cei mai tineri comandanţi, dar era inteligent şi avea idei originale. Soldaţii lui se deplasau permanent, ţâşnind de la o stea la alta, lunecând în lungul pereţilor pentru a ajunge deasupra sau înapoia Salamandrelor impasibile. Ender zâmbi. Bonzo era complet zăpăcit, şi la fel şi soldaţii lui. Leoparzii păreau că răsar din toate direcţiile. Cu toate acestea, bătălia nu era chiar atât de dezechilibrată pe cât părea. Ender observă că adversarii pierdeau mulţi luptători – tactica lor îi expunea prea mult. Mai important însă era faptul că Salamandrele se simţeau învinse. Cedaseră complet iniţiativa. Deşi erau, probabil, egali în număr cu inamicii, se adunaseră laolaltă precum ultimii supravieţuitori ai unui masacru, sperând parcă să fie trecuţi cu vederea.

  Ender se strecură uşurel pe poartă, se orientă astfel încât poarta adversă să fie „jos” şi pluti lent spre est, către un colţ unde n-avea cum să fie observat. Ba chiar trase în propriile picioare, ca să le îngheţe în poziţia îngenuncheată care-i oferea cea mai bună protecţie. Unui spectator obişnuit i-ar fi apărut ca orice alt soldat îngheţat, îndepărtându-se neajutorat din mijlocul luptei.

  Cum Armata Salamandră îşi aştepta resemnată distrugerea, Leoparzii le îndepliniră rapid dorinţa. Când ultima Salamandră încetă să mai tragă, mai rămăseseră nouă Leoparzi. Îşi formară echipa de deschidere a porţii adverse.

  Ender ochi atent cu braţul întins, aşa cum îl învăţase Petra. Înainte să înţeleagă cineva ce se petrece, îngheţase trei dintre soldaţi care erau gata să-şi apese căştile pe colţurile luminate ale uşii. Apoi fu reperat şi traseră în el – dar la început îi loviră doar picioarele deja îngheţate. Avu timp să-i ţintească şi pe ultimii doi băieţi de la poartă. Leoparzilor le mai rămăseseră doar patru soldaţi neîngheţaţi când, în cele din urmă, Ender fu lovit în braţ şi scos din luptă. Jocul se terminase la egalitate, şi nu fusese atins în corp.

  Pol Slattery era furios, dar regulamentul nu fusese încălcat. Toţi Leoparzii bănuiau că fusese strategia lui Bonzo, de a păstra un soldat până în ultima clipă. Nu se gândiseră că micuţul Ender trăsese încălcând ordinele. Dar Salamandrele o ştiau. Bonzo o ştia şi Ender îşi putea da seama, după felul cum îl privea, că-l ura pentru că-l salvase de la înfrângerea totală. „Nu-mi pasă”, îşi spuse Ender. „Îţi va fi cu atât mai uşor să mă schimbi şi între timp n-o să cobori prea mult în clasament. Doar schimbă-mă! Am învăţat tot ce era de învăţat de la tine. Cum să pierzi cu stil, atâta ştii tu, Bonzo.” „Şi de fapt, ce am învăţat până acum?” Dezbrăcându-se lângă pat, Ender îşi recapitulă în gând: „Poarta adversarului e jos. Să-mi folosesc picioarele ca un scut în luptă. O mică rezervă, păstrată până la sfârşitul jocului, poate fi decisivă. Iar uneori soldaţii pot lua decizii mai inteligente decât ordinele primite.”

  Gol-puşcă, era gata să urce în pat, când Bonzo se apropie de el, cu faţa împietrită. „L-am mai văzut aşa pe Peter”, se gândi Ender, „tăcut, şi cu ochi de ucigaş. Dar Bonzo nu-i Peter. Bonzo ştie de frică.”

  — Wiggin, rosti comandantul, în sfârşit, am reuşit să te schimb. Am izbutit să-i conving pe Şobolani că incredibila ta poziţie în clasament nu-i un simplu accident. De mâine te duci la ei.

  — Mulţumesc, domnule, rosti Ender.

  Poate că tonul lui fusese prea recunoscător. Pe neaşteptate Bonzo îl pălmui cu toată puterea. Lovitura îl răsturnă pe băiat în pat. Apoi Bonzo îl izbi cu răutate în stomac. Ender căzu în genunchi.

  — Nu mi-ai respectat ordinele, vorbi Bonzo. Tare, ca să audă toţi: Un soldat bun respectă întotdeauna ordinele!

  Deşi plângea din cauza durerii, Ender nu putu să nu simtă satisfacţie la auzul murmurelor ce se înălţau prin dormitor. „Bonzo, prostule! Nu întăreşti disciplina, ci o distrugi. Ei ştiu că datorită mie, înfrângerea s-a transformat în egalitate. Iar acum văd cum mă răsplăteşti. Te-ai dovedit lipsit de minte în faţa tuturor. Ce preţ mai are acum disciplina ta?”

  În ziua următoare, Ender îi spuse Petrei că pentru binele ei, trebuiau să termine cu antrenamentele de dimineaţă. Bonzo n-avea nevoie de o nouă provocare, aşa încât ar fi fost mai bine ca fata să-l evite o vreme. Ea îl înţelese perfect.

  — În plus, îi zise, cred că te apropii de capacităţile tale maxime de ţintaş.

  Îşi lăsă pupitrul şi costumul în dulap. Putea purta uniforma Salamandrelor până ajungea la magazie, unde s-o schimbe pentru cea neagră-cafenie a Şobolanilor. Nu-şi adusese nimic cu el; avea să plece cu mâna goală. De altfel nu deţinea nimic – tot ceea ce era valoros se găsea în calculatorul şcolii, ori în capul şi mâinile sale.

  Utiliză unul dintre pupitrele publice din sala de jocuri şi se înscrise la un curs personal de autoapărare în condiţii de gravitate terestră. Nu se gândea să se răzbune pe Bonzo pentru că-l lovise. Dar intenţiona să nu mai permită nimănui s-o facă.

  Capitolul 8

  ŞOBOLANII

  — Domnule colonel, până acum jocurile au fost programate cinstit. Cu stelele distribuite fie aleator, fie simetric.

  — Cinstea e un atribut minunat, Anderson. N-are nimic de a face cu războiul.

  — Jocul va fi compromis. Clasamentele comparative vor fi lipsite de sens.

  — Slava Domnului!

  — Va dura luni de zile, ani, până să proiectam şi să testam noile săli de luptă.

  — De asta ţi-am cerut-o acum. Ca să începi. Să fii creativ. Să te gândeşti la toate combinaţiile de stele. Imposibile şi incorecte. Să te gândeşti la alte căi de a forţa regulamentul. Anunţuri în ultima clipa. Forţe inegale. După aceea, rulează simulările şl vezi care sunt cele mai dure şl cele mai simple. Dorim o progresie inteligentă. Dorim să-l dezvoltăm.

  — Când intenţionaţi să-l faceţi comandant? La opt ani?

  — Bineînţeles că nu. Încă nu i-am strâns armata.

  — Ah, deci aşa intenţionaţi să aranjaţi lucrurile?

  — Te-ai apropiat prea mult de joc, maiorule. Uiti că nu-i altceva decât un exerciţiu de antrenament.

  — E în acelaşi timp poziţie, identitate, scop, nume; tot ceea ce-i modelează pe copiii aceştia vine din joc. Când se va afla că poate fi manipulat, cântărit, aranjat, Şcoala nu va mai exista. Nu exagerez.

  — Ştiu.

  — De aceea, sper că Ender Wiggin este într-adevăr cel căutat, pentru că veţi distruge eficienţa metodei noastre de instruire pentru mult timp.

  — Dacă nu-i Ender, dacă vârful lui de sclipire militară nu coincide cu sosirea flotei noastre la planetele gândacilor, atunci n-o să mai conteze care-i metoda de instruire.

  — Sper să mă scuzaţi, domnule Graff, dar consider că trebuie să raportez Strategului şi Hegemonului ordinele dumneavoastră şi opinia mea asupra consecinţelor.

  — De ce nu dragului nostru Amiral?

  — Toată lumea ştie că-l aveţi în buzunar.

  — Câtă ostilitate, maior Anderson! Şi crezusem că suntem prieteni.

  — Suntem. Şi cred că aveţi dreptate în legătură cu Ender. Pur şi simplu nu sunt de acord ca singur, absolut singur, să hotărâţi soarta lumii.

  — Nici măcar nu cred că am dreptul să decid soarta lui Ender Wiggin.

  — Deci nu vă deranjează dacă o să raportez?

  — Ba bineînţeles că mă deranjează, tembelule! Asta e ceva ce trebuie decis de oameni care ştiu ce fac, nu de politicienii ăştia speriaţi, care şi-au obţinut posturile pentru că, întâmplător, au putere politică în ţara din care provin.

  — Dar înţelegeţi de ce o fac.

  — Pentru că eşti un nenorocit de birocrat atât de miop, încât crezi că trebuie să te acoperi pentru cazul în care lucrurile ies prost. Ei bine, dacă lucrurile ies prost, toţi o să fim hrana gândacilor! Ai încredere în mine, Anderson, şi nu-mi aduce pe cap toată blestemata aia de Hegemonie! Ceea ce fac e îndeajuns de greu şi fără prezenţa lor.

  — Nu vi se pare cinstit? Jocurile sunt măsluite împotriva dumneavoastră? Lui Ender i-o puteţi face, dar nu vă place să fiţi într-o situaţie similară, aşa-i?

  — Ender Wiggin e de zece ori mai inteligent şi mai puternic decât mine. Ceea ce-i fac eu îi va scoate la iveală geniul. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost strivit. Maior Anderson, ştiu că stric jocul, şi ştiu că-l iubeşti mai mult decât pe oricare dintre băieţii care-l joacă. Urăşte-mă dacă vrei, dar nu mă opri!

  — Îmi rezerv dreptul de-a înştiinţa oricând Hegemonul şi Strategul. Deocamdată… faceţi ce doriţi.

  — Îţi mulţumesc foarte mult.

  — Ender Wiggin, micul prostănac care conduce-n clasament, ce plăcere să te-avem printre noi! Comandantul Armatei Şobolan zăcea întins pe un pat, în pielea goală şi cu pupitrul în braţe. Dacă te-avem pe tine, cum să mai pierdem de acum? Câţiva băieţi din apropiere chicotiră.

  Nu puteau exista două armate mai diferite decât Salamandrele şi Şobolanii. Dormitorul era dezordonat şi gălăgios. După experienţa cu Bonzo, Ender crezuse că absenţa disciplinei urma să fie o bine venită uşurare. În loc de aşa ceva, descoperi că se aşteptase la linişte şi ordine, iar dezordinea de aici îl stânjenea.

  — Ne descurcăm a-ntâia, Ender Tender. Io-s Rose Năsosu', un evreiaş clasa unu, iar tu nu eşti decât o puţulică de creştin. Să nu uiţi cheştia-asta!

  De la formarea FI, Strategul forţelor militare fusese întotdeauna un evreu. Exista o legendă potrivit căreia generalii evrei nu pierdeau războaie. Şi, deocamdată, era adevărat. Îi făcea pe toţi evreii din Şcoala de Luptă să viseze la funcţia de Strateg, conferindu-le prestigiu de la început. În acelaşi timp, trezea şi resentimente. Adesea, Armata Şobolan era poreclită Forţa Cac, parodiind denumirea Forţei de Atac a lui Mazer Rackham. Multora le plăcea să-şi amintească faptul că în timpul celei de-a Doua Invazii, deşi un evreu american era Hegemonul alianţei, un alt evreu israelit ocupase funcţia de Strateg la comanda generală a apărării FI, iar un evreu rus fusese Amiralul flotei, adevăratul erou fusese Mazer Rackham, un neo-zeelandez puţin cunoscut, jumătate Maori, adus de două ori înaintea curţii marţiale, dar a cărui Forţă de Atac alungase, şi, în cele din urmă zdrobise, flota gândacilor în vecinătatea lui Saturn.

  Dacă Mazer Rackham a putut să salveze lumea, atunci nu conta câtuşi de puţin dacă erai sau nu evreu, ziceau oamenii.

  Dar de fapt conta, şi Rose Năsosu' o ştia. Obişnuia să glumească pe seama propriei sale persoane, pentru a diminua comentariile batjocoritoare ale antisemiţilor – aproape toţi cei pe care îi învingea deveneau, cel puţin o vreme, antisemiţi – dar în acelaşi timp se asigura că toţi îi cunoşteau naţionalitatea. Armata lui era pe locul al doilea, aspirând la primul.

  — Te-am luat, creştine, deoarece nu vreau ca lumea să creadă că eu câştig numai pentru că am soldaţi extraordinari. Vreau să se vadă că până şi cu un găinaţ ca tine, tot pot învinge. Aici avem numai trei reguli. Să faci ce-ţi zic eu şi să nu te pişi în pat.

  Ender încuviinţă. Ştia că Rose aştepta să-l întrebe care era a treia regulă. De aceea îl întrebă.

  — Au fost trei reguli. Aici nu prea avem timp de mate. Mesajul era clar. Victoria e mai importantă decât orice.

  — Antrenamentele tale cu picii din ciclul întâi s-au terminat, Wiggin. Ter-mi-nat! Acum eşti într-o armată de băieţi mari. Te-am pus în plutonul Blândului Dink. De-acum încolo, în ceea ce te priveşte, Blândul Dink e Dumnezeu.

  — Atunci, tu cine eşti?

  — Şeful de personal care l-a angajat pe Dumnezeu, rânji Rose. În plus, nu mai ai voie să te atingi de pupitru până nu îngheţi doi soldaţi inamici în aceeaşi bătălie. Ordinul ăsta e de autoapărare. Am auzit că eşti bun la programare. N-am chef să-ţi bagi nasul prin pupitrul meu.

  Toţi izbucniră în râs. După câteva clipe, Ender pricepu motivul. Rose îşi programase pupitrul să afişeze o pereche de organe genitale masculine gigantice, care se bălăbăneau. „Ăsta-i exact genul de comandant căruia m-ar fi dat Bonzo”, gândi Ender. „Cum poate câştiga bătălii un băiat care-şi ocupă timpul în felul ăsta?”

  Îl găsi pe Blândul Dink în sala de jocuri, nu jucând, ci privind.

  — Mi te-a arătat cineva, zise Ender. Eu sunt Ender Wiggin.

  — Ştiu.

  — Fac parte din plutonul tău.

  — Ştiu.

  — N-am prea multă experienţă.

  Dink îl examină atent.

  — Uite ce-i, Wiggin, ştiu toate astea. De ce crezi că i-am cerut lui Rose să mi te aducă?

  Deci nu fusese azvârlit, fusese solicitat, fusese ales. Blândul îl dorise.

  — De ce?

  — Ţi-am urmărit antrenamentele cu ciclul întâi. Cred că eşti promiţător. Bonzo e prost şi voiam să capeţi o instrucţie mai bună decât ţi-o putea oferi Petra. Ea se pricepe numai la tir.

  — Trebuia să învăţ să trag…

  — Continui să te mişti de parcă ţi-ar fi frică să nu te scapi în pantaloni.

  — Atunci, învaţă-mă tu!

  — N-ai decât să ţii ochii deschişi.

  — N-o să renunţ la antrenamentele mele din timpul liber.

  — Nici nu vreau s-o faci.

  — Rose aşa mi-a ordonat.

  — Nu te poate opri. Aşa cum nu te poate opri să-ţi foloseşti pupitrul.

  — Crezusem că un comandant poate ordona orice.

  — Şi eu pot ordona Lunii să dispară, dar nu se va întâmpla. Uite ce-i, Ender, comandanţii au exact atâta autoritate cât îi laşi tu să aibă. Cu cât îi asculţi mai mult, cu atât au mai multă putere asupra ta.

  — Şi cum îi pot opri să-mi facă rău? întrebă Ender, amintindu-şi loviturile lui Bonzo.

  — Crezusem că de asta iei cursuri de auto-apărare.

  — M-ai urmărit peste tot?

  Dink nu-i răspunse.

  — Nu vreau să-l supăr pe Rose. Vreau să particip la bătălii. M-am săturat să tot privesc.

  — Procentajul de eficienţă o să-ţi scadă.

  De data aceasta, Ender fu cel care tăcu.

  — Ascultă, Ender, atâta vreme cât faci parte din plutonul meu, participi la toate bătăliile.

  În curând, Ender avea să afle ce însemna asta. Dink îşi instruia plutonul separat de restul Şobolanilor; nu se consulta niciodată cu Rose şi doar rareori toate plutoanele exersau împreună. Aveai impresia că Rose comanda o armată, iar Dink o alta, mult mai mică, aflată întâmplător în aceeaşi sală, în acelaşi timp.

  Dink începu prima şedinţă cerându-i lui Ender să demonstreze poziţia sa de atac cu picioarele înainte. Ceilalţi băieţi nu erau încântaţi.

  — Cum putem ataca, întinşi pe spate? întrebară ei.

  Spre surprinderea lui Ender, Dink nu-i corectă, nu le spuse: „Nu atacaţi întinşi pe spate, ci cădeţi în jos spre adversari.”

  Văzuse cum proceda Ender, însă nu înţelesese ce implică poziţia aceea. În scurt timp, băiatul îşi dădu seama că deşi Dink era extrem de capabil, persistenţa lui în a păstra orientarea gravitaţională de pe coridor, în loc să-şi imagineze poarta duşmană ca fiind „jos”, îi limita gândirea.

  Exersară atacul unei stele ocupate de inamici. Înainte de a încerca metoda lui Ender, cu picioarele înainte, o făcuseră întotdeauna în poziţie verticală, cu întregul corp expus ca ţintă. Chiar şi aşa însă, ajunseră la stea şi apoi atacară adversarul dintr-o singură direcţie.

  — Pe deasupra! strigă Dink şi ei executară.

  Dink nu se mulţumi cu atât, ci repetă asaltul, ordonând:

  — Din nou, cu capu-n jos!

  Însă datorită permanentei lor referiri la o gravitate care nu exista, băieţii se mişcau cu stângăcie pe dedesubtul stelei, parcă suferind de ameţeală.

  Detestau atacul cu picioarele înainte. Dink insista să-l folosească şi ca urmare îl detestară pe Ender.

  — Trebuie să-nvăţăm de la un ciclu-ntâi cum să luptăm? mormăi unul dintre ei, asigurându-se că Ender îl putea auzi.

  — Da, replică Dink. Continuară să exerseze.

  Şi învăţară. La antrenamente începură să-şi dea seama cât de greu era să loveşti un inamic care te ataca venind cu tălpile spre tine. De îndată ce se convinseră de acest lucru, practicară manevra cu mai mult entuziasm.

  În seara aceea fu prima dată când Ender veni la o şedinţă de antrenament după o întreagă după-amiaza de instrucţie. Era obosit.

  — Acum că eşti într-o armată adevărată, îi zise Alai, nu mai trebuie să lucrezi cu noi.

  — De la voi pot învăţa lucruri pe care nu le ştie nimeni.

  — Blândul Dink e cel mai bun. Am auzit că eşti în plutonul lui.

  — Atunci, hai la treabă! Să vă arăt ce-am învăţat azi de la el.

  Împreună cu alţi douăzeci de băieţi, repetară toate exerciţiile care-l istoviseră cu câteva ore înainte. Veni însă cu idei noi, făcându-i să încerce manevrele cu un picior îngheţat, cu ambele picioare îngheţate, sau utilizând soldaţi îngheţaţi drept cârme cu care să-şi modifice direcţia.

  Pe la jumătatea şedinţei, Ender îi observă pe Dink şi Petra împreună, stând în uşă şi privind. Mai târziu, când se uită iarăşi, dispăruseră.

  „Deci mă urmăresc şi se ştie ce facem.” Nu avea habar dacă Dink îi era prieten; credea că Petra îi era, însă nu putea fi sigur de nimic. Poate că se înfuriaseră pentru că el făcea ceea ce era apanajul comandanţilor şi şefilor de plutoane – instruirea şi antrenamentul soldaţilor. Poate se simţeau ofensaţi că un soldat era atât de apropiat de cei din ciclul întâi. Îl stânjenea să fie observat de alţii mai mari decât el.

  — Credeam că ţi-am zis să nu foloseşti pupitrul! Rose Năsosu' apăruse lângă patul lui Ender.

  Băiatul nu ridică privirea.

  — Îmi fac tema la trigonometrie pentru mâine.

  Rose lovi cu genunchiul pupitrul.

  — Am zis să nu-l foloseşti!

  Ender aşeza pupitrul pe pat şi se sculă.

  — Am nevoie de trigonometrie mai mult decât am nevoie de tine.

  Năsosu' era cu cel puţin patruzeci de centimetri mai înalt decât Ender. Însă băiatul nu-şi făcea griji. N-avea să se ajungă la violenţă fizică. Şi, chiar dacă se ajungea, credea că putea face faţă. Rose era leneş şi nu se pricepea la lupta corp la corp.

  — Ai coborât în clasament, pişpirică, spuse Rose.

  — Mă aşteptam. Am fost în frunte numai datorită modului idiot în care mă utilizau Salamandrele.

  — Idiot? Strategiile lui Bonzo au câştigat câteva jocuri-cheie.

  — Strategiile lui Bonzo n-ar fi câştigat nici măcar o bătaie cu perne. Îi încălcam ordinele, ori de câte ori trăgeam.

  Rose nu ştiuse. Se înfurie.

  — Deci, Bonzo m-a minţit în legătură cu tine. Nu eşti numai mic şi incompetent, ci şi indisciplinat!

  — Însă de unul singur am transformat o înfrângere în egalitate.

  — O să vedem ce mai faci de unul singur data viitoare, rosti Rose şi plecă.

  Un coleg de pluton al lui Ender clătină din cap:

  — Eşti idiot ca un coiot.

  Băiatul privi spre Dink, care desena pe pupitrul său. Dink ridică ochii şi-i întoarse privirea lui Ender.

  Nici un semn. Absolut nimic. „Bine”, se gândi Ender, „mă pot descurca şi singur.”

  Bătălia avu loc peste două zile. Era prima dată că Ender lupta în cadrul unui pluton şi se simţea nervos. Plutonul lui Dink se înşirui de-a lungul peretelui din dreapta coridorului şi Ender fu extrem de atent să nu se rezeme, să nu-şi lase greutatea pe nici un picior. Să rămână în echilibru.

  — Wiggin! strigă Rose Năsosu'.

  Ender simţi cum îl cuprinde groaza din gât şi până în stomac, un fior care-l străbătu ca un curent electric. Rose îl văzu.

  — Tremuri? Vezi să nu te scapi în pantaloni, băieţel!

  Îl împinse către câmpul de forţă care ascundea vederii sala de luptă. O să vedem cât de bine te descurci acum, Ender. Când se deschide uşa, sări şi porneşti drept spre poarta adversarului.

  Sinucidere! Autodistrugere inutilă, lipsită de sens! Însă acum trebuia să urmeze ordine, aceasta era bătălie, nu şcoală. Pentru o clipă, clocoti în sine, apoi se calmă.

  — Excelent, domnule, zise el. Direcţia în care voi trage este a corpului lor principal.

  — N-o să ai timp să tragi, puţulică! chicoti Rose.

  Peretele dispăru. Ender sări în sus, se prinse de mânerele din tavan şi se catapultă prin uşă, în jos, spre poarta inamică.

  Adversarii erau Armata Centipedă, care de abia începuseră să iasă prin poarta lor, când Ender străbătuse deja jumătate din sală. Mulţi reuşiră să se adăpostească îndărătul stelelor, însă Ender îşi ghemuise picioarele sub el şi, ţinând pistolul între ele, trăgea îngheţându-i pe mulţi în timp ce ieşeau.

  Îi loviră picioarele, dar mai avu la îndemână trei secunde preţioase înainte ca să-i poată atinge corpul, scoţându-l din acţiune. Mâna cu arma rămase îndreptată asupra grosului Centipezilor. Trase încontinuu, până-l îngheţară.

  După încă o secundă, se izbi de câmpul de forţă al uşii inamice şi ricoşă, rotindu-se. Intră într-un grup de soldaţi duşmani dinapoia unei stele; aceştia îl împinseră şi se roti şi mai rapid. Ricoşă lipsit de control prin tot restul bătăliei, deşi frecarea treptată cu aerul îl încetini. N-avea habar câţi soldaţi îngheţase înainte de-a fi scos din luptă, totuşi îşi putea da seama că Şobolanii câştigaseră, ca de obicei.

  La sfârşitul bătăliei, Rose nu-i vorbi. Ender cotinua să conducă în clasamentul eficienţei, deoarece îngheţase trei, scosese din luptă doi, şi rănise şapte. Nu se mai pomeni nimic despre răzvrătire şi despre interzicerea utilizării pupitrului. Năsosu' rămase în partea lui de dormitor, lăsându-l în pace.

  Blândul Dink începu să exerseze intrările rapide în sală – atacul lui Ender asupra adversarului care de abia ieşea prin poartă fusese devastator.

  — Dacă un soldat poate provoca atâtea pierderi, gândiţi-vă ce poate face un pluton!

  Dink îi ceru maiorului Anderson să deschidă o uşă în mijlocul unui perete şi la antrenamente, pe lângă uşa de la nivelul podelei, ca să poată exersa lansările în condiţii de luptă. Ştirea se răspândi. De acum nimeni nu-şi mai putea permite să rămână cinci, zece sau cincisprezece secunde în coridor pentru a aprecia situaţia. Jocul se modificase.

  Alte bătălii. De data aceasta, Ender îndeplini rolul cuvenit în cadrul unui pluton. Făcu greşeli. Pierdu acţiuni secundare. Coborî pe locul doi în clasamentul eficienţei, apoi pe patru. După aceea, începu să greşească mai rar şi să se integreze în pluton; urcă pe poziţia a treia, a doua şi redeveni lider.

  Într-o după-amiaza, Ender rămase după instrucţie în sala de luptă. Observase că Dink obişnuia să întârzie la cină şi bănuia că se antrena suplimentar. Lui nu-i era foame şi dorea să vadă ce făcea Dink în secret.

  Însă băiatul nu făcu nimic. Rămase lângă uşă, privindu-i.

  Dink se întoarse cu spatele la el, îşi scoase costumul şi se împinse uşor cu tălpile în podea. Pluti încet spre mijlocul sălii, tot mai lent, cu trupul relaxându-se aproape complet, aşa încât braţele şi palmele îi păreau mişcate de curenţii foarte slabi din sală.

  După viteza şi tensiunea instrucţiei, după epuizarea fizică şi nervoasă, era odihnitor pur şi simplu să-l vezi plutind. O făcu timp de zece minute, până ajunse la un alt perete. Acolo se împinse puternic cu picioarele, reveni la costum şi-l îmbrăcă.

  — Vino, i se adresă lui Ender.

  Merseră în dormitor. Era pustiu, deoarece toţi băieţii plecaseră la masă. Cei doi se îmbrăcară în uniformele obişnuite. Ender veni apoi lângă patul lui Dink şi aşteptă până acesta termină de îmbrăcat.

  — De ce-ai rămas? îl întrebă şeful său de pluton.

  — Nu mi-era foame.

  — Bun, acum ştii de ce nu sunt un comandant.

  Ender se întrebase adeseori.

  — De fapt, m-au promovat de două ori şi am refuzat.

  „Refuzat”?

  — Mi-au luat dulapul, patul şi pupitrul, mi-au dat o cabină de comandant şi o armată. Eu am rămas în cabină fără să fac nimic, până au cedat şi m-au pus înapoi, în armata altuia.

  — De ce?

  — Pentru că n-o să-i las să mă manipuleze. Nu pot crede că încă n-ai văzut ce-i dincolo de tot rahatul ăsta. Deşi, poate că eşti prea mic. Nu celelalte armate sunt adevăraţii adversari, ci profesorii! Ei ne pun să ne luptăm între noi, să ne urâm. Jocul e totul. Câştigaţi, câştigaţi, câştigaţi! Şi pentru ce? Ne omoram între noi, înnebuniţi, încercând să ne învingem. Şi în tot timpul ăsta, ticăloşii ne privesc, ne studiază, des-coperindu-ne punctele slabe, hotărând dacă suntem sau nu, destul de buni. Destul de buni pentru ce? Când m-au adus aici, aveam şase ani. Ce dracu' ştiam? Ei au decis că eram bun pentru program, dar niciodată nu m-a întrebat nimeni dacă programul era bun pentru mine.

  — Atunci de ce nu pleci acasă?

  Dink rânji.

  — Pentru că nu pot renunţa la joc. Ridică costumul de luptă de pe pat. Pentru că iubesc chestia asta.

  — Atunci de ce nu vrei să fii comandant?

  — Niciodată, clătină din cap băiatul. Uite ce-au făcut din Rose. A înnebunit. Rose Năsosu'! Doarme aici, cu noi, în loc să stea în cabină. De ce? Pentru că-i este frică să rămână singur. Îi e frică de întuneric.

  — Lui Rose?

  — L-au făcut comandant şi trebuie să se poarte ca un comandant. Nu ştie ce face. Câştigă, dar asta-l sperie cel mai rău, pentru că nu ştie de ce învinge, atât doar că am şi eu un rol în toată chestia asta. În orice clipă, cineva poate afla că Rosen nu-i un sclipitor general israelian, care poate câştiga în orice situaţie. El nu ştie de ce învinge sau pierde. Nimeni nu ştie.

  — Nu-nseamnă că este nebun.

  — Ştiu. Eşti aici de un an, crezi că oamenii ăştia sunt normali? Ei bine, nu sunt! Nici noi nu suntem. Am căutat în bibliotecă, am solicitat cărţi prin pupitru. Cărţi vechi, pentru că nu-ţi permit accesul la nimic nou, totuşi am căpătat o idee destul de clară despre ce sunt copiii – iar noi nu suntem copii. Copiii mai pot pierde uneori, fără să-i pese cuiva. Copiii nu sunt în armate, ei nu sunt comandanţi, nu conduc alţi patruzeci de copii; e mai mult decât poate suporta cineva fără să n-o ia niţel razna.

  Ender încercă să-şi amintească cum erau colegii lui de şcoală de pe Pământ. Nu se putea gândi însă decât la Stilson.

  — Am avut un frate. Un tip normal. Nu-l interesau decât fetele. Şi zborul. Voia să zboare. Obişnuia să joace mingea cu prietenii. Un joc amuzant: aruncai mingea printr-un inel, şi driblai pe coridoare până îţi confiscau mingea ofiţerii de ordine. Ne distram grozav. Când m-au luat, mă învăţa cum să driblez.

  Ender se gândi la propriul său frate şi amintirile nu erau drăgăstoase.

  Dink îi înţelese expresia feţei.

  — Hei, ştiu, nimeni nu trebuie să vorbească despre acasă. Totuşi noi am venit de undeva. Să ştii că nu Şcoala de Luptă te-a creat. Ea nu creează nimic. Pur şi simplu distruge. Şi toţi ne amintim lucruri de acasă. Poate că nu neapărat lucruri bune, dar ni le amintim, şi atunci minţim şi pretindem că… uite ce-i, Ender, de ce nimeni nu vorbeşte niciodată despre acasă? Asta nu-ţi sugerează cât de importantă e problema? Că nimeni nici măcar nu recunoaşte că… oh, la dracu!

  — Nu s-a întâmplat nimic rău, îl linişti Ender. Mă gândisem la Valentine. Sora mea…

  — N-am vrut să te tulbur.

  — Nu-i nimic. Nu mă gândesc prea mult la ea, pentru că întotdeauna păţesc… aşa.

  — Exact, noi nu plângem niciodată. Cristoase, nu m-am gândit până acum! Nimeni nu plânge! încercăm cu adevărat să fim adulţi. Aşa, ca taţii noştri. Pariez că taică-tău era ca tine. Pariez că era tăcut şi înghiţea multe, apoi izbucnea şi…

  — Eu nu semăn cu tata.

  — Deci poate că greşesc. Uită-te însă la Bonzo, fostul tău comandant. El are un sindrom avansat de trufie spaniolă. Nu-şi poate permite să aibă slăbiciuni. Să fii mai bun decât el constituie de-a dreptul o insultă. Să fii mai puternic e ca şi cum i-ai tăia coaiele. De asta te urăşte, pentru că n-ai suferit când a-ncercat să te pedepsească. Pentru asta e-n stare cu adevărat să te ucidă. E nebun! Toţi sunt nebuni.

  — Şi tu nu eşti?

  — Eu nebun şi eu, băiatu', dar când eu nebun, eu merge, eu pluteşte singur în aer şi nebunia iese din mine, intră-n pereţi şi nu mai iese de-acolo decât la bătălie, când băieţii se loveşte de pereţi şi-o scoate.

  Ender zâmbi.

  — Şi tu nebun curând, urmă Dink. Hai să mâncăm!

  — Eu cred că poţi fi comandant fără să fii nebun. Poate că dacă ştii despre nebunie, o poţi evita.

  — N-o să-i las pe ticăloşi să mă-ncalece, Ender. Te-au luat şi pe tine în colimator şi nu intenţionează să te trateze cu bunătate. Uită-te ce ţi-au făcut până acum!

  — Nu mi-au făcut nimic altceva decât că m-au promovat.

  — Şi-asta-ţi face viaţa mai uşoară?

  Ender râse şi scutură din cap.

  — Poate că ai dreptate.

  — Ei cred că te-au prins. Nu-i lăsa!

  — Dar de asta am venit, spuse Ender. Ca să fiu transformat într-o unealtă. Ca să salvez lumea.

  — Cum poţi să mai crezi în povestea asta?

  — Care poveste?

  — Ameninţarea gândacilor… Salvarea lumii… Uite ce-i, Ender, dacă gândacii ar dori să ne desfiinţeze, ar fi deja aici. Nu ne mai invadează. I-am bătut şi au fugit.

  — Şi filmele…?

  — Toate sunt din Prima şi a Doua Invazie. Bunicii tăi nici nu se născuseră când i-a terminat Mazer Rackham. Uită-te cu atenţie. Totu-i o farsă. Nu există nici un conflict, doar ne înnebunesc pe noi.

  — De ce?

  — Pentru că atâta vreme cât oamenii se tem de gândaci, FI poate rămâne la putere şi atâta vreme cât este la putere, anumite ţări îşi pot păstra autoritatea supremă. Mai uită-te la video, Ender. În curând, oamenii se vor prinde de jocul ăsta şi va izbucni un război civil care va însemna sfârşitul total. Asta e ameninţarea, nu gândacii. Iar când va izbucni, noi doi n-o să mai fim prieteni. Pentru că tu eşti american, ca şi dragii noştri profesori. Iar eu nu sunt.

  Merseră în sala de mese şi mâncară, discutând despre alte lucruri. Cu toate acestea, Ender ţinea minte cuvintele lui Dink. Şcoala de Luptă era atât de izolată, jocurile atât de importante în minţile copiilor, încât Ender uitase de lumea din exterior. Onoare spaniolă… Război civil… Politică… Şcoala de Luptă era într-adevăr un loc foarte mic.

  Totuşi, Ender nu ajunsese la concluziile lui Dink. Gândacii erau reali. Ameninţarea era reală. FI controla o mulţime de lucruri, însă nu şi reţelele TV şi video. Cel puţin nu acolo unde crescuse Ender. În locul unde trăise Dink, în Ţările de Jos, aflate de trei generaţii sub hegemonie rusească, poate că totul era controlat, însă Ender ştia că minciunile nu puteau dura mult în America. Aşa încât continua să creadă.

  Continua să creadă, dar sămânţa îndoielii fusese plantată acum, iar la răstimpuri îi mai încolţea un firicel de rădăcină. Sămânţa aceea schimba totul. Îl făcu pe Ender să asculte mai atent ce vor de fapt oamenii şi nu ceea ce spun. Îl făcu mai înţelept.

  La antrenamentul din seara aceea nu veniră decât jumătate din băieţi.

  — Unde-i Bernard? întrebă Ender.

  Alai rânji. Shen închise ochii şi adoptă o mască meditativă.

  — N-ai auzit? răspunse un băiat. Umblă vorba că oricine se antrenează cu tine n-o să ajungă nimic în nici o armată. Se zice că nici un comandant nu vrea soldaţi stricaţi de instrucţia ta.

  Ender încuviinţă din cap.

  — Da' după cum o văd eu, urmă băiatul, dac-o să fiu cel mai tare soldat, orice comandant deştept o să mă ia. Nu?

  Continuară şedinţa. După vreo jumătate de oră, când exersau evitarea coliziunilor cu soldaţi îngheţaţi, în sală intrară câţiva comandanţi în diferite uniforme. În mod ostentativ, începură să noteze numele băieţilor.

  — Hei! strigă Alai. Vedeţi să mă scrieţi corect!

  La următorul antrenament veniră şi mai puţini băieţi. Îi povestiră lui Ender diferite cazuri: băieţi din ciclul întâi care fuseseră îmbrânciţi la duş, sau avuseseră accidente în sala de mese şi de jocuri, sau li se şterseseră fişierele de către cei mari care puteau sparge sistemele de protecţie primitive ale pupitrelor.

  — În seara asta nu ne mai antrenăm, spuse Ender.

  — Pe dracu'! replică Alai.

  — Facem o pauză de câteva zile. Nu vreau ca puştii să păţească ceva.

  — Dacă te opreşti, fie numai pentru o seară, o să-şi dea seama că au găsit un punct slab. E ca şi cum ai fi dat înapoi din faţa lui Bernard, când se purta ca un porc.

  — În plus, interveni Shen, nouă nu ne este teamă şi nici nu ne pasă, aşa că-i obligaţia ta morală să continui. Avem nevoie de antrenamente, şi tu ai tot atâta nevoie.

  Ender îşi aminti cuvintele lui Dink. Jocul era un fleac, comparat cu restul lumii. La urma urmei, de ce ar fi trebuit cineva să-şi piardă toate serile pentru jocul ăsta imbecil?

  — Oricum, nu reuşim mare lucru, zise Ender şi porni spre ieşire. Alai îl opri.

  — Te-au speriat şi pe tine? Te-au bătut la duşuri? Te-au băgat cu capu-n budă? Ţi-a băgat cineva pistolu-n cur?

  — Nu.

  — Mai eşti prietenul meu? şopti Alai.

  — Da, răspunse Ender.

  — Atunci şi eu mai sunt prietenul tău şi rămân aici să mă antrenez cu tine.

  Băieţii cei mari veniră şi acum, dar mai puţini dintre ei erau comandanţi. Majoritatea erau soldaţi din alte armate. Ender recunoscu uniforma Salamandrelor. Chiar şi câteva uniforme ale Şobolanilor. De data aceasta, nu notară nici un nume. Dimpotrivă, râseră de ei, batjocorindu-i pe puştii din ciclul întâi, care încercau să stăpânească tehnici dificile cu muşchii lor neantrenaţi. Câţiva începuseră să se simtă ruşinaţi.

  — Ascultaţi-i, le zise Ender. Ţineţi minte spusele lor. Dacă vreodată doriţi să vă scoateţi din minţi duşmanii, strigaţi-le exact aceleaşi lucruri. Îi vor face să acţioneze negând, să înnebunească. Dar noi nu înnebunim.

  Lui Shen îi plăcu atât de mult ideea, încât după fiecare atac verbal, puse un grup de patru puşti să repete aceleaşi cuvinte, în cor, de cinci-şase ori la rând. După câteva asemenea refrene, câţiva dintre băieţii mari se lansară de pe pereţi ca să-i ia la bătaie.

  Costumele fuseseră proiectate pentru condiţiile înfruntărilor cu arme care nu răneau; ofereau însă puţină protecţie şi împiedicau serios mişcările atunci când se ajungea la luptă corp la corp în imponderabilitate. Oricum, jumătate din cei veniţi la antrenamente erau îngheţaţi şi nu se puteau lupta; totuşi rigiditatea costumelor le conferea o utilitate potenţială. Ender le ordonă rapid să se adune într-unul din colţurile sălii. Cei mari râseră şi mai tare de ei, iar puţinii care rămăseseră lângă pereţi se alăturară acum atacului.

  Ender şi Alai deciseră să propulseze un băiat îngheţat în calea unui duşman. Din coliziune, cei doi ricoşară în direcţii opuse. Adversarul răcni de durere şi se prinse cu mâinile de pieptul lovit de casca celuilalt.

  Gluma luase sfârşit. Toţi soldaţii mari se lansară ca să intre în luptă. Ender n-avea nici o speranţă că vreunul dintre ai lui avea să scape nevătămat. Însă adversarii veneau neorganizaţi, lipsiţi de orice tactică; nu mai acţionaseră niciodată împreună, în timp ce micul grup de antrenament al lui Ender era alcătuit dintr-o duzină de băieţi care se cunoşteau bine între ei şi ştiau cum să conlucreze.

  — Nova! strigă Ender.

  Ei râseră. Se adunară în trei grupuri, cu picioarele laolaltă, ghemuiţi pe vine şi ţinându-se de mâini aşa încât formau nişte stele pe fundalul peretelui.

  — Îi ocolim şi ne-ndreptăm spre uşă! Acum!

  La semnalul lui, cele trei stele explodară, fiecare băiat lansându-se într-o direcţie diferită, dar sub un asemenea unghi încât să poată ricoşa din perete şi să se îndrepte către uşă. Deoarece toţi inamicii erau în mijlocul sălii, unde schimbările de traiectorie erau mult mai dificile, scăpară neinterceptaţi.

  Ender se poziţionase în aşa fel încât după lansare să facă joncţiunea cu puştiul îngheţat utilizat drept proiectil. Acum nu mai era îngheţat, şi-l lăsă pe Ender să-l prindă, să-l învârtă şi să-l împingă spre uşă. Din nefericire, reacţia îl trimise pe Ender în direcţia opusă, cu o viteză redusă. Singur din tot grupul său, se îndreptă lent către capătul sălii unde se strânseseră băieţii cei mari. Rotindu-se, putu să-i zărească pe ai săi, aflaţi în siguranţă pe celălalt perete.

  Între timp, adversarii, furioşi şi dezorganizaţi, îl observaseră. Ender calculă cât de repede avea să atingă peretele pentru a se relansa. Nu suficient de rapid. Câţiva inamici se îndreptau deja spre el. Uluit, distinse printre ei chipul lui Stilson. Apoi scutură din cap şi-şi dădu seama că se înşelase. Totuşi, situaţia era similară, dar acum ceilalţi n-aveau să stea deoparte, pentru un duel unul-contra-unul. Din câte îşi dădea seama, nu exista nici un şef, iar băieţii erau mult mai voinici decât el.

  La cursul de autoapărare, învăţase totuşi câteva lucruri despre deplasarea centrului de greutate, precum şi despre fizica obiectelor în mişcare. În bătăliile lor, n-ajungeau aproape niciodată la confruntări individuale corp la corp – nu se loveau de adversari decât dacă aceştia erau îngheţaţi. De aceea, în puţinele secunde pe care le avea la dispoziţie, Ender încercă să se poziţioneze cât mai bine pentru a-i primi pe adversari.

  Din fericire, nici ei nu ştiau mai multe despre bătaia în imponderabilitate, şi puţinii care încercară să-l atace descoperiră că o lovitură cu pumnul era destul de ineficientă, atunci când trupul ţi se deplasează înapoi aproape cu aceeaşi viteză ca a pumnului. În grup existau însă şi unii care voiau să împingă lucrurile mai departe, să rupă mâini sau picioare. Ender înţelese asta repede şi nu mai pierdu nici o clipă.

  Prinse de braţ un soldat care voise să-l lovească cu pumnul şi-l azvârli cu toată puterea. În felul acesta, se îndepărtă şi el din calea primului val de atacatori, deşi nu se apropiase de uşă.

  — Staţi pe loc! strigă spre prietenii săi care se grupaseră, pregătindu-se în mod evident să-i vină în ajutor. Staţi acolo!

  Cineva îl prinse de laba piciorului. Strânsoarea puternică îi oferea lui Ender un sprijin; putu să calce violent pe urechea şi umărul atacatorului, făcându-l să scoată un strigăt şi să-i dea drumul. Dacă l-ar fi eliberat din prima clipă, băiatul ar fi suferit mai puţin şi i-ar fi permis lui Ender să utilizeze manevra ca o lansare. Se agăţase însă prea strâns; urechea i se rupse şi împrăştie picături de sânge prin aer, iar viteza lui Ender se reduse şi mai mult.

  „Se-ntâmplă iarăşi, la fel”, gândi Ender. „Provoc iarăşi suferinţă doar pentru a mă salva pe mine. De ce nu mă lasă-n pace, ca să nu fiu nevoit să-i rănesc?”

  Alţi trei băieţi se îndreptau acum către el, iar de data aceasta acţionau împreună. Ca să-i poată face ceva, trebuiau însă să-l prindă. Ender se aşeză astfel încât doi dintre ei îl puteau prinde imediat de picioare, lăsându-i braţele libere să se ocupe de al treilea.

  Bineînţeles, înhăţară momeala. Ender înşfăcă piepţii cămăşii celui de-al treilea şi-l izbi cu casca în faţă. Din nou, un răcnet şi o jerbă de sânge. Cei doi care-i apucaseră picioarele începuseră să i le răsucească.

  Ender îl propulsă pe cel cu nasul spart într-unul din ei, se ciocniră violent şi piciorul său se eliberă. După aceea fu o chestiune destul de simplă ca, folosind strânsoarea celuilalt drept reazem, să-l lovească puternic în testicule şi apoi să se lanseze în direcţia uşii. Nu reuşise să se împingă prea bine şi viteza era destul de mică, dar nu conta. Nu-l urmări nimeni.

  Ajunse la prietenii săi de lângă uşă. Îl prinseră şi-l conduseră spre ieşire. Râdeau şi-l băteau cu palma pe spate.

  — Durule! îi spuneau.

  — Spaima!

  — Terminatorule!

  — Pe ziua de azi gata cu antrenamentele, zise Ender.

  — Se vor întoarce mâine, spuse Shen.

  — N-o să facă nimic, replică Ender. Dacă vin fără costume or să păţească exact ca azi. Dacă vin cu costume, îi putem îngheţa.

  — În plus, interveni Alai, n-o să-i lase profesorii.

  Ender îşi aminti cuvintele lui Dink şi se întrebă dacă Alai avea dreptate.

  — Hei, Ender! strigă unul dintre băieţii mai mari, atunci când ieşiră. Eşti un nimic, nenică! O să fii un nimic!

  — Fostul meu comandant, Bonzo, spuse Ender. Cred că nu mă agreează.

  În seara aceea, Ender ceru pupitrului noutăţile din şcoală. Patru băieţi se prezentaseră la infirmerie. Unul cu coaste rupte, altul cu un testicul umflat, unul cu urechea sfâşiată şi al patrulea cu nasul spart şi un dinte lipsă. În toate cazurile, motivul rănirii era acelaşi:

  COLIZIUNE ACCIDENTALĂ ÎN IMPONDERABILITATE.