Din spatele biroului, Garland ridică mâna dreaptă, îndrep-tând-o spre Resch. Instantaneu, atât Rich Deckard, cât şi celălalt vânător-de-recompense se aruncară la podea. Din cădere, Phil Resch scoase pistolul şi, cu o mişcare rapidă, trase asupra inspectorului.

  Raza laser, orientată cu precizia dată de ani îndelungaţi de antrenamente, despică în două craniul lui Garland, al cărui trup se prăbuşi înainte. Un laser miniaturizat i se rostogoli din mină pe suprafaţa biroului. O clipă, cadavrul se legănă în fotoliu, apoi alunecă într-o parte, zdrobindu-se de podea asemenea unei sacoşe cu ouă.

  — A uitat că asta mi-e meseria, spuse Resch, ridicându-se de jos. Aproape că pot să prevăd ce are de gând un android. Presupun că şi dumneata la fel…

  Lăsă deoparte arma, se aplecă şi examină plin de curiozitate cadavrul fostului şef.

  — Ce ţi-a spus cât timp am fost plecat?

  — A recunoscut că e android. Şi a mai spus că dumneata.

  Rick amuţi brusc, în timp ce creierul îi lucra cu febrilitate, calculând şi selectând variantele.

  —. că dumneata o să-l descoperi peste câteva minute, sfârşi el.

  — Nimic altceva?

  — Ba da, că această clădire e plină de androizi.

  Resch rămase pe gânduri.

  — O să ne fie greu la amândoi să ieşim de-aici. Oficial, eu am dreptul să plec ori de câte ori vreau, evident. Şi să iau cu mine şi un arestat.

  Rămase în aşteptare, trăgând cu urechea; de dincolo de uşa biroului nu răzbătea nici un sunet.

  — Cred că n-au auzit nimic, spuse el. Se pare că în această încăpere nu există nici un microfon ascuns, care să transmită totuî. aşa cum ar trebui.

  Cu un gest prudent, înghionti cadavrul androidului cu vârful pantofului.

  — Remarcabil ce capacitate psionică îţi dezvoltă meseria asta; am ştiut dinainte de a deschide uşa biroului că are să tragă în mine. Cinstit vorbind, sunt surprins că nu te-a omorât cât timp am fost plecat după aparat.

  — Aproape că era s-o facă, zise Rick. Multă vreme m-a ameninţat cu arma. Se gândise şi la asta. Dar era îngrijorat din pricina dumitale, nu dintr-a mea.

  — Unde apare vânătorul-de-recompense, androizii dispar, declamă Resch, cu o voce gravă. Îţi dai seama, nu-i aşa, că va trebui să te întorci la Operă şi s-o retragi pe Lubă Luft înainte ca vreunul dintre cei de aici să aibă timp s-o prevină despre cele întâmplate. Să-l prevină, aş zice. Îi consideri pe androizi nişte obiecte?

  — Cândva am făcut-o, zise Rick. Pe vremea când uneori mă sâcâia conştiinţa în privinţa muncii pe care trebuia s-o îndeplinesc; m-am apărat gândindu-mă la ei în felul ăsta. Dar acum cred că nu mai e necesar. În regulă, am să mă duc direct la Operă. Presupunând că poţi să mă scoţi de-aici.

  — Să zicem că-l aşezăm pe Garland la biroul lui, spuse Resch; tari trupul neînsufleţit al androidului înapoi în fotoliu, aranjându-i braţele şi picioarele în aşa fel încât, la o privire superficială, să aibă un aer cât mai natural cu putinţă – evident, cu condiţia ca nimeni să nu intre în birou. Apăsând butonul in-tercomului, Phil Resch anunţă secretara:

  — Inspectorul Garland a cerut să nu fie deranjat sub nici o formă în următoarea jumătate de oră. Lucrează la ceva ce nu suportă amânare.

  — Am înţeles, d-le Resch!

  Ridicând degetul de pe butonul intercomului, Phil Resch se adresă lui Rick:

  — O să te leg de mine cu cătuşele, pe' timpul cât vom mai rămâne în clădire. Bineînţeles, atunci când vom ajunge la aerogli-sor, o să-ţi dau drumul. Scoase o pereche de cătuşe, un capăt îl prinse de mâna lui Rick, celălalt – de propria sa încheietură. Haide, să terminăm o dată cu toată povestea asta. Îşi îndreptă umerii, respiră adânc şi deschise uşa biroului.

  Pretutindeni, în picioare sau la mesele de lucru, poliţiştii în uniformă îşi vedeau de treburile zilnice; nimeni nu le acordă celor doi vreo atenţie, în vreme ce străbăteau anticamera, spre ascensor.

  — Lucrul de care mi-e teamă, spuse Resch, pe când aşteptau sosirea liftului, este ca Garland să nu aibă implantat în gât vreun circuit de alarmă pentru cazurile de deces. Deşi. Ridică din umeri. M-aş fi aşteptat să funcţioneze până acum; altfel înseamnă că nu prea valorează mare lucru.

  Sosi ascensorul; alţi câţiva poliţişti, bărbaţi şi femei cu o înfăţişare greu de descris, ieşiră din cabină vorbind cu voce tare şi traversară holul, chemaţi fiecare de îndatoririle lui. Nici ei nu le acordară atenţie fugarilor.

  — Crezi că Departamentul la care lucrezi o să mă angajeze şi pe mine? întrebă Phil Resch când uşile se închiseră; apăsă pe butonul indicând acoperişul şi liftul începu să urce în tăcere. La urma urmei, în clipa asta nu mai am nici un fel de slujbă, ca să nu spunem mai mult.

  — N-nu. nu văd care-ar fi impedimentul? rosti Rick, precaut. Atâta doar că avem deja doi vânători-de-recompense. Trebuie să-i spun, gândi el. E crud şi lipsit de etică să n-o fac. D-le Resch, eşti android! Scoate-mă din locul în care ne aflăm şi-ţi voi da răsplata: eşti exact ceea ce amândoi detestăm mai mult. Esenţa a ceea ce suntem obligaţi să distrugem.

  — Nu reuşesc să înţeleg, spuse Phil Resch. Nu pare posibil. Timp de trei ani am lucrat sub conducerea androizilor. Dar de ce n-am bănuit nimic – vreau să spun nu îndeajunsca să întreprind ceva?

  — Poate că nu durează chiar de-atunci. Poate că s-au infiltrat de curând.

  — Au fost aici tot timpul. Garland a fost superiorul meu încă de la început, în urmă cu trei ani.

  — Conform celor spuse de el, zise Rick, au venit pe Pământ cu toţii odată. Şi nu e vorba de trei ani, ci doar de câteva luni.

  — Atunci a existat când va un Garland autentic, spuse Phil Resch. Undeva, pe parcurs, a fost înlocuit. Faţa lui netedă ca a unui rechin se strâmbă, în încercarea de a înţelege. Sau poate că. poate că mi-a fost implantat un sistem de falsă memorie. Poate că doar mi-l amintesc pe Garland în toată perioada asta. Dar… Chipul, scăldat acum de o suferinţă crescândă, i se zbătea spasmodic. Numai androizii sunt înzestraţi cu false sisteme de memorie. La oameni ele s-au dovedit ineficiente.

  Ascensorul se opri; uşile se dădură în lături şi acoperişul clădirii poliţiei li se înfăţişă dinainte, pustiu, cu excepţia câtorva vehicule parcate ici şi colo.

  — Iată şi maşina mea, arătă Phil Resch, descuind la repezeală uşile unui aeroglisor din apropiere şi împingându-l pe Rick înăuntru. Se aşeză, la rândul lui, la volan şi porni motorul, în clipa următoare, se înălţaseră deja în aer şi virând spre nord se îndreptau către clădirea Operei. Preocupat, Phil Resch conducea din reflex; gândurile, devenite din ce în ce mai sumbre, continuau să-i capteze atenţia.

  — Ascultă, Deckard, spuse el deodată. După ce-o vom retrage pe Lubă Luft. vreau ca dumneata să-mi. Vocea, aspră şi chinuită, i se frânse. Ştii despre ce e vorba. Aplică-mi testul Bo-neli sau scala aia a dumitale pentru determinarea empatiei. Trebuie să ştiu adevărul!

  — Putem să ne îngrijim de asta şi mai târziu, rosti Rick, evaziv.

  — Nu vrei s-o faci, nu-i aşa? îl privi Phil Resch, cu o înţelegere acută. Presupun că ştii care vor fi rezultatele; probabil că Garland ţi-a spus ceva. Unele fapte pe care eu nu le ştiu.

  — O sa fie greu s-o eliminăm pe Lubă Luft, chiar dacă sân-tem doi, spuse Rick. Mă depăşeşte chiar şi pe mine. Mai bine să ne îndreptăm atenţia numai asupra acestui fapt.

  — Dar nu e vorba doar de false structuri de memorie, continuă Phil Resch. Am acasă un animal; unul adevărat. O veveriţă. Şi ţin la ea, Deckard. În fiecare afurisită de dimineaţă îi dau de mâncare şi-i schimb hârtiile – înţelegi, îi curăţ cuşca – iar apoi, seara, când mă întorc acasă, îi dau drumul prin apartament şi ea aleargă peste tot. În cuşcă are o roată; ai văzut vreodată o veveriţă alergând în interiorul unei roţi? Fuge, şi fuge. roata se învârte, dar veveriţa rămâne mereu în acelaşi loc. Lui Buffy pare totuşi să-i placă.

  — Cred că veveriţele nu sunt prea deştepte, zise Rick.

  După care îşi continuară zborul fără alte cuvinte, în tăcere.

  DOISPREZECE.

  La Operă, Rick Deckard şi Phil Resch fură informaţi că repetiţia luase sfârşit. Iar d-ra Luft plecase.

  — A spus încotro se duce? îl întrebă Phil Resch pe unul dintre manipulanţii de decoruri, arătându-i legitimaţia de poliţist.

  Omul o studie cu atenţie.

  — La muzeu. Spunea că vrea să vadă retrospectiva Edvard Munch. Mâine ia sfârşit.

  Iar Lubă Luft, gândi Rick în sinea lui, o să sfârşească astăzi. În vreme ce mergeau de-a lungul trotuarului, Phil Resch întrebă:

  — Ce pronostic dai? A şters-o; n-o s-o găsim la muzeu.

  — Poate, rosti preocupat Rick.

  Ajunseră la clădirea muzeului, pe a cărei uşă se afla afişul expoziţiei cu lucrările lui Munch şi pătrunseră înăuntru. Peste puţin timp, se plimbau agale printre tablouri şi xilogravuri. Era lume multă, inclusiv un grup de elevi; vocea stridentă a profesoarei ce-i însoţea răsuna în toate încăperile expoziţiei şi Rick îşi spuse: Iată cum te-ai aştepta să vorbească şi să arate un android. În nici un caz ca Rachael Rosen şi ca Lubă Luft. Şi nici ca bărbatul de lângă el. Or, mai curând, obiectul de lângă el.

  — Ai auzit vreodată, ca un android să aibă acasă un animal?

  Dintr-un motiv nelămurit, Rick simţi nevoia să fie cinstit până la brutalitate; probabil că începuse deja să se pregătească pentru evenimentele viitoare.

  — În două din cazurile pe care le cunosc, androizii posedau animale pe care le îngrijeau. Dar asta se întâmplă rar. Din câte am putut să aflu, în general se termină cu un eşec; androidul nu este capabil să menţină animalul în viaţă. Exceptând reptilele şi insectele, animalele au nevoie de un mediu plin de căldură ca să se dezvolte.

  — Unei veveriţe i-ar trebui aşa ceva? O atmosferă plină de afecţiune? Pentru că Buffy o duce bine, cu blana ei lucioasă ca a unei vidre. În fiecare zi o ţesăl şi o pieptăn.

  Phil Resch se opri în faţa unei picturi în ulei, privind-o atent. Tabloul înfăţişa o creatură chinuită, lipsită de păr, cu un craniu de forma unei pere inversate, cu mâinile astupându-i urechile într-un gest de oroare, cu gura căscată într-un uriaş ţipăt mut. Unde concentrice ale suferinţei creaturii, ecouri ale strigătului ei, se revărsau în aerul ce-o înconjura; bărbatul (sau femeia) devenise o parte a propriului său urlet. Îşi acoperise urechile ca să nu-I mai audă. Creatura stătea pe un pod şi nimeni altcineva nu se zărea în preajmă; în izolarea ei ţipa, separată de propriul urlet – sau, poate, în pofida lui.

  — După asta a făcut o xilogravură, comentă Rick, citind bileţelul fixat sub tablou.

  — Mă gândesc, spuse Phil Resch, că aşa trebuie să se simtă un android. Desenă prin aer spiralele, vizibile în pictură, ale ţipătului creaturii. Eu nu mă simt astfel, deci poate că nu sunt. Se întrerupse, căci mai multe persoane trecură prin faţa tabloului ca să-l privească.

  — Iat-o pe Lubă Luft, arătă Rick şi Phil Resch se opri din sumbra lui introspecţie, menită să-l dezvinovăţească. Se îndreptară spre femeie cu paşi măsuraţi, fără să se grăbească, ca şi cum n-ar fi avut nimic de făcut; ca de obicei, păstrarea unei atmosfere obişnuite era un lucru vital. Ceilalţi oameni, neavând cunoştinţă de existenţa în mijlocul lor a androizilor, trebuiau protejaţi cu orice preţ – chiar cu riscul ca hăituitul să scape.

  Cu un catalog în mână, Lubă Luft, îmbrăcată în nişte şalvari lucicşi şi o vestă împodobită cu fir auriu, stătea privind absorbită tabloul dinaintea ei: înfăţişa o fată tânără pe marginea unui pat, cu braţele împreunate şi cu o expresie de mirare uimită şi de înfiorare şovăielnică întipărită pe chip.

  — Vrei să ţi-l cumpăr? i se adresă Rick Lubei Luft; în picioare, lângă ea, o strânse uşor de cot, cu o mişcare relaxată, in-formând-o astfel că e în puterea lui – că nu trebuie să-şi dea prea multă osteneală ca s-o captureze. De cealaltă parte, Phil Resch îi puse şi el mâna pe umăr şi Rick văzu capătul umflat al armei-laser. Poliţistul nu mai avea intenţia să rişte, nu şi după cvasi-eşecul avut cu inspectorul Garland.

  — Nu e de vânzare! îl privi Lubă Luft, neatentă, apoi, recu-noscându-l, tresări violent; ochii ei îşi pierdură culoarea şi faţa i se albi, devenind cadaverică, de parca s-ar fi aflat în pragul descompunerii. Sau ca şi cum viaţa i s-ar fi retras instantaneu în adâncul trupului, lăsându-l pradă distrugerii mecanice.

  — Credeam că te-au arestat. Vrei să spui că ţi-au dat drumul?

  — D-ră Luft, vi-l prezint pe dl. Resch. Phil Resch, dânsa este binecunoscuta cântăreaţă de operă Lubă Luft. Apoi, adre-sându-se din nou femeii: Copoiul care m-a arestat e android. La fel era şi superiorul lui. Cunoşti – cunoşteai – pe un anume inspector Garland? El mi-a spus că aţi venit aici în grup, cu aceeaşi navă.

  — Departamentul poliţiei de unde ai cerut ajutor, interveni Resch, cel cu baza de operaţii în Mission Street, este forma de organizare prin care cei din grupul vostru menţin legătura. Se simt chiar suficient de siguri, ca să angajeze drept vânător-de-recompense un om. Evident că.

  — Tu? întrebă Lubă Luft. Tu nu eşti om. Nu mai mult de-cât mine. Eşti tot android.

  Trecu un moment de tăcere, apoi Phil Resch spuse cu o voce joasă, dar controlată:

  — O să ne ocupăm şi devasta, la timpul potrivit. Hai s-o ducem la maşină, se adresă el lui Rick.

  Încadrând-o de o parte şi de alta, o împinseră spre uşa ascensorului. La început, Lubă Luft se împotrivi, dar rezistenţa ei nu era una adevărată; după toate aparenţele, se resemnase. Rick mai văzuse şi înainte la androizi o asemenea comportare, în momente cruciale. Forţa vitală, dar artificială, care-i anima, părea să se frângă odată împinsă prea departe. cel puţin la unii dintre ei. Dar nu la toţi.

  Ba chiar putea să reizbucnească, şi mai puternic.

  Totuşi androizii – din câte constatase – aveau în ei o dorinţă înnăscută de a trece neobservaţi. În clădirea muzeului, cu atâţia oameni roind prin jur, Lubă Luft nu va încerca să facă nimic. Adevărata întâlnire – pentru ea probabil şi ultima – urma să aibă loc în aeroglisor, unde nimeni altcineva nu-i putea vedea. Singură, cu o iuţeală înfiorătoare, Lubă Luft îşi putea lăsa deoparte inhibiţiile. Rick se pregăti pentru acel moment – şi nu se mai gândi la Phil Resch. Cum spusese şi el, problema sa. avea să-şi găsească rezolvarea la timpul potrivit.

  În capătul coridorului, lângă ascensoare, fusese amenajat un mic stand de carte; se vindeau reproduceri şi albume de artă. Lubă Luft se opri în faţa lui, şovăind.

  — Ascultă, îi spuse ea lui Rick. Culoarea îi revenise în obraji; chiar dacă pentru scurt timp, arăta din nou vie. Cumpără-mi o reproducere a tabloului pe care-l priveam când m-aţi găsit. Acela cu fata şezând pe marginea patului.

  După o scurtă pauză, Rick îi ceru vânzătoarei – o femeie între două vârste, cu păr cenuşiu, lins şi cu o guşă enormă:

  — Aveţi o reproducere după tabloul „Pubertate” al lui Munch?

  — Numai în album, răspunse vânzătoarea, punându-i dinainte un volum arătos, cu coperţi lucioase. Costă douăzeci şi cinci de dolari.

  — Îl iau.

  Se scotoci după portofel.

  — Fondurile pe care mi le acordă departamentul n-ar putea fi depăşite nici peste un milion de ani, spuse. Phil Resch.

  — Sunt banii mei, preciza Rick. Îi dădu femeii bancnotele, luă albumul şi-l întinse Lubei Luft. Şi-acum, să mergem! se adresă el androidei şi lui Phil Resch.

  — E foarte frumos din partea dumitale, aprecie Lubă Luft, pe când intrau în lift; Există ceva foarte ciudat şi, totodată, înduioşător la voi, oamenii. Un android n-ar fi făcut niciodată una ca asta. Îi aruncă lui Phil Resch o privire îngheţată. El n-ar fi făcut-o, cum spuneam, nici într-un milion de ani. Continua să-l privească pe Resch, de astă-dată cu o ostilitate şi o aversiune evidente. Nu-mi plac androizii, urmă ea. Încă de când am sosit aici, de pe Marte, viaţa mea a constat în imitarea unei existenţe umane, în a face acelaşi lucru ca şi ea, în a acţiona ca şi cum aş avea gândurile şi pornirile unui om. În ceea ce mă priveşte, am imitat o formă de viaţă superioară. N-a fost la fel şi pentru tine, Resch? N-ai încercat să fii.

  — Nu-ţi permit! Bărbosul băgă mâna în buzunarul hainei, bâjbâind după armă.

  — Stai, spuse Rick şi-l înşfacă de mână. Phil Resch se feri, eschivându-se.

  — Testul Boneli, îi reaminti Rick.

  — S-a stabilit deja că e android, răspunse Resch. Nu-i nevoie să mai aşteptăm.

  — Bine, dar să-l retragi numai pentru că te-a ironizat. Dă-mi arma!

  Se luptă să-i smulgă laserul din mână. Acesta rămase totuşi în posesia lui Phil Resch, care se dădu înapoi, descriind un cerc în.interiorul ascensorului, cu atenţia îndreptată numai asupra Lubei Luft.

  — Atunci, e-n regulă, zise Rick. Retrage-o! Omoar-o în clipa asta. Arată-i că are dreptate! Apoi, însă, văzând că Resch vorbea serios strigă: Aşteaptă!

  Phil Resch trase. În acelaşi moment, Lubă Luft, cu spaima vânatului înnebunit care încearcă să scape, se răsuci şi se îndoi, căzând la pământ. Raza laserului îşi greşi iniţial ţinta, dar Resch o îndreptă spre podea, săpând o gaură strimtă, tăcută, în stomacul androidei. Lubă Luft începu să ţipe; zăcea ghemuită lângă peretele ascensorului şi ţipa. Exact ca în tablou, gândi Rick şi scoţând propriul laser îi puse capăt suferinţelor. Trupul Lubei Luft căzu grămadă, cu faţa înainte. Nici măcar nu tremura. Cu raza armei, Rick arse sistematic albumul pe care i-l cumpărase cu câteva clipe mai devreme, transformându-l într-o cenuşă întunecată. Făcu acest lucru meticulos, fără să spună nimic. Phil Resch îl urmărea fără să înţeleagă, cu o expresie de perplexitate pe figură.

  — Ai fi putut să păstrezi cartea, spuse el, când totul fu gata. Te-a costat.

  — Crezi că androizii au suflet? îl înterupse Rick.

  Cu capul plecat într-o parte, Phil Resch îl privi încă şi mai uimit*

  — Pot să-mi permit această pierdere, zise Rick: Până în momentul de faţă, am câştigat trei mii de dolari şi n-am ajuns încă nici la jumătate.

  — Ai pretenţii asupra lui Garland? întrebă Phil Resch. Dar eu l-am omorât, nu tu. Şi pe Lubă Luft la fel.

  — Nu poţi încasa recompensa, răspunse Rick. Nici de la Departamentul tău, nici de la agenţia noastră. Iar când o să ajungem la maşină, o să-ţi administrez fie Testul Boneli, fie Testul Voigt-Kampff, după care mai vedem noi. Chiar dacă nu figurezi pe lista mea.

  Cu mâinile tremurânde, deschise valijoara, răscolind hârtiile mototolite.

  — Nu, nu eşti trecut aici. Deci, în mod'legal, nu pot să reclam nici o recompensă în ceea ce te priveşte; ca să mă aleg cu ceva, o să trebuiască să-i reclam pe Lubă Luft şi pe Garland.

  — Eşti sigur că sunt android? Asta ţi-a spus Garland?

  — Asta mi-a spus.

  — Poate că minţea, zise Phil Resch. Ca să ne despartă, aşa cum suntem acum. Am fi nebuni, dacă le-am permite s-o facă; ai avut dreptate cu Lubă Luft – n-ar fi trebuit s-o las să mă scoată din fire în asemenea hal. Trebuie că sunt peste măsură de susceptibil. Lucru normal, presupun, la un vânător-de-recom-pense; şi tu eşti probabil la fel. Dar ascultă-mă: oricum am fi retras-o pe Lubă Luft, peste o jumătate de oră – încă o jumătate de oră, şi gata! N-ar fi avut timp să se uite peste albumul pe care i l-ai dat. Cred că nu trebuia să-l distrugi, e o risipă inutilă. Nu-ţi pot urmări raţionamentul; şi cred că ştiu de ce: nu are nimic raţional în el.

  — Am să mă las de toată afacerea asta, zise Rick.

  — Şi de ce-ai să te apuci?

  — De orice. De încheierea de asigurări, cum se presupunea că face Garland. Sau voi emigra. Da, da – dădu el din cap. O să plec pe Marte.

  — Totuşi, cineva trebuie să se ocupe şi de asta, insistă Phil Resch.

  — Pot folosi androizi. E mult mai bine dac-o fac androizii. Eu nu mai pot; îmi ajunge. Lubă Luft era o cântăreaţă minunată, care-ar fi putut fi utilă lumii noastre. E o nebunie.

  — E necesar. Aminteşte-ţi, doar: ca să reuşească să scape de acolo, ei îşi omoară stăpânii. Dacă nu te-aş fi scos din clădirea aia de pe Mission Street, te-ar fi ucis şi pe tine. Asta voia Gar-land din partea mea; pentru asta m-a chemat în biroul lui. Iar Polokoff n-a fost cât pe-aci să te sugrume? La fel şi Lubă Luft. Nu facem decât să ne apărăm; sunt aici, pe planeta noastră – străini, ilegali, prefăcându-se a fi.

  — Poliţişti, zise Rick. Vânători-de-recompense.

  — Foarte bine! Aplică-mi Testul Boneli! Poate că Garland a minţit. Asta şi cred – falsele memorii nu sunt chiar atât de bune. Ce spui de veveriţa mea?

  — Ah, da, veveriţa. Uitasem de ea.

  — Dacă sunt android şi-o să mă ucizi, zise Phil Resch, atunci îţi rămâne veveriţa. Uite; îţi dau scris, ţi-o las moştenire.

  — Androizii nu pot lăsa nimic moştenire. Pentru că nu pot avea nimic al lor.

  — Atunci o iei pur şi simplu.

  — Poate doar aşa, răspunse Rick. Liftul ajunsese acum la primul etaj; uşile se deschiseră. Rămâi aici, cu Lubă; mă duc să chem o patrulă care s-o ducă la palatul de Justiţie. Trebuie să i se facă analiza măduvei spinării.

  Zări cabina unui telefon, intră, introduse moneda şi cu degete nesigure formă numărul. Între timp, un grup de gură-cască, ce aşteptase până atunci ascensorul, se adună în jurul lui Phil Resch şi a cadavrului Lubei Luft.

  Fusese cu adevărat o cântăreaţă superbă, îşi spuse el la sfârşi-tul convorbirii, agăţând receptorul în furcă. Nu înţeleg; cum poate constitui un asemenea talent o ameninţare pentru societatea noastră? Dar nu era vorba de talent, îşi răspunse tot el; ci de ea însăşi. La fel ca în cazul lui Phil Resch. Este o ameninţare în exact acelaşi mod, pentru aceleaşi motive. Aşa că în clipa de faţă nu pot să mai dau înapoi.

  Ieşind din cabina telefonului, îşi croi drum prin mulţime, înapoindu-se la trupul neînsufleţit al androidei. Cineva pusese o haină deasupra; nu era haina lui ReschAcesta stătea deoparte, fumând preocupat un trabuc cenuşiu.

  — Sper din toată inima ca testul să demonstreze că eşti android, îi spuse Rick, apropiindu-se.

  — Mă urăşti cu adevărat, constată uimit Phil Resch. Aşa, dintr-odată; nu m-ai urât când eram în Mission Street. Nici când ţi-am salvat viaţa.

  — Înţeleg stilul. Modul în care l-ai lichidat pe Garland şi apoi cel în care ai omorât-o pe Lubă Luft. Nu procedezi ca mine; nu încerci să. La dracu'! exclamă el. Ştiu ce este. Îţi place să ucizi. Tot ce-ţi trebuie, e doar pretextul. Dac-ai fi avut unul, m-ai fi terminat şi pe mine. D-asta te-ai agăţat de posibilitatea ca Garland să fie android: îl făcea bun de omorât. Mă întreb ce-ai să faci când o să eşuezi la Testul Boneli? Ai să-ţi pui singur capăt zilelor? Uneori, androizii fac asta.

  Situaţia era însă destul de rară.

  — Da, o să am grijă atunci, spuse Phil Resch. Tu nu va trebui să întreprinzi nimic, în afară de a-mi aplica testul.

  Sosi şi patrula poliţiei; dinăuntrul maşinii săriră doi indivizi care începură să-şi facă loc prin mulţime. Unul dintre ei îl recunoscu pe Rick şi-1 salută cu o înclinare a capului. Deci putem merge, realiză Rick. Problema noastră de aici s-a rezolvat. În sfârşk.

  În vreme ce se înapoiau la Operă, pe al cărei acoperiş îşi lăsaseră parcat aeroglisorul, Resch îi spuse:

  — Am să-ţi predau arma acum. Ca să nu-ţi faci griji în privinţa reacţiei mele la rezultatele testului. Şi pentru propria ta securitate.

  Îi înmână laserul. Rick îl luă.

  — Şi cum ai să te sinucizi fără armă? întrebă el. Dacă nu treci testul?

  — Îmi voi opri respiraţia.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Rick. Aşa ceva nu se poate.

  — La androizi nu există blocarea automată a nervilor vagi, cu”m există la om, zise Phil Resch. Nu te-au învăţat asta la antrenamente? Eu am aflat cu mulţi ani în urmă.

  — Dar să mori în felul acesta., protestă Rick.

  — Nu doare. Cu ce te deranjează?

  — E.

  Gesticulă, incapabil să găsească vorbele potrivite.

  — Nu cred că va fi totuşi nevoie s-o fac, continuă liniştit Phil Resch.

  Urcară împreună pe acoperişul Operei.

  — Aş prefera să foloseşti Testul Boneli, spuse Resch, aşe-zându-se la volan şi închizând portiera.

  — Nu pot. Nu ştiu să evaluez rezultatele.

  Ar trebui să mă bazez pe tine în interpretarea datelor, urmă Rick, în gând. Şi asta este exclus.

  — O să-mi spui adevărul, nu-i aşa? îi ceru Phil Resch. Ai să-mi spui dacă sunt android?

  — Bineînţeles.

  — Vreau cu adevărat să ştiu. Trebuie să ştiu. Îşi aprinse din nou trabucul, foindu-se în fotoliul maşinii, încercând să se simtă cât mai în largul lui. Evident, nu reuşi. Chiar, ţi-a plăcut tabloul ia care se uita Lubă Luft? întrebă el. Mie nu mi-a spus nimic. Realismul în artă nu mă interesează. Îl iubesc pe Picasso şi…

  — Pubertate” datează din 1894, răspunse scurt Rick. Pe-a-tunci nu exista nimic altceva în afara realismului. Trebuie să ţii cont de asta.

  — Dar celălalt, cu omul care-şi astupă urchile şi urlă – acela nu era figurativ.

  Deschizând valijoara, Rick scoase dinăuntru” echipamentul necesar testului.

  — Pare complicat, observă Phil Resch. Câte întrebări trebuie să pui înainte de_ a obţine un rezultat?

  — Şase sau şapte. Îi întinse discul adeziv. Lipeşte-ţi-l pe obraz! Apasă bine! Acum lumina. Îi regla fasciculul. Trebuie să stea tot timpul fixată în interiorul pupilei. Nu te mişca; ţine globul ocular cât mai rigid cu putinţă!

  — Fluctuaţii ale reflexelor, spuse prompt Phil Resch. Dar nu la stimuli fizici; nu masori dilataţia, de exemplu. Ci modificările survenite la unele întrebări verbale; ceea ce noi numim „tresărirea spontană”.

  — Crezi că o poţi controla?

  — Acum, nu. În cele din urmă, probabil că da. Dar nu şi amplitudinea iniţială; asta e dincolo de controlul conştient. Dacă n-ar fi fost. Se întrerupse. Dă-i drumul! Sunt nervos; scu-ză-mă dacă vorbesc prea mult.

  — Vorbeşte ce vrei! spuse Rick. Şi cât pofteşti, dacă simţi nevoia – continuă el în gând. Îi era indiferent.

  — Dacă testul va dovedi că şaht android, murmură Phil Resch, îţi vei recăpăta încrederea în rasa umană. Dar, din moment ce nu se va întâmpla astfel, îţi sugerez să-ţi creezi de pe acum un sistem de idei care să ţină cont de.

  — Iată prima întrebare, îl întrerupse Rick. Acele de pe cele două cadrane se agitară, în timp ce aparatura intra în funcţiune. Timpul de reacţie este un factor, deci răspunde cât poţi de repede.

  Selectă din memorie o întrebare de început. Testul, încetul cu încetul, ajunse în plină desfăşurare.

  Când terminară, Rick rămase multă vreme tăcut. Apoi, începu să-şi adune instrumentele, înghesuindu-le la loc în vali-joară.

  — După expresia feţei tale, ştiu care e rezultatul, spuse Phil Resch; oftă adânc, sub imperiul unei uşurări absolute, lipsite de greutate, aproape convulsive. O. K.! Poţi să-mi dai arma înapoi!

  Întinse mâna, cu palma deschisă, aşteptând.

  — Ai avut dreptate în privinţa motivelor lui Garland, spuse Rick. E un lucru sigur. Voia să ne învrăjbească, exact cum ai presupus.

  Se simţea epuizat – fizic, dar şi psihic.

  — Ţi-ai făurit un sistem nou de idei? întrebă Phil Resch. Unul care să mă considere drept o parte a rasei umane?

  — Există un neajuns în capacitatea ta empatică. Unul pe care noi nu-l testăm. Este vorba de simţămintele faţă de an-droizi.

  — Bineînţeles că nu testăm aşa ceva!

  — Dar ar trebui!

  Nu se gândise niciodată la asta, nu simţise nici uri fel de em-patie faţă de androizii pe care-i ucidea. Presupusese întotdeauna că psihicul său percepea androizii drept nişte maşini inteligente – aşa cum i se prezentau şi cu ajutorul simţurilor. Totuşi, în contrast cu Phil Resch, la el se manifestase o diferenţă. Instinctiv, simţi că dreptatea era de partea sa. Empatie faţă de o construcţie artificială? se întrebă. Ceva care doar pretinde că e viu? dar Lubă Luft păruse a trăi la modul cel mai autentic; nu adoptase niciunul dintre aspectele simulării.

  — Îţi dai seama ce s-ar întâmpla dacă i-am include pe an-droizi în gama noastră de identificare empatică, aşa cum facem, de pildă, cu animalele? întrebă netulburat Phil Resch.

  — N-am mai putea să ne apărăm pe noi înşine.

  — Exact. Exemplarele acestea noi, Nexus-6., s-ar năpusti asupra noastră şi ne-ar face una cu pământul. Şi tu, şi eu – toţi vânătorii de recompense, de fapt – stăm între androizii Nexus-6 şi umanitate; o barieră care le separă pe amândouă. Mai mult de-atât. '

  Se opri, observând că Rick scotea iarăşi aparatura de testare.

  — Credeam că întrebările s-au terminat.

  — De data asta, vreau să-mi pun mie însumi una, îl lămuri Rick. Şi vreau să-mi spui ce înregistrează indicatoarele. Să-mi dai a numai datele; calculul îl fac eu.

  Îşi potrivi discul adeziv pe obraz, aranjă fasciculul de lumină până când îi pătrunse direct în ochi.

  — Eşti gata? Urmăreşte cadranele. Dăm la o parte intervalul de timp; vreau doar ordinul de mărime.

  — Cu multă plăcere, Rick, spuse Phil Resch. pe un ton plin de amabilitate.

  — Cobor cu liftul, împreună cu un android pe care tocmai l-am capturat, îşi povesti Rick, cu voce tare. Şi deodată, fără nici un avertisment, cineva îl ucide.

  — Nici un răspuns deosebit, remarcă Phil Resch.

  — Ce indică acele?

  — Stângul – 2,8. Dreptul – 3,3.

  — Androidul este femeie, continuă Rick.

  — Acum acele au urcat la 4.0 şi, respectiv, la 6,0.

  — Ajunge, spuse Rick. Îndepărtă de pe faţă discul plin 'de sârme şi stinse fasciculul luminos. Este un răspuns empatic accentuat, explică el. Aproximativ la fel cu acelea arătate de un subiect uman la majoritatea întrebărilor. Cu excepţia extremelor, a celor cu adevărat patologice. de pildă, cea având legătură cu pielea de om folosită în scopuri decorative.

  — Şi interpretarea?

  — Sunt capabil să resimt empatie faţă de anumiţi androizi specifici. Nu pentru toţi – ci doar pentru unul sau doi.

  Pentru Lubă Luft, de exemplu, îşi zise în gând. M-am înşelat, deci. Nu există nimic nenatural sau inuman în reacţia lui Phil Resch; cu mine e ceva în neregulă.

  Mă întreb dacă un alt om a avut vreodată un asemenea sentiment faţă de un android.

  Desigur, reflectă el. aşa ceva poate să nu mai apară nici'o-dată în munca mea; poate fi o anomalie, un lucru având, de pildă, legătură cu pasiunea mea pentru Flautul fermecat. Şi pentru vocea Lubei Luft, în fapt pentru întreaga ei carieră. Cu siguranţă, până acum nu i se mai întâmplase una ca asta; sau, cel puţin, în aşa fel încât el să-şi dea seama. De exemplu, nu se întâmplase cu Polokoff. Nici cu Garland. Iar dacă Phil Resch s-ar fi dovedit android, I-aş fi doborât fără să simt absolut nimic, mai ales după moartea Lubei Luft.

  Cu atât mai mult în ce priveşte distincţia între autenticele fiinţe vii şi alcătuirile umanoide. În ascensorul de la muzeu, îşi spuse Rick, aveam alături două creaturi – un om şi un android. iar sentimentele mele erau reversul celor dorite. Reversul celor cu care sunt obişnuit – şi pe care sunt obligat să le simt.

  — Te-au depăşit evenimentele, Deckard, zise Phil Resch.

  Constatarea păru să-l amuze.

  — Ce-ar trebui să fac? întrebă Rick

  — Singurul leac e să faci dragoste.

  — Dragoste?

  — Pentru că ea – sau el, androidul – era atrăgătoare, mă rog, atrăgător. Nu ţi s-a mai întâmplat una ca asta până acum? întrebă Phil Resch. Pe noi ne-au învăţat că e o problemă esenţială în hăituirea androizilor. Nu ştii, Deckard, că unii bărbaţi din colonii au drept metrese androide?

  — E împotriva legii, îşi aminti Rick.

  — Bineînţeles. Majoritatea fanteziilor în materie de sex sunt însă ilegale. Şi totuşi oamenii continuă să le practice.

  — Dar ce spui despre. nu despre sex, despre iubire?

  — Iubirea e un alt nume pentru sex.

  — Şi iubirea de ţară? întrebă Rick. Dragostea pentru muzică?

  — Dacă e vorba de dragoste pentru o femeie sau o androidă, tot sex se cheamă. Trezeşte-te, Deckard! Ai curajul să te priveşti pe tine însuţi! Voiai să te culci cu o androidă —nimic mai mult. Cândva, la începuturile carierei mele de vânător-de-recompense, am resimţit şi eu dorinţa asta. N-o lăsa să te doboare; în cele din urmă te vei vindeca. S-a întâmplat că ai inversat doar ordinea. N-o ucide – sau nuli de faţă când este ucisă – ca apoi să te simţi atras fizic de ea. Fă altfel.

  Rick îl privi fix:

  — Vrei să spui. Întâi mă culc cu ea.

  —.şi abia după aceea o retragi, încheie Phil Resch. Continuă să zâmbească – în răspăr, împietrit.

  Eşti un bun vânător-de-recompense, gândi Rick. O dovedeşte atitudinea ta. Dar oare eu sunt?

  Pe neaşteptate, pentru întâia oară în viaţă, începuse să se îndoiască.

  TREISPREZECE.

  Ca un arc de foc pur, J. R. Isidore se avântă cu aeroglisorul lui pe cerul după amiezei târzii, întorcându-se acasă după terminarea slujbei. Mă întreb dacă fata va mai fi acolo, medita el. În apartamentul acela vechi, molipsit de ferfeniţă ca de o boală, o şi văd urmărind-o la televizor pe Mathala Prietenoasă şi tremu-rând de frică ori de câte ori îşi imagina că cineva coboară scările holului. Inclusiv eu, presupun.

  Cu puţină vreme în urmă se oprise la o băcănie cu mărfuri de contrabandă. Pe fotoliul de lângă el, sacoşa cu delicatese – fasole bătută, piersici coapte, camembert – se legăna de co-lo-colo, pe măsură ce Isidore accelera sau frâna motorul maşinii; din pricifia încordării, în seara aceea conducea cam dezordonat. Iar aeroglisorul reparat de mântuială tuşea şi se zbătea, cum făcuse şi înainte de revizia generală, timp de luni de zile. Dracu' să-l ia! îşi spuse.

  Mirosul de piersici şi de brânză inundase cabina vehiculului umplându-i lui Isidore nările. Numai rarităţi, pentru care cheltu-ise salariul pe două săptămâni – luat în avans de la dl. Sloat. În plus, sub bancheta aeroglisorului, unde nu se putea rostogoli şi sparge, clichetea o sticlă cu vin de Chablis – cea mai mare raritate dintre toate. O păstrase într-un seif de la Bank of America, cramponându-se să n-o vândă, indiferent cât i se oferise, pentru cazul în care într-un ultim, tardiv şi îndelungat moment avea să întâlnească şi el o fată. Ceea ce nu se întâmplase; nu – până acum.

  Acoperişul lipsit de viaţă, plin de gunoaie, al clădirii unde locuia, îi dădu, ca întotdeauna, o senzaţie de deprimare. Parcur-gând distanţa până la lift, renunţă să mai tragă cu ochiul; se concentra doar asupra preţioasei sacoşe şi a sticlei, asigurându-se că nu calcă pe resturi şi că nu va reveni, printr-o simplă căzătură, la statutul de sărăntoc avut până atunci. Când liftul sosi scârţî-ind, îl luă şi coborî – nu până la apartamentul lui, ci la nivelul imediat inferior, unde se instalase noua locatară, Pris Stratton. Şi iată-l în faţa uşii, ciocănind în ea cu sticla de vin, în timp ce inima-i bătea mai-mai să-i spargă pieptul.

  — Cine e? Vocea ei, înăbuşită de grosimea uşii, dar totuşi clară. Ton înspăimântat, dar tăios ca o lamă.

  — Sunt eu, J. R. Isidore, răspunse el, precipitat, adoptând noua autoritate dobândită de curând prin intermediul videofonu-lui d-lui Sloat. Am adus cu mine câteva delicatese cu care cred că vom putea încropi o cină mai mult decât rezonabilă.

  Uşa se întredeschise; Pris, fără să fi aprins lumina în spatele ei, aruncă o privire în holul slab luminat.

  — Ai o voce diferită, zise ea. Mai matură.

  — Am avut de rezolvat câteva probleme de rutină astăzi, la slujbă. Ca de obicei. dacă ai pp-p-putea să mă laşi în-n-năun-tru.

  —.ai să-mi împui capul cu ele.

  Deschise totuşi uşa, exact atât cât îi trebui lui ca să intre. Apoi, când văzu ce aducea, scoase o exclamaţie şi chipul i se aprinse de o bucurie exuberantă, ca de spiriduş. Dar tot atât de fără de veste, o amărăciune mortală îi traversă trăsăturile, împietrindu-le. Voioşia îi dispăru.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă el; duse pachetele şi sticla de vin în bucătărie, aşezându-le pe unde se nimerea, apoi se grăbi înapoi, în cameră.

  Pe un ton alb, Pris îi răspunse:

  — Le strici degeaba cu mine.

  — De ce?

  — Oh. Dădu din umeri, plimbându-se fără ţintă prin încăpere, cu mâinile înfipte în buzunarele fustei grele, demodate. Odată şi-odată, am să-ţi povestesc. Ridică privirile şi-1 fixă indiferentă: Oricum, a fost un gest frumos din partea dumitale. Acum aş vrea să pleci. N-am chef să văd. pe nimeni.

  Cu mişcări nehotărâte, se îndreptă către uşa ce dădea spre hol; abia-şi târa paşii, de parcă rezerva de energie i s-ar fi risipit dintr-odată. Părea epuizată.

  — Ştiu ce se întâmplă cu dumneata, spuse el.

  — Da? în timp ce deschidea uşa holului, vocea-i deveni încă şi mai goală, inutilă şi nepăsătoare.

  — Nu ai nici un prieten. Arăţi mult mai rău decât azi-dimineaţă; asta pentru că.

  — Am prieteni. Brusc, vocea îi deveni autoritară; îşi recăpătase în mod evident vigoarea. Sau, cel puţin, am avut. Şapte la număr. Atâţia eram la început, dar de-atunci vânătorii-de-recompense au avut timp să-şi facă treaba. Aşa că unii dintre prietenii mei – dacă nu chiar toţi – sunt deja morţi. Se îndreptă spre fereastră, unde privi afară, la întuneric şi la cele câteva lumini răzleţe, răspândite ici şi colo. S-ar putea să fiu singura rămasă în viaţă dintre toţi opt. Da, cred că ai dreptate.

  — Ce-i acela un vânător-de-recompense?

  — Adevărat, vouă, oamenilor, vi se ascund lucrurile astea. Un vânător-de-recompense este un ucigaş căruia i se dă o listă cu numele victimelor. Primeşte o sumă – o mie de dolari e cifra obişnuită, înţeleg – pentru fiecare ins doborât. De obicei, are contract cu Municipalitatea unui oraş, prin urmare obţine şi un salariu. Păstrat însă. la un nivel foarte scăzut, astfel ca individul să fie interesat de ceea ce face.

  — Vorbeşti serios? întrebă Isidore.

  — Da, încuviinţă ea din cap. Te referi la faptul dacă sunt sigură că-l interesează totul? Bineînţeles, îl interesează. Mai mult, îi face plăcere.

  — Cred că greşeşti, zise Isidore. Nu auzise în viaţa lui de un asemenea lucru. Matahala Prietenoasă, de pildă, nu-l pomenise niciodată. Nu corespundea cu etica actuală a Mercerismlui, continuă el. Viaţa este un întreg; sau, cum spunea odinioară Sha-kespeare, „nici un om nu e o insulă”.

  — Nu Shakespeare, John Donne.

  Isidore gesticulă cuprins de agitaţie.

  — E mai cumplit decât tot ce-am auzit vreodată. Nu poţi chema poliţia?

  — Nu,

  — Sunt pe urmele tale? Capabili să vină aici şi să te ucidă? înţelegea acum de ce acţionase ea atât de tainic. Nu e de mirare – concluzionă – că eşti speriată şi că nu vrei să vezi pe nimeni, în sinea lui însă îşi spuse: trebuie să fie o halucinaţie. Probabil că fata e bolnavă psihic. Suferă de mania persecuţiei. E urmarea acţiunii prafului radioactiv asupra: creierului; posibil să facă parte şi ea din categoria „specialilor”. Cu voce tare, spuse totuşi altceva:

  — O să-i dobor eu primul.

  — Cu ce? Zârhbetul ei chinuit; dinţii mici, albi, netezi.

  — Am un permis pentru port de armă-laser. E uşor de obţinut aici, unde nu întâlneşti nici ţipenie de om; poliţia nu patrulează – ţi se cere să te aperi singur.

  — Şi ce-o să se întâmple când dumneata o să fii la lucru?

  — Am să mă învoiesc!

  — E foarte frumos din partea dumitale, J. R. Isidore. Dar dacă vânătorii-de-recompense i-au doborât pe ceilalţi, pe Max Polokoff şi pe Garland, pe Lubă, pe Kasking şi pe Roy Baty.

  Se întrerupse. Roy şi Irmgard Baty. Dacă şi ei sunt morţi, atunci într-adevăr nu mai contează. Prietenii mei cei mai buni. Dar de ce naiba n-am nici o veste de la ei?! înjură furioasă. Intrând în bucătărie, Isidore scoase din dulap farfuriile, cas-troanele şi paharele prăfuite din pricina îndelungatei nefolosiri; începu să le spele în chiuvetă, sub jet de apă fierbinte, până când reuşi să le cureţe. În clipa aceea apăru şi Pris, aşezându-se la masă. Bărbatul destupă sticla de Chablis, împărţi piersicile, şi brânza, şi fasolea bătută.

  — Ce e chestia aia albă? Nu brânza, cealaltă.? Îi arătă cu mâna.

  — E făcută din boabe de soia sfărâmate. Mi-ar place să fi avut alături şi nişte. Se întrerupse roşind. Apoi adăugă: Cândva se mânca drept garnitură la friptura cu sos.

  — Un android, murmură Pris. Acesta e genul de eroare pe care-o face un android. Şi care-l dă de gol. Se ridică şi veni să se aşeze lângă el; spre surpriza lui Isidore, îl strânse uşor de încheietură. Am să iau şi eu puţină piersică, spuse ea. Cu gesturi precaute, luă între degetele-i subţiri o bucăţică din fructul roza-liu, lunecos şi plin de puf. Apoi, în timp ce mânca, începu să plângă. Lacrimi îngheţate i se prelingeau pe obraji, pătându-i pieptul bluzei. Bărbatul nu ştia ce să facă, aşa că-şi văzu de treabă, continuând să împartă mâncarea.

  — La dracu'! se răsti fata, furioasă. Îndepărtându-se de Isidore, păşi încet, cu mersul măsurat, în jurul încăperii. Foarte bine, vezi, noi am trăit pe Marte. Aşa am ajuns să-i cunosc pe androizi. Glasul îi tremura, dar reuşi totuşi să continue; în clipa aceea, părea un lucru vital pentru ea să aibă cui povesti.

  — Iar de pe Pământ, singurii cunoscuţi, concluzionă Isidore, sunt tovarăşii tăi, foştii emigranţi.

  — Ne ştiam unul pe altul dinainte de călătorie. Dintr-o aşezare de lângă New New York, unde Roy Baty şi Irmgard aveau un drugstore; el era farmacist, iar ea se ocupa de cosmetice, de creme şi de unguente. Pe Marte se folosesc o mulţime de substanţe de protejare a pielii. Eu. Fata avu o ezitare. Eu am cumpărat diverse medicamente de la Roy – am avut nevoie de ele la început – pentru că. mă rog, este în orice caz un loc imposibil. Ăsta – arătă cu mâna camera, apartamentul, cu un gest violent – ăsta e un nimic. Crezi că sufăr pentru că sunt singură? Pe naiba, toată planeta Marte e o mare de singurătate. Mult mai rău decât aici.

  — Dar androizii nu ţi-au ţinut tovărăşie? Am auzit o reclamă despre. Isidore se aşeză la masă şi începu să mănânce; la rândul său, fata luă paharul de vin şi sorbi din el, absentă. Am înţeles că androizii vă ajutau.

  — Androizii, rosti Pris, sunt şi ei singuri.

  — Îţi place vinul?

  Ea aşeză paharul pe masă.

  — E bun.

  — Singura sticlă pe care-am văzut-o de trei ani încoace'.

  — Ne-am întors, continuă Pris, pentru că nimeni n-ar trebui să-şi ducă viaţa acolo. E de neconceput pentru locuit, cel puţin în următorul milion de ani. Un loc atât de vechi. te simţi ca în epoca de piatră. În fine, la început am luat medicamente de la Roy; am trăit numai cu ajutorul acestui nou calmant sintetic, şi-lenizina. Apoi l-am întâlnit pe Horst Hartman, care pe vremea aceea ţinea un magazin filatelic, unde vindea timbre rare; ai atâta timp liber acolo, încât îţi trebuie neapărat un hobby, ceva care să te absoarbă la nesfârşit. Iar Horst a reuşit să-mi trezească pasiunea pentru literatura pre-colonială.

  — Vrei să spui pentru cărţi vechi?

  — Pentru povestiri despre călătorii spaţiale, scrise înainte ca acestea să aibă loc.

  — Cum ar putea exista scrieri despre călătorii în Cosmos, înainte de.

  — Scriitorii, spuse Pris, au reuşit s-o facă.

  — Bine, dar pe ce bază?

  — Pe baza imaginaţiei. De foarte multe ori s-a întâmplat să dea greş. De exemplu, au scris despre Venus ca despre o junglă paradisiacă, înţesată de monştri uriaşi şi de femei în platoşe strălucitoare. Îl privi întrebătoare. Nu ţi se pare interesant? Femei trupeşe, cu părul blond, împletit în cozi lungi şi cu pieptare lucioase de mărimea unor pepeni?

  — Nu, răspunse el.

  — Irmgard este blondă, zise Pris. Dar micuţă de statură. Oricum, se poate face avere pe Marte din contrabanda cu literatură pre-colonială, cu cărţi, filme şi reviste vechi. Nu există nimic mai pasionant. Să citeşti despre oraşe şi întreprinderi industriale gigantice, despre o colonizare ca adevărat încununată de succes. Să-ţi imaginezi ce-ar fi putut fi. Cu ce-ar fi trebuit să semene Marte. Canale.

  — Canale! Isidore îşi aminti, destul de şters, că citise cândva despre asta; în vremurile vechi, oamenii crezuseră în canalele de pe Marte.

  — Străbăteau planeta în lung şi-n lat, urmă Pris. Şi mai erau şi nişte fiinţe venite din alte stele. Pline de o nesfârşită înţelepciune. Apoi, povestiri despre pământ, a căror acţiune se petrecea pe vremea noastră sau chiar mai târziu. În ele nu există pulberea radioactivă.

  — Aş crede că asta te-ar face să te simţi şi mai rău, zise Isidore.

  — Nu-i adevărat, i-o reteză Pris.

  — Ai adus cu tine o astfel de scriere pre-colonială? îi trecu prin minte că ar trebui să citească şi el aşa ceva.

  — Aici n-are nici o valoare, pentru că pe Pământ nebunia n-a prins niciodată. Oricum, există o mulţime de biblioteci, de-acolo le şi obţineam – le furam din bibliotecile de pe Pământ şi le expediam cu nişte rachete automate pe Marte. Stai noaptea afară, învârtindu-te prin spaţiile nesfârşite şi deodată vezi o flacără – e racheta, izbindu-se de sol şi împrăştiind pretutindeni reviste vechi, cu literatură pre-colonială. O avere. Bineînţeles, le citeşti pe toate, înainte de a le vinde. Subiectul o prinsese de-a binelea. Dintre toate.

  O bubuitură răsună în uşa de la intrare.

  Chipul lui Pris căpătă o paloare cadaverică. Şopti:

  — Eu nu pot să deschid. Rămâi unde eşti; să nu faci zgomot. Trase cu urechea, încordată. Mă întreb dacă uşa e încuiată, şopti ea, abia auzit. Dumnezeule, sper că da! ochii ei, sălbatici şi dominatori, se fixară asupra lui cu insistenţă, ca şi cum l-ar fi implorat să-i transforme dorinţa în realitate.

  O voce îndepărtată, venind de pe palier, strigă:

  — Pris! Eşti acolo? o voce de bărbat. Suntem noi, Roy şi Irmgard. Am primit scrisoarea de la tine.

  Ridicându-se, Pris se duse în dormitor, de unde apăru cu un stilou şi cu o bucată de hârtie; se aşeză la masă, mâzgălind gră^-bită un mesaj:

  DU-TE LA UŞĂ.

  Isidore, cu gesturi precipitate, luă stiloul şi scrise la rândul lui:

  CE SĂ LE SPUN?

  Pris mâzgăli iarăşi, furioasă:

  VEZI DACĂ SUNT ÎNTR-ADEVĂR EI.

  Ridicându-se de pe locul său, Isidore traversă ursuz sufrageria. Cum aş putea să ştiu dacă sunt sau nu ei? Deschise uşa.

  În holul slab luminat, se aflau două persoane – o femeie mică la trup, de o drăgălăşenie stil Greta Garbo, cu ochi albaştri şi cu părul gălbui şi un bărbat solid, cu privire inteligentă, dar cu trăsături plate, mongoloide, care-i dădeau o înfăţişare brutală. Femeia purta un şal la modă, cizme înalte, lucioase şi pantaloni de formă conică; bărbatul se lăfăia într-o cămaşă boţită şi nişte pantaloni murdari, care-i dădeau un aer de vulgaritate aproape intenţionată. Îi zâmbi lui Isidore, dar ochii lui mici, aprinşi, îşi păstrară forma oblică. *

  — Căutăm., începu femeia, apoi privirea i se mută dincolo de Isidore; faţa i se destinse într-o expresie de încântare şi ea se repezi pe lângă el, strigând: Pris! Ce mai faci?

  Isidore se întoarse: cele două femei tocmai se îmbrăţişau. Se dădu la o parte şi Roy Baty intră la rândul său în încăpere, păs-trând pe chip acelaşi zâmbet strâmb, discordant.

  PAISPREZECE

  — Putem vorbi? întrebă Roy, arătând spre Isidore.

  Radiind de fericire, Pris răspunse:

  — Până la un punct, da. Apoi, adresându-se lui Isidore: Te rog să ne scuzi. Îi luă pe cei doi musafiri deoparte şi discută cu ei pe un ton scăzut; după care toţi trei se întoarseră cu faţa către J. R. Isidore, care se simţea stingher şi străin.

  — Acesta e dl. Isidore, îl prezentă Pris. Dumnealui are grijă de mine. Cuvintele aveau o nuanţă de sarcasm maliţios; Isidore clipi încurcat. Vedeţi? Mi-a adus alimente naturale.

  — Alimente, repetă Irmgard Baty, zbughind-o cu paşi mici şi vioi în bucătărie. Piersici, mai spuse ea, luându-şi o lingură şi un castron; îi zâmbi lui Isidore, în timp ce mânca asemenea unui animal, cu înghiţituri mici şi repezi. Un zâmbet diferit de acela al lui Pris, plin de o căldură simplă; fără nuanţe ascunse.

  Simţindu-se atras de ea, Isidore o urmă în bucătărie.

  — Eşti de pe Marte, zise el.

  — Da, am renunţat să mai stăm acolo. Avea o voce legănată, iar ochii albaştri îi seânteiau privindu-l, pătrunzători ca ai unei păsări. În ce clădire groaznică trăiţi! Nimeni altcineva nu mai locuieşte aici, nu-i aşa? N-am mai văzut şi alte lumini.

  — Apartamentul meu e un etaj mai sus, spuse Isidore.

  — Oh, am crezut că poate staţi împreună.

  Tonul lui Irmgard Baty nu era dezaprobator; în mod evident vorbea serios, spusele ei păreau mai curând o afirmaţie.

  Aspru, dar încă păstrându-şi zâmbetul, Roy Baty zise:

  — Ei bine, l-au omorât pe Polokoff.

  Veselia care apăruse pe chipul lui Pris, la vederea prietenelor ei, se şteTse dintr-odată.

  — Şi pe mai cine? întrebă ea.

  — Pe Garland, continuă Roy Baty. Pe Anders şi pe Gitchel. iar astăzi, doar cu puţin mai devreme, au ucis-o şi pe Lubă.

  Comunică veştile ca şi cum l-ar fi încercat o plăcere perversă. Ori ca şi cum şocul suferit de Pris i-ar fi oferit satisfacţie.

  — Nu credeam c-o vor da gata pe Lubă; îţi aminteşti ce spunea mereu în timpul călătoriei?

  — Prin urmare, zise Pris, am mai rămas.

  —.doar trei dintre noi, completă Irmgard. cu o grabă plină de teamă.

  — De asta am venit aici, bubui vocea lui Roy Baty, plină de o nouă şi neaşteptată căldură; cu cât situaţia era mai rea, cu atât părea să se bucure mai mult. Isidore nu reuşea să-l înţeleagă cu nici un chip.

  — Oh, doamne, rosti Pris, copleşită.

  — Da, l-au trimis pe anchetatorul acela, vânătorul-de-re-compense pe nume Dave Holden. spuse Irmgard, cuprinsă de agitaţie. Buzele ei părură să picure venin la rostirea numelui. IarPolokoff a fost cât pe-aci să-l omoare.

  — Cât pe-aci, repetă Roy, al cărui zânibet devenise acum rânjet.

  — Urmarea e că în clipa de faţă acest Holden se află în spital, continuă Irmgard. Evident, au dat atunci lista altui vână-tor-de-recompense, iar Polokoff a fost la un pas de a-l elimina şi pe acesta. Din nefericire, până la urmă s-a întâmplat invers. După aceea, individul s-a dus s-o caute pe Lubă; ştim asta fiindcă ea a reuşit să-l anunţe pe Garland, care a trimis pe cineva să-l aresteze pe vânătorul-de^recompense şi să-l aducă în clădi-rea^ de pe Mission Street. Înţelegi, Lubă ne-a sunat după ce agentul lui Garland l-a ridicat pe poliţist. Era sigură că totul va fi bine şi că Garland are să-l lichideze pe intrus. Făcu o pauză, apoi adăugă: Dar bineînţeles, ceva n-a mers în Mission Street. Nu ştim ce. Poate n-o să ştim niciodată.

  — Iar vânătorul ăsta de recompense are numele noastre? întrebă Pris?

  — Da, cred că le are, spuse Irmgard. Dar nu ştie unde sân-tem. Roy şi cu mine n-avem de gând să ne mai întoarcem acasă; ara îndesat în maşină cât mai multe lucruri am putut şi am ho-tărât să ne mutăm într-un apartament abandonat, din mizeria asta de cocioabă.

  — E un lucru înţelept? întrebă Isidore, adunându-şi curajul. Să fiţi t-t-toţi în acelaşi l-l-loc?

  — Păi, pe ceilalţi i-au omorât, zise Irmgard, prozaică; şi ea, ca şi soţul ei, părea în mod ciudat resemnată, în pofida agitaţiei superficiale pe care-o afişa. Toţi, gândi Isidore, toţi sunt ciudaţi. Simţea asta, fără a fi capabil să spună de ce. Ca şi cum o abstracţiune neobişnuită şi bolnăvicioasă le-ar fi pervertit procesele mentale. Cu excepţia, poate, a lui Pris; cu siguranţă, ea era de-a dreptul înspăimântată. Părea aproape firească, aproape naturală. Dar.

  — De ce nu te muţi cu el? întrebă Roy Boty, indicându-l pe Isidore. Ar putea să-ţi ofere oarecare protecţie.

  — Un idiot? exclamă Pris. N-am de gând să trăiesc cu un idiot. Nările îi fremătară.

  — Eşti nebună să mai faci pe snoaba în vremuri ca astea, interveni Irmgard. Vânătorii-de-recompense se mişcă repede; s-ar putea să încerce să termine totul în seara asta. S-ar putea să primească o bonificaţie dacă-şi termină treaba până la.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, închideţi uşa de la hol, exclamă Roy; se apropie şi o trânti cu o izbitură a mâinii, apoi o în£uie. Cred că ar trebui să te muţi împreună cu Isidore, Pris, iar Irm şi cu mine să rămânem aici, în aceeaşi clădire; numai astfel ne putem ajuta unul pe celălalt. Am în maşină componente electronice, resturi luate de pe navă. O să instalez o linie de microfoane prin care să ţinem legătura şi o să construiesc un sistem de alarmă pe care să nu-l putem deconecta decât noi patru. Este evident că falsele identităţi n-au mers, nici măcar în cazul lui Garland. Bineînţeles, el şi-a pus capul în joc aducân-du-l pe vânătorul-de-recompense în clădirea de pe Mission Street; asta a fost o greşeală. Iar Polokoff, în loc să se ţină cât mai departe posibil de poliţist, a ales contrariul. Noi n-o să mai facem aşa; o să stăm deoparte.

  Nu părea câtuşi de puţin îngrijorat; s-ar fi spus că situaţia îi trezise o energie aproape nebună.

  — Cred că. Trase aer în piept, cu zgomot, atrăgând atenţia tuturor celor din încăpere, inclusiv a lui Isidore. Eu cred că există un motiv pentru care noi trei mai suntem în viaţă. Dacă vânătorul ar fi ayut cea mai mică idee despre locul unde ne aflăm, şi-ar fi făcut deja apariţia. Esenţialul în cazul vânătorii de recompense este să te mişti cât mai repede posibil. Numai aşa poţi câştiga.

  — Iar dacă o să aştepte, încuviinţă Irmgard, noi ne vom furişa din faţa lui, aşa cum am făcut-o şi până acum. Pariez că Roy are dreptate; individul are numele noastre, dar nu ştie unde ne aflăm. Biata Lubă; să-şi aleagă tocmai clădirea Operei, locul acela descoperit. Nici o dificultate s-o găseşti.

  — Mă rog, zise Roy emfatic, ea şi-a dorit asta; credea că va fi mai în siguranţă în calitate de persoană publică.

  — I-ai spus-o, de altfel, zise Irmgard.

  — Da, încuviinţă Roy, i-am spus-o, cum şi lui Polokoff i-am spus să încerce să treacă drept agent al Interpolului. Iar pe Garland l-am atenţionat că e foarte posibil, chiar probabil, ca unul dintre proprii lui vânători-de-recompense să-i vină de hac.

  Ceea ce s-a şi întâmplat.

  Se legăna pe călcâie, cu faţa vădind o profundă înţelepciune. Isidore interveni şi el:

  — Am înţ-ţ-ţeles ascultându-l p-p-pe domnul B-Baty că dumnealui este c-c-conducătorul vostru f-f-firesc.

  — O, da, Ray e un conducător, aprobă Irmgard.

  — El a organizat ceva. excursia noastră de pe Marte până aici, adăugă şi Pris.

  — At-t-tunci, spuse Isidore, ai face m-m-mai bine să asculţi ce-ţi s-s-spune. Vocea i se frânse, plină de speranţă şi încordare. Cred că ar fi g-g-grozav, Pris, dacă t-t-te-ai muta c-cu mine. Am să stau acasă câteva zile – n-o să mă mai duc la slujbă. Tocmai urma să-mi iau concediu. Aşa o să mă conving că eşti în siguranţă.

  Poate că Milt, care era foarte inventiv, îi va proiecta o armă pe care s-o poată folosi. Ceva plin de imaginaţie, capabil să-i nimicească pe vânătorii-de-recompense. orice-ar fi ei. Avea o impresie sumbră, nedesluşită, furişă: impresia unei entităţi necruţătoare, care purta cu ea o listă şi un pistol, mişcându-se ca un automat prin searbădă şi birocratica meserie de a ucide. O entitate fără emoţii şi fără chip; o fiinţă care, odată omorâtă, era imediat înlocuită cu alta asemănătoare. Şi tot aşa, până când toţi cei vii şi reali erau împuşcaţi.

  Incredibil faptul că poliţia nu poate face nimic, gândi el. Oamenii ăştia trebuie să fi comis ceva. Poate că au emigrat pe Pă-mânţ în mod ilegal. Ni s-a spus – şi la televiziune se vorbeşte mereu – să raportăm orice aterizare a unei nave în afara rampelor aprobate. Poliţia trebuie să stea continuu de veghe.

  Dar chiar şi-aşa nimeni nu mai ucide în mod deliberat. Este contrar Mercerismului.

  — Idiotul, zise Pris, mă place.

  — Nu-i mai spune aşa, Pris, o rugă Irmgard, privindu-l pe Isidore plină de compasiune. Gândeşte-te cum te^ar putea numi el.

  Pris nu comentă în nici un fel. Expresia ei deveni enigmatică.

  — Am să încep de îndată să instalez microfoanele, spuse Roy. Irmgard şi cu mine rămânem în apartamenul ăsta. Pris, tu mergi cu dl. Isidore. Se îndreptă spre uşă, cu o viteză uimitoare la un om de gabaritul lui. Deveni o pată ce dispăru pe uşa care se trânti la loc, odată deschisă. În clipa aceea, Isidore avu o vremelnică şi ciudată halucinaţie: văzu un schelet de metal, o platformă cu cabluri, şi circuite, şi baterii, şi turele, şi angrenaje – după care silueta şleampătă a lui Roy Baty se şterse din vedere. Isidore simţi că-i vine să râdă; se stăpâni plin de nervozitate. Se simţea uluit.

  — Un om de acţiune, rosti Pris, distantă. Ce păcat că e atât de nepriceput când are de-a face cu chestiuni de mecanică!

  — Dacă vom scăpa cu bine, răspunse Irmgard severă, ca şi cum ar-fi certat-o, totul va fi datorită lui Roy.

  — Dar oare mai merită? vorbi Pris, mai mult ca pentru sine. Ridică din umeri, apoi încuviinţă din cap, în direcţia lui Isidore. O. K., J. R. O să mă mut cu tine şi o să poţi să mă protejezi.

  — Să v-v-vă protejez, replică imediat Isidore.

  Solemnă, cu o voce joasă, ca de ceremonie, Irmgard Baty îi spuse:

  — Vreau să ştii că-ţi apreciem foarte mult gestul, d-le Isidore. Eşti primul prieten pe care cineva dintre noi l-a găsit aici, pe Pământ. E foarte frumos din partea dumitale; poate cândva ne vom putea revanşa.

  Se strecură până la el şi-1 bătu uşurel pe braţ.

  — Ai cumva vreo carte pre-colonială pe care aş putea s-o citesc? o chestiona el.

  — Poftim? Irmgard Baty o privi întrebătoare pe Pris.

  — Revistele acelea vechi, o lămuri fata; îşi adunase câteva lucruri să le ia cu ea, dar Isidore îi săltă legătura din braţe, simţind din plin strălucirea pe care ţi-o dă satisfacţia unui ţel împlinit. Nu, J. R. N-am adus niciuna cu noi, din motivele pe care ţi le-am explicat.

  — O să m-m-mă duc la bi-bi-bibliotecă m-mâine, spuse el, ieşind în hol. Şi-o să iau câteva, s-s-s-avem ce citi, eu şi cu t-t-tine, ca s-să mai ai şi altceva de f-f-făcut, nu numai s-să aştepţi.

  O conduse pe Pris în apartamentul lui de la etaj – aşa întunecat, şi pustiu, şi neaerisit, şi călduţ cum era; după ce lăsă lucrurile fetei în dormitor, se întoarse imediat şi aprinse aragazul, luminile şi televizorul, pe singurul canal care mai funcţiona.

  — Îmi place, zise Pris, pe acelaşi ton detaşat şi distant, de până atunci. Rătăci prin cameră, cu mâinile vârâte în buzunarele fustei; în contrast cu reacţia ei mărturisită, o expresie ursuză, aproape îndreptăţită în nemulţumirea ei gradată, îi apăru pe chip.

  — Ce s-a întâmplat? o întrebă el, în timp ce-i aşeza lucrurile pe canapea.

  — Nimic.

  Se opri în. faţa ferestrelor, dădu în lături draperiile şi privi posacă afară.

  — Dacă te gândeşti la faptul că sunt pe urmele tale., începu Isidore.

  — E un vis, spuse Pris. Provocat de medicamentele pe care mi le-a dat Roy.

  — P-p-pardon?

  — Crezi într-adevăr că există vânători-de-recompense? – — Dl. Baty spunea că v-au ucis prietenii.

  — Roy Baty este la fel de nebun ca şi mine, zise Pris. Excursia noastră s-a desfăşurat între locul în care ne aflăm şi un spital de boli nervoase de pe Coasta de Est. Suntem cu toţii schizofrenici, avem o existenţă anormală din punct de vedere emoţional – „aplatizare a afectelor”, aşa se numeşte. În plus avem halucinaţii colective.

  — Nici n-am crezut că e adevărat, rosti el, plin de uşurare.

  — De ce n-ai crezut? Se întoarse ca să-i vadă faţa; privirea ei cercetătoare era atât de severă, încât Isidore simţi cum roşeşte.

  — P-p-pentru că asemenea l-lucruri nu s-se întâmplă. Gu-gu-guvernul nu omoară pe nimeni, niciodată, indiferent de crima comisă. Iar mercerismul.

  — Da, zise Pris, dar dacă nu eşti om, situaţia e cu totul alta.

  — Nu e adevărat. Chiar şi animalele – ţtiparii, şi popândăii, şi şerpii, şi păianjenii – sunt sacre.

  — Deci nu poate fi adevărat, nu-i aşa? întrebă Pris, conti-nuând să-l privească fix. Cum spuneai, chiar şi animalele sunt protejate de lege. Toate formele de viaţă. Tot ce e organic şi şerpuieşte, se agită, se ascunde, zboară, mişună sau depune ouă sau.

  Se întrerupse căci pe uşa deschisă a apartamentului apăruse Roy Baty, cu un snop de sârme foşnind în urma lui.

  — Insectele, zise el, fără să se arate jenat de faptul că le surprinsese discuţia, sunt în mod special sacrosancte. Ridicând un tablou de pe peretele sufrageriei, ataşă un mic dispozitiv electronic de cuiul de fixare; se dădu înapoi privi, apoi reamplasă pictura la locul ei.

  — Şi acum semnalul de alarmă. Legă la un loc sârmele atâr-nânde, care conduceau la un ansamblu complicat. Li-l arătă lui Pris şi lui John Isidore, cu acelaşi zâmbet discordant pe buze: Dispozitivul de alarmă! Firele astea intră sub covor; ele formează antena ce va semnala prezenţa unui. Ezită un moment. A unei entităţi dotate cu activitate cerebrală, spuse el ambiguu, alta decât noi patru.

  — Deci sună, recapitulă Pris. Şi-apoi? Tipul va fi înarmat. Nu putem să ne repezim asupra lui şi să-l muşcăm, mortal.

  — Ansamblul, continuă Roy, are în cuprinsul său un aparat Penfield. Când se cuplează alarma, el radiază o stare de panică pentru. pentru intrus. Doar dacă acesta nu acţionează foarte rapid – şi e în stare – panica va fi enormă: am dat butonul la maximum.' Nici o fiinţă umană nu poate rămâne în preajmă mai mult de câteva secunde. În asta constă natura fricii: în mişcări necontrolate, într-o fugă fără sens şi în spasme musculare şi nervoase. Ceea ce, conchise el, ne va da posibilitatea să-i venim de hac. Lucrul, repet, e posibil. Depinde cât de bun se arată individul.

  — Dar pe noi alarma nu ne va afecta? întrebă Isidore.

  — Aşa e, zise Pris. Pe Isidore îl va afecta.

  — Şi ce-i cu asta? se miră Roy, terminându-şi treaba. Vor fugi amândoi de-aici, cuprinşi de panică. Dar chiar şi în aceste condiţii ne va rămâne timp să acţionăm. Iar pe Isidore nu-l vor ucide; nu e pe lista lor. Tocmai de aceea poate fi folosit ca momeală.,

  — Ceva mai bun nu eşti capabil să realizezi, Roy? întrebă brusc Pris.

  — Nu, răspunse el. Nu sunt capabil.

  — O s-să fiu în stare s-s-să-mi iau o armă mî-mî-mâine, se bâlbâi Isidore.

  — Şi e sigur că prezenţa lui Isidore nu va scoate din funcţiune sistemul? întrebă Pris. La urma urmei, el e. ştii tu.

  — I-am compensat undele cefalice, explică Roy. Suma lor nu va declanşa nimic; pentru asta va mai fi nevoie de încă un om. O fiinţă.

  Cu o expresie încruntată, îl privi pe Isidore, dându-şi seama de sensul celor spuse.

  — Sunteţi androizi, zise Isidore. Dar nu-i păsa; pentru el era totuna. Înţeleg acum de ce vor să vă omoare, continuă. De fapt. nu sunteţi fiinţe vii.

  În clipa de faţă, totul căpăta sens. Vânătorul-de-recompense. uciderea prietenilor lor, călătoria spre Pământ, toate acele precauţii.

  — Când am folosit cuvântul „om”, îi spuse Roy Baty lui Pârş, l-am folosit greşit.

  — E-adevărat, d-le Baty, spuse Isidore. Dar ce importanţă are cuvântul, în ceea ce mă priveşte? Vreau să spun că eu sunt un „special”, nici pe mine nu mă tratează prea bine, de exemplu nu pot emigra. Se trezi dârdâind ca o frunză în vânt. Nu puteţi veni să locuiţi aici. Eu nu sunt în stare să. reuşi, în cele din urmă, să-şi recapete calmul.

  După o pauză, Roy Baty spuse laconic:

  — Nu ţi-ar fi plăcut pe Marte. Aici ai tot ce-ţi trebuie.

  — Mă întrebam cât timp va trece până să-ţidai seama, i se adresă Pris lui Isidore. Suntem deosebiţi, nu-i aşa?

  — Asta e ceea ce i-a trădat, probabil, pe Garland şi pe Max Polokoff, zise Roy. Erau al naibii de siguri că vor trece neobservaţi. La fel şi Lubă.

  — Dumneata eşti un intelectual, spuse Isidore; îl excita iarăşi faptul că înţelesese. Excitare şi mândne. Gândeşti abstract Şi nu Gesticula, iar vorbele parcă i se izbiră unele de altele, ca de obicei. Îmi doresc să fi avut un coeficient de inteligenţa ca al dumitale; atunci aş fi putut trece testul, n-aş mai fi fost o „min-te-de-găină”. Cred că eşti foarte deştept; aş putea învaţă multe de la dumneata.

  După un răstimp, Roy Baty anunţă:

  — O să termin totuşi sistemul de alarmă.

  Continuă să lucreze.

  — Încă nu înţelege, rosti Pris cu voce ascuţita şi subţire, ca de stentor, pentru ce am părăsit planeta Marte. Ce am făcut noi acolo?

  — Ceea ce n-am mai putut suporta să facem, mormăi Roy Baty.

  În picioare, în cadrul uşii deschise, stătea acum Irmgard Baty” o remarcară abia în timp ce vorbea:

  — Nu cred că trebuie să ne facem griji în privinţa d-lui Isi-dore rosti ea, convinsă; se apropie grăbită de acesta privindu-l drept în ochi. Aşa cum spunea, nici el nu se bucura de un tratament grozav. Iar ceea ce am făcut noi pe Marte, nu-l interesează' ne ştie şi ne place – o astfel de acceptare emoţionala este totul pentru el. Ne vine greu să înţelegem una ca asta. totuşi e-adevărat.

  Apropiindu-se şi mai mult de Isidore, ii spuse, sfredelindu-l din priviri:

  — Ai putea câştiga o mulţime de bani, denunţându-ne. Iţi dai seama? Se întoarse către soţul ei; Vezi. realizează asta. şi totuşi n-o să spună nimic!

  — Eşti un erou, Isidore, zise Pris. 0 garanţie a rasei dumitâle.

  — Dacă ar fi android, vorbi Roy convins, ne-ar denunţa mâine dimineaţă, în jur de ora zece. Şi-ar părăsi slujba şi cu asta. basta. Sunt copleşit de admiraţie.

  Tonul lui nu putea fi descifrat; Isidore, cel puţin, nu reuşi să-l pătrundă.

  — Şi ne-am imaginat că aceasta va fi o lume lipsita de prietenie, o planetă cu figuri ostile, toate îndreptate împotriva noastră. Râse iarăşi, în hohote.

  — Mie nu mi-e deloc teamă, zise Irmgard.

  — Ar trebui să-ţi fie. până în vârful unghiilor, spuse Roy.

  — Haideţi să votăm, propuse Pris. Aşa cum făceam pe navă, când aveam vreo neînţelegere.

  — Bine acceptă Irmgard. eu n-o să mai spun nimic. Dar dacă respingem propunerea asta. nu cred că vom niai găsi un alt om care să ne ajute. Dl. Isidore este un. Căută cuvântul.

  — Un special, completă Pris.

  CINCISPREZECE.

  Votul se desfăşură solemn şi plin de ceremonie.

  — Rămânem aici, spuse cu fermitate Irmgard. În acest apartament şi în această clădire.

  — Eu votez pentru uciderea lui Isidore şi mutatul în altă parte, zise Roy Baty. Şi el, şi nevastă-sa se întoarseră în direcţia lui Pris. John Isidore făcu acelaşi lucru.

  Cu o voce înceată, fata spuse:

  — Votez pentru rămânerea noastră aici. Apoi adăugă, ceva mai tare: Cred că pericolul reprezentat de faptul că J. R. ştie adevărul e compensat prin aceea că avem mare nevoie de el. Evident, nu putem trăi în mijlocul oamenilor fără să fim descoperiţi; din cauza asta au murit Polokoff, şi Garland, şi Lubă, şi Anders. Din cauza asta au murit toţi.

  — Poate că au făcut tocmai ceea ce facem noi acum, zise Roy Baty. S-au încrezut într-o anumită fiinţă umană despre care au gândit că era altfel decât celelalte. Specială, cum ai spus.

  — Nu ştim asta, obiectă Irmgard. A fost doar un complex de împrejurări. Mă gândesc că ei, ei. Făcu un gest. S-au învârtit de colo-colo. Ori au cântat pe scenă, ca Lubă. Fiindcă noi credem. am să-ţi spun eu în ce credem, Roy. Într-un lucru care ne-a indus pe toţi în eroare; credem în blestemata noastră de inteligenţă superioară! îşi privi soţul, în timp ce sânii ei mici şi ascuţiţi se ridicau şi coborau cu repeziciune. Suntem atât de deştepţi – Roy, eşti pe cale să faci asta chiar acum, naiba să te ia, în clipa de faţă faci pe deşteptul!

  — Cred că Irm are dreptate, zise Pris.

  — Deci ne legăm viaţa de un anormal, de un degenerat., începu Roy, apoi renunţă. Sunt obosit, constată el, simplu. A fost o călătorie lungă, Isidore. Aici, însă, n-o să stăm multă vreme. Din păcate.

  — Sper, exclamă Isidore, fericit. Pot să vă ajut ca şederea voastră pe Pământ să fie cât mai plăcută.

  Se simţea sigur pe spusele lui. I se păru un lucru uşor, punctul culminant al întregii sale vieţi – şi al noii autorităţi pe care o manifestase în ziua aceea la slujbă, când vorbise la videofon.

  De îndată ce termină programul zilei, Rick Deckard traversă în zbor oraşul, îndreptându-se către zona unde se aflau cele cî-teva clădiri ale marilor negustori de animale, cu vitrinele lor uriaşe şi cu firmele posomorite. Starea depresivă ieşită din comun, nouă şi îngrozitoare, care-l chinuise în tot cursul zilei, încă nu-l părăsise. Plimbarea printre animale şi vânzătorii acestora părea singurul punct slab în carapacea deznădejdii, o fisură prin care era capabil s-o înşface şi s-o doboare. În trecut, oricum, prilejul de a vedea animalele, de a_ adulmeca urma afacerilor cu rriize uriaşe însemnase foarte mult pentru el. Poate că va fi la fel şi-acum.

  — Da, domnule, i se adresă amabil un nou vânzător de animale, elegant îmbrăcat, văzându-l cum se uită, cu un soi de privire sticloasă, plină de umilinţă, la cuştile cu exponate. Aţi găsit ceva care să vă placă?

  — O mulţime, confirmă Rick. Ceea ce mă încurcă este modalitatea de plată.

  — Ne spuneţi ce gen de afacere vă interesează, zise vânzătb-rul. Ce animal doriţi să luaţi cu dumneavoastră acasă şi cât anume vreţi să plătiţi pentru el. Vom înainta contractul directorului nostru comercial, care va fi bucuros să-şi dea acordul.

  — Am trei mii de dolari bani gheaţă, zise Rick. La sfârşitul zilei ridicase de la Departament recompensa cuvenită. Cât costă, de pildă, familia aceea de iepuri?

  — Domnule, în cazul în care plătiţi pe loc trei mii, vă pot ajuta să obţineţi ceva mai de soi decât o pereche de iepuri. Ce-aţi spune de o capră?

  — La capre nu m-am gândit, recunoscu Rick.

  — Îmi este permis să vă întreb dacă noua ofertă reprezintă pentru dumneavoastră prea mult, d-le?

  — Păi, nu am de gând să depăşesc trei miare, spuse Rick.

  — Am bănuit asta, d-le, când aţi pomenit de iepuri. Necazul cu ei este că toată lumea are aşa ceva. Mi-ar plăcea să vă văd ajuns în rândul categoriei căreia cred că-i aparţineţi. Pe cuvânt, d-le, îmi păreţi un om care-şi poate permite să aibă o capră.

  — Ce avantaje aş avea?

  — Avantajul deosebit al deţinerii unei capre, zise ferm vân-zătorul de animale, este acela că o puteţi învăţa să împungă pe oricine ar încerca s-o fure.

  — Nu şi dacă vor trage în ea cu o armă hipnotică şi vor coborî apoi pe o scară de funie dintr-un aeroglisor încremenit în aer, zise Rick.

  Vânzătorul, deloc tulburat, continuă:

  — O capră este credincioasă stăpânului. Are un suflet liber, natural, pe care nici o cuşcă nu-l poate înlănţui. Şi mai există o trăsătură excepţională a caprelor, pe care probabil că n-o cunoaşteţi. De foarte multe ori, când îţi investeşti banii într-un animal şi-l iei cu tine acasă, descoperi, într-o bună dimineaţă, că a mâncat ceva radioactiv şi a murit. O capră nu este deranjată de alimente semi-contaminate, poate mânca orice, chiar şi lucruri ce ar da gata o vacă sau un cal, ori – în mod special – o pisică. În calitate de investiţie pe termen lung, avem convingerea că o capră – mai ales dacă este femelă – oferă avantaje de neînvins unui proprietar de animale serios.

  — Exemplarul acesta e femelă?

  Remarcase o capră mare, neagră, stând ţepoasă în centrul cuştii; se apropie de ea, însoţit de vânzător. Era frumoasă, i se păru lui Rick.

  — Da, d-le. O capră nubiană, neagră, după cum vedeţi foarte mare. Un concurent superb în cadrul ofertei de anul acesta. Şi v-o oferim la un preţ atractiv, neaşteptat de scăzut.

  Scoţându-şi catalogul soios, Rick cercetă paginile referitoare la capra neagră, nubiană.

  — Vreţi să încheiaţi o afacere cu banii jos? întrebă vânzătorul. Sau oferiţi şi un alt animal în schimb?

  — Cu banii jos, zise Rick.

  Vânzătorul mâzgăli un preţ pe o bucată de hârtie, apoi, cu gesturi iuţi, aproape furişe, i-o întinse lui Rick.

  — Prea mult, obiectă acesta. Luă bileţelul şi scrise dedesubt o cifră mult mai modestă.

  — Nu vă putem lăsa capra la un asemenea preţ, protestă vânzătorul. Scrise iarăşi o sumă. Exemplarul pe care-l vedeţi are mai^ puţin de un an; speranţa lui de viaţă este foarte mare.

  Îi arătă lui Rick noul preţ.

  — S-a făcut, acceptă poliţistul.

  Semnă contractul, plăti pe loc cei trei mii de dolari – întreaga sa recompensă – şi după puţin timp se trezi lângă aeroglisor, într-o stare aducând mai mult a zăpăceală. În vreme ce angajaţii negustorului de animale încărcau în vehicul Iada în care se afla capra. Iată-mă şi proprietarul unui animal, unul viu, nu o imitaţie electrică. Pentru a doua oară în viaţa mea.

  Suma cheltuită, obligaţia asumată prin contract îl făcură să pălească; începu să tremure. Dar trebuia s-o fac, îşi zise. Întâm-plarea cu Phil Resch. Trebuie să-mi recapăt încrederea, credinţa în mine şi în capacităţile mele. Altfel îmi voi pierde slujba.

  Cu mâinile amorţite, porni aeroglisorul, îndreptându-se către casă, către Iran. O să se supere, reflectă el. Responsabilitatea o va speria. Şi din moment ce stă acasă, o mulţime de sarcini îi vor reveni ei. Deznădejdea îl cuprinse iarăşi.

  Odată aterizat pe acoperişul blocului în care locuia, rămase un timp pe gânduri, încropind în minte o-poveste plină de autenticitate. Mi-o cere serviciul, se justifică, scărpinându-se pe spate. Prestigiul. Nu puteam continua aşa, cu o oaie electrică; îmi submina moralul. Cred că merge să-i spun asta, decise el.

  Sări jos din maşină şi se opinti să coboare, de pe locul din spate, cuşca în care se afla capra; suflând din greu. reuşi s-o aşeze pe cimentul acoperişului. Izbită de colo-colo, capra îl privi cu ochi strălucitori, plini de inteligenţă, dar nu scoase nici un sunet.

  Rick luă ascensorul până la etajul unde-şi avea apartamentul, urmând drumul binecunoscut, până în faţa uşii.

  — Bună, îl întâmpină Iran, ocupată cu pregătirea cinei în bucătărie. De ce-ai venit aşa târziu?

  — Hai până sus, o chemă el. Vreau să-ţi arăt ceva.

  — Ai cumpărat un animal viu! îşi scoase şorţul, îşi netezi părul, cu un gest reflex şi-l urmă afară din casă; străbătură palierul cu paşi mari, energici. N-ar fi trebuit s-o faci fără mine, şuieră femeia. Am dreptul să particip la o asemenea decizie, la cea mai importantă achiziţie ce-o vom.

  — Voiam să fie o surpriză, spuse el.

  — Ai luat vreo recompensă astăzi, rosti Iran, pe un ton acuzator.

  — Da, am retras trei androizi, răspunse Rick. Intră în lift şi împreună o porniră spre înalturi. A trebuit să-l cumpăr, continuă el. Ceva n-a mers cum trebuie azi; ceva legat de retragerea androizilor. N-aş mai fi putut să continui fără să-mi iau un animal.

  Ascensorul atinsese acoperişul; Rick îşi conduse nevasta în întunericul de-afară, către cuşcă; aprinzând luminile – menţinute pentru folosinţa tuturor locatarilor – arătă în tăcere în direcţia caprei. Apoi aşteptă reacţia femeii.

  — Oh, doamne, şopti Iran. Apropiindu-se de cuşcă, privi înăuntru; după aceea îi dădu un ocol, examinând capra din toate direcţiile.

  — E cu adevărat vie? întrebă ea. Nu e electrică?

  — Cât se poate de reală, o asigură Rick. Doar dacă nu m-au tras pe sfoară. (Dar asta se întâmpla foarte rar. Amenda pentru fals ar fi fost imensă – de două ori şi jumătate valoarea pe piaţă a animalului original.) Nu, nu m-au păcălit.

  — E o capră, constată Iran. O capră neagră, de Nubia.

  — Femelă, spuse mândru Rick. Mai târziu, poate-o s-o şi împerechem. Şi vom obţine, în plus, lapte, din care să facem brânză.

  — Îi putem da drumul din cuşcă? S-o punem în locul oii electrice?

  — Trebuie ţinută în pripon, zise el. Cel puţin câteva zile.

  — Viaţa mea e dragoste şi plăcere”, intonă Iran cu glas încet, ciudat. Un cântec foarte, foarte vechi, de Josef Strauss. Îţi aminteşti? Când ne-am întâlnit pentru prima oară. Îi puse mâna pe umăr, uşor, se aplecă şi-l sărută. Multă dragoste şi foarte multă plăcere, adăugă.

  — Îţi mulţumesc, îi spuse el, strângând-o la piept.

  — Hai să dăm o fugă până jos şi să-i mulţumim lui Mercer, mai bine. După aceea putem veni iarăşi aici şi să-i dăm caprei un nume; are nevoie de un nume. Poate găseşti şi o funie, ca s-o priponeşti.

  Porni înainte, spre ascensor.

  De lângă iapa lui, pe care-o ţesăla şi-o curăţa, vecinul Bill Barbour le strigă:

  — Frumoasă capră aveţi, d-le şi d-nă Deckard. Felicitări! Bună seara, d-nă Deckard. Poate-o să vă facă şi iezi; aş schimba mânzul meu pentru o pereche de iezi.

  — Mulţumim, răspunse Rick, urmând-o pe Iran, în direcţia liftului. Asta-ţi vindecă starea depresivă? o întrebă el. Pe mine mă linişteşte.

  — Bineînţeles, răspunse femeia. Acum putem admite faţă de oricine că oaia e falsă.

  — Nu e nevoie s-o facem, zise el, precaut.

  — Dar putem, insistă Iran. Înţelegi, acum nu mai avem nimic de ascuns; ceea ce ne-am dorit întotdeauna s-a îndeplinit. Ce vis!

  Se înălţă pe vârfuri şi-l sărută încă o dată, sprintenă; răsuflarea ei, sacadată şi plină de pasiune, îl gâdilă pe gât. Apoi Iran întinse mâna să cheme ascensorul.

  Ceva îl puse pe Rick în gardă. Ceva îl făcu să spună:

  — Hai să nu mergem încă în apartament. Să stăm aici, lângă capră. Stăm, ne uităm la ea, poate-i dăm şi ceva de mâncare. Pentru început mi-au dat o traistă cu ovăz. Citim instrucţiunile de îngrijire a caprei; mi le-au dat şi pe astea, fără să mai plătesc nimic. Poate-i spunem Euphemia.

  Ascensorul sosise deja şi Iran păşise nerăbdătoare în cabină.

  — Aşteaptă, o strigă el.

  — Ar fT imoral să nu fuzionăm cu Mercer drept mulţumire, zise femeia. Am folosit astăzi aparatul de produs empatie şi astfel am reuşit să-mi mai înving puţin starea depresivă – doar puţin, nu ca acum. O piatră tot m-a lovit însă, uite-aici! îi arătă încheietura mâinii, pe care Rick văzu o mică vânătaie întunecată. Şi-mi amintesc că m-am gândit cât de buni suntem, cu mult mai buni, atunci când ne contopim cu Mercer. În ciuda durerii. Fizic, ne doare, dar spiritual suntem împreună; i-am simţit pe ceilalţi, din lumea întreagă, pe toţi cei cefoloseau aparatul odată cu mine.

  Ţinu uşa liftului, să nu se închidă.

  — Haide, Rick. Totul va dura doar câteva clipe. Întotdeauna ai acceptat greu contopirea; vreau să transmiţi tuturor celorlalţi starea ta de-acum. Le-o datorezi. Ar fi imoral s-o păstrăm numai pentru noi.

  Avea dreptate, desigur. Aşa că Rick intră în cabină şi cobo-riră încă o dată până la apartament.

  În sufragerie, Iran apăsă grăbită butonul aparatului de produs empatie, cu faţa animată de o bucurie crescândă; se luminase aidoma lunii ce răsare.

  — Vreau ca toată lumea să ştie, îi spuse ea. Odată mi s-a întâmplat şi mie asta; am pornit aparatul şi-am dat peste cineva care tocmai îşi cumpărase un animal. Apoi într-o zi. Trăsăturile i se întunecară într-o clipită; plăcerea i se şterse. Într-o zi m-am trezit în legătură cu cineva al cărui animal murise. Dar noi, toţi ceilalţi, i-am împărtăşit diferitele noastre bucurii – cu excepţia mea, care, aşa cum ştii, n-aveam niciuna – şi asta l-a mai înveselit puţin. Am putea da chiar peste un sinucigaş potenţial; ceea ce avem, ceea ce simţim ar putea.

  — Vor primi bucuria noastră, zise Rick, noi. În schimb, o să pierdem. O să schimbăm simţămintele noastre cu ale lor. Bucuria ni se va risipi.

  Ecranul aparatului de produs empatie înfăţişa acum valuri de fâşii în culori aprinse, lipsite de formă; răsuflând adânc. femeia apucă strâns cele două manete.

  — Dac-o să păstrăm totul clar în minte, n-o să pierdem nimic din ceea ce simţim acum. Niciodată n-ai înţeles cu adevărat rostul fuziunii, nu-i aşa, Rick?

  — Cred că nu, răspunse el. În clipa de faţă însă începuse să perceapă, pentru prima dată, valoarea pe care oamenii de genul lui îran o obţineau din partea mercerismului. Posibil ca experienţa cu vânătorul-de-recompense Phil Resch să-i fi afectat unele sinapse minuscule, închizând un centact neuronal şi des-chizând altul. Iar asta declanşase după toate aparenţele, o reacţie în lanţ.

  — Iran, spuse Rick, precipitat, îndepărtând-o de cutia aparatului. Ascultă-mă; aş vrea să stăm de vorbă despre cele ce mi s-au întâmplat astăzi. O conduse până la canapea şi o aşeză pe marginea acesteia, cu faţa înspre el. Apoi începu să povestească:

  Am întâlnit un alt vânător de recompense, pe care nu l-am mai văzut niciodată până acum. Un sălbatic căruia-i face plăcere să distrugă androizi. Şi pentru prima oară, după ce-am fost cu el. i-am privit altfel. Vreau să spun că, în felul meu, îi vedeam exact aşa cum o făcea individul.

  — Şi povestea asta chiar nu poate să mai aştepte? întrebă Iran.

  — Mi-am aplicat un test, o întrebare – şi am verificat-o; am început să resimt empatie pentru androizi şi să înţeleg ce înseamnă asta. Ai spus-o chiar tu, azi-dimineaţă: „Bieţii androizi”. Aşa că ştii despre ce vorbesc. De aceea am cumpărat capra. Niciodată nu m-am mai simţit ca acum. S-ar putea să fie, ca în cazul tău, o stare depresivă. Îmi dau seama cât de mult suferi când eşti deprimată; doar că în trecut m-am gândit întotdeauna că te complici în starea asta şi că ai putea scăpa de ea oricând, dacă nu singură, atunci cu ajutorul orgii de senzaţii. Dar când ajungi la o asemenea descurajare, nu-ţi mai pasă. Eşti apatic pentru că pierzi orice fel de sens al valorii. Nu are importanţă dacă te siriiţi mai bine, căci dacă nu preţuieşti nimic.

  — Ce se mai aude cu serviciul tău? Tonul ei îl şocă; clipi încurcat. Serviciul^ tău, repetă Iran. La cât se ridică ratele lunare pentru capră? întinse mâna spre el; cu un gest reflex, Rick scoase contractul abia semnat şi i-l întinse. Atât de mult? exclamă ea, cu glas subţire. Şi dobânda – doamne-dumnezeule, numai dobânda. Şi-ai făcut toate astea doar pentru că erai deprimat! Nu ca să-mi faci mie o surpriză, cum spuneai la început, îi înapoie contractul. Ei, n-are importanţă. Sunt mulţumită totuşi că ai cumpărat capra, îmi place. Dar o asemenea povară financiară. Expresia ei deveni posomorită.

  — Mă pot muta la un alt birou, o asigură Rick. Departamentul mai are încă zece sau unsprezece, toate separate. Furtul de animale, de pildă. Mă pot transfera acolo.

  — Şi banii de recompensă? Avem mare nevoie de ei; altfel ne vor lua capra înapoi.

  — Am să prelungesc contractul de la treizeci şi şase de luni, la patruzeci şi opt Scoase repede un pix şi mâzgăli cu el pe dosul contractului. În felul acesta vom plăti în fiecare lună cincizeci şi doi de dolari şi jumătate mai puţin.

  Se auzi sunând videofonul.

  — Dacă nu ne-am fi întors, zise Rick, dac-am fi rămas lângă capră, pe acoperiş, n-ar fi trebuit acum să răspundem.

  — De ce ţi-e teamă? întrebă Iran, ducându-se la aparat. Nu ne iau capra înapoi, cel puţin nu încă. Ridică receptorul.

  — Sunt cei de la Departament, zise grăbit Rick. Spune-le că nu sunt acasă. Porni către dormitor.

  — Alo, făcu Iran, în receptor.

  Încă trei androizi pe care-ar fi trebuit să-i urmăresc astăzi, în loc să mă întorc aici. Pe ecran prinsese contur chipul lui Harry Bryant, aşa că era prea târziu ca să mai dispară. Cu picioarele ţepene, se întoarse lingă videofon.

  — Da, e acasă, tocmai spunea Iran. Ne-am cumpărat o capră, veniţi s-o vedeţi, d-le Bryant. Urmă o pauză, în care ea ascultă răspunsul, apoi îi înmână receptorul lui Rick: Vrea să-ţi comunice ceva.

  Aşezându-se grăbită la aparatul de produs empatie, apucă iarăşi cele două manete. Aproape imediat deveni transpusă. Rick rămase cu receptorul în mână, conştient de îndepărtarea ei mentală. Conştient de propria lui însingurare.

  — Alo, spuse el, în aparat.

  — Am pus să fie urmăriţi cei doi androizi rămaşi, zise Harry Bryant. Suna de la el din birou; Rick zări pupitrul familiar, îngrămădeala de hârtii, documente şi tot soiul de alte fleacuri. Este evident, urmă inspectorul, că au intrat în alertă, căci au părăsit adresa pe care ne-o dăduse Dave; în clipa asta pot fi găsiţi la. aşteaptă! Bâjbâi pe birou şi în cele din urmă găsi ce căuta.

  Cu gesturi mecanice, Rick îşi pregăti pixul; puse pe genunchi contractul de cumpărare a caprei şi aşteptă datele.

  — Blocul 3967-C, spuse inspectorul Bryant. Du-te acolo cât de repede poţi. E de presupus că ei ştiu despre cei retraşi astăzi: Garland, Lubă şi Polokoff. De aceea au şi fugit pe ascuns.

  — Pe ascuns, repetă Rick. Şi în gând: Voiau să-şi salveze viaţa.

  — Iran spune că v-aţi cumpărat o capră. Când ai făcut asta? După ce-ai plecat de la slujbă?

  — În drum spre casă.

  — O să vin să văd şi eu capra, după ce-i vei retrage pe an-droizii care-au mai rămas, zise Bryant. Apropo, am vorbit cu Dave chiar adineaori. I-am povestit cât ţi-au dat de furcă. Îţi transmite felicitări şi să fii mai atent; spune că androizii Ne-xus-6 sunt mult mai deştepţi decât îşi imaginase. De fapt, nu-i vine să creadă că ai dat gata trei exemplare într-o singură zi.

  — Trei ajung, zise Rick. Nu mai pot. Trebuie să mă odihnesc.

  — Mâine vor fi deja plecaţi, spuse inspectorul Bryant. Vor ieşi de sub jurisdicţia noastră.

  — Nu, atât de repede. Or să mai întârzie.

  — Te duci acolo în seara asta, insistă Bryant. Înainte ca ei să-şi dea seama ce se întâmplă. Nu se vor aştepta să te mişti atât de repede.

  — Dimpotrivă, zise Rick. Or să mă aştepte.

  — Te-a apucat tremuratul? Din cauză că Polokoff era să.

  — Nu m-a apucat nici un tremurat.

  — Atunci, ce nu e în regulă?

  — O. K., acceptă Rick. O să mă duc astăseară. Se pregăti să închidă.

  — Anunţă-mă de îndată ce ai rezultate. O să fiu aici, în birou.

  — Dacă-i retrag şi pe aceştia, am de gând să-mi cumpăr o oaie.

  — Ai deja una. Ai avut-o de când te ştiu.

  — E electrică, spuse Rick. Agăţă receptorul în furcă. O oaie adevărată, de data asta, gândi el. Trebuie să am una. Drept compensaţie.

  În faţa aparatului de produs empatie, nevastă-sa se ghemuise cu o expresie de fascinaţie pe figură. Rick rămase în picioare o vreme, cu mâna odihnindu-i-se pe sânul femeii; îl simţea ridicân-du-se şi coborând ritmic, simţea viaţa din trupul lui Iran. Ea nu-l băgă în seamă; contopirea cu Mercer devenise, ca întotdeauna, deplină.

  Pe ecran, silueta ştearsă, îmbătrânită în robă, a lui Mercer continua să se târască şi dintr-odată o piatră zbură pe lângă el. Privindu-l, Rick gândi: Dumnezeule, situaţia mea e mai rea decât a lui. Mercer nu e nevoit să facă nimic din ceea ce-i este străin. Suferă, dar cel puţin nu i se cere să-şi violeze propria identitate.

  Aplecându-se, descleştă uşurel degetele femeii de pe manete, apoi îi luă locul. După săptămâni întregi, era pentru prima oară că făcea asta. Impulsul: nu-l premeditase; se ivise pe neaşteptate.

  Îl întâmpină un peisaj plin de buruieni, o pustietate. Aerul mirosea a flori sălbatice; peste tot numai deşert şi nici un pic de ploaie.

  Un bărbat stătea în picioare dinaintea lui, cu o lumină plină de păreri de rău în ochii osteniţi şi îndureraţi.

  — Mercer, chemă Rick.

  — Sunt prietenul tău. rosti bătrânul. Dar trebuie să continui ca şi cum n-aş exista. Înţelegi? îşi desfăcu larg mâinile goale.

  — Nu, spuse Rick, nu înţeleg. Am nevoie de ajutor.

  — Cum pot să te salvez, întrebă bătrânul, dacă nu sunt în stare să mă salvez pe mine însumi? Nu înţelegi? Nu există salvare.

  — Atunci la ce foloseşte asta? întrebă Rick. La ce foloseşti tu?

  — Ca să-ţi arăt că nu eşti singur, răspunse Wilbur Mercer. Sunt aici, cu tine şi voi fi întotdeauna. Du-te şi îndeplineşte-ţi menirea, chiar dacă ştii că e greşită.

  — De ce? întrebă Rick. De ce-aş face-o? Am să-mi părăsesc slujba şi am să emigrez.

  — Indiferent unde vei merge, ţi se va cere să greşeşti, spuse bătrânul. Este condiţia de bază a vieţii, aceea de a fi obligat să-ţi violezi propria natură. La un moment dat, fiecare fiinţă vie trebuie s-o facă. E umbra finală, înfrângerea creaţiei; este blestemul în acţiune, blestemul care se hrăneşte cu viaţa în ansamblul ei, pretutindeni în univers.

  — Asta-i tot ce poţi să-mi spui? întrebă Rick.

  O piatră zbură şuierând în direcţia lui; se feri şi piatra îl izbi în ureche. Instantaneu, dădu drumul manetelor şi se trezi în propria sa sufragerie, lângă nevastă şi aparatul de produs empa-tie. Capul îl durea îngrozitor din pricina loviturii; când se pipăi, dădu peste sângele proaspăt curgându-i pe obraz, împrăştiindu-se în picături mari, strălucitoare.

  Iran îi tampona urechea cu batista.

  — Sunt mulţumită că m-ai dat-deoparte, zise ea. Nu suport să fiu lovită. Îţi mulţumesc că ai primit piatra în locul meu.

  — Plec, o anunţă Rick.

  — Slujba?

  — Înmulţită cu trei. Îi. luă batista din mână şi se îndreptă spre uşă, încă ameţit şi încercând o senzaţie de vomă.

  — Noroc, îi ură Iran.

  — N-am câştigat mare lucru întrebuinţând aparatul ăsta, constată Rick. Mercer mi-a vorbit, dar fără nici un folos. Nu ştie nimic în plus faţă de mine. E doar un bătrân care urcă pe colină în întâmpinarea morţii.

  — Nu asta e revelaţia?

  — O revelaţie pe care am avut-o deja, zise Rick. Deschise uşa ce dădea în holul blocului. La revedere!

  Păşi pe palier şi închise uşa după el. Blocul 3967-C, reflectă, citind cele scrise pe dosul contractului. E pe undeva, prin suburbii; o zona mai curând abandonată. Un loc potrivit pentru o ascunzătoare. Cu excepţia luminilor, pe timp de noapte. După asta o să mă ghidez: după lumini. Fototropic, aidoma unui fluture cap-de-mort. Iar după aceea, gata, se va termina cu androizii, gândi el. O să mă apuc de altceva, să-mi câştig altfel existenţa. Aceştia trei sunt ultimii. Mercer are dreptate; trebuie să-mi termin treaba. Dar nu cred c-am să pot. Doi androizi laolaltă – nu e o chestiune de morală, ci una de practică.

  Probabil n-o să fiu în stare să-i retrag, realiză el. Chiar dacă voi încerca; sunt prea obosit, iar astăzi mi s-au întâmplat prea multe. Poate că Mercer ştia asta; poate că a prevăzut tot ce se va petrece.

  Ştiu însă de unde aş putea obţine ajutorul; mi s-a mai oferit şi înainte, dar l-am refuzat.

  Ajunse pe acoperiş. O clipă mai târziu şedea în întunericul aeroglisorului, formând un număr la videofon.

  — Asociaţia Rosen, răspunse operatoarea de serviciu.

  — Cu Rachael Rosen, ceru el.

  — Pardon, d-le?

  — Daţi-mi-o pe Rachael Rosen, rosti Rick, iritat.

  — Ştie cumva domnişoara.

  — Sigur că ştie, răspunse el, apoi rămase în aşteptare. Zece minute mai târziu, faţa mică, oacheşă, a lui Rachael Rosen apăru pe ecranul videofonului.

  — Bună,'d-le Deckard!

  — Ai ceva de făcut în clipa asta sau putem sta de vorbă? întrebă el. Cum spuneai astăzi, ceva mai devreme.

  Nu părea a fi vorba de aceeaşi zi; o generaţie înflorise şi-a-poi decăzuse de la ultima lor discuţie. Şi toată apăsarea, toată scârba născută din aceasta i se regăsea în trup; îi simţi povara fizică. Poate că e din cauza pietrei, gândi el. Îşi tamponă cu batista urechea încă sângerândă.

  — Te-ai tăiat la ureche, constată Rachael. Ce ruşine!

  — Credeai că n-o să te sun? întrebă Rick. Aşa credeai?

  — Ţi-am spus, replică Rachael, că fără mine unul dintre an-droizii Nexus-6 te va da gata înainte să apuci să pui mâna pe el.

  — Te-ai înşelat.

  — Şi totuşi în clipa asta suni. Mă rog. Vrei să vin la San Francisco?

  — În clipa asta, îi ceru el.

  — Oh, e prea târziu. O să vin mâine; drumul durează o oră.

  — Mi s-a spus că trebuie să-i retrag în noaptea asta. Făcu o pauză, apoi continuă: Au mai rămas trei, din opt câţi erau.

  — Vorbeşti de parc-ai li trecut prin nişte clipe groaznice.

  — Dacă nu vii aici în astăsdară. o anunţă Rick, o să mă duc după ei singur şi n-o să reuşesc să-i retrag. Tocmai mi-am cumpărat o capră, adăugă el. Din recompensa primită pentru androizii pe care i-am doborât astăzi.

  — Voi, oamenii.! rise Rachael. Caprele miros al naibii!

  — Doar masculii. Am citit asta în instrucţiunile primite.

  — Eşti cu adevărat obosit, constată Rachael. Arăţi ca năuc. Sigur ştii ce faci încercând să retragi încă trei exemplare Nexus-6 în aceeaşi zi? Nimeni n-a reuşit până acum să distrugă şase androizi în doar douăzeci şi patru de ore.

  — Ba da. Franklin Powers, răspunse Rick. Acum vreun an. la Chicago, a' retras un grup de şapte.

  — A, varianta aia învechită, McMillan Y-4, zise Rachael. Aici e vorba de cu totul altceva. Rămase un timp pe gânduri. Rick, nu pot să vin. Nici măcar n-am stat la masă.

  — Am nevoie de tine, spuse el. Şi în gând: altfel o să mor.

  Ştiu asta; Mercer ştia şi el. Şi cred că şi tu o ştii. Dar îmi pierd timpul chemându-te, cugetă Rick. La un android nu poţi apela; fiindcă nu ai ce să obţii de la el.

  — Îmi pare rău, Rick, zise Rachael, dar nu pot veni în seara asta. Va trebui s-o lăsăm pe mâine.

  — Răzbunare de android, rosti el.

  — Poftim?

  — Pentru că te-am prins pe picior greşit la testul Voigt-Kampff.

  — Chiar crezi asta? întrebă Rachael, cu ochii măriţi. Crezi într-adevăr?

  — La revedere, răspunse Rick şi se pregăti să închidă. ~f Ascultă, spuse Rachael repede. Nu vrei să gândeşti deloc.

  — Ţi se pare, pentru că voi, androizii Nexus-6, sunteţi mai deştepţi decât oamenii.

  — Nuu, zău nu înţeleg, oftă Rachael. Pot doar să-ţi spun că nu vrei să faci chestia asta acum – poate nici nu vrei s-o mai faci vreodată. Eşti sigur că aştepţi să-ţi înlesnesc retragerea celor trei androizi? Sau speri să te conving să nu încerci?

  — Vino aici, îi ceru el, şi vom închiria o cameră la hotel.

  — Pentru ce?

  — Am auzit astăzi ceva, răspunse Rick răguşit. Despre unele situaţii în care sunt implicaţi bărbaţi umani şi femei an-droide. Vino în seara asta la San Francisco şi voi renunţa la ceilalţi trei. O să facem altceva.

  Ea îl privi, apoi spuse brusc:

  — Bine, zbor spre tine. Unde ne întâlnim?

  — La St. Francis. Este singurul hotel pe jumătate decent care mai funcţionează în zona Golfului.

  — Şi n-o să întreprinzi nimic până nu ajung eu acolo?

  — Am să stau în cameră şi-o să mă uit la televizor, la Matahala Prietenoasă. În ultiniele trei săptămâni a avut-o ca invitată pe Amanda Werner. Îmi place tipa; aş putea să mă uit la ea tot restul vieţii. Are nişte sâni care parcă-ţi zâmbesc.

  Închise aparatul. O vreme rămase nemişcat, cu mintea golită de gânduri. În cele din urmă, răcoarea din interiorul maşinii îl readuse la realitate; răsuci contactul şi după câteva clipe se îndrepta spre centrul San Francisco-ului. Şi spre hotelul St. Francis.

  ŞAISPREZECE.

  Aşezat în fotoliu, în somptuoasa şi enorma cameră de hotel, Rick Deckard citea informaţiile despre androizii Roy şi Irmgard Baty. În cazul lor, documentele cuprindeau şi nişte fotografii color, luate prin teleobiectiv – imagini tridimensionale neclare, pe care abia dacă le putea distinge. Femeia, decise el, pare atrăgătoare. Roy Baty, în schimb, arată cu totul altfel. Mult mai deteriorat.

  Farmacist pe Marte, citi el. Cel puţin asta era acoperirea de care se folosise androidul. În realitate, fusese probabil muncitor necalificat, un zilier cu aspiraţii spre ceva mai bun. Oare androizii visează? se întrebă Rick. Evident că da; de aceea îşi ucid câteodată stăpânii şi zboară spre Pământ. Vor o viaţă mai bună, fără sclavie. Ca Lubă Luft, de pildă, care cânta Don Giovanni şi Le Nozze, în loc să se spetească scrijelind faţa pustie a unui câmp presărat cu pietre, pe o colonie nelocuibilă din principiu. „Roy Baty (îl informa documentul) are aerul agresiv, plin de îngâmfare, al unei false autorităţi. Dedicat unor preocupări mistice, acest android a propus grupului o încercare de evadare, susţinându-l ideologic cu o născocire plină de pretenţii despre caracterul sacru al aşa-numitei 'vieţi' an-droidice. În plus, respectivul android a furat (şi experimentat) o serie de medicamente diverse, cu acţiune asupra creierului, pretinzând, când a fost prins, că speră să promoveze în rândurile androizilor o experienţă de grup similară celei a mercerismului, care – a arătat el – rămâne lipsită de valoare pentru androizi”.

  Caracterizarea avea în ea ceva patetic. Un android dur, rece, sperând să încerce o experienţă de la care, graţie defectului în mod deliberat inclus în construcţia sa, rămânea exclus. Şi totuşi nu reuşea să resimtă prea multă îngrijorare pentru Roy Baty; sesizase, din însemnările lui Dave Holden, o anume trăsătură respingătoare a acestui android deosebit. Baty încercase să forţeze apariţia experienţei de fuziune în cazul lui însuşi – iar apoi, când totul eşuase, concepuse uciderea unor fiinţe umane. urmată de zborul spre Terra. Iar acum, aşa cum se întâmplase astăzi, de destrămarea grupului original de opt androizi, până când nu mai rămăseseră decât trei la număr. Şi ei, membrii grupului ilegal care mai rezistaseră, erau de asemenea condamnaţi, căci dacă el n-ar fi reuşit să-i doboare, altcineva ar fi făcut-o cu siguranţă. Timp şi răstimp, gândi Rick. Ciclul vieţii, în-cheindu-se în acest ultim asfinţit, înaintea tăcerii morţii. Percepea în respectiva succesiune un microunivers complet.

  Uşa camerei de hotel se deschise printr-o izbitură.

  — Ce zbor! exclamă Rachael Rosen, cu răsuflarea tăiată.

  Era îmbrăcată într-un mantou lung, în solz de peşte, asortat cu o brasieră şi cu pantaloni scurţi; pe lângă uriaşa poşetă ornamentată, aducând cu o tolbă de poştaş, mai purta cu ea şi o sacoşă de hârtie.

  — Frumoasă cameră! îşi privi ceasul-brăţară: Mai puţin de-o oră; am mers bine. Poftim! îi întinse punga de hârtie. Am adus o sticlă de Bourbon.

  — Cel mai periculos dintre cei opt este încă în viaţă, o informă Rick. Cel care a organizat totul. Îi întinse hârtia cu datele despre Roy Baty; Rachael aşeză jos sacoşa şi luă documentul.

  — Ai descoperit unde se ascunde?

  — Am numărul unui bloc. E pe undeva, prin suburbii, într-o zonă în care mişună tot soiul de „speciali”.

  — Să-i văd şi pe ceilalţi, îi ceru Rachael, întinzând mâna.

  — E vorba de două femei. Îi întinse foile, una referitoare la Irmgard Baty, cealaltă la o androidă care-şi spunea Pris Strat-ton.

  Uitându-se la ultimele însemnări, Rachael nu-şi putu reţine o exclamaţie. Se apropie de fereastră şi privi afară, către centrul oraşului San Francisco.

  — Cred că aceasta din urmă te va da peste cap. Sau poate că nu; poate că nu-ţi pasă.

  Era palidă şi vocea îi tremura. Dintr-odată devenise extrem de nesigură.

  — Ce tot mormăi acolo?

  Adunându-şi la loc fişele, Rick le studie întrebându-se care dintre ele o tulburase într-atât pe Rachael.

  — Hai să deschidem sticla de Bourbon!

  Rachael duse sacoşa în baie, luă două pahare, apoi reveni în încăpere; păstra încă un aer distrat şi nesigur, plin de preocupare. Rick îi simţi aproape zborul rapid al gândurilor ascunse: schimbarea i se putea citi pe faţa încruntată şi tensionată.

  — Poţi să deschizi chestia asta? întrebă ea. Valorează o avere, îţi dai seama. Nu e sintetic; e dinainte de război, făcut din cartofi veritabili.

  Luând sticla, Rick o deschise şi turnă alcoolul în două pahare înalte.

  — Ia spune, ce se întâmplă? întrebă el.

  — La telefon m-ai anunţat că dacă vin aici astăseară, o să renunţi la ceilalţi trei androizi. „O să facem altceva”, ai zis. Dar iată-ne aici şi.

  — Te rog să-mi explici ce te tulbură, insistă el.

  Rachael îl privi sfidătoare.

  — În loc să te agiţi şi să te enervezi în legătură cu ultimii trei androizi Nexus-6, spune-mi ce urmează să facem, zise ea. Îşi desfăcu nasturii mantoului pe care-l aşeză în şifonier. Gestul îi oferi lui Rick prima şansă de a o contempla un timp mai îndelungat.

  Proporţiile lui Rachael, observă el încă o dată, erau ciudate; din pricina părului negru, greu, capul părea mare, iar sânii foarte mici îi dădeau o alură subţiratică, aproape copilărească. Ochii mari, cu gene îngrijit rimelate, nu puteau fi însă decât ai unei femei; aici asemănarea cu o adolescentă lua sfârşit. Rachael se sprijinea abia perceptibil pe vârful picioarelor, iar braţele atâr-nânde i se îndoiau din încheieturi; exact înfăţişarea unui vânător primitiv, probabil din rasa Cro-Magnon, gândi el. Rasa vânători-lor înalţi. Fără muşchi în plus, cu pântecele neted, spatele mic şi fesele şi mai mici – Rachael fusese modelată după tipul celtic, anacronic şi totodată atractiv. În josul şortului scurt, picioarele ei suple aveau un aspect neutru, asexuat, fără prea multe rotunjimi feciorelnice. Impresia generală era totuşi favorabilă. Deşi, în mod clar, era aceea a unei fete, nu a unei femei. Cu excepţia ochilor – ageri, fără astâmpăr.

  Rick sorbi din paharul cu Bourbon; tăria alcoolului, gustul şi aroma puternice, poruncitoare, îi deveniseră aproape străine şi doar cu greu reuşi să înghită. Rachael, în schimb, nu părea să resimtă nici o dificultate.

  Aşezându-se pe pat, Rachael netezi absentă cuvertura care-l acoperea; o expresie de iritare i se aşternuse acum pe chip. Rick puse paharul pe măsuţă, apoi îşi căută un loc alături de fată. Sub greutatea lui, patul se lăsă şi Rachael îşi modifică poziţia.

  — Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Întinzându-se, îi luă mâna într-a lui, simţind-o rece, osoasă, uşor umedă. Ce te deranjează?

  — Ultimul dintre androizi, afurisitul asta de Nexus-6, spuse Rachael, pronunţând cuvintele cu greu, este de acelaşi tip cu mine. Cobori privirea către cuvertura de pe pat, găsi un fir de aţă şi începu să-l răsucească într-un ghemotoc. N-ai urmărit descrierea? Mi se potriveşte. E posibil ca individa să se îmbrace diferit sau să-şi poarte părul altfel coafat; poate şi-a cumpărat chiar o perucă. Dar când o s-o vezi, ai să-ţi dai seama ce vreau să spun. Râse sarcastic. E un lucru bun faptul că Asociaţia a recunoscut că sunt androidă; altfel, probabil ai fi înnebunit când ai fi văzut-o pe Pris Stratton. Ori ai fi crezut că suntem una şi aceeaşi persoană.

  — De ce te nelinişteşte atât de mult chestia asta?

  — La dracu', dar o să fiu acolo când o vei retrage!

  — Poate că nu. Poate că n-o s-o găsesc.

  — Cunosc psihologia androizilor Nexus-6, zise Rachael. De aceea sunt aici; de aceea te şi pot ajuta. Ultimii trei stau toţi laolaltă. Grupaţi în jurul alienatului mintal care-şi spune Roy Baty. El va concepe apărarea lor finală, crucială, completă. Strâhse din buze. Dumnezeule!

  — Curaj, i se adresă bărbatul; îi cuprinse în căuşul palmei bărbia mică, ascuţită, ridicându-i capul, ca s-o oblige să-l privească în ochi. Mă întreb cum trebuie să fie când îmbrăţişezi o androidă, se întrebă. Aplecându-se puţin., îi sărută buzele uscate. Nici o reacţie; Rachael rămase impasibilă. Ca şi cum gestul n-ar fi afectat-o. Şi totuşi el simţi altceva. Sau poate că era doar gân-dul, plin de dorinţă.

  — Aş fi vrut, zise Rachael, să fi ştiut totul dinainte de a veni. N-aş fi zburat niciodată până aici. Cred că ceri prea mult. Ştii ce simt? Faţă de androidă cu numele de Pris Stratton?

  — Empatie, zise el.,

  — Cam aşa ceva. Identificare: eu sunt ea. Doamne, poate că asta e ceea ce se va întâmpla. La înghesuială o să-mă retragi pe mine. Iar ea o să se ducă înapoi la Seattle şi-o să-mi ia locul. Niciodată până acum nu m-am mai simţit aşa. Suntem amâhdouă nişte maşini, marcate ca nişte capace de sticlă. E o iluzie ideea că eu – eu, personal – exist în realitate; sunt doar reprezentanta unui tip.

  Un tremur îi scutură trupul. Rick nu-şi putu înfrâna amuzamentul; îmbufnarea lui Rachael era atât de sentimentală.

  — Furnicile nu simt una ca asta, spuse el, deşi fiziceşte sunt identice.

  — Furnicile. Ele nu simt repetiţia.

  — Gemenii umani. Ei nu.

  — Dar se recunosc unul pe celălalt; înţeleg deci că au o legătură specială, de tip empatie.

  Ridicâridu-se, Rachael se apropie cu mers nesigur de sticla de Bourbon; îşi umplu paharul şi-l dădu repede peste cap. O vreme se îrivârti greoi prin încăpere, cu sprâncenele unite într-o linie întunecată, apoi, ca şi cum şi-ar fi ales drumul la întâmplare, se aşeză la loc, pe pat; îşi ridică picioarele şi se întinse, sprijinindu-se de pernele umflate. După care oftă:

  — Uită-i pe cei trei androizi! Vocea-i era marcată de oboseală. Sunt atât de epuizată; din pricina călătoriei, cred. Şi a tot ceea ce am aflat astăzi. Nu-mi doresc decât să mă culc. Închise ochii. Dac-o fi să mor, murmură ea, poate-o să mă nasc iar când Asociaţia Rosen va scoate următorul exemplar de tipul meu. Deschise ochii şi-1 privi cu un aer sălbatic. Ştii de ce-am venit, de fapt? De ce Eldon şi ceilalţi Rosen – cei umani – au vrut să fiu alături de tine?

  — Ca să observi ce se întâmplă, zise el. Să descrii exact ce-i face pe androizii Nexus-6 să se dea de gol în faţa Testului Voigt-Kampff.

  — În faţa Testului sau în orice alt fel. Tot ceea ce-i face să fie diferiţi. Apoi trebuie să comunic concluziile, iar Asociaţia să opereze modificările necesare ale factorilor DNS din baia de zi-goţi. Vom avea atunci tipul Nexus-7. Iar când acesta va fi demascat, la rândul lui, vom modifica iarăşi totul; în cele din urmă, Asociaţia va obţine un tip de android care să nu mai poată fi identificat.

  — Ai auzit de Testul Boneli pentru măsurarea arcului-re-flex? întrebă el.

  — Lucrăm şi asupra ganglionilor spinali. Într-o bună-zi, Testul Boneli va fi acoperit de vălul ancestral al uitării spirituale.

  Zâmbi inofensiv – în contradicţie cu cele spuse. În acest moment, Rick nu reuşea să discearnă gradul ei de seriozitate. Un subiect a cărui importanţă zguduie lumea şi totuşi tratat1 la modul glumeţ; posibilă trăsătură de android, gândi el. Nici un fel de conştiinţă emoţională, nici un fel de sentiment al înţeleşiilui real a ceea ce spune. Doar definiţiile intelectuale, formale, seci ale termenilor izolaţi.

  În plus, Rachael începuse să-l sâcâie. Imperceptibil, trecuse de la lamentările asupra propriei sale condiţii, la tachinări în probleme ce-l priveau pe el.

  — Dracu' să te ia!

  — Sunt beată, răspunse Rachael. Nu pot să merg cu ţine. Dacă pleci. Gesticulă, parcă gonindu-l. O să rămân aici să dorm şi poţi să-mi povesteşti mai târziu ce s-a întâmplat.

  — Nu va exista un „mai târziu”, pentru că Roy Baty o să mă-nhaţe.

  — Oricum nu te pot ajuta acum, fiindcă sunt beată. Şi-apoi, ştii adevărul – dura, neregulata, alunecoasa faţă a adevărului. Sunt doar un observator şi n-am să intervin ca să te salvez; nu-mi pasă dacă Roy Baty te ucide sau nu. Îmi pasă în schimb dacă eu sunt ucisă. Ochii i se măriră dintr-odată. Dumnezeule, mă încearcă empatia faţă de mine însămi. Înţelegi, dacă aş merge în ruina aia de clădire de la periferie, eu. Trăgând de un nasture de la bluză, începu să se joace cu el; cu mişcări încete, uşoare, se apucă să-l desfacă. Nu am curaj să merg pentru că ştiu că androizii nu sunt loiali unii faţă de alţii şi că blestemata aia de Pris Stratton mă va distruge şi-mi va lua locul. Înţelegi? Scoate-ţi haina.

  — De ce?

  — Ca să ne putem băga în pat, zise Rachael.

  — Mi-âm cumpărat o capră neagră de Nubia, spuse el, fără legătură. Trebuie să mai retrag încă trei androizi. Să-mi termin treaba şi să mă întorc acasă, la nevastă-mea.

  Se ridică şi dădu ocol patului, în căutarea sticlei de Bour-bon. Îşi turnă un al doilea pahar; mâinile îi tremurau doar puţin. Probabil de oboseală. Amândoi suntem obosiţi. Prea obosiţi ca să vânăm trei androizi, între care cel mai rău dintre toţi cere parcă să fie împuşcat.

  Stând acolo, în picioare, îşi dădu seama brusc de faptul că începuse să resimtă o teamă clară, incontestabilă, faţă de principalul android. Totul depindea de Baty – depinsese încă de la început. Până în acel moment întâlnise şi retrăsese treptat manifestări mai mult ameninţătoare ale lui Baty. Acum venea la rând însuşi acesta. Gândul îi spori teama; odată conştientizat, îl prinse complet în cursă.

  — În clipa asta nu pot să plec fără tine, îi zise el lui Rachael. Dar nici nu pot să stau aici. Polokoff a venit după mine; într-un sens diferit, şi Gerland a făcut acelaşi lucru.

  — Ţi-e teamă că Roy Baty o să te caute? Aşezând jos paharul gol, se aplecă şi-şi desfăcu sutienul. Se strecură din el cu agilitate, apoi se ridică, legănându-se şi zâmbind. În poşeta mea. zise ea, am un mecanism construit de fabrica noastră de pe Marte, menit să folosească drept semnal de ur. Se strâmbă. De alarmă sau ceva'ân genul ăsta, pe timpul cât se aplică androizi-lor nou-creaţi controalele de rutină. Ia-l! Seamănă cu o scoică. O să-l vezi!

  Rick începu să răscolească prin poşetă. Aidoma unei femei umane, Rachael avea ascunse înăuntru toate felurile de flecuşteţe ce se puteau concepe; din pricina asta, bărbatul se trezi cotrobăind la nesfârşit.

  Între timp, Rachael îşi scoase cizmele şi-şi desfăcu fermoarul de la şort; balansându-se pe un picior, agăţă cu călcâiul ţesătura sfâşiată şi-o aruncă de-a curmezişul încăperii. Se aruncă apoi pe pat, rostogolindu-se ca să-şi dibuie paharul, pe care-l răsturnă din greşeală pe covor.

  — Fir-ai al dracului! Tremurând, se mai ridică o dată în picioare; numai cu chiloţii pe ea, îl urmări pe Rick cum se chinuia cu peseta, apoi, atentă şi grijulie, dădu deoparte cuverturile depe pat, se băgă înăuntru şi se acoperi.

  — Ăsta e obiectul? întrebă Rick. Ţinea în mână o sferă metalică, prevăzută cu un fel de buton de proiecţie.

  — Chestia asta provoacă unui android o stare de catalepsie. zise Rachael, cu ochii închişi. Îi suprimă respiraţia timp de cî-teva secunde; bineînţeles, o va opri şi pe-a ta, dar voi oamenii puteţi trăi fără să respiraţi mai multe minute. Nervul vag al unui android însă.

  — Cunosc. Se ridică. Sistemul nervos autonom al androizi-lor nu este atât de flexibil la solicitări ca al nostru. Dar, aşa cum spuneai, totul va dura doar vreo cinci-şase secunde.

  — Suficient ca să-ţi salveze viaţa, murmură Rachael. Aşa că înţelegi. Se ridică pe şezut, în vârful patului. Dacă Roy Baty se arată pe-aici, poţi ţine obiectul ăsta în mână şi să apeşi pe buton. Şi-n timp ce Roy Baty va înţepeni, lipsit de aer şi cu celulele creierului deteriorându-i-se, o să-l poţi omori folosindu-te de laser.

  — Şi tu ai o asemenea armă, zise el. E în poşetă.

  — Un fals. Androizilor nu le este permis portul de armă, căscă ea, cu ochii încă închişi.

  Rick se apropie de pat.

  Agitându-se, Rachael reuşi în cele din urmă să se întoarcă pe burtă, cu faţa îngropată în cearşaful alb.

  — E genul de pat curat, nobil, virgin – constată ea. Doar fetele neprihănite, curate, care. Făcu o pauză. Androidele nu pot naşte copii, spuse ea. Să fie oare o pierdere?

  El termină s-o dezbrace. O lăsă cu spatele gol, rece.

  — Să fie oare o pierdere? repetă Rachael. Nu ştiu; n-am cum să spun una ca asta. Cum trebuie să te simţi când ai un copil? Şi legat de asta, cum trebuie să te simţi când eşti născut? Noi nu ne naştem, nu creştem; în loc să murim de boală ori de bătrâneţe, ne uzăm, ca furnicile. Iarăşi furnici; asta suntem. Tu, nu; doar eu. Maşini chitinoase, înzestrate cu reflexe, dar care nu sunt vii cu-adevărat. Se răsuci pe-o parte şi zise, ridicând vocea: Nu sunt vie! Nu te culci cu o femeie. Să nu fii dezamăgit, da? Ai mai făcut vreodată dragoste cu o androidă?

  — Nu, răspunse el, scoţându-şi cravata şi cămaşa.

  — Înţeleg – aşa mi-au spus – că e convingător, cu condiţia să nu te gândeşti prea mult. Dar dacă te gândeşti. dacă reflectezi la ceea ce faci – atunci nu poţi să continui. Din motive, hm., fiziologice.

  Aplecându-se, Rick îi sărută umărul gol.

  — Mulţumesc, Rick, rosti ea, şters. Ţine minte, aşadar: nu te gândi, fă-o doar! Nu te opri'şi nu filosofa, căci din punct de vedere filosofic este plictisitor la culme. Pentru amândoi.

  — După aceea, intenţione”z totuşi să-l caut pe Roy Baty.

  Am nevoie să fii acolo cu mine. Ştiu că arma-laser pe care-o ai în poşetă este.

  — Crezi că voi retrage în locul tău pe vreunul dintre an-droizi?

  — Cred că, în ciuda a ceea ce mi-ai spus, o să-mi dai tot ajutorul de care eşti în stare. Altfel, n-ai fi aici, în acest pat.

  — Te iubesc, zise Rachael. Dacă aş intra într-o cameră şi aş vedea o sofa acoperită cu pielea ta, aş obţine un punctaj foarte mare la testul Voigt-Kampff.

  Mai târziu, în această seară, gândi el, în timp ce stingea lumina de lângă pat, voi retrage un android Nexus-6 ca.re arată la fel cu această fată goală. Oh, cerule; am pornit-o spre ceea ce spunea Phil Resch. Întâi culcă-te cu ea, îşi aminti. Apoi, ucide-o!

  — Nu pot să fac asta, spuse şi se îndepărtă de pat.

  — Aş vrea să poţi, zise Rachael. Vocea îi tremura.

  — Nu din cauza ta. Din cauza lui Pris Stratton; din pricina a ceea ce urmează să-i fac.

  — Nu suntem aceeaşi persoană. Mie nu-mi pasă de Pris Stratton. Ascultă! Rachael se răsuci în pat, ridicându-se; în semiîntuneric, bărbatul abia dacă-i putea distinge silueta cochetă, lipsită aproape de sâni. Culcă-te cu mine şi o voi retrage eu pe Pris Stratton! O. K.? Pentru că nu suport ideea să ajungem atât de aproape şi să nu.

  — Îţi mulţumesc, zise el; recunoştinţa – fără îndoială din pricina alcoolului – crescu, punându-i un nod în gât. Doi, gândi; acum mai am doar doi androizi de retras. Pe familia Baty. Oare Rachael are s-o facă într-adevăr? Dar e evident. Androizii gân-desc şi funcţionează de maniera asta. Şi totuşi, niciodată până atunci, nu mai trecuse prin asemenea împrejurări.

  — Pe toţi dracii, se răsti Rachael. bagă-te odată în pat!

  Şi Rick se supuse.

  ŞAPTESPREZECE.

  După care îşi permiseră un mare lux: Riek ceru cameristei să le aducă nişte cafea naturală. Şezu multă vreme tolănit între braţele fotoliului vopsit în verde, negru şi bronz auriu, sorbin-du-şi cafeaua şi meditând la evenimentele din următoarele câteva ore. În baie, din mijlocul unui jet de apă fierbinte, Rachael chi-ţăia, fredona şi împroşca stropi.

  — Ai făcut o afacere bună, când ai acceptat târgul, îi strigă ea, oprind duşul; cu apa şiroindu-i pe trup şi cu părul prins într-o bentiţă de cauciuc, apăru goală şi roză din camera de baie. Noi, androizii, nu ne putem controla pasiunile fizice, senzuale. Probabil că ştii asta; după părerea mea, ai avut un avantaj asupra mea.

  Nu părea totuşi supărată. Dimpotrivă, devenise veselă şi cu siguranţă la fel de umană ca şi oricare altă fată pe care-o cunoscuse.

  — Chiar trebuie să dai de urma celor trei androizi astă-seară?

  — Da, spuse el. Doi îi voi retrage eu, gândi; unul, tu. Cum spusese şi Rachael, târgul fusese încheiat.

  Înfăşurându-se într-un uriaş prosop de baie, fata îl întrebă:

  — Ţi-a plăcut?

  — Da.

  — Ai să te mai culci şi altă dată cu o androidă?

  — Dacă ar fi” fată. Dacă ar semăna cu tine.

  — Ştii care este durata medie de viaţă a unui robot umanoid? întrebă Rachael. Exist de doi ani de zile. Cât crezi că mai am de trăit?

  După o scurtă ezitare, el spuse:

  — Probabil încă vreo doi ani.

  — N-au putut niciodată să rezolve această problemă. Mă refer la înlocuirea celulelor. Înnoire perpetuă sau, oricum, semi-perpetuă. Eh, asta e!

  Începu să se frece cu prosopul, cu mişcări energice. Faţa îi devenise lipsită de expresie.

  — Îmi pare rău, spuse Rick.

  — La naiba, zise Rachael, mie îmi pare rău că am deschis discuţia. Oricum, faptul îi opreşte pe bărbaţii umani să trăiască alături de femei androide.

  — Rămâne valabil şi în cazul vostru, al celor de tip Nexus-6?

  — E vorba de metabolism, nu de creier. Cu paşi mărunţi, se duse şi-şi luă chiloţii, apoi începu să se îmbrace.

  Rick se îmbrăcă şi el. După care, împreună, abia schimbând câteva cuvinte, se îndreptară spre acoperişul clădirii, unde un funcţionar amabil, îmbrăcat în alb, le parcase aeroglisorul.

  — Frumoasă noapte! observă Rachael, în vreme ce zburau către suburbiile oraşului San Francisco.

  — Capra mea doarme acum, răspunse Rick. Sau poate că animalele de genul ei sunt nocturne? Unele nu dorm niciodată. Cel puţin, din câte mi-am dat seama, oile n-o fac; ori de câte ori le priveşti, se uită la tine. Aşteaptă tot timpul să le hrăneşti.

  — Ce fel de nevastă ai?

  El nu răspunse.

  — Ai.

  — Dacă n-ai fi androidă, o întrerupse Rick, şi dac-aş putea să mă însor cu tine în mod 'legal, aş face-o.

  — Sau am trăi în păcat, spuse Rachael. Atâta doar că eu nu sunt considerată fiinţă vie.

  — Legal, nu eşti. În realitate însă, da. Biologic vorbind. Nu eşti făcută din circuite tranzistorizate, ca un fals animal; eşti 0 entitate organică.

  Iar peste doi ani ai să te uzezi şi ai să mori, gândi el. Pentru că nu am reuşit să soluţionăm problema înlocuirii celulelor, aşa cum spune.ai. Bănuiesc însă că oricum nu are importanţă.

  Asta e sfârşitul carierei mele de vânător-de-recompense. După cei doi Baty nu va mai urma nici un android. Nu şi după cele întâmplate astă-seară.

  — Pari trist, constată Rachael.

  El întinse mâna şi-i mângâie obrazul.

  — N-o să mai fii în stare să vânezi nici un android, rosti ea calmă. Aşa că nu fi trist, te rog!

  El o privi lung.

  — Nici un vânător-de-recompense n-a mai continuat vreodată, zise Rachael. Nu, după ce a fost împreună cu mine. Cu excepţia unuia singur. Un om de un cinism nemaiîntâlnit. Phil Resch. Dar acesta e ţicnit; lucrează de unul singur, pe locurile râmase libere.

  — Înţeleg, rosti stins Rick. Se simţea ca paralizat. Era o stare care-i cuprinsese brusc tot corpul.

  — Dar călătoria de-acum nu va fi inutilă, continuă Rachael. O să întâlneşti curând un bărbat minunat, plin de spirit.

  — Roy Baty. Îi cunoşti pe toţi?

  — Când încă mai existau, îi ştiam pe toţi. Acum mai cunosc doar trei „dintre ei. Am încercat să te oprim azi-dimineaţă, înainte de a începe să foloseşti datele din lista lui Dave Holden. Am încercat din nou, cu puţin înainte ca Polokoff să ajungă la tine. Dar apoi, după toate cele întâmplate, a trebuit să aştept.

  — Până când n-am mai rezistat. Şi am fost nevoit să te sun.

  — Lubă Luft şi cu mine am fost prietene foarte, foarte bune, vreme de aproape doi ani. Ce te-a făcut să te gândeşti la ea? O plăceai?

  — Da.

  — Şi totuşi ai ucis-o.

  — Nu eu. Phil Resch.

  — Oh, deci Phil te-a însoţit la Operă. N-am ştiut; cam atunci s-au întrerupt legăturile noastre. Am aflat doar că Lubă a fost ucisă; natural, am presupus că tu ai făcut-o.

  — După însemnările lui Dave, zise Rick, cred că încă mai pot să continui şi să-l retrag pe Roy Baty. Nu însă şi pe Irm-gard Baty…

  Şi în nici un caz, gândi, pe Pris Stratton. Chiar şi acum; chiar şi ştiind adevărul.

  — Deci tot ce s-a petrecut la hotel n-a fost decât o.

  — Asociaţia, îl lămuri Rachael, dorea să ajungă la vânăto-rii-de-recompense de aici şi din Est. Chestia a părut să meargă. din motive pe care nu le înţelegem pe deplin. Bănuiesc că de vină este iarăşi limitarea noastră.

  — Mă îndoiesc că a mers atât de des sau atât de bine precum spui, rosti el, răguşit.

  — Cu tine, cel puţin, am reuşit.

  — Vom vedea.

  — Ştiu deja, zise Rachael. De când ţi-am zărit expresia feţei. Această tristeţe. Mă aşteptam la ea.

  — De câte ori ai făcut-o până acum?

  — Nu-mi amintesc. De şapte, opt ori. Nu, cred că acum e a noua oară. Femeia – sau, mai curând, androida – dădu din cap. Da, de nouă ori.

  — E o idee învechită, spuse Rick.

  — P-poftim? întrebă Rachael, şocată.

  Împingând de volan, Rick imprimă aeroglisorului o traiectorie descendentă.

  — În orice caz, mie aşa mi se pare. Te voi ucide, zise el. Şi-o să mă duc să-i caut singur pe Roy şi Irmgard Baty. Şi pe Pris Stratton!

  — De asta aterizezi? Adăugă temătoare: Există un obstacol; eu sunt proprietatea – proprietatea legală – a Asociaţiei Ro-sen. Nu un android evadat care s-a strecurat aici venind de pe Marte; nu sunt din aceeaşi categorie cu restul.

  — Da, zise el, dar dacă voi reuşi să te retrag pe tine, înseamnă că voi putea s-o fac şi cu ceilalţi.

  Mâinile fetei se repeziră asupra poşetei voluminoase, pline cu tot felul de lucruri; răscoliră cu frenezie înăuntru, apoi renunţară.

  — Afurisita asta de poşetă! blestemă Rachael, feroce. Niciodată nu găsesc nimic din ce pun înăuntru. Nu vrei să mă retragi în aşa fel încât să nu mă doară? Vreau să spun, fă-o cu grijă, dacă nu mă împotrivesc, O. K.? Şi promit să nu mă împotrivesc. De acord?

  — Înţeleg acum de ce Phil Resch spunea ce spunea. Nu era de loc cinic; doar că se învăţase minte. Să treci prin toate astea. Nu-l pot condamna. L-a înrăit totul.

  — Dar într-un sens greşit!

  Aparent, era mult mai liniştită. În fapt, însă – febrilă şi plină de încordare. Cu toate acestea, focul întunecat se stinsese; iar forţa vitală i se scursese din trup, aşa cum lui Rick i se mai întâmplase să vadă de atâtea ori la alţi androizi. Clasica resemnare. Acceptarea intelectuală, mecanică, a ceea ce un organism veritabil – obsedat de două miliarde de ani de presiune a vieţii şi a evoluţiei – nu putuse niciodată să împace în relaţia cu sine însuşi.

  — Nu pot suferi modul în care voi, androizii, renunţaţi la viaţă, strigă el, cu sălbăticie. Aeroglisorul aproape că se izbi de pământ; Rick trebui să tragă cu toată forţa de volan, pentru a evita coliziunea. Frânând, reuşi să aducă maşina într-o poziţie de oprire nesigură, înclinată într-o parte; stinse cu zgomot motorul, apoi scoase arma-laser.

  — În osul occipital, la baza craniului, spuse Rachael. Te rog!

  Se răsuci în aşa fel, încât să nu fie nevoită să privească ţeava laserului; fascicolul urma să pătrundă fără ca ea să-şi dea seama.

  Rick lăsă deoparte arma.

  — Nu pot să fac ce spunea Phil Resch!

  Puse iarăşi în funcţiune motorul; o clipă mai târziu, o porniseră la drum.

  — Dacă ai avut vreodată de gând să mă retragi, zise Rachael, atunci retrage-mă acum. Nu mă lăsa să aştept.

  — N-am de gând să te ucid. Întoarse maşina spre centrul oraşului. Aeroglisorul tău e parcat la hotel, nu-i aşa? Am să te las acolo; poţi să te întorci la Seattle.

  Şi cu asta terminase tot ce avea de spus; restul drumului conduse în tăcere.

  — Îţi mulţumesc că nu m-ai retras, spuse Rachael, într-un târziu.

  — Drace, oricum ţi-au mai rămas de trăit numai doi ani, tu ai spus-o. Iar eu am cincizeci; voi trăi de douăzeci şi cinci de ori cât tine.

  — Mă dispreţuieşti cu adevărat, spuse Rachael. Pentru ceea ce am făcut! îşi recăpătase aplombul; rugămintea din vocea ei restabilise distanţa. Ai mers pe acelaşi drum cu vânătorii-de-re-compense dinaintea ta. De fiecare dată devin foarte furioşi şi răcnesc că mă omoară, iar când vine clipa, nu sunt în stare s-o facă. Exact ca şi-acum, în cazul tău.

  Îşi aprinse o ţigară şi inhală cu nesaţ fumul.

  — Îţi dai seama ce înseamnă asta, nu-i aşa? înseamnă că am avut dreptate; nu vei mai fi capabil să retragi androizi; nu e vorba numai de mine, ci de cei doi Baty, ca şi de Pris Stratton. Aşa că du-te acasă, la capra ta. Şi odihneşte-te! Brusc, îşi scutură pardesiul, cu mişcări violente. Uff, iar mi-a căzut scrum de ţigară – gata, s-a dus! Se înfundă din nou în fotoliu, relaxân-du-se.

  Rick nu scoase nici uncuvânt.

  — Şi capra aia, zise Rachael. O iubeşti mai mult decât pe mine. Mai mult decât îţi iubeşti nevasta, probabil”. Întâi capra, apoi nevasta şi la urmă de tot. Râse, plină de veselie, apoi spuse: Ce poţi să faci, decât să râzi?

  El nu răspunse. O vreme, îşi văzură de drum în tăcere, apoi Rachael căută şi găsind radioul maşinii, îl deschise.

  — Opreşte-l! îi porunci Rick.

  — Şi să-i pierdem pe Matahala Prietenoasă şi pe Prietenii ei Prietenoşi? Pe Amanda Werner şi pe Oscar Scruggs? E timpul să ascultăm marele expozeu senzaţional al Matahalei. Mai e puţin. Se aplecă să citească la lumina radioului cifrele de pe ecranul ceasului pe care-l purta la mână. Chiar foarte puţin. Ai aflat deja? Vorbeşte de multă vreme despre acest expozeu, îl pregăteşte de circa.

  Aparatul glăsuia:

  —. ah, da, vhreau să zic, oameni buni, că io şed aci, dim-phreună cu amicul meu Matahala şi vohrbim şi ne disthrâm ghrozav, aşteptând, nehrăbdăthori cum suntem, cu fiecahre tic-tac al ceasului, ce phricep io că-i ăl mai impohrtant anunţ al.

  Rick închise radioul.

  — Oscar Scruggs, zise el. Voce de om inteligent! Rachael întinse mâna apăsă iar pe butonul aparatului.

  — Vreau să ascult. Sunt hotărâta s-o fac. Ceea ce Matahala Prietenoasă va spune în spectacolul din seara asta este extrem de important.

  Glasul ca de cretin bâlbâi încă o dată din receptor, în timp ce Rachael Rosen se lăsa pe spate, instalându-se mai confortabil pe banchetă. În spatele lui Rick, în întuneric, jarul de la ţigara an-droidei strălucea precum carapacea unui licurici satisfăcut: semn sigur, neclintit, al împlinirii lui Rachael Rosen. Şi al victoriei sale asupra lui Rick Deckard.

  OPTSPREZECE

  — Adu-mi restul lucrurilor aici, îi ordonă Pris lui J. R. Isidore. Vreau mai ales televizorul, ca să putem asculta anunţul Matahalei.

  — Bună idee, fu de acord Irmgard Baty, cu ochi strălucitori, ca de lăstun în zbor. Avem nevoie de televizor; în seara asta va începe un program pe care-l aşteptăm de multă vreme.

  — Aparatul meu prinde numai canalul guvernamental, zise Isidore.

  Dintr-un colţ al sufrageriei, afundat în fotoliu ca şi cum ar fi vrut să rămână acolo pentru vecie, sau ca şi cum l-ar fi luat în stăpânire, Roy Baty sughiţă, apoi rosti răbdător:

  — Pe Matahala Prietenoasă şi pe Prietenii ei Prietenoşi vrem să-i urmărim. Iz! Ori preferi să-ţi spun J. R.? Oricum, înţelegi ce-ţi spun? Deci, ai să te dud sau nu să-l aduci?

  De unul singur, Isidore porni prin holul pustiu, în direcţia scărilor. Parfumul fericirii – puternic, ameţitor, încă mai înflorea în fiinţa lui, simţământul de a fi folositor, pentru prima dată într-o existenţă plicticoasă. Acum, alţii depind de mine, exultă el, în timp ce-şi târşâia picioarele pe treptele acoperite de praf, către nivelul imediat inferior.

  Şi va fi frumos s-o vezi pe Matahala Prietenoasă la televizor, gândi el, în loc să stai şi s-o asculţi doar la radioul camionului. E-adevărat: Matahala Prietenoasă e pe cale. să dezvăluie în seara asta senzaţionala şi minuţios documentata lui expunere. Aşa încât. graţie lui Pris, a lui Roy şi a lui Irmgard, o să fiu martor la ştirea probabil cea mai „importantă difuzată de mulţi ani încoace. Ei, ce spui despre toate astea? se întrebă el.

  Hotărât lucru, pentru J. R. Isidore viaţa luase un curs nou.

  Intră în fostul 'apartament al lui Pris, scoase televizorul din priză şi desprinse antena. Tăcerea îl cuprinse dintr-odată; Isi-dore îşi simţi braţele nesigure. În absenţa celor doi Baty şi a lui Pris, se trezi ofilindu-se, devenind în mod ciudat asemenea inertului aparat TV pe caretocmai îl ridicase. Trebuie să fii împreună cu ceilalţi oameni, îşi zise el. Asta ca să poţi trăi. Vreau să spun că înainte de a veni ei aici. puteam suporta să stau singur în toată clădirea. Acum însă lucrurile s-au schimbat.' Nu mai poţi da înpoi, gândi el. Nu poţi să treci de la oameni la neoameni. Sunt dependent de ei, realiză, cuprins de panică. Slavă domnului că au renunţat să mai plece.

  Va fi nevoie de două drumuri pentru a muta lucrurile lui Pris în apartamentul de deasupra. Luând în braţe televizorul, se decise să-l ducă pe acesta primul, urmând ca apoi să care valizele şi restul hainelor.

  Câteva minute'mai târziu, urcase televizorul la etaj; cu degetele săgetate de durere, îl aşeză pe măsuţa din sufragerie. Pris şi familia Baty îl priviră impasibili.

  — Avem un semnaLbun, în clădirea asta, gâfâi el, în timp ce introducea cablul şi monta antena. Înainte, când obişnuiam să mă uit la Matahala Prietenoasă şi la.

  — Deschide aparatul! porunci Roy Baty. Şi mai termină cu vorbăria!

  Isidpre se supuse, apoi se grăbi către uşă.

  — Încă un drum. anunţă el, şi totul va fi gata. Zăbovi o clipă încălzindu-se la vatra prezenţei lor.

  — Minunat, rosti Pris, absentă.

  Isidore ieşi iar pe palier. C-red că dintr-un anumit punct de vedere mă exploatează, gândi el. Dar nu-i păsa. Ca prieteni, sunt totuşi buni, îşi spuse.

  Ajuns la etajul inferior, adună laolaltă hainele fetei, înghesu-indu-le în valize, apoi se munci să le scoată în hol şi să le transporte pe scări.

  Dinaintea lui, pe una din trepte, un obiect de mici dimensiuni se mişcă prin praf.

  Cât ai clipi. Isidore dădu drumul valizelor; scoase la iveală o cutie de medicamente pe care, aidoma tuturor celorlalţi oameni, o purta asupra lui tocmai în vederea unei astfel de ocazii. Acolo. jos. se afla un păianjen obişnuit – unul viu. Cu gesturi tremurânde, îl ajută să intre în cutia de plastic, trânti la loc capacul găurit cu ajutorul unui ac, apoi îl înşurubă cât putu de strâns.

  Sus, în uşa propriului său apartament, se opri să-şi tragă răsuflarea.

  —.da, oameni buni, a sosit timpul! Vă vorbeşte Matahala Prietenoasă, cea care speră şi crede că sunteţi la fel de nerăbdători pe cât sunt şi eu să vă împărătăşesc ultima mea descoperire, verificată, în ultimele săptămâni, printr-o muncă asiduă, întreprinsă de o serie de cercetători renumiţi cu vastă experienţă. He, he, oameni buni; iată această descoperire!

  — Am găsit un păianjen, spuse John Isidore.

  Cei trei androizi îl priviră, neglijând pentru moment ecranul televizorului.

  — Să-l vedem, ceru Pris. Întinse mâna.

  — Nu mai vorbiţi în timp ce explică Matahala Prietenoasă, interveni Roy Baţy.

  — Dar n-am văzut niciodată un păianjen, se apără Pris. Cuprinse în palme cutia de medicamente, supraveghind creatura dinăuntru. Ce de picioare! La ce-i trebuie atâtea, J. R.?

  — Aşa sunt făcuţi păianjenii, explică Isidore, cu inima zbă-tându-i-se nebuneşte; simţea că nu mai poate să respire. Au în total opt picioare.

  — Ştii ce cred eu, J. R.? întrebă Pris, ridicându-se din fotoliu. Cred că n-are nevoie de toate.

  — Opt? întrebă Irmgard Baty. De ce nu se descurcă doar cu patru? Ia taie-i restul şi vezi ce se întâmplă!

  Deschizând, cu mişcări bruşte poşeta, scoase se acolo o foarfecă de unghii ascuţită şi lucioasă, pe care i-o înmână lui Pris.

  O spaimă nepământeană îl izbi pe J. R. Isidore.

  Ducând recipientul în bucătărie, Pris se aşeză la masa -pe care mânca de obicei Isidore. Deşurubă capacul cutiuţei şi scoase afară păianjenul.

  — Probabil că nu va fi în stare să alerge atât de repede, comentă ea, dar oricum nu are unde să se ascundă. Va muri, indiferent de situaţie.

  Se întinse după foarfecă.

  — Te rog, nu, imploră Isidore.

  Pris îl privi întrebătoare:

  — Are vreo importanţă?

  — Nu-l mutila, rosti el, cu răsuflarea întretăiată. Implo-rând-o.

  Folosindu-se de forfecuţă, Pris tăie unul dintre picioarele păianjenului.

  În sufragerie, chipul Matahalei Prietenoase declama de pe ecranul televizorului:

  — Priviţi această imagine mărită a unei secţiuni de fundal. Este cerul pe care-l vedeţi de obicei. Aşteptaţi, o să-l pun pe Earl Parameter, şeful echipei mele de cercetare, să vă explice descoperirea sa, ce va zgudui pur şi simplu lumea.

  Împiedicând mişcările păianjenului cu muchia palmei, Pris îi tăie încă un picior. Făcu totul cu zâmbetul pe buze.

  — Fotografiile mărite ale imaginilor video, interveni o nouă voce din televizor, supuse unei riguroase examinări de laborator, dezvăluie că fundalul cenuşiu, al cerului şi al lunii pe timp de ziuă, pe care se mişcă Mercer, nu este terestru, ci artificial!

  — Pierzi evenimentul! strigă Irmgard după Pris, cuprinsă de nelinişte; alegă până în uşa bucătăriei, de unde urmări cu privirile gesturile făcute de Pris.

  — Oh, poţi să laşi asta pentru mai târziu, spuse ea, încer-când s-o convingă. E atât de important ce se spune la televizor; dovedeşte că tot ce credem noi.

  — Linişte! ceru Roy Baty.

  —.e-adevărat, sfârşi Irmgrad.

  Televizorul continua să peroreze:

  — Luna” e pictată; în fotografiile mărite, din care vă prezentăm acum una pe ecran, se văd urmele de pensulă. Şi există dovezi că buruienile pipernicite, ca şi solul steril, deprimant – poate chiar şi pietrele aruncate în Mercer de pretinse persoane nevăzute – sunt şi ele falsificate. De fapt, este foarte posibil ca „pietrele” să fie confecţionate din plastic moale, care nu provoacă nici un fel de vătămare.

  — Cu alte cuvinte, îl întrerupse Matahala Prietenoasă, Wil-bur Mercer nu suferă câtuşi de puţin.

  — Am reuşit în cele din urmă, continuă şeful echipei de cercetare, să dăm de urma unui fost specialist în efecte speciale de la Hollywood, un anume” domn Wade Cortot, care afirmă în mod deschis, graţie anilor săi de experienţă în materie, că figura lui „Mercer” ar putea fi mai curând un figurant plimbându-se în adâncime pe o scenă. Cortot a mers până acolo încât a declarat că recunoaşte scena drept una folosită cândva de un producător neînsemnat, în prezent retras din afaceri şi cu care el a avut de mai multe ori de-a face, în urmă cu câteva decenii.

  — Prin urmare, conform celor spuse de Cortot, zise Matahala Prietenoasă, nu poate exista nici o îndoială.

  Pris îi tăiase deja păianjenului trei picioare şi acum acesta se învârtea jalnic pe masa de bucătărie, căutând o scăpare, un drum spre libertate. Nu găsi însă niciunul.

  — I-am dat deplină crezare lui Cortot, spuse, cu o voce uscată şi pedantă, şeful cercetătorilor; am petrecut o lungă perioadă de timp examinând filmele publicitare ale figuranţilor întrebuinţaţi cândva de defuncta – în prezent – industrie a filmului de la Hollywood.

  — Şi ai găsit.

  — Ascultaţi chestia asta, îi atenţiona Roy Baty. Irmgard privi fix ecranul televizorului, iar Pris, la rândul ei, încetă să mai mutileze păianjenul.

  — Cu ajutorul a mii şi mii de fotografii, am dat peste un om acum foarte bătrân, pe nume Al Jarry, care a jucat un număr de roluri secundare în filemele dinainte de război. O echipă a laboratorului nostru a fost trimisă la locuinţa lui Al Jarry, din East Harmony, Indiana, îl voi lăsa pe unul dintre membrii ei să descrie ce-a găsit acolo.

  Tăcere, apoi o voce nouă, la fel de prozaică:

  — Casa de pe Lark Avenue, din East Harmony, părăgăaită şi gata să se prăbuşească, se află undeva la marginea oraşului, într-o zonă unde cu excepţia lui Al Jarry nu mai locuieşte nimeni. Invitat cu amabilitate înăuntru şi instalat în sufrageria mucegăită, înţesată cu tot soiul de resturi şi mirosind a urină, m-am concentrat pe cale telepatică asupra minţii înceţoşate, pline de umbre şi de crâmpeie de amintiri învălmăşite a lui Al Jarry, care se aşezase în faţa mea.

  — Ascultaţi asta, zise, de pe marginea scaunului pe care stătea, Roy Baty. Semăna cu o pasăre gata să se repeadă, cu ghearele pregătite.

  — Am descoperit, continuă tehnicianul, că bătrânul făcuse într-adevăr o serie de scurte filme video, cu o durată de cincisprezece minute fiecare, pentru un producător pe care nu l-a în-tâlnit niciodată. Şi, aşa cum presupuneam, „pietrele” erau confecţionate din cauciuc, sângele vărsat era de fapt suc de roşii, iar singura suferinţă pe care-a îndurat-o dl. Jarry – aici tehnicianul avu un chicotit – a fost aceea că timp de o zi întreagă nu a putut să tragă nici măcar un gât de whisky.

  — Deci Al Jarry, rosti Matahala Prietenoasă, întorcându-se cu faţa către ecran. Ia te uită! Un bătrân care, chiar şi în perioada lui de vârf, nu s-a ridicat niciodată la un nivel care să merite respectul nostru sau al său personal. Al Jarry a făcut un film stupid şi plin de repetiţii – o serie de filme, de fapt, pentru cineva pe care nu l-a cunoscut şi pe care nu-l cunoaşte nici până în ziua de azi. Adesea, adepţii mercenismului au afirmat că Wilbur Mercer nu este o fiinţă umană, ci o entitate arhetipală superioară, venită probabil din stele. Ei bine, într-un anume sens, acest argument s-a dovedit corect. Wilbur Mercer nu este om, el nici măcar nu există! Lumea în care se înalţă este un studio ieftin şi banal de la Hollywood, ferfeniţit complet de-a lungul anilor. Dar atunci, cine a răspândit această cacialma în întregul sistem solar? Gândiţi-vă un pic la întrebarea mea, oameni buni!

  — E posibil să nu ştim niciodată, murmură Irmgard.

  — E posibil să nu ştim niciodată, răsună ca un ecou vocea Matahalei Prietenoase. Nici nu putem pătrunde ciudatul ţel al acestei escrocherii. Da, oameni buni, escrocherii. Mercerismul este o şarlatanie!

  — Ştim asta, spuse Roy Baty. E un fapt evident. Existenţa mercerismului a început.

  — Judecaţi puţin faptele, urmă Matahala Prietenoasă. Întrebaţi-vă ce face acest mercerism. Ei bine, dacă ar fi să dăm crezare numeroşilor săi practicanţi, experimentarea sa reuneşte.

  — Asta-i empatia pe care-o resimt oamenii, zise Irmgard.

  —.bărbaţi şi femei de pe întreg cuprinsul sistemului solar într-o unică entitate. Dar o entitate manevrabilă de aşa-numita voce telepatică a lui „Mercer”. Notaţi-vă acest amănunt; Reţine-ţi-l! Un posibil Hitler închipuit, plin de ambiţii, ar putea.

  — Nu, asta e empatia, spuse energic Irmgard. Cu pumnii strânşi, bătu drumul până la bucătărie, unde se afla Isidore. Oare nu constituie aceasta o dovadă că oamenii pot face ceva ce noi nu putem? Pentru că în absenţa resimţirii mercerismului, avem doar cuvântul vostru că încercaţi chestia asta numită em-patie, acest sentiment de grup, împărtăşit de membrii săi. Ce mai face păianjenul? Se aplecă peste umărul lui Pris.

  Folosindu-se de foarfecă, aceasta mai tăie încă un picior al insectei.

  — Al patrulea, zise ea. Îl înghionti. Nu vrea să se mişte. Deşi poate s-o facă.

  În cadrul uşii apăru Roy Baty; respira adânc, iar pe chip avea întipărită o expresie de împlinire.

  — Asta e. Matahala a spus-o în gura mare şi aproape fiecare om din sistemul solar l-a auzit: mercerismul este o înşelătorie, întreaga experienţă e empatiei este un fals.

  Se apropie să se uite plin de curiozitate la păianjen.

  — Nu vrea să meargă, se plânse Irmgard.

  — Îl fac eu să meargă. Roy Baty scoase la iveală o cutie de chibrituri şi aprinse un băţ; îl ţinu lângă păianjen, din ce în ce mai aproape, până când acesta se târî furiş într-o parte.

  — Am avut dreptate, exclamă Irmgard. Nu v-am spus că poate să umble şi cu patru picioare? Se uită la Isidore, aştep-tând. Ce s-a întâmplat? îl luă de braţ: N-ai pierdut nimic; o să-ţi plătim pe el atât cât spune. cum îi zice? catalogul Sydney's. Nu fi posomorit. Nu e grozav ce-au descoperit în legătură cu Mercer? Toată ancheta asta? Hei, răspunde!

  Îl îmboldi, temătoare.

  — E tulburat, spuse Pris. Pentru că are un aparat de produs empatie; e dincolo, în dormitor. Îl foloseşti, J. R.? întrebă ea.

  — Bineînţeles că-l foloseşte, interveni Roy Baty. Toţi fac asta – sau o făceau. Poate acum or să înceapă să se îndoiască.

  — Nu cred că astfel se va sfârşi cultul lui Mercer, spuse Pris. Căci chiar în clipa de faţă există o mulţime de fiinţe umane nefericite. Şi adresându-se lui Isidore. De luni de zile aşteptăm momentul; cu toţii ştiam că va veni, această victorie a Matahalei. Ezită, apoi spuse: Şi de ce nu? Doar e unul de-al nostru.

  — Un android, explică Irmgard. Şi nimeni nu ştie. Nici un om, vreau să zic.

  Pris, cu foarfecă în mână, îi tăie păianjenului încă un picior. Brusc, John Isidore o îmbrânci şi ridică de pe masă creatura mutilată. O duse la chiuvetă şi acolo o înecă. În interiorul lui, gândurile şi speranţele i se înecară şi ele. La fel de iute ca păianjenul.

  — E tulburat cu-adevărat, constată Irmgard, nervoasă. Nu te uita aşa J. R. Şi de ce nu spui nimic? Oh, mă stinghereşte teribil, le explică ea soţului său şi lui Pris. Stă aici, lângă chiuvetă, fără să scoată un cuvânt. N-a deschis gura de când am dat drumul televizorului.

  — Nu e vorba de televizor, zise Pris. Ci de păianjen. Nu-i aşa, John R. Isidore? O să treacă şi peste asta, strigă ea după Irmgard, care plecase în cealaltă cameră, să închidă aparatul.

  Roy Baty îl privi pe Isidore cu un aer uşor amuzant:

  — Totul s-a sfârşit, Iz. Pentru mercenism, vreau să zic. Fo-losindu-se de unghii, reuşi să scoată din chiuvetă rămăşiţele păianjenului. Poate că acesta a fost ultimul, spuse el. Ultimul păianjen viu de pe pământ. Reflectă puţin, apoi conchise: în care caz, s-a terminat şi pentru păianjeni.

  — Mi-e rău., gemu Isidore. Luă din dulapul de vase o ceaşcă; rămase în picioare o vreme, iară să ştie exact cât anume. Apoi îl întrebă pe Roy Baty: Gerul din spatele lui Mercer e doar pictat? Nu e adevărat?

  — Ai văzut doar la televizor copiile acelea mărite, spuse Roy Baty. Urmele de pensulă.

  — Mercerismul nu e terminat încă, rosti Isidore. Ceva îi îngrozea pe cei trei androizi. Ceva teribil. Păianjenul, gândi eh Poate că fusese ultimul păianjen de pe Terra, aşa cum afirmase Roy Baty. Acum, se dusese; la fel şi Mercer. Văzu pulberea şi ruina apartamentului, întinzându-se peste tot – auzea sosind ferfeniţă, dezordinea finală a tuturor lucrurilor, absenţa care avea să câştige. Crescură în juru-i, aşa cum stăteau locului, ţi-nând în mână ceaşca goală; dulapurile de vase din bucătărie scâr-ţâiră^ şi plesniră. Isidore simţi cum podeaua cedează sub el.

  Întinzându-se, atinse peretele. Mâna lui trecu dincolo de acesta, fărâmiţându-l; particulele cenuşii se prelinseră şi căzură, bucăţi de mortar semănând cu praful radioactiv de afară. Se aşeză la masă şi, ca nişte tuburi găunoase, putrede, picioarele scaunului se strâmbară sub el; ridicându-se la iuţeală' aşeză jos ceaşca şi încercă să repare scaunul, să-i dea forma iniţială. Scaunul se desfăcu în bucăţi sub mâinile lui, şuruburile care mai înainte legaseră între ele diferitele părţi componente se rupseră şi se risipiră. Văzu cum, pe masă, ceaşca de ceramică plesni; o ţesătură de linii fine crescu aidoma cârceilor de viţă, apoi o aşchie sări din marginea ceştii, lăsând vederii interiorul brut, lipsit de luciu.

  — Ce facem? auzi el, din depărtare, vocea lui Irmgard Baty.

  — Sparge totul! Isidore, opreşte-te.

  — Nici nu mă gândesc! zise el. Se îndreptă cu paşi nesiguri spre sufragerie, ca să fie numai cu el însuşi; rămase în picioare lângă canapeaua zdrenţuită şi privi peretele galben, murdar, cu găurile din care se târiseră cândva ploşniţele acum dispărute. În minte îi reveni trupul păianjenului, cu cele patru picioare ce-i mai rămăseseră. Totul e vechi aici, îşi spuse Isidore. Începuse să se descompună cu multă vreme în urmă şi nu avea să se mai oprească. Trupul neînsufleţit al păianjenului era şi el o dovadă.

  În adâncitura născută de lăsarea podelei, diverse părţi de animale începură să-şi facă apariţia: capul unei ciori, mâinile uscate ce ar fi putut aparţine odinioară unei maimuţe. Un măgar stătea puţin mai departe, fără să se mişte şi totuşi în aparenţă viu; acesta, cel puţin, nu începuse să se deterioreze. Isidore porni înspre el, simţind cum sub pantofii lui mulţimi de oase se sfărâmă ca nişte vreascuri ori ca nişte buruieni uscate. Dar înainte de a ajunge la măgar – una dintre creaturile la care ţinea cel mai mult – o cioară de un albastru strălucitor coborî de undeva, din înalt, cocoţându-se pe botul docil al măgarului. Nu, strigă Isidore, dar prea târziu, cu o mişcare rapidă cioara îi scoase măgarului ochii. Din nou, acelaşi lucru, gândi el. Iar mi se întâmplă. Şi voi rămâne aici vreme îndelungată, la fel ca odinioară, întotdeauna durează, pentru că în locul ăsta nimic nu se schimbă vreodată; vine o vreme când nici măcar nu se mai descompune.

  Un vânt uscat începu să şuiere şi grămezile de oase din jurul lui se sfărâmară. La stadiul ăsta, înainte ca timpul să-şi înceteze existenţa, chiar şi vântul le distruge, observă el. Aş vrea să-mi pot aminti cum să mă înalţ de-aici. Ridicând privirea, nu. zări însă nimic de care să se agate.

  Mercer, invocă el cu voce tare. Unde eşti? Iată-mă iarăşi în tumea de dincolo, dar de astă dată tu nu te mai afli cu mine.

  Ceva i se târî printre picioare. Isidore îngenunchie şi începu să caute – găsi uşor acel ceva, pentru că se mişca încet. Era păianjenul mutilat, înaintând, în răstimpuri, pe cele patru picioare rămase; îl ridică şi-l ţinu în palmă. Oasele, băgă el de seamă, s-au recompus la loc; păianjenul este din nou viu. Deci Mercer trebuie să se afle prin apropiere.

  Vântul bătea, trosnind şi despicând resturile de oase, dar Isi-dore simţi clar prezenţa lui Mercer. Vino, îl chemă el. Târăşte-te până la piciorul meu sau găseşte altă cale să ajungi până aici. De acord? Mercer, gândi el. Şi cu voce tare, strigă:

  — M-e-r-c-e-r!

  Tufişurile înaintară, traversând câmpia; buruienile se înfip-seră ca nişte sfredele în pereţii din jurul lui şi-i perforară până când de veniră propriii lor spori. Iar sporii crescură, plesniră şi înfloriră, devenind oţelul ruginit şi fărâmele de beton ce fuseseră odinioară pereţi. Dar pustietatea rămase după ce pereţii dispărură; pustietatea urma orcărui lucru. Cu excepţia figurii plă-pânde, neclare, a lui Mercer; bătrânul îl privi cu o expresie placidă pe chip.

  — Cerul este într-adevăr pictat? întrebă Isidore. Există ' urme de pensulă care devin vizibile când se măresc imaginile?

  — Da, zise Mercer.

  — Nu le pot vedea.

  — Eşti prea aproape, spuse Mercer. Trebuie să fii la mare distanţă, la distanţa la care sunt androizii. Ei au o perspectivă mai bună.

  — De aceea pretind că eşti un fals?

  — Sunt un fals, acceptă Mercer. Ei sunt sinceri; cercetarea lor e autentică. Din punctul lor de vedere, eu nu-s decât un bă-trân figurant ieşit la pensie, pe nume Al Jarry. Totul este adevărat, toată dezvăluirea făcută de ei. M-au intervievat la mine acasă, aşa cum afirmă; le-am spus orice-au vrut să ştie.

  — Inclusiv despre whisky? Mercer zâmbi.

  — Era adevărat. Au făcut o treabă bună şi din punctul lor de vedere destăinuirea Matahalei Prietenoase a fost convingătoare. Vor avea necazuri abia când vor trebui să înţeleagă de ce nu se schimbă nimic. Pentru că tu eşti tot aici, iar eu la fel. Mercer arătă cu o rotire a mâinii locul binecunoscut, colina golaşă. Tocmai te-am smuls din lumea de mormânt şi voi continua s-o fac până când îţi vei pierde interesul şi vei dori să, mă părăseşti. Dar va trebui să încetezi să mă mai cauţi tu, căci eu nu voi înceta niciodată să te mai caut.

  — Nu-mi place chestia aia cu whisky-ul, zise Isidore. E degradantă.

  — Pentru că eşti o persoană de înaltă ţinută morală. Eu însă nu sunt. Nu judec pe nimeni, nici măcar pe mine însumi. Mercer întinse mâna, cu pumnul strâns îndreptat în sus. Înainte de a uita, am aici ceva ce-ţi aparţine! Deschise pumnul. În mână i se odihnea fostul păianjen mutilat, acum cu toate picioarele intacte.

  — Mulţumesc! acceptă Isidore. Se pregăti să mai spună ceva.

  O sonerie de alarmă începu să sune.

  — În clădire a pătruns un vânător-de-recompense, mârâi Roy Baty. Stingeţi luminile! Şi luaţi-l pe idiot de lângă aparatul de produs empatie! Trebuie să fie pregătit la uşă. Haideţi, mişca-ţi-l!

  NOUĂSPREZECE.

  Privind în jos, John Isidore îşi zări propriile mâini; ţineau strâns manetele aparatului de produs empatie. În vreme ce se uita la ele cu ochi ficşi, sufrageria apartamentului se cufundă în întuneric. Reuşi s-o vadă în bucătărie pe Pris, grăbită să ascundă acolo lampa de birou.

  — Ascultă, J. R., îi şopti la ureche Irmgard, cu un şuierat; îl înhăţase de umăr, înfigându-i frenetic unghiile în carne. Pe moment, nu părea să-şi dea seama de acest lucru; la lumini scăzută a nopţii, faţa lui Irmgard devenise strâmbă şi neclară. Se transformase într-un oval plin de teamă, cu ochi fricoşi, lipsiţi de pleoape. Trebuie să te duci la uşă, îi şopti ea, când va bate – dacă va bate; trebuie să-i arăţi actele şi să-i spui că acesta e apartamentul tău şi că nimeni altcineva nu se află aici. Şi să-i ceri să-ţi arate mandatul de percheziţie.

  De cealaltă parte, Pris, cu trupul încordat ca un arc, îi Şopti la rândul ei:

  — Nu-l lăsa înăuntru, J. R. Spune-i orice; fă orice ca să-l opreşti. Ştii ce-ar făptui un vânător-de-recompense odată scăpat înăuntru? înţelegi ce ne-ar face nouă?

  Îndepărtându-se de cele două androide, Isidore bâjbâi în căutarea uşii; nimeri clanţa pe pipăite, se opri, ascultă. Simţea spaţiul palierului de dincolo, aşa cum o făcuse şi cum fusese întotdeauna: pustiu, şi plin de ecouri, şi lipsit de viaţă.

  — Se aude ceva? întrebă Roy Baty, aplecându-se către el.

  Isidore îi simţi mirosul trupului – scârbos şi laş; inhală de la el teama – teama revărsându-se, formând un fel de pâclă.

  — Du-te şi aruncă o privire pe-afară!

  Deschizând uşa, Isidore cercetă de o parte şi de alta holul scufundat în obscuritate. Aerul, aici, avea o claritate deosebită.

  În ciuda încărcării cu praf. În mină, J. R. ţinea încă păianjenul pe care i-l dăduse Mercer. Era oare cel ciopârţit de Pris cu forfe-cuţa lui Irmgard Baty? Probabil că nu. N-avea să ştie niciodată. Dar oricum, era viu; se târa prin mâna lui închisă, fără să-l muşte: ca la majoritatea păianjenilor de mici dimensiuni, mandibulele sale nu puteau găuri pielea omenească.

  Isidore ajunse la capătul holului, coborî scările şi păşi afară, pe ceea ce fusese cândva o alee pavată, împrejmuită cu spaţiu verde. Vegetaţia dispăruse în timpul războiului, iar aleea se desfundase în nenumărate locuri. Dar el îi cunoştea înfăţişarea; simţea sub picioare traseul familiar şi îl urmă, de-a lungul clădirii, ajungând în cele din urmă la singura pată de verdeaţă din vecinătate – un pătrat cu latura de aproape patruzeci de centi-mentri, plin de ierburi veştejite, saturate de praful radioactiv. Acolo aşeză păianjenul. În timp ce îndepărta mâna, îi simţi mersul şovăitor. Ei, o făcuse şi pe asta; se ridică, îndreptându-şi trupul.

  Un fascicul de lumină se fixă asupra ierburilor; în strălucirea orbitoare, lujerele muribunde aveau un aer ţeapăn, ameninţător. Acum putea zări păianjenul; se odihnea pe o frunză serată. Prin urmare, îşi văzuse de drum, bine-mersi.

  — Ce-ai făcut? întrebă omul care ţinea lanterna.

  — Am lăsat aici un păianjen, spuse Isidore, întrebându-se de ce interlocutorul nu era în stare să-l vadă; în fasciculul de lumină galbenă, păianjenul căpătase dimensiunile unei întregi naturi. Am făcut-o, continuă el, ca să-şi poată urma drumul.

  — De ce nu-l iei cu dumneata în casă? Ar trebui să-l ţii într-un borcan. Conform datelor din catalogul Sydney's pe luna ianuarie, valoarea păianjenilor a crescut cu peste zece la sută, la preţul cu amănuntul. Ai putea să capeţi pe el mai bine de o sută de dolari.

  — Dacă-l duc înapoi, atunci ea are să-l ciopârţească iarăşi, spuse Isidore. Bucată cu bucată, ca să vadă cum reacţionează.

  — Numai androizii fac asta, zise bărbatul. Băgând mâna în buzunarul pelerinei, scoase de acolo un obiect pe care-l deschise şi-1 ^întinse către Isidore.

  În lumina nelămurită, vânătorul-de-recompense părea un om obişnuit, deloc impresionant. Chip rotofei şi fără pilozitate, trăsături lipsite de riduri – înfăţişarea unui funcţionar. Metodic, dar neprotocolar. Nimic din alura unui semizeu; nimic din ceea ce anticipase Isidore.

  — Sunt de la Departamentul Poliţiei din San Francisco. Detectiv Deckard, Rick Deckard. Bărbatul închise cu zgomot legiT timaţia, vârând-o la loc, în buzunarul pardesiului. Cei trei sunt sus? Cu toţii?

  — Păi, adevărul este, zise Isidore, că i-am luat sub îngrijirea mea. Doi dintre ei sunt femei. Ultimii dintr-un grup; restul au murit. Am dus televizorul lui Pris în apartamentul meu, ca să-l poată urmări cu foţii pe Matahala Prietenoasă. Matahala a demonstrat, dincolo de orice îndoială, că Mercer nu există.

  Isidore se simţi cuprins de înfrigurare, ştiind ceva atât de important – ceva de care vânătorul-de-recompensă evident că nu aflase încă.

  — Hai să urcăm, zise Deckard. Pe neaşteptate, îndreptă arma laser asupra lui Isidore; apoi, nehotărât, o lăsă deoparte. Eşti un special, nu-i aşa? O minte-de-găină?

  — Dar am o slujbă! Conduc ambulanţa unui. Cuprins de oroare, îşi dădu seama că a uitat cuvântul. unui spital veterinar, articula în cele din urmă. P-p-proprietatea d-domnului Hannibal S-s-sloat.

  — Nu vrei să mă duci să-mi arăţi în care apartament se află androizii? îi ceru Deckard. Aici sunt peste o mie de locuinţe separate; poţi să mă ajuţi să economisesc o mulţime de timp.

  Voicea îi scăzu în intensitate, din pricina oboselii.

  — Dacă-i omori, nu vei mai fi în stare să te contopeşti cu Mercer.

  — Deci nu vrei să mă duci la ei? Să-mi arăţi la ce etaj stau? Spune-mi doar etajul, atât. O să descopăr eu care e apartamentul.

  — Nu, se opuse Isidore.

  — În numele legii federale., începu Deckard, apoi se opri. Renunţă să-l mai interogheze. Noapte bună, spuse el şi se îndepărtă pe alee, spre clădire, cu fasciculul lanternei curgând într-un şuvoi galben, difuz, dinaintea lui.

  Odată intrat în clădire, Rick Deckard stinse lanterna; călăuzit de lămpile mascate, lipsite de putere, aşezate din loc în loc pe coridor, îşi urmă drumul, gândind; Idiotul ştie că sunt an-droizi; ştia încă înainte să-i fi spus eu. Dar nu înţelege. Pe de altă parte, cine mai înţelege? Eu? înţeleg eu? Am înţeles vreodată? Iar între ei, unul va fi copia lui Rachael. Poate că specialul trăieşte cu ea. Mă întreb dacă lui i-a plăcut. Poate că exemplarul acesta i-a căsăpit păianjenul. Aş putea să mă duc înapoi şi să i-l iau, medită el. N-am găsit niciodată un animal sălbatic viu. Trebuie să fie o experienţă fantastică să te uiţi pe jos şi să vezi ceva viu, luându-o la sănătoasa. Poate că într-o bună-zi mi se va întâmpla şi mie una ca asta, aşa cum i s-a întâmplat idiotului.

  Îşi adusese din maşină un instrument de ascultare, pe care-l puse acum în funcţiune; era un sistem de detecţie în forma unui cioc pivotant şi cu un ecran de semnalizare bazat pe impulsuri.

  În tăcerea de pe palier, aparatul nu indica nimic. Deci nu e ăsta etajul, îşi zise Rick. Potrivi detectorul pe verticală. Pe această direcţie, aparatul absorbi un semnal slab. Aşadar, sus. Îşi adună instrumentul şi valijoara, apoi urcă scările înspre următorul nivel.

  O siluetă aştepta, cufundată în penumbră.

  — Dacă te mişti, te retrag, o avertiză Rick. Era androidul de sex masculin. Rick simţi între degetele încleştate duritatea laserului, dar nu fu capabil să-l ridice şi să ţintească. Fusese sur-pins primul; prea repede.

  — Eu nu sunt android, rosti silueta. Numele meu este Mer-cer. Făcu un pas şi se postă într-o zonă de lumină. Locuiesc în această clădire din cauza domnului Isidore, specialul cu păianjenul. Ai avut, înainte de a intra, o scurtă convorbire cu el.

  — Mercerismul îmi este acum interzis? întrebă Rick. Aşa cum spuse idiotul? Din pricina a ceea ce urmează să fac în următoarele minute?

  — Dl. Isidore, spuse Mercer, vorbeşte în numele său, nu într-al meu. Ceea ce faci, este un lucru necesar. Am spus-o deja. Ridicând braţul, arătă în direcţia scărilor, dincolo de Rick. Am venit să-ţi aduc la cunoştinţă că unul dintre ei se află în spatele dumitale, în afara apartamentului, la un etaj inferior. Va fi cel mai dificil dintre toţi trei şi pe acesta va trebui să-l retragi primul. Vocea bătrână, şuierătoare, deveni febrilă. Repede, d-le Deckard! Acolo, pe scări!

  Scoţându-şi laserul, Rick se răsuci, lăsându-se pe vine, cu faţa către şirul de trepte. De-a lungul acestora se strecura spre el o femeie pe care-o cunoştea; văzând-o, lăsă arma în jos.

  — Rachael! exclamă el, perplex.

  Îl urmase oare în propriul ei aeroglisor, mergând pe urmele lui, până aici? Şi pentru ce?

  — Întoarce-te la Seattle! îi porunci el. Lasă-mă în pace! Mercer mi-a spus că trebuie s-o fac.

  Apoi îşi dădu seama că nu era chiar Rachael.

  — În numele a ceea ce am însemnat unul pentru celălalt., zise androidul, în timp ce se apropia de el cu braţele întinse, de parc-ar fi vrut să-l înşface. Hainele, gândi Rick, sunt în neregulă. Dar ochii, ochii sunt aceiaşi. Ba nu, sunt alţii, dar la fel; pot fi o legiune de androide asemenea ei, fiecare cu propriul său nume, dar toate fiind Rachael Rosen – Rachael, prototipul, folosit de fabricant pentru a proteja restul exemplarelor.

  Apăsă pe trăgaciul armei, în vreme ce ea, implorându-l, se năpustea asupra lui. Trupul îi explodă şi părţi din el zburară în toate părţile; Rick îşi acoperi la început faţa, apoi privi iarăşi, privi şi văzu laserul pe care-l purtase androidul, rostogolindu-se înapoi, pe scări, tubul de metal ricoşă din treaptă în treaptă.

  stârnind ecouri ce se micşorau şi slăbeau tot mai mult.

  Cel mai dificil dintre toţi trei, spusese Mercer. Privi atent în jur, căutându-l. Bătrânul însă dispăruse. Mă pot urmări cu de-alde Rachael Rosen până la sfârşitul vieţii, gândi Rick. Sau până când tipul Nexus-6 ar deveni depăşit – indiferent care alternativă s-ar produce prima. Şi-acum, e rândul celorlalţi, îşi spuse. Unul dintre ei nu se află în apartament, zisese Mercer. Bătrânul m-a ajutat. A apărut şi mi-a oferit ajutorul. Ea – el – m-ar fi dat gata urgent dacă Mercer nu m-ar fi prevenit. Acum pot să fac şi singur restul. Ea era cea de neînvins; ştia că n-aş fi putut să mă împotrivesc. Dar acum s-a sfârşit. Într-o clipită, am făcut ceea ce nu puteam face. Iar pe cei doi Baty am să-i capturez prin procedura standard; vor fi dificili, dar nu ca ea.

  Stătea singur în holul pustiu. Mercer îl părăsise, căci îşi îndeplinise misiunea pentru care venise, Rachael – ori mai cu-rind Pris Stratton – fusese făcută fărâmiţe. Nu mai rămăsese nimeni, în afară de el. Undeva însă, în cuprinsul clădirii, cei doi Baty îl aşteptau, ştiind totul. Înţelegând ce făcuse el aici. Probabil în acest moment le era frică. Răspunsul lor la prezenţa lui în clădire, acesta fusese: atentatul. Fără Mercer alături de mine, ar fi avut succes. Dar acum venise pentru ei sfârşitul.

  Trebuie să fac totuşi repede ce am de făcut, realiză Rick. Se grăbi în josul palierului şi deodată instrumentul pe care-l purta înregistra prezenţa activităţii cerebrale. Găsise apartamentul căutat. Nu mai avea deci nevoie de aparat. Îl aruncă, apoi bătu în uşă.

  Dinăuntru răsună vocea unui bărbat:

  — Cine-i?

  — Sunt eu, Isidore, minţi Rick. Lăsaţi-mă să intru. Sunt îngrijorat din pricina v-v-voastră, mai ales că s-s-sânt şi d-două femei între voi.

  — Nu deschidem uşa, se auzi o voce de femeie.

  — Vreau să urmăresc emisiunea Matahalei Prietenoase la televizorul lui Pris, ceru Rick. Acum, când ne-a dovedit tuturor că Mercer nu există, este foarte important pentru mine să o urmăresc. Conduc un camion al firmei Van Ness Pet Hospital, proprietatea d-lui Hannibal S-s-sloat. Se prefăcu imediat că se bâlbâie. Nu v-vreţi să d-d-deschideţi uşa? E t-totuşi ap-p-parta-mentul meu.

  Aşteptă şi uşa se deschise. În interior văzu întuneric şi două umbre nedesluşite.

  Cea mai mică dintre ele, aparţinând unei femei, rosti:

  — Trebuie să ne aplici Testul.

  — Prea târziu, spuse Rick Deckard. Silueta cea mai înaltă, încercă să trântească uşa şi să Dună în funcţiune un soi de echipament electric. Nu, exclamă Rick. Trebuie să intru!

  Îl lăsă pe Roy Baty să tragă o dată; se abţinu să riposteze, până când raza laser nu trecu pe lângă el.

  — Trăgând în mine, îi spuse el androidului, ţi-ai pierdut orice apărare legală. Ar fi trebuit să mă forţezi să-ţi aplic Testul Voigt-Kampff. Dar acum nu mai contează!

  Roy Baty mai trase o dată pe-alături. Aruncă apoi arma şi fugi undeva, în interiorul apartamentului, abandonând echipamentul.

  — De ce nu te-a omorât Pris? întrebă Irmgard Baty.

  — Nu există nici o Pris, răspunse poliţistul. Doar Rachael Rosen. Mereu Rachael Rosen. Văzu arma-laser în mâna abia conturată a femeii; Roy Baty i-o strecurase în trecere, urmând ca după aceea să-l momească în interiorul apartamentului, cât mai adânc, iar Irmgard Baty să-l doboare pe la spate.

  — Îmi pare rău, d-nâ Baty, se scuză Rick. Apăsă pe trăgaci.

  Din cealaltă cameră, Roy Baty scoase un ţipăt deznădăjduit.

  — Foarte bine, ai iubit-o, acceptă Rick. Iar eu am iubit-o pe Rachael. Iar specialul, pe cealaltă Rachael. Ochi şi trase; trupul uriaşului android plesni, împrăştiindu-se ca o grămadă supraetajată de elemente disparate, sfărâmicioase; se izbi de masa din bucătărie, antrenând cu el, în cădere, farfuriile şi tacâmurile. Circuitele reflexe din interiorul organismului îl făcură să se contracte şi să se agite, cuprins de spasme; cu toate acestea, era mort deja. Rick nu-l observă însă, după cum n-o observă nici pe Irmgard Baty, căzută lângă uşa de la intrare. L-am retras şi pe ultimul dintre ei, triumfă el. Şase într-o zi; aproape un record. Acum totul s-a sfârşit şi pot să mă întorc acasă, la Iran şi la capră. Şi-o să avem şi noi destui bani, măcar o dată în viaţă.

  Se aşeză pe canapea. Şezu acolo, în liniştea apartamentului, printre obiectele nemişcate, până când pe uşă apăru specialul J. R. Isidore.

  — Mai bine nu te uita, îl preveni Rick.

  — Am văzut-o pe scări. Pris. Specialul plângea.

  — Nu te mai necăji atâta. Se ridică greoi, cu mişcări chinuite. Unde e videofonul?

  Specialul nu spuse nimic, nu făcu nimic, rămase doar în picioare, nemişcat. Aşa încât Rick răscoli de unul singur după aparat, îl găsi şi formă numărul iui Harry Bryant.

  DOUĂZECI

  — Bine, zise Harry Bryant, după ce i se povesti totul. Du-te să te odihneşti. O să trimitem o patrulă să ridice cadavrele celor trei.

  Rick Deckard puse receptorul în furcă.

  — Androizii sunt nişte proşti, îi spuse el specialului, cu glas aprig. Roy Baty n-a fost în stare să mă deosebească de dumneata; a crezut că te-ai întors la uşă. În curând va veni poliţia să cureţe locul; de ce nu te muţi în alt apartament până ce-şi va termina treaba? Doar nu vrei să rămâi aici, cu resturile astea?

  — Am s-s-să plec din c-c-clădire, zise Isidore. Am s-s-să mă mut m-mai în centru, unde e m-m-mai multă l-lume.

  — Cred că în bloc la mine e un apartament liber, se oferi Rick.

  Isidore se bâlbâi din ce în ce mai tare:

  — Nu v-v-vreau să l-l-locuiesc lângă d-dumneata.

  — Ieşi afară sau du-te la etaj, îi ordonă Rick. Nu mai sta aici.

  Specialul se agită de colo-colo, neştiind ce să facă; o mulţime de expresii mute îi traversară chipul. În cele din urmă, în-torcându-se, părăsi apartamentul târşindu-şi picioarele şi-l lăsă pe Rick singur.

  Ce meserie trebuie să îndeplinesc şi eu, gândi poliţistul. Sunt o calamitate, ca foametea sau ca molima. Oriunde merg, vechiul blestem mă urmează. Cum zicea Mercer: mi se cere să fac rău. Şi tot ce-am făptuit, e greşit din start. Oricum, a sosit momentul să mă duc acasă. Poate că după ce voi sta un timp cu Iran, o să uit.

  Când ajunse la clădirea unde-şi avea locuinţa, Iran îl întâmpină pe acoperiş. Se uită la el într-un mod ciudat, cu un aer răvăşit; în toţi anii petrecuţi împreună, n-o mai văzuse niciodată astfel.

  Luând-o pe după umeri, îi spuse:

  — În orice caz, s-a terminat. Şi m-am gândit serios; poate că Harry Bryant are să mă mute la.

  — Rick, îl întrerupse ea, trebuie să-ţi spune ceva. Îmi pare rău. Capra a murit!

  Dintr-un motiv oarecare, vestea nu-l surprinse; îl făcu doar să se simtă şi mai rău, se adăugă ca o cantitate suplimentară la greutatea ce-l sfâşia din toate părţile.

  — Cred că există o clauză de garanţie în contract, spuse el. Dacă animalul se îmbolnăveşte în decurs de nouăzeci de zile, atunci vânzătorul.

  — Nu de boală a murit. Cineva. Iran îşi drese glasul şi continuă la repezeală: Cineva a venit aici, a scos capra din ţarcul ei şi a târât-o până la marginea acoperişului.

  — De unde a împins-o în gol, completă el.

  — Întocmai, încuviinţă Iran.

  — Ai văzut cine a făcut asta?

  — Am văzut-o foarte clar, zise Iran. Barbour era şi el sus, învârtindu-se fără un rost; a venit la mine şi am chemat amândoi poliţia, dar în clipa aia animalul era deja mort, iar ea plecase. O fată micuţă, foarte subţire, cu păr negru şi ochi imenşi, tot negri. Purta o pelerină lungă, cu model în solz de peşte şi o sacoşă ca o tolbă de poştaş. Şi nici măcar nu şi-a dat osteneala să se ascundă de noi. Ca şi cum nu i-ar fi păsat.

  — Nu, nu i-a păsat, fu de acord Rick. Rachael n-ar fi renunţat nici în ruptul capului, mai ales dac-aţi văzut-o; probabil că şi-a dorit asta, ca eu să ştiu cine a făcut totul. Şi de-atunci stai aici şi aştepţi? o întrebă el, sărutând-o.

  — Doar de jumătate de oră. Atunci s-a întâmplat: cu o jumătate de oră în urmă. Iran îl sărută şi ea, plină de delicateţe. E atât de îngrozitor! Atât de gratuit!

  Rick se întoarse la maşina pe care abia o parcase, deschise portiera şi se instala la volan.

  — Nu e gratuit, spuse el. Pentru ea, gestul a fost motivat. Motivul unui android, gândi.

  — Unde te duci? Nu vrei să vii jos şi să. să stai cu mine? La televizor au transmis cel mai şocant buletin de ştiri de până acum: Matahala Prietenoasă susţine că Mercer este un fals. Ce crezi despre asta, Rick? Poate fi adevărat?

  — Totul este adevărat, spuse el. Tot ce s-a gândit vreodată, indiferent de către cine.

  Porni motorul aeroglisorului.

  — O să ai grijă de tine?

  — O să am grijă de mine, încuviinţă el, gândind: Nu va trece mult şi voi muri. Amândouă alternativele sunt la fel de adevărate, închise portiera maşinii, flutură din mână în direcţia lui Iran, în chip de salut, apoi se înălţă ca o vijelie pe cerul nopţii.

  Cândva, cugetă el, aş fi văzut stelele. Cu ani în urmă, le-aş fi văzut. Dar acum n-a mai rămas decât praful; nimeni n-a mai zărit o stea de ani de zile; cel puţin, nu de pe Pământ. Poate că o să mă duc acolo de unde se pot vedea stelele, îşi spuse, în vreme ce aeroglisorul câştiga în viteză şi altitudine; se îndepărtă de oraşul San Francisco, înspre pustietatea nelocuită de la nord. Un loc unde nici o fiinţă vie n-ar merge. Decât în cazul când simte că i-a venit sfârşitul.

  DOUĂZECI ŞI UNU.

  În lumina zorilor, ţinutul de sub el părea să se întindă la nesflrşit, cenuşiu şi înţesat de resturi. Bolovani de mărimea unor case se rostogoliseră, oprindu-se unul lângă altul, şi Rick gândi: e ca o cală de vapor după ce toa-te mărfurile au fost descărcate. Au rămas doar fragmente de lăzi, containerele care, prin ele însele, nu semnifică nimic. Cândva, în acest loc crescuseră lanuri şi păscuseră animale. Ce gând extraordinar, că o fiinţă vie ar fi putut paşte iarbă aici!

  Şi ce loc ciudat ca să mori.

  Coborî aeroglisorul, zburând o vreme aproape de suprafaţă. Ce-ar spune Dave Holden, despre mine, acum? se întrebă el. Într-un sens, în clipa de faţă sunt cel mai mare vânător-de-re-compense care a trăit vreodată; nimeni nu a mai retras şase an-droizi Nexus-6 într-un interval de numai douăzecişipatru de ore şi probabil că nici n-o va mai face. Ar trebui să-l sun, îşi spuse.

  Coasta răvăşită a unei coline i se ridică fulgerător dinainte; înălţă aeroglisorul, în vreme ce lumea venea tot mai aproape. Oboseala, gândi; n-ar trebui să continui să conduc. Închise contactul, planând o vreme, cu motorul stins, apoi aşeză aeroglisorul pe sol. Maşina se prăvăli şi săltă de-a lungul pantei, împrăştiind pietrele; cu botul îndreptat înainte, reuşi în cele din urmă o oprire scrâşnită, nervoasă.

  De la videofonul din interiorul cabinei, Rick chemă operatoarea din San Francisco:

  — Spitalul Mount Zion, ceru el.

  Aproape imediat, pe ecran apăru chipul unei alte telefoniste.

  — Aici spitalul Mount Zion!

  — Aveţi un pacient cu numele de Dave Holden, zise el. Ar fi posibil să vorbesc cu el? Se simte suficient de bine?

  — O clipă numai, să verific, d-le!

  Ecranul se albi pentru o vreme. Trecu un răstimp. Rick luă o priză de tutun marca „Dr. Johnson SnufP şi se scutură înfiorat; în absenţa radiatorului maşinii, acum oprit, temperatura începuse să scadă.

  — Dr. Costa nu crede că starea d-lui Holden îi permite să primească apeluri telefonice, spuse operatoarea, reapărând pe ecran.

  — Este o problemă care priveşte poliţia, zise el; îşi ţinu legitimaţia în faţa ecranului.

  — Un moment, aşteptaţi!

  Din nou, operatoarea dispăru. Şi din nou, Rick inhală o priză de „Dr. Johnson Snuff; luat atât de dimineaţă, mentolul din tutun avea un gust oribil. Coborî geamul maşinii şi zvârlii micul recipient galben departe, între pietre.

  — Nu, domnule, zise încă o dată operatoarea de pe ecran. Dr. Costa nu crede că starea sănătăţii d-lui Holden îi va permite să primească apeluri telefonice, indiferent cât de urgente, pentru cel puţin.

  — În regulă, spuse Rick. Închise.

  Aerul avea şi el un iz respingător; poliţistul ridică la loc geamul maşini. Prin urmare, Dave este într-adevăr terminat. Mă întreb de ce n-au reuşit să mă dea gata şi pe mine. Probabil pentru că m-am mişcat prea repede, decise el. Toţi într-o zi; nu se puteau aştepta la asta. Harry Bryant avea dreptate.

  În maşină se făcuse prea frig, aşa că deschise portiera şi ieşi afară. Un vânt toxic, neaşteptat, i se strecură prin haine şi Rick începu să meargă frecându-şi mâinile.

  Ar fi fost ca o răsplată să pot sta de vorbă cu Dave, îşi spuse. El mi-ar fi aprobat faptele. Şi ar fi înţeles şi celălalt aspect, pe care cred că nici chiar Mercer nu-l pricepe. Pentru acesta totul e uşor, pentru că Mercer acceptă totul. Nimic nu-i este străin. Dar ceea ce am făcut eu, gândi Rick, mie mi-a devenit străin. De fapt, în ce mă priveşte, totul a devenit nefiresc; m-am transformat într-o entitate nefirească.

  Continua să urce panta şi cu fiecare pas greutatea care-l apăsa creştea. Sunt prea obosit pentru urcuşul ăsta, gândi. Oprindu-se, îşi şterse sudoarea care-i înţepa ochii, picături sărate, născute de piele, de întreg trupul său îndurerat. Apoi, furios pe sine însuşi, scuipă – scuipă pe pământul gol, cu mânie şi dispreţ la adresa lui însuşi, cu ură cumplită. După care îşi urmă drumul în susul povârnişului, al terenului pustiu şi inospitalier, departe de orice lucru; exceptându-se pe sine, nimic nu era viu aici.

  Căldura. În clipa asta, aerul devenise fierbinte; evident, timpul trecuse pe nesimţite. Simţi că i se face foame. Nu mai mân-case dumnezeu ştia de când. Foamea şi căldura, combinate – un gust otrăvitor, semănând cu o înfrângere; da, da, gândi el asta este: am fost învins fără să ştiu. De faptul că i-am retras pe an-droizi? De Rachael, care mi-a omorât capra? Nu ştia, dar în vreme ce continua să umble, un văl nedefinit, aproape halucinant, îi înceţoşă mintea; se trezi la un moment dat, fără să aibă idee de cum se întâmplase, la un pas de o cădere aproape sigur fatală, de pe stâncă – o cădere înjositoare şi neajutorată, medită el; o cădere continuă, fără ca nimeni să asiste la ea. Aici nu exista cineva care să înregistreze degradarea sa ori a altcuiva şi orice semn de curaj sauide mândrie din partea lui ar fi trecut, în cele din urmă, nebăgat în seamă; pietrele moarte, buruienile bolnave de radiaţie, uscate şi muribunde, nu percepeau nimic, nu reţineau nimic despre el sau despre ele însele.

  În acel moment, prima piatră – şi nu era din cauciuc sau din plastic moale – îl izbi în regiunea inghinală. Iar durerea, prima cunoaştere a absolutei izolări şi suferinţe, îl atinse pretutindeni în forma ei actuală, nesimulată.

  Se opri locului. Apoi se îmboldi singur – imboldul era invizibil, dar real, nu se putea lupta cu el – şi-şi reluă urcuşul. Rostogolindu-se, gândi el, aidoma pietrelor; fac ce fac şi pietrele, fără să vreau. Fără ca asta să însemne nimic.

  — Mercer! spuse Rick, gâfâind; se opri, rămase nemişcat. În faţa lui distinse o figură întunecată, încremenită. Wilbur Mercer! Tu eşti? Doamne, îşi dădu el seama, e propria mea umbră. Trebuie să plec de-aici, să cobor de pe dealul ăsta!

  Se luptă s-o pornească înapoi. Odată, căzu; nori de praf întunecară totul şi el fugi din calea pulberii – se grăbi, alunecând şi căzând pe grohotiş. Văzu dinainte maşina parcată. M-am întors, îşi spuse. Am scăpat de colină. Deschise portiera cu o smucitură şi se trânti înăuntru. Cine a aruncat cu piatra în mine? se întrebă. Nimeni. Dar de ce mă supără asta? Am mai trecut prin aşa ceva şi înainte, în timpul fuziunii cu Mercer. În timp ce foloseam aparatul de produs empatie, la fel ca toată lumea. Nu e un lucru nou. Dar era! Pentru că acum, îşi spuse, am făcut-o de unul singur.

  Tremurând, scoase o altă cutie cu tutun de prizat dintr-o despărţitură a bordului maşinii; dezlipindu-i ambalajul, luă o priză masivă, se odihni, şezând aşezat jumătate în cabină, jumătate afară, cu picioarele pe solul arid, înecat în praf. Era ultimul loc unde merita să mergi, realiză el. N-ar fi trebuit să vin până aici. Iar acum se descoperea a fi prea obosit ca să mai zboare înapoi.

  Măcar dac-aş putea vorbi cu Dave, gândi Rick, aşa aş fi mai liniştit; aş reuşi să părăsesc coclaurile astea, să mă duc acasă şi să mă culc. Mai am încă oaia electrică şi mai am încă slujba. Vor mai fi şi alţi androizi de retras; cariera mea nu s-a încheiat; n-am retras încă ultimul android din existenţa mea. Poate că asta e, gândi el; mi-e teamă că n-au mai rămas androizi.

  Îşi privi ceasul. Nouă şi jumătate.

  Ridicând receptoruL videofonului, formă numărul Palatului de Justiţie de pe Lombard Street.

  — Vreau să vorbesc cu inspectorul Bryant, îi spuse el operatoarei de serviciu, d-ra Wild.

  — Inspectorul Bryant nu e în birou, d-le Deckard; a plecat cu aeroglisorul, dar văd că nici aparatul de la bord nu răspunde. Trebuie să fi ieşit momentan din cabină.

  — A spus unde are de gând să meargă?

  — Ceva în legătură cu androizii pe care i*aţi retras aseară.

  — Fă-mi legătura cu secretara mea, îi ceru el.

  O clipă mai târziu, faţa portocalie, în formă de triunghi, a lui Ann Marsten, apăru pe ecran.

  — Oh, d-le Deckard, inspectorul Bryant a încercat să ia legătura cu dumneavoastră. Cred că v-a transmis numele şefului ierarhic, pentru o citare pe ordinul de zi. Pentru că i-aţi retras pe cei şase.

  — Ştiu ce-am făcut, o întrerupse el.

  — Până acum nu s-a mai întâmplat una ca asta. Şi. oh, d-le Deckard, a dat telefon soţia dumneavoastră. Vrea să ştie dacă sunteţi teafăr. Sunteţi?

  Rick nu răspunse.

  — Mă rog, continuă d-ra Marsten, poate că ar trebui s-o sunaţi şi să-i spuneţi. A lăsat vorbă, că o să fie acasă, în aşteptarea veştilor.

  — Ai auzit ce-a păţit capra mea? o întrebă el.

  — Nu, nici n-am ştiut că aveţi capră.

  — Mi-au luat-o, zise Rick.

  — Cine, d-le Deckard? Hoţii de animale? Tocmai am primit o comunicare despre o nouă bandă, probabil de adolescenţi, care operează în.

  — Hoţii de viaţă, spuse el.

  — Nu vă înţeleg, d-le Deckard. D-ra Marsten îl privi atentă. Arătaţi groaznic. Atât de obosit. Şi, oh, dumnezeule, vă sânge-rează obrazul!

  Atingându-se cu mâna, Rick simţi sângele. De la o stâncă, probabil. Se izbise de mai multe.

  — Arătaţi, spuse d-ra Marsten, ca Wilbur Mercer.

  — Asta şi sunt, o înştiinţă el. Sunt Wilbur Mercer; m-am contopit cu el în permanenţă. Şi nu mă pot desprinde. Stau aici, aşteptând să mă desprind. Undeva, lângă frontiera cu Ore-gonul.

  — Să vă trimitem pe cineva? o maşină a Departamentului, să vă ia de-acolo?

  — Nu, zise el. Nu mai aparţin Departamentului.

  — Evident, aţi făcut prea multe ieri, d-le Deckard, îl mustră femeia. Ceea ce vă trebuie în clipa asta e odihna. D-le Deckard. sunteţi cel mai bun vânător-de-recompense al nostru, cel mai bun pe care l-am avut vreodată. Am să-i spun inspectorului Bryant când se va întoarce; dumnevoastră duceţi-vă acasă şi bă-gaţi-vă în pat. Şi sunaţi-o pe soţie imediat, d-le Deckard, pentru că e teribil de îngrijorată; aş putea spune, peste măsură, chiar. Sunteţi amândoi într-o stare cumplită.

  — E din pricina caprei, zise el. Nu a androizilor. Rachael greşea – nu mi-a fost greu să-i retrag. La fel şi specialul, greşea când spunea că n-o să mai fiu în stare să mă contopesc cu Mer-cer. Singurul care a avut dreptate a fost chiar Mercer.

  — Mai bine v-aţi întoarce în Zona Golfului, d-le Deckard. Aici, unde sunt oameni. La graniţa cu Oregonul nu există nimic viu, nu-i aşa? Nu vă simţiţi singur?

  — Ciudat lucru, rosti Rick. Am avut impresia absolută, deplină şi reală că am devenit Mercer şi că oamenii aruncă în mine cu pietre. Dar nu în felul pe care-l încerci când ţii manetele aparatului de produs empatie. Când faci asta, simţi că eşti împreună cu Mercer. Diferenţa e că eu, acum, n-am fost cu nimeni, ci singur.

  — Se spune că Mercer e un fals!

  — Mercer nu este un fals, o contrazise el. Doar dacă realitatea însăşi nu e un fals. Colina aceea, gândi. Pulberea şi mulţimea de pietre, fiecare diferită de celelalte. Mi-e teamă, spuse cu o voce tare, că nu mă pot opri să fiu Mercer. Odată ce începi, este prea târziu ca să mai dai înapoi.

  Oare trebuie să.urc dealul din nou? se întrebă. Pentru totde-una, aşa cum face Mercer. prins în capcană de eternitate?

  — La revedere! zise şi se pregăti să închidă.

  — O s-o sunaţi pe soţia dumneavoastră? Îmi promiteţi?

  — Da. Dădu din cap, afirmativ. Mulţumesc, Ann! întrerupse legătura.

  Odihnă la pat, îşi spuse. Ultima oară când m-am trântit pe un pat a fost împreună cu Rachael. O violare a statutului. Act sexual cu o androidă; absolut împotriva legii, aici, ca şi pe coloniile exterioare, deopotrivă. Trebuie să se fi întors la Seattle. de-acum. Alături de ceilalţi Rosen, oameni sau androizi. Aş vrea să-ţi pot face ce mi-ai făcut tu, îşi dori el. Dar nu are sens în cazul androizilor, pentru că lor nu le pasă. Dacă te-aş fi ucis noaptea trecută, capra mea ar fi fost vie în clipa asta. Aici am greşit. Da, gândi Rick; totul poate fi refăcut până la hotărârea mea de a mă culca cu tine. Oricum, aveai dreptate într-o anume privinţă; evenimentul m-a schimbat. Dar nu la modul pe care-l preziceai tu.

  Ci altfel, mult mai rău.

  Şi totuşi, nu-mi pasă cu adevărat. Nu-mi mai pasă. Nu şi după cele ce mi s-au întâmplat acolo, sus, aproape de vârful colinei. Mă întreb ce-ar fi urmat, daca-aş fi reuşit să ajung până la capăt. Pentru că acolo pare să moară Mercer. Acolo se manifestă triumful lui, la sfârşitul marelui ciclu sideral.

  Dar dacă eu sunt Mercer, gândi el, atunci înseamnă că n-am să mor niciodată; nici peste zece mii de ani. Mercer este nemuritor!

  Apucă încă o dată receptorul, vrând să sune acasă, la nevas-tă-sa.

  Şi îngheţă.

  DOUĂZECI ŞI DOI.

  Aşeză receptorul la loc, fără să-şi ia ochii de la pata care se mişcase undeva, în afara maşinii. O umflătură în pământ, printre pietre. Un animal, îşi spuse. Şi inima i se smuci sub greutatea excesivă, sub şocul recunoaşterii. Ştiu ce este, realiză el; n-am mai văzut niciunul până acum, dar îl ştiu din vechile filme despre natură, prezentate pe canalul de televiziune guvernamental.

  Şi sunt dispărute! Cu mişcări iuţi, scoase catalogul şifonat, dând paginile cu degete tremurânde.

  BROASCA RÂIOASĂ (Bufonidae), toate varietăţile. D.

  Dispărută de ani de zile. Creatura cea mai preţioasă pentru Wilbur Mercer, împreună cu măgarul. Dar în special, broasca râioasă.

  Îmi trebuie o cutie. Se suci în loc, însă nu găsi nimic pe bancheta din spate a vehiculului; sări din maşină, grăbindu-se la port-bagaj, îl descuie şi săltă capota. Dădu peste o cutie de carton, iar în interiorul ei peste o pompă de injecţie, păstrată drept piesă de rezervă. Răsturnă pompa, cotrobăi după o sfoară de cânepă împletită şi se îndreptă încet spre broască, fără s-o slăbească din ochi.

  Animalul, observă el, se confunda în întregime cu textura şi culoarea prafului omniprezent. Se dezvoltase probabil astfel, în-tâlnind noul climat, aşa cum făcuse şi înainte, în alte tipuri de climă. Dacă nu s-ar fi mişcat, Rick n-ar fi descoperit niciodată broasca; şi totuşi, nu stătuse decât la câţiva metri distanţă de ea. Ce se întâmplă când găseşti – dacă găseşti – un animal viu, despre care se credea că a dispărut? se întrebă, încercând să-şi amintească. Evenimentul avea loc atât de rar. Se dădeau parcă o medalie de onoare din partea Naţiunilor Unite şi o recompensă. Un premiu mergând până la milioane de dolari. Şi dintre toate posibilităţile, să găseşti tocmai creatura cea mai sfântă pentru Mercer! Dumnezeule, gândi, nu poate fi aşa. Poate că totul se datorează unei dereglări a creierului meu, din pricina expunerii la radiaţii. Am devenit un special! Asemenea idiotului Isidore şi păianjenului său; ce i s-a întâmplat lui, e pe cale să mi se întâmple mie, acum. Oare Mercer a aranjat asta? Dar Mercer sunt eu. Eu am aranjat totul; am găsit broasca. Am reuşit, pentru că văd prin ochii lui Mercer.

  Se lăsă pe vine, foarte aproape de micul animal. Acesta dăduse la o parte pietrişul, ca să-şi sape o groapă în care să se adăpostească, dislocând praful cu partea din spate a trupului. Acum doar vârful craniului neted şi ochii i se mai aflau deasupra pământului. Între timp, metabolismul i se încetini aproape total, ca şi cum broasca ar fi căzut în transă. Ochii îşi pierdură strălucirea; nu păreau să-l mai bage în seamă şi el gândi cuprins de spaimă: a murit. Sau poate că-i e sete? Dar se mişcase.

  Aşezând jos cutia de carton, îndepărtă cu grijă solul afinat din jurul animalului. Broasca nu păru să se opună, dar, desigur, nu era conştientă de existenţa lui.

  Când o ridică de jos, îi simţi răceala caracteristică; în mâinile lui, trupul micuţ părea uscat şi zbârcit – aproape flasc – şi atât de rece, de parcă şi-ar fi avut culcuşul într-o grotă situată la kilometri întregi sub pământ, departe de lumina soarelui. În clipa următoare, broasca începu să se sucească; cu picioarele posterioare lipsite de forţă, încercă să se elibereze din strâmsoarea lui Rick, vrând, instinctiv, să-i sară din mâini. Un specimen adult, gândi el; bine dezvoltat şi viclean. Capabil, în felul lui, să supravieţuiască celorlalte animale. Mă întreb de unde-şi ia apa pentru ouă.

  Deci asta e ceea ce vede Mercer, îşi spuse Rick, în timp ce lega anevoie cutia de carton, trecând de mai multe ori sfoara peste ea. Viaţa pe care noi n-o mai putem distruge; viaţa, îngro-pându-şi cu grijă fruntea în stârvul unei lumi moarte. În orice cenuşă a universului, Mercer întrezăreşte probabil ascuns viul. Acum ştiu, cugetă el. Odată ce-am văzut totul prin ochii lui Mercer, nu cred că mă voi mai opri.

  Şi nici un android nu-i va tăia broaştei picioarele, aşa cum făcuseră cu păianjenul idiotului.

  Aşeză cu grijă pe bancheta aeroglisorului cutia legată cu sfoară, apoi se sui la volan. E ca şi cum aş fi iarăşi puşti, medită el. În clipa aceea, toată apăsarea îl părăsise, la fel şi oboseala imensă şi insuportabilă. Aşteaptă până când o să audă Iran de asta. Apucă brusc receptorul videofonului, începând să formeze numărul, apoi se opri. O să-mi ia doar treizeci, patruzeci de minute să ajung până acasă.

  Uşurat, porni motorul şi în scurt timp se înălţă ui aer, îndreptându-se către oraşul San Francisco, aflat la şapte sute de mile înspre sud.

  În faţa orgii de senzaţii, Iran Deckard şedea atingând cu arătătorul mâinii drepte numerele de pe cadran. Dar nu formă nimic; se simţea prea apatică şi bolnavă ca să-şi dorească ceva – o povară închizând viitorul şi toate posibilităţile pe care acesta le-ar fi putut conţine cândva. Dacă Rick ar fi aici, gândi ea, m-ar pune să formez starea 3 şi astfel m-aş trezi vrând să formez eu însămi un lucru important, bucuria exuberantă sau, dacă nu, poate starea 888 – dorinţa de a urmări programele TV indiferent de conţinutul lor. Chiar, ce-o fi acum Ia televizor? După care se întrebă iarăşi unde plecase Rick. S-ar putea să se întoarcă, dar, pe de altă parte, s-ar putea să n-o facă, îşi zise ea, simţindu-şi oasele micşorate de bătrâneţe.

  Se auzi o bătaie în uşa apartamentului.

  Lăsând la o parte prospectul orgii de senzaţii, sări de pe fotoliu, gândind: acum nu mai e nevoie să formez nimic, e ca şi cum aş fi făcut-o, dacă s-a întors Rick. Fugi la uşă, dând-o larg în lături.

  — Bună, salută el.

  Iată-l acolo: cu o tăietură pe obraz, cu hainele boţite şi cenuşii, cu părul năclăit de praf. Pe mâini, pe faţă – pulberea i se aşezase pe tot trupul, cu excepţia ochilor. Rotunzi de uimire, îi străluceau ca unui băieţel; arată, gândi Iran, de parcă s-ar fi jucat într-una şi acum a sosit timpul să renunţe şi să meargă acasă. Să se spele, să se odihnească şi să povestească despre miracolele zilei.

  — Sunt bucuroasă că te văd, îi spuse ea.

  — Am adus ceva.

  Ţinea cu amândouă mâinile o cutie de carton; intră în apartament, dar n-o lăsă jos. Ca şi cum ar fi conţinut ceva, gândi femeia, prea fragil şi prea preţios ca să-i dea drumul; vrând să-l păstreze veşnic în mâinile lui.

  — Mă duc să-ţi fac o cafea, se opri ea. Apăsă butonul aragazului şi după câteva clipe îi aşezase în faţă, pe masa din bucătărie, paharul impunător. Cu cutia în mâini, el se aşeză, la rân-dul lui, păstrând încă uimirea pe chip. De când îl cunoştea, Iran nu-i mai văzuse niciodată această expresie. Ceva se întâmplase de la ultima lor revedere; de când plecase cu maşina, ieri noapte. Acum se întorsese şi odată cu el apăruse şi cutia, în care ţinea ceea ce-l schimbase atâta.

  — Am de gând să dorm, anunţă el. Toată ziua. Am vorbit la telefon cu Harry Bryant; a zis să-mi iau liber şi să mă odihnesc. Adică exact ce-o să şi fac. Grijuliu, aşeză cutia pe-masă şi apucă paharul; îşi bău cafeaua, ascultător, pentru că aşa voia femeia.

  Aşezându-se în faţa lui, Iran îl întrebă:

  — Ce-ai în cutie, Rick?

  — O broască râioasă.

  — Pot s-o văd? îl urmări din priviri cum dezleagă sfoara ce înconjura cutia şi-i dă deoparte capacul. O să mă muşte? întrebă ea.

  — Ridic-o! N-o să te muşte; broaştele nu au_dinţi. Rick scoase broasca din cutie şi i-o întinse. Înfrângându-şi aversiunea, Iran o primi.

  — Credeam că nu mai există broaşte, spuse ea, în vreme ce întorcea animalul cu burta în sus, ca să-i vadă picioarele; păreau lipsite de utilitate. Broaştele râioase pot să sară, aşa, ca broaştele de baltă? Vreau să spun, poate să-mi sară brusc din mână?

  — Picioarele broaştei râioase sunt neputincioase, o informă Rick. Asta e principala deosebire faţă de broasca de baltă; asta, şi apa. O broască de baltă rămâne lângă apă, una râioasă poate trăi chiar şi în deşert. Acolo am găsit-o, de altfel, lângă frontiera cu Oregonul. Într-un loc unde totul murise.

  Se întinse s-o ia înapoi. Dar Iran descoperise ceva; ţinând broasca răsturnată, o căută pe burtă şi, cu unghia, găsi micul panou de control. Îl lovi uşor, deschizându-i capacul.

  — Oh! Chipul bărbatului îşi schimbă treptat expresia. Aşa, deci. ai dreptate. Abătut, privi în tăcere la falsul animai; nu părea să înţeleagă deloc situaţia. Îl luă înapoi din mâinile femeii, jucându-se cu picioarele lui neputincioase, ca şi cum s-ar fi zăpăcit. Apoi aşeză cu grijă broasca la loc, în cutie.

  — Mă întreb cum a ajuns acolo, într-o parte atât de pustie a Californiei. A dus-o, probabil cineva. Cine ştie de ce.

  — Poate n-ar fi trebuit să-ţi spun. că e electrică. Întinse mâna şi-i atinse braţul; se simţea vinovată, văzând ce efect avusese asupra lui descoperirea.

  — Nu, o linişti Rick. Sunt mulţumit că ştiu. Sau mai degrabă. Făcu o pauză. Aş fi preferat să ştiu.

  — Nu vrei să foloseşti orga de senzaţii? Să te simţi mai bine? întotdeauna ai obţinut mult de la ea, mai mult decât am obţinut eu vreodată.

  — O să-mi revin. Scutură din cap, parcă pentru a-şi limpezi gândurile încă rătăcite. Păianjenul pe care i l-a dat Mercer idiotului, Isidore. era probabil tot artificial. Dar nu contează. Şi fiinţele electrice îşi au viaţa lor. Oricât de meschină ar fi aceasta.

  — Arăţi ca şi cum ai fi mers pe jos sute de mile, zise Iran.

  — A fost o zi lungă. Aprobă din cap.

  — Suie-te în pat şi culcă-te!

  O privi fix, apoi, ca dezorientat, o întrebă:

  — S-a terminat, nu-i aşa?

  Plin de speranţă părea că aşteaptă din partea ei confirmarea, ca şi cum ea ar fi ştiut. Ca şi cum a se auzi pe sine însuşi n-ar fi avut nici o valoare. Păstra o atitudine bănuitoare faţă de propriile sale cuvinte; nu deveneau reale, până când ea nu aproba.

  — S-a terminat, încuvinţă Iran.

  — Doamne, ce misiune maraton! zise Rick. Odată ce-am început-o, n-a existat nici o cale să mă pot opri; mă ducea tot înainte, până când, în final, i-am retras pe cei doi Baty, iar apoi, dintr-odată, n-am mai avut nimic de făcut. Şi asta. Ezita, uimit, evident, de ceea ce începuse să spună. Partea asta a fost cea mai rea dintre toate: după ce am terminat. N-am putut să mă opresc, pentru că n-ar mai fi rămas nimic după ce-aş fi făcut-o. Aveai dreptate azi-dimineaţă, când spuneai că nu sunt altceva decât un copoi grosolan, cu labe de brută.

  — Acum nu mai simt aşa, îi răspunse ea. Sunt al naibi de mulţumită că te-ai întors acasă, aici unde ţi-e locul.

  Îl sărută şi lui păru să-i placă; faţa i se lumină, aproape la fel ca înainte – înainte ca ea să-i arate că adusese o broască electrică.

  — Crezi că am greşit? o întrebă el. Făcând ce-am făcut astăzi?

  — Nu.

  — Mercer spunea că e un lucru rău, dar că trebuie să-l fac, oricum. Ciudat! Câteodată e mai bine să faci rău.

  — Ăsta e blestemul nostru, spuse Iran. Cel despre care vorbeşte Mercer.

  — Praful radioactiv?

  — Ucigaşii care l-au găsit pe Mercer la vârsta de şaisprezece ani, când i-au spus că nu poate să întoarcă timpul şi să readucă lucrurile la viaţă. Aşa că acum, tot ce poate să facă este să se mişte odată cu viaţa, să meargă unde merge şi ea, către moarte adică. Iar pietrele le aruncă ucigaşii; ei o fac. Căci îl urmăresc încă; pe toţi ne urmăresc. Unul dintre ei ţi-a tăiat obrazul, acolo unde sângerezi?

  — Da, spuse el, alb la faţă.

  — Acum ai să te urci în pat? Dacă potrivesc orga la starea 670?

  — Ce înseamnă asta? vru el să ştie.

  — Pacea îndelung meritată, spuse Iran.

  Rick se ridică în picioare. Rămase un moment locului, cu trupul chinuit, cu faţa vlăguită şi confuză, ca şi cum o legiune de bătălii s-ar fi perindat pe ea, vreme de mulţi ani. Apoi înaintaş cu paşi înceţi spre dormitor.

  — În regulă, spuse el. Pacea îndelung meritată.

  Se întinse pe pat, cu praful de pe haine şi din păr cerân-du-i-se pe cearceafurile albe.

  Nu mai e nevoie să pornesc orga de senzaţii, realiză Iran, în timp ce apăsa butonul care întuneca ferestrele dormitorului. Lumina cenuşie a zilei dispăru.

  Pe pat, Rick adormi aproape imediat.

  Femeia rămase în preajma lui o vreme, urmărindu-l din priviri, ca să fie sigură că nu se va trezi, că nu va sări drept în capul oaselor de teamă, aşa cum făcea adesea, noaptea. După aceea, se întoarse zorită la bucătărie şi-şi reluă locul la masă.

  Lângă ea, în cutie, broasca electrică sărea şi foşnea; Iran se întrebă ce „mânca” de obicei. Muşte artificiale, probabil.

  Deschizând anuarul telefonic, se uită peste paginile îngălbenite, la rubrica „Accesorii pentru animale electrice”, formă numărul şi, când i se răspunse, se adresă vânzătorului:

  — Aş vrea să comand un sfert de kilogram de muşte artificiale, care să zboare cu adevărat şi să bâzâie, vă rog.

  — Pentru o broască ţestoasă electrică, doamnă?

  — Pentru o broască râioasă, spuse ea.

  — Atunci vă recomand sortimentul nostru asortat, de rime artificiale şi gândaci zburători de toate tipurile, inclusiv.

  — Muştele îmi ajung, îl întrerupse Iran. Puteţi să mi le livraţi la domiciliu? Nu am cum să părăsesc apartamentul; soţul meu doarme şi vreau să fiu sigură că se simte bine.

  — Pentru broasca râioasă v-aş recomanda şi o argilă care se menţine mereu udă, afară doar dacă nu e vorba de o broască cu coarne, în care caz avem un sac cuprinzând nisip, pietre multicolore şi bucăţele de resturi organice. Iar dacă doriţi să i le introduceţi în mod regulat în regimul alimentar, vă sugerez să încredinţaţi serviciului nostru specializat sarcina ajustării periodice a limbii animalului. La o broască, este un lucru vital.

  — Minunat, acceptă Iran. Vreau ca totul să meargă perfect. Soţul meu ţine foarte mult la ea.

  Îi dădu adresa, apoi închise.

  Şi, simţindu-se mai bine, îşi pregăti în sfârşit şi pentru ea o ceaşcă de cafea neagră, fierbinte.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Percheron = rasă de cai puternici şi iuţi, originară din regiunea Le Perche, situată în nordul Franţei