Vânătorul de recompense

(Visează androizii oi electrice?)

 

 

 

  O broască ţestoasă, dăruită în 1777 de căpitanul Cook regelui din Tonga, a murit ieri. Avea vârsta de aproape două sute de ani.

  Animalul, al cărui nume era Tu'imalila, şi-a dat sfârşitul în parcul palatului regal de la Alofa, pe insula Nuku.

  Populaţia arhipelagului îi acorda aceeaşi cinste ca unei căpetenii şi îngrijitori speciali fuseseră desemnaţi să aibă grijă de ea. Cu câţiva ani mai devreme, broasca ţestoasă îşi pierduse vederea într-un incendiu.

  Carapacea lui Tu'imalila, a anunţat postul de radio din Tonga, va fi trimisă la Muzeul din Auckland, Noua Zeelandă.

  (Agenţia Reuter, 1966)

  UNU.

  Un impuls electric, scurt şi rapid, generat de alarma automată a orgii de senzaţii, amplasate lingă pat, îl deşteptă din somn pe Rick Deckard. Surprins – întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaşteptate – se dădu jos din aşternut şi se întinse să-şi dezmorţească mădularele, îmbrăcat aşa cum era, în pijamaua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, deschise nişte ochi cenuşii şi trişti, clipi, apoi mormăi ceva şi-i închise la loc.

  — Ţi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să ţi-o reglez eu, ai să te trezeşti şi.

  — Ia mâna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un şuierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!

  Aşezându-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:

  — Dacă-ţi vei regla impulsul la o intensitate suficient de ridicată, atunci ai să fii mulţumită că te trezeşti; asta-i toată chestiunea. O bătu uşurel pe umărul gol, lipsit de culoare.

  — Saltă-ţi labele de poliţai de pe mine! se răsti Iran.

  — Nu sunt poliţai! Rick simţea crescând în el iritarea, deşi nu formase nici o comandă în acest sens.

  — Eşti mai rău de-atât, rosti nevastă-sa, continuând să ţină ochii închişi. Eşti un asasin plătit de poliţişti!

  — N-am ucis în viaţa mea o făptură omenească!

  Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate făţişă.

  — Cu excepţia nenorociţilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.

  — Observ, în schimb, că tu n-ai avut nici o ezitare să cheltuieşti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiţi drept recompensă! Se ridică în picioare şi, cu paşi mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaţii, continuând: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra şi noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaţia electrică de pe acoperiş. un animal fals, pentru care am dat întregul meu câştig obţinut prin.trudă de-a lungul anilor!

  Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor ta-lamic (destinat să-i suprime mânia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de acelaşi fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încât să iasă învingător din discuţie).

  — Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschişi şi atenţia la pândă, atunci am să fac şi eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum şi să vezi bătaie! Certurile de până acuma au fost o nimica toată. Pune-mă, numai, la încercare şi-o să te convingi!

  Dintr-un salt fu lângă consola propriei sale orgi de senzaţii unde rămase în picioare, uitându-se la el şi aşteptând.

  Bărbatul oftă, învins de ameninţare.

  — Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Exa-mihându-şi agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să procedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci şi tu la fel?

  Rămase în aşteptare, suficient de isteţ ca să nu se oblige la nimic până când nevastă-sa nu-şi dădea, la rândul ei, acordul.

  — Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată cu un complex de vinovăţie, pe durata a şase ore, zise Iran.

  — Poftim?! Cum aşa? Opţiunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaţii. Nici n-am ştiut că poţi forma una ca asta! rosti, sumbru.

  — Şedeani aici într-o după-amiază, începu Iran să povestească, şi ca de obicei mă uitam la televizor, la matahala Prietenoasă' şi Prietenii ei Prietenoşi. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouţ, pe care urmează să-l înceapă cu-rind, când deodată a apărut iar reclama aia îngrozitoare, pe care-o urăsc atât de mult; ştii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank. Aşa că pentru câteva clipe am închis sonorul. Şi-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta. Am auzit.

  Se întrerupse, gesticulând.

  —.apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, când ar fi trebuit să doarmă, le auzea şi el. Şi totuşi, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziţie privilegiată în schema densităţii populaţiei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai'găsi o mulţime de construcţii nelocuite. Cel puţin aşa auzise. iar pentru el, ştirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngrijise s-q verifice direct.

  — În momentul acela, îşi continuă Iran relatarea, abia formasem starea 382. Cu toate că, pe cale raţională, realizam pustiul ce mă înconjura, de simţit, nu-l simţeam. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una de recunoştinţă pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaţii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cât de nesănătoasă era lipsa de reacţie în faţa absenţei vieţii, nu numai în această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi. Situaţia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenţa afectului adecvat”. Drept urmare, am închis televizorul, m-am aşezat în faţa orgii şi-am început să caut. Am găsit, în final, o combinaţie pentru disperare.

  Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacţia, ca şi cum ar fi obţinut un bun de preţ:

  — Mi-am programat-o, aşadar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gândesc că e un interval rezonabil ca să resimt lipsa de speranţă în general, dar mai ales pe aceea legată de rămânerea noastră pe Pământ, după ce toţi tipii cât de cât deştepţi au emigrat, nu crezi?

  — Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.

  — Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. Conştientizarea variatelor posibilităţi pe care ţi Je oferă viitorul. Speranţa reînnoită că.

  — Ştiu şi eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenumărate ori combinaţia respectivă, considerând-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aşezându-se şi trăgând-o de mână, lângă el, pe pat, chiar şi cu întrerupere automată este periculos să experimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta şi eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine formăm amândoi starea 104. După aceea tu n-ai decât să ţi-o păstrezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obicei în afaceri. În felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acoperiş, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aş fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenţa televizorului.

  Dădu drumul degetelor ei lungi şi subţiri, traversă apartamentul spaţios, până în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al ţigărilor din ziua precedentă şi deschise aparatul TV.

  Din^ dormitor, vocea lui Iran îl urmă:

  — Închide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!

  — Formează 888, spuse Rick, aşteptând să se încălzească circuitele. Dorinţa de a urmări programele de televiziune, indiferent de conţinut!

  — În clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.

  — Bine, atunci formează 3.

  — Dar ţi-am mai spus, nu pot să formez o comandă care-mi stimulează cortex-ul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atât mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aş vrea să formez, şi a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putinţă în clipa de faţă! Tot ce-mi doresc e să stau întinsă pe pat şi să mă uit în tavan.

  Glasul îi deveni ascuţit, cu nuanţe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheţă şi ea încetă să se.mai mişte, ca şi cum o greutate imensă, instinctivă şi omniprezentă, semn al unei inerţii aproape absolute, o luase în stăpâ'nire.

  Bărbatul învârti butonul de sunet al televizorului şi vocea tunătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:

  —.hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prognoza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaţiile radioactive vor fi mai pronunţate în special către ora prânzului, după care vor slăbi în intensitate, aşa încât aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior.

  Apărută pe neaşteptate lângă el, cu lunga-i cămaşă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.

  — Foarte bine, renunţ! Am să formez combinaţia pe care-o vrei. Am să formez orice combinaţie – minunata exaltare sexuală sau. Mă simt atât de rău, încât aş îndura chiar şi-aşa ceva. La dracu'! Cu ce schimbă asta lucrurile?

  — Am să formez atunci eu, pentru amândoi – spuse Rick şi o conduse înapoi în dormitor. Acolo acţiona pentru ea starea 594: recunoaşterea de bună voie a înţelepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaţia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, faţă de slujba pe care-o îndeplinea. Deşi nu prea era nevoie: Şi iră o orgă de senzaţii marca Penfield, această atitudine constituia modul său obişnuit de a aborda lucrurile.

  După un mic dejun luat în grabă – pierduse timp datorită -discuţiei cu nevastă-sa – Rick Deckard urcă îmbrăcat în echipamentul de protecţie pentru exterior, până la păşunea de pe acoperiş, unde „păştea” oaia lui electrică. Acolo, sofisticata piesă de hardware rumega cu o mulţumire prefăcută, inducân-du-i în eroare pe ceilalţi locatari ai clădirii.

  Bineînţeles că multe dintre animalele acestora erau, la rândul lor, nişte falsuri pline de circuităraie electronică; nu-şi băgase însă niciodată nasul în asemenea chestii, după cum nici vecinii nu se interesaseră de adevăratul mod „de viaţă” al oii sale. Nimic nu putea fi mai nepoliticos. A întreba: „Oaia dvs. este naturală” constituia o încălcare a manierelor mult mai gravă decât chestionarea cuiva asupra autenticităţii dinţilor, părului sau organelor sale interne.

  Aerul dimineţii, înţesat cu praf radioactiv, cenuşiu şi opac, se revărsa peste el, asaltându-i nările. Fără să vrea, inspiră adânc infecţia mortală. Mă rog, termenul era cam exagerat, decise, apropiindu-se de parcela de iarbă care-i aparţinea în aceeaşi măsură ca şi apartamentul nejustificat de mare de dedesubt. Moştenirea lăsată de Sflrşitul Războiului Mondial începuse să-şi cam piardă din putere; cei ce nu rezistaseră în faţa prafului radioactiv trecuseră de mult în nefiinţă. Iar pulberea, mai puţin nocivă acum şi având de-a face cu nişte supravieţuitori mai puternici, afecta în prezent doar creierul şi proprietăţile genetice ale organismului. Fără îndoială însă că în ciuda suspensorului de plumb, praful pătrundea până la el şi în el, depunându-şi zilnic mica încărcătură infestantă. Cel puţin câtă vreme nu avea să emigreze, aşa urmau să se petreacă lucrurile. Până acum, controalele medicale efectuate în fiecare lună îi confirmaseră o stare normală: un bărbat care, în limitele de toleranţă admise de lege, putea procrea. Cu toate acestea, acelaşi examen, efectuat lunar de doctorii de la Departamentul Poliţiei din San Francisco, ar putea dezvălui contrariul. Încontinuu, noi persoane cu statut de „special” îşi vădeau existenţa, prin transformarea „normalilor”, graţie acţiunii omniprezentei pulberi radioactive. Sloganul inserat în mod curent în afişe, reclame de televiziune sau prospecte publicitare glăsuia, de altfel, cam aşa: „Emigraţi sau degeneraţi! Alegerea vă aparţine!” Foarte adevărat, îşi spuse Rick, în vreme ce deschidea poarta către mica lui păşune şi se apropia de oaia electrică. Numai că eu nu pot să emigrez. Din pricina slujbei.

  Proprietarul pajiştii alăturate şi vecinul său de apartament Bill Barbour, îl salută; ca şi Rick, purta pe el hainele de lucru, dar se oprise totuşi din drum ca să-şi verifice animalul.

  — Iapa mea e gravidă – declară Barbour, radios. Arătă spre marele percheron1 care se holba în gol, cu o privire tâmpă. Ce spui de asta?

  — Spun că în curând o să ai doi cai, răspunse Rick. Ajunsese acum lângă oaia ce zăcea întinsă şi rumega, cu ochii vioi aţintiţi asupra lui, pentru eventualitatea că i-ar fi adus vreo legătură cu paie de ovăz. Pretinsa oaie conţinea un circuit de detectare a ovăzului; la vederea unei asemenea cereale, animalul obişnuia să se ridice foarte convingător pe cele patru labe şi să meargă în buiestru.

  — Cine ţi-a lăsat iapa gravidă? îl întrebă Rick pe Barbour. Vântul?

  — Am cumpărat nişte plasmă fertilizantă, de cea mai bună calitate care există în California! îl informă Barbour. Evident, totul datorită relaţiilor pe care le am la Comitetul de Stat pentru Administrarea Animalelor. Îţi mai aminteşti de săptămâna trecută, când inspectorul lor a venit aici şi a examinat-o pe Judy? Sunt dornici să-i ia mânzul, căci maică-sa e un specimen fără pereche.

  Cu mişcări afectuoase, Barbour lovi de câteva ori cu palma gâtul iepei şi aceasta îşi plecă botul înspre el.

  — Te-ai gândit vreodată să-ţi vinzi calul? întrebă Rick. Dorea mai mult decât orice pe lume să aibă un cal, de fapt orice animal. Posedarea şi întreţinerea unei copii avea darul de a te demoraliza, încetul cu încetul. Şi totuşi, din punct de vedere social, era necesar şi aşa ceva, dată fiind absenţa articolului real. Nu exista, prin urmare, altă alternativă, decât să continue ca şi până atunci. Chiar dacă lui nu-i păsa prea mult, mai era şi nevastă-sa. Şi lui Iran îi păsa. Foarte mult.

  — Ar fi imoral să-mi vând iapa, răspunse Barbour.

  — În cazul ăsta, vinde-ţi mânzul. Să ai două animale e mai lipsit de morală decât să nu ai niciunul.

  — Ce vrei să spui? întrebă Barbour, uimit. O mulţime de oameni posedă două, trei, ba chiar patru animale, iar Fred Washborne, proprietarul fabricii de alge unde lucrează fratele meu, are nici mai mult, nici mai puţin decât cinci exemplare!

  N-ai văzut în ziarul Chronicle, de ieri, articolul despre raţa lui? Se spune că este cel mai mare şi mai greu exemplar de pe toată Coasta de Vest.

  La gândul unei asemenea posesiuni, ochii lui Barbour începură să strălucească; încetul cu încetul, păru să cadă în transă.

  Cercetându-se prin buzunarele hainei, Rick dădu peste exemplarul soios al suplimentului din acea lună la Catalogul de-Păsări şi Animale, emis de firma Sydney's. Privi indexul, găsi mân-jii (vezi la cal, progenitură) şi imediat avu la îndemână preţul practicat în mod curent pe scară naţională.

  — Cu cinci mii de dolari pot să cumpăr un mânz de rasă Percheron de la cei de la Sydney's! rosti el, cu voce tare.

  — Nu, nu poţi! replică Barbour. Uită-te din nou pe listă: totul e trecut cu italice. Asta înseamnă că nu au nici un exemplar în stoc, dar că acela ar fi preţul, în cazul în care ar avea.

  — Să presupunem, zise Rick Deckard, că ţi-aş plăti câte cinci sute de dolari pe lună, timp de zece luni. La preţul de catalog!

  Barbour îi aruncă o privire compătimitoare:

  — Deckard, nu înţelegi cum stau lucrurile în cazul cailor! Există un motiv special pentru care Sydney's nu au nici măcar un singur Percheron în stoc: mânjii din rasa asta nu se vând. Nici măcar la preţul de catalog; sunt prea rari, chiar şi cei relativ inferiori. Se aplecă, gesticulând, peste îngrăditura ce separa cele două ţarcuri: O am pe Judy de cel puţin trei ani şi în tot acest răstimp n-am văzut altă iapă Percheron de calitatea ei. Ca s-o obţin, a trebuit să fac un drum cu avionul tocmai până în Canada. Iar la întoarcere, am însoţit-o personal până aici, ca să fiu sigur că nu-mi va fi furată. Du un asemenea animal oriunde în Colorado sau în Wyoming şi te vor omorî ca să ţi-l ia. Şi ştii de ce? Pentru că înainte de Sfârşitul Războiului Mondial existau sute ca el.

  — Dar faptul că tu ai doi cai şi eu niciunul, îl întrerupse Rick, violează întreaga structură de bază, teologică şi morală, a doctrinei mercerismului!

  — Ai o oaie! Dacă n-ai avea-o, hai să zicem, aş mai înţelege logica poziţiei dumitale. Sigur, dacă eu aş fi proprietarul a două animale, iar dumneata al niciunuia, ar însemna că te ajut să te lipseşti de adevărata contopire cu Mercer. Dar în clădirea noastră fiecare familie – ia să vedem, în jur de cincizeci, după numărătoarea mea – fiecare avem, deci, câte un animal. Graveson are cocoşul de colo. Oakes şi cu nevaită-sa au namila aia de dulău roşcat, care latră noaptea. Rămase câteva clipe pe gânduri: Şi cred că Ed Smith ţine în apartament o pisică. Cel puţin aşa spune el, fiindcă nimeni nu i-a văzut-o vreodată. Posibil să se prefacă numai.

  Apropiindu-se de oaie, Rick se aplecă şi căută în lâna albă şi groasă – părul, cel puţin, era autentic – până când descoperi ce căuta: panoul de control al mecanismului. Sub privirile lui Barbour, deschise brusc uşiţa panoului, lăsându-l descoperit privirii.

  — Vezi? întrebă el. Înţelegi acum de ce-mi doresc cu atâta ardoare mânzul dumitale?

  Urmă un interval de tăcere.

  — Bietul de dumneata! zise, după un timp, Barbour. Întotdeauna ai fost în situaţia asta?

  — Nu, răspunse Rick, închizând la loc uşiţa tabloului de comandă. Se ridică în picioare, se întoarse şi-şi privi vecinul drept în faţă. Iniţial am avut o oaie adevărată. Ne-a lăsat-o socrul meu, înainte de a emigra. Apoi, cu vreun an în urmă. Îţi aduci aminte de perioada când am dus-o la veterinar – erai aici, pe acoperiş, în dimineaţa aceea când am venit şi am găsit-o zăcând într-o rină, fără să se mai poată scula.

  — Ai pus-o pe picioare, îşi aminti Barbour, încuviinţând din cap. Da, da, ai reuşit s-o ridici, dar după ce s-a învârtit în loc un minut sau două, a căzut iarăşi.

  — Oile iau uneori nişte boli ciudate. Sau, pentru a pune altfel problema, iau o mulţime de boli, dar simptomele sunt întotdeauna aceleaşi: oaia nu se mai poate ridica de jos. Şi nu ai nici un mijloc să-ţi dai seama cât de gravă e afecţiunea, dacă-i vorba de-o fractură sau dacă nu cumva animalul a murit de tetanos. Aşa s*a prăpădit oaia mea: a contractat tetanos.

  — Aici, sus? exclamă Barbour, uimit. Pe acoperiş?

  — De la fin, explică Rick. N-am desfăcut cum trebuie sârma de la balot; a mai rămas o bucată şi Groucho – aşa o numeam atunci – a căpătat o zgârietură prin care au pătruns microbii. Am dus-o la veterinar, dar cu toate acestea a murit şi multă vreme nu m-am gândit decât la ea. În cele din urmă, am luat legătura cu un atelier care produce animale artificiale şi le-am arătat fotografia lui Groucho. Mi-au făcut asta!

  Arătă spre copia animalului, care continua să stea tolănită şi să rumege cu atenţie, urmărind precaută apariţia ovăzului.

  — E o lucrare de mâna întâi. Am cheltuit tot atâta timp şi concentrare cu îngrijirea ei, ca pe vremea când era vie. Dar.

  Dădu din umeri.

  — Nu-i acelaşi lucru, nu? sfârşi celălalt.

  — E pe-aproape! Simţi exact aceleaşi trăiri în legătură cu ceea ce faci; trebuie s-o supraveghezi ca şi cum ar fi adevărată. Pentru că se defectează şi-atunci toţi locatarii din bloc află că e o imitaţie. Pe-a mea am dus-o la reparat de şase ori, în majoritatea cazurilor pentru defecţiuni mărunte, dar dacă cineva le descoperă – odată, de pildă, banda conţinând înregistrarea vocii s-a rupt sau s-a înfăşurat şi creatura nu s-a mai putut opri apoi din behăit – atunci toată lumea le recunoaşte drept o defecţiune mecanică. Sigur, camionul firmei de reparaţii poartă inscripţia „Spitalul veterinar Cutare”. Iar şoferul arată întocmai ca un veterinar, îmbrăcat complet în alb.

  Brusc, aruncă o privire la ceas, amintindu-şi că timpul trecea.

  — Trebuie să mă duc la slujbă, îi spuse el lui Barbour. Ne vedem diseară!

  Pe când se îndrepta spre aeroglisor. Barbour îl strigă din urmă, precipitat:

  — Să ştii că n-o să le povestesc nimic din ce mi-ai spus celor din clădire!

  Ezitând, Rick vru la început să-i mulţumească. Apoi, ceva aducând cu bătaia uşoară a disperării de care-i vorbise Iran, nu cu multă vreme în urmă, îi atinse umărul şi-atunci zise:

  — Nu ştiu. Poate că n-are importanţă dacă-o faci sau nu.

  — Dar te vor dispreţul! Nu toţi, doar unii dintre ei. Ştii cum sunt oamenii când e vorba de nepăsarea faţă de animale: consideră asta drept imoral şi antiempatic. Vreau să spun că. formal, nu mai este o crimă cum era imediat după Sfârşitul Războiului Mondial, dar sentimentul rămâne totuşi.

  — Dumnezeule, se lamenta Rick, agitându-şi zadarnic mâi-nile goale. Eu vreau să am un animal,-încerc în permanenţă să-mi cumpăr unul. Dar la salariul meu, la cât câştigă un funcţionar municipal.

  Numai de-aş avea iarăşi noroc în munca mea. – gândi el. Cum am avut în urmă cu doi ani, când am reuşit să „retrag” patru androizi într-o singură lună. Dac-aş fi ştiut atunci că Grou-cho o să moară. Dar asta fusese înainte de tetanos. Înainte de ivirea sârmei ăleia de împachetat, lungă de cinci centimetri, şi ruptă, şi ascuţită ca un ac de seringă hipodermică.

  — Ai putea să-ţi cumperi o pisică! insistă Barbour. Pisicile sunt ieftine; uită-te în catalogul de la Sydney's!

  — Nu vreau un animal mărunt, rosti Rick liniştit. Vreau ceea ce-am avut la început, un animal mare. O oaie sau, dacă am să fac rost de bani, o vacă, un tăuraş ori ce ai dumneata: un cal. Recompensa cuvenită pentru „retragerea” a cinci androizi ar fi suficientă, realiză el. O mie de dolari pe bucată, în plus faţă de leafa mea. Apoi aş găsi eu la cineva ceea ce-mi trebuie, chiar dacă pe lista de la Sydney's preţul e trecut cu italice. Cinci mii de dolari. Mai întâi însă – îşi spuse Rick, ar fi necesar ca androizii să vină pe Pămtnt de pe vreo planetă colonizată. Dar nu pot aranja aşa ceva, nu-i pot determina pe cinci dintre ei să vină aici, şi chiar dacă aş putea, în lume mai există şi alţi vână-tori de recompense, de la alte agenţii de poliţie. Androizii ar trebui să-şi stabilească în mod expres reşedinţa în California de Nord, iar vânătorul de recompense titular al zonei, Dave Hol-den, ar trebui să moară sau să iasă la pensie.

  — Cumpără-ţi un greiere de casă! sugeră Barbour, glumeţ. Sau un şoarece. Chiar, pentru douăzeci şi cinci de dolari, poţi să-ţi cumperi unul adult!

  Rick se înfurie.

  — Iapa dumitale ar putea să moară pe neaşteptate, la fel ca Groucho a mea. Seara, când vii de la slujbă, ai putea avea surpriza s-o găseşti zăcând pe spate, cu picioarele în aer, aidoma unui gândac. Sau, cum spuneai, a unui greiere.

  Se îndepărtă cu paşi mari, ţinând în mână cheile aeroglisoru-lui.

  — Scuză-mă dacă te-am jignit! zise Barbour cuprins de nervozitate.

  Rick beckard deschise în tăcere portiera vehiculului. Nu mai avea nimic de discutat cu vecinul său. Gândul îi zburase deja la slujbă, la ziua ce abia începea.

  DOI.

  Într-o clădire uriaşă, goală şi dărăpănată, care odinioară adăpostise mii de locatari, un televizor stingher îşi revărsa programul către o încăpere nelocuită.

  Înainte de Sfârşitul Războiului Mondial această ruină tară stăpân fusese o casă bine întreţinută şi supravegheată. Aici se înălţaseră suburbiile oraşului San Francisco – nu prea departe, cale de o scurtă plimbare cu monoraiul de tranzit. Aidoma unui pom cu vrăbii, peninsula fremătase de viaţă, de păreri şi nemulţumiri; acum, însă, grijuliii proprietari fie că muriseră, fie că emigraseră spre vreo colonie din spaţiu. Mai ales prima variantă era cea mai frecventă; războiul se dovedise costisitor, în pofida previziunilor optimiste emise de Pentagon şi de corporaţia Rând, slujitoarea lui plină de ifose, care-şi avusese sediul nu departe de acel loc. Ca şi proprietarii de apartamente, corporaţia plecase la rândul ei, pentru totdeauna. Dar nimeni nu-i simţea lipsa.

  În plus, nimeni nu-şi mai amintea astăzi de ce izbucnise războiul, nici cine (dacă exista cineva!) îl câştigase. Praful care contaminase cea mai mare parte a planetei provenea de pretutindeni şi de nicăieri, în acelaşi timp; nici măcar adversarii din timpul confruntării nu-l prevăzuseră. Lucru ciudat, la început muriseră bufniţele. Pe vremea aceea, păruse de-a dreptul caraghios să vezi păsările albe, înfoiate şi dolofane, zăcând ici şi colo, în curţi ori pe străzi; neieşind la iveală mai devreme de miezul nopţii, aşa cum făceau când erau vii, bufniţele scăpau observaţiei. Epidemiile de ciumă ale Evului Mediu se manifestaseră oarecum similar, sub forma a numeroşi şobolani morţi. De data asta, însă, molima coborâse din cer.

  După bufniţe, urmară desigur celelajte păsări, dar pe atunci misterul fusese deja pătruns şi înţeles. Înainte de război, guvernele iniţiaseră un program de colonizare, e-adevărat. insuficient. dar acum, când soarele încetase să mai strălucească pe cerul Pă-mântului, colonizarea intrase într-o fază cu totul nouă. Legat de aceasta, fusese modificată una dintre armele folosite în timpul conflagraţiei: Luptătorul Sintetic. Capabil să funcţioneze pe lumi diferite de Terra, robotul umanoid – mai precis, androi-dul organic – devenise motorul întregului program de coloni-zare. Conform unei legi a Naţiunilor Unite, fiecare emigrant ob-ţinea în mod automat titlul de proprietate asupra unui android din subtipul dorit, iar prin 1990 diversitatea subtipurilor depă-şise orice închipuire, ceva în maniera automobilelor americane din anii '60.

  Acesta fusese imboldul final al emigraţiei: androidul servind drept.momeală, urmat de cenuşa radioactivă folosită drept ameninţare. Naţiunile Unite făcuseră totul pentru a uşura emigrarea, îngreunând în acelaşi timp, până la limita imposibilului, ră-mânerea pe Pământ. Adoptarea unei asemenea soluţii însemna în cele mai multe dintre cazuri o posibilă clasificare a propriei persoane în rândul celor inacceptabili biologic, o ameninţare la adresa eredităţii primare a^speciei. Odată categorisit drept „special”, un cetăţean – chiar dacă accepta sterilizarea – ieşea din istorie. El înceta de a mai fi o parte a umanităţii. Cu toate acestea, din loc în loc, undele persoane refuzaseră să plece – faptul, chiar şi pentru cei implicaţi în problemă, constituind o absurditate uimitoare. Logic vorbind, „normalii” ar fi trebuit să emigreze deja. Dar se vede treaba că Pământul, aşa mutilat cum era, rămânea încă suficient de familiar ca să te simţi legat de el. Ori poate că non-emigranţii şi-au imaginat că în cele din urmă covorul de praf se va aşterne. În orice caz, mii de persoane au rămas locului, majoritatea în zonele urbane, unde se puteau zări fizic una pe alta, prezenţa fiecăreia îmbărbătându-le reciproc. Cei rămaşi păreau a fi Cei relativ sănătoşi. Când şi când, pe lingă aceştia, ciudate entităţi întâmplătoare rămâneau ca un surplus dubios, în suburbiile efectiv abandonate ale oraşelor.

  John Isidore – care se bărbierea în baie şi al cărui chip se reflecta acum în ecranul televizorului din sufragerie – era o astfel de entitate.

  Se aventurase pe acolo imediat după război. În acele timpuri cumplite, nimeni nu mai ştia ce face cu adevărat. Grupuri răzleţe, pe care înfruntarea le rupsese de locurile natale, se aşezau temporar întâi într-o regiune, apoi în alta. Pe vremea aceea, căderile de praf radioactiv erau sporadice şi de intensitate variabilă; unele state nici nu făcuseră cunoştinţă cu ele, altele ajunseseră la saturaţie. Populaţiile dezrădăcinate se mutau odată cu praful. La început, peninsula de la sud de San Francisco păruse lipsită de pulberi radioactive şi un mare număr de persoane se grăbiseră să-şi instaleze acolo reşedinţa. Când, în cele din urmă praful îşi făcuse apariţia, unele muriseră, altele plecaseră. J. R. Isidore rămăsese.

  Iar acum televizorul răcnea: „.imită zilele fericite ale Sudului american dinainte de războiul civil! Fie ca servitor, fie ca mină de lucru neobosită, robotul umanoid lucrat de comandă – special conceput pentru NEVOILE DVS. UNICE, PENTRU DVS. ŞI NUMAI PENTRU DVS.! – vă este oferit la sosire gratuit, cu echipamentul complet, aşa cum aţi cerut la plecarea de pe Pământ! În cea mai măreaţă, mai cutezătoare aventură născocită de om în istoria modernă, acest tovarăş credincios, scutit de boli va asigura.” Şi tot aşa, iar şi iar.

  N-oi fi întârziat la lucru? se întrebă John Isidore, în vreme ce se bărbierea. Nu avea ceas deşteptător; de obicei afla ora exactă de la televizor. Dar nu şi astăzi, de Ziua Orizonturilor Interspaţiale. Oricum, televiziunea susţinea că aceasta ar fi a cincea (sau a şasea?) aniversare a fondării Noii Americi, principala colonie a Statelor Unite pe Marte. Aparatul lui fiind însă parţial defect, prindea numai canalul naţionalizat în timpul războiului şi rămas încă proprietate de stat. Singurul sponsor pe care John Isidore se vedea nevoit să-l asculte era, prin urmare, guvernul de la Washington, cu programul lui referitor la colonizare.

  — S-o auzim acum pe d-na Maggie Klugman, îi sugeră crainicul lui John Isidore, care voia doar să ştie cât e ceasul. De cu-rind emigrată pe Marte, d-na Klugman, într-o înregistrare făcută în New New York, ne-a declarat: D-nă Klugman, cum vi se pare viaţa dvs. de pe Pământul contaminat, în comparaţie cu noia existenţă pe care-o duceţi aici, într-o lume plină de posibilităţi inimaginabile? Pauză, apoi vocea obosită şi uscată, a unei femei între două vârste, zise: Cred că ceea ce eu şi familia mea, compusă din trei membri, am remarcat în mod deosebit, a fost demnitatea. Demnitatea, d-nă Klugman? întrebă crainicul TV. Da, spuse cea care era acum locuitoare a New New York-ului de pe planeta Marte. Îmi vine destul de greu să vă explic. Să ai un servitor pe care să te poţi bizui în aceste vremuri tulburi. Găsesc că e un lucru liniştitor. În perioada anterioară, petrecută pe Pământ, nu v-aţi temut că aţi putea să vă treziţi clasată în rândurile, hm. „specialilor”? Oh,»şi mie, şi soţului meu ne-a fost frică de asta ca de moarte. Bineînţeles că, odată emigraţi, frica a dispărut, din fericire pentru totdeauna.

  Şi pentru mine s-a dus, fără să trebuiască să emigrez, îşi spuse acru John Isidore. Era categorisit drept „special” de mai bine de un an şi nu atât din pricina zestrei lui biologice denaturate. Lucrurile stăteau mult mai rău: căzuse la testul pentru determinarea minimului de facultăţi mintale, devenind ceea ce în vorbirea populară se numea „minte-de-găină”. Dispreţul a trei planete coborî atunci asupra lui. Cu toate acestea, reuşi să supravieţuiască. Avea o slujbă, conducea un autocamion care livra şi ridica materialele unei firme – Van Ness Pet Hospital – specializate în repararea de animale false, iar şeful lui, întunecatul, sălbaticul Hannibal Sloat îl acceptase drept om, fapt pe care Isidore îl aprecia. Mors certa, vită incerta, declara uneori dl. Sloat, iar Isidore, deşi auzise expresia de un număr de ori, reţinuse doar o vagă noţiune în legătură cu înţelesul ei. La urma urmei, dacă o „minte-de-găină” ar putea aprofunda latina, atunci ea ar înceta să se mai numească astfel. Dl. Sloat când i se spunea asta, încuviinţa din cap în privinţa adevărului afirmaţiei, în plus, existau „minţi-de-găină” infinit mai imbecile decât Isidore, fiinţe neputând îndeplini nici un fel de muncă şi care ră-mâneau în păstrarea acelor aşezăminte denumite, în mod ciudat, „Institut pentru Talente Comerciale Speciale ale Americii”, cu-vântul „special” trebuind să apară cumva acolo, ca întotdeauna de altfel.

  —.soţul dvs., d-nă Klugman – spunea crainicul TV – nu s-a sjmţit protejat de purtarea în permanenţă a acelui suspensor de plumb, greoi şi costisitor?

  — Soţul meu., începu d-na Klugman, exact în momentul în care Isidore, sfârşind cu rasul, pătrunse cu paşi mari în încăpere şi închise televizorul.

  Liniştea se înstăpâni în cuprinsul camerei. Ţâşnea din lemnărie şi din pereţi, izbindu-l cu o putere totală, înspăimântătoare. ca şi cum ar fi fost generată de o moară uriaşă. Se înălţa din podea; ieşea din covorul cenuşiu, zdrenţăros, ce acoperea în întregime peretele; îşi croia drum din aparatele în întregime sau pe jumătate stricate, risipite în bucătărie, maşini moarte ce nu funcţionaseră nici un moment de când se afla Isidore acolo. Din lămpile cu lumină polarizată, acum nefolositoare, montate în sufragerie, liniştea se scurgea foarte încet, împletindu-se cu co-borârea ei însăşi din tavanul murdărit de muşte, coborâre pustie şi lipsită de cuvinte. De fapt, reuşea să ţâşnească din fiece obiect aflat în câmpul lui vizual, ca şi cum ea – tăcerea – avea de gând să ia locul tuturor lucrurilor tangibile. Îi asalta aşadar nu numai urechile, ci şi ochii; în vreme ce stătea în picioare, lângă televizorul inert, percepu liniştea ca vizibilă şi, în felul ei propriu, vie. Vie! Înainte vreme simţise adesea apropierea ei austeră; când apărea, izbucnea pur şi simplu, fără subtilitate, evident incapabilă să aştepte. Tăcerea lumii nu-şi putea ţine în frâu lăcomia. Nu mai putea. Nu şi când era aproape câştigătoare.

  Se întrebă apoi dacă ceilalţi rămaşi pe Pământ încercaseră senzaţia vidului în acelaşi' fel ca şi el. Sau era aceasta specifică identităţii sale biologice aparte, un capriciu generat de aparatul lui senzorial nepotrivit? Interesantă întrebare, îşi spuse Isidore. Dar cu cine ar putea să-şi compare observaţiile? Locuia singur în această clădire oarbă, degradată, compusă din o mie de apartamente nelocuite şi care, asemenea tuturor subansamblelor sale, cădea zi de zi pradă unei şi mai mari distrugeri entropice. În cele din urmă, tot ce exista în clădire avea să se contopească, să-şi piardă înfăţişarea şi să se uniformizeze, nedevenind nimic altceva decât resturi înălţate aidoma unui tort uriaş, până la plafonul fiecărui apartament. Iar după aceasta, construcţia însăşi, neîngrijită, avea să se fixeze în diformitate, îngropată sub omniprezenţa pulberii. La timpul respectiv, el, Isidore, are să fie, desigur, mort”- alt eveniment interesant de anticipat, câtă vreme stătea acolo, în sufrageria rănită, singur cu tăcerea ca o lume despotică, lipsită de respiraţie, pătrunzătoare.

  Poate că era mai bine dacă deschidea iarăşi televizorul. Dar reclamele, destinate cu predilecţie „normalilor” rămaşi pe Pă-mânt, îl înspăimântau. Căci reclamele, într-o nesflrşită sycce-siune de modalităţi, îl informau că el, un „special”, nu era dorit. Nu era folositor. Nu putea să emigreze, chiar să fi vrut. Atunci la ce bun să asculţi toate astea? se întreba, furios. O să se termine şi cu ei, şi cu colonizarea lor; spera să izbucnească acolo un război – la urma urmei, teoretic era posibil – şi să-i spulbere, aşa cum se-ntâmplase şi pe Pământ. Iar cei ce-au emigrat, să se transforme cu toţii în „speciali”!

  Perfect, îşi spuse. În clipa asta am plecat la lucru. Apăsă mî-nerul de la clanţa uşii care ducea spre holul neluminat, dar se dădu înapoi în clipa când zări pustietatea din restul clădirii. Forţa, pe care-o simţise pătrunzându-i din plin apartamentul, zăcea acolo, aşteptându-l. Dumnezeule, gândi şi închise uşa la loc. Nu era câtuşi de puţin pregătit pentru călătoria pe aceste scări trezind ecouri, până la acoperişul unde nu avea nici măcar un animal. Ecoul lui însuşi urcând – ecoul unui nimic. A sosit vremea, îşi spuse şi traversă încăperea către cutia neagră a aparatului de produs empatie.

  Când îl porni, un uşor mjros de ioni negativi se înălţă din sursa de alimentare; inspiră lacom, simţindu-se deja înviorat. Apoi, tubul catodic străluci ca imitaţia unei imagini de televiziune foarte şterse; apăru un colaj de culori la întâmplare, dâre şi configuraţii care nu întruchipau nimic, până în clipa când apucai manetele. Este ceea ce făcu şi John Isidore, după ce respiră profund, ca să se liniştească.

  Imaginea prinse contur; Isidore văzu imediat un peisaj devenit legendar, colina străveche, maronie şi stearpă, cu smocuri de buruieni uscate ca nişte ciolane, împungând pieziş cerul întunecat şi fără soare. Un personaj singuratic, de formă mai mult sau mai puţin omenească, îşi croia drum cu greu către vârful dealului: era un bărbat în vârstă, purtând o robă ştearsă şi inexpresivă, învelitoare tot atât de sărăcăcioasă de parc-ar fi fost furată din goliciunea ostilă a cerului. Omul, Wilbur Mercer, se târâia mai departe şi, în vreme ce se ţinea încleştat de manete, John Isidore încerca treptat senzaţia unei dispariţii a sufrageriei în care şedea. Mobila rablagită şi pereţii se dădură la o parte, iar el încetă să le mai perceapă. Se descoperi, în schimb, ca întotdeauna, intrând în peisajul cu o colină mohorâtă, sub un cer mohd-rit. Şi, totodată, încetă de a mai fi martorul ascensiunii omului cel vârstnic. Acum, propriile sale picioare trudeau, căutându-şi poziţia printre pietrele sfărâmicioase, însă familiare; simţea aceeaşi durere străveche, asprimea neregulată de sub tălpi şi, o dată mai mult, inhală aburul acru al cerului – nu acela al Pă-mântului, ci al unui ţinut străin, depărtat, totuşi prezent acolo, instantaneu, graţie aparatului de produs empatie.

  Trecuse în universul cel nou la modul uimitor, ca de obicei; contopirea fizică – însoţită de identificarea mentală şi spirituală – cu Wilbur Mercer survenise iarăşi, aşa cum se îmâmpla cu toţi cei aflaţi în aceste momente cu mâinile încleştate pe manete, pe Pământ sau într-una dintre colonii. Îi intuia pe ei, ceilalţi, absorbise murmurul gândurilor lor, auzise în propriul lui creier zgomotul nenumăratelor lor existenţe individuale. Ei – şi, implicit, el – erau îngrijoraţi de un fapt: această contopire a mentalităţilor le orienta atenţia asupra colinei, a urcuşului, a nevoii de a se ridica deasupra tuturor lucrurilor. Se desfăşura pas cu pas, atât de încet, încât era, practic, imperceptibilă. Dar era acolo. Mai sus, gândi el, în vreme ce pietrele i se rostogoleau sub călcâie. Astăzi suntem mai sus decât ieri, iar mâine. El, figură compozită a lui Wilbur Mercer, aruncă o privire către panta ce i se întindea dinainte. Imposibil să înţelegi sfârşitul. Era prea departe. Dar avea să vină.

  O piatră aruncată către el îl lovi în braţ. Simţi durerea. Se răsuci pe jumătate, în clipa când o a doua piatră, zburând pe-a-lături, fără să-l nimerească, se izbi de pământ şi zgomotul loviturii îl făcu pe Isidore să tresară. Cine să fi fost? se întrebă, cer-cetând cu privirile în-căutarea celui ce-i provoca suferinţă. Vechii adversari, manifestându-se la marginea viziunii sale – lucrul sau fiinţele acelea îl urmăriseră tot drumul până în vârful colinei şi aveau să rămână acolo ca să.

  Îşi reaminti culmea, brusca nivelare a dealului, atunci când urcuşul înceta şi începea partea a doua. De câte ori făcuse toate astea. Nenumăratele daţi se estompau; viitorul şi trecutul se estompau; ceea ce trăise deja şi ceea ce urma să trăiască se amestecară, astfel încât nu mai rămaseră decât momentul, tăcerea nemişcată şi odihna în timpul cărora îşi şterse de sânge tăietura de pe braţ. Doamne, gândi el, cuprins de silă. Cum poate, fi una ca asta un lucru drept? De ce mă aflu aici singur, torturat de ceva pe care nici măcar nu-l pot zări? în clipa următoare, în interiorul său, murmurul celor aflaţi în contopire înlătură senzaţia de solitudine.

  O simţiţi şi voi, gândi el. Da, răspunseră vocile. Ne-a lovit aici, în braţul stâng; doare precum chinurile iadului. Perfect, zise el. Mai bine am porni iarăşi la drum. Îşi reluă mersul şi toţi ceilalţi îl însoţiră numaidecât.

  Cândva, îşi aminti, lucrurile stătuseră cu totul altfel. Fusese partea cea mai fericită a vieţii lui, partea de început, înainte ca blestemul să-i lovească. Părinţii lui adoptivi, Frank şi Cora Mercer, îl găsiseră pe o plută pneumatică, în largul coastelor din New England. sau fusese lângă Mexic, aproape de Tam-pico? Nu-şi mai amintea împrejurările. Avusese o copilărie frumoasă; iubise viaţa în întregul ei, dar în special animalele, pe unele readucându-le la viaţă după ce mureau. Trăise laolaltă cu iepuri şi gândaci, fie că se aflase pe Pământ sau pe vreo colonie a acestuia. Acum însă uitase aproape torul. Îşi amintea doar de asasini care-l arestaseră ca pe un monstru, mai „special” decât toţi ceilalţi „speciali”. Datorită lor, existenţa lui se schimbase.

  Legea locală interzicea capacitatea de ranversare a sensului timpului, modalitate prin care cei neînsufleţiţi se întorceau la viaţă; îi spuseseră asta la vârsta de şaisprezece ani. El continuase totuşi să facă experienţe în secret, în puţinele păduri ce mai rămăseseră, îl denunţase însă o bătrână pe care n-o văzuse şi de care nu auzise niciodată până atunci. Fără ca părinţii săi să-şi fi dat consimţământul, ei – ucigaşii – îi bombardaseră micul nodul din creier, îl atacaseră cu cobalt radioactiv şi asta îl aruncase într-o lume complet diferită, a cărei existenţă n-o bănuise nici măcar o dată. Fusese un abis de leşuri şi oase putrezite, din care timp de ani de zile luptase ca să iasă. Măgarul, dar mai ales broasca râioasă, creaturile cele mai importante pentru el, dispăruseră, se stinseseră; doar ici şi colo rămăseseră fragmente putrezite – un craniu cu orbitele goale, o bucată dintr-o mână etc. În cele din urmă, o pasăre venită acolo ca să moară, îi spusese unde se află. Se scufundase într-o lume de mormânt. Şi nu putea ieşi de acolo până când oasele presărate în jurul lui nu se-adunau să recompună la loc organismele vii; devenise un accesoriu al metabolismului celorlalte vieţi şi până la resuscitarea lor, nici el nu se putea ridica.

  Cât timp durase această parte a ciclului, nu mai ştia acum; n-o putuse măsura, căci în cuprinsul său nu se întâmplase nimic. Dar iată că până la sfârşit oasele se acoperiseră iarăşi cu carne; găvanele ochilor se umpluseră la loc şi ochii cei noi văzuseră, în vreme ce gurile şi fălcile refăcute flecăreau, urlau, miorlăiau. Foarte posibil ca el să fi făcut totul; poate că nodului extrasen-zorial din creier îi crescuse din nou. Dar la fel de bine putea să fie şi un proces natural. Oricum, nu se mai prăbuşea; începuse să urce, laolată cu ceilalţi, pe care-i pierduse apoi din vedere, de multă vreme. Se descoperise urcând de unul singur. Ei erau acolo, îl însoţeau încă; lucru ciudat, îi simţea în interiorul lui însuşi.

  Isidore stătea ţinând în mâini cele două manete, simţindu-se ca şi cum ar fi cuprins, la rândul lui, toate celelalte fiinţe vii; apoi, cu părere de rău, le dădu drumul. Trebuia să termine şi oricum braţul îl durea şi-i sângera, acolo unde-l lovise piatra.

  Cu mers şovăielnic, se îndreptă spre camera de baie, să-şi spele tăietura. Nu era prima lovitură pe care o primea în timpul fuziunii cu Mercer şi, probabil, nici ultima. Unii oameni, în special cei mai în vârstă, muriseră după ce ajunseseră pe vârful colinei, unde încercaseră suferinţa cu toată seriozitatea. Mă întreb dacă aş putea retrăi această parte a vieţii lui Mercer, îşi zise în vreme ce dezinfecta rana. Există şansa unui stop cardiac; ar fi mai bine, medită el, daca-aş trăi în acea parte a oraşului unde clădirile au un medic dotat cu maşinile alea de produs scântei electrice. Aici, singur, este prea riscant.

  Ştia însă că-şi asumă un risc. Întodeauna până atunci riscase cum făcuseră de altfel majoritatea oamenilor, chiar şi cei vâr-stnici, care erau destul de şubrezi din punct de vedere fizic.

  Folosind-se de un Kleenex, îşi uscă braţul rănit.

  Şi auzi atunci, înăbuşit şi îndepărtat, sunetul unui televizor.

  Se mai află cineva în clădire, gândi el precipitat, nevenindu-i să creadă. Nu e televizorul meu – pe-ăsta l-am închis, şi-apoi simt cum vibrează podeaua. E dedesubt, la alt etaj!

  Nu mai sunt singur aici, realiză Isidore. Un alt locatar s-a mutat într-unui din apartamentele părăsite, suficient de aproape ca să-l aud. Trebuie să fie la etajul doi sau trei, nu mai jos. Hai să vedem, gândi el repede. Ce faci în clipa când se mută un nou locatar? Saluţi şi te duci să ceri ceva cu împrumut, parc-aşa se face, nu? Nu-şi putea aminti nicicum; oriunde stătuse, nu i se mai întâmplase niciodată una ca asta: oamenii se mutau, emigrau, dar nimeni nu venea aici. Nu, mai bine îi duci ceva, decise Isidore. O cană cu apă sau, mai curând, cu lapte; da, da, cu lapte sau făină, ori poate un oueventual, în situaţia de faţă, înlocuitorii acestora.

  Uitându-se în frigiderul al cărui compresor încetase de multă vreme să mai funcţioneze, descoperi un cub de margarină cu aspect dubios. Luându-l cu el, se îndreptă cu inima zbătându-se, dar plin de încredere, către etajul de dedesubt. Trebuie să rămân calm, îşi spuse. Să nu-l las pe noul locatar să-şi dea seama că sunt o „minte-de-găină”, fiindcă atunci n-o să mai vrea să stea de vorbă cu mine; dintr-un motiv sau altul, aşa se întâmplă mereu. Mă întreb, oare de ce?

  Se grăbi să coboare treptele holului.

  TREI.

  În drum spre slujbă, Rick Deckard, aidoma cine ştie câtor alţi oameni, se furişă câteva clipe de-a lungul faţadei unuia dintre cele mai mari magazine de animale din San Francisco, urmărind zarva făcută de sălbăticiuni. Din centrul vitrinei lungi cât toată clădirea, un struţ într-o cuşcă transparentă, climati-zată,.se holba la el de parc-ar fi vrut să-i întoarcă privirea. O plăcuţă ataşată de cuşcă informa cumpărătorii că pasărea sosise de curând de la grădina zoologică din Cleveland. Era unicul struţ viu de pe Coasta de Vest. După ce-l cercetă cu ochi ficşi, Rick îşi mai pierdu câteva mjnute contemplând sumbru eticheta pe care stătea înscris preţul. Îşi continuă apoi drumul spre Palatul de Justiţie de pe Lombard Street, unde, odată ajuns, desco-peri că a întârziat cu un sfert de oră.

  În timp ce descuia uşa biroului, superiorul său, inspectorul Harry Bryant – un tip roşcovan, cu urechile cât nişte cratiţe şi cu hainele ponosite, dar cu ochi inteligenţi şi conştient de toate lucrurile cât de cât importante – îi strigă:

  — Aşteaptă-mă la nouă şi jumătate, în biroul lui Dave Hol-den!

  În timp ce vorbea, inspectorul aruncă o privire grăbită într-o mapă cu hârtie subţire.

  — Holden, continuă el, gata de plecare, se află la Spitalul Mount Zion, cu şira spinării perforată de un laser. Va sta acolo cel puţin o lună, până când medicii or să reuşească să pună mâna pe o nouă secţiune spinală din plastic organic.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă Rick, străbătut de un fior. Cu o zi înainte, vânătorul-de-recompense şef al departamentului fusese bine-mersi; la sfârşitul programului se urcase în aeroglisorul personal, îndepărtându-se către apartamentul lui, situat în selectul şi aglomeratul cartier Nob Hill.

  Bryant murmură ceva peste umăr, despre ora nouă treizeci, în biroul lui Dave, apoi îşi văzu de drum, lăsându-l pe Rick singur.

  Ajuns în uşa propriului său birou, Deckard auzi în spate vocea secretarei, Ann Marsten:

  — D-le Deckard, aţi auzit ce-a păţit Dave Holden? A fost împuşcat! Se ţinu după el în încăperea neaerisită, lipsită de geamuri şi puse în funcţiune instalaţia de aer condiţionat.

  — Mda, răspunse Rick, absent.

  — Trebuie să fi fost un android dintr-ăsta ultradeştept, fabricat de trustul Rosen, zise d-ra Marsten. Le-aţi văzut prospectele? Creierul de tip Nexus-6, pe care-l folosesc ei acum, poate să selecteze date dintr-un domeniu de două trilioane de constituenţi, pe zece milioane de căi neuronale separate. Femeia schimbă tonul, continuând cu voce joasă: Aţi lipsit de la convorbirea video de azi-dimineaţă. Mi-a spus d-ra Wild; legătura a fost înregistrată pe pupitrul de control, la ora nouă fix.

  — O convorbire internă? întrebă Rick.

  — Aş! Un apel al inspectorului Bryant către reprezentanţa Interpolului din Rusia. I-a întrebat dacă ar fi de acord să depună o plângere scrisă.

  — Prin urmare, Harry vrea totuşi să elimine de pe piaţă creierele Nexus-6?!

  Nu se arăta deloc surprins. De la lansarea iniţială a specificaţiilor şi a graficelor de performanţă ale acestor creiere, majoritatea agenţiilor de poliţie care avuseseră de-a face cu androizi evadaţi protestaseră.

  — Nici ruşii n-or să facă mai mult decât am făcut noi, zise Rick. Din punct de vedere legal, fabricanţii de creiere Nexus-6 operau sub incidenţa legii coloniale, principala lor unitate de producţie aflându-se pe Marte. Poate ar fi mai bine dacă am accepta noile tipuri ca pe un fapt împlinit, continuă el. Aşa s-a în-tâmplat cu fiecare marcă de creier artificial îmbunătăţit. Îmi amintesc ce scandal s-a iscat prin 1989, când cei de la firma Su-dermann au prezentat public vechiul lor T-l4. Toate agenţiile de poliţie de pe emisfera vestică s-au plâns că nu va exista test valabil care să poată detecta intrarea în acest creier a unor informaţii ilegale. Şi, o vreme, aşa a şi fost!

  Peste cincizeci dintre androizii de care-şi amintea Rick se strecuraseră, sub o formă sau alta, pe Pământ şi uneori nu fuseseră detectaţi nici după un an întreg. Apoi însă Institutul Pa-vlov, din Uniunea Sovietică, pusese la punct Testul Voigt Pentru Determinarea Empatiei. Şi nici un android T-l4, după câte se ştia, nu reuşise până acum să treacă de acest test special.

  — Vreţi să ştiţi ce-au răspuns sovieticii? întrebă d-ra Mar-ten. Am aflat şi asta! Faţa ei pistruiată, ca o portocală căpătă un aer strălucitor.

  — O să-mi spună Harry Bryant, mulţumesc! zise Rick. Începuse să se enerveze; în special bârfele de la birou îl plictiseau, fiindcă se dovedeau a fi întotdeauna mai corecte decât adevărul. Aşezându-se la masa de lucru, se apucă să răscolească prin sertare, până când d-ra Marsten, pricepând aluzia, se îndepărtă.

  Din sertar, Deckard scoase la iveală un plic vechi, şifonat. Lăsându-se pe spate în fotoliul impozant, scotoci în cuprinsul plicului până găsi ceea ce căuta: colecţia de date existente la ora respectivă despre creierele Nexus-6.

  O lectură fugară avu darul să întărească spusele d-rei Marsten. Într-adevăr, creierul de acest tip avea două trilioane de elemente componente, plus o capacitate de alegere de ordinul a zece milioane de combinaţii posibile ale activităţii cerebrale. În a 0,45-a parte dintr-o secundă, un android echipat cu o astfel de structură a creierului putea adopta oricare dintre cele paisprezece reacţii comportamentale de bază. În asemenea condiţii, nu exista test de inteligenţă care să-l poată da de gol. Dar oricum, de la variantele iniţiale, primitive, ale anilor '70, testele de inteligenţă nu mai demascaseră un android de ani de zile.

  Androizii de tip Nexus-6, reflectă Rick, îi depăşeau cu mai multe clase de inteligenţă pe „specialii” umani. Cu alte cuvinte, dintr-un punct de vedere imediat, pragmatic şi deloc stupid, androizii echipaţi cu creiere Nexus-6 evoluaseră, în bine şi în rău, dincolo de un segment important – dar inferior – al societăţii umane. Slujitorul devenise în unele cazuri mai îndemânatic decât stăpânul. E adevărat, apăruseră şi noi criterii de ierarhizare, cum ar fi, de exemplu, Testul Voigt-Kampff de Determinare a Empatiei. Un android, n-avea importanţă cât de dotat din punct de vedere al capacităţii pur intelectuale, nu acorda nici un sens contopirii care avea loc de obicei între adepţii mercerismului, o trăire pe care el şi toţi ceilalţi oameni, inclusiv anormalii porecliţi „minţi-de-găină”, o încercau fără nici o dificultate.

  Se întrebase câteodată – probabil nu exista om să n-o fi făcut – de ce un android se zbătea neajutorat în clipa confruntării cu testul de măsurare a empatiei. În mod evident, aceasta exista numai în sânul colectivităţii umane, spre deosebire de inteligenţă, care —- în anumite grade, – putea fi întâlnită de-a lungul întregului fir evolutiv, la diverse specii şi încrengături, inclusiv la arahnide. În primul rând, înclinaţia spre empatie cerea, probabil, un instinct de grup nealterat; unui organism solitar, să zicem unui păianjen, acest instinct nu i-ar fi fost însă folositor; de fapt, el ar fi condus la pierderea abilităţii păianjenului de a supravieţui. L-ar fi făcut conştient de dorinţa de a trăi a prăzii sale. În acest fel, toate răpitoarele, chiar şi mamiferele superioare, de genul pisicii, de pildă, ar fi sfârşit prin a muri înfometate.

  Empatia, concluzionase el cândva, trebuie să se limiteze la ierbivore, ori, cel mult, la omnivore, ele putându-se lipsi de o alimentaţie bazată pe consumul de carne. Pentru că, în ultimă instanţă, darul subliniat estompa limitele dintre vânător şi vânat. dintre cel victorios şi cel învins. În cazul fuziunii cu Mercer, toată lumea se înălţa împreună sau, o dată ciclul încheiat, cădea împreună în prăpastia lumii celor morţi. Ciudat, semăna cu o asigurare biologică, dar una cu două tăişuri! Atât timp cât o anumită creatură încerca bucuria, condiţia pentru toate celelalte era de a cuprinde măcar un fragment din această bucurie. Dimpotrivă, dacă vreo fiinţă vie suferea, atunci pentru restul fiinţelor umbra suferinţei nu putea fi în întregime alungată. Un animal social, aşa cum e omul, ar dobândi pe această cale un factor de supravieţuire sporit; o bufniţă sau o cobră ar fi însă distruse.

  Evident, robotul umanoid era un prădător solitar.

  Lui Rick îi făcea plăcere să gândească aşa; îi făcea munca acceptabilă. „Retrăgând” – asta vrând să însemne omorând – un android, nu viola regula de viaţă statornicită de Mercer. Vei ucide doar Ucigaşii, le spusese Mercer, în anul când pe Pământ apăruseră primele aparate de produs empatie. Iar în mercerism, aşa cum evoluase el, până la a deveni o întreagă teologie, conceptul de ucigaşi se dezvoltase ajungând la nişte limite extrem de subtile. Un rău absolut, de pildă, provenea în mercerism din mantaua zdrenţăroasă a bătrânului care urca panta cu mişcări clătinate, dar nu era niciodată clar în cine sau în ce consta această prezenţă a răului. Un mercerit simţea răul chiar fără să-l înţeleagă. Altfel spus, era liber să localizeze nebuloasa prezenţă a Ucigaşilor acolo unde credea el de cuviinţă. Pentru Rick Deckard, un robot umanoid evadat – care-şi ucisese stă-pânul, care fusese înzestrat cu o inteligenţă mai mare decât aceea a multor fiinţe umane, care nu arăta interes pentru animale şi nu poseda capacitatea de a simţi pe cale empatică bucurie pentru reuşitele altei forme de viaţă sau tristeţe pentru înfrângerea acesteia – era pentru el întruchiparea Ucigaşilor.

  Gândul la animale îi readuse în minte struţul zărit în magazinul de necuvântătoare. Pentru moment, lăsă deoparte tăieturile din ziare, în care era vorba despre creierele de tip Nexus-6; cu o pensetă luă puţin tutun de prizat, marca Mrs. Siddons no. 3 şi 4, apoi rămase pe gânduri. Examinându-şi ceasul, văzu că mai avea încă timp; ridicând receptorul videofonului de pe birou, îi ceru domnişoarei Marsten:

  — Fă-mi, te rog, legătura cu magazinul de animale „Câinele Fericit”, de pe Sutter Street!

  — Îndată, d-le! răspunse d-ra Marsten, deschizând anuarul abonaţilor.

  Nu pot să ceară cine ştie cât pentru struţul ăla, îşi zise Rick. Se aşteaptă însă din partea ta să te duci să-l iei cu maşina, ca în zilele bune.

  — Magazinul de animale „Câinele Fericit”, exclamă o voce de bărbat şi pe ecranul lui Rick apăru un chip minuscul, bine dispus. Undeva, în spatele acestuia, se puteau auzi animalele ţi-pând.

  — Struţul pe care-l aveţi în vitrină., zise Rick, jucându-se cu o scrumieră din ceramică, aflată pe birou, dinaintea lui. Cât ar trebui' să plătesc în numerar ca să-l obţin?

  — Să vedem, spuse vânzătorul de animale, bâjbâind în căutarea unui stilou şi a unei bucăţi de hârtie. O treime. Făcu socotelile. Apoi: Mă iertaţi că vă întreb, domnule, vreţi să cumpăraţi struţul printr-un schimb, cu plata diferenţei respective?

  — Încă. încă nu m-am decis, rosti Rick, precaut.

  — Să zicem că facem din struţ obiectul unui contract pe 30 de luni, zise vânătorul. Cu o dobândă foarte, foarte scăzută, de şase la sută pe lună. Deci rata dvs, lunară, după scăderea corespunzătoare a.

  — Va trebui să mai lăsaţi din preţ, spuse Rick. Acordaţi-mi o reducere de două mii de dolari şi-atunci n-o să mai fac un schimb, ci o să plătesc totul cu bani gheaţă. „Dave Holden”, re-flectă el, „e deocamdată pe tuşă. Asta ar putea să însemne ceva. Depinde câte misiuni mi se vor oferi luna următoare”.

  — D-le, zise vânzătorul de animale, preţul cerut de noi e deja cu 1 000 de dolari sub preţul de catalog. Verificaţi dvs. Înşivă, eu voi aştepta. Vreau să vă convingeţi şi singur că preţul nostru este corect.

  Dumnezeule, gândi Rick, ăştia nu se lasă. Totuşi, ca să se afle în treabă, scoase din buzunarul hainei, cu gesturi şovăielnice, catalogul Sydney's şi urmări cu degetul rubricile: struţ, pauză, mascul-femelă, bătrân-tânăr, bolnav-sănătos, nou-uzat şi urmări preţurile.

  — Vedeţi, nou, bărbătuş, tânăr, sănătos, îl informă vânzătorul. Treizeci de mii de dolari. Suntem exact cu o mie de dolari sub preţul de catalog. Prin urmare, plata dvs. În numerar.

  — O să mă mai gândesc, zise Rick, şi-o să vă sun iarăşi.

  Se pregăti să închidă.

  — O clipă, d-le! Numele dvs.?

  — Frank Merriwell, spuse Rick.

  — Şi adresa, d-le Merriwell? în cazul că nu voi fi aici când reveniţi.

  Rick dădu o adresă fictivă şi puse receptorul în furcă. Ce de bani! gândi el. Şi totuşi, oamenii cumpără; unii dintre ei au bani şi pentru aşa ceva. Ridicând din nou receptorul, rosti cu asprime:

  — Dă-mi un fir cu exteriorul, d-ră Marsten. Şi te-aş ruga mult de tot să nu mai asculţi ce vorbesc; e o convorbire confidenţială.

  — Am înţeles, d-le! spuse d-ra Marsten. Formaţi, vă rog, numărul!

  Îşi decupla aparatul de la circuit, lăsându-l pe Rick singur, faţă în faţă cu exteriorul.

  Iar el formă – din memorie – numărul magazinului de animale false de la care cumpărase sosia oii. Pe micul ecran al videofonului apăru un bărbat îmbrăcat într-un costum de veterinar.

  — Doctor McRae, se prezentă el.

  — Aici e Deckard. Cât costă un struţ electric?

  — Păi, să zicem că v-aş putea aranja totul la mai puţin de opt sute de dolari. Cât de repede doriţi să vi-l livrăm? Ar trebui să lucrăm numai pentru dvs. Nu prea sunt cereri pentru.

  — Vorbim mai târziu, îl întrerupse Rick; uitându-se la ceas, văzu că e deja ora nouă şi jumătate. La revedere!

  Se grăbi să pună receporul în furcă şi să se ridice de pe scaun.

  La puţină vreme după aceea, se afla în faţa uşii ce dădea în biroul inspectorului Harry Bryant. Trecu pe lângă secretara de cabinet a acestuia – atrăgătoare, cu părul argintiu împletit în cozi lungi până la talie, apoi pe lângă secretara propriu-zisă – 6 bătrână monstruoasă din mlaştinile jurasicului, îngheţată şi vicleană, asemeni unei apariţii arhaice, de pe altă lume. Niciuna dintre femei nu-i vorbi, şi nici el nu le adresă vreun cuvânt. Des-chizând uşa ce dădea spre interiorul biroului, îşi salută, cu o mişcare a capului, superiorul care vorbea la videofon, scoase la iveală tăieturile din ziare, cu informaţii despre creierele tip Ne-xus-6 şi le mai reciti o dată, în vreme ce inpectorul Bryant îşi vedea de treabă.

  Se simţea abătut. Cu toate că, în mod logic, având în vedere dispariţia subită din scenă a lui Cave Holden, ar fi trebuit să fie cel puţin încântat. Mă rog, atât cât se putea.

  PATRU.

  Bănuiesc că mă îngrijorează faptul că aş putea păţi la fel ca Dave, presupuse Rick Deckard. Un android suficient de isteţ ca să-l atace cu laserul probabil că m-ar păcăli şi pe mine. Şi totuşi, parcă nu ăsta e motivul.

  — Văd că ţi-ai adus şi scornelile din ziare despre noul tip de creier, spuse inspectorul Bryant, agăţând receptorul în furcă.

  — De, zise Rick, am auzit şi eu nişte zvonuri. Despre câţi androizi este vorba?

  — La început au fost opt, rosti Bryant, consultându-şi notesul. Dave i-a retras pe primii doi.

  — Iar ceilalţi şase rămaşi se află toţi aici, în nordul Californiei?

  — După câte ştim, da. Dave, cel puţin, aşa crede. Am vorbit cu el; iată-i însemnările, erau pe birou. Tot ce ştie, e scris aici.

  Bryant bătu cu palma maldărul de note. Până în prezent, nu dădea nici un semn că ar avea de gând să i le înmâneze lui Rick; din cine ştie ce motiv, continua să le frunzărească, de unul singur, încruntându-se şi trecând”u-şi limba peste colţurile gurii.

  — Deocamdată nu am nimic în program, licită Rick. Sunt gata să preiau sarcinile lui Dave.

  Bryant rosti cu un aer gânditor:

  — Holden folosea pentru testarea indivizilor suspecţi Scala Voig-Kampff Modificată. Îţi dai seama – ar trebui, cel puţin – că pentru noile tipuri de creier acest test nu este precis. Nici un fel de test nu este precis; scala lui Voigt, modificată cu trei ani în urmă de Kampff, e tot ce avem la ora asta. Făcu o pauză, dus pe gânduri: Dave o considera exactă. S-ar putea să fie aşa. Dar ţi-aş sugera un lucru, înainte de a te ocupa de ceilalţi şase. Bătu din nou cu palma peste teancul de hârtii: Fă un drum până la Seattle şi stai de vorbă cu cei de la firma Rosen. Determină-i cumva să-ţi pună la dispoziţie nişte eşantioane reprezentative pentru tipurile înzestrate cu noul creier Nexus-6.

  — Pe care să-i supun Testului Voigt-Kampff, completă Rick.

  — Ce simplu sună totul, murmură Bryant, ca pentru sine.

  — Pardon?

  — Cât timp o să fii pe drum, eu voi sta de vorbă personal cu reprezentanţii firmei Rosen.

  Îl privi pe Rick în tăcere. Apoi scoase un soi de mormăit, îşi roase o unghie şi, în sfârşit, hotărî ce voia să spună:

  — Am de gând să discut cu ei posibilitatea de a include între cei testaţi atât oameni, cât şi un număr de androizi din ultimele tipuri. Nu vei şti însă care sunt unii şi care alţii. Decizia o vei lua împreună cu fabricanţii, astfel ca totul să fie pregătit când voi ajunge acolo. Brusc, îndreptă un deget spre Rick, păs-trind pe chip o expresie severă: Este prima dată când o'să acţionezi în calitate de vânător-de-recompense titular. Dave ştie o mulţime de trucuri; are ani de experienţă în urma lui.

  — Şi eu am, spuse Rick, încordat.

  — Sarcinile pe care le-ai rezolvat până acum au rezultat întotdeauna din schemele lui Dave; el a decis cu precizie' ce androizi să-ţi fie încredinţaţi. Acum însă ai în faţă şase exemplare pe care intenţiona să le retragă el însuşi. Unul dintre ele s-a dovedit' a fi mai rapid. Acesta.

  Bryant îşi întoarse însemnările, astfel ca Rick să poată vedea.

  —rMax Polokoff, spuse Bryant. Cel puţin aşa-şi spun.e – presupunând că Dave avea dreptate. Totul se bazează pe această presupunere, toată aceată listă. Pentru că Scala Voigt-Kampff Modificată a fost aplicată numai primilor trei: cei doi retraşi de către Dave, plus Polokoff. Atunci s-a şi întâmplat, când Dave îi aplica testul. În clipa aia, Polokoff a tras asupra lui cu laserul.

  — Ceea ce dovedeşte că Dave avea dreptate, spuse Rick. Altfel n-ar fi fost atacat; Polokoff n-ar fi avut motiv.

  — Începe prin a te duce la Seattle, continuă Bryant. Nu le spune de prima dată; mă ocup eu de asta. Şi mai e ceva. Se ridică în picioare, privindu-l pe Rick cu un aer calm. Dacă folosind acolo testul Voigt-Kampff, vreun om nu reuşeşte să-l treacă, atunci.

  — Aşa ceva nu e posibil.

  — Acum câteva săptămâni, într-una din zile, am vorbit cu Dave exact despre acelaşi lucru. În linii mari, gândea la fel ca dumneata. Am însă un memoriu adresat Interpolului şi difuzat atât pe Terra, cât şi în colonii. Un grup de psihiatri din Leningrad au făcut o propunere. Vor să folosească cele mai noi şi mai perfecţionate unelte de' analiză a profilului personalităţii, cu care sunt depistaţi de obicei androizii – cu alte cuvinte testul Voigt-Kampff – asupra unui grup de pacienţi umani schizofrenici sau ameninţaţi de schizofrenie, aleşi cu multă grijă. Au în vedere în special pe aceia care dau semne de aşa-numita „aplatizare a afectelor”. Ai auzit despre ea.

  — Este tocmai ceea ce măsoară şi Testul Voigt-Kampff, spuse Rick.

  — Atunci înţelegi de ce sunt îngrijoraţi.

  — Bine. dar problema asta a existat întotdeauna. Încă din prima clipă când am avut de-a face cu androizi ce se dădeau drept oameni. Părerea generală a poliţiei că este cunoscută din articolul lui Lurie Kampff, Rolul Blocajului în schizofrenia integrală, publicat în urmă cu opt ani. Kampff compara facultatea empatică redusă, descoperită la pacienţii umani bolnavi mintali, cu aceea aparent similară, dar de fapt.

  — Psihiatrii din Leningrad, îl întrerupse brusc Bryant, sunt de părere că un număr mic de fiinţe umane nu este capabil să treacă Testul Voigt-Kampff. Dacă-i testezi din punctul de vedere al poliţiei, poţi să-i consideri drept roboţi umanoizi. Ai greşi, bineînţeles, dar la momentul acela ei ar fi deja morţi.

  Rămase tăcut, aşteptând răspunsul lui Rick.

  — Indivizii respectivi ar fi însă cu toţii.

  —. internaţi în diverse instituţii, aprobă Bryant. E de presupus că nu pot acţiona în lumea exterioară; cu siguranţă h-ar reuşi să ascundă faptul că sunt bolnavi psihici în stare avansată – afară doar dacă, bineînţeles, colapsul nu a survenit decât recent şi dintr-odată, fără ca nimeni din preajmă să observe acest lucru. Oricum, s-ar putea întâmpla.

  — O şansă dintr-un milion, spuse Rick. Dar înţelesese deja problema.

  — Ceea ce-l îngrijora pe Dave, continuă Bryant, este apariţia noului tip de creier perfecţionat Nexus-6. Cum ştii, firma Rosen ne-a asigurat că un Nexus-6 poate fi depistat cu testele de profil standard. Am luat cuvântul lor de bun. Acum însă, ne vedem obligaţi să verificăm noi înşine acest lucru – cum, de altfel, eram siguri că o să se întâmple. Iată ce va trebui să faci la Seattle! îţi dai seama că poate ieşi rău în toate cazurile. Dacă nu vei reuşi să detectezi toţi androizii, atunci n-o să mai avem nici un mijloc de investigare demn de încredere şi nu-i vom afla niciodată pe aceia care au evadat deja. Dacă testul, analizând factorii unui subiect uman, îl confundă cu un robot huma-noid. Bryant îi aruncă o privire îngheţată. Fără îndoială, va fi neplăcut, cu toate că nimeni, absolut nimeni dintre cei de la firma Rosen nu va face ştirea publică. De fapt, vom putea să ne bazăm în continuare pe test, un timp nedefinit, deşi este evident că va trebui să informăm Interpolul, iar aceasta, la rândul său, va înştiinţa Leningradul. În cele din urmă, fiţuicile noastre de scandal or să dea totul în vileag; dar până atunci vom fi capabili să punem la punct un nou test. Întinse mâna după receptor. Vrei să începi chiar de-acum? Foloseşte o maşină a poliţiei; o poţi alimenta de Ia reţeaua noastră de pompe. Rick se ridică din fotoliu.

  — Dacă aş lua cu mine însemnările lui Dave Holden? întrebă el. Vreau să le citesc pe drum.

  — Să aşteptăm până când îţi vei încerca testul la Seattle, replică Bryaht. Vocea, deşi plină de interes, nu trăda nici un pic de milă şi Rick observă acest lucru.

  Când ateriză cu aeroglisorul poliţiei pe acoperişul Asociaţiei Rosen din Seattle, Rick descoperi o tânără femeie care-l aştepta. Avea părul negru, trupul subţire şi purta o pereche de ochelari-pentru filtrat praful, foarte mari şi de ultimul model. Se apropie de maşină, ţinându-şi mâinile adine înfipte în buzunarele hainei lungi, cu dungi strălucitoare. Pe faţa ei mică, bine conturată, avea întipărită o expresie de profund, dezgust.

  — S-a întâmplat ceva? întrebă Rick, în vreme ce ieşea din parcare.

  — Oh, nu ştiu, răspunse fata pieziş. Poate modul în care ni s-a vorbit la telefon. N-are importanţă. Cu o mişcare bruscă, îi întinse mâna; el i-o strânse, cu un gest reflex. Sunt Rachael Rosen. Bănuiesc că dumneata eşti dommnul Deckard.

  — N-a fost ideea mea, zise Rick.

  — Da, ştim asta, ne-a spus inspectorul Bryant. Dar reprezinţi în mod ăficial departamentul Poliţiei din San Francisco, iar acesta nu crede că intervenţia noastră e spre binele public.

  Îl privi pe sub genele negre, lungi, probabil false.

  — Un robot umanoid, spuse Rick, e ca orice altă maşină: poate oscila foarte repede între a fi un lucru folositor şi a deveni un pericol. În calitate de obiect util nu intră în preocupările noastre.

  — Dar ca primejdie, da. Şi-atunci apari în scenă dumneata. E-adevărat, d-le Deckard, că eşti un vânător-de-recompense?

  Rick ridică din umeri, în silă, apoi încuviinţă.

  — Nu ţi-e deloc greu să consideri un android ca fiind un obiect neînsufleţit, continuă fata. Aşa că atunci poţi să-l „retragi”, cum se zice.

  — Aţi pregătit grupul selectat pentru mine? întrebă bărbatul. Aş vrea să. Fraza i se pierdu în aer. Pe neaşteptate, văzuse animalele.

  O corporaţie puternică, bineînţeles, trebuia să fie în stare să-şi permită aşa ceva – realiză el. Era evident că în străfundurile minţii anticipase o asemenea colecţie. Nu resimţea surpriză, cât mai curând un soi de durere. Se depărta de fată, liniştit, în direcţia celui mai apropiat ţarc. Putea deja percepe mirosul, multele miresme ale creaturilor stând în picioare, culcate, ori – ceea ce părea a fi în cazul unui ursuleţ spălător – dormind.

  Până atunci, nu văzuse niciodată un raton cu proprii lui ochi. Cunoştea specia numai din filmele tridimenisionale arătate la televizor. Dintr-un motiv anume, pulberea radioactivă o lovise tot atât de dur ca şi pe păsări – din rândul acestora, aproape că nu mai existau supravieţuitoare. Ca un răspuns reflex la situaţie, scoase la iveală mult-răsfoitul catalog Sydney's şi căută la raton, cu toate subdiviziunile lui. Preţurile de catalog, cum era de aşteptat, apăreau în italice; ca şi în Cazul cailor Per-cheron, nu exista nici un raton de vânzare pe piaţă, la niciuna dintre categorii. Cei de la Sydney's consemnau doar preţul la care avusese loc ultima tranzacţie. Era de-a dreptul astronomic.

  — Îl cheamă Bill, rosti fata, din spatele lui. Bill Ratonul. L-am primit anul trecut, din partea uneia dintre filialele noastre.

  Arătă cu mâna, dincolo de el, şi abia atunci observă Rick paznicii înarmaţi, cu laserele uşoare pregătite; ochii lor îl urmăriseră grăbiţi încă de la aterizare. „Chiar dacă aeroglisorul meu poartă însemnele foarte vizibile ale poliţiei?”

  — O importantă firmă constructoare de androizi, medită el, dus pe gânduri, îşi investeşte surplusul de capital în animale vii.

  — Iată şi bufniţa, zise Rosen. Vino, am s-o trezesc în mod special pentru dumneata.

  Se îndreptă spre o cuşcă mică, îndepărtată, în centrul căreia ieşeau la iveală ramurile unui copac mort.

  Dar nu mai există bufniţe, vru el să spună. Cel puţin aşa se susţine de fiecare dată. Sydney's, de exemplu – o indică în catalogul lor drept dispărută. „D”-ul acela micuţ, bine conturat, prezent în tot cuprinsul catalogului. Profitând de faptul că fata mergea înaintea lui, mai verifică o dată: avea dreptate. Cei de la Sydney's nu greşesc niciodată, îşi zise. Şi asta ştim. De ce altceva am putea depinde?

  — E artificială, exclamă el pe neaşteptate, cuprins de inspiraţie; dezamăgirea-i crescu intensă şi insuportabilă.

  — Nu! zâmbi fata şi Rick văzu atunci că dinţii-i erau la fel de mici, pe cât de albi îi erau ochii şi de negru părul.

  — Dar listele Sydney's.

  Încercă să-i arate catalogul, să-i dovedească.

  — Noi nu cumpărăm nici de la Sydney's, nici de la alţi negustori. Achiziţiile noastre provin în exclusivitate de la persoane particulare, iar preţurile pe care le plătim nu sunt menţionate nicăieri. De asemenea, adăugă fata, avem proprii noştri natura-lişti. Acum sunt pe undeva, prin Canada. În comparaţie cu alte zone, acolo au mai rămas destule păduri, cel puţin pentru nişte animale mici şi, din când în când, pentru câte o pasăre.

  Rick rămase multă vreme cu privirea aţintită asupra bufniţei ce moţăia pe o creangă. Nenumărate gânduri îi veneau în minte, gânduri despre război, despre zilele când bufniţele se prăbuşiseră din înalturi. Îşi amintea cum se descoperise, pe vremea copilăriei lui, că speciile se sting una după alta şi cum ziarele informaseră despre asta în fiecare zi – întâi vulpile, pe urmă bursucii, până când oamenii încetaseră să mai citească eternele necrologuri ale animalelor.

  Se gândi şi la nevoia de a avea un animal real. Simţi din nou o adevărată ură pentru oaia electrică, pe care era nevoit s-o îngrijească şi de care trebuia să-i pese, ca şi cum ar fi fost vie. Tirania unui obiect, îşi spuse. Nici măcar nu ştie că exist. Ca şi androizii, nu are capacitatea de a aprecia existenţa unui semen. Până atunci, nu se gândise niciodată la aşa ceva, la similitudinea dintre un animal electric şi un android. Primul, medită el, putea fi considerat ca o formă primitivă a celui de-al doilea, un soi de robot mult inferior. Invers, un android putea fi privit drept o versiune extrem de sofisticată, de evoluată, a unui animal fals. Ambele variante îi stârneau dezgustul.

  — Dacă aţi vinde bufniţa, o întrebă el pe Rachael Rosen, cât aţi cere pe ea? Şi cât cu banii jos?

  — N-o să vindem niciodată bufniţa! Fata îl cercetă cu o expresie în care satisfacţia şi mila se amestecau; lui, cel puţin, aşa

  1 se păru. Şi chiar dacă am vinde-o, n-ai fi capabil să plăteşti preţul cerut. Ce animale ai acasă?

  — O oaie, răspunse Rick. Un exemplar din rasa Suffolk, cu botul negru.

  — În cazul ăsta, ar trebui să fii fericit.

  — Sunt fericit. Atâta doar că întotdeauna mi-am dorit o bufniţă, chiar înainte ca toate să fi căzut, atinse de moarte. Se corectă imediat: Aproape toate.

  — Programul nostru de depăşire a crizei, ca şi planificarea de perspectivă ne cer să obţinem încă o bufniţă pe care s-o încrucişăm cu Scrappy, spuse Rachael.

  Arătă spre zburătoarea moţăind pe craca ei; pentru scurtă vreme, aceasta deschisese ochii – răni gălbui care se vindecară repede, în timp ce bufniţa se lăsă iarăşi pradă somnului. Pieptul îi tresaltă vizibil, ca şi cum pasărea, în starea ei de toropeală, ar fi oftat.

  Evitând priveliştea – îi provoca o tristeţe amestecată cu starea anterioară de veneraţie şi jale – se adresă fetei:

  — Aş vrea acum să-i testez pe cei selecţionaţiCoborâm?

  — Unchiul meu a primit telefonul şefului dumitale şi probabil că deja a.

  — Sunteţi o întreagă familie? o întrerupse Rick. O corporaţie atât de mare este o afacere în familie?

  Netulburată, Rachael îşi continuă fraza:

  — Unchiul Eldon a pregătit probabil grupul de androizi şi grupul de control, compus din oameni. Să mergem, aşadar!

  Se îndreptă spre ascensor, cu mâinile înfipte iarăşi adânc în buzunarele hainei. Nici nu se uită în spate şi Rick avu o scurtă ezitare, înainte de a o urma. Simţea cum îl cuprinde enervarea.

  — Ai ceva cu mine? întrebă el, pe când coborau.

  Fata rămase pe gânduri, de parcă până atunci n-ar fi ştiut.

  — Dumneata, un biet funcţionar de la Departamentul Poliţiei, te afli într-o situaţie unică, spuse ea. Pricepi ce vreau să spun?

  Îi aruncă o privire piezişă, plină de maliţiozitate.

  — Cât anume din producţia voastră curentă este echipată cu creiere Nexus-6?

  — Toată, răspunse Rachael.

  — Sunt sigur că testul Voigt-Kampff va da rezultate cu ele.

  — În caz contrar, va trebui să retragem de pe piaţă toţi an-droizii de tip Nexus-6. Ochii ei negri se aprinseră, într-o căutătură feroce, în timp ce ascensorul îşi încetă coborârea şi uşile se dădură în lături. Şi asta, continuă fata, doar pentru că secţiile voastre de poliţie, când e vorba de o chestiune atât de simplă ca detectarea celor câţiva androizi Nexus-6 care se sustrag sarcinilor, nu sunt în stare de nimic.

  Un bărbat în vârstă, mic de statură şi uscăţiv, dar cu aer energic, se apropie de ei şi le întinse mâna; pe chip i se putea citi o expresie de precipitare, ca şi cum toate lucrurile ar fi început să se petreacă prea repede.

  — Sunt Eldon Rosen, îi explică el lui Rick, în vreme ce-şi dădeau mâna. Ascultă, Deckard; îţi dai seama că nu fabricăm nimic, aici, pe Pământ, nu-i aşa? Nu putem deci să dăm un telefon la producţie şi să le cerem să ne trimită o mulţime de eşantioane. Asta nu înseamnă că nu vrem sau că nu intenţionăm să colaborăm cu dumneata. Oricum, eu, unul, mi-am dat toată silinţa.

  Îşi trecu grăbit mâna prin părul rărit.

  Arătând spre trusa cu ustensile, Rick anunţă:

  — Sunt gata să încep.

  Nervozitatea celui mai important membru al.familiei Rosen îi sporea încrederea. Le e frică de mine. realiză el, cu o tresărire. Inclusiv lui Rachael Rosen. Probabil că-mi stă în putinţă să-i oblig să abandoneze fabricarea de creiere Nexus-6. Ceea ce voi face în decursul următoarei ore va afecta întreaga structură a operaţiunilor lor; e de presupus chiar că ar putea determina viitorul Trustului Rosen, aici, în Statele Unite, în restul ţărilor şi pe Marte.

  Cei doi Rosen îl studiau neliniştiţi şi' Rick intui rigiditatea comportamentului lor; venind acolo, le adusese cu sine vidul, vestindu-le pustiul şi nemişcarea morţii economice. Controlau o putere extraordinară, gândi el. Întreprinderea Rosen era unul dintre pivoţii sistemului industrial; fabricaţia de andoizi devenise în fapt atât de legată de colonizare, încât, dacă una dintre ele ar fi căzut în ruină, după un timp şi cealaltă ar fi avut aceeaşi soartă. Iar Trustul Rosen înţelegea perfect acest lucru. El-don Rosen fusese conştient de el încă de când îl sunase Harry Bryant._

  — În locul dumneavoastră nu mi-aş face probleme, spuse Rick, în vreme ce se lăsa condus de cei doi membri ai familie Rosen de-a lungul unui coridor larg, pustiu, puternic luminat. Se simţea mulţumit şi plin de linişte. Momentul acesta, mai mult decât oricare altul de care-şi putea aminti, îi făcea plăcere. Curând vor şti cu toţii ce poate îndeplini aparatura lui de testare şi ce nu.

  — Dacă nu aveţi încredere în Testul Voigt-Kampff, indică el aparatele, atunci e posibil ca întreprinderea dumneavoastră să fi căutat un test alternativ. Se poate argumenta că, parţial, responsabilitatea vă aparţine. Da, mulţumesc!

  Bătrânul şi fata îl conduseseră într-o încăpere spaţioasă, de forma unui cub – un soi de salon cu aspect şic, decorat cu mochete, lustre, o canapea şi nişte măsuţe joase, cu linie modernă, pe care se odihneau mai multe reviste abia apărute – inclusiv, observă Rick, suplimentul pe luna februarie al catalogului Sydney's, pe care el, personal, nu-l văzuse. De fapt, supHmentul pe februarie nu avea să apară decât peste alte trei zile. În mod evident, firma Rosen întreţinea relaţii speciale cu' cei de la Sydney's.

  Iritat, luă în mină revista:

  — Asta e o violare a încrederii publice. Nimeni nu ar trebui să aibă cunoştinţă în prealabil de schimbările de preţ.

  De fapt, ar putea viola statutul federal; încercă să-şi amintească legea respectivă, dar nu reuşi.

  — Catalogul ăsta îl iau cu mine, spuse şi – deschizând va-lijoara – aruncă suplimentul înăuntru.

  Urmă o clipă de tăcere, apoi Eldon Rosen rosti cu voce obosită:

  — Uite ce e, domnule poliţist, nu ne stă în obicei să cerem în avans.

  — Nu sunt un ofiţer obişnuit, replică Rick. Sunt un vână-tor-de-recompense.

  Scoase din valijoara deschisă aparatura necesară pentru Testul Voigt-Kampff, se aşeză la o măsuţă din lemn de trandafir şi începu să asambleze ceea ce părea a fi mai curând un set de simple instrumente poligrafice.

  — Puteţi să chemaţi primul subiect, îl informă el pe Eldon Rosen, care părea mai tras la faţă ca orieând.

  — Mi-ar place să urmăresc totul, spuse Rachael, luând, la rândul ei, loc. N-am văzut niciodată cum decurge un test pentru determinarea empatiei. Ce măsoară lucrurile astea?

  — Obiectul acesta, ridică Rick discul plat, adeziv, cu o mulţime de sârme plecând din el, oferă date despre'dilataţia vaselor capilare din zona facială. Ştim că aşa-numita „ruşine” sau reacţie de „a roşi” este un răspuns primar, autonom, în faţa unui stimul şocant din punct de vedere moral. Ea nu poate fi controlată în mod voluntar, aşa cum e cazul conductivităţii pielii, al respiraţiei şi al ritmului cardiac.

  Cu o mişcare a mâinii, îi arată celălalt instrument, de forma unui stilou emiţând unde luminoase.

  — Iar acesta înregistrează fluctuaţiile de tensiune din muşchii oculari. Concomitent cu fenomentul de a roşi, se poate detecta de obicei o foarte uşoară, dar totuşi perceptibilă mişcare a.

  —. iar asemenea reacţii nu pot fi descoperite la androizi, îl. Întrerupse Rachael.

  — Nu, nu pot. Ele nu sunt generate de întrebările-stimul. Deşi, din punct de vedere biologic, există. Măcar potenţial.

  — Aplică-mi mie testul, ceru Rachael.

  — Poftim? exclamă Rick, uimit.

  — Am ales-o drept primul subiect, interveni Eldon Rosen. cu glas răguşit. Poate fi androidă. Sperăm să ne spui dumneata.

  Se aşeză cu mişcări neîndemânatice, scoase o ţigară, o aprinse şi rămase urmărind totul cu priviri fixe.

  CINCI.

  Micul fascicul de lumină albă pătrundea continuu în ochiul stâng al lui Rachael Rosen, iar pe obraz îi fusese lipit discul din care plecau nenumărate fire de sârmă. Faja părea totuşi calmă. Aşezat într-un loc de unde putea zări cele două cadrane ale aparatului Voigt-Kampff, Rick Deckard spuse:

  — O să-ţi prezint un număr de situaţii sociale. La fiecare dintre ele, trebuie să-ţi exprimi reacţia cât mai repede posibil. Bineînţeles vei fi cronometrată.

  — Şi bineînţeles, rosti dâstantă Rachael, răspunsurile mele verbale nu vor conta câtuşi de puţin. Ceea ce contează, pentru indicii dumitale, sunt doar reacţiile muşchiului ocular şi dilataţia capilarelor. Am să-ţi răspund, totuşi. Vreau să trec prin asta şi. Se întrerupse. Dă-i drumul, domnule Deckard!

  Rick alese întrebarea cu numărul trei.

  — De ziua dumitale ţi se dă drept cadou o poşetă din piele de viţel.

  Ambele indicatoare săriră dincolo de verde, oprindu-se pe zona roşie; acele se agitară violent, apoi reveniră în poziţia iniţială.

  — Nu l-aş accepta, spuse Rachael. De asemenea, aş raporta poliţiei persoana care mi l-a dat.

  Rick îşi făcu metodic unele însemări, apoi continuă, alegând cea de-a opta întrebare de pe Scala Voigt-Kampff:

  — Ai un băieţel care-ţi arată colecţia lui de fluturi, inclusiv borcanul cu otravă.

  — L-aş duce la doctor. Vocea lui Rachael păstra o tonalitate joasă, dar fermă. Cele două indicatoare înregsitrară iarăşi, de data asta însă nu atât de departe. Rick îşi notă şi acest amănunt.

  — Stai şi te uiţi la televizor, continuă el, când, deodată, descoperi o viespe umblându-ţi pe încheietură.

  — Aş omorî-o, spuse Rachael. Indicatoarele nu înregistrară aproape nimic: doar un tremurat slab şi trecător. Rick îşi notă faptul, apoi scotoci înfrigurat după întrebarea următoare.

  — Treci, într-un magazin, pe lângă fotografia mare cât o pagină de revistă, a unei fete complet dezbrăcate.

  Făcu o pauză.

  — E un test pentru a afla dacă sunt android? întrebă sarcastic Rachael. Sau dacă sunt lesbiană?

  Indicatoarele rămaseră mute.

  Poliţistul continuă:

  — Soţul dumitale iubeşte pictura. Iarăşi, nici o reacţie. Modelul, adăugă el, stă întins în faţa lui, pe o minunată carpetă din blană de urs.

  Indicatoarele nu înregistrară nimic. Un răspuns tipic pentru un android, îşi spuse Rick. Neputinţa de a detecta elementul major: pielea animalului mort. Mintea ei – a lui – este concentrată asupra altor factori.

  — Soţul dumitale agaţă tabloul pe peretele camerei sale de lucru, sfârşi Rick şi de data asta acele indicatoarelor se mişcară.

  — În mod sigur nu l-aş lăsa, spuse Rachael.

  — Bine, acceptă bărbatul, dând din cap. Acum fii atentă: citeşti un roman scris înainte de Război. Personajele vizitează Debarcaderul Pescarului din San Francisco. Li se face foame şi intră într-un restaurant pescăresc. Unul dintre ele comandă homari, pe care chelnerul îi aruncă fle vii într-un vas cu apă fiartă – timp în care personajele urmăresc operaţia foarte atente.

  — Oh, dumnezeule, exclamă Rachael. E îngrozitor! E groaznic! Chiar făceau asta? Ce vicioşi! Vrei să spui un homar viu?

  Indicatoarele, totuşi, rămaseră inerte. Formal, un răspuns corect. Dar simulat.

  — Închiriezi o cabană la munte, continuă Rick, într-o zonă acoperită încă de vegetaţie. O construcţie rustică, din pin noduros, cu un şemineu uriaş.

  — Da, spuse Rachael, dând din cap, nerăbdătoare.

  — Pe pereţi, cineva a agăţat hărţi vechi, ediţii Currier and Ives, iar deasupra şemineului un cap de cerb – un mascul uriaş, cu o pereche de coarne rămuroase. Însoţitorii dumitale admiră decorul cabanei şi cu toţii decideţi.

  — Nu decidem nimic, atâta vreme cât capul de cerb rămâne acolo, răspunse Rachael. Indicatoarele marcară oarecare amplitudine numai în zona verde.

  — Ai rămas gravidă, continuă Deckard, cu un bărbat care ţi-a promis că te ia de nevastă. Omul fuge cu cea mai bună prietenă a dumitale; ai un avort şi.

  — Nu voi avea niciodată un avort, spuse Rachael. Oricum.

  nu se poate. E o hotărâre care priveşte viaţa, iar poliţia stă mereu la pândă.

  De data asta, acele ţâşniră violent spre roşu.

  — De unde ştii? întrebă Rick, plin de curiozitate. Mă refer la dificultatea de a avea un avort?

  — Toată lumea ştie, răspunse Rachael.

  — Sună ca şi cum ai vorbi din proprie experienţă. Urmări, cu o experie interesată, acele indicatoarelor: încă se mai agitau, cu o mişcare largă, pe tot cuprinsul cadranelor. Încă o între-bare; îţi dai întâlnire cu un bărbat şi el îţi cere să-i vizitezi apartamentul. Ajunşi acolo, îţi oferă ceva de băut. În vreme ce stai în picioare, cu paharul în mână, zăreşti prin uşa deschisă dormitorul; este decorat într-o manieră atrăgătoare, cu afişe de cor-rida, aşa că te aventurezi înăuntru, să le priveşti mai îndeaproape. Bărbatul te urmează, închizând uşa. Te încolăceşte cu braţele şi-ţi spune.

  — Ce-i acela un „afiş de corrida”? îl întrerupse Rachael.

  — Un desen, de obicei în culori şi de format mare, înfăţi-şând un matador înveşmântat în capă şi un taur care încearcă să-l ia în coarne.

  Era uluit.

  — Câţi ani ai? o întrebă – vârsta putea fi un factor.

  — Optsprezece, răspunse Rachael. Perfect. Deci omul închide uşa, apoi mă ia în braţe. Şi ce-mi spune?

  — Ştii cum se termină luptele cu taurii?

  — Bănuiesc că cineva e rănit.

  — În cele din urmă, taurul este întotdeauna omorât.

  Aşteptă, uitându-se la cele două ace ale indicatoarelor. Palpitau nervoase, nimic mai mult. Nici o dată reală.

  — O ultimă întrebare, supralicită Rick. Una compusă din două părţi. Te uiţi la televizor, se dă un film vechi, un film'di-nainte de Război. Înfăţişează o petrecere în curs de desfăşurare. Oaspeţii se delectează cu scoici crude.

  — Puahhh, se strâmbă Rachael. Acele se mişcară încetişor.

  — Antreul, continuă Rick, se compune din câine fiert, umplut cu orez. Pe cadrane, acele se mişcară ceva mai puţin, mai puţin chiar decât pentru scoci]e crude. Consideri stridiile mai acceptabile decât câinele fiert?

  Puse creionul jos, stinse raza luminoasă şi îndepărtă bandajul adeziv de pe faţa fetei.

  — Eşti android, decretă Rick. Asta-i concluzia testului – o informă sau mai curând îl informă el, adresându-se totdată şi lui Eldon Rosen. Amândoi aveau chipul crispat din pricina îngrijorării. Faţa bătrânului, cel puţin, îşi schimba mereu expresia, contorsionându-se cât se poate de grăitor, într-o nelinişte mânioasă.

  — Am dreptate, nu-i aşa? întrebă Rick. Nu primi nici un răspuns, de la niciunul dintre Roseni. Uite ce e, spuse el, înţelegător. Interesele noastre nu intră în conflict. Pentru mine, este tot atât de important ca Testul Voigt-Kampff să funcţioneze, cum este androidul ăsta pentru voi.

  — Dar ea nu e android, rosti bătrânul Rosen.

  — Nu cred.

  — De ce-ar minţi? întrebă Rachael, cu sălbăticie. Dac-ar fi vorba de aşa ceva, am face-o altfel.

  — Am să cer o analiză a măduvei osoase, spuse Rick, adre-sându-se fetei. În cele din urmă se poate determina pe cale organică dacă eşti android sau nu; o încercare greoaie şi dureroasă, e drept, dar.

  — Din punct de vedere legal, zise Rachael, nu pot fi silită să mă supun acestui test. În sălile tribunalelor, faptul poartă şi un nume: autoincriminare. În plus, pe o fiinţă vie – iar nu pe cadavrul unui android retras – a astfel de analiză durează foarte mult. Aveţi ocazia să folosiţi afurisitul ăsta de Test Voigt-Kampff din pricina „specialilor”; ei trebuie să fie controlaţi în mod constant. Iar când guvernul căuta o soluţie în acest sens, voi, poliţiştii, aţi dat fuga cu Scala Voigt-Kampff. Dar ceea ce-ai spus, e adevărat: din clipa asta, testul vostru e ca şi terminat.

  Se ridică în picioare, făcu câţiva paşi şi rămase aşa, cu spatele la Rick şi cu mâinile în şold.

  — Problema nu e aceea a legalităţii analizei medulare, interveni şi Eldon Rosen, cu glas răguşit. Ci a faptului că testul vostru de determinare a empatiei, aplicat asupra nepoatei mele, a dat greş. Pot să-ţi şi explic de ce rezultatele obţinute de ea sunt apropiate de ale unui android. Rachael a crescut la bordul navei Şalander 3. Acolo s-a născut, acolo şi-a petrecut paisprezece din cei optspezece ani, devorând biblioteca de benzi magnetice a navei şi ascultând poveştile despre Pământ ale celorlalţi membri ai echipajului, toţi adulţi. După un timp, aşa cum ştii, nava a făcut calea întoarsă, când încă nu parcursese a şasea parte din distanţa până la Proxima Centauri. Altfel, Rachael n-ar fi văzut în viaţa ei, Pământul.

  — M-ai fi retras imediat, vorbi fata, peste umărul unchiului ei. La orice razie a poliţiei, aş fi fost ucisă. Am ştiut asta încă de când am venit aici, în urmă cu patru ani; nu e prima dată când mi se aplică Testul Voigt-Kampff. De fapt. rareori mi se întâmplă să părăsesc această clădire; riscul este imens, din cauza barajelor poliţiei şi a echipelor aeropurtate, destinate să ridice pe toţi „specialii” neînregistraţi.

  — Şi pe androizi, completă Eldon Rosen. Evident că publicului nu i se spune una ca asta; el nu trebuie să ştie că androizii sunt aici, pe Pământ, în mijlocul nostru.

  — Nici nu cred că sunt, îşi dădu Rick cu părerea. La ora actuală, populaţia terestră e destul de puţin numeroasă; mai devreme sau mai târziu, fiecare locuitor are de-a face cu un punct de control.

  Dintr-un anumit unghi de vedere, chiar aşa şi stăteau lucrurile.

  — Ce-ar fi trebuit să faci, întrebă Eldon Rosen, dacă sfârşeai prin a desemna o fiinţă umană drept android?

  — Asta e o problemă internă, spuse Rick. Începu să-şi adune instrumentele, punându-le la loc în valiză. Cei doi Rosen îl urmăreau tăcuţi. Oricum, e clar, spuse el. Mi s-a spus să contramandez testările următoare. Ceea ce şi fac, dacă am dat greş o dată, nu mai are rost să continui.

  Trânti cu zgomot capacul valizei.

  — Te-am fi putut înşela, continuă Rachael. Nimic nu ne forţa să admitem că în ceea ce priveşte testarea mea ai eşuat. Lucru valabil şi pentru ceilalţi nouă subiecţi selecţionaţi. Tot ce-ar fi trebuit să facem era să fim de acord cu rezultatul examinării, oricare-ar fi fost el.

  — Aş fi insistat oricum să-mi daţi în prealabil lista celor selecţionaţi. O simplă enumerare, într-un plic sigilat. Iar ca să fiu sigur, aş fi comparat datele oţinute cu rezultatele propriilor mele testări. Imposibil să nu fi existat vreo concordanţă.

  Pe care, îşi spuse el, abia acum îmi dau seama că n-aş fi obţinut-o. Bryant avea dreptate. Slavă domnului că nu m-am apucat să acţionez pe baza acestui fapt!

  — Mda, te cred în stare, conchise Eldon Rosen. Aruncă o privire către Rachael, care încuviinţă din cap. Am discutat însă şi posibilitatea asta, rosti bătrânul, pe un ton şovăielnic.

  — Problema, d-le Rosen, apare ca urmare a metodei dumneavoastră operaţionale. Nimeni n-a silit corporaţia pe care o reprezentaţi să dezvolte până într-atât producţia de roboţi umanoizi, încât să.

  — Producem ceea ce coloniştii vor să producem, replică Eldon Rosen. Am urmat un principiu arhiverificat, care stă în spatele oricărei tranzacţii comerciale. Dacă firma noastră n-ar fi realizat aceste tipuri din ce în ce mai umane, ar fi făcut-o alte corporaţii din acelaşi domeniu. În clipa când am dezvoltat creierul de tip Nexus-6, cunoşteam riscurile pe care ni le asumăm. Însă testul ăla al vostru, Voigt-Kampff, era un eşec înainte ca noi să producem acest model de android. Dacă n-aţi fi reuşit să clasificaţi un Nexus-6 drept android, dacă l-aţi fi confirmat drept om, atunci. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat. Vocea îi devine puternică şi plină de sarcasm. Se prea poate ca departamentul du-mitale de poliţie – şi ca el, toate celelalte – să fi retras (poate a şi făcut-o) oameni veritabili, dar cu capacitate empatică subdezvoltată, aşa cum este, de pildă, nevinovata mea nepoată, aici de faţă. Din punct de vedere moral, poziţia dumitaie, Deckard. este extrem de proastă. A noastră, nu!

  — Cu alte cuvinte, replică prompt Rick, sunt pe cale de a nu avea şansa să controlez nici măcar un singur android Nexus-6. Mi-aţi aruncat în braţe fata asta schizofrenică, înainte de a începe treaba!

  Iar metoda mea, realiză Rick, e ca şi terminată. N-ar fi trebuit s-o întrebuinţez. Acum însă, e prea târziu.

  — Ne-ai căzut în cursă, domnule Deckard, rosti Rosen, liniştit. Se întoarse în direcţia fetei, apoi zâmbi.

  Nu putea să înţeleagă nici acum modul în care Asociaţia Rosen îl prinsese în cursă, şi încă atât de uşor. Experţi, realiză el. O asemenea corporaţie-mamut întruchipează o experienţă extrem de vastă. De fapt, posedă un soi de minte colectivă. Iar Eldon şi Rachael nu erau decât purtătorii de cuvânt ai acestei entităţi comune. Evident, greşeala lui fusese aceea de a-i lua drept indivizi separaţi. Era o eroare pe care a doua oară n-avea s-o mai facă.

  — Superiorului dumitaie, d-l Bryant, spuse Eldon Rosen, îi va fi dificil să înţeleagă cum de ne-ai lăsat să-ţi desfiinţăm aparatura înainte ca testul să înceapă cu adevărat. Arătă cu degetul înspre tavan şi abia atunci Rick văzu camerele de luat vederi: marea lui greşeală în legătură cu cei din familia Rosen fusese înregistrată. Cred că lucrul cel mai corect pentru noi toţi,” continuă Eldon, este să luăm loc undeva şi să. Făcu un gest afabil. Ne putem da seama de un lucru, domnule Deckard. Nu trebuie să ne fie teamă. Varietatea de android Nexus-6 e o realitate; noi, aici, la Asociaţia Rosen, recunoaştem asta şi cred că în clipa de faţă şi dumneata.

  Aplecându-se către Rick, Rachael îi şopti:

  — Ţi-ar place să fii posesorul unei bufniţe?

  — Mă îndoiesc că voi putea avea vreodată o bufniţă. Dar ştia ce voia fata să spună; înţelegea cam ce afacere intenţiona să încheie Trustul Rosen. Încordarea crescu în el mai puternică decât oricând; îi explodă pe îndelete, în fiecare fibră a trupului, în vreme ce conştiinţa celor întâmplate îl cuprinse în întregime.

  — Şi totuşi, spuse pe tonul unei constatări Eldon Rosen, ceea ce-ţi doreşti este o bufniţă. Privi către nepoata lui, cu un aer întrebător. Nu ştiu dacă are idee despre.

  — Bineînţeles că are, îl contrazise Rachael. Ştie exact unde-i e capul, nu-i aşa, d-le Deckard? Se aplecă iarăşi spre el, aproape atingându-l. Un parfum fin se degaja din trupul fetei, asemenea unei călduri încete. Aproape că ai reuşit, domnule Deckard. Ai practic bufniţa. Şi adresându-se lui Eldon Rosen: Nu uita, e un vânător-de-recompense. Din asta trăieşte, nu din leafă. Aşa este, domnule Deckard?

  Bărbatul încuviinţă din cap.

  — Câţi androizi au evadat acum? se interesă Rachael.

  — Opt, răspunse Rick imediat. Doi au fost deja retraşi. De altcineva, nu de mine.

  — Cât câştigi pentru fiecare android? întrebă iarăşi Rachael.

  — Depinde, mormăi Rick.

  — Dacă nu există un test pe care să-l poţi administra, atunci nu există nici modalitatea de a identifica un android. Iar dacă nu ai cum identifica un android, atunci nu ai nici cum să-ţi iei recompensa. Prin urmare. Scala Voigt-Kampff trebuie să fie abandonată. – spuse Rachael.

  — O va înlocui altceva, replică Rick. S-a mai întâmplat şi altă dată.

  De trei ori, pentru a fi exacţi. De fiecare dată însă, testul cel nou era deja elaborat; nu existase nici un decalaj. Acum, lucrurile stăteau altfel.

  — Desigur, în cele din urmă Scala Voigt-Kampff va ajunge să fie depăşită, fu de acord Rachael. Dar nu şi în clipa de faţă. Suntem mulţumiţi de faptul că ea poate desemna creierele Ne-xus-6 şi am prefera ca în activitatea dumitale, ciudată şi deosebită, să acţionezi numai pe această -bază.

  Legănându-se înainte şi înapoi, cu braţele uşor îndoite, fata îl privi cu intensitate, ca şi cum ar fi încercat să-i pătrundă reacţiile.

  — Spune-i că-şi poate lua bufniţa, rosti printre dinţi Eldon Rosen.

  — Poţi să-ţi iei bufniţa, repetă Rachael, cu ochii ţintă asupra lui. Cea de pe acoperiş, Scrappy. Cu o condiţie: am vrea totuşi s-o împerechem. dacă vom reuşi să găsim un mascul. Iar progeniturile vor fi toate numai ale noastre; trebuie să fie un iu-cru absolut clar.

  — Le vom împărţi, spuse Rick.

  — Nu, rosti prompt Rachael. În spatele ei, Eldon Rosen clătină din cap, întărindu-i spusele. În felul acesta ai putea pretinde pentru vecie singura linie de descendenţă a bufniţelor. Şi mai există o condiţie. Ţi se interzice să încredinţezi pasărea altcuiva; la moartea dumitale, ea reintră în mod automat în patrimoniul Asociaţiei.

  — Asta sună drept invitaţie de a veni să mă ucideţi, ca să vă luaţi înapoi bufniţa. Nu sânf de acord. E prea periculos.

  — Eşti un vânător-de-recompense, zise Rachael. Poţi mânui o armă laser – de fapt, porţi una chiar acum. Dacă totuşi nu poţi să te aperi singur, cum ai de.gând să-i retragi pe ceilalţi şase androizi Nexus-6? Sunt mult mai deştepţi decât vechiul W-4 al Asociaţiei Gozzi.

  — Acum eu îi vânez pe ei, spuse Rick. Cu o clauză de restituire în ce priveşte bufniţa, însă, altcineva m-ar vâna pe mine.

  Şi nu-i plăcea deloc ideea de a fi urmărit; văzuse efectul asupra androizilor. Schimbările erau notabile, chiar şi în cazul lor.

  — În regulă, spuse Rachael. Suntem de acord. Poţi lăsa bufniţa moştenitorilor. Insistăm, totuşi, asupra preluării în întregime a urmaşilor acesteia. Dacă nu te poţi împăca cu ideea, în-toarce-te la San Francisco şi spune-le superiorilor dumitale din departamentul poliţiei că Testul Voigt-Kampff, cel puţin aşa cum îl aplici dumneata, nu poate face distincţie între un android şi o fiinţă umană. După care du-te şi caută-ţi o altă slujbă.

  — Daţi-mi un răgaz de gândire.

  — Bine, zise Rachael. Vei rămâne aici, e mai confortabil.

  Îşi examina ceasul-brăţară.

  — O jumătate de oră, fu de acord şi Eldon Rosen.

  Apoi se îndreptară spre uşă, tăcuţi. Spuseseră ce aveau de spus, restul depindea numai de el, realiză Rick.

  Cu vocea rigidă, în vreme ce Rachael se pregătea să închidă uşa în urma ei şi a unchiului ei, poliţistul spuse:

  — Aţi reuşit să mă aranjaţi perfect. Aveţi înregistrată pe bandă dovada faptului că am dat greş cu fata; ştiţi că slujba mea depinde de folosirea Testului Voigt-Kampff; şi mai aveţi şi afurisita aia de bufniţă a voastră.

  — A ta, dragule, spuse Rachael. Ai şi uitat? O să legăm de piciorul acesteia adresa ta şi-o s-o lăsăm să zboare la San Francisco. Te va întâlni în momentul când vei ieşi dela lucru.

  „Aceasta”, gândi Rick. Fata continuă să numească bufniţa „aceasta”. Nu „ea”. „Aceasta”.

  — O clipă, numai, exclamă el, cu voce tare.

  Oprindu-se în cadrul uşii, Rachael întrebă:

  — Te-ai decis?

  — Vreau să-ţi mai pun o întrebare, una singură, spuse Rick, deschizându-şi din nou valijoara. Ia loc, te rog!

  Rachael îşi privi unchiul. Bătrânul încuviinţă cu o mişcare a capului şi fata se întoarse în silă, aşezându-se pe fotoliul pe care stătuse cu câteva clipe mai devreme.

  — La ce bun toate astea? întrebă, cu sprâncenele depărtate într-o atitudine de dezgust – dar şi de îngrijorare. Bărbatul percepu tensiunea musculară, notânduşi-o, cu un aer profesional, în carnet.

  Avea acum din nou raza de lumină aţintită în ochiul ei drept, în timp ce pe obraz îi aplicase pentru a doua oară discul adeziv. Rachael privi rigidă în lumină cu expresia de supremă scârbă încă vie pe chip.

  — Ai în faţă valijoara mea, spuse Rick, scotocind după formularele Testului. E frumoasă, nu-i aşa? Comandă specială pentru departamentul poliţiei.

  — Mă rog, zise Rachael, absentă.

  — Piele de copil netăbăcită, spuse Rick Deckard. Mângâie cu un gest al mâinii suprafaţa neagră a valijoarei. Sută la sută piele de copil netăbăcită. Văzu cele două indicatoare zbătându-se frenetic. Dar numai după o pauză. Reacţia venise, dar prea târziu. Iar el ştia că perioada corectă de răspuns era de o fracţiune de secundă, sau nici măcar atât.

  — Mulţumesc, domnişoară Rosen! Asta-i tot! îşi strânse încă o dată echipamentul. Testul se încheiase.

  — Pleci? întrebă Rachael, nedumerită.

  — Da, spus Rick. Sunt satisfăcut.

  — Şi ceilalţi nouă subiecţi? în vocea fetei se putea citi îngrijorarea.

  — Testul a fost adecvat în cazul dumitale, răspunse bărbatul. Plecând de-aici, pot să fac unele extrapolări; în mod clar. testul e încă operaţional. Şi adresându-se lui Eldon Rosen, care părea că se prăbuşise lângă uşa încăperii, întrebă: Ea ştie? Câteo-dată nu ştiau; de multe ori fuseseră încercate memorii false, din pricina ideii greşite că prin intermediul acestora reacţiile la test vor fi modificate.

  — Nu, răspunse Eldon Rosen. Am programat-o în întregime. Dar cred că spre final şi-a dat seama. Aşa e? o întrebă el pe fată. Ai ghicit totul în clipa când ţi-a cerut să-i mai răspunzi la o întrebare?

  Cu chipul palid şi ţeapăn, Rachael dădu dih^cap în semn că „da”.

  — Să nu-ţi fie frică de el, o sfătui Eldon Rosen. Nu eşti un android furişat pe Pământ în mod ilegal; eşti proprietatea Asociaţiei Rosen, folosită ca instrument de prospectare a vânzărilor în rândul posibililor emigranţi.

  Îşi puse o mână încurajatoare pe umărul ei. În clipa atingerii fata tresări.

  — Are dreptate, spuse Rick. N-o să te retrag, domnişoară Rosen. Bună ziua!

  Se îndreptă spre uşă, apoi se opri. Întrebă, adresându-se amândurora:

  — Bufniţa e naturală?

  Rachael aruncă o scurtă privire în direcţia bătrânului.

  — Oricum o să plece, spuse Eldon Rosen. N-are importanţă; bufniţa e artificială. Nu mai există bufniţe.

  — Hmmm, murmură Rick, păşind indiferent pe coridor.

  Cei doi îl urmăriră cum pleacă. Nimeni nu spuse nimic. Nu mai era nimic de spus. deci aşa operează cel mai mare producător de androizi, îşi spuse Rick. Pe ocolite şi încă într-o manieră pe care n-o mai întâlnise niciodată până atunci. Un nou tip de personalitate, bizară şi întortocheată; nu era de mirare că agenţiile ce vegheau la respectarea ordinii publice avuseseră necazuri cu androizii Nexus-6.

  Androizii Nexus-6. Ajunsese acum faţă în faţă cu ei. Ra-chael, îşi spuse, trebuie să fie şi ea.un Nexus-6. E pentru prima oară când văd un asemenea exemplar. Şi – fir-ar să fie! – aproape că reuşiseră ce-şi propuseseră; cât pe-aci să dea peste cap Testul Voigt-Kampff, singurul cu care-i putem detecta. Asociaţia Rosen face treabă bună (oricum, îşi dă toată silinţa) când e vorba să-şi apere produsele!

  Iar eu trebuie să dau ochii cu însă şase dintre ele, îşi spuse Rick Deckard. Înainte de a fi un om terminat.

  Presupunând că va reuşi totuşi să rămână în viaţă, o să obţină recompensa oferită, în întregime. Până la ultimul cent.

  ŞASE.

  Televizorul bubuia dat la maximum; coborând scara plină de praf a giganticei clădiri cu apartamente goale, către nivelul de dedesubt, John Isidore distingea acum vocea familiară a Matahalei Prietenoase, lălăind fericită înspre mulţimea telespectatorilor:

  —.he, he, he, oameni buni! Ţac-pac-ţac! A sosit momentul pentru o scurtă însemnare despre vremea de mâine; mai întâi, Coasta de Est a Statelor Unite. Satelitul Mangusta transmite că depunerile de praf radioactiv vor fi mai puternice în special către ora prânzului, slăbind apoi în intensitate. Aşa că drăguţii de voi care aveţi de gând să vă aventuraţi pe-afară o să trebuiască s-aşteptaţi până după-amiază, da? Şi fiindcă tot veni vorba de aşteptare, peste zece ore de-acu'-ncolo urmează marele buletin de ştiri cu expozeul meu special! Anunţaţi-vă prietenii, să fie pe fază! O să dezvălui ceva ce-o să vă facă praf! Sigur, s-ar putea să ghiciţi că e doar obişnuita.

  În vreme ce Isidore ciocănea la uşa apartamentului, televizorul căzu dintr-odată în muţenie absolută. Nu devenise doar tăcut; pur şi simplu încetase să mai existe, speriat de moarte la auzul loviturii.

  Isidore intui prezenţa vieţii în spatele uşii închise, dincolo de aceea a aparatului TV. Simţurile sale încordate, naturale ori do-bândite, percepură teama chinuită, fără de cuvinte, a cuiva care se retrăgea din faţa lui, cineva împins înapoi, până la cel mai îndepărtat perete al apartamentului, în încercarea de a-i evita prezenţa.

  — Hei! strigă Isidore. Locuiesc deasupra şi-am auzit televizorul. Hai să ne întâlnim, de-acord? Aşteptă, trăgând cu urechea. Nici un sunet, nici o mişcare; cuvintele lui nu avuseseră nici un efect. Ţi-am adus un cub de margarină, spuse apropiindu-se şi mai mult de uşă, în efortul de a vorbi prin grosimea acesteia. Numele meu este J. R. Isidore. Lucrez pentru renumitul doctor veterinar, dl. Hannibal Sloat; ai auzit de el. Sunt un om serios. am o slujbă. Conduc autocamionul d-lui Sloat.

  Uşa se deschise încetişor şi Isidore văzu profilându-se pe fundalul apartamentului o figură ascuţită, fragmentată şi neclară. O fată, care se chircea şi se furişa, aţinându-se totuşi de uşă, ca de un suport fizic. Frica o făcea să pară bolnavă; îi schimonosea liniile trupului, ca şi cum cineva ar fi rupt-o în bucăţi şi le-ar fi lipit apoi la loc, fără nici un pic de pricepere. Ochii enormi îi sticleau cuprinşi de fixitate, în vreme ce încerca să râdă.

  Isidore avu o revelaţie:

  — Ai crezut că e o clădire abandonată, nu-i aşa? Că nimeni nu locuieşte aici?

  — Da, şopti fata, dând din cap.

  — Dar e bine să ai vecini, rosti Isidore. Zău, până să vii aici, n-am avut niciunul! Şi nu era nici o veselie, numai Dumnezeu ştia.

  — Eşti singurul locatar? întrebă fata. În toată clădirea asta?

  Părea ceva mai puţin timidă; îşi îndreptă trupul şi-şi netezi cu palma părul negru, lucios. Isidore îi văzu acum şi figura – frumoasă, chiar dacă micuţă, cu ochii la fel de frumoşi, puternic reliefaţi de genele lungi, întunecate. Luată prin surprindere, nu mai apucase să-şi pună^şi bluza de la pijama; purta doar pantalonii, nimic mai mult. În spatele ei, Isidore văzu camera în dezordine. Ici şi colo, zăceau geamantane deschise, cu conţinutul pe jumătate răspândit pe podeaua murdară. Dar asta era normal, fata abia venise.

  — Sunt singurul om din preajma dumitale, spuse Isidore. N-o să te deranjez. Deveni mohorât; oferta lui, având calitatea unui vechi ritual dinainte de război, nu fusese acceptată. De fapt, fata părea conştientă de aceasta. Sau poate că nu înţelegea la ce foloseşte un cub de margarina?! Intuiţia îi spuse lui Isidore că ea era mai mult tulburată, ieşită din propriile adâncuri şi plutind neajutorată în cercurile – micşorându-se acum – ale fricii.

  — Blânda şi bătrâna Matahală, spuse el, încercând să atenueze cumva postura rigidă a fetei. Îţi place cum prezintă? îl urmăresc în fiecare dimineaţă, apoi din nou, seara, în timp ce-mi iau cina, după care mai văd şi ultimul show, noaptea târziu. Înainte de culcare. Cel puţin aşa făceam până să mi se strice televizorul.

  — Cine să-mi placă.? începu fata, dar amuţi aproape nu-maidecât. Îşi muşcă buzele, ca sub imperiul unei mânii sălbatice, îndreptate, evident, împotriva ei înşişi.

  — Matahala Prietenoasă, explică Isidore. I se părea ciudat ca ea să nu fi auzit niciodată despre cel mai grozav comic TV de pe Pământ. De unde vii? o întrebă, plin de curiozitate.

  — Nu văd ce importanţă are. Îl privi grăbită. Ceva din ceea ce zări îi mai atenuă neliniştea; trupul i se relaxa în mod vizibil. Aş fi fericită să primesc vizite, spuse. Dar mai târziu, când mă voi muta cu totul. Deocamdată, se înţelege, nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

  — Cum nu poate fi vorba?! Isidore era zăpăcit; totul în jur îl zăpăcea. Poate că trăiesc de prea multă vreme singur, îşi zise. Am devenit ciudat. Se spune că „minţilor-de-găină” li se întâm-plă asta. Gândul îl făcu să se simtă încă şi mai nemulţumit. Aş putea să te ajut să despachetezi, riscă el. Uşa, acum, aproape că i se închisese în nas. Şi mobila! – adăugă.

  — Nu am mobilă, răspunse fata. Toate lucrurile – arătă cu mâna spre camera din spatele ei – erau deja aici!

  — N-or să reziste, zise Isidore. O singură privire îi fusese de-ajuns. Scaunul, covorul, mesele – toate putreziseră; se ofileau într-o ruină comună, victime ale despoticei forţe a timpului. Şi a părăsirii. Nimeni nu mai locuise în acest apartament de ani de zile; paragina devenise aproape completă. Nu înţelegea cum de îşi închipuia fata că o să poată trăi în asemenea condiţii. Ascultă, i se adresă el, cu toată convingerea. Dac-o să mergem să căutăm prin clădire, probabil c-o să găsim unele lucruri mai puţin dezmembrate. O lustră dintr-un apartament, o masă dintr-altul.

  — Mulţumesc, o să fac eu treaba asta, zise fata. De una singură!

  — Ai să te duci în locurie alea neînsoţită? Nu-i venea să creadă.

  — De ce nu? Din nou fata ridică din umeri, nervoasă, cris-pându-se sub impulsul îngrijorării de a nu spune ceva nepotrivit. Cândva am încercat şi eu, mărturisi Isidore, nostalgic. După aceea m-am întors acasă şi nu m-am mai gândit la nimic altceva. Sunt sute de apartamente în care nu locuieşte nimeni – şi toate, pline de obiecte personale, cum ar fi hainele şi fotografiile de familie, cei care-au murit nu au putut lua nimic, iar cei care-au emigrat n-au vrut s-o facă. Clădirea asta, cu excepţia apartamentului meu, este în întregime ferfeniţită.

  — Ferfeniţită?!

  Fata nu înţelegea.

  — Ferfeniţă cuprinde obiectele nefolositoare, cum ar fi corespondenţa veche sau cutiile de chibrituri după ce ai folosit ultimul băţ sau ambalajele de gumă de mestecat sau rezultatele ultimelor analize medicale. Când nu e nimeni prin preajmă, ferfeniţă se reproduce singură. Bunăoară, dacă te duci la culcare şi laşi în jurul tău fie şi cea mai mică urmă a ei, în dimineaţa următoare, când te trezeşti, va fi de două ori mai multă. Se adună din ce în ce._

  — Înţeleg! îl privi nesigură, neştiind dacă să-l creadă ori nu. neştiind dacă vorbea serios.

  — Iată şi Prima Lege a Ferfeniţei, spuse Isidore. „Ferfeniţă înlocuieşte ordinea”. E ca şi legea lui Gresham despre banii falşi. Iar în apartamentele de aici n-a fost nimeni care să lupte cu ferfeniţă.

  — Aşa că ea s-a întins peste tot, sfârşi fata. Dădu din cap: Acum înţeleg.

  — Apartamentul pe care l-ai ales e prea ferfeniţit ca să fie locuibil. Putem însă da peste cap factorul de ferfeniţite. Putem, aşa cum am zis, să dăm o raită prin celelalte apartamente. Dar.

  Se opri brusc.

  — Dar ce?

  — Nu putem dştiga.

  — De ce nu? închizând uşa după ea, fata păşi în hol; cu braţele strânse peste sânii mici şi ascuţiţi, îl privi drept în faţă, dornică să priceapă. Sau cel puţin aşa i se păru lui. Bine, măcar, că-l asculta.

  — Nimeni nu poate câştiga împotriva ferfeniţei, continuă Isidore, decât pentru moment şi doar în locuri izolate, cum ar fi, de pildă, apartamentul meu, unde am reuşit deocamdată să creez un soi de stază între ferfeniţă şi ordine. Dacă în cele din urmă voi pleca sau voi muri, atunci prima dintre ele va redeveni stăpână peste tot şi peste toate. E un principiu universal, operând pretutindeni în natură: întreg cosmosul se îndreaptă către o stare finală de ferfeniţire, totală şi absolută. Făcu o pauză, apoi adăugă: Cu excepţia, desigur, a ascensiunii lui Wilbur Mer-cer.

  — Nu văd nici o legătură, îl întrerupse fata, fixându-l cu privirea.

  — Tocmai ăsta e mercerismul, la urma urmei. Uluiala îl cuprinse iarăşi. Cum, nu iei parte la contopire? Nu ai un aparat de produs empatie?

  — Nu mi l-am adus, rosti fata după o pauză, alegându-şi cu grijă cuvintele. Am crezut că o să găsesc.unul aici.

  — Dar un asemenea ap-p-parat, exclamă Isidore, bâlbâin-du-se uşor din pricina emoţiei, este lucrul cel mai p-p-personal pe care-l p-p-poate avea un om! E o extensie a propriului tău trup, o cale prin care poţi ajunge la ceilalţi oameni, o modalitate prin care să încetezi de a mai fi sigur. Doar ştii asta, toată lumea ştie. Mercer chiar îi lasă pe cei ca mine să.

  Dintr-odată amuţi. Dar era prea târziu: ti spusese şi după expresia feţei, după licărul de subită aversiune care-i fulgeră chipul, îşi dădu seama că ea ştie.

  — Am fost la un pas de a trece testul de inteligenţă, rosti Isidore cu vocea străbătută de un tremur. Nu sunt un special sută la sută, ci doar aşa, în proporţii moderate. Nu ca alţii pe care i-ai văzut. Oricum, în faţa lui Mercer, asta nu contează!

  — În ce mă priveşte, zise fata, este exact lucrul pe care-l reproşez mercerismului.

  Vocea îi era limpede şi neutră; intenţiona doar să declare un fapt. Cel al atitudinii ei în privinţa „minţilor-de-găină”.«

  — Cred că o să mă întorc sus, la mine, murmură el şi se îndepărtă, ţinând strâns în palmă cubul de margarina; din pricina căldurii mâinii, acesta devenise umed şi plastic.

  Cu o expresie neutră pe chip, fata îl privi cum pleacă, apoi îi strigă din urmă:

  — Stai!

  — De ce? întrebă el, întorcându-se

  — Aşa. O să am nevoie de dumneata, să-mi aduci mobila care-mi trebuie. Din alte apartamente, exact cum spuneai. Se îndreptă către bărbat cu partea de sus a trupului dezvelită, lucioasă şi îngrijită, fără nici un dram de grăsime în plus. La ce oră vii de la lucru? Poţi să mă ajuţi atunci.

  — N-ai vrea să pregăteşti prânzul pentru amândoi? întrebă Isidore. Presupunând că ţi-aş aduce acasă ingredientele necesare?

  — Nu, am prea multe de făcut.

  Declină cererea cu o uşurinţă pe care el o percepu imediat, fără să fie în sfare s-o înţeleagă. Acum, când teama iniţială era pe cale să se şteargă, altceva începu să urce din interiorul ei. Ceva mult mai ciudat. Şi, gândi el, deplorabil. O răceală, ca o respiraţie venită din golul aflat între nişte lumi nelocuite, de fapt de nicăieri. Nu se referea la spusele ori la faptele fetei, ci exact la ceea ce nu spunea sau făcea aceasta.

  — Las-o pe altă dată! Se întoarse să intre în apartament.

  — Ai reţinut cum mă cheamă? se înverşuna el s-o întrebe. John Isidore şi lucrez pentru.

  — Mi-ai spus deja pentru cine lucrezi. Fata se opri în faţa uşii, o deschise şi din prag adăugă: Pentru cineva, o persoană incredibilă cu numele de Hannibal Sloat şi care sunt sigură că nu există decât în imaginaţia dumitale. Oricum, pe mine mă cheamă. Îi aruncă o ultimă privire îngheţată, ezită, apoi spuse: Mă numesc Rachael Rosen.

  — De la Asociaţia Rosen? întrebă Isidore. Cel mai mare fabricant de roboţi umanoizi din întregul sistem solar?

  O expresie greu de desluşit traversă ca un fulger chipul fetei, dispărând însă instantaneu.

  — Nu, zise ea, n-am auzit niciodată de ei, nu ştiu nimic de întreprinderea asta. Bănuiesc totuşi că e vorba despre vreo nouă fantasmagorie de-a dumitale. John Isidore şi aparul lui de produs empatie! Bietul domn Isidore.

  — Dar numele de Rosen sugerează.

  — Numele meu, zise fata, pe un ton glacial, este Pris Strat-ton. E numele de căsătorie, pe care-l folosesc întotdeauna! Nu folosesc niciodată alt nume decât Pris.' Poţi să-mi spui astfel. Refletă puţin, după care adăugă: Nu, mai bine ai să mi te adresezi cu „domnişoară Stratton”. pentru că, de fapt, încă nu ne cunoaştem. Eu, cel puţin, nu te cunosc.

  Uşa se închise în urma ei şi Isidore se descoperi stând de unul singur în holul întunecos, scufundat în praf.

  ŞAPTE.

  Deci aşa stau lucrurile, gândea J. R. Isidore, ţinând strâns în mână micul cub de margarină. Poate c-o să se răzgândească şi-o să mă lase să-i spun Pris. Iar dac-o să reuşesc să fac rost de vreo cutie de legume de dinainte de război, atunci poate că şi-n privinţa prânzului.

  Dar dacă nu ştie să gătească? se întrebă, el deodată. În regulă, atunci am s-o fac eu; o să pregătesc masa pentru amândoi. Şi-o să-i arăt cum, pentru ca pe viitor să fie în stare să facă la fel, dacă doreşte. E foarte probabil c-o să-i placă; după câte-am putut să-mi dau seama, celor mai multe dintre femei, chiar şi celor tinere, aşa ca ea, le place să gătească. E o chestiune de instinct.

  Urcând scările întunecoase, reveni în apartamentul lui.

  Fata e ruptă de realitate, îşi spuse, în timp ce-şi punea uniforma albă, de lucru; acum, chiar dacă s-ar grăbi, la slujbă a în-târziat, dl. Sloat are să fie furios. Ei şi? Lui nu-i păsa. De pildă, fata n-a auzit niciodată de Matahala Prietenoasă. Lucru imposibil: cu excepţia lui Wilbur Mercer, Matahala este cea mai importantă fiinţă umană aflată în viaţă. cu toate că Mercer nu pare a fi om; în mod evident, e o entitate arhetipală, venită din stele şi suprapusă culturii noastre printr-un şablon cosmic. Aşa, cel puţin, i-am auzit vorbind pe unii; şi dl. Sloat susţine la fel. Iar Hannibal Sloat, de obicei, ştie ce spune.

  Ciudat însă faptul că fata nu e hotărâtă în privinţa numelui, cugetă Isidore. Poate că trebuie să-i vină cineva în ajutor. Oare aş putea să-i fiu de vreun folos? Eu – un „special”, o „min-te-de-găină”, ce ştiu eu? Nu mă pot căsători, nu pot emigra; în cele^ din urmă, praful mă va ucide. Nu am nimic de oferit.

  Îmbrăcat de plecare, părăsi apartamentul, urcându-se pe acoperiş, unde zăcea parcat aeroglisorul său hodorogit.

  O oră mai târziu, luase deja în maşina companiei primul animal defect din acea zi: o pisică electrică. Zăcea în partea cea mai îndepărtată a maşinii, închisă în cuşca ei din plastic protector, menită s-o apere de praf şi gâfâia din greu. Ai crede că e adevărată, observă Isidore, în vreme ce se înapoia la Van Ness Pet Hospital – acea mică întreprindere al cărei nume înşelător fusese ales cu multă grijă şi care de-abia dacă rezista în necruţătorul domeniu, marcat de concurenţă, al reparaţiilor de false animale.

  În suferinţa ei atroce, pisica scoase un geamăt sfâşietor. Oho, îşi zise Isidore. Sună ca şi cum ar fi cu adevărat pe moarte. Poate că au trecut cei zece ani şi i s-au terminat bateriile. Poate că, din cauza asta, circuitele i se ard încontinuu. O defecţiune importantă – Milt Borogrove, depanatorul lui Van Ness Pet Hospital, o să aibă de muncă la ea, nu glumă. Şi nu i-am dat proprietarului nici un deviz, realiză morocănos Isidore. Tipyl mi-a aruncat pur şi simplu mâţa în braţe, mi-a spus c-a început să cadă încă din timpul nopţii, după care-a întins-o, la servici, bănuiesc. oricum, temporarul schimb de replici încetase brusc, fiindcă proprietarul pisicii se înălţase într-un huruit până la cer, în frumosul lui aeroglisor de comandă, ultimul model. Pe deasupra, mai era vorba şi de un client nou.

  Poţi să rezişti până ajungem la atelier? se adresă Isidore animalului ce continua să răsufle anevoie, dându-i deja ocazia să se decidă: O să te reîncarc pe drum!

  Îndreptă vehiculul spre cel mai apropiat acoperiş, unde-l parcă temporar, cu motorul în stare de funcţionare, apoi, croin-du-şi drum până în fundul aeroglisorului, deschise cuşca de protecţie care, împreună cu costumul alb şi cu numele înscris pe maşină crea impresia totală a unei ambulanţe veterinare, menite să ridice de la domiciliu animale adevărate.

  Mecanismul electric, acoperit de o piele gri, despre care-ai fi zis că e autentică, bolborosea şi făcea spume, cu lentilele ochilor sticloase, cu fălcile de metal încleştate. Asta-l uimise întotdeauna – circuitele ce simulau „boala”, implantate în trupul falselor animale; artefactul pe care-l ţinea acum pe genunchi fusese în aşa fel alcătuit, încât dacă o componentă a sa primară se defecta, întregul ansamblu apărea nu distrus, dar organic „bolnav”. Cât pe-aici să mă păcălească, îşi zise Isidore, căutând pe bâjbâite, ascuns în blana sintetică de pe burtă, panoul de comandă (mai curând micuţ la genul ăsta de false animale) şi terminalele pentru reîncărcarea rapidă a bateriilor. Nu găsi însă nimic. Nici nu avu mult timp, căci mecanismul aproape că nu mai funcţiona. Dacă e vorba de un scurt care nu face decât să ardă circuitele, reflectă Isidore, atunci poate c-ar trebui să detaşez unul dintre cablurile de la baterie; mecanismul îşi va înceta funcţionarea, dar cel puţin nu vor mai apare defecţiuni în plus. După aceea la atelier, Milt îl poate încărca la loc.

  Cu mişcări experte, degetele i se plimbară de-a lungul falsei coloane vertebrale. Cablurile trebuiau să fie aproximativ pe-a-colo. Afurisita asta de înaltă calificare! O imitaţie perfectă – cablurile nu se lasă descoperite nicicum. Trebuie să fie un produs marca Wheelright and Carpenter; costă mai mult, dar uite ce lucruri bune fac!

  Renunţă să mai caute; falsa pisică îşi încetase funcţionarea, într-atât era de evident faptul că scurtcircuitul'- dacă asta deranjase „obiectul” – îi dăduse gata rezerva de energie şi dispozitivul locomotor. O să coste destul reparaţia, gândi Isidore îngrijorat. E-adevărat, proprietarul pisicii renunţase, după cât se părea, la ultimele trei revizii anuale, care i-ar fi dat animalului un cu totul alt aspect. Dar poate că de data asta, nevoia îl va învăţa minte pe posesor.

  Furişându-se înapoi la locul şoferului, John Isidore formă comenzile prin care aparatul se înălţă bâzâind în aer şi-şi continuă zborul către atelierul de reparaţii.

  Oricum, bine că nu mai era nevoit să asculte şuieratul enervant al animalului electric; se putea, în sfârşit, relaxa. Ce caraghios, îşi spuse. Chiar dacă din punct de vedfre logic ştiu că e vorba doar de un artefact, sunetul unui fals animal căruia i s-au ars dispozitivele de locomoţie şi i s-au descărcat bateriile îmi dă dureri de stomac. Aş vrea să-mi găsesc o altă slujbă, gândi el, cu un sentiment de vinovăţie. Dacă n-aş fi căzut la testul de inteligenţă, n-aş fi fost obligat la corvoada asta umilitoare, cu tot cortegiul ei de implicaţii emoţionale. Pe de altă parte, pe Milt Borogrove şi pe patronul lor comun, Hannibal Sloat, suferinţele sintetice ale animalelor electrice flu-i deranjează. Poate că şi eu sunt tot o fiinţă artificială, îşi spuse John Isidore. Poate că atunci când cobori pe scara evoluţiei, aşa cum am făcut eu, când te afunzi în mlaştina lumii de apoi a „specialilor”. – dar mai bine să renunţe la întrebările astea. Nimic nu-l deprima mai mult decât momentele în care îşi compara puterile mentale din prezent, cu cele avute odinioară. Cu fiecare zi trăită, îşi pierdea tot mai mult din inteligenţă şi din vigoare. El, împreună cu miile de alţi „speciali” de pe tot cuprinsul Terrei, cu toţii mişcân-du-se către mormanul de cenuşă al sfârşitului. Transformân-du-se într-o ferfeniţă vie.

  Ca să scape de singurătate, deschise radioul vehiculului şi-l potrivi pentru spectacolul Matahalei Prietenoase. Acesta, la fel ca şi versiunea televizată, continua timp de douăzeci şi trei de ore pe zi, ultimele şaizeci de minute fiind compuse din slujba de închidere a emisiunii, o tăcere de circa zece minute, după care urma slujba de deschidere a programului următor.

  —.bucuros că participi din nou la spectacolul nostru, spunea Matahala Prietenoasă. Ia să vedem, Amanda, sunt două zile de când n-am mai stat la taifas. Ai început să lucrezi la vreun film nou, dragă?

  — Da, aveam de gând să fac un film ierhi, darh cum ei au vrhut să încep la orha şapte.

  — Şapte dimineaţa? o întrerupse Matahala Prietenoasă.

  — Întocmai! Erha orha şapte dimineaţa! râse Amanda Wer-ner – faimosul ei râs, aproape tot atât de imitat de admiratori ca şi acela al Matahalei Prietenoase. Amanda Werner şi alte cî-teva femei străine – frumoase, elegante, cu sânii ascuţiţi – toate provenind din nişte ţări vag denumite, precum şi alţi câţiva indivizi, nostalgic calificaţi drept umorişti, alcătuiau nesfârşitul miez al repertoriului Matahalei. Femeile de genul Amandei Werner nu jucau niciodată în filme, nu apăreau în spectacole de teatru; în schimb, îşi trăiau vieţile excentrice şi minunate în calitate de invitate ale show-urilor fără de sfârşit ale Matahalei Prietenoase, apărând în ele, după socoteala lui Isidore, timp de cel puţin şaptezeci de ore pe săptămână.

  Oare când reuşea Matahala să-şi găsească timp ca să înregistreze şi spectacolele audiodifuzate, şi pe cele video? se întrebă Isidore. Şi cum d? reuşea Amanda Werner să participe la aceste spectacole zi de zi, lună de lună, an de an? Cum făceau să vor-' bească într-una? Căci niciodată nu se repetau – cel puţin până acum. Replicile lor, întotdeauna spirituale, întotdeauna noi, nu erau niciodată aceleaşi. Părul Amandei ardea ca para focului, ochii îi licăreau, dinţii îi străluceau; nu se oprea nici un moment, nu obosea câtuşi de puţin, nu era niciodată pusă în încurcătură de vreo replică inteligentă din explozia de glume, replici muşcătoare şi observaţii pline de sarcasm ale Matahalei Prietenoase. Spectacolul acesteia, transmis la televiziune şi la radio pe întreg Pământul, via satelit, se revărsa şi asupra emigranţilor de pe planetele-colonii. Fuseseră încercate şi transmisii-experimentale, îndreptate către Proxima Centauri, în cazul în care colonizarea umană s-ar fi extins atât de departe. Chiar şi călătorii navei Salander-3, dac-ar fi ajuns la destinaţie, ar fi găsit acolo, aş-teptându-i, spectacolul Matahalei Prietenoase. Şi ar fi fost, desigur, mulţumiţi!

  Cu totate acestea, exista ceva în privinţa Matahalei Prietenoase, un lucru deosebit, care-l enerva pe John Isidore: subtil, aproape neobservabil, Matahala ridiculiza folosirea aparatelor de producere a empatiei. Nu o dată, ci frecvent. De fapt, o făcea chiar şi-acum.

  —.nici o piatră nu mă zgârie, gângurea Matahala în direcţia Amandei Werner. Iar dac-o fi să merg dincolo de munte, am de gând să iau cu mine câteva sticle de bere Budweiser! Publicul din studio izbucni în râs şi Isidore auzi revărsându-se un ropot de aplauze. Şi-mi voi ţine expozeul pentru care m-am documentat cu grijă chiar de-acolo, de pe munte, peste exact zece ore de-acu-nainte!

  — Şi eu la fel, drhagă! hohotea Amanda. Ia-mă cu tine! Merhg alăturhi şi când arhuncă în noi cu pietrhe, eu te apărh! Din nou audienţa scoase un ţipăt, în timp ce John Isidore se simţi brusc înşelat şi o furie neputincioasă i se furişă în ceafă. De ce oare ataca Matahala Prietenoasă mercerismul, ori de câte ori i se ivea prilejul? Nimeni altcineva nu păruse a fi deranjat de acesta, iar poliţia recunoscuse în mod public faptul că mercerismul redusese criminalitatea, făcându-i pe cetăţeni mai preocupaţi de starea vecinilor lor. Umanitatea are nevoie de mai multă empatie, declarase în mai multe rânduri Titus Corning, secretarul general al Naţiunilor Unite. Poate că Matahala era geloasă, presupuse Isidore. Da, da, asta ar explica totul: ea şi cu Wilbur Mercer sunt în întrecere. Dar pentru ce?

  Minţile noastre, decise Isidore. Se luptă pentru a lua în stă-pânire eu-rile noastre psihice; aparatul de produs empatie, pe de o parte, hohotele zgomotoase şi batjocurile dezlănţuite ale Matahalei, pe de altă parte. Va trebui să-i spun lui Hannibal Sloat asta, hotărî el. Să-l întreb dacă-i adevărat; el trebuie să ştie.

  După ce-şi parcă vehiculul pe acoperişul lui Van Ness Pet Hospital, Isidore se repezi pe scări, în jos, până în biroul lui Hannibal Sloat, ducând cu sine cuşca din plastic conţinând falsa pisică neînsufleţită. În timp ce intra, dl. Sloat îşi ridică privirile de pe hârtiile pe care le studiase până atunci, cu faţa lui cenuşie, plină de riduri, vălurindu-se ca o apă tulburată. Prea în vârstă ca să emigreze, Hannibal Sloat, fără a fi un „special”, era condamnat să-şi târască tot restul zilelor pe Pământ. Odată cu scurgerea anilor, pulberea îl măcinase, transformându-i în cenuşiu totul – trăsăturile, gândurile. Îl împuţinase la trup, îi redusese picioarele la nişte fuse, făcându-i umbletul nesigur. Lumea i se înfăţişa prin nişte ochelari prăfuiţi, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Căci, în virtutea unui motiv numai de el ştiut, Sloat nu-şi curăţa niciodată ochelarii. S-ar fi zis că renunţase; acceptase reziduul radioactiv şi acesta-şi începuse încă de multă vreme misiunea de a-l acoperi în întregime. Îi întunecase deja vederea; în puţinii ani ce-i mai rămăseseră de trăit, avea să-i altereze celelalte simţuri, până când din trupul său va rămâne doar vocea ca un ţipăt de pasăre, apoi avea să moară şi aceasta.

  — Ce-ai acolo? întrebă dl. Sloat.

  — O pisică. Are un scurtcircuit la sistemul de alimentare cu energie. Isidore aşeză cuşca pe biroul înţesat al şefului său.

  — Şi de ce mi-o arăţi mie? întrebă dl. Sloat. Du-i-o lui Milt, în atelier! Cu un gest reflex, deschise totuşi uşiţa cuştii şi scoase afară, cu mare greutate, animalul electric. Cândva, Hannibal Sloat fusese şi el depanator. Unul foarte bun.

  — Mă gândesc, spuse Isidore, că Matahala „Prietenoasă şi mercerismul se luptă între ele pentru controlul asupra psihicului nostru.

  — Dacă-i aşa,- spuse Sloat, examinând pisica, atunci Matahala e pe cale să câştige.

  — Câştigă acum, dar în cele din urmă o să piardă.

  Sloat ridică fruntea, privindu-l fix.

  — De ce?

  — Pentru că Wilbur Mercer se reînnoieşte mereu. El este etern. În vârful colinei e doborât; se afundă în lumea lipsei de viaţă, apoi însă, inevitabil, se ridică. Şi odată cu el, şi noi. Aşa încât şi noi suntem eterni.

  Se simţea excelent, vorbind atât de cursiv; de obicei, atunci când se afla în preajma dlui Sloat, se bâlbâia.

  — Matahala este ca şi Mercer nemuritoare, rosti Sloat. Nu e nici o diferenţă între ei.

  — Cum se poate? Doar e om?!

  — Nu ştiu, spuse Sloat. Dar e adevărat. Bineînţeles ca ei nu recunosc asta niciodată.

  — Aşa se face că Matahala Prietenoasă poate da patruzeci şi şase de ore de spectacol pe zi?

  — Întocmai, aprobă Sloat.

  — Şi cu Amanda Werner şi cu celelalte femei ce e?

  — Sunt şi ele nemuritoare.

  — Să reprezinte oare o formă de viaţă superioară dintr-un alt sistem solar?

  — N-am reuşit niciodată să mă lămuresc în privinţa asta, zise dl. Sloat, continuând să examineze pisica. Îşi scoase ochelarii acoperiţi cu un strat de praf, uitându-se fără ei la gura pe jumătate deschisă a animalului. Aşa cum am reuşit în cazul lui Wilbur Mercer, sfârşi el, aproape neauzit. Brusc, începu să înjure – un şir de vorbe de ocară ce i se păru lui Isidore de durata unui minut întreg.

  — Pisica asta, spuse în cele din urmă Sloat, nu e artificială. Am ştiut eu că odată şi-odată are să se întâmple aşa. Şi mai e şi moartă! Privi către cadavrul pisicii. Apoi înjură din nou.

  În uşa biroului apăru Milt Borogrove – un zdrahon cu chipul de culoarea pietrei, purtând echipamentul de protecţie din pânză groasă de in, de un albastru întunecat.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă el. Văzând pisica, se apropie, ri-dicând-o într-o mână.

  — Idiotul, spuse Sloat. El a adus-o.

  Până atunci nu folosise niciodată acest termen în faţa lui Isi-dore.

  — Dac-ar fi fost încă vie, comentă Milt, am fi putut s-o ducem • la un veterinar adevărat. Mă întreb cam cât costă? Are cineva o copie după catalogul Sydney's?

  — As-s-s-igurarea d-d-umneavoastră nu ac-c-coperă suma? întrebă Isidore, adresându-se dlui Sloat. Picioarele îi tremurară sub el şi simţi cum încăperea îşi schimbă culoarea către un maro închis, răspândind în jur pete de verde.

  — Ba da, mârâi într-un târziu Sloat. Ceea ce mă deranjează însă este risipa. Pierderea unei noi creaturi vii. Nu puteai să spui, Isidore? Chiar n-ai observat diferenţa?

  — M-am gândit, reuşi Isidore să îngaime, că e doar un exemplar bine lucrat. Atât de bine, încât a reuşit să mă păcălească. Vreau să spun că părea viu şi o lucrătură atât de bună.

  — Nu cred că Isidore poate sesiza diferenţa, interveni cu blândeţe Milt. Pentru el toate sunt vii, inclusiv falsele animale. Probabil că a încercat s-o salveze. Şi adresându-se lui Isidore: Ce-ai făcut, ai vrut să-i reîncarci bateria? Sau să localizezi un scurtcircuit în interior?

  — D-d-da, admise, Isidore.

  — Era atât de terminată, încât nu s-ar mai fi putut salva nimic. Nu-l condamna pe idiot, Han. Într-un fel şi-a dat seama de un lucru: falsurile au început să fie al dracului de apropiate de original, în parte şi datorită acelor circuite de „boală” pe care constructorii le-au introdus în tipurile de ultimă oră. Iar animalele vii mor; ăsta-i riscul, atunci când le ai. Nu suntem obişnuiţi cu ideea, pentru tot ce vedem noi sunt doar nişte imitaţii.

  — Afurisită pierdere, zise Sloat.

  — D-d-după cu-cu-cuvintele lui M-M-Mercer, se bâlbâi iarăşi Isidore, viaţa rev-v-vine înt-t-totdeauria. Ciclul este c-c-complet şi p-p-pentru animale. Vreau să spun că în cuprinsul lui cu toţii urcăm, murim.

  — Spune-i chestia asta proprietarului pisicii, îl îndemână dl. Sloat.

  Neştiind dacă patronul său vorbea serios, Isidore continuă:

  — Vreţi să spuneţi că ar trebui s-o fac eu? Dar la videofon aţi vorbit întotdeauna dumneavoastră.

  Nu putea suporta videofonul. I se părea absolut imposibil să poarte o discuţie la el, în special cu un străin. Iar dl. Sloat ştia asta.

  — Nu-l chinui, interveni Milt. Am să vorbesc eu. Ridică receptorul. Ce număr are individul?

  — L-am avut pe undeva, la-ndemână, se scotoci Isidore prin buzunarele hainelor sale de lucru.

  — Eu vreau ca treaba asta s-o facă idiotul, rosti rar Sloat.

  — N-n-nu pot fo-folosi v-v-yideofonul, protestă Isidore, cu inima bătându-i nebuneşte. Pentru că sunt păros, urât, murdar, cocoşat, cu dinţii ca nişte cioturi şi cu obrazul pământiu. În plus, mi-e rău de la radiaţii; cred că o să mor curând.

  Nilt zâmbi, adresându-se lui Sloat:

  — Cred că dacă m-aş simţi aşa, nici eu n-aş folosi videofo-nul. Ei hai, Isidore. Dacă nu-mi dai numele proprietarului, n-o să-l pot suna şi-atunci o să trebuiască s-o faci tu.

  Îl strânse de mână amical.

  — Eu vreau să vorbească idiotul, zise Sloat. Dacă nu, îl concediez!

  Stătea fără să se uite la ei, fixând cu privirile un punct amplasat undeva, în faţă.

  — Ei, şi tu acum. protestă Milt.

  — N-N-Nu-mi place să f-f-fiu nu-numit idiot, se bâlbâi Isidore. V-V-Vreau să spun că p-p-pulberea v-a afectat d-d-destul de mult şi pe v-v-voi, cel puţin fizic. Deşi p-p-poate că n-nu la c-c-creier, ca pe mine. „Sunt concediat – gândi el – nu pot vorbi la videofon”. Apoi îşi aduse aminte că proprietarul pisicii plecase la slujbă. Probabil că nu mai rămăsese nimeni acasă. C-c-cred că o să s-sun t-t-totuşi, spuse, pescuind în sfârşit bucăţica de hârtie, cu numărul înscris pe ea.

  — Vezi? îi atrase dl. Sloat atenţia lui Milt. Poate s-o facă, dacă e obligat.

  Aşezat dinaintea videofonului, cu receptorul în mână, Isidore formă cifrele pe cadran.

  — Mda, zise Milt, dar n-ar trebui să-l forţezi. Pe deasupra, are dreptate: pulberea te-a afectat şi pe tine. Eşti aproape orb, peste câţiva ani o să fii şi surd.

  — Parcă pe tine nu te-a atins, Borogrove! ripostă Sloat. Ai piele de culoarea excrementelor de câine.

  Pe ecranul videofonului apăru chipul cu aspect îngrijit al unei femei, cu părul adunat într-un coc stâns.

  — Da, vă rog! spuse ea.

  — D-D-Doamnă P-P-PÂlsen? întrebă Isidore, cu spaima re-vărsându-se asupra lui; la această eventualitate, natural, nu se gândise, dar proprietarul avea şi o soţie, care se afla acasă. V-V-Vreau să vorbesc cu d-dumneavoastră despre pi-pi-pisica. Se întrerupse, îşi şterse bărbia cu un gest maşinal, apoi explodă brusc: Pisica dumneavoastră!

  — Ah, da, l-aţi luat pe Horace, spuse d-na Pilsen. A fost într-adevăr pneumonie? Soţul meu aşa credea.

  — Pisica a murit, spuse brusc Isidore.

  — Oh, nu, doamne-dumnezeule!

  — O să vi-o înlocuim. Suntem asiguraţi. Privi pe furiş către dl. Sloat; acesta părea să fie de acord. Proprietarul firmei noastre, dl. Hannibal Sloat. Se poticni. Se va ocupa personal de.

  — Nu, zise Sloat, le vom da un cec. La preţul din catalogul Sydney's.

  —.se va ocupa personal de înlocuirea pisicii dumneavoastră se trezi spunând Isidore. Odată începută această conversaţie pe care n-o putea suporta, fu incapabil să dea înapoi. Spusele lui aveau o logică intrinsecă, pe care nu se vedea în stare s-o oprească; trebuia să-şi urmărească propria concluzie. Dl. Sloat şi Milt Borogrove făcură ochii mari, în timp ce el flecărea în continuare: Daţi-ne caracteristicile pisicii pe care o doriţi. Culoarea, sexul, specia – de pildă, Manx, persană, abisiniană.

  — Horace a murit! se lamenta doamna Pilsen.

  — Avea pneumonie, spuse Isidore. A murit în drum spre spital. Specialistul nostru în problemă, medicul-şef dr. Hannibal Sloat şi-a exprimat convingerea că nimic nu l-ar fi putut salva în stadiul în care se afla. Dar nu e minunat faptul că o să vi-l înlocuim, d-nă Pilsen? Am sau nu dreptate?

  — Horace era un motan unic, zise d-na Pilsen cu ochii plini de lacrimi. Pe vremuri, când nu era decât un pisoi, obişnuia să stea pe coadă şi să se uite la noi exact ca şi cum ne-ar fi întrebat ceva. N-am înţeles niciodată ce. Poate că, acum, el a aflat răspunsul. (Lacrimile o podidiră din nou). Presupun că în cele din urmă îl vom şti cu toţii.

  Lui Isidore îi veni o idee.

  — Ce-aţi spune atunci de un duplicat electric al motanului dumneavoastră? Putem să vă procurăm un exemplar superb, lucrat manual la firma Wheelright and Carpenter, în care 'fiecare detaliu al fostului animal să fie cu fidelitate repetat într-o permanentă.

  — Oh, e oribil! protestă d-na Pilsen. Ce tot spuneţi? Să nu-i povestiţi soţului meu; să nu-i sugeraţi lui Ed aşa ceva, căci o să înnebunească. Îl iubea pe Horace mai mult decât pe toate pisicile pe care le-a avut vreodată. Iar pisici a avut încă de pe vremea” copilăriei!

  Luând receptorul videofonului de la Isidore, Milt se adresă femeii:

  — Vă putem oferi un cec la valoarea prevăzută de Sidney's sau – aşa cum a sugerat dl. Isidore – să vă procurăm o nouă pisică. Ne pare rău că motanul dumneavoastră a murit, dar – cum iarăşi a arătat dl. Isidore – avea pneumonie, boală care este aproape întotdeauna fatală.

  Tonul lui căpătă o turnură profesională; dintre ei trei, care lucrau la Van Ness Pet Hospital, Milt se pricepea cel mai bine în materie de convorbiri de afaceri.

  — Eu nu pot să-i spun soţului meu, zise d-na Pilsen. Milt avu o strâmbătură uşoară.

  — În regulă, doamnă. O să-l chemăm noi. Sunteţi drăguţă să-mi daţi numărul de la servici?

  Bâjbâi după un stilou şi o bucată de hârtie.»Dl. Sloat i le întinse.

  — Ascultaţi, spuse d-na Pilsen; părea să se ralieze acum propunerii lor. Poate că celălalt domn are dreptate. Poate că ar trebui să comand un înlocuitor electric pentru Horace, fără ca Ed să ştie. Ar putea fi atât de fidelă o copie, încât soţul meu să nu fie capabil s-o descopere?

  — Dacă asta e ceea ce doriţi., rosti Milt, cuprins de îndoieli. Dar vă spunem din experienţă că proprietarul animalului original nu se lasă niciodată păcălit. Poate cel mult observatorii ocazionali, cum ar fi de pildă vecinii. Vedeţi dumneavoastră, odată ce te apropii mai mult de un animal electric.

  — Ed nu s-a apropiat niciodată prea mult de Horace. Chiar dacă-l iubea; eu eram cea care se ocupa de nevoile personale ale lui Horace, de exemplu de cutia cu nisip. Cred că mi-ar place să încerc soluţii cu animalul fals, iar dacă n-o să meargă, atunci ne puteţi găsi un motan adevărat care să-l înlocuiască pe Horace. Deocamdată însă nu vreau ca soţul meu să ştie; nu cred că ar putea să treacă printr-un asemenea şoc. De aceea nici nu se apropia de Horace; îi era teamă. Şi când motanul s-a îmbolnăvit – de pneumonie, aşa cum aţi zis – Ed, la rândul lui, s-a îmbolnăvit puf şi simplu de frică şi n-a mai vrut să-l vadă. Din cauza asta am şi aşteptat atât de mult până să vă chemăm. Prea mult. mi-am dat seama încă înainte s-o facem. Am ştiut. (Dădu din cap, de astădată stăpânindu-şi lacrimile.) Cât are să dureze totul?

  — Animalul ar putea fi gata în zece zile, încercă Milt un termen.îl vom livra în timpul zilei, când soţul dumneavoastră va fi plecat la slujbă.

  Încheie convorbirea, spuse bună-ziua şi atârnă receptorul în furcă.

  — Soţul va şti imediat, îi spuse el lui Sloat. În maximum cinci secunde va şti! Dar dacă asta e ceea ce-şi doreşte ea.

  — Proprietarii care ajung să-şi iubească animalele, comentă sumbru Sloat, se disting. Sunt mulţumit că nu avem de-a face în mod curent cu animale vii. Îţi dai seama că actualii medici veterinari trebuie să facă faţă în permanenţă unor astfel de convorbiri? Rămase un timp pe gânduri, contemplându-l pe John Isi-dore. La urma urmelor, în anumite privinţe nu eşti prost deloc, Isidore! Ai manevrat totul suficient de bine. Chiar dacă Milt a trebui să intervină şi să aranjeze totul.

  — A procedat excelent, spuse Milt. Dumnezeule, ce greu a fost! întinse mâna şi apucă trupul neînsufleţit al lui Horace. Am să duc „chestia” asta jos, în atelier. Han, sună-i tu pe Wheel-right and Carpenter; trebuie să vină constructorul lor să măsoare şi să fotografieze cadavrul. Căci n-am de gând să-i las să-l ia la ei în atelier; vreau să compar eu însumi dublura cu originalul.

  — Cred că-l voi pune pe Isidore să vorbească, decise dl. Sloat. Doar din cauza lui a început totul; ar trebui să fie capabil să încheie o afacere cu Wheelright and Carpenter, după ce s-a descurcat cu d-na Pilsen.

  — Atâta doar, să nu-i laşi să ia cu ei originalul, interveni şi Milt. Îl ridică pe Horace. Or să vrea să-l ia, fiindcă asta le-ar uşura al naibii de mult munca! Fii tare pe poziţie!

  — Hm, mormăi Isidore, clipind din ochi. O. K.! Poate că ar trebui să-i chem înainte ca trupul să apuce să se descompună. Parcă aşa se spune, nu?

  Se simţea în culmea fericirii.

  OPT.

  După ce-şi parcă aeroglisorul pe acoperişul clădirii poliţiei din San Francisco, cu sediul în Lombard Street, vânăto-rul-de-recompense Rick Deckard coborî, cu valijoara în mână. până în biroul lui Harry Bryant.

  — Te-ai întors neaşteptat de repede, zise superiorul său, lă-sându-se pe spate în fotoliu şi luând o priză de tutun marca Specific nr. 1.

  — În schimb am obţinut tot ce m-aţi trimis să obţin!

  Rick se aşeză şi el în faţa biroului, punând valijoara alături. „Sunt obosit”, îşi spuse – acum. la întoarcere, îşi dădea foarte bine seama de asta. Se întrebă dacă va reuşi să se refacă la timp pentru cele ce aveau să urmeze.

  — Ce mai face Dave? S-a întremat îndeajuns ca să suporte o discuţie? Aş vrea să stau de vorbă cu el înaine de a-i veni de hac primului android.

  — Încearcă mai întâi cu Polokoff. Din moment ce ştie că e trecut pe listă, ar fi mai bine să ne descotorosim de el.

  — Înainte de a discuta cu Dave?

  Bryant dădu la iveală o foaie subţire de hârtie. scrisă la indigo.

  — Polokoff şi-a luat o slujbă în oraş. Face când pe gunoierul, când pe măturătorul.

  — Dar astea sunt îndeletniciri pe care le îndeplinesc doar specialii!

  — Polokoff se ascunde sub aparenţa unui special din categoria „minte-de-furnică” – foarte degradat, cel puţin aşa pretinde. Asta l-a şi păcălit pe Dave: Polokoff arată şi se comportă în asemenea măsură ca un special, încât Dave a uitat cu cine are de-a face. Apropo, acum eşti sigur de exactitatea Scalei Voigt-Kampff? Eşti absolut sigur, după cele întâmplate la Seat-tle, că.

  — Sunt, răspunse Rick apăsat, fără alte comentarii.

  — Te voi crede pe cuvânt, zise Bryant. Nu ne putem permite nici cea mai mică gală.

  — Nu poate fi vorba de o gafă în cazul vânătorii de an-droizi. Nu e nimic deosebit.

  — Deosebit este creierul Nexus-6.

  — Primul exemplar l-am găsit deja, anunţă Rick. Iar Dave a descoperit alţi doi. Trei. dacă-l număraţi şi pe Polokoff. O. K., o să-l retrag pe acesta în cursul zilei de astăzi, iar diseară sau mâine am să stau de vorbă cu Dave.

  — Întinse mâna şi luă foiţa în care se pomenea despre androidul^ Polokoff.

  — Încă o problemă, zise Bryant. Un agent de la Interpol se află în drum spre noi. În timp ce dumneata erai la Seattle, am primit un apel de la el; călătoreşte la bordul rachetoplanului care va ateriza aici peste aproximativ o oră. Numele lui este Sandor Kadalyi.

  — Şi ce vrea?

  Rareori agenţii Interpolului se arătau prin San Francisco.

  — Interpolul este interesat de creierele Nexus-6, prin urmare doreşte ca un om de-al său să fie în permanenţă alături de dumneata. Ca observator – şi, de asemenea, dacă se va putea, ca asistent. Vei decide singur când şi dacă îţi poate fi de folos. Eu i-am dat deja permisiunea să se alăture cercetătorilor.

  — Şi în ceea ce priveşte recompensa?

  — Nu va trebui s-o împărţi, zise Bryant, zâmbind acru.

  — Nu mi s-ar părea corect din punct de vedere financiar.

  Nici prin cap nu-i trecea să-şi împartă câştigurile cu cine ştie ce mardeiaş de la Interpol! Studie fiţuica în care se aflau înscrise datele despre Polokoff; cuprindea o descriere a bărbatului – or mai curând a androidului, adresa lui curentă, precum şi locul de muncă: Compania de salubritate a Zonei Golfului, cu sediul la Geary.

  — Vrei să amâni retragerea lui Polokoff până când agentul va fi aici, să te ajute? întrebă Bryant.

  Rick se zburli brusc.

  — De când mă ştiu, am lucrat întotdeauna singur. Dar bineînţeles, decizia vă aparţine – voi face deci ceea ce-mi spuneţi. Pe Polokoff, totuşi, l-aş înlătura cât mai repede, fără să mai aştept ca tipul, Kadalyi, să ajungă în oraş.

  — Bine, continuă pe cont propriu, decise Bryant. Apoi, în următorul caz, care va fi cel al d-rei Lubă Luft – ai acolo datele ei – poţi să-l introduci şi pe Kadalyi.

  Îndesind hârtiile în valijoară, Rick părăsi biroul superiorului său şi urcă iarăşi la aeroglisorul parcat pe acoperiş. Să mergem, aşadar, să-l vizităm pe domnul Polokoff, îşi spuse, mângâindu-şi cu un gest uşor arma-laser.

  Ca o primă cercetare în legătură cu androidul Polokoff, Rick se opri la birourile Companiei de Salubritate.

  — Caut pe unul dintre angajaţii dumneavoastră, se adresă el femeii cu figură severă şi păr grizonat, aflată la ghişeu. Clădirea unde-şi aveau sediul gunoierii îl impresionă: uriaşă şi modernă, adăpostea un număr de birouri elegante, în care mochetele groase, ca şi mobilierul costisitor, din lemn veritabil, îi amintiră că recuperarea deşeurilor devenise, după război, una dintre industriile importante ale Pământului. Întreaga planetă începuse să se dezintegreze, transformându-se în deşeuri. Pentru a o păstra totuşi locuibilă, resturile trebuiau din când în când îndepărtate. În caz contrar,' Terra avea să moară nu sub un strat de pulbere radioactivă, ci sub unul de ferfeniţă – cum îi plăcea Matahalei Prietenoase să declare.

  — Vorbiţi cu dl. Ackers, îl îndrumă femeia de la ghişeu. Este şeful nostru de personal.

  Arătă cu mâna înspre un birou impresionant, din imitaţie de lemn de stejar, la care şedea un individ cu ochelari, micuţ şi sclivisit, confundându-se aproape cu teancurile de hârtii.

  Rick îi prezentă legitimaţia eliberată de Departamentul Poliţiei.

  — Unde se află în clipa aceasta angajatul dumneavoastră cu numele de Polokoff? Acasă ori la serviciu?

  După ce-şi consultă registrele, dl. Ackers spuse:

  — Polokoff trebuie să fie la lucru. Compactează aerogli-soare vechi la uzina noastră din Dale City şi le aruncă apoi în Golf. Cu toate acestea.

  Şeful personalului consultă un alt document, după care apucă receptorul videofonului şi vorbi cu cineva din interiorul clădirii.

  — Deci nu e! spuse şi, agăţând receptorul în furcă, se adresă iarăşi lui Rick: Polokoff n-a apărut la slujbă astăzi. Fără nici o explicaţie. Dar ce-a făcut, d-le ofiţer?

  — Dacă o să apară, ignoră Rick întrebarea, să nu-i spuneţi că am fost aici şi că v-am chestionat în legătură cu el. M-aţi înţeles?

  — Am înţeles, confirmă Ackers ursuz, ca şi cum profunda lui pricepere în problemele poliţiei ar fi fost luată în derâdere.

  Folosindu-se de aeroglisorul Departamentului, Rick zbură apoi către locuinţa lui Polokoff, situată într-o clădire din cartierul Tenderloin. N-o să-l prindem niciodată, îşi spuse. Cei doi —

  Bryant şi cu Holden – aşteptaseră prea mult. fii loc să mă trimită la Seâttle, Bryant ar fi trebuit să mă pună pe urmele lui Polokoff încă de aseară, imediat după ce Dave Holden o păţise.

  Ce loc serios, observă el, în vreme ce traversa acoperişul, în-dreptându-se spre ascensor. Ţarcuri abandonate, acoperite de praful depus timp de luni de zile; într-o cuşcă, un animal-fals, un pui de găină în stare de nefuncţionare. Rick luă liftul până la etajul unde locuia Polokoff şi descoperi un hol scufundat în întuneric, asemenea unei pivniţe. Folosindu-se de lanterna de fabricaţie specială, cu care erau dotaţi toţi poliţiştii, cercetă palierul, apoi aruncă o ultimă privire asupra hârtiei trase la indigo. Testul Voigt-Kampff fusese aplicat asupra lui Polokoff; odată această problemă lăsată deoparte, putea trece direct la distrugerea androidului.

  Cel mai bine ar fi să-l scoată din apartament, decise Rick. Aşezând jos trusa cu arme, o deschise pe bâjbâite, extrase dinăuntru un transmiţător de unde nondirecţional şi apăsă clapa pentru catalepsie, el însuşi fiind protejat împotriva emanaţiei cu ajutorul unei emisiuni de contraunde, îndreptate prin carcasa de metal a transmiţătorului în direcţia lui.

  Acum erau cu toţii paralizaţi, îşi spuse şi închise aparatul. Toţi – adică oamenii şi androizii din vecinătate, laolaltă. Pentru mine nu e nici un risc; nu-mi rămâne decât să intru şi să-l împuşc. Presupunând, desigur, că se află în apartament – ceea ce nu prea e de crezut.

  Utilizând un dispozitiv universal, care analiza şi deschidea toate formele de încuietori cunoscute, intră în apartamentul lui Polokoff, ţinând în mână arma-laser.

  Nici urmă de android. Doar o mobilă pe jumătate distrusă, un loc al ferfeniţei şi al dărăpănării. de fapt, nici un articol personal: ceea ce-l întâmpinase erau resturile pe care Polokoff le „moştenise” odată cu luarea în stăpânire a apartamentului şi pe care, plecând, le abandonase următorului chiriaş (dacă avea să mai existe vreunul, cândva).

  Eram sigur, îşi spuse Rick Deckard. Ei, da, aşa s-a dus prima mie de dolari: navigând probabil spre Cercul Antarctic. În afară jurisdicţiei mele. Un alt vânător-de-recompense, de la un alt departament al poliţiei, îl va retrage pe Polokoff şi va pretinde banii.

  Întors din nou pe acoperiş, îi raportă prin telefon lui Harry Bryant:

  — N-am avut noroc cu Polokoff. Probabil c-a întins-o imediat după ce l-a atacat pe Dave. (Aruncă o privire către ceasul de la mână.) Vreţi să trec şi să-l iau pe Kadalyi de la locul de aterizare? Aş face economie de timp, şi-n plus de asta sunt nerăbdător să iau contact cu Lubă Luft.

  Scosese deja hârtia cu însemnările despre ea şi, aşezându-şi-o dinainte, se apucase s-o studieze în amănunt.

  — Bună idee, zise Bryant, exceptând doar faptul că Sandor Kadalyi este deja aici; după spusele sale, rachetoplanul a sosit, ca de obicei, devreme. O clipă! (Urmă discuţia cu un interlocutor nevăzut). Dl. Kadalyi îţi va zbura în întâmpinare; aşteaptă-l acolo unde te_ afli acum – zise Bryant, întorcându-se din nou către ecran. Între timp studiază datele despre Lubă Luft!

  — Cântăreaţă de operă. Pretinde că vine din Germania. În prezent, angajată a Operei din San Francisco. (Dădu din cap, încuviinţând în mod reflex, cu atenţia îndreptată numai asupra foii de hârtie). Probabil că are o voce bună, dacă a reuşit să-şi facă relaţii atât de repede. Bine, am să-l aştept aici pe Kadalyi.

  Îi dădu lui Bryant datele necesare pentru a fi localizat, apoi închise.

  O să mă dau drept amator de operă, decise Rick Deckard, în timp ce citea mai departe. Mi-ar plăcea s-o văd în special în rolul Donnei Alba din Don Giovanni. În colecţia mea personală am benzi cu multe cântăreţe celebre de pe vremuri: Elisabeth Schwartzkopf, Lotte Lehmann sau Lisa Della Casa; asta ne va oferi un subiect de discuţie până când îmi voi pregăti echipamentul pentru Testul Voigt-Kampff.

  Telefonul aeroglisorului bâzâi. Rick ridică receptorul.

  — D-le Deckard, răsună vocea operatorului de poliţie, un apel de la Seattle; dl. Bryant mi-a spus să vă trec dumneavoastră legătura. E de la Asociaţia Rosen.

  — În regulă, spuse Rick. Aştept!

  Oare ce mai voiau? se întrebă. Din câte-şi putuse da seama, familia Rosen se dovedea purtătoare de ghinion. Şi fără îndoială că avea să rămână aşa, indiferent de intenţiile membrilor ei!

  Pe micul ecran de la bord apăru chipul lui Rachael Rosen:

  — Bună ziua, d-le poliţist! Tonul ei părea împăciuitor; as-ta-i atrase bărbatului atenţia. Eşti ocupat sau putem sta de vorbă?

  — Dă-i drumul, spuse el.

  — Noi, cei de la Asociaţie, am discutat situaţia dumitale în ceea ce priveşte androizii Nexus-6 evadaţi şi, cunoscându-le caracteristicile, din moment ce noi i-am conceput, credem că ai avea mai mult noroc dacă unul dintre ai noştri ar lucra cu dumneata.

  — Cum anume?

  — De pildă, dacă te-ar însoţi când ai porni în căutarea an-droizilor.

  — De ce? La ce v-ar folosi asta?

  — Androizii Nexus-6 sunt precauţi când e vorba să se apropie de un om, spuse Rachael. Dar dacă un alt android încearcă acest lucru.

  — Adică dumneata.

  — Întocmai. Dădu din cap, cu o expresie de calm întipărită pe chip.

  — Am primit deja prea mult ajutor.

  — Dar cred că într-adevăr ai nevoie de mine!

  — Mă îndoiesc. Oricum, o să mă mai gândesc şi-o să-ţi dau un răspuns.

  „într-un viitor incert, îndepărtat”, îşi spuse el. „Ori mai cu-rând niciodată. Asta-i tot ce-mi lipsea: la fiecare pas, Rachael Rosen tropăind în urma mea, prin praf.”

  — Minţi, zise Rachael Rosen. N-o să mă mai suni niciodată? Nici nu-ţi dai seama cât de agil este un android evadat şi cât de greu îţi va fi să-l prinzi. Ne-am gândit că-ţi datorăm asta, pentru că. ştii dumneata. pentru ce ţi-am făcut.

  — Bine, am luat-o ca pe un sfat. Se pregăti să închidă.

  — Fără mine alături, zise Rachael, unul dintre ei tot îţi va veni de hac.

  — La revedere! Puse receptorul în furcă.

  Ce fel de lume e asta, se întrebă Rick Deckard, în care un android dă telefon unui vânător-de-recompense şi se oferă, să-l sprijine împotriva altor androizi?

  II sună iarăşi pe operatorul poliţiei:

  — Să nu-mi mai dai legătura cu nimeni de la Seattle.

  — Am înţeles, d-le Deckard. V-a găsit dl. Kadalyi?

  — Nu. Îl mai aştept încă. Ar trebui totuşi să se grăbească, fiindcă n-am de gând să rămân mult timp aici.

  Întrerupse iarăşi legătura.

  În vreme ce sfârşea de chit hârtia cu datele despre Lubă Luft, un taxi aerian ateriza învârtindu-se, la câţiva metri distanţă, pe acoperiş. Din el coborî un bărbat rumen la faţă, cu înfăţişare de heruvim, având în jur de cincizeci de ani „şi purtând o pelerină în stil rusesc, grea şi impresionantă. Zâmbind, se apropie cu mâna întinsă de aeroglisorul în care se afla Rick.

  — Dl. Deckard? întrebă bărbatul, cu un puternic accent slav în voce. Vânătorul-de-recompense de la Departamentul Poliţiei din San Francisco? Taxiul se îndepărtă şi agentul îl urmări absent cum pleacă. Mă numesc Sandor Kadalyi, spuse el şi deschi-zând portiera se înghesui înăuntru, lângă Rick.

  În timp ce-şi strângeau mâinile, Deckard făcu observaţia că reprezentantul Interpolului purta o armă-laser de un tip neobişnuit – o varietate pe care n-o mai văzuse niciodată până atunci.

  — Oh, asta? zise Kadalyi. Interesant, nu-i aşa? Scoase pistolul din toc. Îl am de pe Marte.

  — Credeam că ştiu toate armele de mână existente, comentă Rick. Chiar şi pe cele care se fabrică şi se folosesc în colonii.

  — Laserul ăsta e construit de noi, rosti Kadalyi, radios ca un Moş Crăciun, cu chipul aspru marcat de mândrie. Îţi place? Ceea ce-l diferenţiază din punct de vedere funcţional este faptul că. Uite, ţine-l puţin!

  Îi trecu arma lui Rick, iar acesta o examină cu un aer expert, datorat unor ani îndelungaţi de experienţă.

  — Diferă prin ceva? întrebă Rick – nu-şi putea da seama în nici un fel.

  — Apasă pe trăgaci!

  Ţintind în sus, dincolo de fereastra vehiculului, Rick apăsă trăgaciul armei. Nu se întâmplă nimic; nu apăru nici o pauză. Uimit, se întoarse înspre Kadaly.

  — Circuitul declanşator, zise acesta, bine-dispus, nu e ataşat la armă. Se află la mine. Vezi? Deschise palma, dezvăluind privirii o piesă de mici dimensiuni. Între anumite limite, pot de asemenea să-l direcţionez indifernt încotro este aţintită arma.

  — Nu eşti Polokoff, eşti Kadalyi, se bâlbâi Rick.

  — Nu vrei să spui chestia asta altfel? Sună cam neclar.

  — Adică eşti Polokoff, androidul; nu eşti de la Interpol. Cu o mişcare a călcâiului, Rick apăsă butonul de alarmă situat pe podeaua aeroglisorului.

  — De ce naiba nu trage arma?! exclamă Kadalyi-Polokoff, acţionând într-una declanşatorul miniaturizat pe care-l ţinea în mână.

  — O undă sinusoidală, explică Rick. Defazează radiaţia laser şi-i transformă raza în lumină obişnuită.

  — Atunci va trebui să-ţi frâng gâtul ca pe un creion!

  Androidul aruncă instrumentul şi, cu un mâriit, îşi înfipse mâinile în beregata lui Rick.

  Aproape sugrumat, poliţistul scoase din teaca de sub umăr vechiul lui pistol de dinainte de război; glonţul uriaş, de calibrul 38, îl izbi pe android drept în frunte, făcând să-i explodeze cutia craniană. Creierul Nexus-6 care dirija trupul robotului umanoid zbură în bucăţi, iscând un vânt nebunesc, de sfărâmături ce se împrăştiară în tot cuprinsul maşinii. Bucăţi din acest creier, asemenea pulberii radioactive, se năpustiră ca un vârtej asupra lui Rick. Apoi, rămăşiţele lui Polokoff căzură pe spate, izbindu-se de portiera vehiculului, ricoşară şi-1 loviră pe poliţist cu toată greutatea. Rick se trezi luptând să dea la o parte resturile cuprinse de spasme ale androidului.

  Tremurând din toate încheieturile, reuşi în sfârşit să apuce telefonul maşinii şi să formeze numărul Palatului de Justiţie.

  — Pot să raportez? întrebă el. Spuneţi-i lui Harry Bryant că l-am doborât pe Polokoff.

  — L-aţi doborât pe Polokoff. O să înţeleagă, nu-i aşa, despre ce e vorba?

  — Da, spuse Rick şi întrerupse legătura. Dumnezeule, gândi. cât de aproape am fost de moarte! Ar fi trebuit să dau curs avertismentului lansat de Rachael Rosen; am luat-o însă în direcţie opusă şi era cât pe-aci să mă dea gata. Dar oricum ar fi. Îl am pe Polokoff. Treptat, glanda suprarenală încetă să-şi mai pompeze secreţiile în sânge, inima îşi reduse bătăile la normal, respiraţia îi deveni mai puţin nebunească. Doar tremurul nu-i dădea încă pace. Prin urmare, în clipa asta am făcut rost de o mie de dolari, aşa că a meritat efortul. Şi sunt mai rapid în reacţii decât Dave Holden! Desigur, păţania lui m-a pregătit întrucâtva, trebuie să recunosc. Dave n-a avut parte de o asemenea punere în gardă.

  Luând iarăşi receptorul, ceru să i se facă legătura acasă, cu Iran. În aşteptare, reuşi să-şi aprindă şi o ţi'gară – tremuratul începuse să-i displacă.

  Pe ecran apăru chipul soţiei sale, abrutizat de cele şase ore de depresiune autoacuzatoare.

  — Oh, bună, Rick!

  — Ce s-a întâmplat cu starea 594 pe care ţi-am format-o? Recunoaşterea de bună-voie a.

  — Am anulat-o imediat ce ai plecat. Ce vrei? Vocea i se scufundă într-un discurs plictisitor, plin de deznădejde. Sunt atât de obosită şi nu mi-a mai rămas nici o speranţă, despre nimic. Nici în legătură cu mariajul nostru şi nici cu tine, gata să fii ucis de vreunul dintre androizii ăia. Asta voiai să-mi spui? Că un android te-a dat gata?

  Undeva, în spatele ei, tărăboiul făcut de Matahala Prietenoasă explodă, acoperindu-i cuvintele; Rick văzu buzele femeii mişcându-se, fără să audă altceva decât televizorul.

  — Ascultă, o întrerupse el. Mă auzi? Am dat peste ceva. Un nou tip de android pe care nimeni nu pare să-l poată stăpâni, în afară de mine. Deja am retras un exemplar, aşa că am o mie de dolari cu care să încep. Ştii ce eram pe cale să avem înainte de a mă apuca de de meseria asta?

  Iran îl privi fără să-l vadă.

  — Oh, zise ea, dând din cap.

  — Încă n-am spus nimic! Acum îşi putea da seama; starea ei depresivă devenise de astă dată prea intensă ca femeia să-l mai audă. După toate aparanţele, vorbea la pereţi. Ne vedem diseară, sfârşi Rick amar şi trânti receptorul. Dracu' s-o ia, îşi spuse. La ce bun să-mi risc viaţa? Lui Iran nu-i pasă dacă sân-tem proprietarii unui pescăruş sau ai unui leu; nimic n-o atinge. Trebuia să mă fi descotorosit de ea în urmă cu doi ani, când ho-tărâsem să ne despărţim. De fapt, pot s-o mai fac şi acum.

  Cu gândurile aiurea, se aplecă şi adună de pe podeaua vehiculului hârtiile mototolite, inclusiv informaţiile despre Lubă Luft. Nici un ajutor din partea lui Iran, îşi spuse Rick. Majoritatea androizilor pe care i-am cunoscut aveau mai multă vitalitate şi mai multă dorinţă de viaţă decât propria mea nevastă. Ea nu are nimic să-mi ofere.

  Constatarea îl făcu să se gândească iarăşi la Rachael Rosen. Sfatul pe care mi l-a dat, în legătură cu mentalitatea androizilor tip Nexus-6, s-a dovedit corect. Presupunând că nu vrea nici un ban din recompensa cuvenită, poate aş putea să mă folosesc de ea.

  Întâlnirea cu Kadalyi-Polokoff îi schimbase complet ideile.

  Cuplând motorul aeroglisorului, se înălţă cât ai clipi până la cer, îndreptându-se către vechea clădire a Operei, unde în conformitate cu notele lui Dave Holden putea fi găsită, la această oră^a zilei, Lubă Luft.

  Îşi făcu acum probleme şi în privinţa ei. Unele androide i se păreau frumoase; se trezise atras fizic de prezenţa lor. Fusese o senzaţie ciudată, căci, deşi raţional ştia că ele erau doar nişte maşini, afectiv reacţiona totuşi altfel.

  De exempu, Rachael Rosen. Nu, decise el; e prea slabă. Nedezvoltată, în special în zona bustului. Un chip ca al unui copil, neted şi fără putere. Putea să-şi aleagă ceva mai bun. Câţi ani zicea tăietura aia din ziar că are Lubă Luft? în timp ce conducea vehiculul, scoase iarăşi hârtiile acum şifonate şi găsi aşa zisa ei „vârstă”. Douăzeci şi opt, spunea ziarul. Estimare judecată după înfăţişare, singurul element de” referinţă folositor în cazul androizilor.

  E bun şi faptul că ştiu câte ceva despre operă, reflectă Rick. Un alt avantaj pe care-l am asupra lui Dave: sunt mult mai orientat cultural decât el!

  O să-mi încerc şansa cu încă un android, înainte de a-i cere ajutor lui Rachael, decise el. Dacă Lubă Luft se dovedeşte deosebit de puternică. – dar ceva îi spunea că nu va fi aşa. Polo-koff fusese cel mai dur; ceilalţi, nebănuind că cineva îi hăituieşte cu perseverenţă, aveau să sfârşească unul câte unul. Împuş-caţi_ ca un cârd de raţe.

  În timp ce cobora către vastul acoperiş împodobit al Operei, cântă cu voce tare un potpuriu de arii cu pseudocuvinte italieneşti, inventate pe loc; chiar şi fără orga de senzaţii, marca Pen-field, la îndemână, starea lui sufletească se lumină până la optimism. Transformat curând într-o anticipare nerăbdătoare, plină de voioşie.

  NOUA.

  În enormul pântec de balenă ce forma construcţia nemuritoare, clădită din piatră sculptată şi oţel, a vechii Opere, Rick Deckard nimeri în plină desfăşurare a unei repetiţii pline de zgomote şi ecouri nefireşti. De îndată de intră, poliţistul recunoscu muzica: Flautul fermecat – ultimele scene ale actului în-tâi. Sclavii maurului – cu alte cuvinte, corul – reluaseră melodia cu o măsură prea devreme şi aceasta anulase ritmul simplu al clopoţeilor vrăjiţi.

  Ce plăcere! Flautul fermecat! Se aşeză într-un fotoliu, la primul balcon (nu se ivi nimeni care să-l bage în seamă) şi se făcu. pe cât posibil, comod. Acum, Papageno, în fantastica lui piele din pene de pasăre, se alăturase Paminei pentru a cânta cuvintele care-l făcea pe Rick să izbucnească în lacrimi, ori de câte ori i se întâmpla să se gândească la ele:

  Konnte jeder brave Mann solche Glockchen finden, seine Feinde würden dann ohne Mühe schwinden.

  Ei, gândi Rick. În viaţa reală nu există asemenea zurgălăi vrăjiţi, care să facă să-ţi dispară duşmanii fără nici un efort. Păcat! Chiar Mozart. la puţină vreme după ce scrisese Flautul fermecat, murise – în vârstă de numai treizeci de ani – din pricina unei boli de rinichi. Şi fusese înmormântat într-o groapă comună, laolaltă cu toţi sărăntocii!

  Gândindu-se la asta. se întrebă dacă Mozart avusese intuiţia faptului că viitorul nu există, că-şi consumase deja puţinul său timp. Poate că şi eu o am, îşi zise Rick, continuând să urmărească ce se petrecea pe scenă. Repetiţia se va sfârşi, spectacolul va fi uitat, cântăreţii vor muri. În cele din urmă, partitura finală a muzicii va fi distrusă, de o manieră sau alta, numele de Mozart se va şterge, iar pulberea va gâştiga. Dacă nu pe această planetă, atunci pe o alta. Un timp, putem să fugim de ea. Aşa cum androizii pot să fugă de mine şi să mai trăiască o vreme limitată. Dar până la urmă eu tot îi prind; sau îi prinde alt vână-tor de recompense. Într-un fel, îşi dădu el seama, sunt o parte a procesului entropie de distrugere a formei. Asociaţia Rosen creează, iar eu nimicesc. Cel puţin astfel trebuie să li se pară lor!

  Pe scenă, Papageno şi Pamina se angajară într-un duet. Rick îşi întrerupse meditaţia, ca să-i asculte:

  Papageno: „Copila mea, ce-ar mai fi de spus acum?”

  Pamina: „Adevărul. Iată ce vom spune”.

  Aplecându-se şi uitându-se mai bine, Rick o studie pe Pamina în fustele ei grele, răsucite, cu şalul tras asemeni unui voal, peste umeri şi faţă. Examină încă o dată extrasele din ziare, apoi se lăsă pe spate, satisfăcut. ÎJ văd acum pe cel de-al treilea android Nexus-6. Îşi spuse. Aceasta este, deci, Lubă Luft. Puţin ironic, sentimentul pe care i-l cere rolul. oricât de plin de vitalitate, de activ şi de frumos la înfăţişare, un android evadat nu va putea spune adevărul; cel puţin, nu despre el însuşi.

  Pe scenă, Lubă Luft continua să cânte şi Rick se descoperi surprins de calitatea vocii ei; se ridica la nivelul celor mai bune interprete, chiar la acela al personalităţilor din colecţia lui de înregistrări istorice. Asociaţia Rosen o construise perfect, trebuia să admită asta. Şi din nou se percepu pe sine drept sub specie aeternitatis, distrugător de forme prin ceea ce vedea şi auzea acolo. Cu cât funcţionează mai bine, cu cât e mai bună etn-tăreaţă, cu atât e – probabil – mai multă nevoie de mine. Dacă androizii ar rămâne subetalon, ca de pildă vechiul Q^lOs. fabricat de Asociaţia Derain, n-ar fi o problemă şi nici nu s-ar vădi necesar talentul meu. Mă întreb când ar trebui s-o retrag, gândi Rick. Desigur, cât mai curând cu putinţă. La sfârşitul repetiţiei, când ea va pleca la cabină.

  Urmă o pauză. Repetiţia, anunţă dirijorul în engleză, franceză şi germană, avea-să fie reluată peste o oră şi jumătate. După care dirijorul plecă; muzicienii îşi lăsară instrumentele şi plecară şi ei. Ridicându-se din fotoliu, poliţistul îşi croi drum către culise, spre cabinele interpreţilor; urmă şirul figuranţilor, fără să se grăbească, gândindu-se. E mai bine să termine imediat. O să-mi pierd cât mai puţin timp să stau de vorbă cu ea şi s-o testez. De îndată ce voi fi sigur. Deşi, tehnic vorbind, nu putea fi sigur decât după aplicarea testului. Dar poate că Dave s-a înşelat – eu asta sper. Deşi se îndoia că ar fi fost în stare s-o facă. Instinctiv, simţul său profesional îşi spusese dejacu-vântul. Ca să fie altfel, ar fi trebuit să greşească. Şi după toţi aceşti ani petrecuţi în cadrul Departamentului.

  Opri un figurant şi-l întrebă care este cabina d-rei Luft; bărbatul, machiat şi purtând un costum de suliţaş egiptean, îi arătă cu degetul. Rick ajunse la uşa indicată, văzu prinsă de ea o notă pe care stătea scris cu cerneală CABINA D-REI LUFT şi ciocăni.

  — Intră!

  Poliţistul se supuse. Fata şedea la măsuţa toaletei, ţinând deschisă pe genunchi o partitură legată în pânză, uzată de prea multă folosinţă. Ici şi colo, făcea semne, cu ajutorul unui pix. Îşi păstrase costumul şi machiajul, exceptând şalul, pe care-l aşezase pe noptieră.

  — Da, vă rog! spuse ea, ridicând privirea. Machiajul făcea ca ochii să-i pară mai mari; enormi şi căprui, se fixară asupra lui şi nu-l mai slăbiră.

  — Sunt ocupată, după cum vedeţi!

  Engleza ei nu conţinea nici urmă de accent.

  — Vă puteţi compara liniştită cu Schwartzkopf, zise Rick.

  — Cine sunteţi? Tonul ei vădea o răceală plină de rezervă – şi o alta, diferită, pe care-o întâlnise la atâţia androizi. Întotdeauna aceeaşi situaţie: intelect deosebit, o mare abilitate, dar şi răceala cu pricina. Fără ea, însă, n-ar putea să le dea de urmă.

  — Sunt de la Departamentul Poliţiei din San Francisco, se prezentă el.

  — Oooh! ochiii mari, cu privirea intensă, nici măcar nu clipiră. Nu răspunseră. Şi ce faci pe-aici?

  Tonul ei, în mod ciudat, părea binevoitor. Aşezându-se pe un scaun din apropiere, Rick trase fermoarul valijoarei:

  — Am fost trimis să vă aplic un test pentru determinarea profilului personalităţii. Nu va dura mult, doar câteva minute.

  — Este neapărat nevoie? Femeia indică, printr-un gest, voluminoasa partitură legată în pânză. Am foarte mult de lucru.

  Începuse să pară îngrijorată.

  — Da, este. Rick scoase instrumentele necesare Testului Voigt-Kampff şi începu să le asambleze.

  — Un test de inteligenţă?

  — Nu. De măsurare a empatiei.

  — O să trebuiască să-mi pun ochelarii. Întinse mâna, vrând să deschidă sertarul măsuţei de machiaj.

  — Dacă puteţi însemna partitura fără ochelari, atunci puteţi trece şi testul, în aceleaşi condiţii. Am să vă. arăt câteva fotografii şi o să vă pun mai multe întrebări. Între timp.

  Se ridică şi se apropie de ea. Aplecându-se, îi apăsă tamponul adeziv pe obrazul puternic machiat.

  — Aşa, acum şi lumina asta, spuse Rick, ajustând unghiul' fascicolului de control, şi totul e gata!

  — Crezi că sunt androidă? Asta crezi? Vocea îi devenise aproape ştearsă. Nu sunt androidă. N-am fost pe Marte şi n-am văzut niciodată un robot umanoid! Genele ei lungi clipiră involuntar; bărbatul o văzu cum încearcă să pară calmă. Ai informaţii că în distribuţie s-a strecurat un adroid? Aş fi bucuroasă să te ajut. Dacă aş fi ceea ce crezi, aş mai face oare una ca asta?

  — Unui android, rosti Rick, nu-i pasă de ce i se întâmplă altui android. E unul dintre indiciile pe care le căutăm.

  — Atunci, conchise Lubă Luft, tu, trebuie să fii un android! Cuvintele ei îl opriră. O privi lung.

  — Pentru că slujba ta este să-i ucizi, nu-i aşa? urmă femeia. Reprezinţi ceea ce se cheamă un. Încercă să-şi amintească.

  — Un vânător-de-recompense, completă Rick. Dar nu sunt android.

  — Testul ăsta, pe care vrei să mi-l aplici. Vocea începuse să-i revină. Ţie ţi-a fost aplicat?

  Rick încuviinţă din cap.

  — Da. Cu foarte multă vreme în urmă; când am început să lucrez pentru prima dată în Departament.

  — Poate că e o amintire falsă. Nu s-au văzut atâtea cazuri de androizi cu memorii false?

  — Superiorii mei ştiu despre test. Pentru un poliţist este obligatoriu.

  — Poate că a „existat cândva un om care arăta la fel cu tine şi pe care l-ai ucis ca să-i iei locul. Iar superiorii tăi habar n-au. Zâmbi. Ca şi cum l-ar fi invitat să fie de acord cu ea.

  — Să continuăm testul, spuse Rick, dând la iveală setul de întrebări.

  — Am să mă supun testului, zise Lubă Luft, dacă ţi-l aplici tu mai întâi.

  Din nou o privi lung, deranjat din ceea ce avea de gând să facă.

  — N-ar fi mai corect aşa? întrebă femeia. Atunci aş avea o certitudine în privinţa identităţii tale. Nu ştiu. pari atât de deosebit, de dur şi de ciudat. Se cutremură, apoi zâmbi iarăşi. Plină de speranţă.

  — N-ai fi capabilă să-mi aplici Textul Voigt-Kampff. Este nevoie de multă experienţă pentru asta. Acum, ascultă-mă, te rog, cu atenţie. Aceste întrebări vor avea legături cu unele situaţii sociale în care te-ai putea afla; vreau de la dumneata o încercare de răspuns, indiferent cum sună acesta. Şi vreau s-o faci cât mai repede posibil. Unul dintre factorii pe care-i voi înregistra este întârzierea în timp a răspunsului – desigur, dacă se va ivi cazul.

  Îşi alese întrebarea de început.

  — Stai la televizor şi deodată descoperi o viespe care ţi se târăşte pe încheietura mâinii.

  Îşi consultă ceasul, urmărind secundele. Consultă şi cele două cadrane identice.

  — Ce-i aia o „viespe”? întrebă Lubă Luft.

  — Un gândac zburător care încapă.

  — Oh, ce ciudat! Ochii ei imenşi se lărgiră încă şi mai mult, într-o acceptare copilărească de parcă bărbatul i-ar fi revelat misterul primordial al creaţiei. Şi gândacii ăştia mai există? N-am văzut niciunul, niciodată.

  — Au murit din cauza pulberii radioactive. Chiar nu ştii ce este o viespe? Probabil că trăiai pe vremea când se mai găseau viespi; au trecut doar.

  — Cum se spune în germană la „viespe”?

  Rick. Încearcă să-şi amintească, dar nu reuşi.

  — Engleza dumitale e perfectă, rosti el, mohorât.

  — Accentul meu este perfect, îl corectă ea. Trebuie să fie, din cauza rolurilor interpretate în operele lui Purceii, Walton şi Vaughn Williams. Vocabularul, însă, nu-l am prea bogat.

  Îl privi cu un aer sfios.

  — Wespe, zise el, amintindu-şi cuvântul german.

  — Ach, da; eine Wespe. Femeia avu un zâmbet uşor. Şi care era întrebarea? Am şi uitat-o.

  — Să încercăm alta. Era imposibil acum să mai obţină un răspuns semnificativ. Urmăreşti la televizor un film vechi, dinainte de război. Ţi se prezintă o petrecere în plină desfăşurare; antreul constă (sări peste prima parte a întrebării) din dine fiert, umplut cu orez.

  — Nimeni n-ar omori şi mânca un câine, răspunse femeia. Valorează o avere. Bănuiesc, totuşi, că ar putea fi o imitaţie. Un înlocuitor. Corect? Dar ăştia sunt făcuţi din cabluri şi motoraşe; nu se pot mânca.

  — E vorba de un câine dinainte de război, scrâşni Rick.

  — Nu mă născusem înainte de război.

  — Dar ai văzut filme vechi la televizor.

  — Filmul era cumva tăcut în Filipine?

  — De ce?

  — Pentru că acolo obişnuiau să consume câine fiert, umplut cu orez. Îmi amintesc acum că am citit asta undeva, spuse Lubă Luft.

  — Dar răspunsul dumitale? insistă Rick. Vreau reacţia socială emoţională, morală.

  — În legătură cu filmul? Femeia medită câteva clipe. Aş renunţa la el şi m-aş uita la spectacolul Matahalei Prietenoase.

  — De ce-ai renunţa la film?

  — Păi, spuse ea, aprinzându-se, cine dracu'-ar vrea să urmărească un film vechi, turnat în Filipine? Ce altceva s-a întâmplat acolo, în afară de Marşul Morţii? Ţie ţi-ar place să vezi aşa ceva?

  Îl privi indignată. Pe ecrane, acele zvâcniră în toate părţile. După o pauză, Rick rosti agale:

  — Ai închiriat o cabană la munte.

  — Ja. Femeia încuviinţă din cap: Continuă! Aştept.

  — Cabana e situată într-o zpnă încă verde.

  — Pardon? N-am auzit niciodată termenul ăsta.

  — Deci un loc unde mai cresc încă arbuşti şi copaci. Cabana e decorată în stil rustic, cu trunchiuri de pin noduros şi are un cămin uriaş. Pe pereţi, cineva a agăţat nişte hărţi vechi, ediţii Currier and Ives, iar deasupra căminului stă cocoţat un cap de cerb – un mascul adult, cu coarne rămuroase. Însoţitorii dumitale admiră decorul cabanei şi.

  — Nu înţeleg cuvintele „Currier”, „Ives”, şi „decor”, zise Lubă Luft; părea că se luptă totuşi să-şi amintească sensul lor. Trebuie să fie ceva cu orez4 ca în cazul câinelui. „Currier” este ceea ce se face cu orez. În germană se spune Curry.

  Rick. n-ar fi putut pricepe pentru nimic în lume dacă aiureala semantică a Lubei Luft avea un scop anume sau nu. După consultări cu sine însuşi, decise să încerce o nouă întrebare; ce altceva ar fi fost în stare să facă?

  — Îţi dai întâlnire cu un bărbat, zise el, şi acesta-ţi cere să-i vizitezi apartamentul. În timp ce eşti acolo.

  — O, nein, îl întrerupse Lubă Luft. N-am să fiu acolo. Răspunsul e uşor de dat.

  — Nu la asta se referă întrebarea!

  — Ai pus o întrebare greşită? Dar am înţeles-o totuşi. De ce sunt greşite întrebările la care ştiu să răspund? Sau se aşteaptă din partea mea să nu înţeleg?

  Cu un gest nervos, îşi trecu mâna peste faţă; discul adeziv se dezlipi şi căzu pe podea, unde se rostogoli sub măsuţa de machiaj.

  — Ach, Gott! murmură femeia, aplecându-se să-l ridice. Se auzi pârâitul unei haine care se rupe; era costumul ei, minuţios lucrat.

  — Lasă, îl ridic eu, spuse Rick, dând-o la o parte; îngenun-chie orbecăind pe sub măsuţa de la toaletă, până când degetele îi întâlniră discul.

  Se ridică în picioare şi în clipa aceea privirile îi căzură pe o armă-laser îndreptată asupra lui.

  — Întrebările tale, spuse Lubă Luft cu voce rece, categorică, au început să aibă de-a face cu sexul. Presupun că în cele din urmă asta şi urma. Nu eşti de la Departamentul Poliţiei; eşti un obsedat sexual.

  — Poţi să-mi verifici legitimaţia, bângui Rick. Duse mâna către buzunarul hainei. Degetele – remarcă imediat – începuseră iarăşi să-i tremure, exact ca în cazul lui Polokoff.

  — Dacă te mişti, îl preveni Lubă Luft, te ucid.

  — Oricum o vei face.

  Se gândi ce cursă ar fi luat lucrurile dacă ar fi aşteptat până când ar fi avut-o pe Rachael Rosen alături. Acum, însă, i se părea lipsit de sens să mai insiste asupra acestui fapt.

  — Dă-mi să văd şi celelalte întrebări. Întinse mâna şi el îi aruncă în silă restul cartonaşelor.

  — Într-o revistă dai peste un afiş mare cât toată pagina, în-făţişând imaginea unei fete goale”. Asta-i una dintre întrebările de care vorbeam. „Rămâi însărcinată cu un bărbat care ţi-a promis că te ia de nevastă. Individul fuge cu altă femeie, cea mai bună prietenă a ta; atunci te hotărăşti să ai un avort”. Sensul este evident. O să chem poliţia!

  Ţinând încă laserul îndreptat asupra lui, cântăreaţa traversă încăperea, ridică receptorul videofonului şi formă numărul centralistei.

  — Fă-mi, te rog, legătura cu Departamentul Poliţiei din San Francisco. Am nevoie de un poliţist.

  — Bună idee, oftă Rick, uşurat. Cea mai bună posibilă. I se părea totuşi ciudat că Lubă Luft luase o asemenea hotărâre; de ce nu-l omora pur şi simplu? Odată sosită patrula poliţiei, şansele ei aveau să dispară în întregime şi totul avea să se întoarcă în favoarea lui.

  Se crede probabil om, decise el. Cu siguranţă, nu ştie că nu e aşa.

  Câteva minute mai târziu, timp în care Lubă Luft îl ţinuse mereu în bătaia armei, îşi făcu apariţia o namilă de poliţai îmbrăcat într-o uniformă arhaică, din care nu lipseau arma şi insigna în formă de stea.

  — E-n regulă, se adresă el Lubei Luft. Pune jucăria aia deoparte! Femeia aşeză arma pe masă şi el o ridică, examin.înd-o ca să-i vadă încărcătura.

  — Ce se întâmplă aici? înainte ca Lubă Luft să poată răspunde poliţistului se întoarse către Rick: Tu cine eşti? vru el să ştie.

  — A intrat în cabina mea pe neaşteptate, se plânse femeia. Nu l-am mai văzut niciodată până acum. Pretindea că face un sondaj sau cam aşa ceva şi voia să-mi pună nişte întrebări; ani crezut că totul e în regulă şi i-am spus da, sunt de acord, dar după aceea a început să-mi pună întrebări obscene!

  — Ia să-ţi văd actele! îi ceru poliţistul lui Rick, întinzând mâna.

  — Sunt vânător-de-recompense în cadrul Departamentului, răspunse Rick, în timp ce-şi scotea legitimaţia.

  — Îi cunosc pe toţi din Departament, mârâi namila, exami-nând portofelul lui Rick. Zici că lucrezi acolo?

  — Superiorul meu este inspectorul Harry Bryant. Am preluat problemele lui Dave Holden, pe perioada cit acesta se află în spital.

  — Cum spuneam, îi cunosc pe toţi vânătorii-de-recompense, continuă ofiţerul. De tine n-am auzit niciodată.

  Întinzând mâna, îi restitui actele.

  — Sunaţi-l pe inspectorul Bryant!

  — Nu există nici un inspector Bryant, rânji namila.

  În clipa aceea, Rick îşi dădu seama ce se întâmplă.

  — Şi tu eşti tot android, ca şi Lubă Luft. Îndreptându-se spre videofon, ridică receptorul. O să sun eu însumi la Departament!

  Se întrebă cât de departe ar putea ajunge, înainte de a fi oprit de cei doi androizi.

  — Numărul, zise poliţistul, este.

  — Cunosc numărul!

  Rick formă cifrele şi obţinu legătura cu centralista de serviciu.

  — Aş vrea să vorbesc cu inspectorul Bryant! se adresă el femeii apărute pe ecran.

  — Cine întreabă, vă rog?

  — Numele meu este Rick Deckard.

  Se opri, aşteptând; între timp, într-un colţ al încăperii, poliţistul îi luă Lubei Luft o declaraţie. Nimeni nu părea* să-i acorde vreo atenţie.

  Urmă o pauză, apoi chipul lui Harry Bryant apăru pe ecran.

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe Rick.

  — O încurcătură, răspunse acesta. Unul dintre androizii de pe lista lui Dave a reuşit să cheme la telefon un aşa-zis poliţist. Nu pot să-i demonstrez cine sunt; individul spune că-i cunoaşte pe toţi vânătorii-de-recompense din cadrul Departamentului şi că n-a auzit niciodată de mine. Şi nici de dumneavoastră, adăugă el.

  — Dă-mi-l să vorbesc cu el, ceru Bryant.

  — Inspectorul Bryant vrea să vă vorbească! spuse Rick, întinzând receptorul. Namila încetă s-o mai chestioneze pe Lubă Luft şi se apropie de videofon.

  — Alo, aici ofiţerul Crams, rosti el pe un ton energic. Urmă o pauză. Apoi: Alo? Ascultă, rosti „alo”, de mai multe ori, după care se întoarse către Rick: Nu e nimeni pe linie. Şi nici pe ecran. Arătă cu degetul înspre televizor. Într-adevăr, Rick nu văzu pe nimeni.

  Luând receptorul, chemă de mai multe ori: D-le Bryant ascultă, aşteaptă – nimic. Am să încerc iarăşi, spuse. Aşeză aparatul în furcă, ezită câteva clipe, apoi formă încă o dată numărul binecunoscut. Telefonul sună, dar nimeni nu răspunse; sună iar şi iar, încontinuu.

  — Lasă-mă să încerc şi eu, interveni Crams, luându-i lui Rick receptorul. Probabil ai nimerit greşit. Apăsă tastele pe rând. Numărul este.

  — Cunosc numărul, se strâmbă Rick.

  — La aparat ofiţerul Crams. rosti namila în receptorul vi-deofonului. Există în cadrul Departamentului vreun inspector cu numele de Bryant? Scurtă pauză, apoi: Mă rog, dar despre un vânător-de-recompense cu numele de Rick Deckard ştiţi ceva? O nouă pauză. Sunteţi siguri? Nici de curând. – oh, înţeleg! perfect, mulţumesc. Nu, situaţia e sub control.

  Închise aparatul şi se întoarse spre Rick.

  — Am fost în legătură cu el, rosti acesta. I-am vorbit; mi-a cerut să discut cu dumneata. Probabil e deranjat videofonul; undeva, s-a rupt vreun cablu. N-aţi văzut? Chipul lui Bryant a apărut pe ecran, după care a dispărut.

  Se simţea complet dezorientat.

  — Am declaraţia d-rei Luft, Deckard! spuse ofiţerul Crams. Să mergem deci la palatul de Justiţie, să te trec în evidenţe.

  — Bine, acceptă Rick. Se întoarse către Lubă Luft: Voi reveni curând. N-am încheiat încă testarea!

  — E nebun, exclamă femeia, adresându-se lui Crams. Îmi dă fiori! Şi într-adevăr, se cutremură.

  — Pentru ce spectacol repetaţi? întrebă poliţistul.

  — Flautul fermecat, răspunse prompt Rick.

  — Nu pe tine te-am întrebat! îl fulgeră Crams. cu o privire plină de dezgust.

  — De-abia aştept să ajung la Palatul de Justiţie, spuse Rick. Odată şi-odată, problema trebuie rezolvată.

  Apucând minerul valijoarei, se îndreptă către uşa cabinei.

  — Nu mai înainte de a te percheziţiona, spuse Crams. O făcu repede, dând la iveală laserul şi pistolul de rezervă al lui Rick, pe care le luă cu el, după ce mirosi câteva clipe ţeava celui de-al doilea.

  — Cu ăsta s-a tras de curând, constată el.

  — Acum câteva minute, am retras un android. Mai am încă rămăşiţele lui, sus, pe-acoperiş.

  — O. K. zise Crams. Mergem până acolo să aruncăm o privire.

  În vreme ce se pregăteau să plece. Lubă Luft îi urmă până la uşa.

  — N-o să se mai întoarcă, nu-i aşa, d-Ie ofiţer? Mi-e frică de el; e atât de ciudat.

  — Dacă are sus, în maşină, trupul cuiva ucis, rosti rar Crams, atunci n-o să se mai întoarcă.

  Îl înghionti pe Rick şi împreună urcară în ascensorul care-i duse pe acoperiş.

  Deschizând portiera aeroglisorului lui Rick. poliţistul privi tăcut trupul lui Polokoff.

  — Un adroid, explică Rick. M-au trimis să-l urmăresc. A fost câţ pe ce să mă păcălească, pretinzând că.

  — Îţi vor lua declaraţia la Palatul de Justiţie. Îl întrerupse ofiţerul Crams, îmbrâncindu-l către aeroglisorul său, purtând vizibil marcate însemnele poliţiei. Prin intermediul staţiei de radio, ceru să vină cineva care să ridice rămăşiţele lui Polokoff.

  — În regulă, Deckard, spuse el apoi, întrerupând legătura. Să mergem!

  Cu cei doi oameni la bord, maşina poliţiei se ridică bâzâind de pe acoperiş, îndreptându-se către sud.

  Ceva, observă Rick, nu era în regulă: Crams conducea aeroglisorul într-o direcţie greşită.

  — Palatul de Justiţie, zise Rick. e în nord, pe Lombard Street.

  — Acela e vechiul Palat de Justiţie, răspunse poliţistul. Cel nou se află pe Mission Street. Clădirea fostului sediu devine tot mai dărăpănată; deja e o ruină. Nimeni n-o mai foloseşte de ani de zile. Atât de mult timp a trecut de când ai fost verificat ultima dată?

  — Du-mă pe Lombard Street! ceru Rick.

  Înţelesese acum totul; amploarea a ceea ce androizii. lucrând împreună, reuşiseră să înfăptuiască. Nu va supravieţui acestei călătorii, pentru el era sfârşitul, aşa cum fusese aproape şi pentru Dave Holden şi cum avea să fie pentru toţi, în cele din urmă.

  — Fata aceea arăta destul de bine, zise poliţistul Crams. Desigur, în costumul pe care-l purta nu-i poţi vedea trupul. Dar aş spune că e al dracului de bine făcută.

  — Recunoaşte că eşti android. Îi ceru Rick.

  — De ce? Nu sunt aşa ceva. Ce faci. dai Jârcoale şi omori oamenii, spunându-ţi că retragi nişte androizi? îmi dau seama de ce era speriată Lubă Luft. A procedat foarte bine când ne-a chemat în ajutor.

  — Atunci du-mă la Palatul de Justiţie de pe Lombard Street!

  — Cum spuneam.

  — O să-ţi ia cel mult trei minute, insistă Rick. Vreau să-l văd. În fiecare dimineaţă merg acolo la slujbă; trebuie să mă conving că a fost abandonat de ani de zile, cum susţii dumneata.

  — Poate că tu eşti android, zise Crams. Înzestrat cu o memorie falsă, cum se obişnuieşte. Te-ai gândit la asta?

  Zâmbi rece, continuându-şi drumul spre sud.

  Conştient de înfrângere, Rick deveni mai potolit. Neajutorat, aştepta cele ce aveau să urmeze – orice-ar fi uneltit androizii, acum, când puseseră mâna pe el.

  Şi totuşi, pe unul l-am doborât, îşi spuse. L-am retras pe Po-lokoff. Iar Dave a făcut la fel cu alţi doi.

  Planând peste Mission Street, maşina ofiţerului de poliţie Crams se pregăti de aterizare.

  ZECE.

  Palatul de Justiţie de pe Mission Street, pe al cărui acoperiş coborâse aeroglisorul, ieşea în evidenţă printr-o serie de turle baroce, bogat ornamentate. Complicată şi modernă, structura i se păru lui Rick atrăgătoare – cu excepţia unui singur amănunt: n-o mai văzuse niciodată până atunci!

  Maşina poliţiei se opri. Câteva minute mai târziu, Rick Dec-kard se găsea în camera de verificări.

  — 304, se adresă poliţistul Crams sergentului aşezat la un birou înalt. Apoi 612,4 şi aşteptăm. Se consideră a fi unul de-al nostru.

  — 406,7 spuse sergentul de la fişier, completând formularele; scria cu mişcări leneşe, oarecum plictisit. Treabă de rutină, păreau să spună expresia şi atitudinea lui. Nimic interesant.

  — Pe-aici, îi arătă Crams lui Rick, însoţindu-l la o măsuţă unde un tehnician manevra echipamentul cu care Rick era de multă vreme familiarizat.

  — E pentru determinarea diagramei cerebrale, îl lămuri Crams. În scopuri de identificare.

  — Cunosc, i-o reteză Rick. Pe vremuri, când era şi el doar un simplu copoi, adusese mulţi suspecţi în faţa unei măsuţe asemănătoare. Asemănătoare, dar nu aceeaşi.

  Odată luată diagrama cerebrală, Rick fu condus într-o cameră la fel de familiară; cu un gest reflex, începu să-şi pună la un loc lucrurile de valoare, în vederea transferului. Nu are nici un sens, îşi spuse. Cine sunt aceşti oameni? Dacă locul în care mă aflu a existat întotdeauna, atunci de ce n-am ştiut despre el? La fel şi ei, de ce nu ştiu nimic despre noi? Două poliţii paralele – a lor şira noastră. Nu s-au interferat însă niciodată, după câte ştiu. Ori poate că au făcut-o, gândi Rick. Poate că nu este prima oară. Greu de crezut că nu s-ar fi întâmplat până acum. Dacă avem într-adevăr de-a face cu un aparat poliţienesc, cu ceea ce se pretinde el însuşi a fi.

  Un bărbat îmbrăcat în haine civile se desprinse din colţul în care stătuse până atunci; cu paşi măsuraţi, imperturbabili, se apropie^ de Rick Deckard, privindu-l plin de curiozitate.

  — Ăsta cine mai e? îl întrebă el pe Crams.

  — Suspect de omucidere, îl lămuri ofiţerul. I-am descoperit în maşină un cadavru, despre care individul pretinde că e al unui android. În clipa de faţă verificăm; le-am dat celor de la laborator să facă analiza măduvei spinării. Pe deasupra, tipul susţine că e ofiţer de poliţie. Vânător-de-recompense. În felul acesta a pătruns în cabina unei actriţe, cu scopul de a-i pune întrebări dubioase. Femeia s-a îndoit de spusele lui şi ne-a chemat în ajutor.

  Făcând un pas înapoi, Crams întrebă:

  — Vreţi să continuaţi dumneavoastră interogatoriul, domnule?

  — Da. Civilul – ofiţer superior de poliţie – îl privi pe Rick cu ochii săi albaştri; avea nasul ascuţit şi proeminent, iar buzele inexpresive. Ce porţi înăuntru, d-le Deckard? întrebă, luând în mână valijoara lui Rick.

  — Materialele necesare Testului Voigt-Kampff de determinare a personalităţii. Tocmai îl aplicam asupra unei suspecte, când am fost arestat de omul dumneavoastră. Urmări din priviri cum oficialul scotocea prin conţinutul valijoarei, examinând fiecare obiect. Întrebările pe care le-am pus Luvei Luft sunt cele prevăzute în standardele V-K, tipărite pe.

  — Îi cunoşti pe George Gleason şi pe Phil Resch? întrebă ofiţerul în civil.

  — Nu, răspunse Rick; ambele nume îi erau străine.

  — Sunt vânătorii-de-recompense pentru California de nord. Amândoi, angajaţi ai Departamentului nostru. Poate c-o să te întâlneşti cu ei, cât timp vei sta aici. Şi totuşi, eşti ardoid, d-le Deckard? Te întreb pentru că în trecut am avut de-a face de mai multe ori cu androizi evadaţi, care pozau în vânători-de-re-compense aflaţi în căutarea unor suspecţi.

  — Nu sunt, zise Rick. Puteţi să mă supuneţi Testului Voigt-Kampff; am mai făcut-o şi altădată, nu mă sfiesc s-o fac şi-aeum. Dar ştiu care vor fi rezultatele. Pot să-i dau telefon soţiei?

  — Îţi este îngăduită, o singură convorbire. Preferi s-o suni pe ea, mai curând decât pe un avocat?

  — Am s-o chem pe nevastă-mea, hotărî Rick. La nevoie, poate să-mi aducă ea un avocat.

  Oficialul îi oferi o monedă de cincizeci de cenţi.

  — Videofonul e acolo, arătă el, cu un gest al mâinii. Îl urmări pe Rick cum traversează încăperea, către aparat, apoi se întoarse la conţinutul valijoarei.

  Introducând moneda, Rick formă numărul de-acasă. Rămase în aşteptare, un timp care i se păru o eternitate.

  Pe ecran se ivi chipul unei femei.

  — Bună! zise ea. Nu era Iran. Era un chip pe care nu-l mai văzuse niciodată până atunci.

  Agăţând receptorul în furcă, Rick se înapoie la ofiţerul în haine civile.

  — N-ai avut noroc? întrebă acesta. Poţi să mai încerci o dată; în privinţa asta, noi, cei de-aici, suntem destul de înţelegători. N-am însă cum să-ţi ofer posibilitatea de a fi eliberat pe cauţiune, pentru că delictul dumjtale nu intră în categoria respectivă. Când eşti totuşi acuzat de.

  — Ştiu, zise Rick, acru. Cunosc procedura poliţienească.

  — Poftim valijoara! Şi vino în biroul meu; aş vrea să mai stăm de vorbă. O porni înainte, de-a lungul unui coridor lateral; Rick îl urmă. După o vreme, ofiţerul se opri şi se întoarse: Numele meu este Garland. Îşi strânseră mâinile, scurt, bărbă-teşte. Ofiţerul deschise uşax biroului şi se grăbi să se aşeze la masa de lucru – mare, cu hârtiile frumos aranjate pe ea. Ia loc, te rog!Rick se aşeză pe un fotoliu.

  — Testul pe care l-ai amintit, Voigt-Kampff. Arătă înspre valijoara. Şi tot materialul pe care-l cari cu dumneata. E un mijloc de a depista androizii?

  Îşi umplu pipa, o aprinse, pufăi de câteva ori.

  — Da, este testul nostru de bază, confirmă Rick. Singurul pe care-l întrebuinţăm în mod curent. Şi singurul capabil să distingă noul tip de creier Nexus-6. N-aţi auzit despre el?

  — Cunosc mai multe scări de analiză a profilului personalităţii la androizi. Pe aceasta, însă, nu.

  Continuă să-l studieze intens pe Rick, cu o expresie de încordare pe chip, fără ca vânătorul-de-recompense să reuşească să-şi dea seama ce gândea Garland.

  — Foile acelea pătate, trase la indigo, continuă inspectorul. Acelea' pe care le ai în valijoară. Cu sarcinile dumitale: Polokoff, Lubă Luft. Următorul pe listă sunt eu!

  Rick îl privi lung câteva clipe, apoi se repezi la valiză.

  Garland spusese adevărul; o vreme, niciunul dintre cei doi nu scoase un cuvâht. După care inspectorul îşi drese glasul, tuşind nervos.

  — Neplăcută senzaţie, spuse el. Să te trezeşti dintr-odată pe lista unui vânător-de-recompense. sau ce-oi fi dumneata, d-le Deckard!

  Apăsă pe un buton de pe birou:

  — Trimite-mi pe unul dintre hăitaşii noştri, indiferent pe care! Perfect, mulţumesc!

  Luă mâna de pe buton.

  — Phil Resch va fi aici într-o clipă, îi spuse el lui Rick. Aş vrea să văd şi lista lui, înainte de a continua.

  — Credeţi că aş putea figura pe ea? întrebă Rick.

  — Tot ce se poate. Vom şti de îndată. În probleme atât de delicate, e mai bine să fim siguri. Să nu lăsăm lucrurile pe seama şansei. Hârtia asta cu date despre mine. Arătă spre copia la indigo. Nu pomeneşte nimic despre faptul că aş fi inspector, de poliţie; în mod eronat îmi atribuie meseria de agent de asigurări. Altfel, în ce priveşte datele fizice, vârsta, obiceiurile personale, adresa actuală – toate sunt cele reale. Da. ce mai! Uită-te şi dumneata!

  Împinse foaia de hârtie spre Rick; acesta o luă şi-şi aruncă privirea peste ea.

  Uşa biroului se deschise şi-şi făcu apariţia un bărbat înalt, osos, cu trăsături colţuroase. Purta ochelari cu rama de os şi o barbă scămoşată în stil Vandyke. Garland se ridică în picioare, făcând prezentările:

  — Rick Deckard, Phil Resch! Amândoi sunteţi vânăto-ri-de-recompense şi a sosit probabil timpul să faceţi cunoştinţă!

  — În ce oraş lucraţi? întrebă Phil Resch. În timp ce-şi dădeau mâna.

  — San Francisco, răspunse Garland în locul lui Rick. Uite. aruncă o privire peste lista asta. Vezi cine urmează!

  Îi întinse lui Phil Resch foaia de hârtie. Cea cuprinzând propria lui descriere.

  — Hei, Gar. dar ăsta eşti tu?!

  — Mai mult de-atât, spuse Garland. E trecută acolo, pe lista de retrageri şi Lubă Luft, cântăreaţa de operă. Şi Polokoff. Ţi-l aminteşti pe Polokoff? Acum e mort – l-a doborât acest vână-tor-de -recompense, sau android, sau ce-o fi el. Aşteptăm, din clipă în clipă, rezultatul testelor de laborator. Să vedem dacă există o bază credibilă pentru.

  — Polokoff, cel cu care am stat de vorbă? întrebă Phil Resch. Moş Crăciun ăla cât un munte, de la interpol? Rămase pe gânduri, ciupindu-şi barba răvăşită. Cred că e bună ideea de a-i aplica un test asupra măduvei spinării.

  — Şi de ce, mă rog? întrebă Garland, evident iritat. O facem doar ca să înlăturăm orice bâză legală în virtutea căreia acest. om, Rick Deckard ar putea pretinde că n-a omorât pe nimeni – că „a retras”, numai, un android!

  — Polokoff m-a şocat întotdeauna prin răceala firii lui, spuse Phil Resch. Era extrem de cerebral şi de calculat; detaşat de orice.

  — O mulţime de agenţi ai interpolului sunt aşa, observă Garland, tot mai nervos.

  — Pe Lubă Luft încă n-am întâlnit-o, continuă ne tulburat Phil Resch. Deşi discurile i le-am ascultat. Pe ea ai testat-o?

  — Începusem, răspunse Rick. Dar n-am reuşit să obţin un rezultat edificator. A chemat un copoi care a stricat totul.

  — Şi pe Polokoff?

  — N-am avut niciodată ocazia să-i aplic testul.

  — Bănuiesc, de asemenea, că nici pe inspectorul Garland n-ai avut prilejul să-l testezi, murmură Phil Resch, mai mult ca pentru sine.

  — Bineînţeles că nu, interveni Garland, cu faţa schimonosită de indignare; cuvintele îl înecară, aspre şi înverşunate.

  — Ce test foloseşti? se interesă Phil Resch.

  — Scala Voigt-Kampff.

  — N-o cunosc. Amândoi, şi Resch, şi Garland, păreau a gândi foarte rapid în ceea ce priveşte problemele profesiei lor – dar nu la unison. Am susţinut întotdeauna, continuă Resch, că locul cel mai potrivit pentru un android care vrea să se ascundă ar fi o organizaţie uriaşă, de dimensiunile Interpolului. Pe Polokoff am vrut să-l testez chiar de la început, dar n-am găsit pretextul. Şi nici nu cred că s-ar fi ivit – ceea ce constituie un alt avantaj pe care un asemenea loc îl conferă unui adroid îndrăzneţ.

  Ridicându-se încet în picioare, inspectorul Garland îl privi pe Phil Resch drept în faţă:

  — Nu cumva voiai să mă testezi şi pe mine?

  Un zâmbet discret traversă chipul lui Phil Resch; vru să răspundă, apoi ridică din umeri. Nu părea speriat de atitudinea superiorului său, în pofida evidentei mânii a lui Garland.

  — Cred că nu înţelegi situaţia, spuse acesta. Omul ăsta – sau androidul —, Rick Deckard, vine la noi din partea unei agenţii de poliţie fantomă, având ca bază de operaţii, după spusele lui, vechiul sediu departamental de pe Lombard Street. N-a auzit niciodată de noi şi nici noi n-am auzit de el – deşi ne aflăm, în mod evident, de aceeaşi parte a baricadei. Întrebuinţează un test despre care nu ştim nimic, iar lista pe care-o poartă la el nu cuprinde numele unor androizi, ci pe acelea ale unor oameni. A ucis deja – cel puţin o dată. Iar dacă Lubă Luft n-ar fi avut acces la un videofon, probabil ar fi omorât-o şi pe ea, după care ar fi venit să-mi dea târcoale mie.

  — Hmmm! mormăi Phil Resch.

  — Hmmm! îl imită Garland, furios. În clipa aceea arăta ca şi cum ar fi fost la un pas de apoplexie. Asta-i tot ce găseşti de spus?

  Răsună semnalul intercomului şi, imediat, vocea unei femei:

  — Inspectore Garland, a sosit raportul laboratorului în cazul Polokoff!

  — Cred că ar trebui să-l auzim, zise Phil Resch.

  Garland îi aruncă o privire clocotind de furie. Apoi se aplecă şi apăsă pe butonul intercomului:

  — În regulă, d-ră French! Dă-i drumul!

  — Analiza măduvei spinării arată că Polokoff era un robot umanoid. Doriţi o detaliere a.?

  — Nu, e suficient şi-atât.

  Inspectorul se aşeză iarăşi în fotoliu, contemplând îndârjit peretele cel mai depărtat al încăperii; nu le spuse nimic, nici lui Rick, nici lui Phil Resch.

  — Pe ce se bazează Testul Voigt-Kampff, d-le Deckard? întrebă acesta din urmă.

  — Pe gradul de empatie al răspunsurilor, într-o multitudine de situaţii sociale, majoritatea având legătură cu animale vii.

  — Al nostru e probabil mai simplu, comentă Phil Resch. Arcul-reflex, ce apare ca răspuns în ganglionii superiori ai coloanei spinale, necesită câteva microsecunde în plus la un robot umanoid, în comparaţie cu sistemul nervos al omului.

  Întinzându-se peste biroul inspectorului Garland, trase către el un teanc de hârtii; cu ajutorul unui pix, începu să facă o schiţă.

  — Folosim un semnal sonor sau o fulgerare luminoasă. Subiectul apasă un buton, iar timpul scurs este măsurat. Bineînţeles, efectuăm mai multe încercări! Intervalul variază, atât la om, cât şi la android. Dar după măsurarea a zece reacţii, credem că reperul obţinut este unul sigur. După aceea, la fel ca şi în cazul dumitale cu Polokoff, analiza măduvei spinării ne sprijină concluzia.

  O vreme, domni tăcerea, apoi Rick spuse:

  — Puteţi să-mi aplicaţi testul. Sunt pregătit. Desigur, mi-ar place să fac şi eu acelaşi lucru în cazul vostru. Bineînţeles, dacă sunteţi de acord.

  — Se-nţelege, răspunse Resch, continuând să-l studieze pe inspectorul Garland. De ani de zile susţin că Testul Arcului Reflex Boneli ar trebui aplicat în mod obişnuit personalului poliţiei, cu atât mai necesar cu cât acesta se află mai sus pe scară ierarhică. Nu-i aşa, inspectore?

  — E-adevărat, confirmă Garland. iar eu m-am opus de fiecare dată, pe motivul că asta ar cobori moralul poliţiştilor din cadrul Departamentului.

  — Cred că acum ar trebui să vă răzgândiţi. zise Rick. Având în vedere raportul laboratorului asupra lui Polokoff.

  UNSPREZECE

  — Bănuiesc că aşa ar trebui, zise Garland. Împunse aerul cu degetul, în direcţia lui Phil Resch. Dar te previn: n-or să-ţi convină rezultatele testului!

  — Ştii cumva care vor fi ele? întrebă Resch, vizibil surprins; nu părea să-i facă plăcere.

  — Aproape sută la sută, zise inspectorul Garland.

  — Bine, încuviinţă Phil Resch. Mă duc să aduc instrumentele necesare pentru Testul Boneli. Se îndreptă spre uşa biroului, o deschise şi se pregăti să dispară în hol. Mă întorc în trei sau patru minute, se adresă el lui Rick. Apoi închise uşa în urma lui.

  Băgând mâna în sertarul din dreapta al biroului, inspectorul Garland scotoci prin el câteva clipe, după care scoase la iveală o armă-laser; puţin nehotărât, o răsuci un timp în mână, aţintind-o în final asupra lui Rick.

  — Degeaba, spuse acesta. Nu schimbă cu nimic lucrurile. Resch îmi va aplica testul post-mortem, aşa cum aţi procedat şi în cazul lui Poâokoff. Apoi va insista să fiţi, şi unul, şi celălalt, supuşi acestui test. Boneli, sau cum s-o mai fi chemând el.

  Arma-laser rămase în aceeaşi poziţie.

  — A fost o zi cu ghinion încă de la început, zise Garland. Mai ales când am văzut că locotenentul Crams te aduce aici; am avut o presimţire – de asta am intervenit.

  Încetul cu încetul, lăsă în jos arma. Stătea ţinând-o strâns în mână, apoi ridică din umeri, trase sertarul şi-o aruncă la loc, înăuntru. Încuie sertarul şi puse cheia în buzunar.

  — Ce vor arăta testele aplicate asupra fiecăruia dintre noi? întrebă Rick.

  — Idiotul ăla de Resch., înjură Garland.

  — Nu ştie adevărul?

  — Habar n-are. Nici măcar nu bănuieşte. Altfel n-ar putea să ducă viaţa unui vânător-de-recompense – ocupaţie specifică oamenilor, nu androizilor. Indică printr-un gest valijoara lui Rick. Listele dinăuntru. ceilalţi suspecţi pe care ţi se cere să-i testezi şi apoi să-i retragi – îi cunosc pe toţi. Făcu o pauză, înainte de a continua: Am venit aici împreună, cu aceeaşi navă plecată de pe Marte. Nu şi Phil Resch el a mai întârziat o săptă-mână, timp în care i s-a implantat o memorie sintetică.

  Dintr-odată, bărbatul tăcu. Ori, mai curând, androidul tăcu.

  — Ce-o să facă în clipa când va afla? întrebă Rick.

  — N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Garland cu vocea parcă venită din depărtări. Din punct de vedere abstract, pur intelectual, ar trebui să fie ceva interesant. Poate că mă va ucide, apoi se va omorî şi el; poate te va ucide şi pe dumneata. E posibil să omoare pe oricine se va ivi, om sau android, înţeleg că asemenea lucruri se întâmplă, când e vorba de o falsă memorie. Când crezi că eşti om.

  — Deci, cruţându-mă, îţi asumi un risc!

  — Oricum e un risc faptul de a scăpa de sub control şi de a veni pe Pământ, unde nu suntem consideraţi egali nici măcar cu animalele. Unde orice vierme sau orice păduche de lemn este mai bun decât noi toţi la un loc. Enervat, Garland îşi muşcă buza inferioară. Poziţia dumitale ar fi mai sigură dacă Phil Resch ar trece Testul Boneli, dacă singurul ce ar da greş aş fi eu. În felul acesta, rezultatele ar fi previzibile: pentru Resch, eu aş constitui doar o pradă bună de „retras” cât mai curând posibil. Dar aşa, nici dumneata nu eşti într-o postură mai bună, 'Deckard. De fapt, stai tot atât de rău ca şi mine. Ştii unde am greşit în presupunerile mele? Probabil că Resch a venit aici mai devreme; în mod sigur a venit mai devreme. Într-un cu totul alt grup, fără nici o legătură cu al nostru. La venirea mea, el avea deja o poziţie solidă în cadrul Interpolului. Am riscat în privinţa raportului primit de la laborator, ceea ce n-ar fi trebuit să fac sub nici o formă. Crams, desigur, şi-a luat acelaşi risc.

  — Polokoff a fost la un pas de a reprezenta pentru mine sfârşitul, spuse Rick.

  — Da, se întâmplă ceva ciudat cu el. Nu cred că avea acelaşi tip de creier cu al nostru; posibil să fi fost supraîncărcat şi reparat de mântuială – o structură alterată, nefamiliară până şi nouă. Un creier bun însă. Chiar foarte bun.

  — Când am sunat la mine acasă, întrebă Rick, de ce n-am dat peste nevastă-mea?

  — Toate liniile noastre video sunt trucate. Reorientate în aşa fel, încât să facă apel în alte birouri din această clădire. Operăm într-o instituţie homeostatică, Deckard. Suntem o buclă închisă, ruptă de restul oraşului San Francisco. Îi cunoaştem pe ceilalţi, dar ei, despre noi, nu ştiu nimic. Câteodată, o persoană izolată, cum eşti dumneata, pătrunde până aici sau – tot ca în cazul dumitale – este adusă aici, pentru propria noastră securitate. Gesticula nervos în direcţia uşii: Iată-l şi pe zelosul bărbos Phil Reschînapoindu-se cu aparatele lui grozave! Nu-i aşa că-i deştept? Gata să distrugă trei vieţi – pe a sa, pe-a mea şi, probabil, şi pe-a dumitale.

  — Voi androizii, constată Rick, nu prea vă ajutaţi în situaţii critice.

  — S-ar părea că ai dreptate, pufni Garland. Că ne lipseşte talentul specific pe care-l aveţi voi, oamenii. Se numeşte, pa-re-mi-se, empatie.

  Uşa biroului se deschise şi Phil Resch se profila în cadrul ei, purtând cu el un instrument din care atârnau nişte fire.

  — Iată-ne şi aici! exclamă el, închizând uşa. După ce băgă aparatul în priză, se aşeză la loc, în fotoliu.