— Vă rog să faceţi onorurile, m-a invitat Donald. Doar e biroul dumneavoastră.

  Era o remarcă atât rezonabilă, cât şi adevărată, aşa că, după ce el s-a retras, i-am luat locul. Am ridicat uşa şi am ţinut-o în sus, iar Donald mi-a ţinut lanterna nemişcată, însă din moment ce corpul meu bloca o mare parte din fasciculul luminos, mi-a trebuit ceva timp până să extrag conţinutul.

  Am apucat şi am tras uşurel, am pipăit marginile pachetului, după care l-am scos. M-am lăsat grăbită înapoi, pe vine, străduindu-mă să nu-mi imaginez cum arătam din locul în care se afla Donald. Cum m-am îndepărtat îndeajuns de birou, m-am ridicat şi m-am dus la fereastră, cu pachetul prăfuit în mâini. L-am examinat.

  Era un săculeţ de catifea, cu şnur la gură. Materialul, cred, fusese odinioară roşu-burgund. Înăuntru era un plic, alb la origine, cam de 15x20, cu desene, şi după ce l-am netezit cu grijă, mi-am dat seama că în el fusese un tipar de rochie. Imediat, un puhoi de amintiri şi-a făcut apariţia, neinvitat. Mi-am adus aminte de cutia în care se ţinuseră toate tiparele, ca şi revistele Vogue, Simplicity şi Butterick. Bunicii mele îi plăcuse mult să coasă, timp de mulţi ani, până când un deget rupt de la mâna dreaptă nu se „aşezase” cum trebuia, şi bătrânei îi devenise din ce în ce mai greu să se descurce cu tiparele subţiri ca foiţa de mătase şi cu materialele. După desen, plicul acesta conţinuse tiparul unei rochii lungi până în pământ, cu pense în talie, iar cele trei manechine desenate aveau umerii lăsaţi după cerinţele modei, feţe alungite şi părul scurt. Una dintre ele avea rochia lungă până la jumătatea gambei, alta, cât o rochie de mireasă, iar a treia arăta ca un costum pentru cadril. O rochie lungă extrem de versatilă!

  Desfăcând clapa plicului, am privit cu atenţie înăuntru, aşteptându-mă să văd familiara hârtie subţire maro pentru tipare, presărată cu misterioase indicaţii scrise cu cerneală neagră. În schimb, înăuntru se afla o scrisoare, caligrafiată pe o coală îngălbenită. Am recunoscut scrisul.

  Dintr-odată, mi-a venit să plâng, mai mult ca oricând. Am făcut ochii mari, astfel încât lacrimile să nu se reverse, şi am ieşit în mare grabă din living. Nu se putea să deschid plicul de faţă cu alţi oameni în casă, aşa că l-am pus bine în sertarul noptierei, împreună cu săculeţul, şi, după ce m-am şters bine la ochi, m-am întors în living.

  Cei doi negustori de antichităţi erau prea manieraţi ca să-mi pună întrebări, şi eu le-am adus câte o cafea, adăugând pe tavă lapte, zahăr şi câteva felii de chec, în semn de recunoştinţă. Şi de politeţe. Aşa cum mă învăţase bunica mea… Răposata mea bunică, al cărei scris de mână îl recunoscusem pe hârtia din interiorul plicului pentru tipare.

  PÂNĂ LA URMĂ, nu am ajuns sa deschid plicul decât a doua zi.

  Brenda şi Donald au terminat de examinat conţinutul podului la o oră după ce am deschis compartimentul secret. Pe urmă, ne-am aşezat să discutăm ce-şi doreau ei din amestecătura mea de lucruri şi cam cât să-mi plătească pentru ele. La început, aveam de gând să spun un simplu „OK”, însă în numele familiei mele m-am simţit obligată să obţin pe ele cât mai mulţi bani posibil. Spre nerăbdarea mea, discuţia mi-a dat impresia că se prelungeşte la infinit.

  Cam care a fost tărăşenia: ei voiau patru piese mari de mobilier (inclusiv biroul), vreo două manechine, un mic scrin, câteva linguri şi două tabachere din corn. O parte din lenjerie era în bună stare, articolele părând aproape noi, cu toate că nu puteam să obţin cine ştie ce pe ele. Un scăunel pentru sugari (prea scund şi mic pentru femeile moderne) a fost adăugat pe listă, iar Donald şi-a dorit o cutie cu bijuterii false, din anii treizeci-patruzeci. Plapuma străbunicii mele, cu model roată-de-căruţă, valora în mod evident mult în ochii negustorilor, şi fiindcă nu fusese niciodată piesa mea preferată, am renunţat bucuroasă la ea.

  De fapt, chiar am fost mulţumită că obiectele acestea aveau să ajungă în case unde să fie apreciate, îngrijite şi îndrăgite, în loc să rămână depozitate în pod.

  Puteam să-mi dau seama că Donald ardea cu adevărat de nerăbdare să ia la mână cutia cea mare cu fotografii şi documente, care încă aştepta să-i acord atenţie, însă nici prin gând nu-mi trecea să-l las, până nu le examinam eu pe toate. I-am spus-o în termeni extrem de politicoşi, şi am mai căzut de acord şi asupra faptului că, dacă se vor mai descoperi compartimente secrete în oricare piesă de mobilier pe care le-o vindeam, eu voi avea întâietate la răscumpărarea conţinutului, în cazul în care acesta ar avea vreo valoare financiară.

  După ce au sunat la magazin să rezolve cu transportul şi mi-au scris un cec, negustorii au plecat cu vreo două dintre achiziţiile mai mărunte. Păreau la fel de satisfăcuţi ca mine de rezultatele zilei de muncă.

  După aproximativ o oră, a apărut pe alee un camion mare de la Splendide, în cabină fiind doi tineri vânjoşi. În alte trei sferturi de oră, mobilierul era ambalat şi încărcat în spate. După plecarea lor, venise vremea să mă pregătesc pentru serviciu. Cu destul regret, am amânat examinarea obiectelor din sertarul noptierei mele.

  Deşi eram nevoită să mă grăbesc, mi-am permis să savurez, pentru câteva momente – în timp ce mă machiam şi mă îmbrăcam cu uniforma – faptul că aveam casa doar pentru mine. Ajunsesem la concluzia că era destul de cald ca să-mi pot lua pantalonii scurţi.

  Trecusem pe la Wal-Mart şi-mi cumpărasem două perechi noi, cu o săptămână în urmă. În onoarea inaugurării lor, m-am asigurat că am picioarele cât se poate de bine epilate. Bronzul deja mi se fixase. M-am privit în oglindă şi am fost mulţumită de imagine.

  Am ajuns la Merlotte's cam pe la cinci. Prima persoană pe care am văzut-o a fost chelneriţa cea nouă, India. Ea are pielea ciocolatie şi mătăsoasă, părul împletit în codiţe subţiri, lipite de cap, şi un inel în nas, şi este cea mai veselă fiinţă omenească pe care o cunoscusem în ultima vreme. Astăzi, m-a întâmpinat cu un zâmbet de parcă aş fi fost tocmai persoana pe care abia aştepta s-o vadă… Ceea ce şi era adevărat, fără exagerare. Eu trebuia s-o înlocuiesc.

  — Ai grijă cu tipul ăla de la cinci, mi-a zis ea. Bea de stinge. Cre' că s-o fi certat cu nevasta.

  Aş fi putut să-mi dau seama dacă era sau nu aşa după câteva clipe de „ascultat”.

  — Mersi, India. Altceva?

  — Perechea aia de la unşpe vrea ceaiul neîndulcit, cu multă lămâie. Mâncarea lor trebuie să fie gata în scurt timp, câte un burger şi murături prăjite. La el, cu puţin caşcaval.

  — Oki-doki. Să ai o seară bună.

  — Asta şi vreau. Mă duc la o întâlnire.

  — Cu cine? M-am interesat, din curiozitate pur prostească.

  — Cu Lola Rushton, mi-a răspuns.

  — Cred că am fost colegă de liceu cu Lola, am zis, după doar o fracţiune de secundă care indica faptul că preferinţa Indiei pentru femei era altceva decât o întâmplare cotidiană.

  — Ea îşi aminteşte de tine, mi-a confirmat India, râzând.

  Sigur că aşa era, din moment ce fusesem cea mai ciudată din mica mea clasă de liceu.

  — Toată lumea îşi aminteşte de mine ca Sookie Nebuna, i-am zis, încercând să las să mi se vadă în voce melancolia.

  — A fost îndrăgostită lulea de tine, o vreme, mi-a destăinuit India.

  Am simţit o plăcere neobişnuită.

  — Mă flatează să aflu, i-am răspuns, după care m-am grăbit să trec la muncă.

  Am făcut un scurt tur al meselor mele, ca să mă asigur că totul era în regulă, am servit burgerii şi murăturile prăjite, după care l-am urmărit, destinzându-mă, pe domnul Ţâfnă şi Arţag, cum îşi dă pe gât ultimul pahar şi părăseşte barul. Nu era beat, dar era gata de bătaie, şi mi-a părut bine să-l văd plecând. N-aveam nevoie de necazuri.

  Nu era singurul ţâfnos din Merlotte's. Sam completa astă-seară formularele pentru asigurări şi, deoarece detestă să completeze formulare, însă trebuie s-o facă mereu, nu era deloc bine-dispus. Hârţoagele erau stivuite pe bar şi, într-un moment de acalmie dintre două comenzi, am aruncat o privire peste ele. Dacă le citeam cu atenţie şi fără grabă, nu mi-era greu să-mi dau seama despre ce era vorba, oricât de întortocheată ajungea să fie limba engleză în ele. M-am apucat să bifez căsuţe şi să completez spaţii punctate, după care am sunat la secţia de poliţie şi le-am zis celor de-acolo că aveam nevoie de o copie a procesului-verbal referitor la atacul cu sticla incendiară. Le-am dat numărul de fax al lui Sam, iar Kevin mi-a promis că o să mi-o transmită.

  Mi-am ridicat privirea şi l-am zărit pe patronul meu stând în faţa mea, cu o expresie de deplină mirare pe chip.

  — Scuze! Am exclamat instantaneu. Mi s-a părut că te stresează groaznic şi nu m-a deranjat să arunc un ochi. Ţi le dau înapoi.

  Şi, înşfăcând hârtiile, le-am repezit spre Sam.

  — Nu, s-a împotrivit el, bătând în retragere cu braţele ridicate în semn de capitulare. Nu, nu. Sook, mersi. Nici nu mi-a trecut prin cap să-ţi cer ajutorul, a mărturisit el, lăsându-şi ochii în jos. Ai sunat la secţia de poliţie?

  — Mda, l-am prins pe Kevin Pryor. O să ne trimită procesul-verbal, ca să-l ataşăm.

  — Mersi, Sook, a repetat Sam, cu o faţă de parcă tocmai ar fi apărut Moş Crăciun în bar la el.

  — Pe mine nu mă deranjează formularele, i-am zis, zâmbind. Ele nu-mi întorc vorba. Tu mai bine verifică-le, să te asiguri că le-am completat corect.

  Sam m-a privit strălucind de bucurie, fără să se sinchisească să-şi lase ochii spre hârtii.

  — Bună treabă, dragă prietenă.

  — Nici o problemă.

  Îmi făcuse bine să am ceva care să mă ţină ocupată, ca să nu mă mai gândesc la obiectele neexaminate din sertarul noptierei mele. Am auzit deschizându-se uşa de la intrare şi am întors capul, bucuroasă că mai intrau clienţi. Dar am fost nevoită să trudesc din greu ca să-mi păstrez bucuria pe chip când am văzut că sosise Jannalynn Hopper.

  Sam este ceea ce s-ar putea numi un aventurier în privinţa partenerelor, iar Jannalynn nu era prima femeie puternică (să nu spun înfricoşătoare) cu care se înhăita. Slăbănoagă şi scundă, Jannalynn avea un gust agresiv în privinţa modei şi o feroce plăcere în exercitarea misiunii de executor al haitei Dinte Lung, cu sediul în Shreveport.

  Astă-seară, Jannalynn purta un şort din denim, sandale cu şireturi încrucişate şi legate pe pulpă şi o bluză albastră unicat, fără mâneci, fără sutien pe dedesubt. Avea cerceii pe care i-i cumpărase Sam de la Splendide şi vreo şase lanţuri din argint, de lungimi şi cu medalioane diferite, sclipindu-i la gât. Părul ei scurt era acum platinat, ţepos şi strălucitor. Era ca o oglindă captatoare, m-am gândit, amintindu-mi de un exemplar mic, viu colorat, dăruit de Jason, ca să-l atârn la fereastra din bucătărie.

  — Bună, iubitule, i-a zis lui Sam, în timp ce trecea pe lângă mine fără să mă învrednicească nici măcar cu o privire piezişă. L-a cuprins pe Sam într-o îmbrăţişare feroce şi l-a sărutat insistent.

  El i-a răspuns la sărut, deşi puteam să-mi dau seama, după semnalele emise de creierul său, că era uşor jenat. Astfel de considerente n-o afectau defel pe Jannalynn, evident. M-am grăbit să mă întorc cu spatele şi să verific dacă sarea şi piperul erau în cantităţile cuvenite în recipientele de pe mese, deşi ştiam cât se poate de bine că totul era perfect.

  La drept vorbind, Jannalynn mi se păruse totdeauna stânjenitoare, aproape înfricoşătoare. Era foarte conştientă de prietenia dintre mine şi Sam, mai ales de când făcusem cunoştinţă cu familia lui Sam, la nunta fratelui său, când avuseseră cu toţii impresia că eram iubita lui. Nu puteam s-o învinuiesc pentru că avea unele bănuieli: să fi fost în locul ei, m-aş fi simţit la fel.

  Jannalynn era o tânără bănuitoare atât din fire, cât şi din cauza profesiei. O parte din slujba ei însemna evaluarea pericolelor şi acţionarea împotriva acestora, înainte ca ele să-i provoace vreo rană lui Alcide sau haitei. Ea mai administra şi Părul Câinelui, un mic bar care aproviziona în mod special haita Dinte Lung, ca şi pe ceilalţi cu dublă-natură din regiunea Shreveport. Foarte multe responsabilităţi pentru cineva atât de tânăr ca Jannalynn, însă ea părea născută pentru astfel de provocări.

  Până să termin de făcut toate treburile care mi-au putut trece prin minte, Jannalynn şi Sam au purtat o conversaţie cu glas scăzut. Ea se cocoţase pe un taburet, cu picioarele ei musculoase încrucişate elegant, iar el stătea în poziţia obişnuită, în spatele barului. Chipul lui Jannalynn era concentrat, la fel şi al lui: indiferent despre ce vorbeau, era ceva serios. M-am străduit să-mi menţin mintea total impenetrabilă.

  Clienţii făceau tot posibilul să nu caşte gura la tânăra vârcolac. Cealaltă chelneriţă, Danielle, îi mai arunca din când în când câte o privire, şuşotind între timp cu iubitul ei, care venise să tragă de un pahar seara întreagă, doar ca s-o urmărească pe Danielle cum se plimbă printre mese.

  Oricare ar fi fost păcatele lui Jannalynn, nu puteai să conteşti faptul că era o prezenţă remarcabilă. Când era ea într-o cameră, trebuia să i se acorde atenţie. (Mi-am zis că, măcar parţial, acest lucru se datora faptului că emitea semnale puternice cum că e al naibii de înspăimântătoare.)

  O pereche şi-a făcut intrarea şi a privit în jur, înainte de a se aşeza la o masă goală din sectorul meu. Feţele mi se păreau oarecum familiare. După câteva clipe, le-am şi recunoscut: erau Jack şi Lily Leeds, detectivi particulari pe undeva prin Arkansas. Ultima oară când îi văzusem, veniseră în Bon Temps să investigheze dispariţia lui Debbie Pelt, fiind angajaţi de părinţii ei. Le răspunsesem la întrebări în ceea ce acum ştiam că reprezintă stilul zânelor: mă ţinusem de litera adevărului, fără să-i respect şi spiritul. Eu însămi o împuşcasem pe Debbie Pelt în legitimă apărare şi nu-mi doream să merg la puşcărie pentru asta.

  Asta fusese cu mai bine de un an în urmă. Lily Bard Leeds era tot palidă, tăcută şi concentrată, iar soţul ei, tot atrăgător şi vivace. Ochii ei m-au depistat instantaneu şi mi-era imposibil să mă prefac că nu observ. Fără tragere de inimă, m-am dus spre masa lor, simţind cum zâmbetul îmi devine tot mai fragil cu fiecare pas.

  — Bine aţi revenit la Merlotte's, le-am zis, zâmbindu-le larg. Cu ce vă pot servi astă-seară? Am introdus în meniu murături prăjite, iar burgerii Lafayette sunt chiar buni.

  Lily a făcut o figură de parcă i-aş fi propus să mănânce viermi în foietaj, însă Jack mi-a dat impresia că regreta un pic. Nu s-ar fi dat înapoi de la murături, îmi dădeam seama.

  — Eu o să iau un hamburger Lafayette, cred, a zis Lily, fără entuziasm. Şi, când s-a întors spre însoţitorul ei, tricoul i s-a ridicat şi am zărit în treacăt o serie de vechi cicatrice rivalizând cu cele noi ale mele.

  Ei bine, noi două mereu am avut câte ceva în comun.

  — Hamburger şi pentru mine, a zis Jack. Şi dacă ai câteva clipe libere, am vrea să stăm de vorbă.

  Mi-a zâmbit, şi cicatricea lungă şi subţire de pe faţa lui s-a curbat, în timp ce-şi înălţa sprâncenele. Oare asta să fi fost seara mutilărilor? M-am întrebat dacă nu cumva geaca lui subţire, inutilă într-o zi atât de călduroasă, ascundea ceva încă şi mai rău.

  — Putem să stăm de vorbă. Mi-am închipuit că nu v-aţi întors la Merlotte's pentru bucătăria nemaipomenită, le-am zis, şi le-am luat şi comanda pentru băuturi înainte de a mă îndrepta spre ghişeul lui Antoine, căruia i-am predat notiţa.

  M-am întors la masa lor cu ceai rece şi o farfuriuţă cu felii de lămâie. Am privit în jur, ca să fiu sigură că nu are nimeni nevoie de mine, după care m-am aşezat faţă-n faţă cu Jack, cu Lily în stânga mea. Era drăguţă, însă prea rezervată şi musculoasă, încât simţeam că dac-aş arunca în ea cu o monedă de zece cenţi, ar fi ricoşat sigur. Până şi mintea îi era, într-un fel, ordonată şi strictă.

  — Despre ce să vorbim? I-am întrebat, deschizându-mi în acelaşi timp mintea către ei.

  Jack se gândea la Lily, având anumite griji cu privire la sănătatea ei… ba nu, a mamei ei… O recidivă a unui cancer de sân. Lily se gândea la mine, îşi scormonea creierii în privinţa mea, bănuindu-mă că aş fi o ucigaşă.

  Ceea ce mă durea.

  Dar era adevărat.

  — Sandra Pelt a ieşit din închisoare, m-a informat Jack Leeds şi, cu toate că auzisem cuvintele în creierul lui înainte de a fi rostite cu voce tare, n-am fost nevoită să mă prefac şocată.

  — A fost la închisoare? Aşadar, de-asta n-am mai văzut-o de când au murit ai ei!

  Bătrânii Pelt promiseseră c-o vor ţine sub control pe Sandra. După ce aflasem că muriseră, mă întrebasem când avea să se arate Sandra. Dacă n-o văzusem imediat, mă relaxasem.

  — Şi-mi spuneţi asta pentru că?… Am izbutit să articulez.

  — Pentru că te urăşte de moarte, mi-a răspuns, calmă, Lily. Şi pentru că n-ai fost găsită vinovată de nici un tribunal pentru dispariţia surorii ei. Nici măcar n-ai fost arestată. Şi nu cred că vei fi vreodată. E posibil chiar să fii nevinovată, deşi nu cred. Dar Sandra Pelt e doar nebună. Şi obsedată de tine. Cred că ar fi cazul să ai grijă. Foarte mare grijă.

  — De ce-a fost închisă?

  — Ultraj şi violenţă împotriva unuia dintre verii săi. Vărul acesta obţinuse o parte de avere în testamentul părinţilor Sandrei, şi se pare că Sandra a considerat-o o problemă personală.

  Eram foarte, foarte îngrijorată. Sandra Pelt era o tânără depravată şi lipsită de moralitate. Ştiam sigur că nu împlinise încă douăzeci de ani, şi avusese nu doar o tentativă clară de a mă asasina. Nu mai avea cine s-o lecuiască şi, de aceea, starea ei mentală era şi mai dubioasă, potrivit detectivilor particulari.

  — Dar de ce-aţi bătut drumul până aici ca să mă anunţaţi? I-am întrebat. Adică, vă sunt recunoscătoare, dar n-aveaţi vreo obligaţie… Şi puteaţi să daţi doar un telefon. Din câte ştiam, detectivii particulari lucrează pe bani. V-a plătit cineva ca să mă preveniţi?

  — Executorul testamentar al familiei Pelt, mi-a răspuns Lily, după câteva clipe de ezitare. Avocatul lor, care locuieşte în New Orleans, este tutorele numit de tribunal pentru Sandra, până când va împlini douăzeci şi unu de ani.

  — Şi-l cheamă?

  Lily a scos o bucăţică de hârtie din buzunar.

  — E un soi de nume baltic, mi-a zis. Şi s-ar putea ca eu să nu-l pronunţ corect.

  — Cataliades, am rostit, punând accentul pe a doua silabă, unde-i era locul.

  — Da, a confirmat Jack, surprins. El e. Mare mahăr.

  Am încuviinţat. Domnul Cataliades şi cu mine eram prieteni. În cea mai mare măsură, era un demon, însă cei doi Leeds nu păreau să cunoască amănuntul. De fapt, nu păreau să cunoască mai nimic despre lumea cealaltă, cea aflată dincolo de lumea omenească.

  — Aşadar, domnul Cataliades v-a trimis încoace ca să mă preveniţi? El este executorul?

  — Mda. Urmează să lipsească de la birou pentru o vreme şi a vrut să se asigure că ştii că fata e în libertate. Părea să se simtă oarecum obligat faţă de tine.

  Am cântărit în minte informaţia. Nu ştiam decât o ocazie în care-i făcusem avocatului un mare serviciu. Îi ajutasem să scape din hotelul care tocmai se prăbuşea, în Rhodes. Îmi făcea plăcere să ştiu că exista măcar o persoană care a vorbit serios când a spus „Iţi rămân dator”. Mi se părea o ironie faptul că detectivii Leeds erau plătiţi din averea familiei Pelt ca să mă prevină în privinţa ultimei reprezentante în viaţă a familiei Pelt; nu ironie de genul „ha!”, ci o ironie amară.

  — Nu vă supăraţi că întreb, dar cum de a luat legătura cu dumneavoastră? Adică, sunt sigură că există o mulţime de detectivi în New Orleans, de exemplu. Dumneavoastră tot în regiunea Little Rock aveţi sediul, este?

  Lily a ridicat din umeri.

  — El ne-a sunat, mi-a răspuns ea. Ne-a întrebat dacă suntem liberi şi ne-a trimis cecul. Instrucţiunile sale au fost foarte precise. Noi amândoi, în bar, astăzi. De fapt… Până la minut, a adăugat, uitându-se la ceas.

  M-au privit aşteptând să le explic ciudăţenia avocatului.

  Mă străduiam cu furie să gândesc. Dacă domnul Cataliades îmi trimisese doi tipi tari la bar, instruindu-i să ajungă la un anumit moment, asta trebuia să fie deoarece el ştia că prezenţa lor avea să fie necesară şi dezirabilă. Şi când ai avea nevoie de doi hăndrălăi capabili?

  Când îţi bat necazurile la uşă.

  Până să-mi dau seama, m-am ridicat şi m-am întors spre intrarea în bar. Fireşte, cei doi Leeds au privit încotro priveam eu, aşa că eram toţi cu ochii pe uşă când au intrat necazurile pe ea.

  Au intrat patru tipi duri. Bunica mea ar fi spus că erau croiţi pentru bătaie. Puteau la fel de bine să fi avut întipărite pe frunte cuvintele „Sunt mardeiaş şi mă mândresc cu asta”. Erau, categoric, sub influenţa a ceva, plini de ei, dând pe dinafară de agresivitate. Şi înarmaţi.

  După o clipă de cercetare prin minţile lor, am ştiut că se drogaseră cu sânge de vampir. Acesta era cel mai imprevizibil drog de pe piaţă… Şi, în acelaşi timp, cel mai costisitor, fiindcă recoltarea lui era atât de periculoasă. Oamenii care beau sânge de vampir deveneau – pentru o perioadă de timp imposibil de determinat – incredibil de puternici şi incredibil de necruţători… Şi, câteodată, nebuni de legat.

  Deşi era cu spatele spre nou-sosiţi, Jannalynn mi-a dat impresia că i-a mirosit. S-a rotit pe scaunul ei şi s-a încordat, exact cum trage cineva de struna unui arc şi ţinteşte cu săgeata. Simţeam cum instinctul animalic adie dinspre ea. Ceva nestăpânit şi sălbatic umplea atmosfera, şi mi-am dat seama că acelaşi miros venea şi dinspre Sam. Jack şi Lily Leeds erau deja în picioare. Jack îşi ţinea mâna pe sub haină, şi ştiam că avea o armă acolo. Lily avea mâinile într-o postură ciudată, ca şi cum s-ar fi pregătit să gesticuleze, dar ar fi încremenit la jumătatea mişcării.

  — Haida-ha, mârlanilor! A exclamat cel mai înalt dintre ei, adresându-se tuturor celor din bar. Avea o barbă bogată şi un păr des, negru, însă dincolo de toate acestea am observat cât era de tânăr. Cred că nu putea să aibă mai mult de nouăsprezece ani. Am venit să ne distrăm cu voi, şopârlelor! A mai zis.

  — N-avem şopârle pe-aici, a replicat Sam, pe un ton egal şi calm. Sunteţi bine-veniţi dacă vreţi să beţi un pahar, dar pe urmă cred că aţi face mai bine să plecaţi. Aici e un bar liniştit, pentru localnici, şi n-avem nevoie de neplăceri.

  — Neplăcerile sunt deja aici! S-a împăunat cel mai scund dintre ticăloşi. Era bărbierit la sânge, şi în chip de păr avea o claie ca de fân, lăsând să se vadă cicatricele de pe scalp. Lat în umeri şi grosolan. Cel de-al treilea puştan era slab şi avea tenul închis, fiind probabil de origine hispanică. Părul negru îi stătea lins pe spate, iar buzele erau ţuguiate senzual, impresie pe care încerca s-o contracareze printr-un rânjet batjocoritor. Al patrulea fusese afectat de sângele de vampir chiar mai grav decât ceilalţi, şi nu putea să vorbească, din cauză că era pierdut în propria-i lume. Ochii îi zvâcneau dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi urmărit lucruri invizibile pentru noi ceilalţi. Şi el era masiv. Am crezut că din partea lui va veni primul atac, şi mi-am închipuit că eram cel mai neînsemnat dintre combatanţi, aşa că am început să mă furişez spre dreapta, plănuind să-l iau din flanc.

  — Putem să avem linişte aici, l-am auzit spunând pe Sam.

  Încă încerca, deşi înţelesese, ştiam sigur, că în nici un caz nu aveam să scăpăm de violenţe. Doar câştiga timp, astfel încât toată lumea din barul Merlotte's să înţeleagă ce se petrece.

  Şi bine făcea. În câteva secunde, până şi cei mai înceţi dintre cei câţiva clienţi se mutaseră cât mai departe posibil de locul acţiunii, excepţie făcând Danny Prideaux, care juca dart cu Andy Bellefleur, şi Andy însuşi. Danny chiar ţinea o săgeată în mână. Andy nu era în timpul serviciului, dar tot avea arma la el. Urmărindu-i privirea lui Jack Leeds, mi-am dat seama că înţelesese, ca şi mine, de unde aveau să vină problemele cele mai neplăcute. Mardeiaşul, ameţit, se legăna acum pe călcâie, înainte şi înapoi.

  Din moment ce Jack Leeds avea o armă, şi eu, nu, m-am retras tiptil, prudentă, nevrând să mă aflu în bătaia focului. Privirea rece a lui Lily mi-a urmărit mişcarea vagă, şi am văzut-o încuviinţând aproape imperceptibil. Făcusem ceva rezonabil.

  — Noi nu vrem linişte, a mârâit Bărbosul-Şef. Noi o vrem pe blondă.

  Şi a arătat spre mine cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta scotea la iveală un cuţit. Părea să aibă mai mult de o jumătate de metru lungime, deşi e posibil ca frica mea să fi jucat rolul de lupă.

  — O să ne ocupăm noi de ea, a anunţat Claie Blondă.

  — Şi, poate, pe urmă, de voi ceilalţi, a adăugat Buze Ţuguiate.

  Nebunul Ameţit n-a făcut decât să zâmbească.

  — N-aş prea crede, a zis Jack Leeds, scoţându-şi pistolul cu o mişcare lină.

  Poate c-ar fi făcut-o oricum, din instinct de autoapărare, însă a contribuit sigur şi faptul că soţia lui, aflată chiar lângă mine, era tot blondă. El nu putea să fie pe deplin sigur că se referiseră la mine, la cealaltă porţie de carne albă.

  — Nici eu n-aş prea crede, l-a susţinut Andy Bellefleur. Braţul lui era neclintit ca o stâncă în timp ce-şi îndrepta propriul Sig Sauer spre tipul cu cuţitul. Laşi jos suliţa aia, şi ne gândim noi ce-o să facem.

  Oricât de criţă ar fi fost, cel puţin trei dintre bătăuşi mai aveau încă destulă minte cât să-şi dea seama că nu e prea indicat să înfrunte armele de foc. Am zărit o mulţime de tresăriri şi de mişcări rapide ale ochilor – se uitau pe furiş unul la altul. Totul a rămas în cumpănă.

  Din nefericire, Nebunul Ameţit a sărit calul şi s-a repezit spre Sam, aşa că de-acum acţionam cu toţii prosteşte. Cu o iuţeală de vârcolac, Buze Ţuguiate şi-a scos propriul pistol, a ţintit şi a tras. Nu ştiu pe cine-o fi vrut să nimerească, însă l-a atins în braţ pe Jack Leeds, al cărui foc de ripostă s-a dus aiurea.

  S-o priveşti pe Lily Leeds însemna o veritabilă lecţie practică. A făcut rapid doi paşi, s-a rotit pe piciorul stâng, iar dreptul i-a plutit prin aer, izbindu-l pe Buze Ţuguiate în cap cu puterea unei copite de catâr. Aproape înainte ca el să atingă podeaua, era deja deasupra lui, făcându-i arma să zboare în direcţia barului şi rupându-i braţul cu o mişcare fluidă, aproape hipnotică. Auzindu-l cum urlă de durere, Javra Bărboasă şi Claie Blondă au rămas cu gurile căscate.

  Secunda aceasta de neatenţie a fost suficientă. Jannalynn a zburat de pe taburetul ei, descriind în aer un uluitor arc de cerc. A aterizat peste Nebunul Ameţit exact în timp ce Sam reuşea să-l placheze, şi cu toate urletele şi smuciturile şi încercările lui de a o azvârli de pe el, Jannalynn s-a tras puţin în spate, ca să-i poată repezi un pumn ca lumea în falcă. Am auzit desluşit osul trosnind, după care am văzut-o pe Jannalynn sărind în picioare şi trântindu-şi piciorul peste femurul lui. Alt trosnet. Sam, care îl ţinea încă la podea, a fost nevoit să urle: „Gata!”

  În aceste câteva secunde, Andy Bellefleur s-a năpustit peste Javra Bărboasă, care se întorsese să-i arate spatele lui Andy când îl atacase Lily pe Buze Ţuguiate. Când haidamacul cel înalt a simţit ţeava pistolului în spinare, a îngheţat.

  — Lasă jos cuţitul, i-a poruncit Andy, pe un ton de o seriozitate mortală.

  Claie Blondă şi-a tras braţul înapoi, pregătindu-şi lovitura de pumn. Danny Prideaux şi-a azvârlit mica săgeată. Aceasta l-a nimerit pe Claie Blondă în braţ, făcându-l să ţipe ca un ceainic în clocot. Sam l-a abandonat pe Nebunul Ameţit şi i-a repezit blondului un pumn drept în coşul pieptului. Claie Blondă s-a prăbuşit ca un trunchi de copac retezat.

  Javra Bărboasă şi-a privit amicii, doborâţi şi neputincioşi, după care şi-a lăsat cuţitul să cadă. Înţelept.

  În sfârşit.

  În mai puţin de două minute, totul se terminase.

  Mi-am smuls de pe mine şorţul imaculat şi i-am legat rana lui Jack Leeds, în timp ce Lily îi ţinea braţul ca să mă ajute, albă la faţă ca un vampir. Îşi dorea să-l omoare pe Buze Ţuguiate în cel mai atroce mod posibil, fiindcă îşi iubea soţul cu o pasiune copleşitoare. Puterea sentimentelor ei aproape că m-a potopit. Oricât de glacială era Lily pe dinafară, pe dinăuntru era un Vezuviu.

  Cum a văzut că sângerarea lui Jack se domoleşte, s-a întors spre Buze Ţuguiate, afişând încă pe chip un calm absolut.

  — O mişcare să faci măcar, şi-ţi frâng gâtul împuţit, i-a zis, cu o voce fără inflexiuni.

  Tânărul bandit probabil că nici măcar n-a auzit-o de cât gemea şi se văicărea, însă tonul tot a ajuns până la el, determinându-l să se îndepărteze de ea.

  Andy deja vorbise cu dispecera de la 911. După câteva clipe, s-a auzit sirena, un sunet tulburător de familiar. În ritmul acesta, puteam foarte bine să oprim aici o ambulanţă, să rămână permanent în parcarea barului.

  Nebunul Ameţit se văita încet de durerea de la picior şi din falcă. Sam îi salvase viaţa. Jannalynn chiar gâfâia acum, într-atât de aproape fusese să se transforme, stârnită şi stimulată de violenţă. Oasele îi alunecaseră pe sub pielea feţei, care părea acum lunguiaţă şi noduroasă.

  N-ar fi fost deloc bine să se transforme în lup înainte de apariţia organelor legii. N-am încercat să rostesc motivul nici măcar pentru mine.

  — Hei, Jannalynn! Am strigat-o.

  Privirea ei a întâlnit-o pe-a mea. Ochii îşi schimbau forma şi culoarea. Chipul micuţ începea să se schimonosească şi să se strâmbe fără încetare.

  — Trebuie să te opreşti, i-am zis.

  Peste tot, în jurul nostru, se auzeau urlete şi era agitaţie, şi atmosfera încărcată de frică… Nu era deloc o atmosferă propice pentru un vârcolac tânăr.

  — Nu poţi să te transformi acum, i-am atras atenţia, fixând-o în continuare cu privirea. N-am mai scos o vorbă până nu m-am asigurat că mă priveşte şi ea mai departe. Respiră odată cu mine, am îndemnat-o, şi ea s-a forţat să mă asculte. Treptat, ritmul respiraţiei i-a încetinit, şi chiar şi mai lent, faţa i-a revenit la trăsăturile normale. Trupul şi-a încetat neastâmpărul, iar ochii i-au redevenit căprui.

  — Foarte bine, a zis.

  Sam şi-a aşezat palmele pe umerii ei subţiri. Apoi, a îmbrăţişat-o strâns.

  — Mersi, iubito, i-a zis. Mersi. Eşti cea mai tare.

  Însă în vocea lui am simţit un sunet imperceptibil de exasperare.

  — Nu era să te las cu fundu-n baltă, a replicat ea, izbucnind într-un râs răguşit. A fost o săritură bună, sau nu? Stai numai, să-i povestesc lui Alcide.

  — Eşti cea mai rapidă, a lăudat-o Sam, cu blândeţe. Eşti cea mai bună executoare de haită din câte-am cunoscut.

  Parcă i-ar fi spus că e mai sexy decât Heidi Klum, atât era de mândră.

  Şi atunci, au ajuns poliţiştii şi personalul ambulanţei şi am fost nevoiţi să trecem încă o dată prin aceleaşi proceduri.

  Lily şi Jack Leeds au plecat spre spital. Ea le-a spus celor din personalul medical că poate să-l ducă în maşina ei şi, din ce gândea, mi-am dat seama că asigurarea lor n-ar fi acoperit întregul cost al transportului cu ambulanţa. Dat fiind faptul că secţia pentru urgenţe era doar la câteva străzi distanţă, iar Jack putea să meargă şi să vorbească, i-am înţeles logica. Ei nu mai ajunseseră să-şi primească mâncarea, şi eu nu mai ajunsesem să le mulţumesc pentru avertisment şi pentru promptitudinea cu care-i îndepliniseră ordinele domnului Cataliades. M-am întrebat, mai mult ca oricând, cum de reuşise să-i trimită în bar cu atâta precizie privind momentul.

  Andy era – lucru scuzabil – mândru de rolul pe care-l jucase în cadrul incidentului şi se alesese cu câteva palme amicale pe spinare din partea camarazilor săi ofiţeri. Toţi o priveau pe Jannalynn cu o încredere şi un respect cu greu camuflate. Toţi clienţii barului care încercaseră să nu stea în drum se dădeau acum peste cap ca să descrie formidabila lovitură de picior a lui Lily şi saltul de aplauze la scenă deschisă al lui Jannalynn asupra Nebunului Ameţit.

  Cumva, imaginea cu care rămăseseră poliţiştii era următoarea: cei patru străini şi-au declarat intenţiile de a o lua ostatică pe Lily şi, apoi, de a-l jefui pe Sam. Nu-mi dădeam seama precis cum devenise credibilă această impresie, dar m-am bucurat că ieşise aşa. Dacă oaspeţii barului au presupus că blonda în cauză ar fi fost Lily Leeds, era perfect din partea mea. În mod cert, ea e o femeie cu o înfăţişare uluitoare, şi era posibil ca străinii s-o fi urmărit sau să fi plănuit să jefuiască barul, iar pe Lily s-o ia ca bonus.

  Datorită acestei bine-venite neînţelegeri, am scăpat de întrebările suplimentare faţă de cele puse clienţilor.

  În marea ordine a lucrurilor, m-am gândit că era şi timpul să fac o pauză.

  DUMINICĂ DIMINEAŢĂ, m-am trezit neliniştită.

  Cu o seară înainte fusesem prea somnoroasă, când ajunsesem în sfârşit acasă, şi nu-mi mai arsese să mă gândesc prea mult la ce se întâmplase în bar. Însă, evident, subconştientul meu rumegase totul cât timp dormisem. Am deschis brusc pleoapele şi, cu toate că în dormitorul meu era linişte şi soare, mi s-a tăiat respiraţia.

  Am avut din nou sentimentul acela de panică: nu mă copleşise încă, dar era chiar după colţ, atât din punct de vedere fizic, cât şi mental. Cunoaşteţi senzaţia? Când ai impresia că dintr-o clipă în alta inima o să-ţi bubuie în piept, că respiraţia o să ţi se accelereze şi că palmele vor începe să-ţi transpire.

  Sandra Pelt îmi purta sâmbetele, şi eu nu ştiam nici unde se afla, nici ce punea la cale.

  Victor era croit pe Eric şi, prin extensie, pe mine.

  Eram convinsă că eu eram blonda pe care o ţintiseră cei patru bătăuşi, dar nu ştiam cine-i trimisese, nici ce-ar fi făcut dac-ar fi pus mâna pe mine, cu toate că aveam o senzaţie extrem de neplăcută în această privinţă.

  Eric şi Pam erau la cuţite, şi sigur cearta dintre ei mă implica pe mine, cumva.

  Şi aveam o întreagă listă de întrebări. În capul ei: de unde ştia domnul Cataliades că voi avea nevoie de ajutor exact în acel moment şi exact în acel loc? Şi cum de ştiuse să-i trimită pe detectivii particulari din Little Rock? Sigur, dacă fusese avocatul familiei Pelt trebuia să ştie că ei îi vor trimite pe Lily şi pe Jack Leeds să investigheze dispariţia fiicei lor, Debbie. N-ar fi fost nevoit să le ofere prea multe informaţii celor doi Leeds, şi ar fi ştiut că ei se descurcă foarte bine într-o încăierare.

  Oare cei patru derbedei le vor mărturisi poliţiştilor motivul pentru care apăruseră în bar şi cine anume îi pusese să vină? Şi de unde luaseră sângele de vampir: şi aceasta ar fi fost o informaţie utilă.

  Şi ce mi-ar fi putut dezvălui despre trecutul meu ceea ce descoperisem în sertarul secret?

  — Frumoasă treabă, n-am ce zice, am rostit cu voce tare. Mi-am tras cearşaful peste cap şi am început să cercetez mental casa. Nu era nimeni, în afară de mine. Poate că Dermot şi Claude nu mai aveau nimic de spus, după marea lor dezvăluire. Se pare că rămăseseră în Monroe. Oftând, m-am ridicat în capul oaselor, lăsând cearşaful să cadă de pe mine. N-aveam cum să mă ascund de problemele mele. Cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac era să-mi stabilesc prioritatea situaţiilor de criză şi să-mi dau seama ce informaţii puteam să adun despre fiecare.

  Cea mai importantă problemă era şi cea mai apropiată inimii mele. Iar rezolvarea, la îndemână.

  Am scos uşurel plicul pentru tipare şi săculeţul ponosit de catifea din sertarul noptierei. În plus faţă de obiectele practice (o lanternă, lumânări şi chibrituri), sertarul conţinea ciudate suveniruri din bizara mea viaţă. Astăzi însă, nu mă interesa nimic, în afara celor două noi şi preţioase articole. Le-am luat cu mine în bucătărie şi le-am lăsat, prudentă, pe blatul de lucru, cât mai departe de chiuvetă, în timp ce mi-am făcut cafeaua.

  Când lichidul a început să picure în cafetieră, a fost cât pe ce să deschid plicul. Totuşi, mi-am tras mâna înapoi. Mă înfricoşa. În schimb, am căutat în agenda telefonului. Îl încărcasem peste noapte, aşa că i-am scos micul cablu şi l-am înfăşurat cu grijă – orice întârziere era bine-venită – după care, în cele din urmă, trăgând aer adânc în piept, am tastat numărul domnului Cataliades. A sunat de trei ori.

  — Aici, Desmond Cataliades, s-a auzit vocea lui plină. Pentru moment, călătoresc şi nu sunt disponibil, dar dacă aveţi amabilitatea să-mi lăsaţi un mesaj, poate că vă voi suna. Sau poate că nu.

  Ei bine, naiba să-l ia. M-am strâmbat la telefon, însă după semnalul sonor am înregistrat, supusă, un mesaj prudent, prin care speram să-i transmit nevoia urgentă de a discuta cu el. Apoi l-am bifat pe domnul Cataliades – Desmond, auzi!

  — Pe lista mea mentală şi am trecut la a doua metodă de abordare a problemei numite Sandra Pelt.

  Sandra avea să mă urmărească până când ori muream eu, ori ea. Aveam un inamic personal, real şi veritabil. Îmi venea greu să cred că toţi membrii unei familii aveau să se dovedească atât de ticăloşi (mai ales din moment ce atât Sandra, cât şi Debbie fuseseră adoptate), însă toţi de-alde Pelt erau egoişti, încăpăţânaţi şi ranchiunoşi. Fetele erau fructele pomului otrăvitor, presupun. Aveam nevoie să ştiu unde se află Sandra, şi cunoşteam pe cineva care poate era în măsură să mă ajute.

  — Alo? Mi-a răspuns vocea vioaie a Ameliei.

  — Care mai e viaţa prin Big Easy9? Am întrebat-o.

  — Sookie! Mamă, ce bine-mi pare că-ţi aud vocea! Să ştii că, de fapt, îmi merge grozav.

  — Îmi spui şi mie de ce?

  — Săptămâna trecută m-am trezit cu Bob la uşă, mi-a răspuns ea.

  După ce mentorul Ameliei, Octavia, îl prefăcuse la loc pe Bob în sfrijitul mormon originar, Bob fusese într-atât de furios pe Amelia, încât o luase din loc ca… Mă rog, ca un motan opărit. De îndată ce se readaptase la condiţia umană, Bob plecase din Bon Temps ca să dea de urmele familiei sale, aflată în New Orleans în timpul nenorocirii generate de Katrina. Evident, se şi calmase în privinţa transformării lui în motan.

  — Şi i-a găsit pe-ai lui?

  — Ei bine, da! Şi-a găsit unchiul şi mătuşa, cei care l-au crescut. Şi-au luat un apartament în Natchez, suficient de mare pentru ei doi, şi Bob şi-a dat seama că nu putea să încapă în locuinţa lor, aşa că a mai dat ceva târcoale prin zonă să vadă ce s-a ales din ceilalţi membri ai sfatului vrăjitoarelor, după care a pornit-o înapoi încoace. Şi-a găsit un post de frizer la trei străzi de unde lucrez eu! A venit în magazinul de magie şi s-a interesat de mine.

  Membrii sfatului vrăjitoarelor de care aparţinea Amelia ţineau un magazin de magie autentică, în Cartierul Francez.

  — M-am mirat când l-am văzut. Dar zău că m-am bucurat, a adăugat ea, practic torcând ca o pisică la ultima afirmaţie, şi mi-am dat seama că Bob intrase în cameră. Zice să te salut din partea lui, Sookie.

  — Salută-l şi tu din partea mea. Ascultă, Amelia, îmi pare rău că vă întrerup proaspătul vis de iubire, dar trebuie să-ţi cer un serviciu.

  — Zi!

  — Trebuie să aflu unde se află cineva.

  — N-ai carte de telefoane?

  — Ha-ha. Nu e chiar atât de simplu. Sandra Pelt a ieşit din închisoare şi m-a luat în vizor, literalmente. Barul a fost atacat cu o sticlă incendiară, iar ieri, patru tăntălăi drogaţi au venit să pună mâna pe mine, şi eu cred că Sandra ar putea să fie în spatele ambelor întâmplări. În definitiv, câţi duşmani am eu?

  Am auzit-o pe Amelia răsuflând prelung.

  — Bine, nu-mi răspunde la asta, m-am grăbit să adaug. Aşadar, a dat greş de două ori, şi mă tem că în scurt timp ar fi posibil să mărească viteza şi să trimită pe cineva la mine acasă. Şi cum sunt singură, nu s-ar termina prea bine pentru mine.

  — De ce n-o fi început cu asta?

  — Mi-am dat seama până la urmă că e întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pun încă de acum câteva zile. Tu crezi că dispozitivele tale magice de pază or mai fi active?

  — A… sigur. Ar trebui foarte bine să fie, mi-a răspuns ea, cu o mică nuanţă de încântare în glas.

  Era foarte mândră de abilităţile ei vrăjitoreşti, şi chiar era cazul să fie.

  — Sigur? Adică, gândeşte-te bine. Tu n-ai mai fost pe-aici de… Doamne, de aproape trei luni!

  Amelia îşi făcuse bagajele şi plecase în prima săptămână din martie.

  — E adevărat. Dar le-am consolidat înainte de plecare.

  — Şi funcţionează chiar fără să fii tu aici, am insistat, vrând să fiu sigură că aşa era.

  Viaţa mea depindea de asta.

  — Vor funcţiona, pentru o vreme. În definitiv, lipseam din casă ore întregi în fiecare zi, şi o lăsam păzită. Dar va trebui, într-adevăr, să le reînnoiesc, fiindcă altfel se uzează. Ştii, am trei zile la rând liber de la muncă. Atunci cred c-o să vin să verific situaţia.

  — Ar fi o imensă uşurare pentru mine, deşi îmi pare rău că te pun pe drumuri.

  — Nu, nici o problemă. Poate c-o să facem o călătorie cu maşina, eu şi cu Bob. O să întreb câteva persoane din sfatul vrăjitoarelor cum procedează să găsească pe cine vor. Am putea să ne ocupăm de dispozitivele de pază şi să încercăm s-o găsim pe afurisita aia.

  — Crezi că Bob ar fi dispus să se întoarcă pe-aici? Am întrebat-o. Bob îşi petrecuse cea mai mare parte a şederii în casa mea sub forma lui felină, aşa că aveam îndoieli.

  — N-am decât să-l întreb. Dacă nu-ţi mai dau vreo veste între timp, să ştii că vin.

  — Mersi tare mult!

  Nu-mi dădusem seama cât de încordaţi îmi erau muşchii, până n-au început să se relaxeze. Amelia îmi promisese c-o să vină!

  M-am întrebat de ce nu mă simţeam în siguranţă cu cei doi veri ai mei din neamul zânelor în preajmă. Erau rudele mele şi, deşi mă simţeam bucuroasă şi destinsă când îi ştiam acasă, mai multă încredere aveam în Amelia.

  Sub aspect practic, nu puteam să ştiu niciodată când aveam să-i am sub acoperişul propriei case pe Claude şi pe Dermot. Ei îşi petreceau din ce în ce mai multe nopţi în Monroe.

  Va trebui să-i instalez pe Amelia şi pe Bob în dormitorul aflat dincolo de coridor, faţă de al meu, din moment ce băieţii ocupau etajul. Patul din fosta mea cameră era îngust, însă nici Bob, nici Amelia nu erau corpolenţi.

  Toate acestea nu erau decât bătaie de cap. Mi-am turnat o cană de cafea şi am luat plicul şi săculeţul. M-am aşezat la masa din bucătărie, cu ele în faţă. Am simţit un teribil impuls să desfac capacul coşului de gunoi şi să le arunc pe amândouă acolo, fără să le mai deschid şi fără să-mi mai însuşesc informaţiile din ele.

  Însă aşa ceva nu se face. Trebuie să deschizi ceea ce-i făcut să fie deschis.

  Am deschis clapa şi am scuturat plicul. Mireasa cu fustele pline de volane m-a privit blajină în timp ce scrisoarea îngălbenită aluneca afară. Mi s-a părut cumva prăfuită, de parcă anii de şedere în pod ar fi impregnat microscopicele fisuri ale colii. Oftând, am închis ochii şi mi-am adunat puterile. Apoi, am despăturit hârtia şi mi-am coborât ochii pe scrisul de mână al bunicii mele.

  Vederea lui mi-a provocat o reacţie neaşteptat de dureroasă: ascuţit şi înghesuit, cu o gramatică şi o punctuaţie deficitare, însă iată-l, era al lui Buni. Citisem Dumnezeu ştie câte lucruri scrisese ea în anii petrecuţi împreună: liste de cumpărături, instrucţiuni, reţete, chiar şi câteva însemnări personale. Încă aveam ditamai pachetul în sertarul măsuţei de toaletă.

  Sookie, sunt foarte mândră de tine pentru că ţi-ai terminat liceul. Mi-aş fi dorit ca mama şi tatăl tău să fi fost aici, să te vadă cu boneta şi roba.

  Sookie, te rog să-ţi strângi lucrurile din cameră. Nu pot să dau cu aspiratorul dacă nu văd podeaua.

  Sookie, vine Jason să te ia după antrenamentul de softball. Eu trebuie să mă duc la o întrunire la Garden Club.

  Eram sigură că scrisoarea aceasta avea să fie altceva.

  Şi aveam dreptate. Începea în mod convenţional.

  Dragă Sookie, Cred că o s-o găseşti tu, dacă e s-o găsească cineva. N-am unde s-o las altundeva, şi când o să te cred pregătită, o să-ţi spun unde am pus-o.

  Lacrimile mi-au izvorât din ochi. Ea fusese asasinată înainte de a mă crede pregătită. Poate că n-aş fi fost pregătită niciodată.

  Ştii că l-am iubit pe bunicul tău mai mult decât orice.

  Eu crezusem că ştiam asta. Avuseseră o căsnicie solidă ca stânca… Aşa presupusesem. Dovezile dădeau de înţeles că era posibil să nu fi fost cazul.

  Dar mi-am dorit atât de mult să am copii, atât de amarnic. Simţeam că, dac-o să am copii, viaţa mea ar fi perfectă. Nu mi-am dat seama că era o prostie să-i cer lui Dumnezeu o viaţă perfectă. Am fost ispitită mai presus de puterea mea de a rezista. Dumnezeu mi-a pedepsit lăcomia, aşa cred.

  El era atât de frumos! Dar am ştiut, de când l-am văzut, că nu era o persoană reală. Mai târziu, mi-a spus că era parţial om, însă niciodată n-am văzut în el prea multă omenie. Bunicul tău a plecat atunci în Baton Rouge, într-o lungă călătorie. Mai târziu, în acea dimineaţă, s-a iscat o furtună care a doborât un pin mare pe alee, blocând-o. Am încercat să tai trunchiul cu ferăstrăul, astfel încât bunicul tău să poată trece înapoi pe alee cu camioneta. M-am oprit la un moment dat şi m-am dus în curtea din spate, să văd dacă se uscaseră rufele de pe sârmă, şi atunci a ieşit el din pădure. Când m-a ajutat să mut copacul – mă rog, l-a mutat de unul singur – fireşte, i-am zis mulţumesc. Nu ştiu dacă ai aflat, dar când îi zici mulţumesc unuia dintre ei, îi rămâi obligată. Nu ştiu de ce, dar aşa este obiceiul.

  Claudine pomenise în treacăt de aşa ceva când o cunoscusem prima dată, însă cred că-mi spusese că era doar o chestiune de etichetă de-a zânelor. Atentă la manierele mele, avusesem grijă să nu-i mulţumesc niciodată în mod explicit lui Niall, nici măcar când făcuserăm schimb de cadouri de Crăciun. (Avusesem nevoie de ultima fărâmă de autocontrol ca să nu-i spun „Mulţumesc”. Spusesem: „A, te-ai gândit la mine! Ai ştiut c-o să-mi facă plăcere!”, după care-mi cususem bine buzele.) În schimb, cu Claude… Fusesem atât de frecvent în preajma lui, încât ştiu că-i mulţumisem pentru că dusese gunoiul sau îmi dăduse sarea. Ce porcărie!

  În orice caz, l-am întrebat dacă vrea ceva de băut; îi era sete, iar eu eram atât de singură şi-mi doream un copil. Bunicul tău şi cu mine eram căsătoriţi de cinci ani pe-atunci, şi nu erau semne că ar veni vreun bebe. Îmi închipuiam că era ceva în neregulă, deşi n-am aflat decât mai târziu, când ne-a spus un doctor că oreionul făcuse ca… Mă rog. Sărmanul de Mitchell! Nu era el de vină, ci boala. Eu nu i-am spus decât că era o minune că avem doi, şi nu cinci sau şase, cum sperase el. Niciodată nu m-a privit ciudat pentru asta, atât era de convins că nu fusesem cu un alt bărbat. Era ca şi cum aş fi călcat pe tăciuni aprinşi. Nu ajungea că o făcusem o dată: doi ani mai târziu, Fintan s-a întors şi am făcut-o din nou, şi acestea n-au fost singurele ocazii. Era foarte ciudat. Uneori, aveam impresia că-i simt mirosul! Mă întorceam, şi era Mitchell.

  Însă faptul că-i aveam pe tatăl tău şi pe Linda îmi atenua remuşcările. Îi iubeam atât de mult, şi sper că nu păcatul meu să le fi provocat moartea atât de timpurie. Bine măcar că Linda a avut-o pe Hadley, unde-o mai fi, iar Corbett v-a avut pe tine şi pe Jason. A fost o binecuvântare şi un privilegiu să vă văd crescând. Vă iubesc pe amândoi mai mult decât aş putea spune în cuvinte.

  Ei bine, scriu deja de mult timp. Te iubesc, draga mea. Acum, trebuie să-ţi povestesc despre prietenul bunicului tău. Era un bărbat brunet, foarte mare, vorbea cu adevărat frumos. Zicea că era un fel de protector pentru voi, un fel de părinte spiritual, însă eu nu aveam atâta încredere în el, încât să mă las pe mâna lui. Nu părea să aibă frică de Dumnezeu. A trecut pe-aici după ce s-au născut Corbett şi Linda. După ce-aţi apărut voi doi, am crezut că poate o să treacă iar. Cum era de aşteptat, s-a arătat brusc, o dată când mă îngrijeam de Jason, şi altă dată de tine, când eraţi amândoi în leagăn. V-a adus fiecăruia dintre voi câte un dar, zicea, însă dac-a fost aşa, oricum nu era unul pe care să-l pot pune într-un cont bancar, ceea ce ar fi fost de folos când aţi ajuns să staţi cu mine.

  Pe urmă, a mai trecut o dată, acum câţiva ani. Atunci mi-a dat chestia asta verde. Zicea că zânele îşi dăruiesc aşa ceva când se iubesc, şi Fintan i-l dăduse să mi-o aducă, dacă se întâmpla să moară Fintan înaintea mea. Conţinea un descântec magic, mi-a zis. N-o să ai nevoie niciodată s-o foloseşti, sper, aşa a zis. Dar dacă o să fie cazul, zicea să ţii minte că se poate folosi o singură dată, nu ca o lampă din poveşti, care-ţi îndeplineşte o grămadă de dorinţe. Mi-a spus că se numeşte cluviel dor şi mi-a arătat cum se descântă.

  Aşadar, bănuiesc că Fintan a murit, deşi mi-a fost frică să-i pun tipului întrebări. Nu l-am mai văzut pe Fintan de când s-au născut tatăl tău şi Linda. I-a ţinut pe amândoi în braţe, după care a plecat. Mi-a zis că n-o să se mai întoarcă niciodată, că era prea periculos pentru mine şi pentru copii, că duşmanii lui l-ar urmări până aici dacă ar tot veni în vizită, chiar şi deghizat. Cred că, poate, voia să spună că mai venise deghizat şi înainte, ceea ce m-a îngrijorat. Şi de ce să fi avut duşmani? Bănuiesc că zânele nu se înţeleg tot timpul între ele, exact ca şi oamenii. Drept să-ţi spun, mă simţeam tot mai vinovată faţă de bunicul tău, de fiecare dată când mă vedeam cu Fintan, aşa că, atunci când mi-a spus că pleacă pentru totdeauna, a însemnat, mai mult sau mai puţin, o uşurare pentru mine. Încă mă simt foarte vinovată, dar când mi-aduc aminte cum i-am crescut pe tatăl tău şi pe Linda, sunt fericită că i-am avut, iar să vă cresc pe tine şi pe Jason a fost o bucurie pentru mine.

  În orice caz, scrisoarea asta e acum a ta, din moment ce-ţi las ţie casa şi cutia cluviel dor. Poate că pare incorect faptul că Jason n-a primit nimic magic, dar prietenul bunicului tău mi-a spus că Fintan v-a urmărit pe amândoi şi a hotărât că ţie trebuie să-ţi aparţină. Sper că nu vei fi niciodată nevoită să ştii ceva din toate astea. M-am întrebat mereu dacă problema ta n-a apărut din cauză că ai un pic mai mult de zână în tine, dar, dacă mă gândesc mai bine, cum se face că Jason nu e la fel? Sau, pentru că veni vorba, tatăl tău ori Linda? Poate capacitatea ta de „a şti unele lucruri” s-a întâmplat să fie, şi atât. Aş fi vrut să te pot lecui de ea, ca să duci o viaţă normală, însă trebuie să primim ce ne dă Dumnezeu, iar tu te-ai descurcat foarte bine din acest punct de vedere.

  Te rog, ai grijă. Nădăjduiesc că nu eşti supărată pe mine şi că nu gândeşti rău despre mine. Toţi copiii lui Dumnezeu păcătuiesc. Bine măcar că păcatul meu v-a dat viaţă ţie, lui Jason şi lui Hadley.

  Adele Hale Stackhouse (Bunica)

  Erau atâtea lucruri la care să mă gândesc, că nici nu ştiam de unde să încep.

  Mă simţeam năucită, uluită, curioasă şi derutată, toate în acelaşi timp. Până să mă pot împiedica, mi-am luat şi cealaltă relicvă, punga de catifea roasă. I-am slăbit strânsoarea şnurului, care a început să mi se fărâmiţeze între degete. Desfăcând-o de tot, am lăsat obiectul dur dinăuntru – darul din partea bunicului meu din neamul zânelor, numit cluviel dor – să-mi cadă în palmă.

  L-am adorat din prima clipă.

  Era de un catifelat verde-deschis, împodobit cu auriu. Semăna cu una dintre tabacherele acelea din magazinul de antichităţi, dar nimic din ce văzusem în Splendide nu era atât de frumos. Nu vedeam nici o închizătoare, nici o balama, nimic; nu s-a deschis când am apăsat uşor pe capac şi am încercat să-l răsucesc; şi totuşi, era în mod evident un capac, împodobit cu aur. Hmmm… Cutiuţa rotundă nu era încă pregătită să-şi dezvăluie secretul.

  Oki-doki. Poate că aveam nevoie să fac unele cercetări. Am pus obiectul deoparte şi am rămas cu palmele împreunate pe masă, privind în gol. Îmi simţeam capul supraaglomerat de gânduri.

  Evident, Buni fusese foarte emoţionată când scrisese epistola. Dacă „părintele nostru spiritual” i-o fi dat lui Buni mai multe informaţii despre darul acesta, fie că ea omisese să le menţioneze, fie pur şi simplu nu-şi mai adusese aminte de altceva. M-am întrebat dac-o fi fost forţată să-şi aştearnă mărturisirea aceasta pe hârtie. Era clar că fusese scrisă după moartea mătuşii Linda, care se petrecuse când bunica trecuse de şaptezeci de ani. Prietenul bunicului meu natural… Eram destul de convinsă că-l recunosc după descriere. În mod sigur, „părintele spiritual” era domnul Cataliades, demonul avocat. Ştiam ce preţ important trebuise să plătească ea atunci când recunoscuse – pe hârtie – că avusese relaţii sexuale cu altcineva decât soţul ei. Bunicul meu avusese o personalitate puternică, iar ea fusese o creştină plină de evlavie. O astfel de mărturisire trebuie că o torturase.

  Poate că ea s-o fi judecat pe sine însăşi, însă eu, după ce trecusem peste şocul de a-mi privi bunica în ipostaza de femeie, n-o judecam. Cine eram eu, ca să arunc cu piatra? Preotul îmi spusese că toate păcatele sunt egale în ochii lui Dumnezeu, însă nu-mi puteam stăpâni sentimentul că o persoană care molestează copii (de exemplu) păcătuieşte mai grav decât cineva care fentează impozitul pe venit sau decât o femeie singură, care întreţine relaţii sexuale necuvenite, doar pentru că-şi doreşte să aibă copii. Probabil că nu aveam dreptate, fiindcă noi, de asemenea, nu trebuie să alegem căror reguli să ne supunem, însă aşa simţeam şi gata.

  Mi-am trimis gândurile acestea confuze într-un colţişor îndepărtat al minţii şi am luat din nou în mână cutia cluviel dor. Atingerea suprafeţei netede îmi producea o plăcere pură, la fel ca fericirea resimţită când îmi îmbrăţişam bunicul… Dar de vreo două sute de ori mai mare. Cutia era cam de dimensiunile a două fursecuri Orea, puse unul peste altul. Mi-am mângâiat obrazul de ea şi mi-a venit să torc de plăcere.

  Oare trebuia deschisă cu un cuvânt magic?

  — Abracadabra, am zis. Vă rog, mulţumesc.

  Nu, nu mi-a mers, plus că m-am simţit ca o idioată.

  — Sesam, deschide-te, am şoptit. Ala-bala, portocala.

  Nu.

  Totuşi, gândul la magie mi-a dat o idee. I-am scris un e-mail Ameliei, însă era un mesaj greu de formulat. Ştiu că poşta electronică nu e întru totul sigură, însă în acelaşi timp nu aveam vreun motiv să cred că mi-ar putea considera cineva puţinele mesaje ca având o cât de mică importanţă. I-am scris: „îmi pare rău că sunt nevoită să te rog, dar în afară de cercetările acelea pentru mine, privitoare la legătura de sânge, ai putea să afli ceva despre un obiect de-al zânelor? Cu iniţialele c.d.? Mai subtilă de-atât n-aveam cum să fiu.

  Apoi, m-am întors să admir cutia. Oare trebuia să fii zână pursânge ca s-o poţi deschide? Nu, nu putea fi cazul. Fusese un dar pentru bunica mea, menit să fie folosit la mare ananghie, şi ea fusese sută la sută umană.

  Mi-am dorit să nu fi fost atât de departe, în pod, atunci când fusese atacată. Ori de câte ori îmi aminteam cum o găsisem, aruncată ca un stârv pe podeaua bucătăriei, scăldată în propriul ei sânge, simţeam greaţă şi, în acelaşi timp, furie. Poate că dac-ar fi avut timp să ia cutia cluviel dor, ar fi reuşit să se salveze.

  Iar gândul acesta mi-a pus capac. Am introdus la loc obiectul în săculeţul de catifea, iar scrisoarea lui Buni, în plicul pentru tipare. Atâtea frământări îmi erau de-ajuns, pentru o vreme.

  Trebuia să ascund aceste obiecte. Din nefericire, precedenta lor ascunzătoare, excelentă, dispăruse, fiind acum într-un magazin din Shreveport.

  Poate c-ar trebui să-l sun pe Sam. El ar putea să pună scrisoarea şi săculeţul în care se afla cutia cluviel dor în seiful de la Merlotte's. Dar, date fiind atacurile asupra barului, n-ar fi fost locul ideal pentru depozitarea unor lucruri pe care le preţuiam. Puteam să mă duc cu maşina până în Shreveport şi, folosind cheia, să pătrund în casa lui Eric şi să găsesc un loc bun acolo. De fapt, era extrem de posibil ca şi Eric să aibă un seif pe care să nu fi avut ocazia până acum să mi-l arate. Dar, după ce am mai rumegat-o în minte, nici aceasta nu mi s-a mai părut o idee prea bună.

  M-am întrebat dacă dorinţa mea de a păstra obiectele se datora simplului fapt că nu voiam să mă despart de cutie. Şi am ridicat din umeri. Indiferent de cum mi-ar fi apărut în minte această convingere, categoric casa mea mi se părea cel mai sigur loc, cel puţin deocamdată. Poate c-ar merge să pun cutia verde şi netedă în ascunzătoarea pentru vampiri din dulapul camerei mele de oaspeţi… Dar acolo nu era altceva decât o cutie goală, şi dacă avea nevoie Eric să-şi petreacă ziua acolo?

  După ce mi-am tot scormonit creierul, am pus plicul în cutia cu hârtiile neverificate aduse din pod. Acelea nu puteau să prezinte interes pentru nimeni, în afară de mine. Cutia cluviel dor era puţin mai greu de depozitat, cel puţin în parte din cauză că tot trebuia să mă împotrivesc tentaţiei de a o scoate iar din săculeţ. Lupta aceasta cu mine însămi îmi dădea o senzaţie de Gollum10.

  — Sssscumpa mea, am murmurat. Oare Dermot şi Claude ar fi capabili să simtă proximitatea unui obiect atât de remarcabil? Nu, fireşte că nu. Fusese atâta timp în pod, şi ei nu-l descoperiseră.

  Dar dacă veniseră să locuiască la mine sperând că-l vor găsi? Dacă ştiau sau bănuiau că am un astfel de obiect? Sau (şi mai probabil) dacă stăteau aici deoarece proximitatea acestuia îi făcea fericiţi? Deşi eram convinsă că teoria avea fisuri, n-am putut s-o înlătur. Nu sângele meu de zână îi atrăgea, ci prezenţa cutiei cluviel dor.

  Acum, ai devenit paranoică, m-am mustrat cu asprime, şi am riscat încă o privire fugară spre verdele catifelat al cutiei netede. Aceasta, mi-am zis, semăna cu o pudrieră în miniatură. Şi, odată cu ideea aceasta, mi-a venit în minte şi ascunzătoarea ideală. Am scos obiectul din săculeţ şi l-am strecurat în sertarul cu obiecte de machiaj de la măsuţa mea de toaletă. Apoi am deschis cutia cu pudră şi am presărat doar un pic peste strălucirea verdelui catifelat, adăugând şi un fir de păr din perie. Ha! Am fost încântată de rezultat. Pe urmă, m-am gândit să ascund săculeţul pe cale de dezintegrare în sertarul de ciorapi şi panglici. Raţiunea îmi spunea că obiectul acela prăpădit nu era decât un săculeţ putred, însă sentimentele susţineau că era ceva important, din moment ce fusese atins de bunica şi de bunicul meu.

  Atâtea gânduri mi se învârteau prin minte, încât le-am pus lacătul pentru restul zilei. După ce m-am ocupat un pic de treburile gospodăreşti, am urmărit transmisiunea din campionatul universitar de softball, pe ESPN. Îmi place softballul, jucasem şi eu în liceu. Îmi place să le văd pe tinerele acelea puternice din toată America, îmi place să le văd luptându-se din răsputeri să câştige partida, cu toată energia, fără să economisească un dram. Şi, în timp ce urmăream meciul, mi-am dat seama că mai cunoşteam două alte tinere femei care se potriveau descrierii: Sandra Pelt şi Jannalynn Hopper. Existau nişte învăţăminte legate de acest lucru, dar nu-mi dădeam seama care erau acestea.

  AM AUZIT CÂND CEI DOI COLOCATARI ai mei au intrat în casă, duminică seara, nu foarte târziu. Clubul Hooligans nu era deschis duminica, şi am încercat să nu mă întreb ce făcuseră toată ziua. Încă dormeau luni dimineaţă, când îmi făceam cafeaua. M-am mişcat prin casă făcând cât mai puţin zgomot posibil, m-am îmbrăcat şi mi-am verificat e-mailul. Amelia era în drum spre mine, din câte îmi scrisese, adăugând cifrat că avea ceva important să-mi spună. Chiar m-am întrebat dacă aflase ceva despre c.d.

  Tara expediase un mesaj de grup, ataşând o fotografie cu pântecul ei enorm, şi mi-am amintit că petrecerea cu daruri pentru copilul care avea să vină pe lume, pe care promisesem c-o dau pentru ea, era programată în weekendul următor. Aoleu! După un moment de panică, am reuşit să mă calmez. Invitaţiile fuseseră trimise, îi cumpărasem cadoul şi planificasem meniul. Eram cât se poate de pregătită, cu excepţia agitaţiei de ultim moment privind curăţenia.

  Astăzi lucram în primul schimb. În timp ce mă machiam, am scos cutia cluviel dor şi mi-am lipit-o de piept. Atingerea ei mi se părea importantă, o făcea să fie esenţială. Pielea mea a încălzit-o repede. Indiferent ce-o fi fost în inima acelei cutii netede, verde-pal, mi-a dat impresia că era ceva vital. M-am simţit mai însufleţită, în acelaşi timp. Inspirând adânc, tremurând, am pus-o la loc în sertar, presărând-o din nou cu pudră, să pară că se afla acolo dintotdeauna. Am închis sertarul cu un sentiment asemănător regretului.

  Astăzi, o simţeam pe bunica foarte aproape de mine. M-am gândit la ea pe durata drumului cu maşina spre serviciu, în timp ce mă pregăteam pentru muncă şi în unele momente disparate, în timp ce duceam şi aduceam de toate. Andy Bellefleur mânca de prânz împreună cu şeriful Dearborn. Am rămas un pic surprinsă de faptul că Andy mai voia să stea la masă în Merlotte's, după invazia care avusese loc cu două zile în urmă.

  Însă noul meu detectiv preferat părea destul de bucuros să se afle aici, să glumească cu şeful lui şi să mănânce o salată dietetică. Zilele acestea, Andy arăta mai suplu şi mai tânăr. Căsnicia şi iminenta paternitate îi prindeau bine. L-am întrebat cum se mai simţea Halleigh.

  — Tot zice că are o burtă enormă, dar nu e aşa, mi-a răspuns Andy, zâmbind. Se bucură, cred, că s-a terminat şcoala. Pregăteşte perdelele pentru camera copilului.

  Halleigh era profesoară la şcoala elementară.

  — Domnişoara Caroline ar fi fost foarte mândră, am zis. Bunica lui Andy, Caroline Bellefleur, murise cu doar câteva săptămâni în urmă.

  — Mă bucur că a aflat înainte de a muri, a încuviinţat el. Hei, ştiai că şi soră-mea e însărcinată?

  M-am străduit să nu par prea uimită. Andy şi Porţia avuseseră parte de o nuntă dublă în grădina bunicii lor, şi deşi nu era o surpriză să aflu că soţia lui Andy era însărcinată, nu ştiu de ce, dar Porţia, sora lui mai mare, nu mi se păruse niciodată ca fiind o persoană care să devină mamă. I-am zis lui Andy că mă bucur, ceea ce şi era adevărat.

  — Îi spui tu lui Bill? M-a întrebat Andy, cu o oarecare sfială. Încă mă simt cam ciudat când e să-l sun.

  Vecinul şi fostul meu iubit, Bill Compton, din întâmplare vampir, le destăinuise în sfârşit celor din familia Bellefleur că le era strămoş, cu puţin înainte de moartea domnişoarei Caroline. Domnişoara Caroline reacţionase splendid la aflarea uluitoarei veşti, însă lui Andy îi venise puţin mai greu, atât din cauza mândriei, cât şi a faptului că nu se dădea în vânt după morţii-vii. Porţia, de fapt, chiar ieşise de câteva ori cu Bill, înainte ca el să-şi dea seama de relaţia care-i lega: stânjenitor, hm? Porţia şi soţul ei îşi înghiţiseră reţinerile privitoare la nou-dobânditul lor strămoş în viaţă, şi mă surprinsese demnitatea pe care o manifestaseră în acceptarea lui Bill.

  — Îmi face întotdeauna plăcere să transmit veşti bune, dar el s-ar bucura să le afle de la tine.

  — Am… hm, am auzit că are o prietenă-vampir, aşa e?

  M-am străduit să par veselă.

  — Mda, e pe-aici de vreo câteva săptămâni, am zis. N-am prea vorbit cu el despre asta.

  Mai bine zis, deloc.

  — Ai cunoscut-o?

  — Mda, pare drăguţă.

  Realitatea este că eu fusesem răspunzătoare de reîntâlnirea lor, însă nu era un amănunt pe care mi-aş fi dorit să-l fac public.

  — Dacă-l văd, îi transmit din partea ta, Andy. Cred că va dori să ştie când se va naşte copilul. Apropo, ai aflat ce-o să aveţi, tu şi cu Halleigh?

  — Fată, mi-a răspuns, cu un zâmbet larg cum nu mai văzusem. O s-o botezăm Caroline Compton Bellefleur.

  — O, Andy! Ce frumos!

  Eram ridicol de încântată, fiindcă ştiam că aşa avea să fie şi Bill.

  Andy părea jenat. Mi-am dat seama că s-a simţit uşurat când a început să sune telefonul său mobil.

  — Bună, iubito, a răspuns, fiindcă văzuse numărul pe ecran înainte de a deschide clapeta telefonului. Care-i treaba?

  A ascultat puţin, zâmbind.

  — Bine, îţi aduc un milkshake, i-a răspuns. Vin repede.

  Bud tocmai se întorcea la masă; Andy a aruncat o privire spre nota de plată şi a trântit pe masă o bancnotă de zece dolari.

  — Partea mea, a zis. Păstrează restul. Bud, trebuie să fug acasă. Halleigh are nevoie să-i pun galeria pentru perdele în camera copilului, şi moare după un milkshake cu caramel. Nu lipsesc mai mult de zece minute, a adăugat, zâmbindu-ne cu gura până la urechi, după care dus a fost.

  Bud s-a aşezat pe scaunul lui şi şi-a scos, fără grabă, banii din portofelul lui ponosit.

  — Halleigh o să aibă un copil, Porţia o să aibă un copil, iar Tara o să aibă doi, din câte-am auzit. Sookie, ar fi cazul să faci şi tu unu' mic, mi-a zis, luând o sorbitură. Bun ceaiul cu gheaţă, a adăugat, punând cu zgomot pe masă paharul gol.

  — Nu e musai să am şi eu un copil, doar pentru că au alţii, am protestat. O să am şi eu, când o să fiu pregătită.

  — Păi, n-o să ai, câtă vreme umbli cu mortu' ăla, mi-a dat replica, fără menajamente. Ce crezi c-ar fi zis bunicuţa ta?

  I-am luat banii, m-am răsucit pe călcâie şi am plecat. Am rugat-o pe Danielle să-i ducă ea restul lui Bud. Nu mai voiam să vorbesc cu el.

  O prostie, ştiu. Ar fi trebuit să am obrazul mai gros. Iar Bud nu spusese altceva decât adevărul. Sigur, vorbea din perspectiva celui care consideră că toate femeile tinere vor să aibă copii, şi-mi atrăgea atenţia că merg pe calea greşită. De parcă eu n-aş fi ştiut! Chiar, ce ar fi spus Buni?

  Cu câteva zile în urmă, aş fi dat răspunsul fără cea mai mică ezitare. Acum, nu mai eram atât de sigură. Erau atât de multe lucruri pe care nu le ştiusem despre ea! Totuşi, ipoteza cea mai probabilă era că mi-ar fi spus să-mi urmez imboldurile inimii. Iar eu îl iubeam pe Eric. În timp ce luam un coş cu burgeri şi-l duceam la masa lui Maxine Fortenberry (lua prânzul cu Elmer Claire Vaudry), m-am pomenit că aştept cu nerăbdare momentul acela de după lăsarea întunericului, când el avea să se trezească. Aşteptam revederea cu un soi de disperare. Aveam nevoie de liniştea oferită de prezenţa lui, de siguranţa faptului că şi el mă iubeşte, de legătura pasională resimţită când ne atingeam unul pe celălalt.

  În timp ce stăteam la ghişeu să primesc mâncarea pentru o comandă, l-am urmărit pe Sam, care umplea o halbă. M-am întrebat dacă simţea şi el faţă de Jannalynn ceea ce simţeam eu faţă de Eric. Era cu ea de mai multă vreme decât fusese cu oricare alta de când îl cunoşteam. Poate-mi închipuiam că era ceva mai serios, fiindcă el îşi aranja serile libere astfel încât să poată fi mai des cu ea, lucru pe care nu-l mai făcuse altă dată. Mi-a zâmbit când mi-a întâlnit privirea. Clar, îmi făcea plăcere să-l văd fericit.

  Cu toate că Jannalynn nu era suficient de bună pentru el.

  Gata să mă plesnesc cu palma peste gură. Mă simţeam la fel de vinovată ca şi când aş fi spus-o cu voce tare. Relaţia dintre ei nu era treaba mea, mi-am amintit mie însămi, cu asprime. Însă o voce mai moale din interior mi-a atras atenţia că Sam era prietenul meu şi că Jannalynn era prea nemiloasă şi violentă ca să-l poată face fericit pe termen lung.

  Jannalynn omorâse, dar şi eu o făcusem. Poate că o consideram violentă din cauză că, uneori, părea să-i facă plăcere să ucidă. Ideea că aveam o inimă ca a lui Jannalynn – în definitiv, câtor persoane le doream moartea?

  — Îmi provoca depresii. Oare nu se putea să mi se mai însenineze ziua?

  Ca întotdeauna, un astfel de gând era fatidic pentru mine.

  Sandra Pelt şi-a făcut apariţia, intrând cu paşi apăsaţi în bar. Trecuse multă vreme de când n-o mai văzusem… Şi ultima dată încercase, de asemenea, să mă omoare. Pe atunci, era adolescentă, iar acum îmi închipuiam că încă nu împlinise douăzeci de ani; totuşi, arăta ca având mai mulţi, după trup părea mai matură şi avea o coafură zburlită, destul de drăguţă, care contrasta în chip ciudat cu rânjetul fioros. Avea un aer furios. Deşi trupul zvelt îi era înveşmântat cum se cuvine, în jeanşi şi tricou fără mâneci, cu o cămaşă descheiată fâlfâind pe deasupra, puteai să-i citeşti nebunia pe faţă. Îi plăcea să provoace pagube. Imposibil să-i pătrunzi în minte şi să nu vezi asta. Mişcările îi erau smucite din cauza încordării, iar privirea i se plimba de la o persoană la alta, până s-a oprit asupra mea. Ochii i s-au luminat ca artificiile de 4 Iulie. Puteam să-i citesc direct în creier, şi astfel am aflat că avea un pistol îndesat la spate, în pantaloni.

  — Hopa, am zis, cât am putut de încet.

  — Ce mai trebuie să fac? A zbierat Sandra.

  Conversaţiile din bar s-au stins treptat. Cu coada ochiului, l-am zărit pe Sam aplecându-se sub tejghea. N-avea cum să reacţioneze la timp.

  — Am încercat să-ţi dau foc, dar focul s-a stins, a continuat ea, tot la volum maxim. Le-am dat javrelor ălora droguri şi sex pe gratis, i-am trimis să te înhaţe, dar au rasolit-o. Am încercat la tine acasă, dar farmecele nu m-au lăsat să intru. Am încercat şi iar am încercat să te omor, dar tu pur şi simplu nu mori!

  Aproape că-mi venea să-mi cer scuze.

  În acelaşi timp, era bine că Bud Dearborn auzise toate astea. Însă el era cu faţa spre Sandra, între ei fiind o masă, şi ştiam c-ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi aflat în spatele ei. Sam a început să se mişte spre stânga, dar portiţa batantă era în dreapta lui, şi nu-mi puteam închipui cum să ajungă dincolo de bar, în spatele ei, înainte ca Sandra să încerce să mă omoare. Totuşi, planul lui Sam era altul. Cât timp Sandra era cu ochii pe mine, el i-a azvârlit bâta de lemn lui Terry Bellefleur, care juca darts cu un alt veteran. Terry era puţin cam nebun câteodată, şi îngrozitor de speriat, însă mie îmi plăcuse dintotdeauna şi mă înţelesesem bine cu el. Terry a pus mâna pe bâtă şi m-am bucurat de faptul că tonomatul cânta, fiindcă acoperea toate aceste mici zgomote.

  De fapt, tonomatul cânta vechea baladă a lui Whitney Houston, „I Will Always Love You”, ceea ce, zău, era oarecum nostim.

  — De ce trebuie să-i trimiţi mereu pe alţii să-ţi facă treburile? Am întrebat-o, ca să acopăr zgomotul înaintării precaute a lui Terry. Eşti cumva laşă? Crezi că o femeie nu e în stare să se descurce cum trebuie?

  Poate că nu era o idee prea bună s-o tachinez pe Sandra, fiindcă şi-a dus mâna la spate cu o viteză demnă de un teriantrop, după care a scos la iveală arma, ţintind spre mine, iar apoi i-am văzut degetele încordate, într-o clipă care părea să se prelungească parcă la nesfârşit. Pe urmă, am zărit bâta avântându-se şi nimerind, şi pe Sandra prăbuşindu-se ca o marionetă căreia i s-au retezat sforile, după care… Sânge peste tot.

  Şi atunci, pe Terry l-a apucat nebunia. S-a lăsat pe vine, urlând şi lăsând să-i cadă bâta din mână, de parcă l-ar fi ars. Indiferent ce i-ar fi spus ceilalţi (cea mai populară replică fiind „TACI, TERRY!”), el continua să urle.

  Niciodată n-aş fi crezut c-o s-ajung să stau în fund pe podea, ţinându-l în braţe pe Terry Bellefleur, legănându-l ca pe un prunc şi murmurându-i cuvinte liniştitoare. Dar iată că asta făceam, din moment ce starea lui părea să se înrăutăţească dacă se apropia de el oricine altcineva. Până şi cei de pe ambulanţă au devenit agitaţi când a început Terry să ţipe la ei. Stătea ghemuit pe călcâie, plin de sânge, după ce o luaseră pe Sandra şi o duseseră la spitalul din Clarice.

  Îi eram îndatorată lui Terry, care fusese mereu bun cu mine, chiar şi când trecea prin crizele lui urâte. Venise să cureţe resturile atunci când incendiatorul îmi distrusese bucătăria. Îmi oferise unul dintre căţeluşii lui. Acum, îşi afectase mintea şi-aşa fragilă, ca să mă salveze. În timp ce-l legănam şi-l băteam uşurel cu palma pe spate, iar el plângea, îi ascultam şuvoiul neîntrerupt de cuvinte, iar puţinii clienţi rămaşi în Merlotte's făceau tot posibilul să se menţină la o depărtare cuviincioasă.

  — Am făcut ce mi-a spus el, omul strălucitor, turuia Terry. Am stat cu ochii pe Sookie şi am încercat s-o feresc de rele, nimeni nu trebuie să-i facă rău lui Sookie, am încercat s-o păzesc, şi uite că azi intră căţeaua aia, şi eu ştiam că voia s-o omoare pe Sook, ştiam, niciodată n-aş fi vrut să fac să curgă sânge, în viaţa mea, dar nu puteam s-o las să-i facă rău fetei ăsteia. Nu puteam, şi n-aş fi vrut să mai omor pe cineva câte zile mai am, niciodată n-am vrut.

  — N-a murit, Terry, i-am zis, sărutându-l pe creştet. N-ai omorât pe nimeni.

  — Sam mi-a dat bâta, a continuat Terry, părând ceva mai lucid.

  — Sigur, pentru că el nu putea să iasă la timp de după bar. Mulţumesc foarte mult, Terry, tu mi-ai fost totdeauna prieten. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru că mi-ai salvat viaţa!

  — Sookie! Tu ştiai că ei vor să am grijă de tine? Au venit în rulota mea, noaptea, luni de zile la rând, blondul ăla mare şi pe urmă omul strălucitor. Voiau să ştie mereu ce faci.

  — Sigur, am răspuns, dar în gând mi-am zis: Ce?

  — Voiau să ştie ce faci, cu cine umbli, cine te urăşte şi cine te iubeşte…

  — E bine, l-am asigurat. Ai făcut bine că le-ai spus.

  Era vorba despre Eric şi despre străbunicul meu, am bănuit. L-au ales pe infirm, pe cel mai lesne de convins. Ştiusem că Eric avea pe cineva care să stea cu ochii pe mine cât timp fusesem cu Bill, dar şi mai târziu, când eram singură. Bănuisem că străbunicul meu avea o sursă de informaţii, la rândul lui. Fie că obţinuse numele de la Eric, fie că-l descoperise pe cont propriu pe Terry, era tipic pentru Niall să se folosească de unealta aflată cel mai la îndemână, indiferent dacă unealta aceasta s-ar fi putut strica în timpul folosirii.

  — Într-o noapte, m-am întâlnit cu Elvis în pădurea ta, mi-a zis Terry.

  Unul dintre asistenţii de pe ambulanţă îi făcuse o injecţie şi am avut impresia că începea să-şi facă efectul.

  — Atunci, a continuat el, am ştiut că sunt ţăcănit. Îmi spunea cât de mult îi plac pisicile. Iar eu i-am spus că îmi plac câinii.

  Vampirul cunoscut altădată sub numele de Elvis nu suportase prea bine tranziţia, din cauză că organismul îi era saturat de droguri când fusese adus la morga din Memphis de un fan împătimit. Bubba, aşa cum prefera să i se spună acum, avea o preferinţă pentru sângele felinelor, spre norocul lui Annie, căţeluşa atât de iubită a lui Terry, din rasa Catahoula.

  — Ne-am înţeles foarte bine, povestea Terry mai departe, însă vocea îi devenea din ce în ce mai tărăgănată şi era tot mai somnoros. Acum cred c-ar fi mai bine să plec spre casă.

  — Te ducem în spate, în rulota lui Sam, i-am zis eu. Acolo o să te trezeşti.

  Nu mi-aş fi dorit ca Terry să se trezească şi să intre în panică. Dumnezeule, nu!

  Poliţiştii mi-au luat declaraţia, într-un chip cam sumar, şi existau cel puţin trei martori care o auziseră pe Sandra afirmând că ea fusese autoarea atentatului cu sticla incendiară asupra barului.

  Evident, am rămas în bar până mult mai târziu decât plănuisem, aşa că de-acum era deja întuneric. Ştiam că Eric era afară şi mă aştepta; îmi doream mai mult decât orice să mă pot ridica, să-i plasez altcuiva problema lui Terry, însă pur şi simplu nu puteam. Ceea ce făcuse Terry pentru mine îi alterase şi mai mult sănătatea mintală, şi eu n-aveam cum să mă revanşez faţă de el. Nu mă deranja că mă urmărise – bine, că mă spionase – pentru Eric, înainte ca Eric să-mi devină iubit, şi nici pentru străbunicul meu. Nu-mi făcuse nici un rău. Din moment ce-l cunoşteam pe Terry, îmi dădeam seama că fusese supus unor presiuni, într-un fel sau în altul.

  Împreună cu Sam, l-am ajutat pe Terry să se pună pe picioare, după care am hotărât să-l ducem pe coridor, la ieşirea din spate a barului, traversând apoi parcarea angajaţilor până la rulota lui Sam.

  — Mi-au promis că n-o să i se-ntâmple nimic căţeluşei mele, a murmurat Terry. Şi mi-au promis că visele mele o să înceteze.

  — Şi s-au ţinut de promisiune? L-am întrebat şi eu, tot în şoaptă.

  — Da, mi-a răspuns, recunoscător. Gata cu visele, iar căţeluşa e cu mine.

  Nu mi se părea că ar fi cerut prea mult. Ar fi trebuit să fiu mai supărată pe Terry, însă nu-mi puteam aduna suficientă energie emoţională pentru aşa ceva. Eram total istovită.

  Eric aştepta la umbra copacilor. Rămăsese deoparte, astfel încât prezenţa lui să nu-l agite pe Terry. Cum chipul lui Sam devenise brusc rigid, mi-am dat seama că era conştient de faptul că Eric se afla acolo, însă n-a spus nimic.

  L-am instalat pe Terry pe canapeaua lui Sam, iar după ce l-am văzut plutind pe aripile somnului, l-am îmbrăţişat pe şeful meu.

  — Mersi, i-am zis.

  — Pentru ce?

  — Pentru că i-ai dat bâta lui Terry.

  Sam a făcut un pas înapoi.

  — A fost tot ce mi-a putut trece prin minte. N-aveam cum să ies de după bar fără să-i atrag ei atenţia. Trebuia să fie luată prin surprindere, altfel se termina totul.

  — Chiar atât e de puternică?

  — Mda, mi-a răspuns el. Şi e convinsă că lumea ei ar fi mai bună dacă n-ai exista tu, aşa se pare. Fanaticii sunt greu de biruit. Mereu apar alţii.

  — Te gândeşti la cei care vor ca Merlotte's să se închidă?

  — Poate că da, a mărturisit Sam, cu un zâmbet amar. Nu pot să cred că se-ntâmplă aşa ceva în ţara noastră, şi doar sunt veteran. Născut şi crescut în S. U. A.

  — Mă simt vinovată, Sam. Unele lucruri s-au întâmplat din cauza mea. Atentatul cu sticla incendiară… Sandra n-ar fi făcut aşa ceva, dacă n-aş fi fost eu aici. Şi bătaia… Poate c-ar trebui să mă laşi să plec. Pot să lucrez şi în altă parte, să ştii.

  — Vrei tu să pleci?

  Nu puteam să-i descifrez expresia feţei, dar cel puţin îmi dădeam seama că nu era una de uşurare.

  — Nu, sigur că nu.

  — Atunci, înseamnă că ai o slujbă. Noi doi suntem inseparabili.

  Mi-a zâmbit, şi deşi ochii nu i s-au luminat ca de obicei când zâmbea, sigur credea ce spusese. Chiar dacă era teriantrop şi avea o minte încâlcită, măcar de-atâta puteam să-mi dau şi eu seama.

  — Mersi, Sam. Acum trebuie să văd ce vrea jumătatea mea mai bună.

  — Indiferent ce-ar fi Eric pentru tine, Sook, nu e jumătatea ta mai bună.

  Am şovăit puţin, cu mâna pe clanţa uşii, nevenindu-mi în minte vreo replică la aşa ceva. Aşa că am plecat, şi gata.

  Eric mă aştepta, dar nu răbdător. Mi-a cuprins obrajii între palmele lui mari şi m-a examinat în lumina crudă a becurilor de securitate din colţurile clădirii. India a ieşit prin spate, ne-a privit cu uimire, după care s-a suit în maşina ei şi a plecat. Sam a rămas în rulotă.

  — Vreau să te muţi la mine, mi-a zis Eric. Poţi să stai într-o cameră de la etaj, dacă vrei. În cea pe care-o folosim de obicei. Nu trebuie să rămâi cu mine după ce se-ntunecă. Dar nu vreau să fii singură. Nu vreau să-ţi mai simt frica iarăşi. Mă înnebuneşte să ştiu că eşti atacată de cineva, iar eu nu sunt de faţă.

  Ne obişnuiserăm să facem dragoste în camera cea mai spaţioasă, de la etaj. (Trezirea în încăperea lipsită de ferestre de la parter îmi dădea fiori de spaimă.) Acum, Eric îmi oferea camera aceea ca dormitor permanent. Ştiam că pentru el însemna mult, foarte mult. Iar pentru mine, enorm. Însă o hotărâre atât de importantă nu putea fi luată într-un moment în care nu eram eu însămi, iar astă-seară nu eram eu însămi.

  — E cazul să stăm de vorbă, i-am zis. Ai timp?

  — Astă-seară, îmi fac, mi-a răspuns. Rudele tale din neamul zânelor sunt acasă la tine?

  Mi-am luat telefonul mobil şi l-am sunat pe Claude. Când mi-a răspuns, am auzit pe fundal zgomotele de la Hooligans.

  — Am vrut doar să văd unde eşti, înainte să pornesc cu Eric spre casă, l-am informat.

  — În noaptea asta rămânem la club, mi-a răspuns Claude. Distracţie plăcută cu straşnicul tău vampir, verişoară.

  Eric m-a urmat până acasă. Venise cu maşina, fiindcă la scurt timp după ce aflase că eram în pericol, aflase şi că pericolul trecuse şi că deci îşi putea permite să sosească astfel.

  Mi-am turnat un pahar de vin – ceva neobişnuit pentru mine – şi am încălzit la microunde puţin sânge îmbuteliat, pentru Eric. Ne-am instalat în living. Mi-am ridicat picioarele pe canapea şi m-am răsucit, rezemându-mă cu spinarea de braţul acesteia, ca să fiu cu faţa spre el. S-a întors spre mine, la celălalt capăt.

  — Eric, ştiu că nu inviţi prea uşor lumea să locuiască în casa ta. Aşa că vreau să ştii cât de… Mişcată şi de flatată sunt de invitaţia ta.

  Din prima clipă, mi-am dat seama că spusesem ce nu trebuia. Sunase mult prea impersonal.

  Eric m-a privit cu ochii mijiţi.

  — A, nu e nimic, mi-a răspuns, rece.

  — Nu m-am exprimat cum trebuia, am zis, după care am tras aer adânc în piept. Uite ce e, am continuat, te iubesc. Mă… Entuziasmează faptul că vrei să locuim împreună.

  L-am văzut destinzându-se un pic.

  — Dar, am reluat, înainte să mă hotărăsc în privinţa asta, trebuie să lămurim unele lucruri.

  — Ce lucruri?

  — Tu te-ai însurat cu mine ca să mă aperi. L-ai tocmit pe Terry Bellefleur să mă spioneze şi l-ai presat atunci când n-a putut să accepte, ca să-l faci să se supună.

  — Asta s-a întâmplat înainte să te cunosc, Sookie, mi-a atras atenţia Eric.

  — Mda, am înţeles. Însă e vorba de natura presiunii pe care ai exercitat-o asupra unui om cu o sănătate mintală atât de şubredă. De felul în care m-ai făcut să mă mărit cu tine, fără să ştiu ce fac.

  — Altminteri, n-ai fi făcut-o, a precizat Eric, ca de obicei, practic şi la obiect.

  — Ai dreptate, n-aş fi făcut-o, am recunoscut, încercând să-i zâmbesc, cu toate că nu mi-era uşor. Iar Terry nu ţi-ar fi spus anumite lucruri despre mine, dacă i-ai fi oferit doar bani. Ştiu că tu o consideri o modalitate inteligentă de a-ţi derula afacerile şi sunt convinsă că o mulţime de oameni te-ar aproba.

  Eric încerca să urmărească firul gândirii mele, însă îmi dădeam seama că nu pricepea nimic. Am continuat să înaintez contra vântului.

  — Împărtăşim amândoi legătura asta. Sunt convinsă că uneori ai prefera să nu ştiu ce simţi. Ai mai vrea să locuiesc cu tine, dacă n-ar fi legătura dintre noi? Dacă n-ai mai simţi de fiecare dată când sunt în pericol? Sau supărată? Sau înfricoşată?

  — Ce ciudat să spui aşa ceva, iubito, a remarcat Eric, luând o înghiţitură din paharul pe care l-a aşezat apoi la loc pe vechea măsuţă. Ce vrei să spui, că dacă n-aş şti că ai nevoie de mine, n-aş mai avea eu nevoie de tine?

  Oare asta spuneam?

  — Nu cred. Ceea ce vreau eu să spun e că poate n-ai vrea să stai cu mine, dacă n-ai şti că alţii vor să mă atace.

  Era acelaşi lucru? Mamă, Doamne, detestam astfel de conversaţii. Nu c-aş mai fi purtat vreuna asemănătoare înainte.

  — Şi ce deosebire ar fi? A replicat, cu destul de multă nerăbdare în voce. Dacă te vreau cu mine, înseamnă că te vreau pe tine. Circumstanţele nu au importanţă.

  — Totuşi, au importanţă. Iar noi doi suntem atât de diferiţi.

  — Ce?

  — Păi, sunt atâtea lucruri pe care tu le consideri ca fiind de la sine înţelese, în timp ce eu, nu.

  Eric şi-a dat ochii peste cap. Tipic pentru bărbaţi.

  — Cum ar fi?

  Am bâjbâit prin minte după un exemplu.

  — Ei bine, cum ar fi că Appius avea relaţii sexuale cu Alexei. Pentru tine nu era mare scofală, cu toate că Alexei avea treisprezece ani.

  Creatorul lui Eric, Appius Livius Ocella, devenise vampir în vremea când romanii domneau peste cea mai mare parte din lume.

  — Sookie, asta a fost ceea ce s-ar numi un fapt consumat cu mult înainte ca eu să ştiu de existenţa unui frate al meu. Pe vremea lui Ocella, se considera, practic, că eşti adult când aveai treisprezece ani. Ba chiar se căsătoreau la o astfel de vârstă. Ocella n-a înţeles niciodată unele dintre schimbările din societate, petrecute de-a lungul secolelor. Iar Alexei şi Ocella sunt acum morţi amândoi, a continuat el, ridicând din umeri. Mai exista şi cealaltă faţă a monedei, ştii? Alexei profita de tinereţea lui, de înfăţişarea lui copilăroasă, dezarmându-i pe toţi vampirii şi oamenii din preajma lui. Până şi lui Pam nu i-a venit să-l doboare, deşi îl ştia cât de distructiv era, de dement. Iar ea e cel mai nemilos vampir din câţi cunosc. El ne secătuia pe toţi, absorbindu-ne voinţa şi puterea, pentru că în adâncul său simţea o mare nevoie s-o facă.

  Şi, cu această neaşteptată afirmaţie poetică, Eric a încheiat discuţia despre Alexei şi Ocella. Chipul îi era împietrit. Mi-am amintit de subiectul principal: diferenţele ireconciliabile dintre noi.

  — Dar faptul că tu o să trăieşti mai mult decât mine cu… Să zic, o veşnicie?

  — Am putea rezolva problema destul de uşor.

  N-am făcut decât să mă holbez la el.

  — Ce e? M-a întrebat Eric, cu o uimire aproape autentică. Tu nu vrei să trăieşti veşnic? Cu mine?

  — Nu ştiu, i-am răspuns, în cele din urmă. Încercam să-mi imaginez cum ar fi fost. Noapte, pentru totdeauna. Nesfârşită. Dar cu Eric!

  — Ştii, Eric, i-am zis, nu pot…

  După care am tăcut mâlc. Cât pe-aci să rostesc o insultă de neiertat. Ştiam că simte valul de îndoială venit dinspre mine.

  Aproape că spusesem: „Nu pot să-mi imaginez cum ai mai rămâne cu mine după ce-aş îmbătrâni”.

  Cu toate că mai erau câteva subiecte pe care sperasem să le discutăm în acest rar tete-â-tete, simţeam că discuţia se clatină pe marginea Canionului Dezastrelor. Poate că spre norocul meu, s-a auzit o bătaie în uşa din spate. Auzisem maşina venind, însă atenţia îmi fusese într-atât de concentrată asupra însoţitorului meu, încât nu înregistrasem cu adevărat semnificaţia zgomotului.

  Amelia Broadway şi Bob Jessup erau la uşa din spate. Amelia arăta la fel ca totdeauna: sănătoasă, cu chipul proaspăt, cu părul şaten, scurt, înfoiat, tenul curat şi ochii limpezi. Bob, nu cu mult mai înalt şi la fel de suplu, era un bărbat slab, semănând oarecum cu un misionar mormon sexy. Ochelarii lui cu rame negre izbuteau să-i dea un aer retro, nu unul de tocilar. Purta jeanşi, o cămaşă în carouri alb cu negru şi mocasini cu ciucuraşi. Fusese un motan foarte drăguţ, însă ca bărbat nu mi se părea atrăgător… Sau, mai degrabă, numai din când în când.

  I-am primit bucuroasă. Mă simţeam grozav văzând-o pe Amelia, şi uşurată că discuţia mea cu Eric fusese întreruptă. Într-adevăr, trebuia să vorbim despre viitorul nostru, însă aveam sinistra senzaţie că să ducem la sfârşit această conversaţie ne-ar fi făcut nefericiţi pe amândoi. Amânarea ei probabil că n-ar fi schimbat deznodământul, însă atât eu, cât şi Eric eram sătui până-n gât de problemele noastre.

  — Intraţi! I-am invitat. E şi Eric aici şi o să se bucure să vă vadă pe amândoi.

  Desigur, nu era aşa. Eric era complet indiferent cu privire la posibilitatea de a o revedea vreodată în viaţă – în lunga, foarte lunga lui viaţă – pe Amelia, iar Bob nici măcar nu apărea pe radarul lui.

  Totuşi, Eric le-a zâmbit (deşi nu prea larg) şi le-a spus cât de mult se bucura că ei veniseră să mă viziteze… Cu toate că în tonul lui era şi o nuanţă întrebătoare, din moment ce nu cunoştea motivul sosirii lor. Oricât de prelungită ar fi fost vreo discuţie între mine şi Eric, se pare că niciodată nu izbuteam să acoperim multe subiecte.

  Cu un uriaş efort, Amelia s-a stăpânit să nu se încrunte. Nu se număra printre fanii vikingului. Şi era o transmiţătoare extrem de clară, aşa că am receptat acest lucru cu aceeaşi intensitate cu care ar fi spus-o urlând din toţi rărunchii. Bob l-a examinat precaut pe Eric şi, de îndată ce i-am explicat Ameliei situaţia cu dormitorul (evident, ea presupusese că-i voi găzdui la etaj), Bob a şi dispărut în camera aflată vizavi de a mea, cu bagajele lor. După câteva minute de fâţâială pe-acolo, s-a strecurat în baia de pe hol. Cât timp fusese motan, Bob căpătase talentul să se piardă în peisaj.

  — Eric, a zis Amelia, întinzându-se fără să-şi dea seama. Cum mai merg treburile la Fangtasia? Cum e noua conducere?

  N-avea de unde să ştie că atinsese un punct nevralgic. Şi când Eric şi-a mijit ochii – el credea, bănuiesc, că ea o spusese intenţionat, ca să-l scoată din pepeni – Amelia şi-a coborât privirea spre propriile degete de la picioare, pe care şi le-a atins cu palmele. M-am întrebat dacă şi el putea să facă asta, după care atenţia mi s-a întors brusc la situaţia prezentă.

  — Treburile merg bine, a răspuns Eric. Victor a deschis câteva cluburi noi prin apropiere.

  Amelia a înţeles imediat că era vorba despre o evoluţie nedorită a lucrurilor, însă a fost îndeajuns de inteligentă încât să nu comenteze. Sinceră să fiu, parcă eram în aceeaşi cameră cu cineva care-şi striga în gura mare cele mai intime gânduri.

  — Victor e tipul zâmbăreţ care a fost acolo, în curte, în noaptea preluării, nu? A zis ea, îndreptându-se de spate şi rotindu-şi gâtul într-o parte şi-n cealaltă.

  — Da, a confirmat Eric, zâmbind strâmb, sardonic. Tipul zâmbăreţ.

  — Ia spune, Sook, acum ce necazuri mai ai? M-a întrebat Amelia, fiind evident că aprecia că dăduse dovadă de suficientă politeţe faţă de Eric.

  Era pregătită să facă faţă oricărei probleme pe care i-aş fi descris-o.

  — Da, a zis şi Eric, adresându-mi o privire dură. Acum ce necazuri mai ai?

  — Voiam doar ca Amelia să-mi întărească la loc dispozitivele de pază din jurul casei, am răspuns, pe un ton oarecare. Dacă tot s-au întâmplat atâtea la Merlotte's, m-am simţit oarecum nesigură.

  — Aşa că m-a chemat pe mine, a subliniat Amelia.

  Eric şi-a plimbat privirea de la mine la Amelia şi înapoi. Părea total nemulţumit.

  — Dar acum, dacă javra aia a fost prinsă, Sookie, pericolul a fost înlăturat, nu?

  — Ce? S-a mirat Amelia. Era rândul ei să-şi plimbe privirea de la unul la celălalt. Ce s-a întâmplat astă-seară, Sookie?

  I-am povestit pe scurt.

  — Totuşi, eu oricum m-aş simţi mai bine dacă te-ai asigura că dispozitivele sunt la locul lor.

  — E unul dintre motivele pentru care am venit, Sookie, a răspuns Amelia.

  Şi, nu ştiu din ce cauză, i-a zâmbit larg lui Eric.

  Atunci, s-a strecurat înăuntru şi Bob, ocupându-şi locul alături de Amelia, dar puţin mai în spatele ei.

  — Nu erau pisoii mei, mi-a zis, făcându-l pe Eric să rămână cu gura căscată. Rar mi se-ntâmpla să-l văd cuprins de o uimire autentică. Nu puteam decât să-mi stăpânesc râsul. Vreau să spun, a continuat Bob, vârcolacii nu se pot reproduce în forma de animal în care se prefac. Aşa că nu cred să fi fost pisoii mei. Mai ales din moment ce – gândeşte-te, doar!

  — Eu n-am fost motan decât prin intermediul magiei, nu genetic.

  — Iubitule, a intervenit Amelia, am mai discutat pe tema asta. Nu trebuie să te simţi jenat. Ce-ai făcut a fost un lucru cât se poate de natural. Recunosc că am cam strâmbat din nas, dar, ştii… Oricum, totul a fost din vina mea.

  — Nu-ţi face probleme în privinţa asta, Bob. Sam a vorbit deja în apărarea ta, am zis, zâmbindu-i lui Bob, care mi s-a părut că se linişteşte.

  Eric a preferat să nu ia în seamă schimbul acesta de replici.

  — Sookie, eu trebuie să mă întorc la Fangtasia.

  În ritmul acesta, niciodată n-o să putem să ne spunem tot ce-ar trebui.

  — OK, Eric. Transmite-i salutări lui Pam, dacă aţi reînceput să vorbiţi.

  — Ea îţi este o prietenă mai bună decât crezi, a replicat Eric, întunecat.

  Nu ştiam cum să reacţionez la asta, iar el mi-a întors spatele atât de repede, încât nici nu l-am mai putut vedea. L-am auzit cum trânteşte portiera, afară, după care porneşte pe alee. Ori de câte ori aş fi văzut această imagine, tot mi se părea uluitor cât de iute se pot mişca vampirii.

  Speram că voi avea ocazia să stau mai mult de vorbă cu Amelia astă-seară, însă ei preferau să se retragă, după tot drumul lor cu maşina. Plecaseră din New Orleans după o zi plină de muncă, Amelia la magazinul de articole magice, iar Bob, la Frizerul Vesel. După vreo cincisprezece minute de du-te-vino între baie, bucătărie şi automobil, s-a lăsat tăcerea în camera lor de dincolo de culoar. Îmi descălţasem pantofii, aşa că am lipăit cu tălpile goale până în bucătărie, să încui.

  Tocmai scoteam un suspin de uşurare, ca de sfârşitul zilei, când am auzit o foarte uşoară bătaie în uşa din spate. Am sărit în sus ca o broscuţă. Cine-ar putea să vină la ora asta din noapte? Mi-am plimbat privirea cu multă precauţie de-a lungul verandei din spate.

  Era Bill. Nu-l mai văzusem de când sosise „sora” lui, Judith. Am cântărit problema pentru o clipă în minte, după care m-am hotărât să mă strecor afară, ca să vorbesc cu el. Bill însemna multe pentru mine: mi-era vecin, prieten, cel dintâi iubit. Nu mi-era frică de el.

  — Sookie, mi-a zis, cu vocea lui calmă şi lină, relaxantă ca un masaj. Ai oaspeţi?

  — Pe Amelia şi pe Bob, i-am explicat. Tocmai au sosit din New Orleans. Zânele nu vin în noaptea asta. În ultima vreme, rămân în Monroe, în majoritatea nopţilor.

  — Să rămânem afară, ca să nu-ţi trezim prietenii?

  Era o noutate pentru mine faptul că discuţia dintre noi avea să dureze atât de mult. După toate aparenţele, Bill nu trecuse pe la mine doar ca să împrumute o cană cu sânge. Mi-am fluturat mâna spre mobilierul de pe peluză, şi ne-am aşezat pe scaunele deja amplasate astfel încât să îndemne la conversaţie. Noaptea caldă, cu nenumăratele ei mici zgomote, ne învăluia ca o ceaţă. Becurile de securitate împrăştiau prin curtea din spatele casei ciudate desene de întuneric şi lumină.

  Când tăcerea s-a prelungit îndeajuns cât să-mi dau seama că mi-era somn, l-am întrebat:

  — Cum mai merg treburile pe la tine, pe-acasă, Bill? Judith mai stă şi-acum cu tine?

  — M-am vindecat total de otrăvirea cu argint, mi-a răspuns.

  — Am… hm, am observat că arăţi bine, i-am zis. Tenul lui îşi recăpătase limpezimea palidă, şi până şi părul îi arăta mai lucios. Mult mai bine, am adăugat. Prin urmare, sângele lui Judith şi-a făcut efectul.

  — Da. Dar acum…

  Şi-a abătut privirea spre pădurea învăluită în noapte. Hopa!

  — Ea vrea să rămână în continuare cu tine?

  — Da, mi-a răspuns, părând uşurat că nu fusese nevoit s-o spună el. Da, vrea.

  — Eu credeam c-o admiri pentru că seamănă atât de mult cu prima ta soţie. Judith mi-a spus că de-aia a transformat-o nebuna de Lorena, ca să te ţină legat de ea. Adică, scuză-mă că aduc vorba despre subiecte neplăcute.

  — E adevărat. Judith chiar seamănă cu prima mea soţie, din multe puncte de vedere. Are aceeaşi formă a feţei, vocea foarte asemănătoare cu a soţiei mele. Şi Judith a avut parte de o creştere nobilă, la fel ca soţia mea.

  — Prin urmare, aş fi anticipat că asta te-ar face fericit alături de Judith, am zis.

  — Dar nu e aşa, a replicat el. Părea întristat, şi privea în continuare spre copaci, având grijă să mă evite. Şi, în realitate, acesta e motivul pentru care n-am chemat-o pe Judith când mi-am dat seama cât sunt de bolnav. A trebuit să mă despart de ea, ultima oară când am fost împreună, din cauza obsesiei ei copleşitoare faţă de mine.

  — A, am exclamat, cu un firicel de voce.

  — Totuşi, tu ai făcut ce trebuia, Sookie. Ea a venit la mine şi mi-a oferit de bunăvoie sângele ei. Din moment ce tu ai invitat-o fără ştiinţa mea, măcar nu mă simt vinovat de faptul că m-aş folosi de ea. Greşeala mea e că am lăsat-o să rămână după… După ce m-am vindecat.

  — Şi de ce-ai făcut-o?

  — Am sperat că, într-un fel, sentimentele mele faţă de ea ar fi putut să se schimbe, că aş putea să simt o dragoste adevărată pentru ea. Asta m-ar fi eliberat de…

  Dar vocea i s-a stins. Fraza putea să se încheie cu: „iubirea faţă de tine”. Sau, poate, cu: „datoria faţă de ea, pentru că m-a vindecat”.

  Mă simţeam un pic mai bine acum, ştiind că se bucura de însănătoşirea lui, chiar cu preţul de a fi nevoit să se împace cu prezenţa lui Judith. Şi înţelegeam cât de stânjenitor şi de neplăcut era să te trezeşti pe cap cu un oaspete care te adoră, dar tu nu-i împărtăşeşti sentimentele. Şi pe el cine îl adusese oare aici? Păi, eu. Fireşte, nu cunoscusem nimic din trecutul lor sentimental. Necăjită din cauza stării lui Bill, raţionasem că o persoană cu aceeaşi ascendenţă de sânge ca el l-ar putea vindeca, după care descoperisem că exista o astfel de persoană şi-i dădusem de urmă. Mai departe, presupusesem că Bill n-o făcuse personal din cine ştie ce mândrie perversă, sau poate chiar dintr-o depresie sinucigaşă. Îi subestimasem lui Bill dorinţa de a trăi.

  — Ce-ai de gând să faci în legătură cu Judith? L-am întrebat, neliniştită, temându-mă să aud răspunsul.

  — El nu trebuie să facă nimic, s-a auzit o voce liniştită, dintre copaci.

  M-am ridicat de pe scaunul meu ca şi cum tocmai ar fi trimis cineva câţiva volţi prin el, iar reacţia lui Bill a fost la fel de puternică: a întors capul şi a făcut ochii mari. Atât, numai că, în cazul unui vampir, înseamnă o mare surprindere.

  — Judith! Am rostit.

  A ieşit din liziera pădurii, apropiindu-se destul cât s-o pot recunoaşte. Luminile de securitate din spatele casei nu băteau până acolo – abia îmi dădeam seama că era ea.

  — Îmi frângi inima mereu, Bill, a zis ea.

  M-am îndepărtat încet de scaun. Poate reuşeam să mă furişez înapoi în casă. Poate izbuteam să evit participarea ca martor ocular la o nouă scenă dramatică… Pentru că, sinceră să fiu, avusesem o zi plină ochi de aşa ceva.

  — Nu, rămâi, domnişoară Stackhouse, m-a oprit Judith. Era o femeie scundă şi rotunjoară, cu un chip dulce şi un păr abundent, însă se comporta de parcă ar fi avut un metru optzeci înălţime.

  Fir-ar să fie…

  — E clar că voi doi aveţi de discutat, a sosit replica mea fricoasă.

  — Orice conversaţie cu Bill pe tema dragostei trebuie să te includă şi pe dumneata, a insistat ea.

  A…spanac! Nu voiam să fiu prezentă la aşa ceva. Mi-am coborât privirea în pământ.

  — Judith, încetează, i-a cerut Bill, cu o voce la fel de calmă ca totdeauna. Eu am venit să vorbesc cu prietena mea, pe care n-am mai văzut-o de săptămâni.

  — V-am auzit conversaţia, a replicat, simplu, Judith. Te-am urmărit până aici, cu scopul precis de a asculta ce anume ai să-i spui. Ştiu că nu faci dragoste cu femeia aceasta. Ştiu că ea îi aparţine altuia. Şi mai ştiu că tu o doreşti mai mult decât m-ai dorit vreodată pe mine. Eu nu voi face sex cu un bărbat căruia îi este milă de mine. Mă preţuiesc mai mult de-atât. O să încetez să te iubesc, chiar dac-aş avea nevoie de întreaga mea existenţă pentru asta. Dacă mai rămâi aici câteva clipe, eu mă întorc la tine acasă şi-mi strâng lucrurile, după care nu mă mai vezi.

  Am rămas impresionată. Fusese un discurs al naibii de bine ticluit, şi speram că ea credea fiecare cuvinţel. Şi, chiar în timp ce gândeam astfel, Judith a dispărut – vâjjj!

  — Iar Bill şi cu mine am rămas singuri.

  Dintr-odată, l-am văzut în faţa mea, cuprinzându-mă cu braţele lui reci. Nu mi s-a părut o trădare faţă de Eric, dacă-l lăsam să mă îmbrăţişeze pentru câteva clipe.

  — Ai făcut dragoste cu ea? L-am întrebat, încercând să am un ton neutru.

  — Ea m-a salvat. Mi-a dat impresia că asta aşteaptă. Şi am simţit că asta trebuia să fac, mi-a răspuns el.

  Ca şi cum i-ar fi împrumutat lui Judith o batistă, văzând-o că a strănutat. Chiar nu-mi trecea prin cap ce-aş putea să mai spun. Bărbaţii! Vii sau morţi, tot o apă şi-un pământ erau.

  Am făcut un pas înapoi, şi el şi-a lăsat imediat braţele să-i cadă pe lângă corp.

  — Tu chiar mă iubeşti cu adevărat? L-am întrebat, fie din nebunie, fie din pură curiozitate. Sau e doar pentru că am trecut amândoi prin atâtea, încât îţi închipui că aşa trebuie?

  Mi-a zâmbit.

  — Numai tu ai putea să spui una ca asta. Te iubesc. Sunt de părere că eşti frumoasă şi bună şi inimoasă, dar tot ştii să-ţi porţi singură de grijă. Ai în tine multă înţelegere şi compasiune, dar nu eşti o pradă uşoară. Şi, dacă e să coborâm cu vreo câteva trepte, până la nivelul carnal, ai o pereche de sâni care ar câştiga marele premiu la Campionatul de Sâni Miss America, dac-ar exista aşa ceva.

  — Iată un neobişnuit buchet de complimente, am zis, stăpânindu-mi cu greu zâmbetul.

  — Tu eşti o femeie neobişnuită.

  — Noapte bună, Bill, i-am zis.

  Dar tocmai atunci mi-a sunat telefonul mobil. Am sărit în sus până la tavan. Uitasem că-l aveam în buzunar. Când am privit ecranul, am văzut că era un număr local necunoscut. Nici un apel, la ora asta, nu putea să fie de bine. Am ridicat un deget, rugându-l pe Bill să mai aştepte puţin, şi am răspuns cu un „Alo?” prudent.

  — Sookie, am auzit vocea şerifului Dearborn. M-am gândit că ar trebui să ştii: Sandra Pelt a evadat din spital. S-a strecurat pe fereastră în timp ce Kenya vorbea cu doctoriţa Tonnesen. Nu vreau să-ţi faci griji. Dacă ai nevoie să-ţi trimitem o maşină de patrulare acasă, aşa o să facem. Ai pe cineva cu tine?

  Am fost într-atât de şocată, încât pentru o clipă n-am putut să-i răspund. Pe urmă, i-am zis:

  — Da, am pe cineva cu mine.

  Ochii negri ai lui Bill mă priveau acum cu toată seriozitatea. Făcând un pas înainte, mi-a pus o mână pe umăr.

  — Vrei să-ţi trimit o maşină de patrulare? Nu cred că nebuna aia o să plece în căutarea ta. Mai degrabă o să-şi caute o vizuină şi-o să aştepte până-şi revine. Dar mi s-a părut potrivit să te anunţ, chiar şi în toiul nopţii.

  — Categoric ai făcut ce trebuia, domnule şerif. Nu cred să mai am nevoie de alt ajutor pe-aici. Am prieteni acasă. Prieteni buni, am zis, întâlnindu-i privirea lui Bill.

  Totuşi, Dearborn mi-a mai repetat aceste lucruri de mai multe ori, până când a trebuit să închid şi să mă gândesc la implicaţii. Crezusem că un capitol al necazurilor mele se închisese, însă mă înşelasem. Cât timp i-am dat explicaţiile necesare lui Bill, oboseala manifestată mai devreme a început să mă învăluie ca o pătură cenuşie. Până să termin de răspuns la întrebările lui, abia mai eram în stare să leg două vorbe.

  — Nu-ţi face probleme, mi-a zis Bill. Du-te la culcare. Stau eu de pază în noaptea asta. Deja m-am hrănit şi n-am altă treabă. Oricum, nu mi se părea o noapte potrivită pentru muncă.

  Bill crease şi întreţinea un CD numit Anuarul Vampirilor, care nu era altceva decât un catalog al tuturor vampirilor „în viaţă”. Se bucura de mare căutare, nu doar printre morţii-vii, ci şi în rândul omenirii, mai ales al grupărilor specializate în marketing. Cu toate acestea, versiunea comercializată pentru publicul larg se limita la vampirii care-şi dăduseră acordul ca să fie incluşi, adică o listă mult mai scurtă. Existau încă vampiri care nu voiau să fie cunoscuţi ca vampiri, oricât de ciudat mi s-ar fi părut mie. Era lesne să uiţi, în societatea saturată de vampiri din ziua de azi, că mai existau şi reţineri din partea celor care nu voiau să fie cunoscuţi de publicul larg, vampiri care preferau să doarmă sub pământ sau în clădiri abandonate, decât în case sau apartamente.

  Şi de ce mă gândeam eu la toate astea… Ei bine, pentru că era mai bine decât să mă gândesc la Sandra Pelt.

  — Mersi, Bill, i-am răspuns, recunoscătoare. Dar te previn, e ticăloasă la puterea n.

  — Doar m-ai văzut în luptă, mi-a zis.

  — Mda. Dar tu n-o cunoşti. E de o viclenie absolută şi nu obişnuieşte să dea avertismente.

  — Sunt cu câţiva paşi înaintea ei, din moment ce ştiu asta.

  Hm?

  — OK, am bâiguit, plecând, mergând mai mult sau mai puţin drept. Noapte bună, Bill.

  — Noapte bună, Sookie, mi-a răspuns, liniştit, încuie uşile.

  Le-am încuiat, după care m-am dus în camera mea, mi-am pus cămaşa de noapte şi imediat am fost în pat, sub pătura aceea cenuşie.

  ŞCOLILE SUNT TOTDEAUNA, mai mult sau mai puţin, la fel, nu? Mereu mirosul acela: un amestec de cretă, mâncare pentru prânz, ceară pentru podele, cărţi. Ecouri ale vocilor copiilor, glasuri mai puternice ale profesorilor. Obiectele de „artă” de pe pereţi şi decoraţiunile de pe uşile fiecărei săli. Nici grădiniţa din Red Ditch nu era altfel.

  Îl ţineam pe Hunter de mână, iar Remy ne urma îndeaproape. Ori de câte ori îl vedeam pe Hunter, mi se părea că seamănă din ce în ce mai mult cu verişoara mea Hadley, răposata lui mamă. Avea ochii şi părul ei, închise la culoare, iar faţa începea să-şi piardă rotunjimea prunciei şi să devină tot mai ovală, ca a ei.

  Biata Hadley! Avusese o viaţă grea, în cea mai mare parte din propria vină. În cele din urmă, îşi găsise adevărata dragoste, apoi devenise vampir, dar fusese ucisă din pricina geloziei. Viaţa lui Hadley fusese încărcată de evenimente, dar scurtă. Iată de ce venisem să-i ţin locul şi, pentru o clipă, m-am întrebat ce-ar fi gândit ea despre asta. Trebuia să fi fost rolul ei, să-şi ducă fiul la prima lui şcoală, grădiniţa pe care avea s-o frecventeze din toamnă. Scopul vizitei era de a-i ajuta pe viitorii elevi să se mai familiarizeze puţin cu ideea de şcoală, cu aspectul sălilor, al băncilor şi al profesorilor.

  Unii dintre micuţii care se plimbau prin clădire priveau în jur curioşi, nu temători. Unii erau tăcuţi, cu ochii mari. Aşa ar fi arătat „nepotul” meu Hunter în ochii altora… Însă în mintea mea îl auzeam sporovăind. Hunter e telepat, la fel ca mine. Acesta era secretul pe care-l păzeam cu cea mai mare stricteţe. Voiam ca Hunter să crească, pe cât posibil, la fel ca un copil normal. Cu cât ar fi ştiut mai mulţi supranaturali despre Hunter, cu atât mai mare ar fi fost probabilitatea să-l înhaţe cineva, fiindcă telepaţii sunt folositori. Sigur s-ar fi găsit cineva îndeajuns de nemilos încât să treacă la o acţiune atât de îngrozitoare. Nu cred că Remy, tatăl lui, să se fi gândit vreodată la aşa ceva, până acum. Remy îşi făcea griji cu privire la felul în care avea să fie acceptat Hunter de oamenii din jur. Şi asta era o problemă importantă. Copiii pot să fie de o cruzime incredibilă, dacă te simt că eşti altfel decât ei. Iar eu o ştiam mult prea bine.

  E destul de evident când două persoane poartă o conversaţie mentală, când cunoşti indiciile. Feţele lor îşi schimbă expresia când se privesc reciproc, în mare măsură ca atunci când discuţia s-ar desfăşura cu voce tare. Aşa că îl priveam pe copil cât mai puţin posibil şi-mi menţineam un zâmbet imperturbabil. Hunter era prea mic ca să ştie cum să mascheze comunicarea dintre noi, motiv pentru care trebuia să mă ocup eu de asta.

  Oare toţi copiii ăştia încap într-o sală? M-a întrebat el.

  — Cu voce tare, i-am amintit, încet. Nu, veţi fi împărţiţi pe grupe, după care vei sta toată ziua cu cei din grupa ta, Hunter.

  Nu ştiam despre grădiniţa din Red Ditch dacă avea acelaşi orar ca şcolile pentru cei mai mari, însă eram sigură că, oricum, programul trecea de ora prânzului.

  — Tatăl tău te va aduce dimineaţa, am continuat, şi după-amiaza va veni cineva să te ia.

  Cine? M-am întrebat, amintindu-mi abia apoi că Hunter putea să-mi audă gândurile.

  — Tatăl tău va rezolva problema asta, i-am zis. Uite. Aici e Sala Focii. Vezi fotografia aia mare, cu foca? Iar cea de colo e Sala Poneilor.

  — E vreun ponei înăuntru? M-a întrebat Hunter, optimist.

  — Nu cred, dar pun pariu că sunt o mulţime de fotografii cu ponei.

  Toate uşile fuseseră lăsate deschise, iar educatoarele erau înăuntru, zâmbindu-le copiilor şi părinţilor, făcând tot posibilul să se arate primitoare şi cordiale. Unele, desigur, trebuiau să depună mai multe strădanii decât altele.

  Educatoarea din Sala Poneilor, doamna Gristede, era o femeie destul de drăguţă, sau cel puţin aşa mi s-a părut, la o examinare în grabă. Hunter mi-a făcut un semn de încuviinţare.

  Ne-am aventurat în Sala Căţeluşilor şi am făcut cunoştinţă cu domnişoara O'Fallon. Ne-am întors pe coridor după doar trei minute.

  — Sala Căţeluşilor, nu, i-am zis lui Remy, vorbind foarte încet. Ai dreptul să alegi, aşa e?

  — Mda, aşa e. O singură dată. Pot să numesc o sală în care nu vreau nicidecum să fie trimis copilul meu, mi-a răspuns el. Cei mai mulţi se folosesc de opţiunea asta în eventualitatea în care educatoarea e foarte apropiată de familie, cum ar fi o rudă, sau dacă între familii există vreo gâlceavă.

  — Nu vreau în Sala Căţeluşilor, a intervenit Hunter, care părea speriat.

  Domnişoara O'Fallon părea drăguţă pe dinafară, însă era putredă pe dinăuntru.

  — Care-i problema? S-a interesat Remy, pe un ton confidenţial.

  — Îţi spun mai târziu, am murmurat. Hai să mergem să mai vedem şi altceva.

  Urmaţi ca o umbră de Remy, am vizitat şi celelalte trei săli de clasă. Toate celelalte educatoare păreau să fie în regulă, cu toate că doamna Boyle mi-a dat impresia că e cam surmenată. Gândurile îi erau repezite şi aveau o tentă de nerăbdare, iar zâmbetul îi părea un pic cam fragil. Nu i-am spus nimic lui Remy. Dacă nu avea dreptul să refuze decât o educatoare, atunci domnişoara O'Fallon era cea mai periculoasă.

  Ne-am întors în clasa doamnei Gristede, fiindcă lui Hunter îi plăceau, evident, poneii. Mai erau doi părinţi acolo, ambii conducându-şi fetiţele. L-am strâns uşor de mână pe Hunter, ca să-i amintesc regulile. El şi-a ridicat privirea spre mine şi i-am făcut un semn aprobator, încercând să-l încurajez. S-a desprins de mâna mea şi a pornit spre spaţiul pentru lectură, alegând o carte şi începând să-i răsfoiască paginile.

  — Îţi place să citeşti, Hunter? L-a întrebat doamna Gristede.

  — Îmi plac cărţile. Încă nu ştiu să citesc, i-a răspuns Hunter, punând cartea la locul ei, iar eu l-am mângâiat – mental – pe spate. A zâmbit în sinea lui şi a luat altă carte, de data aceasta una despre câini de dr. Seuss11.

  — Îmi dau seama că lui Hunter i s-a citit, a zis educatoarea, zâmbindu-ne, mie şi lui Remy.

  Atunci, Remy a făcut prezentările.

  — Eu sunt tatăl lui Hunter, şi ea e verişoara lui, a zis, înclinându-şi capul spre mine. Sookie îi ţine locul mamei lui Hunter, fiindcă ea a murit.

  Doamna Gristede a absorbit informaţia.

  — Ei bine, mă bucur să vă cunosc pe amândoi, a zis. Hunter pare să fie un băieţel inteligent.

  Am observat că fetele se apropie de el. Erau prietene de multă vreme, puteam să-mi dau seama, iar părinţii lor mergeau împreună la biserică. Mi-am însemnat în minte să-l sfătuiesc pe Remy să-şi aleagă o biserică şi să înceapă s-o frecventeze. Hunter urma să aibă nevoie de tot sprijinul posibil. Fetele au început, la rândul lor, să-şi aleagă nişte cărţi. Hunter i-a zâmbit celei care purta bonetă cu moţ de culoare închisă, adresându-i acea privire piezişă cu care copiii timizi obişnuiesc să-şi evalueze posibilii colegi de clasă.

  — Asta îmi place, a zis ea, arătând spre Where the Wild Things Are12.

  — N-am citit-o, a răspuns, cu îndoială în glas, Hunter. I se părea puţin cam înspăimântătoare.

  — Tu te joci cu blocuri pentru construit? L-a întrebat fetiţa cu coadă şaten-deschis.

  — Mda, i-a răspuns Hunter, îndreptându-se spre spaţiul pentru joacă destinat construcţiei, după cum am tras eu concluzia, fiindcă era plin de blocuri şi de puzzle-uri de toate dimensiunile. Într-un minut, tustrei construiau ceva care, în minţile lor, avea să le ia o viaţă până să termine.

  Remy zâmbea. Spera că aşa se va desfăşura fiecare zi. Evident, nu avea dreptate. Chiar şi acum, Hunter arunca priviri bănuitoare spre fata cu codiţă, fiindcă ea se enerva văzând că bruneta îi înhaţă toate blocurile cu literele alfabetului.

  Ceilalţi părinţi mă priveau cu o oarecare curiozitate, iar una dintre mame m-a întrebat:

  — Nu locuiţi aici?

  — Nu, i-am răspuns. Locuiesc în Bon Temps. Numai că Hunter a vrut să-l însoţesc azi, şi e verişorul meu preferat.

  Aproape că-mi venea să-l numesc „nepot”, din cauză că el îmi spunea „tanti Sookie”.

  — Remy, i s-a adresat aceeaşi femeie. Dumneata eşti strănepotul lui Hank Savoy, nu?

  Remy i-a răspuns clătinând afirmativ din cap.

  — Mda, am venit aici după nenorocirea cu Katrina, şi aici am rămas, a zis el, ridicând din umeri. N-aveai ce să faci, după ce Katrina a răpit totul. Mare pacoste.

  A urmat o serie de clătinat din cap şi am simţit un val de compasiune rostogolindu-se peste Remy. Poate că bunăvoinţa aceasta se va extinde şi asupra lui Hunter.

  Cât timp legau ei prieteniile, m-am strecurat înapoi spre uşa domnişoarei O'Fallon.

  Tânăra femeie le zâmbea celor doi copii care rătăceau prin sala ei de clasă, împodobită în culori vii. O pereche de părinţi stătea chiar în spatele propriului copil. Poate că simţiseră şi ei unda de pericol sau poate că era doar instinctul protector.

  M-am apropiat uşor de domnişoara O'Fallon şi am deschis gura, pregătindu-mă să vorbesc. I-aş fi spus: „Păstrează-ţi fanteziile pentru dumneata. Nici măcar prin gând să nu-ţi treacă astfel de lucruri cât timp eşti în aceeaşi încăpere cu copiii.” Totuşi, m-am răzgândit. Şi-ar fi dat seama că venisem cu Hunter. Oare el ar fi devenit o ţintă pentru imaginaţia ei malefică, dac-aş fi ameninţat-o? Nu puteam să fiu mereu acolo, ca să-l apăr. N-aveam cum s-o împiedic. Nu-mi trecea prin minte vreo cale de a o scoate din ecuaţie. Ea nu comisese încă vreo faptă rea sub aspectul moralităţii sau din punctul de vedere al legii… Încă. Şi-atunci, ce dacă-şi imagina cum le lipeşte gurile copiilor cu bandă adezivă? N-o şi făcuse. Oare nu avem toţi fantezii legate de fapte îngrozitoare pe care nu le-am făcut? Se întreba în sinea ei, fiindcă răspunsul o făcea să simtă că era încă… O persoană OK. N-avea habar că eu puteam să-i citesc gândurile.

  Dar eram eu mai bună decât domnişoara O'Fallon? Întrebarea aceasta cumplită mi-a străbătut mintea mult mai repede decât ţi-ar lua s-o transcrii. M-am gândit: Mda, nu sunt atât de înfricoşătoare, pentru că nu mă ocup de copii. Cei cărora aş vrea să le fac rău sunt adulţi, şi ei înşişi ucigaşi. Dar asta nu mă făcea să fiu mai bună… În schimb, o făcea pe O'Fallon mult mai rea.

  O fixasem cu privirea îndeajuns cât s-o bag în sperieţi.

  — Vreţi să mă întrebaţi ceva legat de programă? S-a interesat până la urmă, cu un pic de ţâfnă în voce.

  — De ce v-aţi făcut educatoare? Am întrebat-o.

  — M-am gândit că ar fi minunat să-i învăţ pe micuţi primele noţiuni de care au nevoie pentru a se descurca în lume, mi-a răspuns, ca şi cum ar fi apăsat pe butonul unui aparat de înregistrare. Voia să spună: Am avut o educatoare care mă tortura când n-o vedea nimeni, şi-mi plac cei mici şi neajutoraţi.

  — Hmmm, am mormăit. Ceilalţi vizitatori ieşiseră din clasă, lăsându-ne singure. Ai nevoie de terapie psihologică, i-am zis, repede şi cu glas scăzut. Dacă te comporţi aşa cum vezi în minte, o să te urăşti singură. Şi-o să le distrugi şi vieţile altora, exact la fel cum ţi-a fost distrusă a ta. N-o lăsa să te înfrângă. Caută ajutor.

  A căscat gura la mine.

  — Nu ştiu… Ce Dumnezeu…

  — Vorbesc foarte serios, am zis, răspunzându-i următoarei întrebări nerostite. Vorbesc foarte serios.

  — Aşa o să fac, a rostit ea, de parcă vorbele i-ar fi fost smulse de pe buze. Jur că aşa o să fac.

  — Ai face bine, am zis, fixând-o şi mai intens cu privirea. Pe urmă, am ieşit din Sala Căţeluşilor.

  Poate c-o înspăimântasem suficient sau o zguduisem suficient, încât chiar avea să facă tot ceea ce promisese. În caz contrar, ei bine, va trebui să-mi vină în minte o altă tactică.

  — Mi-am terminat treaba aici, Lăcustă, mi-am zis mie însămi, atrăgându-mi o privire agitată din partea unui tată foarte tânăr. I-am zâmbit şi, după o clipă de ezitare, mi-a răspuns la zâmbet. M-am întors la Remy şi la Hunter şi ne-am încheiat turul grădiniţei fără vreun alt incident. Hunter mi-a adresat o privire întrebătoare, una extrem de neliniştită, şi i-am făcut un semn de încuviinţare. M-am ocupat de ea, i-am zis în gând, sperând că aşa şi era.

  Era, într-adevăr, prea devreme pentru cină, însă Remy a propus să mergem la Dairy Queen şi să-l tratăm pe Hunter cu o îngheţată, iar eu am fost de acord. După expediţia lui şcolară, Hunter era pe jumătate neliniştit, pe jumătate entuziasmat. Am încercat să-l calmez cu o mică discuţie de la… Minte la minte. Poţi să mă duci tu la şcoală în prima zi, tanti Sookie? M-a întrebat, şi am fost nevoită să mă oţelesc pentru răspuns.

  Nu, Hunter, asta e treaba tatălui tău, i-am zis. Dar, când va veni ziua aceea, să mă suni după ce ajungi acasă şi să-mi povesteşti totul despre ea, bine?

  Hunter mi-a adresat o privire expresivă, cu ochii măriţi. Dar mi-e frică.

  Eu i-am răspuns cu o privire sceptică. Poate că vei fi emoţionat, dar şi toţi ceilalţi se vor simţi la fel. Asta e şansa ta să-ţi faci prieteni, aşa că ţine minte să-ţi păstrezi gura închisă, până când ţi se va aşeza totul cum trebuie în minte.

  Dar dacă lor n-o să le placă de mine?

  Nu! Am exclamat, vrând să fiu întru totul clară. Ei n-o să te înţeleagă. E o foarte mare diferenţă.

  Ţie-ţi place de mine?

  — Pramatie mică, doar ştii că-mi place de tine, i-am zis, zâmbindu-i şi netezindu-i părul pe spate. I-am aruncat o privire lui Remy, care stătea la rând să ne comande câte o îngheţată Blizzard. El mi-a făcut un semn cu mâna şi s-a strâmbat la Hunter. Remy depunea un uriaş efort ca să ia toate astea cât mai lejer. Se maturiza în rolul lui de tată al unui copil de excepţie.

  Mi-am imaginat că ar putea ajunge să se destindă peste vreo doisprezece ani, cu aproximaţie, plus-minus câţiva.

  Ştii că tatăl tău te iubeşte, şi ştii că vrea pentru tine tot ce e mai bun, am zis.

  El vrea să fiu ca toţi ceilalţi copii, mi-a replicat Hunter, pe jumătate trist, pe jumătate nemulţumit.

  El vrea să fii fericit. Şi ştie că, cu cât ţi-ar cunoaşte mai multă lume harul, cu atât ar scădea şansele ca tu să fii fericit. Ştiu că nu e corect să-ţi spun că trebuie să ţii un secret. Dar e singurul secret pe care trebuie să-l ţii. Dacă vorbeşte cineva cu tine despre asta, îi spui tatălui tău sau mie. Dacă ţi se pare cineva mai ciudat, îi spui tatălui tău. Dacă încearcă cineva să te molesteze, spui.

  Acum, nu făcusem decât să-l sperii. Şi totuşi, el a înghiţit în sec şi-a răspuns: Ştiu ce înseamnă să molestezi.

  Tu eşti un băiat inteligent şi-o să ai o mulţime de prieteni. E doar un lucru pe care ei nu trebuie să-l ştie despre tine.

  Din cauză că e ceva rău? Pe chipul lui Hunter se citeau încordarea şi disperarea.

  Pe naiba, nu! Am replicat, ofensată. Nu-i nimic rău la tine, amice. Dar ştii bine că noi suntem altfel, şi lumea nu înţelege totdeauna ce e altfel.

  Gata cu predica. I-am depus un pupic pe obraz.

  — Hunter, du-te să ne aduci câteva şerveţele, am rostit în chip firesc, în timp ce Remy ridica tava din plastic cu comanda noastră. Eu aveam o Blizzard cu fulgi de ciocolată, şi mi-a lăsat gura apă până ne-am împărţit şerveţelele şi am început să ne înfigem linguriţele în cupele noastre cu păcătoase bunătăţi.

  O tânără femeie, cu părul negru lung până la umeri, a intrat în restaurant, ne-a văzut şi ne-a făcut un semn nesigur cu mâna.

  — Ia uite, băiete, e Erin, a zis Remy.

  — Bună, Erin! A exclamat Hunter, răspunzându-i entuziast la salut, fluturându-şi mâna ca un mic metronom.

  Erin s-a apropiat, încă părând neconvinsă că ar fi bine-venită.

  — Bună, a zis, plimbându-şi privirea peste toţi cei din jurul mesei. Domnule Hunter, mă bucur să vă văd în după-amiaza aceasta minunată!

  Hunter s-a luminat la faţă. Îi plăcea să i se spună „domnule Hunter”. Erin avea nişte obraji rotunzi, drăgălaşi, iar ochii migdalaţi erau de un căprui-închis, făcându-i să pară adânci.

  — Ea este mătuşa mea Sookie! M-a prezentat Hunter, cu mândrie.

  — Sookie, ea este Erin, a zis şi Remy. Puteam să-mi dau seama, după gândurile lui, că-i plăcea destul de mult de tânăra femeie.

  — Erin, am auzit multe despre tine, i-am zis. Îmi face plăcere să leg numele de un chip. Hunter a vrut să-l însoţesc în turul grădiniţei.

  — Cum a fost? A întrebat Erin, cu un interes neprefăcut.

  Hunter a început să-i povestească toate amănuntele, iar Remy a sărit în picioare ca să-i tragă un scaun lui Erin.

  Pe urmă, ne-am simţit bine împreună. Hunter părea să ţină cu adevărat la Erin, iar Erin îi împărtăşea sentimentele. Erin mai era şi destul de interesată de tatăl lui Hunter, iar Remy era pe cale să fie înnebunit după ea. Una peste alta, nu era un moment prea rău pentru citirea gândurilor, mi-am închipuit.

  — Domnişoară Erin, a zis Hunter, tanti Sookie zice că nu poate să vină cu mine în prima zi de şcoală. Ai vrea să vii?

  Erin s-a arătat uimită, dar şi încântată, în acelaşi timp.

  — Dacă tatăl tău e de acord, şi eu pot să mă învoiesc de la serviciu, a răspuns, având grijă să introducă anumite condiţii, pentru eventualitatea în care Remy ar fi avut vreo obiecţie… Sau dacă n-ar mai fi fost împreună şi la sfârşitul lui august. Eşti foarte drăguţ că mă inviţi, a adăugat.

  Când Remy a plecat să-l ducă pe Hunter la toaletă, eu şi Erin am rămas singure, privindu-ne curioase.

  — De câtă vreme eşti cu Remy? M-am interesat.

  Întrebarea mi se părea suficient de prudentă.

  — Doar de o lună, mi-a răspuns. Îmi place de Remy şi cred că ar putea să fie ceva între noi, dar e prea devreme ca să ştiu sigur. Nu vreau ca Hunter să devină dependent de mine, pentru eventualitatea în care n-ar merge relaţia. Plus că…

  A avut un lung minut de ezitare.

  — Din câte am înţeles, Kristen Duchesne e de părere că ar fi ceva în neregulă cu Hunter. Le-a spus-o tuturor. Dar eu chiar ţin la băieţelul ăsta.

  Semnul de întrebare i se citea limpede în ochi.

  — E altfel, i-am zis, dar nu e nimic în neregulă cu el. Nu are vreo boală mintală, nu are vreo incapacitate de a învăţa, şi nici nu e posedat de diavol, am enumerat, zâmbind uşor spre sfârşitul frazei.

  — N-am văzut niciodată astfel de semne, m-a aprobat, zâmbind la rândul ei. Totuşi, nu cred că am înţeles totul.

  N-aveam de gând să-i destăinuiesc secretul lui Hunter.

  — El are nevoie de o dragoste şi de o atenţie mai speciale, i-am zis. Practic, n-a avut mamă niciodată, şi sunt convinsă că l-ar ajuta dacă ar avea o prezenţă stabilă în viaţă, îndeplinind rolul acesta.

  — Iar acea prezenţă nu vei fi tu, a replicat, pe un ton pe jumătate întrebător.

  — Nu, am răspuns, bucuroasă că am ocazia să lămuresc situaţia. Nu voi fi eu. Consider că Remy e un tip drăguţ, dar eu sunt cu altcineva, am precizat, luând încă o linguriţă de îngheţată cu ciocolată.

  Erin şi-a coborât privirea spre paharul ei cu Pepsi, preocupată de propriile gânduri. Fireşte, gândeam şi eu la fel, odată cu ea. Ea niciodată n-o agrease pe Kristen şi nu avea o părere prea bună despre capacităţile ei intelectuale. Îi plăcea din ce în ce mai mult de Remy. Şi-l iubea pe Hunter.

  — OK, a rostit, ajungând la o concluzie proprie, în sinea ei. OK.

  Şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a făcut un semn de încuviinţare. I-am răspuns întocmai. Se pare că ajunseserăm la o înţelegere. Când s-au întors bărbaţii de la toaletă, mi-am luat rămas-bun de la ei.

  — A, ia stai… Remy, poţi să vii cu mine un minut până afară, dacă pe Erin n-o deranjează să-i ţină companie lui Hunter?

  — Cu mare plăcere, a zis ea. L-am mai îmbrăţişat o dată pe Hunter, bătându-l uşor pe spate şi zâmbindu-i, după care am pornit spre uşă.

  Remy m-a urmat, cu o expresie de nelinişte pe faţă. S-a oprit la mică distanţă de uşă.

  — Ştii că Hadley mi-a lăsat mie restul proprietăţii ei, i-am zis.

  Era un gând care mă împovăra.

  — Mi-a spus avocatul.

  Chipul lui Remy nu trăda nimic, dar evident că aveam eu alte metode. Era întru totul calm.

  — Nu eşti supărat?

  — Nu. Nu vreau nimic de-al lui Hadley.

  — Totuşi, pentru Hunter… Pentru studiile lui. Nu sunt bani mulţi, dar ar fi câteva bijuterii valoroase, aş putea să le vând.

  — I-am deschis un cont pentru studii, mi-a zis Remy. Una dintre strămătuşile mele zice c-o să-i lase lui tot ce are; ea n-a avut copii. Hadley m-a făcut să trec prin infern, şi nici măcar nu i-a păsat de Hunter, ca să-şi facă planuri pentru el. Nu vreau nimic de la ea.

  — Cinstiţi să fim, ea nu se aştepta să moară atât de tânără… De fapt, nu se aştepta să moară vreodată, am zis. Credinţa mea este că nu l-a trecut pe Hunter în testament pentru că nu voia să ştie nimeni de existenţa lui, ca nu cumva să-l caute cineva şi să-l ia ostatic, s-o oblige să se poarte bine.

  — Sper să fie aşa, a zis Remy. Adică, sper că s-a gândit la binele lui. Dar să primesc bani de la ea, ştiind în ce s-a transformat şi cum i-a câştigat… Asta mi-ar face greaţă.

  — Bine, am acceptat eu. Dacă te mai gândeşti şi-ţi schimbi părerea, sună-mă până mâine-seară! Nu se ştie când mă apucă frenezia cheltuielii sau când îmi vine să joc bijuteriile alea la cazinou.

  Mi-a răspuns cu un zâmbet vag.

  — Eşti o femeie cumsecade, mi-a zis, după care s-a întors la iubita şi la fiul lui.

  Am pornit spre casă, cu o conştiinţă curată şi cu inima mai plină de bucurie.

  Lucrasem jumătate din schimbul meu astăzi (Holly îmi preluase cealaltă jumătate, pe lângă tura ei), aşa că eram liberă. Mi-am propus să mai meditez puţin la scrisoarea lui Buni, la vizita domnului Cataliades, din vremea când eu şi fratele meu eram prunci, la cutia magică, la amăgirile exercitate asupra lui Buni de amantul ei… Pentru că, eram sigură, când lui Buni i se păruse că-i simte mirosul lui Fintan, deşi îl vedea pe soţul ei, de fapt îl vedea pe Fintan deghizat. Era ceva greu de înghiţit.

  Când am ajuns, Amelia şi Bob erau ocupaţi să răspândească farmece. Dădeau ocol casei din sensuri opuse, declamând şi tămâind ca preoţii unei biserici catolice.

  Uneori, îmi dădeam seama că mă avantaja să locuiesc la ţară.

  Nevrând să le tulbur concentrarea, am pornit să rătăcesc prin pădure. M-am întrebat unde putea să fie portalul şi dacă eram în stare să-l recunosc. „O parte mai subţire”, spusese Dermot. Aş putea eu să disting o parte mai subţire? Cel puţin, cunoşteam direcţia, la modul general, aşa că m-am îndreptat spre est.

  Era o după-amiază călduroasă, aşa că am început să transpir încă din clipa în care am pătruns în pădure. Soarele se strecura printre crengi, desenând mii de modele, iar păsările şi insectele scoteau acele mii de sunete care fac ca pădurea să fie oricum, numai tăcută nu. Nu mai era mult până să se aştearnă înserarea, când lumina devine fragmentată şi piezişă, făcându-te să păşeşti cu nesiguranţă. Atunci, păsările aveau să tacă, vietăţile nopţii urmând să le ia locul.

  Mi-am căutat drumul prin hăţişuri, gândindu-mă la noaptea care trecuse. M-am întrebat dacă Judith îşi făcuse bagajul şi plecase, aşa cum afirmase că va face. M-am întrebat dacă Bill se simţea singur acum, fără ea. Presupuneam că nimeni şi nimic nu s-a ivit în curtea din spatele casei în noaptea care trecuse, iar eu dormisem liniştită până dimineaţă.

  Pe urmă, nu mi-a mai rămas decât să mă întreb cam când va mai încerca Sandra Pelt să mă omoare. Tocmai când începeam să presupun că nu avusesem o idee prea bună aventurându-mă de una singură prin pădure, am ajuns într-un mic luminiş, cam la patru sute de metri sau chiar mai puţin, uşor spre sud-est faţă de ieşirea din spate a casei mele.

  Eram destul de convinsă că aici era partea mai liberă a pădurii, luminişul acesta mititel. În primul rând, nu avea de ce să fie acolo un luminiş. Ierburile sălbatice creşteau din abundenţă, însă nu existau tufişuri, nimic mai înalt de nivelul pulpei. Nu se întindeau cârcei pe deasupra acestui spaţiu, nici nu atârnau crengi peste el.

  Până să ies dintre copaci, am examinat cu foarte mare atenţie solul. Ultimul lucru care mi-ar mai fi lipsit era să cad în cine ştie ce soi de capcană întinsă de zâne. Totuşi, nu vedeam nimic ieşit din comun, afară, poate, de… Un uşor tremurat al aerului. Drept în centrul luminişului. Locul acela neobişnuit – cel puţin, dacă-l vedeam eu cum trebuie – plutea cam pe la nivelul genunchilor mei. Avea forma unui cerc mic şi neregulat, poate de patruzeci de centimetri diametru. Şi, exact în locul acela, aerul părea distorsionat, ca o iluzie optică provocată de arşiţă. Oare să fie, într-adevăr, fierbinte? M-am întrebat.

  Am îngenunchiat printre buruieni, cam la o lungime de braţ de locul în care tremura aerul. Apoi, am smuls un fir lung de iarbă şi, extrem de emoţionată, am împuns cu el spaţiul distorsionat.

  I-am dat drumul, şi firul a dispărut, făcându-mă să-mi trag brusc degetele înapoi şi să scot un mic scâncet de surprindere.

  Demonstrasem ceva. Nu ştiam precis ce anume. Dacă mă îndoisem de spusele lui Claude, aveam acum dovada că fuseseră adevărate. Cu foarte mare precauţie, m-am apropiat de peticul acela tremurător.

  — Bună, Niall, am zis. Dacă mă auzi, dacă eşti acolo. Mi-e dor de tine.

  Evident, n-am primit nici un răspuns.

  — Am multe necazuri, dar presupun că şi tu ai, am continuat, nevrând să par plângăcioasă. Nu ştiu ce loc ar putea să ocupe zânele în lumea noastră. Oare umblaţi printre noi, dar sunteţi invizibili? Sau aveţi o întreagă lume a voastră, separată, ca Atlantida?

  Era o conversaţie destul de superficială şi într-un singur sens.

  — În fine, acum trebuie să pornesc spre casă, până nu se întunecă. Dacă ai nevoie de mine, vino. Mi-e dor de tine, i-am repetat.

  Nici acum nu s-a întâmplat nimic.

  Simţindu-mă încântată de faptul că descoperisem partea mai liberă a pădurii, dar în acelaşi timp dezamăgită pentru că nu obţinusem vreun rezultat, m-am întors spre casă, prin pădure. Bob şi Amelia îşi terminaseră treburile magice prin curte, şi Bob aprinsese focul pentru grătar. El şi Amelia voiau să facă fripturi. Cu toate că mâncasem îngheţată cu Remy şi cu Hunter, nu puteam să refuz o friptură la grătar, presărată cu amestecul secret de mirodenii al lui Bob. Amelia tăia cartofi şi-i învelea în folie, ca să-i pună pe grătar. Am fost cât se poate de încântată şi m-am oferit să coc un dovleac.

  Totul dădea impresia că în casă era mai multă fericire. Şi mai multă siguranţă.

  Cât timp am mâncat, Amelia ne-a istorisit întâmplări nostime de la ea de la serviciu, de la magazinul de magie, iar Bob s-a dezmorţit îndeajuns cât să-şi imite unii colegi mai ciudaţi de la salonul de coafură unisex în care lucra. Frizeriţa pe care-o înlocuise Bob fusese extrem de descurajată de complicaţiile apărute în viaţa ei după Katrina, aşa că îşi încărcase bunurile în maşină şi plecase la Miami. Bob obţinuse postul fiindcă fusese cea dintâi persoană cu calificare intrată pe uşă după ce ieşise precedenta. Ca răspuns la întrebarea mea, dacă totul fusese doar o pură coincidenţă, Bob nu făcuse decât să zâmbească. Din când în când, zăream fulgerător ce anume o fascina pe Amelia la Bob, care altfel arăta ca un vânzător ambulant de enciclopedii, sfrijit şi cu părul roşu. I-am povestit despre Immanuel şi despre tunsoarea mea în regim de urgenţă, iar el a apreciat că Immanuel făcuse o treabă minunată.

  — Şi… S-a terminat lucrarea cu dispozitivele de pază? Am întrebat, îngrijorată, dar străduindu-mă să dau impresia că schimbasem subiectul într-o doară.

  — Să ştii că da, mi-a răspuns Amelia, mândră, în timp ce-şi mai tăia o bucată de friptură. Acum sunt şi mai bune ca înainte. Nici măcar un dragon n-ar putea să treacă prin ele. Nimeni dintre cei care-ar vrea să-ţi facă rău n-ar putea.

  — Atunci, dacă ar fi un dragon prietenos… Am zis, într-o tentativă de glumă, însă ea s-a făcut că mă pocneşte cu furculiţa.

  — Aşa ceva nu există, din câte-am auzit. Evident, eu n-am văzut niciunul.

  — Evident, am aprobat-o, neştiind dacă era cazul să fiu curioasă sau numai uşurată.

  — Amelia are o surpriză pentru tine, m-a înştiinţat Bob.

  — Da? Am zis, vrând să par mai destinsă decât eram de fapt.

  — Am găsit leacul, mi-a zis ea pe jumătate cu mândrie, pe jumătate cu sfială. Adică, tu mi-ai cerut, când am plecat. Am tot căutat o cale să rup legătura de sânge. Şi am găsit-o.

  — Cum? Am întrebat, străduindu-mă să-mi ascund fâstâceala.

  — Mai întâi, am întrebat-o pe Octavia. Ea nu ştia, fiindcă nu s-a specializat în magia vampirică, dar le-a trimis emailuri unor prietene mai vechi de-ale ei, din alte adunări ale vrăjitoarelor, iar ele au cercetat. A fost nevoie de timp; am nimerit pe câteva drumuri înfundate, dar până la urmă am ajuns să descopăr un farmec care să nu se soldeze cu moartea vreunuia dintre… Legaţi.

  — Sunt năucită, am zis, ceea ce era şi adevărat.

  — Vrei să-l oficiez în seara asta?

  — Cum… Chiar acum?

  — Da, după cină, a confirmat Amelia, arătând ceva mai puţin bucuroasă, din cauză că nu obţinuse reacţia anticipată. Bob îşi tot plimba privirea de la Amelia la mine şi înapoi, dând impresia la rândul lui că avea dubii. Presupusese că voi fi încântată şi exuberantă, însă nu vedea la mine astfel de reacţii.

  — Nu ştiu, am zis, lăsând jos furculiţa. Lui Eric nu i-ar face rău?

  — De parcă ar putea ceva să-i facă rău unui vampir atât de vechi, a replicat ea. Nu, serios, Sook, de ce-ţi faci atâtea griji pentru el…

  — Pentru că-l iubesc, am răspuns, şi amândoi s-au holbat la mine.

  — Pe bune? M-a întrebat Amelia, cu o voce firavă.

  — Ţi-am spus doar, înainte să pleci, Amelia.

  — Cred că n-am vrut să te cred. Eşti sigură că vei simţi acelaşi lucru şi după ce va dispărea legătura?

  — Asta vreau să aflu şi eu.

  — Trebuie să afli, a încuviinţat ea. Şi ai nevoie să te eliberezi de el.

  Soarele tocmai apusese şi l-am simţit pe Eric trezindu-se. Prezenţa lui mă însoţea ca o umbră: familiară, enervantă, liniştitoare, inoportună. Toate laolaltă.

  — Dacă eşti pregătită, fă-o acum, i-am zis. Până nu-mi pierd tot curajul.

  — Este, de fapt, un moment potrivit al zilei pentru aşa ceva, mi-a zis. Apusul. Sfârşitul zilei. Sfârşiturile, în general. Pare logic.

  Amelia s-a grăbit să plece spre camera ei, de unde s-a întors după câteva minute cu un plic şi trei borcane mici: borcane de gem, pe un suport cromat, într-un fel ca o chelneriţă dintr-un birt, punând masa pentru micul dejun. Borcanele erau pe jumătate pline cu amestecuri de ierburi. Ea purta acum un şorţ. Am observat că avea, într-un buzunar, câteva obiecte.

  — Foarte bine, a zis, înmânându-i plicul lui Bob, care a scos o foaie din el şi s-a uitat pe ea la repezeală, încruntându-şi uşor fruntea îngustă.

  — Afară, în curte, a propus el, aşa că am ieşit tustrei din bucătărie şi, traversând veranda din spate, am coborât în grădină, simţind din nou miros de friptură când am trecut pe lângă vechiul meu grătar. Amelia m-a postat într-un loc, pe Bob în altul, după care a aşezat şi borcănelele. Atât eu, cât şi Bob aveam câte unul în spate, pe pământ, iar al treilea era pe locul ei. Alcătuiam un triunghi. N-am întrebat nimic. Oricum, probabil că nici n-aş fi crezut răspunsurile.

  Amelia mi-a întins o cutie cu chibrituri şi i-a dat şi lui Bob una. O a treia a păstrat-o pentru ea.

  — Când vă spun eu, daţi foc la plante. Pe urmă, ocoliţi borcanul de trei ori, în sensul invers acelor de ceasornic. După al treilea tur, vă opriţi fiecare la locul vostru. Pe urmă, o să spunem câteva cuvinte… Bob, le ştii pe de rost? Foaia o să-i trebuiască lui Sookie.

  Bob a recitit cuvintele, a făcut un semn de încuviinţare şi mi-a înmânat hârtia. Abia puteam să descifrez scrisul la lumina becurilor de securitate, fiindcă seara ne învăluia tot mai mult, cum soarele apusese.

  — Gata? A întrebat Amelia, cu glas tăios.

  În lumina amurgului, părea mai bătrână şi mai glacială.

  Am încuviinţat fără vorbe, întrebându-mă dacă eram într-adevăr gata.

  — Da, a răspuns Bob.

  — Atunci, întoarceţi-vă şi aprindeţi focurile, a ordonat Amelia, şi eu m-am conformat cu mişcări de robot.

  Eram speriată de moarte, fără să ştiu de ce. Doar asta trebuia să fac. Am aprins băţul de chibrit şi l-am lăsat să cadă în borcan. Plantele au luat foc, împrăştiind un miros iute, după care tustrei am fost din nou în picioare, începând să ne deplasăm în sensul invers acelor de ceasornic.

  Oare nu era o faptă rea, pentru un creştin? Probabil că da. Pe de altă parte, nu-mi trecuse niciodată prin minte să-l întreb pe pastorul metodist dacă nu cunoaşte cumva un ritual prin care să desfacă o legătură de sânge dintre o femeie şi un vampir.

  După ce am dat trei ocoluri şi ne-am oprit la locurile noastre, Amelia a scos din buzunarul şorţului un ghem de lână roşie. Apucând de capătul unui fir, i-a întins ghemul lui Bob. El a măsurat o bucată, apoi mi-a întins mie ghemul. Am procedat aidoma şi i-am restituit ghemul Ameliei, fiindcă aşa părea să fie planul. Ţineam lâna cu o mână şi hârtia cu cealaltă. Mai complicat decât crezusem. Amelia mai avea şi o foarfecă, pe care o scosese tot din buzunar.

  Pe urmă, Amelia, care intonase ceva tot timpul, a arătat spre mine, apoi spre Bob, îndemnându-ne s-o susţinem. M-am zgâit la foaia de hârtie, mi-am găsit drumul printre cuvintele fără sens pentru mine, şi deodată totul s-a terminat.

  Am rămas în tăcere, până când flăcările din micile borcane s-au stins, iar întunericul nopţii a devenit şi mai apăsător.

  — Taie, mi-a cerut Amelia, întinzându-mi foarfeca. Şi gândeşte-te că asta vrei.

  Simţindu-mă un pic ridicolă şi mult mai mult înfricoşată, dar convinsă că aveam nevoie să fac asta, am tăiat firul roşu de lână.

  Şi l-am pierdut pe Eric.

  El nu mai era acolo.

  Amelia a înfăşurat firul tăiat şi mi l-a dat mie. Spre surprinderea mea, zâmbea: avea o înfăţişare aprigă şi triumfătoare. Am luat maşinal bucata de lână din mâna ei, încordându-mi toate simţurile în căutarea lui Eric. Nimic.

  M-a cuprins un val de panică. Dar nu era doar panică pur şi simplu: se amestecase în ea şi o doză de uşurare, după cum mă şi aşteptam. Dar şi mâhnire. Ştiam că, de îndată ce aveam să aflu că el e bine, că n-a fost rănit, puteam să mă relaxez şi să mă bucur din plin de reuşita farmecelor.

  Am auzit telefonul sunând în casă şi m-am repezit spre intrarea din spate.

  — Eşti acolo? M-a întrebat el. Eşti acasă, eşti bine?

  — Eric, am zis, suspinând sfâşietor. Of, cât mă bucur că n-ai păţit nimic! Aşa este, nu?

  — Ce-ai făcut?

  — Amelia a descoperit o metodă prin care să rupă legătura.

  A urmat o tăcere prelungită. Altădată, aş fi ştiut dacă Eric era îngrijorat, furios sau doar rămăsese pe gânduri. Acum, nu puteam decât să ghicesc. În cele din urmă, s-a hotărât să vorbească.

  — Sookie, căsătoria îţi oferă o oarecare protecţie, însă legătura este cea importantă.

  — Ce?

  — Ai auzit ce-am spus. Sunt foarte supărat pe tine.

  Şi vorbea serios.

  — Vino încoace, i-am propus.

  — Nu. Dac-o văd pe Amelia, îi rup gâtul.

  Şi acum vorbea serios.

  — Dintotdeauna a vrut să te descotorosească de mine.

  — Dar…, am început, fără să ştiu cum să continui replica.

  — Ne vedem când o să-mi recapăt stăpânirea de sine, mi-a zis.

  Şi a închis.

  AR FI TREBUIT SĂ PREVĂD ASTA, mi-am zis pentru a zecea sau a douăzecea oară. Mă avântasem în ceva pentru care ar fi trebuit să fiu pregătită. Cel puţin, ar fi trebuit să-l sun pe Eric şi să-l previn asupra a ceea ce era pe cale să se-ntâmple. Însă mă temusem c-o să mă facă să mă răzgândesc, şi trebuia să ştiu care erau adevăratele mele sentimente faţă de el.

  În momentul acesta, adevăratul sentiment al lui Eric faţă de mine era furia. Era supărat rău. Pe de-o parte, nu-l învinovăţeam pentru asta. Era vorba că suntem doi îndrăgostiţi, şi asta însemna că ar fi trebuit să ne sfătuim între noi, este? Pe de alta, puteam să număr, fără să-mi folosesc toate degetele, situaţiile în care Eric se sfătuise cu mine. (Degetele de la o singură mână.) Aşa că, în altfel de momente, chiar îl învinovăţeam pentru o asemenea reacţie. Fireşte că nu m-ar fi lăsat, şi n-aş fi ştiut niciodată un lucru pe care ar fi trebuit să-l ştiu.

  Aşadar, ţopăiam – în gând – de pe un picior pe celălalt când trebuia să concluzionez dacă făcusem ce trebuia sau nu.

  Însă eram necăjită şi neliniştită fără încetare, indiferent pe care picior stăteam în momentul respectiv.

  Bob şi Amelia s-au consultat în dormitorul lor, iar din aceasta a rezultat hotărârea de a mai rămâne încă o zi „ca să vedem ce se-ntâmplă”. Puteam să-mi dau seama că Amelia era îngrijorată. Era de părere că ar fi trebuit să inoculeze ideea ceva mai lent, înainte de a mă încuraja să mă avânt. Părerea lui Bob era că amândouă fuseserăm proaste, însă avea suficientă minte să n-o exprime. Cu toate acestea, nu se putea împiedica să n-o gândească şi, deşi nu era un transmiţător atât de clar ca Amelia, tot puteam să-l aud.

  M-am dus la muncă a doua zi, însă am fost atât de distrată şi de necăjită, iar clientela era atât de rară, încât Sam mi-a zis să plec mai devreme acasă. India m-a bătut pe umăr cu amabilitate şi mi-a zis s-o iau încet, lucru pe care-l înţelegeam cu dificultate.

  În acea seară, Eric a sosit la o oră după apusul soarelui. A venit cu maşina, aşa că am fost preveniţi. Sperasem că va veni şi fusesem destul de sigură că între timp se va calma îndeajuns. Imediat după masa de seară, îi întrebasem pe Amelia şi pe Bob dacă nu le-ar plăcea să meargă la un film în Clarice.

  — Eşti sigură c-o să fii bine? S-a interesat Amelia. Pentru că suntem gata să stăm cu tine, dacă tu crezi că încă e furios.

  Dacă mai devreme fusese încântată, acum era clar că nu mai era.

  — Nu ştiu cum se simte, i-am răspuns, iar gândul acesta m-a cam ameţit. Dar cred c-o să vină astă-seară, am continuat. Probabil c-ar ieşi mai bine dacă nu v-ar găsi aici, ca să se înfurie şi mai tare.

  Bob s-a zbârlit puţin la această remarcă, însă Amelia a încuviinţat, înţelegătoare.

  — Sper că mă consideri prietenă, mi-a zis, şi de data aceasta nu reuşisem să-i anticipez gândul. Adică, mi-a explicat ea, m-am gândit că ai dat-o în bară, dar nu asta a fost intenţia mea. Am vrut doar să te eliberez.

  — Înţeleg, şi încă te consider una dintre prietenele mele cele mai bune, i-am zis, pe un ton cât de liniştitor am putut.

  Dacă eram atât de slabă de înger, încât să ascult de impulsurile Ameliei, era problema mea în definitiv.

  Stăteam singură, pe veranda din faţă, în acea dispoziţie posacă în care ţi-aduci aminte de toate greşelile comise şi de niciuna dintre deciziile bune, când am văzut farurile maşinii lui Eric înaintând pe alee.

  Nu m-am aşteptat să aibă vreo clipă de ezitare după ce cobora din maşină.

  — Mai eşti supărat? L-am întrebat, străduindu-mă să nu mă pufnească plânsul. Boceala ar fi însemnat laşitate, aşa că mi-am făcut curaj.

  — Mă mai iubeşti? M-a întrebat, la rândul lui.

  — Tu, primul.

  Copilăresc.

  — Nu sunt supărat, mi-a răspuns. Cel puţin, nu acum. Cel puţin, nu în clipa asta. Ar fi trebuit să te încurajez să găseşti o cale de a rupe legătura, şi realitatea este că avem un ritual pentru aşa ceva. Trebuia să ţi-l propun. Mi-era teamă că, fără legătura asta, ne-am îndepărta unul de altul, fie pentru că n-ai vrea să te laşi târâtă în necazurile mele, fie pentru că Victor ţi-ar descoperi vulnerabilitatea. Dacă s-ar hotărî să nu ia în seamă căsătoria noastră şi n-ar exista legătura dintre noi, n-aş putea să ştiu când eşti în pericol.

  — Ar fi trebuit să te întreb ce gândeşti sau măcar să te previn cu privire la ce intenţionam să facem, i-am răspuns, după care am tras aer adânc în piept. Şi află că te iubesc, numai din propria voinţă.

  Şi iată-l sus, pe verandă, alături de mine, luându-mă în braţe, sărutându-mă pe buze, pe gât, pe umeri. Mă ridicase suficient de sus, încât gura lui să-mi poată găsi pieptul, prin tricou şi prin sutien.

  Am scos un mic ţipăt şi mi-am legănat picioarele până când am reuşit să-l înlănţui cu ele. M-am frecat de el cât de tare am putut. Eric adora sexul animalic.

  — O să-ţi rup hainele de pe tine, m-a ameninţat el.

  — OK.

  Şi s-a ţinut de cuvânt.

  După vreo câteva minute excitante, a adăugat:

  — Le rup şi pe-ale mele.

  — Sigur, am mormăit, înainte de a-i muşca lobul urechii. A scos un mârâit. Cu Eric, nu puteai să te aştepţi la un comportament civilizat în materie de sex.

  Alte zgomote de sfâşiat, după care n-a mai rămas nimic între noi doi. El era înăuntrul meu, adânc înăuntrul meu; s-a dat înapoi, împleticindu-se şi aterizând pe leagănul de pe verandă, care a început să se balanseze la-ntâmplare. După ce a trecut momentul de surprindere, am început să profităm de mişcările lui. Am continuat, şi-am tot continuat, până am simţit tensiunea sporită, senzaţia de aproape-gata a iminentei eliberări.

  — Dă-i tare, l-am îmboldit, cu insistenţă. Hai, hai, hai…

  — Aşa… E. De… Ajuns. De. Tare?

  I-am răspuns printr-un ţipăt ascuţit, lăsându-mi capul să cadă pe spate.

  — Haide, Eric, i-am zis, în timp ce urmările şocului încă vibrau prin mine. Haide! Şi m-am mişcat mai repede decât mi-aş fi imaginat că sunt capabilă.

  — Sookie! A icnit el, împingându-se încă o dată cu o enormă forţă, urmând un sunet pe care l-aş fi putut interpreta ca fiind provocat de o durere primară, dacă n-aş fi ştiut despre ce era vorba.

  A fost magnific, a fost epuizant şi a fost întru totul excepţional.

  Am mai rămas în leagăn timp de cel puţin o jumătate de oră, să ne revenim, să ne răcorim, îmbrăţişaţi. Eram atât de fericită şi de relaxată, încât nu voiam să fac nici cea mai mică mişcare, însă fireşte că aveam nevoie să intru ca să mă spăl şi să îmbrac haine care să nu fie rupte din cusături. Eric nu-şi smulsese decât nasturele de la jeanşi, şi putea să şi-i ţină cu cureaua, pe care izbutise să şi-o descheie înainte de a trece la etapa sfâşierilor. Fermoarul încă funcţiona.

  Cât timp m-am aranjat, el şi-a încălzit puţin sânge, iar mie mi-a pregătit un pahar de ceai rece şi o pungă cu gheaţă. Mi-a aplicat gheaţa cu mâna lui, când m-am întins pe canapea. Am făcut bine că am rupt legătura, mi-am zis în gând. Şi era o uşurare să nu ştiu ce gândea Eric, deşi în acelaşi timp mă temeam că era ceva în neregulă cu uşurarea aceasta a mea.

  Timp de câteva minute, am discutat mărunţişuri. El mi-a pieptănat părul, îngrozitor de încurcat, iar eu l-am pieptănat pe-al lui. (Maimuţele se caută între ele după cristale de sare, cred. Noi ne făceam toaleta reciproc.) După ce i-am făcut părul să arate neted şi lucios, el mi-a ridicat picioarele în poala lui şi a început să-şi plimbe mâna pe ele, de la tivul pantalonilor scurţi şi până la degete, încă o dată, şi încă o dată.

  — Şi a zis ceva Victor? M-am interesat. Nu ardeam de nerăbdare să redeschid conversaţia despre ceea ce făcusem, chiar dacă întâlnirea noastră debutase cu o călăreală.

  — Despre legătură, nu, ceea ce înseamnă că încă nu ştie. Altfel, s-ar fi aruncat imediat pe telefon, mi-a răspuns Eric, rezemându-şi capul de spătarul canapelei, cu ochii albaştri pe jumătate închişi. Relaxare post-coitală.

  O altă veste care-mi dădea o senzaţie de uşurare.

  — Miriam ce mai face? Şi-a revenit?

  — Şi-a revenit de pe urma drogurilor date de Victor, dar organismul îi e tot mai bolnav. Pam e mai aproape ca oricând de pragul disperării.

  — Relaţia dintre ele a evoluat mai cu încetineală? Pentru că eu habar n-am avut de ea, până când nu mi-a spus Immanuel.

  — Nu se întâmplă des ca Pam să ţină la cineva aşa cum ţine la Miriam, mi-a zis el, întorcând încet capul şi întâlnindu-mi privirea. Eu n-am aflat decât când mi-a cerut liber de la club, ca s-o poată vizita pe Miriam la spital. Şi i-a dat fetei şi sânge, acesta fiind singurul motiv pentru care Miriam a rezistat atât de mult timp.

  — Sângele de vampir nu poate s-o vindece?

  — Sângele nostru e bun pentru vindecarea rănilor deschise, mi-a explicat Eric. În cazul bolilor, poate să ofere alinare, dar rareori înseamnă un leac.

  — Oare de ce?

  Eric a ridicat din umeri.

  — Sunt convins că vreunul dintre savanţii voştri ar avea o teorie, dar eu n-am. Şi, din moment ce unii oameni o iau razna când beau din sângele nostru, riscurile sunt considerabile. Mă simţeam mai mulţumit în vremea când proprietăţile sângelui nostru erau un secret, dar presupun că nu se mai putea păstra multă vreme tăcerea. Pe Victor în mod sigur nu-l preocupă dacă Miriam mai trăieşte sau nu, şi nici faptul că Pam n-a mai cerut până acum să creeze un vampir. După toţi anii aceştia de muncă, merită şi Pam să i se acorde dreptul.

  — Victor nu cumva nu-i permite lui Pam s-o transforme pe Miriam, doar dintr-o pură îndărătnicie?

  Eric mi-a răspuns printr-o încuviinţare din cap.

  — Are o scuză tâmpită, cum că ar fi destui vampiri în zona în care sunt eu şerif, când în realitate efectivul meu e destul de redus. Adevărul e că Victor ar vrea să ne blocheze prin orice metode şi oricât timp ar putea, sperând că aş comite o faptă îndeajuns de nesăbuită, încât să justifice revocarea mea din postul de şerif sau chiar uciderea mea.

  — Sunt sigură că Felipe n-ar permite aşa ceva.

  Eric m-a săltat în poală, lipindu-mă de pieptul lui rece. Cămaşa încă îi era descheiată.

  — Felipe ar judeca în favoarea lui Pam, dac-ar fi aici, dar sunt sigur că preferă să se ţină departe de situaţie, pe cât posibil. Aşa aş proceda şi eu. Şi a instalat-o pe Red Rita în Arkansas, dar ea n-a guvernat niciodată; ştie că Victor s-a îmbufnat din cauză că a fost numit regent în Louisiana, şi nu rege; iar în ce-l priveşte, el e ocupat prin Las Vegas, unde conduce o echipă scheletică, din moment ce a trebuit să-şi trimită oameni în ambele noastre noi state. Consolidarea unui imperiu atât de imens nu s-a mai făcut de atâţia ani… Iar ultima oară, populaţia nu însemna decât o mică parte din ceea ce este acum.

  — Prin urmare, Felipe controlează încă întru totul Nevada?

  — Da. Deocamdată.

  — Sună oarecum ameninţător.

  — Când conducătorii se rarefiază, se adună rechinii, să vadă dacă nu cumva pot să ia o îmbucătură.

  Neplăcută imagine mentală.

  — Care rechini? Cineva cunoscut?

  Eric şi-a abătut privirea.

  — Doi alţi monarhi, din Zeus. Regina din Oklahoma, în primul rând. Şi regele Arizonei.

  Vampirii împărţiseră America în patru teritorii, fiecare primindu-şi numele după vechile religii. Pretenţios, hm? Eu locuiam pe teritoriul Amun, în regatul Louisiana.

  — Mi-aş fi dorit să fii doar un vampir oarecare, i-am zis, din senin. Mi-ar fi plăcut să nu fii şerif sau aşa ceva.

  — Adică ţi-ai fi dorit să fiu ca Bill.

  Aoleu!

  — Nu, pentru că nici el nu e un oarecare, m-am răstit. Întreţine o întreagă bază de date şi a învăţat tot ce trebuie despre computere. Într-un fel, s-a reinventat. Cred că voiam să spun c-aş fi preferat să fii ca… Maxwell.

  Maxwell era om de afaceri. Se îmbrăca în costum. Îşi îndeplinea îndatoririle de la club fără entuziasm, şi-şi scotea colţii fără efectul dramatic pentru care veneau turiştii. Era plictisitor, şi parcă avea un băţ în fund, deşi din când în când aveam impresia că viaţa lui personală avea ceva exotic în ea. Totuşi, nu mă interesa să aflu mai multe pe tema asta.

  Eric m-a privit, dându-şi ochii peste cap.

  — Normal, semăn mult cu Maxwell. Dă-mi voie să-ncep să car după mine un calculator de buzunar şi să-i pun pe alţii să doarmă cu chestii de genul „rentă variabilă” sau despre ce naiba o mai vorbi el.

  — Am înţeles ideea, domnule Subtilitate, am zis. Punga cu gheaţă îşi făcuse tot efectul posibil, aşa că am luat-o de pe mine şi am pus-o pe masă.

  Aceasta era conversaţia cea mai relaxată pe care o purtaserăm vreodată noi doi.

  — Vezi, nu-i aşa că e mai plăcut? Am întrebat, încercând să-l determin pe Eric să recunoască faptul că făcusem ce trebuia, chiar dacă nu procedasem corect.

  — Da, foarte plăcut. Până când te înhaţă Victor, te secătuieşte de sânge şi pe urmă zice: „Dar, Eric, ea nu mai era legată de tine, aşa că n-am crezut c-ai mai vrea-o!” După care te transformă împotriva voinţei tale, şi eu sunt obligat să te văd suferind pentru că eşti legată de el pentru tot restul vieţii tale. Şi al vieţii mele.

  — Într-adevăr, ştii cum să faci o fată să se simtă specială, am comentat.

  — Te iubesc, mi-a zis, pe un ton de parcă şi-ar fi amintit o realitate dureroasă. Iar situaţia asta cu Pam trebuie să se sfârşească. Dacă fata asta, Miriam, moare, Pam poate se hotărăşte să plece, iar eu n-o să fiu capabil s-o opresc. De fapt, nici n-ar trebui. Cu toate că e foarte utilă.

  — Ţii la ea, am remarcat. Haide, Eric. O iubeşti. E copilul tău.

  — Da, ţin foarte mult la Pam, a recunoscut el. Am făcut o alegere excelentă. Tu ai fost cealaltă alegere excelentă a mea.

  — E unul dintre cele mai drăguţe lucruri care mi s-au spus vreodată, am mărturisit, cu un glas doar puţin sugrumat.

  — Nu plânge! M-a avertizat el, fluturându-şi palmele prin faţa mea, ca şi cum ar fi vrut să-mi gonească lacrimile.

  Mi-am înghiţit nodul mare din gât.

  — Şi ai vreun plan referitor la Victor? M-am interesat, tamponându-mi ochii cu poalele cămăşii lui. Mi s-a părut că se întunecă la faţă. Mă rog, că se întunecă şi mai tare.

  — Ori de câte ori îmi fac câte un plan, mă ciocnesc de un obstacol atât de mare, încât sunt nevoit să renunţ. Victor e foarte priceput în privinţa autoapărării. Poate că voi fi obligat să-l atac făţiş. Şi, dacă-l ucid, dacă înving, atunci trebuie să înfrunt judecata.

  M-am cutremurat.

  — Eric, dacă e să te lupţi cu Victor de unul singur, cu mâinile goale, într-o cameră goală, care crezi că ar fi deznodământul?

  — E foarte puternic, mi-a răspuns Eric.

  Şi altceva n-a mai zis.

  — Ar putea să iasă câştigător? Am insistat, încercând să exprim cu voce tare ideea.

  — Da, a zis Eric, întâlnindu-mi privirea. Iar pe urmă, ce s-ar întâmpla cu tine şi cu Pam…

  — Eu nu încerc să sar peste realitatea faptului că tu ai pieri, ceea ce ar reprezenta amănuntul cel mai important pentru mine din întregul scenariu, am zis. Dar mă întreb de ce-ar avea el atâta grijă să ne facă rău, mie şi lui Pam, pe urmă. Care-ar fi rostul?

  — Rostul ar fi lecţia pe care le-ar da-o altor vampiri dispuşi să încerce să-l răstoarne, mi-a explicat Eric, concentrându-şi privirea asupra policioarei căminului, ticsită de fotografii ale familiei Stackhouse. Nu voia să mă privească în faţă în timp ce-mi vorbea: Heidi mi-a povestit, a continuat el, că în urmă cu doi ani, când Victor încă era doar şerif în Nevada, în Reno… Un vampir nou, pe nume Chico, i-a întors vorba. Tatăl lui Chico murise, dar mama lui trăia încă, şi de fapt chiar se recăsătorise şi avea alţi copii. Victor pusese să fie răpită. Ca să-i corijeze manierele lui Chico, i-a retezat limba maică-sii chiar sub ochii lui. Şi l-a pus pe Chico s-o mănânce.

  Era ceva atât de tulburător, încât mi-a venit greu să conştientizez ce auzisem.

  — Vampirii nu mănâncă, am zis. Ce…?

  — Chico a fost cuprins de un rău violent, şi adevărul e că a şi vomitat sânge, mi-a zis Eric, tot fără să mă privească. A ajuns prea slăbit ca să se mai poată mişca. În timp ce el zăcea pe podea, maică-sa sângera de moarte. N-a putut să se târască până la ea, ca să-i dea sângele salvator.

  — Heidi ţi-a spus povestea de bunăvoie?

  — Da. O întrebasem de ce a fost atât de încântată că au trimis-o în Districtul 5.

  Heidi, o femeie-vampir specializată ca detectiv, intrase în echipa lui Eric graţie lui Victor. Desigur, avea rolul de a-l spiona pe Eric, iar pentru că acest fapt nu era un secret, nimeni nu părea deranjat. N-o cunoşteam prea bine pe Heidi, dar ştiam că are un copil viu, în Reno, dependent de droguri, aşa că nu mă surprindea prea tare faptul că pusese la inimă lecţia lui Victor. O astfel de învăţătură i-ar fi provocat, într-adevăr, oricărui vampir cu rude în viaţă sau care ţinea la câteva fiinţe omeneşti, frica faţă de Victor. Însă în acelaşi timp, l-ar fi detestat şi i-ar fi dorit pieirea… Tocmai acesta fiind aspectul la care nu se gândise Victor, presupun, când îi dăduse lecţia respectivă.

  — Victor ori are vederea scurtă, ori e super încrezut, am concluzionat cu voce tare, iar Eric m-a aprobat cu o înclinare a capului.

  — Poate ambele, a zis.

  — Cum te-ai simţit când ai auzit povestea? L-am întrebat.

  — N-am… N-am vrut să ţi se-ntâmple aşa ceva ţie, mi-a răspuns, cu o privire nedumerită. De fapt, tu ce cauţi, Sookie? Ce răspuns aştepţi de la mine?

  Deşi ştiam că e zadarnic – deşi ştiam că bat la o uşă închisă – căutam o reacţie de repulsie morală. Căutam o afirmaţie de genul „Eu n-aş fi niciodată atât de crud faţă de o femeie şi de fiul ei”.

  În acelaşi timp, îmi doream ca un vampir în vârstă de un mileniu să fie necăjit de moartea unei femei necunoscute lui – o moarte pe care n-ar fi putut s-o împiedice – şi ştiam că era nebunesc, nepotrivit şi imoral faptul că eu însămi ticluiam uciderea lui Victor. Completa lui dispariţie era lucrul după care tânjeam. Nu mă îndoiam că, dac-ar fi sunat Pam să ne anunţe că lui Victor i-ar fi căzut în cap un seif, aş fi ţopăit de bucurie.

  — Nimic, am zis. Las-o baltă.

  Eric mi-a adresat o privire întunecată. Nu putea să sesizeze profunzimile nefericirii mele; nu acum, când legătura fusese tăiată. Însă era clar că mă cunoştea îndeajuns cât să-şi dea seama că nu eram mulţumită. M-am silit să mă întorc la subiect.

  — Ştii cu cine ar trebui să vorbeşti, i-am zis. Ţi-aminteşti de seara când am mers la Vampire's Kiss şi de chelnerul care m-a informat despre sângele de zână, doar cu o privire şi un gând?

  Eric mi-a făcut un semn de încuviinţare.

  — Detest gândul că l-aş putea implica şi mai mult. Dar nu văd să avem altă posibilitate. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem la dispoziţie, altfel suntem doborâţi.

  — Uneori mă uimeşti de-a dreptul, a comentat Eric.

  Uneori – şi nu totdeauna în sensul bun – mă uimeam şi pe mine însămi.

  Am plecat cu maşina, împreună cu Eric, spre Vampire's Kiss. Parcarea era aglomerată, dar poate nu la fel ca la vizita noastră precedentă. Ne-am oprit în spatele clădirii. În cazul în care Victor ar fi fost în club astă-seară, n-avea motive să verifice parcarea personalului, şi nici să-şi aducă aminte care maşină era a mea. Cât timp am aşteptat, am primit un SMS de la Amelia, care mă anunţa că ajunseseră înapoi acasă şi mă întreba ce fac.

  „Sunt bine”, i-am răspuns. „Suntem bine. C & D sunt acolo?” „Da”, a venit mesajul ei. „Adulmecă veranda, nu ştiu de ce. Zânele astea! Ai cheile?”

  I-am scris că le am, dar fără să fiu convinsă că mai ajung acasă în noaptea asta. Eram puţin mai aproape de Shreveport decât de Bon Temps, şi trebuia să-l duc pe Eric la el acasă sau să-l las să zboare. Însă maşina lui… A, bine, tocmai de-asta avea el mereu un om pe timpul zilei.

  — Ai reuşit să-i găseşti înlocuitor lui Bobby? M-am interesat. Detestam faptul că atingeam un subiect dureros, dar voiam să ştiu.

  — Da, mi-a răspuns Eric. Am angajat un om alaltăieri. A venit cu recomandări înalte.

  — Din partea cui?

  A urmat o tăcere. Mi-am întors privirea spre iubiţelul meu, pradă unei curiozităţi spontane. Pe viaţa mea, nu puteam să-mi dau seama de ce-ar fi fost o întrebare atât de critică.

  — Din partea lui Bubba, a zis, până la urmă.

  Ştiam că sunt cât se poate de zâmbitoare.

  — S-a întors! Unde locuieşte?

  — Deocamdată, la mine, mi-a răspuns Eric. Când m-a întrebat de Bobby, am fost nevoit să-i spun ce s-a petrecut. În noaptea următoare, Bubba mi l-a adus pe omul acela. Bănuiesc că e capabil să înveţe.

  — Nu pari prea entuziasmat.

  — E vârcolac, mi-a destăinuit Eric, şi imediat i-am înţeles atitudinea. Vârcolacii şi vampirii chiar nu se împacă între ei. Ai zice că, fiind cele mai numeroase grupări de fiinţe supranaturale, ar putea să alcătuiască o alianţă, dar nu era cazul. Sunt capabili să colaboreze într-un proiect reciproc avantajos, pentru o scurtă perioadă de timp, însă pe urmă revin la neîncredere şi antipatie.

  — Povesteşte-mi despre el, i-am cerut. Despre asistentul tău, adică.

  Nu aveam altceva de făcut, şi în ultima vreme nu prea găsiserăm timp pentru discuţii la modul general.

  — E negru, mi-a răspuns Eric, ca şi cum m-ar fi informat că are ochii căprui. Eric îşi amintea, în imagini vii, de primul bărbat de culoare pe care-l văzuse… Acum câteva secole. Vârcolac solitar, neafiliat. Alcide i-a bătut deja apropouri să intre în haita Dinte Lung, dar nu cred să fie interesat, iar acum, fireşte, dacă a primit postul de la mine, nici ei n-o să mai fie atât de nerăbdători să-l racoleze.

  — Şi ăsta e tipul pe care ţi l-ai angajat? Un vârcolac, în care nu ai încredere, şi mai trebuie să-l şi pregăteşti? Unul care i-ar călca pe coadă automat pe Alcide şi haita Dinte Lung?

  — Are o calitate ieşită din comun, mi-a zis Eric.

  — Bun! Şi care-ar fi asta?

  — Ştie să-şi ţină gura. Şi-l urăşte pe Victor, a adăugat Eric.

  Asta era cu totul şi cu totul altceva.

  — De ce? M-am interesat. Presupun că are un motiv întemeiat.

  — Încă nu ştiu care ar fi.

  — Dar eşti sigur că nu pune la cale cine ştie ce joc dublu? Că Victor, inteligent cum e, n-a intuit c-o să angajezi o persoană care să-l urască, aşa că l-a pus la punct pe individul ăsta şi ţi l-a trimis pachet?

  — Sunt sigur, mi-a răspuns Eric. Dar vreau ca tu să stai un pic cu el mâine.

  — Dacă reuşesc să şi dorm puţin, am replicat, căscând atât de puternic, că mi-au trosnit fălcile. Era trecut de două dimineaţa şi aveam semne că barul se pregăteşte pentru închidere, însă multe dintre maşinile angajaţilor îşi aşteptau încă proprietarii. A, Eric, uite-l! Am exclamat.

  Cu greu îl recunoscusem pe chelnerul pe nume Colton, fiindcă purta pantaloni kaki trei sferturi, şlapi şi un tricou verde, cu un model pe care nu reuşeam să-l disting. Parcă-mi era dor de şortul de data trecută. Am pornit maşina când şi-a pornit-o şi Colton pe-a lui, iar după ce a ieşit din parcare, am aşteptat un moment, din discreţie, apoi l-am urmat. A cotit la dreapta pe drumul de acces, îndreptându-se spre vest, în direcţia Shreveport. Cu toate acestea, n-a ajuns prea departe. La Haughton, a ieşit de pe autostrada interstatală.

  — Cam batem la ochi, am remarcat.

  — Trebuie să stăm de vorbă cu el, a zis Eric.

  — Atunci, renunţăm la discreţie, hm?

  — Da, mi-a răspuns Eric.

  Nu părea bucuros, dar nu prea aveam de ales.

  Maşina lui Colton, un Dodge Charger care văzuse şi zile mai bune, a virat pe o alee îngustă a unui drum la fel de îngust. S-a oprit în faţa unei rulote de dimensiuni apreciabile. Colton a coborât şi a rămas în picioare lângă automobil. Îşi ţinea mâna pe lângă corp, şi eram destul de convinsă că în mâna aceea avea o armă.

  — Lasă-mă să cobor eu prima, am zis, în timp ce opream lângă individ.

  Şi, până ca Eric să poată protesta, am deschis portiera şi am strigat:

  — Colton! Sunt Sookie Stackhouse. Mă cunoşti! Acum o să cobor, nu sunt înarmată.

  — Fără mişcări bruşte, mi-a zis. În vocea lui se simţea prudenţă, şi nu puteam să i-o iau în nume de rău.

  — Ca să ştii doar: Eric Northman e cu mine, dar deocamdată stă în maşină.

  — Bine.

  Ridicându-mi braţele spre cer, am coborât din maşină, astfel încât el să mă poată vedea bine. Becul din faţă al rulotei era singura sursă de lumină, dar Colton m-a cercetat temeinic. În timp ce încerca să mă percheziţioneze din ochi, uşa rulotei s-a deschis şi o femeie a ieşit pe veranda ataşată locuinţei.

  — Colton, ce se-ntâmplă? A întrebat, cu o voce nazală şi un accent foarte „country”.

  — Avem musafiri. Nu-ţi face probleme, a răspuns el, automat.

  — Ea cine e?

  — Femeia aceea, Stackhouse.

  — Sookie?

  După voce, părea uluită.

  — Mda, am confirmat. Te cunosc? Nu te văd prea bine.

  — Sunt Audrina Loomis, mi-a răspuns. Ţi-aduci aminte? Am fost cuplată cu fratele tău o vreme, în liceu.

  Ca de altfel jumătate dintre fetele din Bon Temps, aşa că amănuntul acesta nu mă ajuta prea mult să-mi dau seama cine era.

  — E ceva vreme de-atunci, am rostit, prudentă.

  — Tot burlac e şi-acum?

  — Mda, am zis. A, apropo, poate să coboare şi iubitul meu acum? Din moment ce suntem între cunoscuţi.

  — El cine e?

  — Îl cheamă Eric şi e vampir.

  — Super. Perfect, hai să vedem!

  Audrina părea să fie ceva mai puţin precaută decât Colton. Dar, pe de altă parte, Colton fusese cel care mă prevenise referitor la sângele de zână.

  Eric a coborât din maşină; a urmat un moment de tăcere deplină, Audrina fiind fascinată de splendoarea lui.

  — Ei, OK, a rostit ea, dregându-şi glasul de parcă şi-ar fi simţit dintr-odată gâtul uscat. N-aţi vrea să intraţi şi să ne spuneţi ce căutaţi pe-aici?

  — Crezi că e bine? A întrebat-o Colton.

  — El ar fi putut să ne omoare de vreo şase ori până acum, a remarcat ea.

  Audrina nu era atât de fraieră pe cât părea.

  Când am ajuns toţi în rulotă, eu şi Eric aşezându-ne pe o canapea acoperită cu o veche cuvertură cu ciucuri, lipsită de vreo câteva arcuri prin punctele esenţiale, am reuşit s-o văd ca lumea pe Audrina. Avea rădăcinile părului de culoare închisă. Pletele, lungi până la umăr, erau de un blond platinat. Purta o cămaşă de noapte care la origine nu fusese destinată dormitului. Era roşie şi aproape transparentă. Îl aşteptase pe Colton şi cu alte gânduri, nu doar pentru o simplă conversaţie.

  Acum, că nu-mi mai distrăgeau atenţia şortul de piele şi ochii lui formidabili, Colton îmi părea mai degrabă un om obişnuit. Unii bărbaţi nu pot, pur şi simplu, să emane atracţie sexuală, decât dacă-şi scot hainele de pe ei, iar Colton făcea parte din această categorie. Cu toate acestea, ochii îi erau categoric neobişnuiţi şi, în clipa de faţă, ei îmi administrau, practic, un tratament laser, deşi nu într-un fel sexy.

  — Sânge nu avem, a zis Audrina. Scuze.

  În schimb, mie nu mi-a oferit nimic de băut. O făcea intenţionat, aflam asta din mintea ei. Nu voia să pară, sub nici un aspect, o întâlnire de convenienţă. OK.

  — Eu şi Eric vrem să aflăm motivul pentru care ne-ai avertizat, i-am zis lui Colton. Şi mai voiam să ştiu de ce mă dusesem cu gândul la el când îmi povestise Eric despre Chico şi mama lui.

  — Am auzit vorbindu-se despre tine, mi-a răspuns el. De la Heidi.

  — Eşti prieten cu Heidi? A intervenit Eric. I se adresa lui Colton, însă n-a uitat să-i expedieze Audrinei unul dintre cele mai frumoase zâmbete din arsenalul lui.

  — Mda, a răspuns Colton. Am lucrat pentru Felipe, într-un club din Reno. De-acolo o ştiu pe Heidi.

  — Te-ai mutat din Reno pentru o slujbă mai prost plătită în Louisiana? M-am mirat. Nu mi se părea logic.

  — Audrina era de-acolo şi a vrut să-ncerce revenirea la viaţă, aici, ne-a explicat Colton. Bunica ei locuieşte într-o rulotă de pe strada asta; are o sănătate destul de şubredă. Audrina lucrează pe timpul zilei la Vic's Redneck Roadhouse, pe post de contabilă. Iar eu muncesc seara la Vampire's Kiss. Şi, într-adevăr, viaţa e mult mai costisitoare aici. Dar ai dreptate, mai e şi altceva, a mărturisit, aruncând o privire spre iubita lui.

  — Am venit cu un motiv, a precizat Audrina. Colton e frate cu Chico.

  Atât eu, cât şi Eric am avut nevoie de câteva secunde până să înţelegem ce ni se spusese.

  — Aşadar, a fost şi mama ta, i-am zis tânărului, îmi pare foarte rău.

  Cu toate că nu mai auzisem până acum povestea, numele era suficient ca să mi se întipărească în minte.

  — Mda, a fost şi mama mea, a confirmat Colton, privindu-ne complet inexpresiv. Fratele meu Chico e un ticălos care n-a stat pe gânduri când a fost să devină vampir. Şi-a dăruit viaţa, exact cum un ticălos mai mărunt şi-ar face un tatuaj. „Ce mişto, hai s-o facem!” Şi a continuat să fie un ticălos, mâncând rahat la Victor, fără să priceapă nimic. Fără să priceapă nimic, a repetat Colton, cuprinzându-şi capul între palme şi clătinându-l într-o parte şi-n cealaltă. Până în noaptea aceea. Atunci, a priceput. Dar mama noastră era deja moartă. Iar Chico şi-ar fi dorit să moară şi el, numai că n-o să se poată niciodată.

  — Şi cum se face că Victor nu ştie cine eşti, cum de nu te bănuieşte?

  — Chico a avut alt tată, aşa că are alt nume de familie, mi-a explicat Audrine, dându-i răgaz lui Colton să-şi revină. Şi Chico nu era genul care să ţină de familie. N-a stat în casa părintească decât până la zece ani. Pe mama lui o suna doar la câteva săptămâni, şi nu voia niciodată să-i viziteze. Totuşi, a fost destul ca să-i dea lui Victor strălucita idee de a-i aminti lui Chico de faptul că nu semnase un contract cu California Angels.

  — Mai degrabă cu Hell's Angels, a comentat Colton, îndreptându-şi spinarea.

  Dacă o astfel de comparaţie l-a deranjat pe Eric, n-a lăsat să se vadă. Eram convinsă că auzise altele şi mai rele.

  — Aşa că, mulţumită angajatei lui Victor, a început Eric, ai ştiut cine e Sookie a mea. Şi ai ştiut cum s-o avertizezi când a vrut Victor să ne otrăvească.

  Colton părea supărat. N-ar fi trebuit, şi-a zis în sinea lui.

  — Da, ai făcut ce trebuia, am zis şi eu, poate puţin cam cu ţâfnă. Oameni suntem şi noi.

  — Sunteţi, a aprobat Eric, descifrându-i expresia lui Colton cu aceeaşi precizie cu care-i citeam eu gândurile. În schimb, eu şi Pam nu suntem. Colton, vreau să-ţi mulţumesc pentru faptul că ne-ai prevenit şi vreau să te răsplătesc. Ce-aş putea să fac pentru tine?

  — Să-l ucizi pe Victor, a răspuns imediat Colton.

  — Interesant. Exact ce voiam şi eu să fac, a comentat Eric.

  CA DECLARAŢIE SPECTACULOASĂ, replica lui Eric a avut un impact important. I-am văzut, atât pe Audrina, cât şi pe Colton, încordându-se. Însă eu mai văzusem filmul ăsta. Umflându-mi exasperată obrajii, mi-am întors privirea în altă parte.

  — Te-ai plictisit, iubito? M-a întrebat Eric, cu o voce care le-ar fi dat ţurţurilor o lecţie despre ce înseamnă îngheţat.

  — Tot repetăm asta de luni de zile, am zis.

  Poate că era o uşoară exagerare, dar nu mai mult.

  — Şi n-am făcut decât să discutăm verzi şi uscate, am adăugat. Dacă e să facem o chestie adevărată, atunci hai s-o facem… Nu să pălăvrăgim până murim! Crezi că el nu ştie că îl ai pe listă? Crezi că nu ne-aşteaptă să încercăm? (După toate aparenţele, acesta era un discurs pe care-l ţinusem în secret chiar şi faţă de mine însămi, de mult prea multă vreme.) Tu crezi că nu face toate porcăriile astea faţă de tine şi de Pam ca să vă provoace, ca să aibă o justificare pentru doborârea voastră? Pentru el, e o situaţie câştigătoare, oricum ar fi!

  Eric m-a privit de parcă m-aş fi prefăcut deodată în capră. Audrina şi Colton rămăseseră cu gurile căscate.

  Eric a dat să spună ceva, dar şi-a închis gura la loc. Habar n-aveam dac-ar fi vrut să urle la mine sau să plece fără o vorbă.

  — Şi-atunci, care ar fi soluţia ta? M-a întrebat, pe un ton liniştit şi egal. Ai un plan sau ce?

  — Hai să ne întâlnim mâine-seară cu Pam, am propus. Trebuie să participe şi ea la discuţie.

  În acelaşi timp, propunerea îmi dădea răgaz să mă gândesc la ceva care să nu mă facă de ruşine.

  — Foarte bine, a zis el. Colton, Audrina, sunteţi siguri amândoi că vreţi să vă asumaţi riscul?

  — Fără îndoială, i-a răspuns Colton. Audie, iubito, tu nu e nevoie să te amesteci.

  — Prea târziu, amice! A pufnit Audrina. Toată lumea de la serviciu ştie că trăiesc cu tine. Dacă tu te răscoli, sunt ca şi moartă. Singura mea şansă e să particip, ca s-o putem face cum trebuie.

  Îmi plac femeile cu spirit practic. Am privit-o pe dinafară şi am cercetat-o şi pe dinăuntru. Am găsit doar sinceritate. Totuşi, aş fi fost naivă să nu observ că, pentru Audrina, extrem de practic ar fi fost să se ducă la Victor şi să ne toarne. Ar fi fost soluţia cea mai practică dintre toate.

  — De unde ştim că n-o să puneţi mâna pe telefon în clipa în care o să ne vedeţi ieşiţi din rulotă? Am întrebat, ajungând la concluzia că pot să mă exprim fără menajamente.

  — De unde ştim că n-o să faceţi voi asta? A ripostat Audrina. Colton v-a făcut un mare serviciu dându-vă de ştire despre sângele de zână. A crezut în ce i-a spus Heidi despre tine. Şi eu cred că-ţi doreşti să faci asta la fel de mult ca şi noi.

  — Supravieţuitoare” e al doilea prenume al meu, am zis. Ne vedem diseară la mine acasă, am adăugat, după care le-am scris indicaţiile necesare pe o veche listă de cumpărături. Din moment ce casa mea e izolată şi păzită, măcar am fi preveniţi dacă i-ar urmări cineva pe Eric şi Pam sau pe Colton şi Audrina.

  Fusese o noapte destul de lungă şi căscam de-mi trosneau fălcile. L-am lăsat pe Eric să conducă până la Shreveport, fiindcă eram mai aproape de casa lui decât de a mea. Eram prea somnoroasă (şi îndurerată), încât să se mai poată pune problema vreunei partide de sex, în afară de cazul în care lui Eric i s-ar fi trezit brusc interesul pentru necrofilie. A izbucnit în râs când i-am spus-o.

  — Nu, îmi place să te am vie, şi caldă, şi fremătătoare, mi-a zis, sărutându-mă pe gât în locul lui preferat, cel care-mi dădea totdeauna fiori. Şi cred c-aş fi în stare să te trezesc suficient, a adăugat.

  O astfel de dovadă de încredere mi s-a părut atrăgătoare, dar tot nu credeam c-aş fi capabilă să-mi adun energia necesară. Am căscat din nou, şi el m-a privit, râzând.

  — O s-o caut pe Pam şi o s-o pun la curent. Ar trebui s-o întreb şi despre prietena ei, Miriam. Mâine-dimineaţă, Sookie, când te trezeşti, te duci acasă. Îi las un bilet lui Mustapha să-i spun despre maşină.

  — Cui?

  — Noul meu angajat pe timp de zi se numeşte Mustapha Khan.

  — Serios?

  Eric mi-a răspuns printr-un semn de încuviinţare.

  — Are mult tupeu, mi-a zis. Te previn.

  — OK. Cred c-o să iau dormitorul de sus, dacă tot trebuie să mă şi trezesc, am zis. Eram în pragul celui mai spaţios dormitor de la parter, cel în care voia Eric să mă mut. Cel folosit de Eric fusese odinioară o cameră deschisă, pentru jocuri. Eric adusese constructori care să închidă peretele şi se protejase cu uşă masivă, cu dublă încuietoare, în direcţia scării. Asta îmi dădea o uşoară senzaţie de claustrofobie, la gândul de a-mi petrece noaptea acolo, deşi rămăsesem de câteva ori în ea, când ştiam că pot să dorm până târziu. În schimb, dormitorul de la etaj avea transperante şi draperii groase, ca să-l facă impenetrabil la lumină pentru oaspeţii vampiri, însă eu lăsam transperantele ridicate şi camera era acceptabilă.

  Ca urmare a catastrofalei vizite a creatorului lui Eric, Appius, şi a „fiului” acestuia, Alexei, îmi închipuiam că văd încă sânge peste tot, când ajungeam în casa lui Eric, ba chiar îi şi simţeam mirosul. Totuşi, un decorator care beneficiase de un important buget înlocuise covoarele şi zugrăvise din nou. Acum, era greu să-ţi dai seama că se petrecuseră acolo întâmplări atât de violente, iar prin casă plutea un miros asemănător celui de plăcinte cu pecan. Mireasma aceasta familiară acoperea uşorul iz de uscăciune specific vampirilor, deloc dezagreabil.

  Am încuiat uşa dormitorului după ce a plecat Eric (pe principiul nu se ştie niciodată) şi am făcut un duş rapid. Aveam acolo o cămaşă de noapte, una mai drăguţă decât tricoul cu Tweety în care dormeam de obicei. În timp ce mă relaxam pe excelenta saltea de pe pat, am avut impresia că-i aud vocea lui Pam, dinspre living. Am bâjbâit prin sertarul noptierei, mi-am găsit acolo ceasul şi cutia cu Kleenex şi mi le-am aşezat la îndemână.

  A fost ultimul lucru pe care mi l-am mai amintit, câteva ore. I-am visat pe Eric, pe Pam şi pe Amelia: erau într-o casă în flăcări, şi eu trebuia să-i trag afară, ca să nu fie mistuiţi. N-aveam nevoie de un psihiatru ca să-mi dau seama de unde venea. Doar atât mă întrebam, de ce-o plasasem şi pe Amelia în casă. Dacă visele ar fi semănat mai mult cu realitatea, poate că însăşi Amelia ar fi declanşat incendiul, prin cine ştie ce accident ciudat.

  Pe la opt dimineaţa, am ieşit împleticindu-mă din casă, după ce dormisem, poate, vreo cinci ore. Nu mi se păruseră destule. M-am oprit la Hardee's şi-am comandat o cafea şi-un sendviş cu cârnaţi. Pe urmă, ziua mi s-a mai înseninat. Puţin.

  În afara unei camionete nou-nouţe parcate în faţă, alături de maşina lui Eric, casa mea părea adormită şi normală, în lumina caldă a soarelui de dimineaţă. Era o zi orbitor de senină. Florile îmbobocite în jurul treptelor de la intrare îşi ridicau feţele spre razele matinale. Mi-am dus maşina în spatele casei, întrebându-mă ce oaspeţi aveam şi în ce paturi dormeau.

  Maşinile Ameliei şi a lui Claude erau parcate pe suprafaţa acoperită cu pietriş de lângă intrarea din spate, lăsându-mi loc doar cât să mă strecor şi eu cu a mea. Mi s-a părut foarte ciudat să intru în casa mea, când deja era atâta lume înăuntru. Nimeni nu se auzea deocamdată foindu-se, spre liniştea mea. Am pus cafeaua la fiert şi m-am dus în camera mea, să-mi schimb veşmintele.

  În patul meu era cineva.

  — Pardon? Am zis.

  Alcide Herveaux s-a ridicat în capul oaselor. Era gol până la brâu. În rest, n-am putut să văd din cauza cearşafului.

  — Mi se pare al naibii de ciudat, am zis, călare pe coama unui val crescând de furie. Aştept o explicaţie.

  Alcide a renunţat la zâmbet, care oricum reprezenta expresia cea mai nepotrivită pentru cineva aflat în patul meu fără să-mi fi cerut permisiunea în prealabil. Acum arăta serios şi stânjenit, ceea ce mi se părea mult mai adecvat.

  — Ţi-ai rupt legătura cu Eric, mi-a zis şeful haitei din Shreveport. Nu m-am sincronizat în niciuna dintre situaţiile în care am fi putut ajunge împreună. De data asta, nu vreau să mai ratez şansa.

  Mă privea fără să clipească, aşteptându-mi reacţia.

  M-am prăbuşit pe bătrânul fotoliu dintr-un colţ. Noaptea, obişnuiam deseori să-mi azvârl hainele pe el. Aşa făcuse şi Alcide. Chiar speram ca posteriorul meu să-i boţească în asemenea hal cămaşa, încât să nu mai poată fi călcată vreodată.

  — Şi, cine te-a lăsat să intri? L-am întrebat. Probabil că avusese bune intenţii cu privire la mine, dacă dispozitivele magice de pază îi permiseseră accesul; cel puţin, aşa înţelesesem de la Amelia. Totuşi, în clipa de faţă nu-mi mai păsa de asta.

  — Vărul tău din neamul zânelor. El ce hram poartă, mai precis?

  — E stripper, i-am zis, simplificând la maximum, în fierbinţeala momentului. Nu mi-am dat seama că era o veste atât de importantă, până nu i-am văzut faţa lui Alcide. Şi, ce, l-am luat la rost apoi, te-ai hotărât pur şi simplu să înnoptezi aici şi să mă seduci când apar pe uşă? Când mă întorc după ce mi-am petrecut noaptea acasă la iubitul meu? După ce-am avut cu el o partidă de sex care ar putea să intre în Guiness Book of Records?

  Of, Doamne, asta de unde-mi mai ieşise?

  Alcide râdea deja. Părea să nu se mai poată stăpâni. M-am destins, fiindcă oricât de întortocheate ar fi fost minţile vârcolacilor, tot puteam să-mi dau seama că râdea şi de sine însuşi.

  — Nici mie nu mi s-a părut o idee prea grozavă, mi-a răspuns, cu francheţe. Dar Jannalynn a fost de părere că ar fi ca un fel de scurtătură şi că te-am putea atrage în haita noastră.

  Ha! Asta explica foarte multe.

  — Ai făcut asta la sfatul lui Jannalynn? Dar Jannalynn nu voia decât să mă pună într-o situaţie jenantă, am replicat.

  — Serios? Dar ce-ar putea să aibă împotriva ta? Adică, de ce-ar vrea să facă una ca asta? Mai ales când trebuia să-şi fi dat seama că mă pune şi pe mine într-o situaţie jenantă.

  El fiindu-i şef, şi aşa mai departe, în destul de mare măsură, centrul universului pentru Jannalynn. Înţelegeam la ce se referă şi-i aprobam afirmaţia privitoare la Jannalynn. Totuşi, după părerea mea, Alcide nu era suficient de jenat. Eram convinsă că spera ca, văzându-l în patul meu, boţit şi chipeş, aş putea să mă răzgândesc. Dar aspectul atrăgător nu însemna totul pentru mine. M-am întrebat când s-o fi prefăcut Alcide în genul de tip care să fi crezut într-o astfel de posibilitate.

  — Ea umblă de ceva vreme cu Sam, i-am zis. Ştiai asta, nu? Am fost cu Sam la o nuntă în familie şi cred că Jannalynn s-ar fi aşteptat să meargă ea.

  — Aşadar, Sam nu e chiar atât de nebun după Jannalynn, pe cât e ea după el?

  Am ridicat o mână şi-am răsucit-o în semn de aşa şi-aşa.

  — Îi place foarte mult de ea. Numai că e mai matur şi mai prudent.

  Dar de ce stăteam noi în dormitorul meu să discutăm despre asta?

  — Bine, Alcide, acum nu crezi c-ai putea să te îmbraci şi să te duci acasă?

  Am aruncat o privire spre ceasul de la mână. Eric îmi lăsase un bilet în care mă informa că Mustapha Khan are ordin să fie la mine la zece, adică doar peste o oră. Şi, din moment ce era un lup singuratic, nu cred că-şi dorea o întâlnire între patru ochi cu Alcide.

  — Eu tot m-aş bucura dacă te-ai hotărî să mi te alături, a replicat, părând atât sincer, cât şi autoironie.

  — Mi se pare întotdeauna drăguţ să fiu prevenită. Iar tu eşti foarte mişto, evident, am adăugat, străduindu-mă să nu dau impresia că m-aş fi răzgândit. Dar eu merg mai departe cu Eric, fie cu legătură, fie fără. Plus că tu te-ai apucat să mă curtezi într-un mod complet nepotrivit, mulţumită lui Jannalynn. Şi, în definitiv, cine ţi-a spus că nu mai suntem legaţi?

  Alcide s-a strecurat jos din pat şi a întins mâna după haine. M-am ridicat şi i le-am dat, păstrându-mi privirea la nivelul ochilor lui. Avea totuşi ceva pe el, ca un soi de monokini. Sau bikini masculin? În timp ce-şi punea cămaşa, mi-a răspuns:

  — Prietena ta, Amelia. A venit aseară cu iubitul ei la Părul Câinelui, să bea ceva. Eram destul de sigur că o cunosc, aşa că am intrat în vorbă cu ei. Când mi-a auzit numele, şi-a dat deja seama că suntem prieteni. A devenit destul de vorbăreaţă.

  Obiceiul de a destăinui prea multe reprezenta unul dintre cusururile Ameliei. Începea să mă bântuie o neagră bănuială.

  — Amelia ştia c-o să faci chestia asta? L-am întrebat, făcând semn cu mâna spre patul mototolit.

  — I-am urmărit, pe ea şi pe iubitul ei, până aici, mi-a răspuns Alcide, ceea ce nu însemna tocmai o negare. S-au consultat cu vărul tău… Cu stripperul. Claude, nu? Lui i s-a părut o idee cu adevărat grozavă ca eu să te aştept aici. De fapt, cred că i-ar fi plăcut să ni se alăture, pentru doar cincizeci de cenţi.

  Alcide s-a oprit în timp ce-şi trăgea fermoarul, ridicând o sprânceană. Eu am încercat să nu-mi dau dezgustul pe faţă.

  — Claude ăsta! Ce poznaş! Am rostit, cu un zâmbet feroce. În viaţa mea nu mă simţisem mai puţin amuzată. Alcide, am continuat, cred că Jannalynn a vrut să facă o glumă straşnică pe socoteala mea. Cred că Amelia ar trebui să păstreze tăcerea asupra problemelor mele, iar Claude voia doar să vadă ce se-ntâmplă. E genul lui. În plus, tu arăţi foarte bine. Femeile vârcolac stau pe tine ca muştele, mare şef de haită ce eşti! Am glumit, izbindu-l cu pumnul în umărul musculos, într-un gest – mai mult sau mai puţin-jucăuş, şi l-am văzut tresărind, doar un pic. Poate că eram într-adevăr mai puternică atunci când rudele mele zâne mi se aflau în preajmă.

  — Atunci, mă întorc în Shreveport, a zis Alcide. Totuşi, trece-mă în carneţelul tău pentru bal, Sookie. Încă-mi doresc să-mi dai o şansă, a adăugat, dăruindu-mi un zâmbet mare şi alb.

  — Încă nu ţi-ai găsit un şaman pentru haită?

  Tocmai îşi încheia cureaua şi i-au încremenit degetele pe ea.

  — Tu crezi că de-asta te vreau?

  — Cred că ar putea să aibă o oarecare legătură, i-am răspuns, pe un ton sec. Existenţa unui şaman într-o haită era cam demodată pentru epoca modernă, însă haita Dinte Lung îşi căuta unul. Alcide mă convinsese să iau unul dintre drogurile folosite de şamani pentru amplificarea viziunilor, şi fusese ceva atât profund înfricoşător, cât şi ciudat de dătător de autoritate. Nu-mi doream să mai fac vreodată aşa ceva. Prea mult îmi plăcuse.

  — Într-adevăr, avem nevoie de un şaman, a recunoscut Alcide. Şi tu te-ai descurcat de minune în noaptea aia. Ai aptitudini evidente pentru o astfel de misiune. (Credulitatea şi slaba judecată probabil că erau premise obligatorii.) Dar greşeşti crezând că ar fi singurul motiv pentru care mi-ar plăcea să avem o relaţie.

  — Mă bucur să aud asta, fiindcă altminteri n-aş avea o părere prea bună despre tine, i-am zis. Schimbul acesta de replici trântea definitiv uşa în nas bunăvoinţei mele. Dă-mi voie să accentuez din nou, i-am zis, că nu-mi place felul în care ai procedat şi nu mă dau în vânt după felul în care te-ai schimbat de când ai devenit şef de haită.

  Alcide a fost cuprins de o uimire neprefăcută.

  — A trebuit să mă schimb, mi-a zis. Nu-mi dau seama precis ce vrei să spui.

  — Eşti mult prea obişnuit să fii regele tuturor, i-am explicat. Dar nu e locul meu să te judec sau să-ţi spun că ar trebui să te schimbi, doar pentru că asta e părerea mea. Dumnezeu ştie că am trecut eu însămi printr-o mulţime de schimbări şi sunt convinsă că unele dintre ele nu mi-au făcut vreun bine în privinţa caracterului.

  — Nici măcar nu-ţi place de mine, a remarcat. Vocea îi era aproape necăjită, dar cu o tentă de neîncredere care-mi întărea sentimentul.

  — Nu prea, acum.

  — Atunci, înseamnă că m-am făcut de râs.

  Acum, era un pic cam supărat. Ei, bun venit în club!

  — Atacul prin surprindere nu găseşte calea spre inima mea. Sau spre oricare altă parte a mea.

  Alcide a plecat fără vreo altă vorbă. Nu mă ascultase, până când nu-i repetasem acelaşi lucru în mai multe moduri diferite. Oare aceasta să fi fost cheia? Să-i spun fiecare lucru de câte trei ori?

  I-am urmărit cu privirea camioneta îndepărtându-se pe drum, ca să fiu sigură că a plecat într-adevăr. Mi-am verificat din nou ceasul. Încă nu era nici nouă şi jumătate. Mi-am schimbat aşternuturile de pe pat cu viteza fulgerului, îndesându-le pe cele vechi în maşina de spălat, pe care am pus-o imediat în funcţiune. (Nici nu puteam să-mi imaginez reacţia lui Eric dacă s-ar urca în pat cu mine şi s-ar pomeni că miroase a Alcide Herveaux.) Am preferat să-mi folosesc minutele rămase până la sosirea lui Mustapha Khan pentru un mult necesar dereticat, în loc să-i trezesc pe Amelia şi pe Claude şi să mă iau de ei. În timp ce-mi periam părul şi-l legam într-o coadă la spate, am auzit o motocicletă apropiindu-se pe alee.

  Mustapha Khan, punctualul vârcolac singuratic. Avea un mic pasager în ataş. L-am privit prin fereastra din faţă în timp ce descăleca de pe Harley şi se apropia în salturi să bată la uşa din faţă. Însoţitorul lui a rămas în motocicletă.

  Am deschis uşa şi mi-am ridicat privirea spre el. Khan avea cam un metru şi optzeci, părul tuns foarte scurt, parcă avea craniul acoperit cu muşchi de pământ. Purta ochelari cu lentile fumurii, căutându-şi o înfăţişare de „Blade”, presupun. Era ca partea aurie a unui fursec cu ciocolată. Când şi-a scos ochelarii, am remarcat că ochii lui chiar puteau fi luaţi drept fulgi de ciocolată neagră. Şi era unicul lucru care putea să pară, măcar de departe, dulce la el. Am inspirat adânc, simţind un miros de ceva sălbatic. Mi-am auzit rudele zâne coborând scara în spatele meu.

  — Domnul Khan? Am rostit, politicoasă. Vă rog, intraţi. Eu sunt Sookie Stackhouse, iar ei doi sunt Dermot şi Claude.

  După expresia lacomă a lui Claude, mi-am dat seama că nu eram singura care se dusese cu gândul la fulgii de ciocolată. Dermot, în schimb, părea doar prudent.

  Mustapha Khan le-a aruncat o singură privire, după care i-a eliminat din cauză, ceea ce demonstra că nu era atât de inteligent pe cât ar fi trebuit. Sau poate că doar nu-i socotea semnificativi pentru misiunea lui.

  — Am venit să iau maşina lui Eric, mi-a zis.

  — Nu vreţi să intraţi pentru un minut? Am făcut cafea.

  — A, ce bine, a mormăit Dermot, pornind în direcţia bucătăriei. L-am auzit vorbind cu cineva şi am dedus că Amelia şi/sau Bob bântuiau prin zonă. Bine. Chiar voiam să schimb o vorbă cu amica mea Amelia.

  — Eu nu beau cafea, m-a informat Mustapha. Nu folosesc nici un fel de stimulente.

  — Atunci, poate, un pahar cu apă?

  — Nu, aş prefera să plec înapoi spre Shreveport. Am o listă lungă de lucruri de făcut pentru înaltul şi Puternicul Domn Mort-Viu.

  — Cum de-aţi primit postul, dacă aveţi o părere atât de proastă despre Eric?

  — Nu e rău, pentru un vampir, a apreciat Mustapha, cam în silă. Şi Bubba e un tip OK. Restul?

  Şi-a sfârşit replica printr-un scuipat. Subtil, dar i-am recepţionat mesajul.

  — Cine vă e amicul? M-am interesat, făcând semn cu capul spre Harley.

  — Vrei să ştii cam multe, a zis.

  — Mda, am confirmat, privindu-l drept în faţă, fără să dau înapoi.

  — Vino încoace puţin, Warren, a strigat Mustapha, şi omuleţul a sărit jos din Harley, apropiindu-se.

  Până la urmă, s-a dovedit că Warren era cam de un metru şaptezeci, palid şi pistruiat, şi cu câţiva dinţi lipsă. Numai că, atunci când şi-a scos ochelarii de motociclist, i-am zărit ochii limpezi şi privirea neabătută, şi nu i-am observat urme de colţi pe gât.

  — Doamnă, m-a salutat, politicos.

  M-am prezentat din nou. Interesant că Mustapha avea un prieten adevărat, unul despre care nu voia să ştie nimeni (în fine, nu eu). Cât timp am schimbat comentarii despre vreme cu Warren, musculosul vârcolac şi-a înfrânat cu mare greutate nerăbdarea. Claude a şters-o uşurel, neinteresat de Warren şi pierzându-şi speranţele privitoare la interesantul Mustapha.

  — Warren, dumneata de cât timp eşti în Shreveport?

  — O, Doamne, dar sunt acolo de când mă ştiu, mi-a răspuns Warren. Afar' de când am fost în armată. Sigur, în armată am fost cincisprezece ani.

  Era uşor să aflu amănunte despre Warren, însă Eric voia să descopăr mai multe despre Mustapha. Iar până acum, acest Blade în devenire nu se arăta cooperant. Să stai în prag nu era un loc propice pentru o conversaţie destinsă. Ei, în fine.

  — Şi, dumneata şi Mustapha vă cunoaşteţi de ceva vreme?

  — Nu s-au terminat cele douăzeci de întrebări? M-a luat peste picior Mustapha.

  L-am atins pe braţ, ceea ce a fost ca şi cum aş fi atins o creangă de stejar.

  — Keshawn Johnson, am rostit, gânditoare, după un pic de scotoceală prin mintea lui. De ce ţi-ai schimbat numele?

  A înţepenit, rânjind.

  — M-am reinventat, mi-a răspuns. Nu sunt sclavul unor deprinderi rele, cum a fost numitul Keshawn. Eu sunt Mustapha şi sunt propriul meu stăpân. Îmi aparţin mie însumi.

  — Bine-bine, am zis, făcând tot posibilul ca tonul meu să fie agreabil. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Mustapha. Vă doresc, dumitale şi lui Warren, un drum liniştit înapoi spre Shreveport.

  Mai mult de-atât nu puteam să aflu azi. Dacă Mustapha Khan avea să fie pentru o vreme în preajma lui Eric, treptat puteam să efectuez suficiente incursiuni fugare prin mintea lui, ca să pun piesele cap la cap. Lucru destul de neobişnuit, mă simţeam mai în largul meu cu privire la Mustapha după ce-l cunoscusem pe Warren. Eram sigură că Warren trecuse prin vremuri foarte grele şi poate făptuise lucruri foarte grave, însă consideram că, în adâncul sufletului, era un tip de încredere.

  Bănuiam că putea să fie acelaşi lucru şi în cazul lui Mustapha.

  Eram dispusă să aştept şi să mă conving.

  Lui Bubba îi plăcea de el, dar asta nu însemna neapărat cine ştie ce recomandare. În definitiv, Bubba se hrănea cu sânge de pisică.

  M-am întors de la uşă, încordându-mă pentru următoarea serie de probleme. Ajunsă în bucătărie, i-am găsit pe Claude şi pe Dermot gătind. Dermot descoperise în frigider un tub de pesmeţi Pillsbury, izbutise să deschidă cutia şi să-i aşeze într-o tavă pentru copt. Cuptorul fusese chiar preîncălzit. Claude prăjea ouă, ceea ce era de-a dreptul uimitor. Amelia scotea farfurii din bufet, iar Bob aşternea masa.

  Îmi părea rău că trebuia să întrerup o scenă atât de domestică.

  — Amelia, am zis. Ea se concentra suspect de intens asupra farfuriilor. Şi-a ridicat capul brusc, de parcă m-ar fi auzit armând o puşcă de vânătoare. I-am întâlnit privirea. Vinovată, vinovată şi iar vinovată. Claude, am rostit pe un ton şi mai tăios, iar el mi-a aruncat o privire peste umăr, zâmbindu-mi. La el, nici urmă de vinovăţie. Dermot şi Bob păreau doar resemnaţi. Amelia, am continuat, ai vorbit cu un vârcolac despre problemele mele. Şi nu cu un vârcolac oarecare, ci cu şeful haitei din Shreveport. Şi sunt convinsă că ai făcut-o intenţionat.

  Amelia s-a înroşit toată.

  — Sookie, am presupus că, legătura fiind ruptă, poate ai vrea să ştie şi altcineva despre asta, şi tu ai tot vorbit despre Alcide, aşa că, atunci când l-am cunoscut, m-am gândit…

  — Te-ai dus acolo cu intenţie, ca să-i dai de ştire, am replicat, necruţătoare. Altminteri, de ce-ai fi ales barul ăla, şi nu altul?

  Bob părea că se pregăteşte să spună ceva, aşa că am ridicat arătătorul şi l-am îndreptat spre el. S-a tras înapoi.

  — Mi-ai spus că vă duceţi la un film, în Clarice. Nu într-un bar de vârcolaci, din direcţia opusă.

  Încheindu-mi socotelile cu Amelia, m-am întors spre celălalt făptaş.

  — Claude, am zis din nou, şi i-am văzut spinarea înţepenind, deşi continua să prăjească ouăle. Ai lăsat pe cineva să intre în casă, în casa mea, şi i-ai permit să se suie în patul meu. Este de neiertat. De ce mi-ai face tu mie una ca asta?

  Claude a ridicat cu grijă tigaia de pe ochi, stingându-l apoi.

  — Părea un tip simpatic, mi-a zis, şi m-am gândit că ţi-ar plăcea să faci dragoste, măcar o dată, cu cineva dotat cu puls.

  De fapt, parcă simţeam cum plesneşte ceva din mine.

  — OK, am rostit, pe un ton egal. Ascultaţi. Eu mă duc în camera mea. Voi vă mâncaţi ce-aţi pregătit, după care vă faceţi bagajele şi plecaţi. Toţi.

  Amelia a început să plângă, dar nu eram dispusă deloc să-mi îndulcesc spiritul războinic. Eram cuprinsă de o furie regească. Mi-am îndreptat privirea spre ceasul de pe perete.

  — Peste trei sferturi de oră, vreau să văd casa goală.

  M-am dus în camera mea, închizând uşa cu o minunată lipsă de zgomot. M-am întins pe pat cu o carte în mână şi am încercat să citesc. După câteva minute, s-a auzit o bătaie în uşă. N-am luat-o în seamă. Trebuia să-mi păstrez hotărârea. Cei care stăteau în casa mea făcuseră lucruri despre care ştiau al naibii de bine că nu trebuiau să le facă, şi aveau nevoie să afle că eu nu voi tolera astfel de intruziuni, oricât de bine intenţionate erau (în cazul Ameliei) sau pur şi simplu răutăcioase (în cazul lui Claude). Mi-am îngropat chipul între palme. Mi-era greu să-mi păstrez indignarea la o asemenea cotă, mai ales că nu eram obişnuită cu aşa ceva… Dar ştiam că aş face foarte rău să cedez în faţa impulsului laş de a deschide uşa brusc şi a le permite tuturor să rămână.

  Când am încercat să mă închipui procedând astfel, mi s-a părut un gest atât de greşit şi de rău, încât chiar mi-am dorit să-i văd ieşiţi din casa mea.

  Fusesem atât de bucuroasă la vederea Ameliei! Fusesem atât de încântată că ea se repezise tocmai din New Orleans ca să-mi restabilească protecţia magică! Şi mă uimise într-atât faptul că ea chiar găsise o cale de a rupe legătura, încât mă lăsasem atrasă orbeşte într-o astfel de întreprindere. Ar fi trebuit să-l sun pe Eric mai întâi, să-l previn. N-aveam scuze pentru faptul c-o făcusem atât de brusc, decât că sigur m-ar fi convins el să renunţ. Era o faptă la fel de jalnică precum atunci când mă lăsasem convinsă să iau drogul acela cu ocazia întrunirii haitei lui Alcide.

  Pentru aceste două hotărâri eram vinovată. Erau greşeli pe care le comisesem.

  Însă imboldul acesta al Ameliei, de a-mi manipula viaţa amoroasă, fusese şi el unul nepotrivit. Eram femeie adultă şi-mi câştigasem dreptul de a lua propriile decizii cu privire la persoana cu care voiam să fiu. Aş fi vrut să rămân prietenă pentru totdeauna cu Amelia, însă nu şi dacă ea încerca să manipuleze evenimentele, transformându-mi viaţa într-una care să-i placă ei mai mult.

  Iar Claude făcuse o glumă tipică pentru Claude, un truc viclean şi răutăcios. Nici asta nu-mi plăcea. Nu, nu, el trebuia să plece.

  După ce-au trecut cele trei sferturi de oră şi am ieşit din camera mea, am rămas un pic mirată constatând că ei chiar făcuseră ce le cerusem. Oaspeţii mei dispăruseră… Cu excepţia lui Dermot.

  Străunchiul meu stătea pe treptele din spatele casei, cu sacul lui umflat de sport alături. Nu încerca să atragă nicicum atenţia asupra lui, şi bănuiesc că ar fi stat acolo până când aş fi deschis eu uşa din spate, ca să plec la muncă, dacă întâmplarea n-ar fi făcut să ies pe veranda din spate ca să duc la uscat aşternuturile scoase din maşina de spălat.

  — Ce cauţi aici? L-am întrebat, pe tonul cel mai neutru posibil.

  — Îmi pare rău, mi-a răspuns, cuvinte care lipsiseră dureros până acum.

  Cu toate că nodul din mine s-a mai slăbit la auzul acestor cuvinte magice, nu m-am lăsat total biruită.

  — De ce l-ai lăsat pe Claude să-mi facă una ca asta? I-am reproşat.

  Ţineam uşa deschisă, obligându-l să se întoarcă, astfel încât să putem vorbi. S-a ridicat în picioare şi s-a întors cu faţa spre mine.

  — Eu n-am fost de părere că ce face este corect. N-am crezut că ţi l-ai putea dori pe Alcide, când pari să fii legată de vampir, şi nu mi s-a părut că deznodământul e unul bun, nici pentru tine, nici pentru oricare dintre ei. Însă Claude e încăpăţânat şi îndărătnic, iar eu n-am avut energia necesară ca să mă împotrivesc.

  — De ce nu?

  Întrebarea mi se părea că bate la ochi, însă pe Dermot a părut să-l surprindă. Şi-a îndepărtat privirea spre flori, spre tufişuri şi spre gazon.

  După o pauză meditativă, străunchiul meu mi-a răspuns:

  — Nu prea mi-a mai păsat de nimic după ce m-a fermecat Niall. În fine, după ce tu şi Claude aţi destrămat farmecul, mai exact. Nu păream să-mi găsesc vreun scop sau un lucru pe care să-l fac tot restul vieţii. Claude are un scop. Şi, chiar să nu-l fi avut, cred că tot ar fi fost mulţumit. Claude e foarte uman ca fire.

  Deodată, a părut îngrozit, poate dându-şi seama că, în dispoziţia mea de curăţenie generală, aş fi considerat că opinia lui constituie un bun motiv de a-i cere să spele putina după ceilalţi.

  — Şi care ar fi scopul lui Claude? Am întrebat, fiindcă părea un subiect destul de interesant. Nu că n-aş vrea să discut mai multe despre tine, chiar vreau, însă mi se pare destul de interesantă ideea asta despre Claude, cum că ar urmări ceva.

  Asta, ca să nu spun alarmantă.

  — Mi-am trădat deja un prieten, a replicat el. După câteva clipe, mi-am dat seama că la mine se referea. Nu vreau să-mi mai trădez încă unul.

  Acum, eram chiar şi mai îngrijorată cu privire la planurile lui Claude. Şi totuşi, subiectul acesta trebuia să mai aştepte.

  — Dar de ce crezi că simţi inerţia asta? L-am întrebat, întorcându-mă la tema aflată mai la îndemână.

  — Pentru că nu am nici un fel de apartenenţă. De când a avut grijă Niall să mă lase afară din ţara zânelor… De când am dat târcoale nebuniei atât de mult timp… Nu mă mai simt ca făcând parte din clanul cerului, iar clanul apelor nu m-ar fi primi nici chiar dacă m-aş fi aliat cu ei. Cât timp am fost sub influenţa blestemului, s-a grăbit să adauge. Dar eu nu sunt om, şi nici nu mă simt ca unul dintre voi. N-aş putea să trec drept om mai mult de câteva minute. Celelalte zâne de la Hooligans, adunătura aceea… Ei nu sunt uniţi decât ocazional, a adăugat Dermot, scuturându-şi părul auriu. Deşi îl avea mai lung decât Jason, până la umeri, acoperindu-i urechile, nu mi se păruse niciodată atât de asemănător cu fratele meu. Nu mă mai simt ca făcând parte din neamul zânelor, mi-a mărturisit apoi. Mă simt…

  — Ca un străin într-o ţară străină, l-am completat.

  — Poate că da, a zis, ridicând din umeri.

  — Mai vrei şi-acum să lucrezi la pod?

  A expirat lent, prelung, şi m-a privit pieziş.

  — Da, foarte mult. Aş putea… Să mă ocup de asta?

  Am intrat în casă, mi-am luat cheile de la maşină şi rezerva secretă de bani. Buni crezuse mult în păstrarea unei rezerve secrete. Ai mei stătuseră ascunşi în buzunarul interior, cu fermoar, al gecii impermeabile din fundul şifonierului.

  — Poţi să iei maşina mea şi să te duci până în Clarice, la depozitul de materiale, i-am zis. Ia. Ştii să conduci, nu?

  — O, da, mi-a răspuns, plimbându-şi nerăbdător privirea de la chei la bani. Da, am chiar şi permis de conducere.

  — Cum de-ai făcut rost? L-am întrebat, descumpănită.

  — M-am dus la biroul autorităţilor, într-o zi, când Claude era ocupat, mi-a destăinuit el. Am reuşit să-i fac să creadă că au în faţa ochilor documentele potrivite. Aveam destule puteri magice pentru aşa ceva. Să răspund la întrebările testului mi-a fost uşor. Îl urmărisem pe Claude cum procedează, aşa că proba de traseu cu ofiţerul de poliţie n-a fost prea grea nici ea.

  M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva mulţi dintre şoferii de pe şosele n-or fi procedat la fel. Asta ar fi explicat destule.

  — OK. Te rog, ai grijă, Dermot. A, te pricepi la bani?

  — Da, m-a învăţat secretara lui Claude. Ştiu să-i număr. Ştiu şi ce sunt monedele.

  Ce băiat mare eşti tu, m-am gândit, dar ar fi fost o răutate din partea mea s-o şi spun cu voce tare. El chiar se adaptase uluitor de repede pentru o zână aflată în pragul nebuniei din cauza unui farmec.

  — OK, am repetat. Distracţie plăcută, ai grijă să nu-mi cheltuieşti toţi banii, şi întoarce-te într-o oră, pentru că trebuie să plec la muncă. Sam mi-a zis că pot întârzia astăzi, dar nu vreau să exagerez.

  — N-o să regreţi, nepoată, mi-a zis Dermot. A deschis uşa bucătăriei, şi-a azvârlit sacul de sport înapoi în casă, a coborât în salturi treptele şi s-a suit în maşina mea, privind cu atenţie tabloul de bord.

  — Sper să nu, am zis pentru mine însămi, în timp ce-l vedeam legându-şi centura de siguranţă şi pornind (încet, slavă Domnului). Sper, sincer, să nu.

  Oaspeţii mei nu se simţiseră obligaţi să spele vasele înainte de plecare. N-aş fi putut spune că m-ar fi surprins. M-am pus pe treabă, după care am şters şi blatul de lucru. Bucătăria imaculată mă făcea să simt că înregistram progrese.

  În timp ce împătuream cearşafurile, scoase calde din uscător, mi-am spus mie însămi că procedasem cum trebuia. Mi-ar fi plăcut să pot spune că nu cred acelaşi lucru şi referitor la Amelia: tot regretam, dar de fiecare dată trăgeam concluzia că făcusem ce era drept să fac.

  Dermot s-a întors într-o oră. Era mai bucuros şi mai însufleţit decât îl văzusem vreodată. Nu-mi dădusem seama cât de deprimat fusese, până acum când l-am observat luminându-se datorită faptului că avea şi el un scop. Închiriase o maşină pentru şlefuit, cumpărase vopsea şi învelişuri din plastic, bandă albastră şi rindele, pensule şi trafalete şi o tavă pentru vopsele. Am fost nevoită să-i amintesc că trebuie să mănânce şi el ceva înainte de a-şi începe munca, dar şi că eu trebuia să plec la serviciu în viitorul nu prea îndepărtat.

  Pe urmă, era şi întâlnirea la vârf de la mine de-acasă.

  — Dermot, ai vreun prieten cu care să-ţi petreci timpul diseară? L-am întrebat, prudentă. După ce ies eu de la serviciu, o să vină pe-aici Eric, Pam şi doi oameni. E un soi de comitet al planificării, şi avem ceva de lucru. Ştii cum merg treburile între voi şi vampiri.

  — Nu trebuie să merg undeva cu alţii, mi-a răspuns Dermot, surprins. Pot să stau în pădure. E un loc fericit pentru mine. Cerul nopţii e la fel de bun ca al zilei, cel puţin în ce mă priveşte.

  M-am gândit la Bubba.

  — E posibil ca Eric să-şi fi postat un vampir prin pădure, ca să supravegheze casa pe timpul nopţii, i-am explicat. Aşa că n-ai putea să-ţi alegi altă pădure, ceva mai departe de-aici?

  Mă simţeam groaznic punându-i atâtea oprelişti, însă el era cel care voia să rămână.

  — Cred că da, mi-a răspuns pe un ton despre care ghiceam că se străduia să-l facă tolerant şi calm. Iubesc casa asta, a adăugat. E ceva uimitor de familiar în ea.

  Şi, văzându-l cum zâmbeşte în timp ce mângâia cu privirea bătrâna casă, am fost convinsă mai mult ca oricând de faptul că mai degrabă prezenţa nevăzută a cutiei magice era motivul pentru care cele două zâne, rude ale mele, veniseră să locuiască la mine, decât firicelul meu de sânge de zână. Eram dispusă să accept faptul că, în ce-l privea, Claude credea că sângele meu de zână ar fi exercitat atracţia. Deşi ştiam că are şi o latură mai sentimentală, eram sigură şi că, dacă şi-ar fi dat seama că deţin un valoros artefact de-al zânelor, unul care-i putea împlini cea mai arzătoare dorinţă – să-i permită trecerea în lumea zânelor – ar fi întors casa pe dos în căutarea acestuia. Din instinct, simţeam că nu mi-ar fi plăcut să stau între Claude şi cutia magică. Şi, deşi simţeam ceva mai călduros şi mai autentic la Dermot, nu aveam de gând să-l aleg drept confident.

  — Mă bucur că eşti fericit aici, i-am zis străunchiului meu. Şi-ţi doresc noroc în proiectul cu podul.

  De fapt, eu n-aveam nevoie de încă un dormitor acolo, sus, dacă tot plecase Claude, dar luasem instantaneu hotărârea să-l păstrez pe Dermot pentru sarcina aceasta.

  — Dacă eşti amabil să mă scuzi, mă duc să mă pregătesc pentru serviciu. Tu poţi să raşchetezi podeaua.

  Îmi spusese că de la aşa ceva ar fi vrut să pornească. Habar n-aveam dacă era în ordinea corectă sau nu, însă eram mulţumită s-o las în seama lui. În definitiv, dacă mă gândeam la starea podului, înainte ca el şi Claude să mă ajute să fac curat, orice treabă ar fi făcut el însemna o îmbunătăţire. Am verificat, ca să fiu sigură că Dermot foloseşte o mască pentru faţă cât timp raşchetează. Măcar atât ştiam şi eu, din ce văzusem la reparaţiile casei.

  Jason a trecut în pauza lui pentru prânz, în timp ce mă machiam. Am ieşit din cameră la timp cât să-l văd examinând cu privirea întreaga pradă adusă de Dermot din depozitul de materiale.

  — Ce faci aici? L-am auzit întrebându-şi „aproape-geamănul”. În mod evident, Jason avea sentimente amestecate faţă de Dermot, însă remarcasem că e mult mai relaxat în prezenţa străunchiului nostru atunci când nu era şi Claude prin preajmă. Interesant. Au urcat, tropăind împreună pe trepte, să vadă podul gol, Dermot vorbind tot timpul.

  Deşi eram serios în întârziere, le-am pregătit lui Jason şi lui Dermot câteva sendvişuri, aşezând platoul pe masa din bucătărie, alături de două cutii de coca-cola şi două pahare cu gheaţă, după care mi-am îmbrăcat grăbită uniforma de la Merlotte's. Când m-am întors, i-am găsit la masă, purtând o conversaţie însufleţită. Nu dormisem suficient, fusesem obligată să-mi alung musafirii din casă şi nu ajunsesem prea departe cu Mustapha, nici cu amicul lui. Şi totuşi, imaginea lui Jason şi Dermot, trăncănind despre tencuială, spray-uri pentru vopsit şi ferestre din termopan, mă făcea să simt că lumea începea să se aşeze pe făgaşul ei normal.