Vampirii Sudului – Vol. 11 – Capcană Mortală

 

 

 

  PODUL RĂMĂSESE ÎNCUIAT până a doua zi după moartea bunicii mele. În acele clipe îngrozitoare, găsisem cheia şi-l descuiasem ca să caut rochia ei de mireasă, fiindcă-mi trecuse prin minte nebuneasca idee că trebuia înmormântată în ea. Făcusem un pas înăuntru, după care mă întorsesem şi ieşisem, lăsând uşa descuiată în urma mea.

  Acum, după doi ani, am deschis din nou uşa aceea. Balamalele au scârţâit ameninţător, de parc-ar fi fost miezul nopţii de Halloween, şi nu o însorită dimineaţă de miercuri de la sfârşitul lui mai. Când am trecut pragul, scândurile late ale duşumelei au început să protesteze sub tălpile mele. Pretutindeni în jurul meu erau contururi întunecate şi un foarte slab miros de mucegai: iz de lucruri vechi, de mult uitate.

  Cu decenii în urmă, casei Stackhouse îi fusese adăugat cel de-al doilea nivel, iar acesta fusese împărţit în dormitoare; însă după ce generaţia cea mai numeroasă de Stackhouse îşi micşorase efectivul, o treime din acest spaţiu fusese destinat depozitării. De când venisem împreună cu Jason să locuim cu bunicii, după moartea părinţilor noştri, uşa podului rămăsese încuiată. Buni nu voia să cureţe după noi, în cazul în care ne-ar fi trecut prin cap că podul era un loc grozav de joacă.

  Acum eram stăpâna casei, iar cheia stătea atârnată de o panglică la gâtul meu. Nu mai existau decât trei descendenţi ai neamului Stackhouse: Jason, eu şi fiul răposatei mele verişoare Hadley, un băieţel pe nume Hunter.

  Am bâjbâit cu mâna prin penumbră ca să găsesc lanţul suspendat, l-am prins şi am tras. Becul din tavan şi-a împrăştiat lumina peste vechiturile de familie strânse acolo de decenii.

  Vărul Claude şi străunchiul Dermot au intrat în urma mea. Dermot a expirat atât de zgomotos, încât s-a auzit aproape ca un sforăit. Claude era întunecat la faţă. Eram convinsă că regreta faptul că se oferise să mă ajute să fac curat în pod. Dar n-aveam de gând să-l las să-mi scape, mai ales că însemna încă un mascul apt şi disponibil care să mă ajute. Deocamdată, Dermot mergea oriunde mergea şi Claude, aşa că aveam doi inşi dintr-un foc. Nu puteam să anticipez cât va dăinui această situaţie. Dintr-odată, mi-am dat seama că foarte curând avea să fie prea cald ca să zăbovim în încăperea de sus. Aparatul de aer condiţionat pe care prietena mea Amelia îl instalase într-unul dintre dormitoare făcea ca în spaţiile de locuit să fie o temperatură suportabilă, dar evident că nu risipiserăm banii punând unul şi în pod.

  — Cum ar trebui să procedăm? S-a interesat Dermot. Era blond, în timp ce Claude era brunet: arătau ca două superbe suporturi verticale pentru cărţi. Îl întrebasem odată pe Claude ce vârstă are, ca să aflu că nu avea decât o foarte vagă idee. Zânele nu socotesc timpul ca noi, însă oricum Claude era cu cel puţin un secol mai bătrân decât mine. Era puşti pe lângă Dermot, străunchiul meu fiind de părere că era cu vreo şapte sute de ani mai mare decât mine. Dar nici un rid pe feţele lor, nici un fir de păr cărunt, nici un semn de ofilire la vreunul dintre ei.

  Din moment ce aveau mult mai mult sânge de zână decât mine – eu nu aveam decât a opta parte – păream să avem cu toţii aceeaşi vârstă, aproape de treizeci. Dar asta urma să se schimbe peste câţiva ani. Eu aveam să par mai bătrână decât străbunul meu. Cu toate că Dermot semăna mult cu fratele meu, Jason, îmi dădusem seama cu două zile în urmă că Jason avea riduri la colţurile ochilor. Dermot poate că nu va arăta niciodată un astfel de semn al îmbătrânirii.

  Revenind în prezent, i-am răspuns:

  — Propun să ducem lucrurile jos, în living. E mult mai multă lumină acolo: ne-ar fi mai uşor să vedem ce merită păstrat şi ce nu. Dacă scoatem tot din pod, o să pot să fac curat după ce plecaţi voi la muncă.

  Vărul meu Claude era proprietarul unui club de striptease din Monroe şi se ducea acolo în fiecare zi, iar Dermot mergea peste tot după Claude. Ca de fiecare dată…

  — Avem doar trei ore la dispoziţie, a precizat Claude.

  — Hai să trecem la treabă, am zis, cu un zâmbet strălucitor şi vesel. Expresia prin care arătam că mi-am revenit.

  După vreo oră, gândeam altfel, însă era prea târziu să mai dau înapoi de la muncă. (Iar faptul că-i vedeam pe Claude şi pe Dermot la bustul gol făcea ca munca să devină mult mai interesantă.) Familia mea locuia în casa aceasta încă de când exista numele de Stackhouse în parohia Renard. Şi asta însemna de mai bine de o sută cincizeci de ani. Adunaserăm ceva lucruri.

  Livingul începu să se umple în mare viteză. Erau acolo cutii pline de cărţi, cufere ticsite de veşminte, mobilier, vaze. Familia Stackhouse nu fusese niciodată bogată şi, după toate aparenţele, ai mei consideraseră că oricărui lucru i se putea găsi o utilitate, oricât ar fi fost de uzat sau de stricat, dacă-l păstram suficient de mult timp. Până şi cele două rude ale mele au simţit nevoia unei pauze după ce au urnit un birou din lemn, incredibil de greu, şi l-au coborât pe scara îngustă. Ne-am aşezat cu toţii pe veranda din faţă. Băieţii, pe balustradă, iar eu m-am trântit în balansoar.

  — Am putea să strângem totul grămadă în curtea din spate şi să-i dăm foc, a propus Claude. Şi nu glumea. Claude avea un simţ al umorului bizar, în cel mai bun caz, şi inexistent în restul timpului.

  — Nu! Am exclamat, încercând ca vocea să nu-mi sune atât de iritată pe cât mă simţeam. Ştiu că lucrurile astea nu sunt de valoare, dar dacă alţi Stackhouse au fost de părere că merită păstrate acolo, sus, le datorez cel puţin politeţea de a mă uita la fiecare dintre ele.

  — Dragă strănepoată, m-a contrazis Dermot, mă tem că, de fapt, Claude are dreptate. Să afirmi că deşeurile acestea „nu sunt de valoare” e o dovadă de gentileţe din partea ta.

  Imediat cum îl auzeai vorbind pe Dermot, îţi dădeai seama că asemănarea lui cu Jason era strict de suprafaţă. Le-am aruncat o căutătură furioasă.

  — Sigur că pentru voi doi cele mai multe dintre ele sunt gunoaie, însă pentru oameni ar putea să aibă o oarecare valoare, am zis. Aş putea să sun la teatrul din Shreveport, să văd dacă le-ar fi de folos o parte din haine sau din mobilă.

  — Asta ne-ar scăpa de unele lucruri, a replicat Claude, ridicând din umeri. Dar cea mai mare parte din veşminte n-ar fi de folos nici drept cârpe de şters praful.

  Scoseserăm câteva cutii şi pe verandă, când livingul începuse să fie de necirculat, iar acum el împungea cu degetele de la picioare într-una dintre ele. Pe etichetă scria că înăuntru se aflau perdele, însă nu puteam decât să ghicesc cum arătaseră ele la origine.

  — Ai dreptate, am recunoscut.

  Am împins-o la rândul meu cu piciorul, nu foarte energic, făcând-o să se legene timp de un minut. Dermot s-a dus în casă, de unde s-a întors cu un pahar de ceai cu aromă de piersici şi multă gheaţă. Mi l-a întins fără să scoată o vorbă. I-am mulţumit şi m-am uitat fix, necăjită, la toate vechiturile atât de preţuite odinioară de cineva.

  — Bine, am zis apoi, înclinându-mă în faţa raţiunii, o să facem şi o grămadă pentru foc. În spate, unde de obicei ard frunzele?

  Dermot şi Claude m-au privit chiorâş.

  — OK, e bine şi aici, pe pietriş, am cedat eu.

  De curând, aleea pe care intram cu maşina fusese acoperită din nou cu pietriş, şi la fel se întâmplase şi cu spaţiul pentru parcare din faţa casei, delimitat de bârne de lemn.

  Până să se ducă Dermot şi Claude la duş şi apoi să se schimbe pentru muncă, în parcare se afla deja o movilă mare de lucruri nefolositoare, pregătite să li se dea foc. Femeile din familia Stackhouse îşi făcuseră provizii de cearşafuri şi cuverturi, majoritatea aflându-se acum în aceeaşi stare de degradare ca şi perdelele. Spre profundul meu regret, multe cărţi erau mucegăite şi roase de şoareci. Oftând, le-am adăugat la morman, cu toate că simpla idee de a arde cărţi îmi făcea rău. În schimb, mobila spartă, umbrelele putrede, preşurile pătate, vechea valiză de piele cu găuri mari… Nimeni nu putea să mai aibă vreodată nevoie de aşa ceva.

  Fotografiile pe care le descoperiserăm – înrămate, în albume sau desperecheate – le adunaserăm în living, într-o cutie. Într-o alta, am sortat documentele. Am mai găsit şi câteva păpuşi vechi. Ştiam de la televizor că unii oameni colecţionau păpuşi, şi poate că şi acestea valorau ceva. Mai erau şi câteva vechi arme de foc, precum şi o spadă.

  Unde erau cei de la Antiques Roadshow1 când aveai nevoie de ei?

  Mai târziu, în aceeaşi seară la Merlotte's, i-am povestit şefului meu, Sam, ce făcusem peste zi. Sam, un bărbat îndesat, care în realitate avea o forţă imensă, ştergea sticlele de praf în spatele barului. Nu eram prea aglomeraţi în acea seară. De fapt, afacerea nu mersese bine în ultimele câteva săptămâni. Nu ştiu dacă prăbuşirea se datora închiderii combinatului de prelucrare a cărnii de pasăre sau era provocată de obiecţiile unora privitoare la faptul că Sam e teriantrop. (Cei cu dublă-natură încercaseră să imite tranziţia încununată de succes a vampirilor, însă nu le reuşise la fel de bine.) Şi mai apăruse şi un bar nou, Vic's Redneck Roadhouse, la vreo zece mile spre vest, lângă autostrada interstatală. Auzisem că la Redneck Roadhouse se ţineau tot felul de concursuri de tricouri ude, competiţii de ping-pong cu bere, plus o promoţie intitulată „Hai cu seara Bubba” – rahaturi de-astea.

  Rahaturi populare. Rahaturi menite să atragă clientelă.

  Oricare ar fi fost motivele, eu şi Sam aveam vreme să discutăm despre poduri şi vechituri.

  — E în Shreveport un magazin numit Splendide, m-a informat Sam. Ambii proprietari sunt evaluatori. Ai putea să-i suni.

  — De unde ştii?

  Mă rog, nu fusese tocmai o dovadă de tact din partea mea.

  — Ei bine, mai ştiu şi eu câteva lucruri în afară de servitul la bar, a replicat Sam, privindu-mă pieziş.

  Trebuia să umplu o halbă cu bere pentru una dintre mesele mele. Când m-am întors, i-am zis:

  — Normal că ştii tot felul de chestii. Doar că nu aveam idee că te pricepi şi la antichităţi.

  — Eu, nu. Jannalynn se pricepe. Splendide e magazinul ei preferat.

  Am clipit, străduindu-mă să nu-mi arăt descumpănirea. Jannalynn Hopper, care deja umbla cu Sam de câteva săptămâni, era atât de feroce, încât fusese numită executorul haitei Dinte Lung… Cu toate că nu avea decât douăzeci şi unu de ani şi statura unui elev de-a şaptea. Îmi venea greu să mi-o imaginez pe Jannalynn restaurând o ramă autentică de tablou sau planificându-şi amplasarea unui bufet de pe vremea plantaţiilor în casa ei din Shreveport. (Dacă stau să mă gândesc, habar n-am unde locuieşte. Oare Jannalynn avea, într-adevăr, o casă?)

  — Aşa ceva sigur că n-aş fi ghicit, i-am zis, silindu-mă să-i zâmbesc lui Sam.

  După părerea mea personală, Jannalynn nu era îndeajuns de bună pentru Sam.

  Evident, am păstrat acest gând doar pentru mine. Să nu-i critici pe alţii, să nu arunci cu piatra, nu? Doar umblam cu un vampir al cărui răboj de ucideri sigur îl surclasa pe-al lui Jannalynn, din moment ce Eric avea peste o mie de ani. Într-unul dintre acele momente cumplite prin care treci câteodată, mi-am dat seama că toţi cei cu care umblasem – cu toate că, recunosc, lista era destul de scurtă – fuseseră ucigaşi.

  Şi eu la fel.

  Am fost nevoită să-mi alung în grabă astfel de gânduri, altfel rămâneam într-o dispoziţie melancolică toată seara.

  — Ai cumva vreun nume şi un număr de telefon de la magazinul acela? M-am interesat.

  Speram că negustorii de antichităţi erau dispuşi să dea o fugă până în Bon Temps. În caz contrar, trebuia să închiriez o camionetă U-Haul ca să transport tot ce găsisem în Shreveport.

  — Mda, am în birou, mi-a confirmat Sam. Vorbisem cu Brenda, jumătatea feminină a asociaţilor, că aş vrea să-i cumpăr lui Jannalynn ceva special de ziua ei. Va fi în curând. Brenda – Brenda Hesterman – m-a sunat azi-dimineaţă, să-mi spună că are câteva obiecte pentru mine, să le văd.

  — N-am putea să trecem mâine pe la ea? I-am propus. Am lucrurile claie peste grămadă în living, şi altele afară, pe veranda din faţă, iar vremea bună n-o să ţină la nesfârşit.

  — Oare n-ar vrea şi Jason câteva din ele? M-a întrebat Sam, prudent. Zic şi eu aşa, chestii de familie.

  — Şi-a luat o măsuţă, acum vreo lună, am zis. Dar cred c-ar fi cazul să-l întreb.

  Am stat să mă gândesc puţin. Casa, cu tot ce conţinea, îmi aparţinea, din moment ce mi-o lăsase Buni. Hmmm… Ei bine, să începem cu începutul.

  — Hai s-o întrebăm pe doamna Hesterman dacă vrea să vină să vadă. Dacă sunt şi lucruri bune de ceva, să mă pot gândi.

  — OK, a acceptat Sam. Sună bine. Trec să te iau mâine la zece?

  Era un pic cam devreme pentru mine, să fiu trează şi îmbrăcată, din moment ce lucram în ultimul schimb, însă m-am declarat de acord.

  Sam a părut mulţumit.

  — Poţi să-ţi dai şi tu cu părerea despre ce-o să-mi arate Brenda. Mi-ar prinde bine să am şi opinia unei femei.

  Şi-a trecut o mână prin păr, care (ca de obicei) îi stătea alandala. Cu câteva săptămâni în urmă, şi-l tunsese scurt, iar acum se afla în stânjenitoarea etapă în care-i crescuse la loc. Părul lui Sam are o culoare drăguţă, un fel de blond-căpşuniu; dar, de vreme ce e ondulat natural, acum, când creştea, părea s-o ia în toate direcţiile. Mi-am stăpânit imboldul de a scoate la repezeală o perie cu care să-i dau o formă. Nu era un gest pe care să-l facă un angajat faţă de podoaba capilară a patronului.

  Kennedy Keyes şi Danny Prideaux, care lucrau cu jumătate de normă pentru Sam, pe posturile de barman şi, respectiv, de paznic, au intrat şi s-au căţărat pe două dintre taburetele libere de la bar. Kennedy e chiar frumoasă. Cu câţiva ani în urmă, a câştigat locul al doilea la concursul pentru Miss Louisiana, şi încă arată ca întruchiparea unei regine a frumuseţii. Are părul castaniu lucios şi des, iar vârfurile n-ar îndrăzni vreodată să fie înspicate.

  Se machiază cu meticulozitate. Îşi face cu regularitate manichiura şi pedichiura. Nu şi-ar cumpăra îmbrăcăminte de la Wal-Mart nici dacă i-ar fi viaţa în joc.

  Cu câţiva ani în urmă, viitorul ei, care probabil ar fi constat într-o nuntă la clubul local din parohia vecină şi o moştenire importantă din partea tatălui, derapase de pe făgaşul normal, când fusese închisă pentru omor prin imprudenţă.

  La fel ca mai toată lumea pe care o cunoşteam, mi-am imaginat că iubitul ei şi-o făcuse cu mâna lui, după ce-o văzusem cu faţa umflată şi vânătă în fotografiile ei faţă-profil. Însă când sunase la 911, ea mărturisise că-l împuşcase, iar familia lui avea o oarecare influenţă, aşa că nici gând să poată scăpa nepedepsită. Primise o condamnare uşoară şi beneficiase de scutire de muncă, fiindcă le predase colegelor de închisoare manierele şi arta de a se îmbrăca. Până la urmă, Kennedy îşi ispăşise pedeapsa. Când s-a eliberat, şi-a închiriat un mic apartament în Bon Temps, unde avea o mătuşă pe nume Marcia Albanese. Sam îi oferise o slujbă aproape imediat după ce-o cunoscuse, iar ea o acceptase pe loc.

  — Salut, frate, i-a zis Danny lui Sam. Ne faci şi nouă câte-un mojito2?

  Sam a scos menta din frigider şi s-a pus pe treabă. I-am întins feliile de lime când l-am văzut că e aproape gata cu băuturile.

  — Ce-i cu voi astă-seară? I-am întrebat. Arăţi straşnic, Kennedy.

  — În sfârşit, am dat jos cinci kile, mi-a răspuns ea, iar când Sam i-a pus paharul în faţă, ea l-a luat, închinând spre Danny. Pentru fosta mea siluetă! Fie să mă aflu pe calea cea bună pentru recăpătarea ei!

  — Hei! A exclamat Danny, clătinând din cap. Tu nu trebuie să faci nimic ca să fii frumoasă.

  Am fost nevoită să întorc capul, ca să nu scap un Auuuu! Danny era un tip dur, care se maturizase într-un mediu cum nu se poate mai diferit decât al lui Kennedy – unica experienţă pe care-o aveau în comun era închisoarea – dar, mamă, mare foc mai avea la inimă pentru ea. Îi simţeam dogoarea de unde stăteam. Nu trebuia să am calităţi telepatice ca să remarc devotamentul lui Danny.

  Încă nu trăseserăm draperiile la ferestrele de la faţadă, şi când mi-am dat seama că se întunecase, am pornit spre ele. Deşi priveam afară din barul viu luminat spre parcarea întunecată, vedeam lumini şi ceva care se mişca… Se mişca repede. Venea spre bar. Am avut la dispoziţie o fracţiune de secundă în care să gândesc: Ce ciudat, după care am zărit un licăr de lumină.

  — Jos! Am urlat, însă cuvântul nici măcar n-a apucat să-mi iasă de pe buze, când geamul s-a făcut ţăndări, iar sticla, cu gâtul aprins, a aterizat pe o masă la care nu stătea nimeni, sfărâmând suportul pentru şerveţele şi împrăştiind solniţa şi piperniţa. Şerveţele aprinse au zburat din locul impactului, plutind pe podea sau pe scaunele din jur. Masa însăşi a luat foc aproape instantaneu.

  Danny s-a mişcat mai repede decât orice om pe care l-am văzut vreodată. A împins-o pe Kennedy de pe taburetul ei, a ridicat apoi tăblia barului şi a îmbrâncit-o dincolo de tejghea. S-a produs un scurt carambolaj când Sam, mişcându-se chiar şi mai iute, a înşfăcat extinctorul de pe perete şi a încercat să sară peste tejghea ca să stingă flăcările.

  Am simţit căldură pe coapse şi mi-am coborât privirea, remarcând că şorţul mi se aprinsese de la un şerveţel. Spre ruşinea mea, recunosc, am ţipat. Sam s-a răsucit pe călcâie, pulverizând cu extinctorul spre mine, după care s-a întors iar spre flăcări. Clienţii urlau, ferindu-se de foc şi fugind spre culoarul care trecea pe lângă toalete şi pe lângă biroul lui Sam, dând spre parcarea din spate. Unul dintre clienţii noştri permanenţi, Jane Bodehouse, sângera abundent, ţinându-şi mâna lipită de scalpul sfâşiat. Stătuse lângă geam, nu la locul ei obişnuit, de lângă bar, motiv pentru care mi-am închipuit că fusese tăiată de cioburile care zburaseră. Jane se împleticea şi ar fi căzut dacă n-aş fi prins-o de braţ.

  — Du-te pe-acolo, am zbierat la urechea ei, împingând-o în direcţia corectă. Sam pulveriza cu extinctorul în flacăra cea mai mare, ţintind la baza ei, aşa cum şi trebuia, însă şerveţelele care zburaseră care încotro iscau o mulţime de mici incendii. Am înşfăcat carafa cu apă şi cana cu ceai de pe bar şi am luat la rând, cu meticulozitate, flăcările de pe podea. Cănile erau pline, aşa că am reuşit să fiu destul de eficientă.

  Una dintre perdelele de la geamurile din faţă se aprinsese; am făcut trei paşi spre ea, am ochit cu grijă şi am azvârlit ceaiul rămas. Flacăra nu s-a stins de tot. Luând un pahar cu apă de pe o masă, m-am apropiat de foc mai mult decât aş fi vrut. Ferindu-mă, am turnat lichidul peste perdeaua fumegândă. Deodată, am simţit în spatele meu un neobişnuit val de căldură şi un miros dezgustător. Un iz puternic de substanţe chimice mi-a produs o senzaţie ciudată pe spinare. M-am întors, vrând să-mi dau seama ce se petrecuse, şi l-am văzut pe Sam răsucindu-se pe călcâie şi îndepărtându-se, cu extinctorul în braţe.

  M-am pomenit privind în bucătărie, prin ferestruica pentru servire. Antoine, bucătarul, închidea toate aparatele electrice. Deştept. Auzeam în depărtare sirena maşinii de pompieri, însă eram prea ocupată să caut flăcările gălbui, ca să mă simt uşurată. Ochii mei, şiroind de lacrimi din cauza fumului şi a chimicalelor, săgetau de colo-colo ca bilele de flipper, încercând să depisteze flăcările; tuşeam ca naiba. Sam dăduse fuga să ia cel de-al doilea extinctor, din biroul lui, iar acum se întorcea cu el, pregătit. Ne legănam de pe un picior pe altul, umăr la umăr, gata să trecem la acţiune şi să stingem flăcările care-ar mai fi ţâşnit.

  Niciunul dintre noi n-a mai descoperit vreuna.

  Sam a mai îndreptat un jet de spumă spre sticla care provocase incendiul, după care a lăsat jos extinctorul. S-a îndoit de mijloc, cu mâinile pe coapse, inspirând hârâit şi apoi începând să tuşească. În clipa imediat următoare, s-a aplecat să examineze sticla.

  — N-o atinge, m-am repezit să-i zic, şi el s-a oprit cu mâna la jumătatea gestului.

  — Sigur că nu, m-a aprobat, mustrându-se pe sine şi îndreptându-şi spinarea. Ai văzut cumva cine-a aruncat-o?

  — Nu, i-am răspuns.

  Eram singurele persoane rămase în bar. Auzeam sirena pompierilor apropiindu-se tot mai mult, ceea ce-mi dădea de înţeles că nu mai aveam decât un minut de discutat între patru ochi.

  — Poa' să fi fost aceiaşi tipi care au făcut o demonstraţie în parcare. Nu ştiu totuşi dacă membrii sectei s-or pricepe şi la explozibili.

  Nu toată lumea din zonă se bucurase să afle că existau fiinţe ca vârcolacii şi teriantropii, după Marea Revelaţie, şi Casa de rugăciuni Sfântul Cuvânt din Clarice îşi trimisese adepţii să organizeze, din când în când, demonstraţii lângă Merlotte's.

  — Sookie, mi-a zis Sam, îmi pare rău pentru părul tău.

  — Ce-i cu el? M-am mirat, ridicându-mi mâna spre cap. Şocul începea să se instaleze. Îmi venea greu să-mi fac mâna să asculte de indicaţiile creierului.

  — Ţi-ai pârlit capătul cozii, mi-a explicat Sam.

  Şi s-a aşezat brusc. Mi s-a părut o idee bună.

  — Aşadar, asta mirosea aşa de urât, am zis, lăsându-mă să cad pe podea lângă el.

  Stăteam cu spinările sprijinite de baza barului, fiindcă taburetele fuseseră împrăştiate în îmbulzeala celor care se zoreau să iasă prin spate. Părul meu arsese. Am simţit cum mi se scurg lacrimi pe obraji. Ştiam că era o prostie, dar nu mă puteam stăpâni.

  Sam m-a luat de mână şi m-a ţinut strâns, şi aşa ne-au găsit pompierii, când au dat năvală înăuntru. Chiar dacă Merlotte's este amplasat în afara oraşului, am avut parte de pompierii municipalităţii, nu de voluntari.

  — Nu cred că aveţi nevoie de furtun, le-a strigat Sam. Am impresia că focul s-a stins.

  Îl neliniştea gândul că s-ar putea produce şi alte pagube în bar.

  — Voi doi aveţi nevoie de prim-ajutor? S-a interesat Truman La Salle, şeful pompierilor. Privirea însă îi era distrată, iar cuvintele, spuse absent.

  — Eu sunt bine, i-am răspuns, după ce i-am aruncat o privire lui Sam. În schimb, e Jane afară, cu o rană la cap, de la geam, nu-i aşa, Sam?

  — Poate să am şi eu o mică arsură, la mâna dreaptă, a zis el, strâmbându-şi gura de parcă abia acum ar fi resimţit durerea. Îşi luă mâna stângă de pe a mea şi-şi frecă palma dreaptă, iar de data aceasta chiar că a tresărit.

  — E cazul să ţi-o îngrijeşti, l-am sfătuit. Arsurile dor ca naiba.

  — Mda, asta mi-am dat şi eu seama, a zis, închizând strâns ochii.

  Şi-a făcut apariţia şi Bud Dearborn, de îndată ce Truman a urlat „OK!”. Şeriful fusese, probabil, luat din pat, fiindcă arăta răvăşit şi-i lipsea pălăria, o piesă de nădejde a garderobei sale. Şeriful Dearborn se apropia probabil de şaizeci de ani deja, şi-şi arăta vârsta până la ultimul minut. Mereu semănase cu un pekinez. Acum, semăna cu unul sur. Şi-a petrecut vreo câteva minute dând târcoale barului, privind atent pe unde calcă şi aproape amuşinând dezordinea. În cele din urmă, s-a declarat satisfăcut, a venit spre noi şi s-a oprit în faţa mea.

  — Acum ce-ai mai pus la cale? M-a întrebat.

  — Cineva a aruncat cu o sticlă incendiară prin geam, i-am răspuns. Nici o legătură cu mine.

  Eram prea şocată ca să mă mai enervez.

  — Sam, crezi că tu ai fost ţinta? S-a mai interesat şeriful.

  Totuşi, a plecat fără să mai aştepte răspunsul.

  Ridicându-se încet, Sam s-a întors şi a întins mâna stângă spre mine. I-am prins-o, şi el m-a tras în sus. Cum e mult mai puternic decât pare, am fost pe picioare într-o clipită.

  Timpul s-a oprit în loc pentru câteva minute. Am fost nevoită să mă gândesc că, poate, eram un pic în stare de şoc.

  După ce şi-a încheiat lentul şi grijuliul circuit al barului, şeriful Dearborn s-a întors la mine şi la Sam.

  Intre timp, aveam un alt şerif de înfruntat.

  Eric. Northman, iubitul meu şi şeriful-vampir al Districtului 5, care cuprindea şi Bon Temps, a intrat pe uşă atât de repede, încât când şi-au dat seama Bud şi Truman că el este acolo, au sărit ca arşi, şi am avut impresia că Bud a vrut să-şi scoată rapid pistolul. Eric m-a prins de umeri şi s-a aplecat să mă privească în faţă.

  — Eşti rănită? M-a întrebat.

  Îngrijorarea lui parcă mi-ar fi acordat permisiunea de a-mi lăsa deoparte bravura. Am simţit o lacrimă curgându-mi pe obraz. Numai una.

  — Şorţul mi-a luat foc, dar cred că n-am nimic la picioare, i-am zis, făcând un imens efort ca vocea să-mi sune calm. Mi-am pierdut doar puţin din păr. Aşa că n-am ieşit chiar atât de rău. Bud, Truman, nu-mi aduc aminte dacă l-aţi cunoscut pe iubitul meu, Eric Northman, din Shreveport.

  Erau poate vreo câteva afirmaţii discutabile în propoziţia pe care o rostisem.

  — De unde-aţi ştiut că sunt probleme aici, domnule Northman? S-a interesat Truman.

  — M-a sunat Sookie pe mobil, a răspuns Eric.

  Era o minciună, însă eu nu prea aveam chef să le explic şefului pompierilor şi şerifului nostru despre legătura de sânge dintre mine şi Eric, iar Eric nu le-ar fi oferit niciodată de bunăvoie informaţii unor oameni.

  Unul dintre cele mai minunate, dar şi mai înfricoşătoare aspecte ale iubirii lui Eric pentru mine era că nu dădea o para chioară pe nimeni altcineva. Nu lua câtuşi de puţin în seamă barul avariat, arsurile lui Sam, nici pe poliţiştii şi pompierii (care-l urmăreau în permanenţă cu coada ochiului) încă preocupaţi să inspecteze clădirea.

  Eric mi-a dat roată, evaluând starea podoabei mele capilare. După o tăcere prelungită, mi-a zis:

  — Acum o să văd dacă ai ceva la picioare. Pe urmă, căutăm un doctor şi o cosmeticiană.

  Vocea îi era întru totul rece şi hotărâtă, dar eu ştiam că fierbe de furie ca un vulcan pregătit să erupă. Îmi transmitea acest fapt prin legătura dintre noi, exact la fel cum frica şi şocul suferite de mine îl alarmaseră, anunţându-l că eram în pericol.

  — Iubitule, avem alte lucruri cu care să ne batem capul, i-am zis, silindu-mă să zâmbesc, străduindu-mă ca vocea să-mi sune calmă.

  Într-un ungher al creierului, mi-a răsărit imaginea unei ambulanţe roz, frânând cu scrâşnet de cauciucuri şi revărsând din ea cosmeticiene de urgenţă, cu truse de foarfece, pieptene şi spray-uri pentru păr.

  — Micile pagube suferite de coafură pot să aştepte până mâine, am continuat. Mult mai important este să aflăm cine a făcut asta şi pentru ce.

  Eric l-a privit chiorâş pe Sam, ca şi cum l-ar fi considerat răspunzător pentru atac.

  — Da, barul lui este mult mai important decât siguranţa şi bunăstarea ta, a zis.

  Sam a părut uimit de această izbucnire, şi un început de mânie i-a mijit pe chip.

  — Dacă Sam nu s-ar fi mişcat atât de repede cu extinctorul, ne-ai fi găsit pe toţi într-o stare foarte proastă, i-am zis, menţinându-mi calmul şi zâmbetul. De fapt, atât barul, cât şi lumea din el ar fi avut mult mai mult de suferit.

  Falsa seninătate începea să mi se risipească şi, fireşte, Eric îşi dădea seama de asta.

  — Te duc acasă, a zis el.

  — Nu înainte să stea de vorbă cu mine, a intervenit Bud, arătând un remarcabil curaj prin afirmarea pretenţiilor sale.

  Eric era destul de înfricoşător când era bine dispus, şi cu atât mai mult când îşi scotea colţii, aşa cum se-ntâmpla acum. Efectul unor puternice emoţii asupra vampirilor.

  — Iubitule, am zis, păstrându-mi stăpânirea de sine cu destul efort. L-am cuprins cu un braţ de mijloc şi am mai încercat o dată. Iubitule, Bud şi Truman sunt în misiune aici şi au de respectat anumite reguli. Eu sunt bine.

  Cu toate că tremuram, ceea ce, desigur, el simţea.

  — Eşti înspăimântată, a replicat Eric.

  Îi simţeam furia, la gândul că mi se întâmplase un lucru pe care el nu putuse să-l împiedice. Mi-am înăbuşit un oftat pricinuit de faptul că eram nevoită să-i cocoloşesc sentimentele lui Eric, când voiam să fiu liberă, să-mi pot manifesta propria criză de nervi. Vampirii sunt cum nu se poate mai posesivi atunci când îşi revendică pe cineva, dar în acelaşi timp sunt nerăbdători să se integreze în societatea umană, nu să stârnească valuri inutile. Iar aceasta era o reacţie exagerată.

  Eric era furios, desigur, dar în mod normal era şi destul de pragmatic. Ştia că nu suferisem vătămări serioase. L-am privit, nedumerită. Uriaşul meu viking nu fusese în pielea lui de vreo săptămână, două. Îl sâcâia şi altceva, în afară de moartea creatorului său, însă nu-mi adunasem suficient curaj ca să-l întreb ce avea. Mă cam lăsasem pe tânjală. Pur şi simplu, voiam să mă bucur de tihna pe care o împărtăşiserăm timp de câteva săptămâni.

  Poate că fusese o greşeală. Ceva important îl apăsa, şi toată furia aceasta nu era decât un efect secundar.

  — Cum de-aţi ajuns aici atât de repede? L-a întrebat Bud pe Eric.

  — În zbor, a răspuns Eric, nepăsător, iar Bud şi Truman s-au privit reciproc, făcând ochii mari. Eric avea această capacitate de o mie de ani (mai mult sau mai puţin), aşa că nu le-a luat în seamă uluirea. Era concentrat asupra mea, având colţii încă scoşi.

  Ei n-aveau de unde să ştie că Eric îmi simţise groaza acumulându-se încă din clipa în care zărisem silueta aceea alergând.

  — Cu cât mai repede rezolvăm toate astea, i-am zis, dezvelindu-mi dantura spre el într-un zâmbet grozav, cu atât mai repede putem să plecăm.

  Încercam, într-un mod nu prea subtil, să-i transmit un mesaj lui Eric. Până la urmă, s-a calmat şi el, suficient cât să priceapă subtextul.

  — Sigur că da, draga mea, mi-a zis. Ai absolută dreptate.

  Totuşi, m-a apucat de mână şi mi-a strâns-o prea tare, iar ochii îi străluceau într-atât, încât păreau două mici lămpi albastre.

  Bud şi Truman s-au arătat extrem de uşuraţi. Tensiunea a mai coborât cu câteva gradaţii pe scală. Vampirii=dramă.

  Cât timp Sam îşi îngrijea mâna şi Truman fotografia ce mai rămăsese din sticlă, Bud m-a întrebat despre ceea ce văzusem.

  — Am zărit în treacăt pe cineva, afară, în parcare, venind în fugă spre clădire, după care sticla a intrat pe geam, i-am spus. Nu ştiu cine a aruncat-o. După ce s-a spart geamul şi focul s-a răspândit din toate şerveţelele alea aprinse, n-am mai observat nimic, decât lumea care încerca să iasă şi pe Sam, care se străduia să stingă incendiul.

  Bud m-a mai întrebat acelaşi lucru în câteva moduri diferite, însă n-aveam cu ce să-l ajut mai mult de-atât.

  — De ce crezi că ar vrea cineva să-i facă una ca asta lui Sam, barului Merlotte's? M-a întrebat Bud.

  — Eu nu înţeleg, i-am mărturisit. Ştii, au fost demonstraţiile alea organizate de biserică în parcarea noastră, acum câteva săptămâni. De-atunci, nu s-au mai întors decât o dată. Dar nu pot să-mi imaginez că vreunul dintre ei ar face un… Ce-a fost ăsta, un cocktail Molotov?

  — De unde ştii tu despre aşa ceva, Sookie?

  — Păi, unu la mână, mai citesc şi eu câte-o carte. Doi, Terry nu vorbeşte prea mult despre război, dar din când în când mai spune câte ceva despre arme.

  Terry Bellefleur, vărul detectivului Andy Bellefleur, este veteran al războiului din Vietnam, rănit şi decorat. Făcea curat în bar după ce pleca toată lumea, şi câteodată îi ţinea locul lui Sam. Uneori, doar ardea gazul de pomană prin bar, privind la lumea care intra şi ieşea. Terry nu prea avea cine ştie ce viaţă socială.

  Când Bud s-a declarat satisfăcut, eu şi cu Eric ne-am dus imediat la maşină. El mi-a luat cheile din mână – care încă îmi tremura – iar eu m-am urcat pe scaunul din dreapta. Ştia el ce ştia. Nu era cazul să conduc până nu-mi reveneam din şoc.

  Eric fusese ocupat să vorbească la telefonul mobil cât timp discutasem cu Bud, şi n-am fost întru totul surprinsă când am văzut o maşină parcată în faţa casei mele. Era a lui Pam, şi mai avea pe cineva cu ea.

  Eric a tras maşina în spatele casei, unde parchez eu de fiecare dată, iar eu am coborât în grabă, repezindu-mă spre casă, să descui uşa din faţă. Eric m-a urmat în pas de voie. Nu schimbaserăm nici o vorbă pe durata scurtului drum. El era preocupat şi încă încerca să-şi domolească furia. Eu eram şocată de pe urma incidentului. Acum, mă simţeam ceva mai în largul meu, când am ieşit pe verandă să strig „Intraţi!”

  Pam şi cealaltă persoană au coborât din maşină. Era un mascul tânăr, să fi avut vreo douăzeci şi unu de ani, şi slab, aproape sfrijit. Îşi vopsise părul albastru şi-l tunsese într-o formă extrem de geometrică, de parcă şi-ar fi pus o cutie pe cap, ar fi împins-o într-o parte şi apoi ar fi tăiat pe lângă marginile ei. Ce nu se potrivise în acest cadru fusese luat cu lama.

  Atrăgea privirea, trebuie să recunosc.

  Pam a zâmbit văzându-mi expresia feţei, pe care mi-am schimbat-o imediat într-una ceva mai primitoare. Pam era vampir încă de când se afla regina Victoria pe tronul Angliei, şi juca rolul de mâna dreaptă a lui Eric de când acesta o smulsese din rătăcirile ei prin nordul Americii. El o crease.

  — Salut, i-am zis tânărului, când a intrat în casă. Era extrem de agitat. Privirea îi tot fugea spre mine; apoi şi-o abătea, îl examina pe Eric, după care şi-o plimba prin toată încăperea, ca să absoarbă detaliile. Un licăr dispreţuitor i-a traversat faţa bărbierită la sânge când a dat cu ochii de debandada din livingul care, oricum, nu era prea confortabil nici când se făcea curat.

  Pam i-a tras o scatoalcă în ceafă.

  — Vorbeşte când eşti întrebat. Immanuel! S-a răstit ea printre dinţi.

  Stătea un pic mai în spatele lui, astfel încât tipul să n-o vadă că-mi face cu ochiul.

  — Bună seara, doamnă, mi-a zis tânărul, făcând un pas înainte.

  L-am văzut strâmbând din nas.

  — Miroşi, Sookie, mi-a atras atenţia Pam.

  — De la incendiu, i-am explicat.

  — Îmi povesteşti tu imediat, a zis ea, ridicând iute din sprâncenele-i palide. Sookie, omul acesta este Immanuel Earnest. Tunde la Moartea prin Modă, în Shreveport. E prietenul iubitei mele, Miriam.

  Erau cam multe informaţii în aceste propoziţii. M-am străduit să le absorb cât mai repede.

  Eric îi studia tunsoarea lui Immanuel cu o fascinaţie dezgustată.

  — El e cel pe care l-ai adus să-i aranjeze părul lui Sookie? A luat-o la rost pe Pam.

  Îşi strânsese buzele într-o linie extrem de dreaptă. Îi simţeam scepticismul pulsând prin legătura dintre noi.

  — Miriam spune că e cel mai bun, i-a răspuns Pam, ridicând din umeri. Eu n-am mai fost la coafor de o sută cincizeci de ani. De unde să ştiu?

  — Uită-te la el!

  Începeam să fiu un pic îngrijorată. Chiar şi în astfel de condiţii, dispoziţia lui Eric era destul de periculoasă.

  — Îmi plac tatuajele lui, am intervenit. Culorile sunt chiar drăguţe.

  În afara tunsorii extravagante, Immanuel era plin de tatuaje foarte sofisticate. Nu cu „MAMI” sau „BETTY SUE”, ori tipe goale, ci modele complicate şi pline de culoare, întinzându-se de la încheieturile mâinilor până la umeri. Părea îmbrăcat şi dacă era gol. Sub unul dintre braţele sale numai pielea şi osul, coaforul ţinea o servietă plată din piele.

  — Şi o să-mi tai părţile deteriorate? L-am întrebat, pe un ton vesel.

  — Din păr, a replicat, prudent. (Nu sunt convinsă că aveam nevoie de această precizare liniştitoare.) Şi-a ridicat ochii spre mine, după care i-a lăsat la loc spre podea. Ai cumva un scaun mai înalt?

  — Da, în bucătărie, am zis. Când îmi reclădisem bucătăria, gândul la datină mă împinsese să cumpăr un scaun înalt, fără spetează, la fel ca cel pe care stătea cocoţată bunica mea când vorbea la vechiul ei telefon. Noul aparat telefonic era fără fir, aşa că nu aveam nevoie să stau în bucătărie când îl foloseam, însă masa pur şi simplu nu dădea bine fără un scaun lângă ea.

  Cei trei musafiri m-au urmat, şi eu am târât scaunul pe podea până în centrul încăperii. Era spaţiu exact cât trebuia pentru toată lumea, Pam şi Eric aşezându-se de cealaltă parte a mesei. Eric îl fixa pe Immanuel cu o privire fioroasă, rău-prevestitoare, în timp ce Pam doar aştepta să se distreze pe seama oscilaţiilor noastre emoţionale.

  M-am căţărat pe scaun şi m-am străduit să stau cu spatele drept. Picioarele mă dureau, ochii mă usturau, iar gâtul mi-l simţeam iritat. Cu toate acestea, m-am forţat să-i zâmbesc coaforului. Immanuel era agitat rău. Şi nu-ţi doreşti aşa ceva din partea cuiva înarmat cu o foarfecă ascuţită.

  Immanuel mi-a desprins elasticul cu care-mi legasem coada. A urmat o îndelungă tăcere, timp în care el a evaluat pagubele. Nu avea gânduri prea plăcute. M-am lăsat pradă frivolităţii.

  — E chiar atât de rău? L-am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. Categoric, şocul începea să prevaleze, acum, că eram la adăpostul propriei case.

  — Voi fi nevoit să-l scurtez cu vreo şapte-opt centimetri, a răspuns el încet, pe un ton de parcă m-ar fi anunţat că o rudă de-a mea era bolnavă în stadiul terminal.

  Spre ruşinea mea, am reacţionat ca în faţa unei astfel de veşti. Mi-am simţit lacrimile năpădindu-mi ochii şi buzele tremurând. Ce prostie! Mi-am zis mie însămi. Ochii mi-au zburat spre stânga când Immanuel şi-a aşezat servieta din piele pe masa din bucătărie. I-a deschis fermoarul şi a scos din ea un pieptene. Se mai vedeau înăuntru câteva foarfeci cu mânere speciale şi o maşină electrică de tuns, cu cablul frumos încolăcit. Atelier mobil de coafură.

  Pam scria un SMS cu o viteză incredibilă. Zâmbea, ca şi cum mesajul ei ar fi fost nemaipomenit de amuzant. Eric mă fixa cu privirea, prin minte trecându-i multe gânduri întunecate. Nu puteam să le descifrez, dar îmi dădeam seama clar că era nemulţumit, şi încă rău de tot.

  Oftând, am întors capul şi-am privit drept înainte. Îl iubeam pe Eric, însă în clipa de faţă îmi doream ca el să lase încolo meditaţia. L-am simţit pe Immanuel atingându-mi părul şi începând să-l perie. Am avut o senzaţie ciudată când a ajuns la vârfuri şi, o mică smucitură şi un sunet ciudat m-au anunţat că o parte din părul meu ars aterizase pe podea.

  — E deteriorat pentru totdeauna, a murmurat Immanuel. Îl tai. Apoi îl spăl. Pe urmă, tai din nou.

  — Ar trebui să te laşi de serviciul acesta, a rostit brusc Eric, şi peria lui Immanuel s-a oprit, până când el şi-a dat seama că Eric vorbea cu mine.

  Îmi venea să arunc cu ceva greu în iubiţelul meu. Simţeam nevoia să-l pocnesc drept în mutra lui îndărătnică şi frumoasă.

  — Vorbim noi mai târziu, i-am zis, evitând să-l privesc.

  — Şi ce-o să se-ntâmple mai departe? Eşti mult prea vulnerabilă!

  — Vorbim mai târziu.

  Cu coada ochiului, am zărit-o pe Pam întorcând capul, ca nu cumva să-i observe Eric rânjetul superior.

  — N-ar trebui să aibă ceva pe ea? A mârâit Eric spre Immanuel. Să-i acopere hainele?

  — Eric, am replicat, din moment ce miros toată şi sunt plină de fum şi de spumă de la extinctor, nu prea cred că ar fi important să-mi feresc ţoalele de părul ars pe care mi-l tunde Immanuel.

  Eric n-a pufnit, dar nici departe n-a fost. Cu toate acestea, a părut să-şi dea seama că-l consideram de-a dreptul pisălog, aşa că până la urmă a tăcut şi s-a controlat.

  Ceea ce pentru mine a fost formidabil de liniştitor.

  Immanuel, ale cărui mâini erau surprinzător de sigure pentru un tip îngrămădit într-o bucătărie cu doi vampiri (dintre care unul vizibil iritat) şi o barmaniţă scăpată din incendiu, m-a pieptănat până când părul meu a devenit cât se putea de mătăsos.

  Apoi, şi-a luat foarfeca. Am simţit cum instinctul de coafor îl determină să se concentreze în totalitate asupra misiunii sale. Immanuel era un as al concentrării – am reuşit să descopăr – din moment ce mintea îi era, pentru mine, ca o carte deschisă.

  Şi chiar n-a durat mult. Şuviţele arse pluteau spre podea ca fulgii de zăpadă.

  — Acum trebuie să faci un duş şi să te întorci cu părul curat şi ud, m-a sfătuit Immanuel. Pe urmă, o să ţi-l egalizez. Unde ai mătura şi făraşul?

  I-am spus unde le găsea, după care m-am dus în camera mea şi am trecut prin ea spre baia personală. Chiar mă întrebam dacă o să vină şi Eric după mine, fiindcă ştiam, din experienţă, că-i plăcea duşul meu. Dar, la cum mă simţeam, preferam să rămână în bucătărie.

  Mi-am scos hainele urât mirositoare şi am lăsat apa să curgă cât de fierbinte puteam să suport. A fost o mare uşurare când am intrat în cadă şi m-am lăsat cuprinsă de căldură şi de apă. Totuşi, când apa caldă mi-a atins picioarele, m-au usturat. Pentru câteva clipe, nimic nu mi s-a mai părut mulţumitor sau plăcut. Doar mi-am amintit cât de înspăimântată fusesem. Dar, după ce m-am împăcat cu aceste gânduri, mi-a venit altceva în minte.

  Silueta pe care o zărisem alergând spre bar, cu sticla în mână… Nu puteam să fiu în totalitate sigură, dar aveam o bănuială că nu era a unei fiinţe umane.

  MI-AM ÎNDESAT VEŞMINTELE pline de funingine şi urât mirositoare în coşul de rufe din baie. Era clar că trebuia să le las la înmuiat în Clorox, înainte de a încerca să le spăl, dar fireşte că nu puteam să le arunc până nu erau curate şi nu reuşeam să evaluez pagubele. Nu mă simţeam prea optimistă cu privire la viitorul pantalonilor negri. Nu observasem că erau un pic arşi până când nu mi-i trăsesem în jos, pe coapsele mele suferinde, moment în care constatasem că pielea mea căpătase o nuanţă trandafirie. Abia atunci mi-am amintit că-mi lăsasem privirea în jos şi-mi văzusem şorţul arzând.

  Când mi-am examinat gambele, mi-am dat seama că putea să fi fost mult mai rău. Scânteile îmi aprinseseră şorţul, nu pantalonii, şi Sam se mişcase foarte repede cu extinctorul. Abia acum îi apreciam grija de a-şi verifica extinctoarele an de an, vizitele la unitatea de pompieri pentru reumplerea lor, apreciam sistemul de alarmă anti-fum. Mi-a trecut prin minte ca un fulger imaginea a ce s-ar fi putut întâmpla.

  Inspiră adânc, m-am sfătuit pe mine însămi, în timp ce-mi tamponam gambele cu prosopul. Inspiră adânc. Gândeşte-te la cât de bine e să fii curată. Mă simţisem minunat cât timp mă spălasem, îndepărtând mirosul, şamponându-mi părul şi clătind duhoarea odată cu spuma.

  Nu-mi puteam stăpâni îngrijorarea cu privire la ceea ce văzusem când privisem pe geamul de la Merlotte's: o siluetă scundă, alergând spre clădire şi ţinând ceva într-o mână. Nu putusem să-mi dau seama dacă silueta îi aparţinea unui bărbat sau unei femei, însă de un lucru eram sigură: era o creatură supranaturală şi bănuiam că el – sau ea – avea dublă-natură. Iar bănuiala mea căpăta tot mai multă greutate când adăugam în balanţă iuţeala şi agilitatea persoanei, ca şi forţa şi acurateţea aruncării: sticla se abătuse asupra geamului cu mai multă putere decât ar fi putut s-o arunce o fiinţă umană şi cu suficientă energie încât să-l prefacă în cioburi.

  Nu puteam să fiu sută la sută sigură. Totuşi, vampirilor nu le place să umble cu focul. Ceva anume din condiţia vampirilor îi face să fie extrem de inflamabili. Trebuia să fie vorba despre un colţos foarte încrezător sau foarte nesăbuit, ca să folosească drept armă un cocktail Molotov.

  Numai din acest motiv, eram înclinată să pariez că atentatorul fusese unul cu dublă-natură: cine ştie ce soi de teriantrop sau de vârcolac. Desigur, mai existau şi alte feluri de creaturi supranaturale, ca elfii, zânele şi spiriduşii, toate acestea fiind mai rapide decât oamenii. Spre regretul meu, întregul incident se derulase cu prea multă iuţeală ca să pot descifra mintea atentatorului. Ar fi fost decisiv, fiindcă vampirii reprezintă pentru mine un mare gol, o gaură în eter, şi nici mintea zânelor n-o pot citi, chiar dacă are particularităţi diferite. Pe-a unora dintre cei cu dublă-natură pot s-o descifrez cu o oarecare acurateţe, pe-a altora nu, însă le văd creierele ca fiind active, în acţiune.

  În mod normal, nu sunt o fire indecisă. Dar, în timp ce mă ştergeam şi-mi pieptănam părul ud (simţind ca pe o ciudăţenie faptul că peria termina de pieptănat lungimea unei şuviţe cu mult mai repede decât de obicei), mă îngrijora gândul de a-i împărtăşi lui Eric bănuielile mele. Atunci când un vampir e îndrăgostit de tine – chiar şi când doar simte că îi aparţii – simţul lui protector poate să devină destul de drastic. Eric adoră să se avânte în bătălie: adesea e nevoit să se lupte ca să-şi echilibreze înţelegerea politică a mişcărilor cu instinctul de a sări agitându-şi spada. Deşi nu credeam că s-ar repezi să asalteze comunitatea celor cu dublă-natură, în actuala lui stare de spirit mi se părea mai înţelept să-mi păstrez ideile pentru mine, până când, într-un fel sau altul, aş fi avut o dovadă.

  Mi-am tras pe mine pantalonii de pijama şi un tricou cu Bon Temps Lady Falcons. Privindu-mi patul cu jind, am ieşit din camera mea, întorcându-mă la ciudatul grup reunit în bucătărie. Eric şi Pam tocmai beau sânge sintetic îmbuteliat, din rezervele pe care le păstram în frigider, iar Immanuel sorbea dintr-o coca-cola. M-a afectat că nu-mi trecuse prin minte să le ofer răcoritoare, însă Pam mi-a întâlnit privirea, liniştindu-mă. Se ocupase ea de asta. I-am făcut un semn de recunoştinţă cu capul, după care l-am anunţat pe Immanuel:

  — Sunt gata.

  Ridicându-şi trupul slab din scaun, el mi-a făcut semn să mă urc pe taburet.

  De data aceasta, noul meu coafor a despăturit o capă din plastic, numai pentru umeri, pe care mi-a legat-o la gât. Mi-a periat părul cu mâna, examinându-l concentrat. Am încercat să-i zâmbesc lui Eric, arătându-i că nu era chiar atât de rău, însă n-am reuşit să pun suflet. Pam îşi privea încruntată telefonul mobil. Un SMS care îi displăcuse.

  După toate aparenţele, cât lipsisem, Immanuel îşi petrecuse timpul pieptănând-o pe Pam. Coama de un auriu pal, dreaptă şi fină, îi era legată la spate cu o bentiţă albastră. Nici că se putea să semene mai mult cu Alice. Nu purta o rochie albastră uni şi şorţuleţ alb, însă era îmbrăcată în bleu-pal: o rochie petrecută, probabil din anii şaizeci, şi pantofi uşori, de bal, cu tocuri de opt centimetri. Şi perle.

  — Ce s-a-ntâmplat, Pam? Am întrebat-o, pur şi simplu din cauză că tăcerea din cameră devenea apăsătoare. Ţi-a trimis cineva vreun mesaj răutăcios?

  — Nimic, a replicat ea printre dinţi, iar eu m-am străduit să nu tresar. Nu s-a întâmplat absolut nimic. Victor încă e conducătorul nostru. Poziţia noastră nu se îmbunătăţeşte. Solicitările noastre rămân fără răspuns. Unde-o fi oare Felipe? Avem nevoie de el.

  Eric a privit-o chiorâş. Hopa, necazuri în paradis. Nu-i mai văzusem vreodată pe poziţii total contradictorii.

  Pam e singurul „copil” al lui Eric pe care l-am cunoscut eu vreodată. Alesese să pornească pe cont propriu după ce-şi petrecuse primii câţiva ani ca vampir alături de el. Se descurcase bine, însă îmi mărturisise că fusese destul de bucuroasă să se întoarcă la Eric, după ce el o chemase să-l ajute în Districtul 5, când fosta regină îl numise în funcţia de şerif.

  Atmosfera tensionată începea să-l afecteze pe Immanuel, care-şi pierdea când şi când concentrarea necesară meseriei… Care consta în a mă tunde pe mine.

  — Calmaţi-vă, fraţilor, am rostit, pe un ton tăios.

  — Şi ce-i cu toate rahaturile de pe aleea ta? M-a întrebat Pam, cu accentul ei britanic nativ. Ca să nu mai vorbesc despre living şi verandă. Îţi scoţi garajul la licitaţie?

  Puteai să-ţi dai seama că se mândrea cu terminologia corectă pe care o folosea.

  — Aproape gata, a murmurat Immanuel, clănţănindu-şi foarfeca într-un ritm frenetic, ca replică la încordarea crescândă.

  — Pam, toate astea le-am scos din pod, i-am răspuns, bucuroasă să discut despre un subiect atât de terestru şi (speram eu) liniştitor. Claude şi Dermot m-au ajutat să fac curat. Mâine-dimineaţă mă duc cu Sam la negustorii de antichităţi… Sau, mă rog, aşa aveam programat. Acum, nu ştiu dacă Sam o să mai poată merge.

  — Uite, ai văzut? A exclamat Pam, adresându-i-se lui Eric. Umblă cu alţi bărbaţi. Se duce la cumpărături cu alţi bărbaţi. Ce fel de soţ îi eşti tu?

  Şi atunci, Eric s-a avântat pe deasupra mesei, cu mâinile întinse spre beregata lui Pam.

  În următoarea secundă, se rostogoleau pe podea, încercând cu adevărat să se rănească unul pe celălalt. Nu ştiam dacă Pam era într-adevăr capabilă să iniţieze mişcările necesare pentru rănirea lui Eric, din moment ce ea era creaţia lui, însă constatam că se apăra viguros: e o nuanţă subtilă aici.

  N-aveam cum să sar de pe scaunul meu îndeajuns de repede încât să evit unele pagube colaterale. Mi se părea inevitabil ca ei doi să se izbească de scaun, şi evident că aşa s-a şi întâmplat, după numai o secundă. Şi iată-mă jos, pe podea, lângă ei, izbindu-mă în cădere cu umărul de bufet. Pe fază, Immanuel a făcut un salt înapoi, fără să scape foarfeca, spre binele nostru, al tuturor. Poate că unul dintre vampiri ar fi înşfăcat-o în chip de armă, sau sclipitoarea unealtă s-ar fi putut împlânta în vreo parte a corpului meu.

  Immanuel m-a apucat de braţ cu o forţă surprinzătoare, smucindu-mă în sus şi trăgându-mă din încăierare. Ne-am repezit afară din bucătărie, trecând în living. Am rămas acolo, în mijlocul încăperii ticsite, gâfâind şi privind cu atenţie spre hol, cu gândul la eventualitatea în care lupta ar fi continuat aici.

  Auzeam trosnete şi bubuituri, precum şi un persistent hârâit, pe care în cele din urmă l-am identificat ca fiind mârâielile celor doi.

  — Parc-ar fi doi pittbuli bătându-se, a comentat Immanuel.

  Se comporta cu un calm uimitor. În ce mă priveşte, mă bucuram că aveam o companie umană.

  — Nu ştiu ce-o fi cu ei, i-am zis. Nu i-am mai văzut niciodată comportându-se aşa.

  — Pam e frustrată, mi-a explicat el, cu o familiaritate care m-a surprins. Ea vrea să aibă propriul copil, dar dintr-un anumit motiv de-al vampirilor, nu poate.

  Nu mi-am putut înfrâna mirarea.

  — Şi tu ştii toate astea… Cum se face? Îmi cer scuze, par nepoliticoasă, dar îi cunosc pe Eric şi pe Pam de ceva vreme, dar pe tine nu te-am mai văzut până acum.

  — Pam umblă cu sora mea, mi-a răspuns Immanuel, fără să pară ofensat de francheţea mea, slavă Domnului. Sora mea, Miriam. Mama e credincioasă, mi-a explicat el. Şi cam nebună. Treaba e că Mir e din ce în ce mai bolnavă, şi Pam chiar vrea s-o transforme, până nu i se înrăutăţeşte prea tare starea. O să ajungă oale şi ulcele dacă Pam nu se grăbeşte.

  Nu prea ştiam ce să spun.

  — Şi de ce boală suferă sora ta? M-am interesat.

  — Are leucemie, m-a informat Immanuel.

  Cu toate că avea un aer nepăsător, puteam să descifrez suferinţa de pe chipul lui, precum şi teama şi îngrijorarea.

  — Prin urmare, aşa te-a cunoscut Pam.

  — Mda. Dar a avut dreptate. Sunt cel mai bun coafor din Shreveport.

  — Te cred, l-am asigurat. Şi-mi pare rău pentru sora ta. Bănuiesc că nu ţi-au spus şi de ce nu poate Pam s-o transforme, nu?

  — Nţ, dar nu cred că obstacolul ar fi Eric.

  — Probabil că nu.

  Dinspre bucătărie, s-a auzit un ţipăt strident, urmat de un zăngănit.

  — Oare n-ar fi cazul să intervenim?

  — Ştii, el n-ar avea decât să-i poruncească să stea pe loc, şi ea ar fi nevoită să se supună, mi-a atras atenţia Immanuel, pe un ton aproape indiferent.

  Avea absolută dreptate. În calitate de copil al lui Eric, Pam era obligată să se supună unui ordin direct. Dar, din cine ştie ce motive, Eric nu pronunţa cuvântul magic. Şi, între timp, de bucătăria mea se alegea praful. Când mi-am dat seama că el putea să facă să înceteze toată harababura în orice moment ar fi vrut, mi-am pierdut şi eu cumpătul.

  Cu toată tentativa eşuată a lui Immanuel de a mă apuca de braţ, am pornit tropăind cu tălpile goale spre baia de pe hol, de unde am luat cana cu mâner pe care Claude o folosea când spăla cada, am umplut-o cu apă rece şi m-am dus în bucătărie. (Picioarele îmi erau cam slăbite după ce căzusem de pe scaun, dar m-am descurcat.) Eric era deasupra lui Pam, cărându-i pumni. Şi faţa lui era plină de sânge. Pam îl ţinea cu ambele mâini de umeri, împiedicându-l să se apropie mai mult. Poate se temea că el ar fi fost tentat s-o muşte.

  Mi-am luat poziţia, estimând traiectoria. Când am fost convinsă că e cea potrivită, am azvârlit apa rece peste vampirii încăieraţi.

  Pam a ţipat ca un ceainic, când a simţit apa rece scăldându-i faţa, iar Eric a spus ceva ce suna vulgar, într-o limbă necunoscută mie. Pentru o fracţiune de secundă, am crezut c-o să se arunce amândoi asupra mea. Proptindu-mă pe picioare, ţinând cana goală în mână, le-am răspuns cu o privire la fel de feroce ca ale lor. Apoi, m-am răsucit pe călcâie şi am plecat.

  Immanuel a fost surprins văzându-mă că mă întorc întreagă. Chiar a clătinat din cap. Era evident că nu ştia dacă să mă admire sau să mă considere o tâmpită.

  — Eşti nebună, femeie, mi-a zis, dar bine măcar că ţi-am făcut o tunsoare care să-ţi stea bine. Ar trebui să vii să-ţi fac câteva şuviţe. Îţi acord o reducere de preţ. Altfel, am tarifele mai mari decât oricine din Shreveport.

  Adăugase asta ca într-o doară.

  — A! Mersi. O să mă gândesc.

  Epuizată de ziua lungă prin care trecusem şi de explozia de furie – mânia şi teama te istovesc – m-am aşezat pe un colţ liber al canapelei şi i-am făcut semn lui Immanuel să stea pe scaunul pliant: singurul din încăpere care nu era acoperit cu lucruri din pod.

  Am tăcut, încercând să auzim dacă se relua cumva încăierarea din bucătărie. Spre liniştea mea, nu s-a întâmplat aşa ceva. După câteva secunde, Immanuel mi-a zis:

  — Eu aş fi plecat, dacă nu m-ar fi adus Pam cu maşina ei.

  Părea că se scuză.

  — Nu-ţi face probleme, i-am răspuns, înăbuşindu-mi un căscat. Doar că îmi pare rău că nu pot să ajung în bucătărie. Ţi-aş fi putut oferi ceva de băut sau de mâncat, dac-ar fi ieşit ei de-acolo.

  — O coca-cola mi-a ajuns, mulţumesc, mi-a răspuns, scuturând din cap. Şi nu mă omor cu mâncarea. Acum ce crezi că fac? Şi-o trag?

  Sper că nu m-am arătat atât de şocată pe cât mă simţeam. E adevărat că Pam şi Eric fuseseră amanţi imediat după ce-o transformase el. De fapt, ea îmi povestise cât de mult îi plăcuse acea fază a relaţiei lor, cu toate că, de-a lungul deceniilor, descoperise că ei îi plac femeile. Aşa că se terminase; pe urmă, Eric era acum căsătorit cu mine, în acel mod lipsit de constrângeri al vampirilor, şi eram destul de convinsă că până şi o căsătorie între vampir şi om interzicea să faci sex cu o altă parteneră în bucătăria soţiei.

  Pe de altă parte…

  — Pam preferă de obicei femeile, i-am zis, străduindu-mă să par mai nepăsătoare decât eram în realitate.

  Când mă gândeam că Eric ar putea să fie cu altcineva, îmi venea să-i smulg tot părul lui blond şi frumos. Din rădăcini. Şuviţă cu şuviţă.

  — Ea e totuşi bisexuală, şi-a dat cu părerea Immanuel. Sora mea şi Pam au mai avut şi câte un bărbat în pat, împreună cu ele.

  — A, OK, am exclamat, ridicând o mână în semn de „opreşte-te”.

  Anumite lucruri nu voiam nici să mi le imaginez.

  — Eşti cam pudică pentru cineva care umblă cu un vampir, a remarcat Immanuel.

  — Da. Da, sunt.

  În definitiv, niciodată nu-mi asumasem un astfel de adjectiv, însă prin comparaţie cu Immanuel – şi cu Pam – eram, categoric, puritană.

  Preferam să considere asta ca reprezentând un simţ mai evoluat al intimităţii.

  Până la urmă, Eric şi Pam şi-au făcut intrarea în living, iar eu şi Immanuel ne-am retras mai bine pe locurile noastre, neştiind la ce să ne aşteptăm. Cu toate că feţele celor doi vampiri erau inexpresive, limbajul defensiv al trupurilor îmi dădea de înţeles că se ruşinau de faptul că-şi pierduseră controlul.

  Începuseră deja să se tămăduiască, după cum am remarcat, cu o oarecare invidie. Eric avea părul răvăşit şi o mânecă de la cămaşă sfâşiată. Rochia lui Pam era ruptă; tipa îşi ducea pantofii în mână, fiindcă i se rupsese un toc.

  Eric a deschis gura să vorbească, dar m-am avântat eu prima în discuţie.

  — Nu ştiu despre ce-a fost vorba, le-am zis, dar sunt prea obosită ca să mă mai intereseze. Voi doi sunteţi buni de plată pentru tot ce-aţi stricat, şi vreau să plecaţi imediat din casa asta. Vă revoc invitaţia, dacă trebuie.

  Eric părea revoltat. Sigur plănuise să-şi petreacă noaptea la mine. Totuşi, în noaptea asta, n-avea şanse.

  Am zărit lumina farurilor apropiindu-se pe alee şi am fost sigură că erau Claude şi Dermot. Nu puteam să ţin în casă şi vampiri, şi zâne, în acelaşi timp. Ambele specii erau puternice şi feroce, însă vampirii considerau că zânele sunt literalmente irezistibile, aşa cum li se-ntâmplă pisicilor cu menta-mâţei. Iar eu nu aveam chef de o nouă încăierare.

  — Afară, pe uşa din faţă, le-am zis, văzându-i că nu se pun imediat în mişcare. Plecaţi! Mersi pentru tunsoare, Immanuel. Eric, îţi sunt recunoscătoare pentru că te-ai gândit la nevoile podoabei mele capilare. (Poate că ultima afirmaţie am rostit-o cu ceva mai mult decât o undă de sarcasm.) Şi ar fi fost drăguţ din partea ta dacă te-ai fi gândit un pic mai mult înainte de a-mi face praf bucătăria.

  Fără prea multă zarvă, Pam i-a făcut semn lui Immanuel, şi imediat au ieşit împreună pe uşă, Immanuel având o expresie foarte discret amuzată. Pam mi-a adresat o privire lungă în timp ce trecea pe lângă mine. Ştiam că se voia încărcată de semnificaţii, însă nici în ruptul capului nu puteam să-mi imaginez ce-o fi vrut să-mi transmită.

  — Te-aş fi ţinut în braţe cât timp dormeai, a protestat Eric. Te-am lovit cumva? Îmi pare rău.

  Părea neobişnuit de încurcat.

  Cu altă ocazie, aş fi acceptat această scuză rarisimă, însă nu şi astă-seară.

  — Acum trebuie să te duci acasă, Eric. Stăm de vorbă când o să te poţi controla.

  Era un reproş imens pentru un vampir şi l-am văzut cum înţepeneşte. Pentru o clipă, am crezut c-o să mă aleg cu încă o bătaie. Totuşi, în cele din urmă, Eric a ieşit şi el pe uşă. Când a ajuns pe verandă, mi-a zis:

  — Vorbim noi curând, nevastă.

  Am ridicat din umeri. Fie ce-o fi. Eram prea obosită şi plictisită ca să-mi mai compun o expresie iubitoare.

  Cred că Eric s-a urcat în maşină cu Pam şi coaforul, ca să se întoarcă la Shreveport. Poate că era prea rănit ca să zboare. Dar ce naiba se întâmpla cu el şi cu Pam?

  Am încercat să-mi spun că nu era problema mea, însă aveam copleşitoarea senzaţie că era, chiar era.

  În clipa următoare, Claude şi Dermot au intrat pe uşa din spate, adulmecând ostentativ aerul.

  — Miroase a fum şi a vampiri, a decretat Claude, dându-şi vizibil ochii peste cap. Şi bucătăria ta arată de parcă ar fi vizitat-o un urs care căuta miere.

  — Nu ştiu cum de-i suporţi, l-a susţinut Dermot. Au un miros amărui şi dulceag, în acelaşi timp. Nu-mi dau seama dacă-mi place sau îl detest, a adăugat, ducându-şi mâna la nas cu un gest teatral. Şi… Mi se pare mie sau detectez un miros de păr ars?

  — Fraţilor, mai uşor, le-am zis, plictisită. Apoi, le-am relatat pe scurt atacul incendiar de la Merlotte's şi încăierarea din bucătăria mea. Aşa că, am încheiat, nu trebuie decât să-mi oferiţi câte o îmbrăţişare şi să mă lăsaţi să mă duc la culcare, fără alte comentarii legate de vampiri.

  — Vrei să dormim cu tine, nepoată? S-a oferit Dermot, în acel stil înflorit al bătrânelor zâne, cele care nu-şi petrec prea mult timp alături de oameni. Apropierea dintre o zână şi alta este atât tămăduitoare, cât şi calmantă. Chiar cu puţinul meu sânge de zână, tot descopeream că proximitatea lui Claude şi Dermot era reconfortantă. Nu-mi dădusem seama de asta când îi întâlnisem pentru prima dată pe Claude şi pe sora lui, Claudine, însă cu cât îi cunoscusem mai bine, cu cât mă atinseseră mai des, cu atât mai bine mă simţisem. Când mă îmbrăţişase străbunicul meu Niall, simţisem iubire în stare pură. Şi, indiferent ce făcuse Niall sau cât de îndoielnice fuseseră deciziile lui, simţeam aceeaşi iubire ori de câte ori mă aflam în preajma lui. Pentru o clipă, am simţit regret la gândul că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată pe Niall, însă pur şi simplu nu-mi mai rămăsese nici pic de energie emoţională.

  — Mersi, Dermot, i-am răspuns. Dar cred c-ar fi mai bine să fiu singură în pat în noaptea asta. Somn uşor şi vouă.

  — La fel şi ţie, Sookie, mi-a zis Claude.

  Curtoazia lui Dermot începea să-şi facă efectul şi asupra morocănosului meu văr.

  Dimineaţă, m-a trezit un ciocănit în uşă. Ciufulită şi cu ochii cârpiţi de somn, m-am târât prin living şi m-am uitat pe vizor. Era Sam.

  I-am deschis uşa şi am căscat sub ochii lui.

  — Sam, cu ce-ţi pot fi de folos? Intră!

  Privirea lui s-a oprit la dezordinea din living şi l-am văzut luptându-se să-şi stăpânească zâmbetul.

  — Nu mai mergem la Shreveport? M-a întrebat.

  — Au, fir-ar! Am exclamat, simţindu-mă dintr-odată mai trează. Ultimul meu gând când am adormit, aseară, a fost că n-o să poţi merge din cauza incendiului de la bar. Poţi? Vrei?

  — Mda. Comandantul pompierilor a vorbit la compania mea de asigurări şi au început să întocmească documentele. Între timp, eu şi cu Danny am aruncat afară masa şi scaunele arse, Terry s-a ocupat de podea, iar Antoine a verificat dacă bucătăria e în stare bună. M-am asigurat deja să avem alte extinctoare pregătite, a adăugat, dar pentru câteva lungi clipe, zâmbetul i-a pierit. Dac-o să mai am ce clienţi să servesc, a adăugat apoi. Puţin probabil să mai vrea cineva să vină la Merlotte's, când ştie că poate să ardă de viu.

  Nu prea puteam să-i învinuiesc pe oameni pentru asta. Ne-am fi lipsit bucuroşi de incidentul care avusese loc cu o seară în urmă. Era posibil ca el să grăbească declinul afacerii lui Sam.

  — Prin urmare, e nevoie să-l prindă pe făptaş, am zis, străduindu-mă ca tonul meu să sune optimist. Atunci, lumea o să ştie că poate să se-ntoarcă în siguranţă, iar noi o să fim din nou ocupaţi.

  Atunci, s-a întâmplat să coboare Claude, făcând-o pe Morocănosul.

  — Prea multă gălăgie pe-aici, a bombănit, în drum spre baia de pe hol. Chiar şi aşa, umblând cocârjat în blugii lui şifonaţi, Claude mergea cu o graţie care atrăgea atenţia asupra frumuseţii sale. Sam a scăpat involuntar un suspin şi a clătinat uşor din cap, în timp ce-l urmărea cu privirea pe Claude, care plutea de-a lungul holului de parcă ar fi avut bile de rulmenţi la articulaţiile şoldurilor.

  — Hei, am zis, după ce am auzit uşa de la baie trântindu-se după el. Sam! El n-are nimic de-a face cu tine.

  — Unii tipi…, a început Sam, cu o figură ruşinată, după care s-a oprit. A, las-o baltă!

  Nu puteam s-o las, desigur, mai ales când îmi dădeam seama, direct din mintea lui Sam, că el era… Nu tocmai invidios, dar întristat de atracţia fizică exercitată de Claude, cu toate că Sam ştia la fel de bine ca oricine că, în realitate, Claude era o pacoste.

  Erau ani de zile de când citeam în minţile bărbaţilor, şi pot să spun că ei seamănă cu femeile mai mult decât ai crede, zău aşa, în afară de cazul în care vorbesc despre camionete. Am fost tentată să-i spun lui Sam că şi el era cât se poate de atrăgător, că femeile din bar visau la el mai mult decât îşi închipuia; totuşi, până la urmă, mi-am ţinut gura închisă. Trebuia să-i las lui Sam dreptul la intimitatea propriilor gânduri. Din cauza naturii lui schimbătoare, cea mai mare parte din ce se afla în mintea lui Sam rămânea în mintea lui Sam… Mai mult sau mai puţin. Puteam să-i captez câte un gând răzleţ, starea generală de spirit, însă rareori ceva mai precis.

  — Hei, o să fac o cafea, i-am zis, dar când am intrat în bucătărie, cu Sam urmându-mă îndeaproape, am încremenit pe loc. Uitasem complet de bătălia care avusese loc cu o seară în urmă.

  — Ce s-a întâmplat? M-a întrebat Sam. Claude ţi-a făcut asta?

  S-a uitat în jur, cu groază.

  — Nu, Eric şi Pam, i-am răspuns. Of, zombii!

  Sam m-a privit ciudat, iar eu am început să râd şi să pun lucrurile în ordine. Prescurtasem una dintre înjurăturile lui Pam, fiindcă nu eram chiar atât de îngrozită.

  Nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc că ar fi fost foarte, foarte drăguţ din partea lui Claude şi a lui Dermot să facă ordine seara, înainte de a fugi la culcare. Aşa, ca un mic bonus.

  Dar, dacă mă gândeam mai bine, nu era bucătăria lor.

  Am ridicat un scaun, iar Sam a târât masa înapoi la locul ei. Eu am luat mătura şi făraşul şi am strâns sarea, piperul şi zahărul care-mi scârţâiau sub tălpi, notându-mi în minte să trec pe la Wal-Mart ca să-mi cumpăr un prăjitor de pâine nou, dacă nu-mi trimitea Eric vreunul azi. Suportul pentru şerveţele era spart şi el, deşi scăpase cu bine dintr-un incendiu, cu un an şi jumătate în urmă. Am oftat cu o îndoită mâhnire.

  — Bine măcar că masa e teafără, am zis.

  — Şi doar un scaun are piciorul rupt, a adăugat Sam. Eric are de gând să-l repare sau să-l înlocuiască?

  — Bănuiesc că da, am zis, descoperind că şi cafetiera scăpase neatinsă, ca şi cănile agăţate de suportul în formă de arbore de lângă ea; ba nu, stai, una se spărsese. Mă rog, cinci mai erau bune. Destule.

  Am făcut cafea. Cât timp a dus Sam sacul de gunoi afară, m-am repezit în camera mea, să mă pregătesc. Făcusem duş seara, aşa că nu mai aveam nevoie decât să-mi perii părul şi să mă spăl pe dinţi, după care să-mi pun o pereche de blugi şi un tricou pe care scria Fight Like a Girl3. Nu mi-am mai pierdut vremea cu machiajul. Sam mă văzuse în toate stările posibile.

  — Cum e cu noua tunsoare? M-a întrebat, când mi-am făcut apariţia.

  Dermot era şi el în bucătărie. După toate aparenţele, dăduse o fugă prin oraş, din moment ce el şi Sam se înfruptau cu gogoşi proaspete. Judecând după zgomotul apei curgând, Claude era la duş.

  Am privit cu jind spre cutia de la brutărie, însă eram mult prea conştientă de faptul că blugii îmi deveniseră cam strâmţi. M-am simţit ca o martiră în timp ce-mi turnam cereale Special K într-un castron, presărându-le cu îndulcitor artificial Equal, adăugând şi un pic de lapte cu două procente grăsime. Când Sam mi-a dat impresia că vrea să facă un comentariu, m-am uitat la el printre gene. Mi-a zâmbit larg, în replică, mestecând o bucată zdravănă de gogoaşă cu gem.

  — Dermot, noi plecăm peste câteva minute spre Shreveport. Dacă ai nevoie să foloseşti baia mea…

  Îi făcusem oferta ştiind cât de ahtiat era să se bălăcească în baia de pe hol. Mi-am clătit castronul la chiuvetă.

  — Mersi, nepoată, mi-a răspuns el. Şi să ştii că părul tău arată tot superb, chiar dacă e mai scurt. Cred că Eric a avut dreptate să aducă aseară pe cineva să ţi-l tundă.

  Sam clătina din cap în timp ce ne urcam în camionetă.

  — Sook, ăsta te tratează ca pe o regină.

  — La care dintre ei te referi? La Eric sau la Dermot?

  — Nu la Eric, a răspuns Sam, străduindu-se să aibă un ton neutru. La Dermot.

  — Mda, mare păcat că suntem rude! Şi, în plus, seamănă mult prea mult cu Jason.

  — Asta n-ar însemna un obstacol pentru o zână, a argumentat Sam, cu toată seriozitatea.

  — Glumeşti, desigur, am zis, dar mi-am recăpătat seriozitatea imediat. După expresia feţei lui Sam, nu era deloc o glumă. Ascultă, Sam, i-am zis, Dermot nu m-a privit niciodată ca pe o femeie, iar Claude e gay. Relaţiile dintre noi sunt strict familiale.

  Dormiserăm toţi în acelaşi pat, şi în prezenţa lor nu existase niciodată altceva decât o senzaţie reconfortantă, cu toate că prima oară mă simţisem un pic cam ciudat. Sigur fusese vorba numai despre complicaţiile firii mele umane. Acum, din pricina cuvintelor lui Sam, mă certam tare, întrebându-mă dacă nu cumva captasem vreun semnal. În definitiv, lui Claude îi plăcea să umble gol de colo-colo şi-mi spusese că avusese într-adevăr relaţii sexuale cu o femeie, cândva. (Dar, sinceră să fiu, presupun că mai fusese implicat şi un bărbat atunci.)

  — Şi-ţi repet, se întâmplă lucruri bizare în familiile de zâne, mi-a zis Sam, aruncându-mi o privire.

  — Nu vreau să par nepoliticoasă, dar tu de unde ştii? Am replicat. Dacă Sam îşi petrecuse cumva mult timp printre zâne, e clar că ţinuse asta strict secret.

  — M-am documentat după ce l-am cunoscut pe străbunicul tău.

  — Te-ai documentat? Unde?

  Ar fi fost grozav să pot afla mai multe despre puţina moştenire de zână pe care o aveam. Dermot şi Claude, din moment ce se hotărâseră să trăiască separat de neamul lor de zâne (cu toate că nu ştiam în ce măsură fusese luată de bunăvoie această hotărâre), tăceau mâlc cu privire la credinţele şi obiceiurile zânelor. În afara comentariilor defavorabile lansate din când în când în legătură cu trolii şi cu spiritele, nu vorbeau absolut deloc despre neamul lor… Cel puţin, nu de faţă cu mine.

  — A… teriantropii au o bibliotecă. Avem consemnări despre istoria noastră şi despre ce am remarcat la alte fiinţe supranaturale. Această evidenţă ne-a ajutat să supravieţuim. Mereu a existat câte un loc, pe fiecare continent, unde să ne ducem să citim şi să învăţăm despre alte rase. Acum, totul e în format electronic. Am jurat să nu arăt nimănui arhiva. Dac-aş fi putut, te-aş fi lăsat s-o citeşti pe toată.

  — Prin urmare, eu n-am voie s-o citesc, dar tu ai voie să-mi spui despre ea?

  Nu voiam să fiu sarcastică: eram doar mânată de o curiozitate autentică.

  — Între anumite limite, mi-a răspuns Sam, înroşindu-se.

  Nu voiam să-l presez. Puteam să spun că el o făcuse deja, în cazul meu.

  Pe parcursul drumului, am fost amândoi preocupaţi de propriile gânduri. Din moment ce Eric era ca şi mort pe timpul zilei, mă simţeam singură şi de obicei savuram această senzaţie. Nu că legătura dintre mine şi Eric m-ar fi făcut să mă simt proprietatea lui sau altceva asemănător. Era mai degrabă vorba că, în orele de întuneric, simţeam cum viaţa lui curge în paralel cu a mea: ştiam că lucrează sau se ceartă, când era mulţumit sau absorbit de ce făcea. Mai degrabă puţină vigilenţă, decât o carte a cunoaşterii.

  — Iar în ce-l priveşte pe atentatorul de ieri… A rostit dintr-odată Sam.

  — Mda, am zis. Eu cred că s-ar putea să fi fost unul cu dublă-natură, este?

  A încuviinţat fără să mă privească.

  — N-a fost din ură de rasă, am afirmat, străduindu-mă să par că nu dau prea mare importanţă.

  — Nu din ură de rasă din partea oamenilor, a precizat Sam. Dar sunt sigur că e vorba de un soi de ură.

  — Economică?

  — Nu-mi vine în minte vreun motiv economic, a răspuns el. Am asigurare, dar sunt singurul beneficiar în cazul în care barul e distrus de un incendiu. Evident, aş fi scos din afaceri pentru o vreme şi sunt convins că toate celelalte baruri din zonă mi-ar lua caimacul, dar nu pot să cred că ar fi acesta mobilul. Sau cine ştie ce mobil, s-a corectat apoi. Merlotte's a fost mereu un fel de bar familial, nu unul în care să te dezlănţui. Nu ca Vic's Redneck Roadhouse, a adăugat, cu un pic de amărăciune.

  Avea dreptate.

  — Poate e cineva căruia nu-i place de tine, personal, Sam, am zis, deşi se poate să fi sunat mai brutal decât intenţionasem. Adică, m-am grăbit să adaug, poate că vrea cineva să-ţi facă rău, distrugându-ţi afacerea. Nu ţie, ca teriantrop, ci ţie, ca persoană.

  — Nu-mi amintesc de vreo râcă personală, a replicat, cu o uimire neprefăcută.

  — Ăăă… Jannalynn n-o avea vreun ex care e răzbunător sau cam aşa ceva?

  Sam a rămas perplex la auzul ideii.

  — Eu chiar n-am auzit să fie cineva care să-mi poarte pică pentru că sunt cu ea, mi-a răspuns. Iar Jannalynn e mai mult decât capabilă să spună deschis ce are de spus. Doar n-o constrâng eu să umble cu mine.

  Cu mare greutate m-am stăpânit să nu pufnesc în râs.

  — Eu doar încerc să iau în calcul toate posibilităţile, am zis, pe un ton de scuză.

  — Nu-i nimic, a răspuns el, ridicând din umeri. Una peste alta, cert e că nu-mi amintesc ca eu să fi supărat pe cineva atât de rău.

  Nici eu nu-mi aminteam să fi existat vreun astfel de incident; şi doar îl cunoşteam pe Sam de-atâţia ani.

  Curând, am oprit în faţa magazinului de antichităţi, amplasat în locul unei foste prăvălii cu vopsele, pe o stradă în pantă, cu alte negustorii mai vechi din Shreveport.

  Vitrinele mari sclipeau de curăţenie, iar piesele expuse acolo erau frumoase. Cea mai mare dintre ele era, cum ar fi spus bunica mea, un bufet vânătoresc. Era masiv şi ornamentat şi-mi venea cam până la piept. În cealaltă vitrină era o colecţie de ghivece sau de vaze, nu ştiu sigur cum pot să le numesc. Cea din centru, poziţionată astfel încât să se vadă că reprezenta crema colecţiei, era cu verde-marin şi albastru, cu heruvimi lipiţi pe ea. Mi se părea hidoasă, dar indiscutabil avea stil.

  Eu şi Sam am rămas câteva clipe să privim exponatele într-o tăcere meditativă, înainte de a intra. Un clopoţel – unul autentic, nu din cele electronice – a răsunat când am deschis uşa. O femeie, aşezată pe un taburet în spatele unei tejghele, şi-a ridicat privirea şi, cu un deget, şi-a împins ochelarii pe nas.

  — Mă bucur să te revăd, domnule Merlotte, a zis, zâmbind exact atât cât se cuvenea.

  Mi-aduc aminte de dumneata, mă bucur că ai revenit, dar personal nu mă interesezi ca bărbat. Se pricepea la asta.

  — Mulţumesc, domnişoară Hesterman, a răspuns Sam. Ţi-o prezint pe prietena mea, Sookie Stackhouse.

  — Bine aţi venit la Splendide, mi-a zis domnişoara Hesterman. Vă rog, spuneţi-mi Brenda. Cu ce vă pot fi de folos astăzi?

  — Avem două misiuni, i-a explicat Sam. Eu am venit să văd obiectele despre care mi-aţi spus la telefon…

  — Iar eu tocmai am făcut curat prin pod şi am găsit unele lucruri; m-am gândit că poate aţi vrea să veniţi să le vedeţi, am adăugat eu. Trebuie să scap de câteva dintre vechiturile pe care le-am coborât de-acolo. Dar n-aş vrea să le arunc pe toate.

  I-am zâmbit, ca să-mi demonstrez bunăvoinţa.

  — Aşadar, locuinţa este a familiei de mult timp? M-a întrebat, încurajându-mă să-i dau indicii cu privire la genul de bunuri pe care le acumulase familia mea.

  — Locuim în aceeaşi casă de vreo sută şaptezeci de ani, i-am zis eu, şi am văzut-o că se luminează la faţă. Numai că e o locuinţă de ţară, nu un conac. Totuşi, s-ar putea să fie unele lucruri care să vă intereseze.

  — Mi-ar plăcea mult să vin să văd, a răspuns, deşi în mod evident „mult” reprezenta o exagerare. Vom stabili data şi ora după ce-l voi ajuta pe Sam să aleagă un cadou pentru Jannalynn. Ea, atât de modernă… Cine ar fi crezut că ar fi interesată de antichităţi? E o scumpete mică!

  Cu greu m-am stăpânit să nu rămân cu gura căscată. Oare vorbeam despre aceeaşi Jannalynn Hopper?

  Sam mi-a dat un ghiont în coaste când Brenda ne-a întors spatele ca să ia o legătură de chei mici. A făcut o mutră plină de semnificaţii, aşa că mi-am revizuit şi eu expresia şi l-am privit fluturându-mi genele. Sam a întors capul, dar nu înainte să-i observ zâmbetul apărut fără voia lui.

  — Sam, am adunat câteva lucruri care ar putea să-i placă lui Jannalynn, a zis Brenda, conducându-ne spre o vitrină, zornăind cheile în mână. Vitrina era plină de mărunţişuri drăguţe. Pe majoritatea nu reuşeam să le identific. M-am aplecat spre geamul de deasupra, să le văd mai bine.

  — Ce sunt astea? M-am interesat, arătând spre câteva obiecte periculos de ascuţite, având capetele ornamentate. Mă întrebam în sinea mea dacă poţi să ucizi un vampir cu aşa ceva.

  — Ace pentru pălării şi ace pentru eşarfe şi cravate.

  Mai erau acolo cercei, inele şi broşe, plus cutiuţe satinate, cutiuţe cu mărgele, cutiuţe pictate. Toate aceste mici recipiente erau aranjate cu grijă. Să fi fost tabachere? Am citit etichetele cu preţurile, ivite discret de sub o carapace de ţestoasă şi o cutiuţă ovală din argint, şi am fost nevoită să-mi ţin gura bine închisă ca să-mi reţin o exclamaţie de uimire.

  În timp ce eu încă mă miram de exponatele pe care le examinam, Brenda şi Sam comparau calităţile cerceilor cu perle art deco faţă de o cutie victoriană din sticlă presată, pentru păstrarea şuviţelor de păr, care avea capacul din alamă emailată. Ce naiba o mai fi fost şi asta?

  — Ce părere ai, Sookie? M-a întrebat el, uitându-se când la un obiect, când la altul.

  Am examinat cerceii art deco, cu perlele atârnând de montura din aur în formă de trandafir. La rândul ei, şi cutia pentru păstrarea şuviţelor de păr era drăguţă, deşi nu puteam să-mi imaginez la ce folosea acum şi ce-ar fi făcut Jannalynn cu ea. Mai avea cineva nevoie să-şi păstreze părul în ea, în prezent?

  — Ea ar purta cerceii, ca să şi-i arate, am zis. E mai greu să te lauzi că ai primit o cutie pentru păstrarea părului.

  Brenda mi-a aruncat o privire furişă şi am înţeles din gândurile ei că o astfel de opinie mă cataloga limpede drept incultă. Fie!

  — Cutia pentru păr e mai veche, a argumentat Sam, ezitant.

  — Dar mai puţin personală. În afară de cazul în care ai fi din epoca victoriană.

  Cât timp a mai stat Sam să compare cele două obiecte mai mici cu frumuseţea unei insigne a poliţiei din New Bedford, veche de şaptezeci de ani, am mai rătăcit prin magazin, privind mobilierul. Am descoperit că nu am talent de evaluator al antichităţilor. Era încă o carenţă a personalităţii mele lumeşti, am tras concluzia. Sau poate se datora faptului că toată ziua eram înconjurată de antichităţi? Nimic nu era nou în casa mea, cu excepţia bucătăriei, şi asta numai din cauză că vechea încăpere fusese distrusă într-un incendiu. Aş fi folosit şi-acum anticul frigider al lui Buni, dacă nu l-ar fi mistuit flăcările. (Frigiderul acela era o antichitate căreia sigur nu-i simţeam lipsa.)

  Am deschis un sertar lung şi îngust pe eticheta căruia scria „scrin pentru hărţi”. În el rămăsese o fâşie de hârtie.

  — Ia uite, am auzit din spatele meu vocea Brendei Hesterman. Credeam că am făcut curat peste tot prin el. Să ne fie învăţătură de minte, domnişoară Stackhouse. Înainte să vin să văd lucrurile dumneavoastră, aveţi grijă să le luaţi pe rând şi să scoateţi din ele toate hârtiile şi celelalte obiecte. Doar nu vreţi să ne vindeţi ceva din ce n-aţi dori să le împărtăşiţi altora.

  M-am întors şi l-am văzut pe Sam cu un pachet în mână. Cât timp fusesem pierdută în explorare, el îşi finalizase achiziţia (cerceii, spre uşurarea mea; cutia pentru păstrarea părului se întorsese la locul ei, în vitrină).

  — O să-i placă la nebunie cerceii. Sunt frumoşi, am zis, cu toată sinceritatea, iar pentru o clipă gândurile lui Sam au devenit încâlcite, aproape… Purpurii. Ciudat lucru că mă gândeam la culori. Să fi fost o rămăşiţă a efectului exercitat de drogul şamanului? Ce naiba, speram să nu!

  — Voi avea grijă să le verific pe toate cu atenţie, Brenda, i-am promis.

  Ne-am stabilit întâlnirea pentru a treia zi. Ea m-a asigurat că poate să ajungă la mine – deşi casa era izolată – cu ajutorul GPS-ului, iar eu am prevenit-o în legătură cu poteca lungă din pădure, care-i făcuse pe mai mulţi vizitatori de-ai mei să creadă că se rătăciseră.

  — Nu ştiu dac-o să vin eu sau partenerul meu, Donald, mi-a zis Brenda. Poate venim amândoi.

  — M-aş bucura să te revăd, am zis. Dacă apare vreo problemă sau ai nevoie să modificăm data, te rog să-mi dai de ştire.

  — Tu chiar crezi că o să-i placă? M-a întrebat Sam, după ce ne-am suit în camionetă şi ne-am pus centurile de siguranţă. Reveniserăm la subiectul Jannalynn.

  — Sigur că da, am răspuns, mirată. De ce nu i-ar plăcea?

  — Nu pot să scap de sentimentul că mă aflu pe pista greşită cu Jannalynn, mi-a mărturisit Sam. Nu vrei să ne oprim să mâncăm ceva la Ruby Tuesday, de pe şoseaua Youree?

  — Sigur, am răspuns din nou. Sam, de ce crezi asta?

  — Ei îi place de mine, mi-a explicat Sam. Adică, îmi dau seama că aşa e. Dar se gândeşte mereu la haita ei.

  — Crezi că e posibil să se concentreze mai mult la Alcide decât la tine?

  Asta receptam eu din mintea lui Sam. Dar poate că fusesem prea directă. Sam s-a înroşit.

  — Mda, poate, a recunoscut el.

  — Ea e un executor grozav şi a fost foarte entuziasmată când a primit funcţia, i-am zis, întrebându-mă dacă tonul meu sunase îndeajuns de neutru.

  — A fost, a încuviinţat Sam.

  — Se pare că-ţi plac femeile puternice.

  — Îmi plac femeile puternice, a zis el, zâmbind, şi nu mă tem de cele care sunt mai altfel. Cele banale pur şi simplu nu mi se potrivesc.

  I-am zâmbit şi eu.

  — Îmi dau seama. Nu ştiu ce să-ţi spun despre Jannalynn, Sam. Ar fi o tâmpită să nu te aprecieze. Singur, pe picioarele proprii, chipeş? Şi nici măcar nu te scobeşti între dinţi la masă! Ce-ar putea să nu-i placă la tine?

  Am inspirat adânc, fiindcă mă pregăteam să schimb subiectul şi nu voiam să-mi ofensez patronul.

  — Auzi, Sam, în legătură cu site-ul pe care spui că l-ai vizitat… Crezi că ai putea să afli de ce mă simt mai zână după ce-mi petrec timpul cu rudele mele zâne? Adică, n-ar fi posibil să devin mai zână decât sunt, nu?

  — Să văd ce pot să aflu, mi-a răspuns Sam, după o tăcere apăsătoare. Dar hai să încercăm să-i întrebăm pe colocatarii tăi. Ar trebui să dezvăluie vreo informaţie care să-ţi fie de folos. Sau să-i baţi până spun tot.

  Vorbea serios.

  — Mi-ar spune, am rostit, cu mai multă convingere decât simţeam.

  — Acum unde sunt? S-a interesat el.

  — La ora asta, trebuie să fi plecat la club, i-am răspuns, după ce am aruncat o privire la ceas. Îşi rezolvă toate treburile până la ora deschiderii.

  — Atunci, acolo mergem, s-a hotărât Sam. Kennedy o să deschidă azi în locul meu, iar tu nu intri decât diseară, este?

  — Este, am zis, renunţând la planurile mele pentru după-amiază, care oricum nu cuprindeau urgenţe. Dacă mâncam de prânz la Ruby Tuesday, n-aveam cum să ajungem în Monroe până la unu şi jumătate, dar puteam să trec pe-acasă la timp cât să mă schimb pentru muncă. După ce am comandat, mi-am cerut scuze. În timp ce eram la toaletă, mi-a sunat telefonul mobil. Eu nu răspund când sunt în baie. Nu mi-ar plăcea să vorbesc la telefon şi să se audă cum cineva trage apa, nu-i aşa? Din moment ce în restaurant era gălăgie, am ieşit în stradă să sun eu, după ce i-am făcut un semn cu mâna lui Sam. Numărul mi se părea vag cunoscut.

  — Salut, Sookie, am auzit vocea lui Remy Savoy. Ce mai faci?

  — Bine. Ce mai face băieţelul meu preferat?

  Remy fusese căsătorit cu verişoara mea, Hadley, şi aveau un fiu, pe Hunter, care la toamnă urma să înceapă grădiniţa. După ce trecuse uraganul Katrina, Remy şi Hunter se mutaseră în orăşelul Red Ditch, unde, cu ajutorul unui văr, Remy îşi găsise de lucru la un depozit de cherestea.

  — Face bine. Se străduieşte din greu să respecte regulile tale. Aş putea să te rog să-mi faci un serviciu?

  — Să auzim, am răspuns.

  — Am început să mă întâlnesc cu o domnişoară de pe-aici, pe numele ei Erin. Ne gândeam să mergem în weekendul care vine la concursul de pescuit bibani, de lângă Baton Rouge. Şi… Ăăă… Speram că ai putea să-l ţii pe Hunter la tine… Se plictiseşte dacă stau mai mult de o oră la pescuit.

  Hmmm. Remy se mişca destul de repede. Cu Kristen n-o terminase chiar de multă vreme, şi deja îi găsise o înlocuitoare. Înţelegeam situaţia. Remy nu arată deloc rău, e un tâmplar priceput şi nu are decât un copil… În plus, mama lui Hunter fiind moartă, nu existau probleme legate de custodie. Nu era o partidă prea rea în orăşelul Red Ditch.

  — Remy, acum sunt pe drum, i-am zis. Te sun eu mai târziu. Trebuie să-mi verific programul la serviciu.

  — Grozav, mersi mult, Sookie. Vorbim mai târziu.

  M-am întors în restaurant şi am observat că tocmai ni se servea mâncarea.

  — M-a sunat tatăl lui Hunter, l-am informat pe şeful meu, după ce a plecat chelnerul. Remy are o nouă iubită şi a vrut să ştie dacă pot să-l ţin la mine pe Hunter în weekendul viitor.

  Am avut impresia că Sam era de părere că Remy încerca să profite de mine… Dar în acelaşi timp nu se prea simţea în stare să-mi spună ce să fac.

  — Dacă-mi amintesc eu bine programul, tu lucrezi sâmbătă seară, mi-a atras el atenţia.

  Iar serile de sâmbătă erau cele în care aveam cele mai mari bacşişuri.

  Am clătinat aprobator din cap, atât către Sam, cât şi pentru mine însămi. Cât timp am mâncat, am discutat despre negocierile lui Terry cu un crescător de câini Catahoula din Ruston. Annie, căţeluşa lui Terry, fugise din curte ultima dată când intrase în călduri. Acum, Terry avea planificată o împerechere, şi discuţiile dintre cei doi ajunseseră aproape de stadiul prenupţial. În minte mi-a apărut o întrebare, dar nu prea ştiam cum s-o formulez pentru Sam. Până la urmă, curiozitatea a învins.

  — Ţi-aduci aminte de motanul Bob? L-am întrebat.

  — Sigur. Tipul pe care l-a transformat Amelia în motan, din greşeală. Prietena ei Octavia l-a transformat la loc.

  — Mda. Problema e că, atâta timp cât a fost motan, avea blana negru cu alb. Era un motan chiar drăguţ. Însă Amelia a găsit o pisică în pădure, cu pisoiaşi, iar unele pisicuţe erau tot aşa, negru cu alb, aşa că ea – OK, ştiu că sună ciudat – s-a enervat pe Bob, crezând că, ştii, a devenit tată. Într-un fel.

  — Aşa că întrebarea ta ar fi: e acesta un lucru obişnuit? A reformulat Sam, cu o expresie dezgustată. Noo, Sookie. Nu putem să facem aşa ceva, şi nici nu vrem. Niciunul dintre cei cu dublă-natură. Chiar dacă s-ar produce un act sexual, n-ar exista o sarcină. Eu cred că Amelia îl acuză pe nedrept pe Bob. Pe de altă parte, el nu are – n-a avut – chiar o dublă-natură. El a fost transformat complet, prin intermediul magiei, mi-a explicat Sam, ridicând din umeri. Părea extrem de stânjenit.

  — Scuze, i-am zis, încremenită de jenă. A fost o grosolănie din partea mea.

  — E o întrebare firească, presupun, a rostit Sam, cu îndoială. Dar să ştii că eu, când sunt în cealaltă piele a mea, nu fac căţeluşi.

  Acum, eram îngrozitor de ruşinată.

  — Te rog să mă scuzi, am insistat.

  Sam s-a destins când a văzut cât sunt de stânjenită şi m-a bătut uşurel pe umăr.

  — Nu-ţi face probleme, mi-a zis. Apoi m-a întrebat ce planuri aveam cu podul, dacă tot îl golisem, şi am discutat despre diverse banalităţi până am reînceput să ne simţim bine unul în compania celuilalt.

  L-am sunat din nou pe Remy când am ajuns pe autostrada interstatală.

  — Remy, în weekendul ăsta nu pot! Îmi pare foarte rău!

  Şi i-am explicat că trebuia să mă duc la muncă.

  — Nu-ţi face probleme, mi-a zis şi Remy, părând să primească refuzul meu cu destul calm. Nu fusese decât un gând. Ascultă, uite care-i treaba. Detest faptul că trebuie să-ţi mai cer un serviciu. Dar Hunter trebuie să-şi viziteze grădiniţa săptămâna viitoare, e doar un obicei al şcolii, din fiecare an, astfel încât copiii să-şi formeze în minte o imagine a locului în care vor merge din toamnă. Se face turul sălilor de clasă, li se prezintă profesorii, se vizitează sala de mese şi băile. Hunter m-a întrebat dacă n-ai putea să vii cu noi.

  Am rămas cu gura căscată, bucurându-mă că Remy nu mă poate vedea.

  — E în timpul zilei, presupun, am zis. În ce zi a săptămânii?

  — Marţea viitoare, la două.

  Dacă nu eram în schimbul de prânz, puteam să mă duc.

  — Încă o dată, lasă-mă să-mi verific programul, dar cred c-o să pot, i-am zis. Te mai sun eu diseară.

  Am închis telefonul cu zgomot şi i-am povestit lui Sam despre noua solicitare a lui Remy.

  — Am impresia că a vrut să-ţi ceară lucrul cel mai important la urmă, ca să aibă mai multe şanse să vii, şi-a dat cu părerea Sam.

  Am izbucnit în râs.

  — Nu m-am gândit la asta, până n-ai spus-o tu. Creierul meu funcţionează pe o reţea mai directă decât al tău. Dar acum, dacă mă gândesc, mi se pare… Deloc improbabil, am adăugat, ridicând din umeri. Nu că aş avea ceva împotrivă, totuşi. Vreau ca Hunter să fie fericit. Şi mi-am tot petrecut timpul cu el, deşi nu atât de mult pe cât aş fi vrut.

  Hunter semăna cu mine, fără să se vadă asta la suprafaţă: amândoi aveam puteri telepatice. Însă acesta era secretul nostru, fiindcă mă temeam ca Hunter să nu aibă probleme în cazul în care talentul său ar fi devenit cunoscut. Mie nu-mi îmbunătăţise cu nimic viaţa.

  — Şi-atunci, de ce eşti îngrijorată? M-a întrebat Sam. Pentru că-mi dau seama că eşti.

  — Doar că… Aş arăta ciudat. Lumea din Red Ditch ar crede că eu umblu cu Remy. Că sunt, într-un fel… Aproape că o să fiu mama lui Hunter.

  Şi Remy tocmai mi-a zis că e cu o femeie pe nume Erin, iar ei s-ar putea să nu-i facă plăcere…

  Vocea mi s-a stins treptat. Vizita aceasta mi se părea o idee oarecum nereuşită. Dar, dacă îl face fericit pe Hunter, bănuiesc că ar trebui să mă duc.

  — Ai senzaţia aia, că eşti atrasă în ceva neplăcut? M-a întrebat Sam, cu un zâmbet strâmb.

  Era ziua noastră de discutat subiecte stânjenitoare.

  — Mda, am recunoscut. O am. Când am ajuns să mă implic în viaţa lui Hunter, nu mi-am imaginat vreodată că el chiar o să depindă de mine în vreo privinţă. N-am prea stat prin preajma copiilor. Remy are o strămătuşă şi un străunchi în Red Ditch. De-aia s-a şi mutat acolo, după nenorocirea cu Katrina. Aveau o casă goală, de închiriat. Însă unchiul şi mătuşa sunt prea bătrâni ca să vrea să ţină un copil de vârsta lui Hunter mai mult de o oră, două, iar singura verişoară e prea ocupată ca să fie de cine ştie ce ajutor.

  — Hunter e un copil bun?

  — Da, aşa cred, am răspuns. Ştii ce e ciudat? Când a stat Hunter la mine, el şi cu Claude s-au înţeles de minune împreună. A fost o mare surpriză pentru mine.

  Sam şi-a întors privirea spre mine.

  — Dar tu n-ai vrea să-l laşi ore întregi cu Claude, nu-i aşa?

  — Nu, i-am răspuns, după câteva momente de gândire.

  Sam a făcut un semn de încuviinţare, ca şi cum i-aş fi confirmat un lucru la care cugeta.

  — Pentru că, în definitiv, Claude e din neamul zânelor, nu?

  Pusese destulă interogaţie în tonul lui, încât să se asigure că eu o consideram o întrebare autentică.

  Vorbele sunau destul de neplăcut, rostite cu voce tare. Dar erau adevărate.

  — Da, pentru că e din neamul zânelor. Dar nu pentru că ar fi din altă rasă decât noi.

  Mă chinuiam să exprim ceea ce gândeam.

  — Zânele iubesc copiii. Dar nu au aceleaşi criterii ca majoritatea oamenilor. Zânele se comportă cum cred ele că i-ar face fericiţi pe copii, sau că le-ar aduce vreun folos, nu cum ar proceda un adult creştin.

  Aveam impresia că eram meschină şi provincială recunoscând toate acestea, însă erau adevăratele mele sentimente. Simţeam nevoia să adaug tot felul de disculpări: nu că m-aş fi crezut eu o creştină prea grozavă, departe de mine asta! Nici că necreştinii ar fi fost oameni răi. Şi nici că vărul meu Claude ar fi fost capabil să-i facă vreun rău lui Hunter. Însă mă cunoşteam cu Sam de multă vreme, aşa că eram sigură că înţelegea toate astea.

  — Mă bucur că suntem pe aceeaşi lungime de undă, mi-a zis Sam, ceea ce m-a făcut să mă simt uşurată. Dar eram departe de a fi în largul meu. Poate că eram noi pe aceeaşi lungime de undă, dar nu mă bucuram prea tare că pot s-o recepţionez.

  Primăvara se îndrepta spre vară, şi era o zi frumoasă. Am încercat să mă bucur de ea pe tot drumul spre est, către Monroe, însă succesul a fost parţial.

  Vărul meu Claude era proprietarul clubului de striptease Hooligans, amplasat lângă autostrada interstatală, dincolo de graniţele oraşului Monroe. Cinci seri pe săptămână, oferea distracţii caracteristice cluburilor de striptease. Lunea era închis. Însă joia era Seara Doamnelor, când îşi făcea numărul şi Claude. Desigur, nu era singurul bărbat din spectacol. Cel puţin alţi trei stripperi evoluau, prin rotaţie, conform unui program stabilit, şi de obicei aveau şi un stripper invitat. Era un circuit al stripperilor, după cum mă informase vărul meu.

  — Ai fost vreodată să-l vezi în spectacol? M-a întrebat Sam, în timp ce oprea maşina în dreptul intrării din spate.

  Nu era primul care mă întreba aşa ceva. Începeam să cred că era ceva în neregulă cu mine, din moment ce nu simţisem nevoia să dau fuga în Monroe ca să privesc cum îşi aruncă masculii hainele jos de pe ei.

  — Nu. L-am văzut gol pe Claude. Dar n-am venit niciodată să-l văd făcându-şi meseria. Am auzit că e bun.

  — Umblă gol? La tine acasă?

  — Decenţa nu face parte din priorităţile lui Claude, i-am zis.

  Sam părea nemulţumit şi uluit, cu toate avertismentele lui de mai devreme referitoare la concepţia neamului zânelor cum că rudenia nu era un impediment când era vorba de sex.

  — Dar Dermot? M-a întrebat.

  — Dermot? Nu cred că face striptease, am răspuns, dezorientată.

  — Nu, întrebam dacă umblă şi el gol prin casă.

  — Nu, am zis. Doar Claude. Ar fi fost cu adevărat greţos dac-ar fi făcut-o şi Dermot, de vreme ce seamănă atât de mult cu Jason.

  — Pur şi simplu, nu e bine, a bombănit Sam. Claude ar fi cazul să-şi ţină pantalonii pe el.

  — M-am împăcat cu asta, am zis, uşoara ţâfnă din vocea mea reamintindu-i lui Sam că nu el trebuia să-şi facă griji pentru această situaţie.

  Era zi lucrătoare, aşa că localul nu se deschidea decât la patru după-amiază. Nu mai fusesem niciodată până acum la Hooligans, însă mi se părea că arată la fel ca oricare alt mic club, retras într-o parcare de dimensiuni considerabile, cu o zugrăveală de un albastru-electric şi o firmă ţipătoare de un roz şocant. Locurile în care se vinde alcool sau carne arată mereu cam trist la lumina zilei, nu vi se pare? Unica prăvălie apropiată de Hooligans, acum, că mă uitam mai bine, era una de băuturi alcoolice.

  Claude mă învăţase ce să fac în eventualitatea că treceam vreodată pe-acolo. Semnalul secret era să bat de patru ori, la intervale egale. După ce am ciocănit, mi-am plimbat privirea pe câmp. Soarele se abătea asupra parcării doar ca un mic indiciu privind arşiţa care avea să urmeze. Sam se tot legăna, stingherit, de pe un picior pe altul. După câteva secunde, s-a deschis uşa.

  Zâmbind, am spus un „bună!” instinctiv şi am dat să intru pe culoar. Am avut un şoc când mi-am dat seama că portarul nu era o fiinţă umană. Am încremenit instantaneu.

  Eu presupusesem că Dermot şi Claude erau singurii din neamul zânelor care rămăseseră în America vremurilor moderne, de când străbunicul meu le atrăsese pe toate celelalte în propria lor dimensiune, sau lume, sau cum i-or fi zicând, şi ferecase trecerea. Deşi ştiam şi că Niall şi Claude comunicau între ei cel puţin ocazional, fiindcă Niall îmi trimisese o scrisoare pe care o primisem din mâinile lui Claude. Însă refuzasem deliberat să-l bombardez cu întrebări. Experienţele cu rudele mele din neamul zânelor – şi nu numai cu rudele – fuseseră atât încântătoare, cât şi oribile… Însă, în final, aceste experienţe atârnaseră mult mai greu de partea oribilă a balanţei.

  Portarul era la fel de uluit când m-a văzut, pe cât eram eu că-l vedeam pe el. Nu era din neamul zânelor… Dar era o fiinţă supranaturală. Întâlnisem zâne care-şi piliseră dinţii ca să arate aşa cum arătau cei ai fiinţei acesteia, în mod natural: lungi de doi centimetri şi jumătate, ascuţiţi, uşor curbaţi spre interior. Urechile portarului nu erau ascuţite, însă nu cred că vreo operaţie chirurgicală le-ar fi făcut să fie mai turtite şi mai rotunde decât urechile omeneşti. Impresia de extraterestru era atenuată de părul lui des şi frumos, bogat, castaniu, perfect neted, lung de aproape opt centimetri, pe tot capul. Nu arăta ca o coafură, ci ca blana unui animal.

  — Tu ce eşti? Am întrebat amândoi, simultan.

  Ar fi fost amuzant… Într-un alt univers.

  — Ce s-a întâmplat? A întrebat Sam, din spatele meu, făcându-mă să tresar. Am intrat de-a binelea în club, Sam urmându-mă îndeaproape, şi am auzit uşa metalică zăngănind în urma noastră. După soarele acela orbitor, lungile tuburi fluorescente care luminau coridorul păreau de două ori mai palide.

  — Eu sunt Sookie, am zis, ca să sparg stânjenitoarea tăcere.

  — Şi ce eşti? M-a întrebat din nou creatura. Stăteam amândoi, jenaţi, pe coridorul îngust.

  S-a deschis o uşă şi s-a ivit capul lui Dermot.

  — Salut, Sookie, mi-a zis. Văd că ai făcut cunoştinţă cu Bellenos.

  A ieşit pe coridor şi abia atunci a observat expresia feţei mele.

  — Ce, n-ai mai văzut un elf până acum?

  — Eu nu, mulţumesc pentru întrebare, a bombănit Sam. Şi, din moment ce era mult mai cunoscător decât mine în privinţa lumii supranaturalilor, mi-am dat seama că elfii trebuiau să fi fost foarte rari.

  Aveam o mulţime de întrebări referitoare la prezenţa lui Bellenos, dar nu eram sigură dacă aveam şi dreptul să le pun, mai ales după gafa de mai devreme cu Sam.

  — Scuze, Bellenos. Eu am cunoscut odată un semi-elf, cu dinţi ca ai tăi. În general, totuşi, cunosc numai zâne care-şi pilesc dinţii ca să arate aşa. Încântată să te cunosc, am zis, cu un uriaş efort. El e prietenul meu Sam.

  Sam i-a strâns mâna lui Bellenos. Cei doi aveau cam aceeaşi înălţime şi constituţie, însă am observat că ochii oblici ai lui Bellenos erau de un căprui-închis, asortându-se cu pistruii de pe pielea lui lăptoasă. Aceşti ochi erau bizar de îndepărtaţi, sau poate că el avea faţa mai lătăreaţă în zona pomeţilor decât ar fi fost normal? Elful i-a zâmbit lui Sam şi i-am zărit din nou dinţii strălucitori. M-am cutremurat şi am privit în altă parte.

  Printr-o uşă deschisă, am zărit o garderobă spaţioasă. Era o tejghea lungă, întinsă cât tot peretele, şi deasupra ei, oglinzi viu luminate. Pe tejghea erau presărate cosmetice, pensule pentru machiaj, uscătoare de păr, ondulatoare şi aparate pentru îndreptarea părului, fragmente de costume, aparate de ras, o revistă, poate două, peruci, telefoane mobile… Talmeş-balmeşul specific celor pentru care slujba depinde de înfăţişare. Câteva taburete înalte erau împrăştiate la întâmplare prin încăpere, şi peste tot se vedeau încălţări şi sacoşe.

  Ajungând mai departe, pe coridor, Dermot ne-a invitat:

  — Haideţi în birou.

  Am înaintat şi ne-am înghesuit într-o cameră mică. Oarecum spre dezamăgirea mea, exoticul şi superbul Claude avea un birou totalmente prozaic: îngrămădit, dezordonat şi lipsit de ferestre. Claude avea secretară – o femeie îmbrăcată într-un costum de damă protocolar marca JCPenney. Nici că se putea să arate mai nepotrivit într-un club de striptease. Dermot, care azi juca în mod evident rolul maestrului de ceremonii, a făcut prezentările:

  — Nella Jean, ea este draga noastră verişoară Sookie.

  Nella Jean era brunetă şi rotunjoară, iar ochii ei de ciocolată amăruie aproape că se asortau cu ai lui Bellenos, deşi dantura o avea liniştitor de normală. Micul ei cubicul era situat imediat lângă biroul lui Claude; de fapt, mi-am imaginat că fusese convertit dintr-un dulap pentru depozitare. După ce ne-a aruncat o privire de desconsiderare, mie şi lui Sam, Nella Jean a părut mai mult decât nerăbdătoare să se retragă în propriul ei spaţiu. Şi-a închis uşa biroului cu un aer ferm, ca şi cum ar fi ştiut că avem de gând să facem ceva de prost-gust şi ea n-ar vrea să aibă nici o legătură cu noi.

  La rândul lui, Bellenos a închis uşa biroului lui Claude, şi am rămas cu toţii într-o cămăruţă care ar fi fost aglomerată şi cu două persoane, darămite cu cinci. Auzeam muzica venind dinspre clubul propriu-zis (sau, mai degrabă, impropriu-zis), şi m-am întrebat ce s-o întâmpla acolo. Oare stripperii aveau repetiţie? Şi ce părere aveau ei despre Bellenos?

  — Cărui fapt îi datorăm surprinzătoarea vizită? Ne-a întrebat Claude. Nu că n-aş fi încântat să vă văd.

  Nu era încântat absolut deloc să mă vadă pe mine, deşi mă invitase, nu o dată, să trec pe la Hooligans. Era clar – după cât îl vedeam de îmbufnat – că nu crezuse niciodată c-aş veni să-l văd la club, în afară de cazul în care s-ar fi aflat pe scenă, dezbrăcându-se. Sigur, Claude e convins că toată lumea vrea să-l vadă cum îşi aruncă hainele de pe el, mi-am zis. Ce, nu se bucura să primească vizite, sau era ceva acolo din ce n-ar fi vrut să ştiu eu?

  — Trebuie să ne spui de ce se simte Sookie tot mai mult ca o zână, a rostit, abrupt, Sam.

  Cei trei bărbaţi provenind din neamul zânelor şi-au întors simultan capetele spre Sam.

  — De ce-ar trebui să-i spun aşa ceva? A întrebat Claude. Şi ce te privesc pe tine problemele noastre de familie?

  — Pentru că Sookie vrea să ştie de ce şi pentru că este prietena mea, a replicat Sam. Avea înfăţişarea aspră şi vocea monotonă. Ar trebui s-o înveţi cum stau treburile cu sângele ei amestecat, în loc să trăieşti în casa ei şi să profiţi de pe urma ei.

  Nu mai ştiam încotro să privesc. Habar n-avusesem că Sam nu era deloc de acord ca vărul şi străunchiul meu să stea la mine, şi chiar nu era necesar ca el să-şi exprime părerea. Iar Claude şi Dermot nu profitau de pe urma mea, ci contribuiau la cumpărarea alimentelor şi făceau cu mare grijă curat în urma lor. Câteodată. E drept că factura mea la apă se umflase considerabil (şi-i spusesem eu câteva vorbe lui Claude pe această temă), însă nimic altceva nu mă costa bani.

  — De fapt, a continuat Sam, văzând că ei îi aruncă mai departe priviri feroce, în tăcere, voi staţi cu ea ca să vă asiguraţi că devine zână într-o măsură din ce în ce mai mare, nu-i aşa? Încurajaţi dezvoltarea acestei părţi din ea. Nu ştiu cum procedaţi, dar ştiu că asta faceţi. Întrebarea mea este: o faceţi doar pentru ca să vă simţiţi bine, de dragul companiei sau aveţi în minte vreun plan cu Sookie? Un soi de complot secret de-al zânelor?

  Ultimele lui cuvinte au sunat mai degrabă ca un huruit rău-prevestitor, decât ca vocea normală a lui Sam.

  — Claude mi-e văr, iar Dermot, străunchi, am zis, instinctiv. Ei n-ar încerca să…

  Şi, necăjită, am lăsat gândul nerostit. Dacă învăţasem ceva de-a lungul ultimilor câţiva ani, atunci fusese că nu trebuie să fac presupuneri prosteşti.

  Ideea că rudele tale nu vor să-ţi facă rău era o presupunere prostească de gradul întâi.

  — Haideţi să vedeţi şi restul clubului, a rostit deodată Claude. Şi, până să ne gândim la cuvintele lui, ne-a şi împins afară din birou, pe coridor. A deschis uşa clubului propriu-zis, iar eu şi Sam am intrat.

  Bănuiesc că toate cluburile şi barurile arată, în esenţă, la fel: mese şi scaune, unele tentative de decor tematic, o tejghea ca la carte, o scenă cu bare pentru striptease şi un soi de cabină pentru sonorizare. Din aceste puncte de vedere, Hooligans nu făcea excepţie.

  Însă toate creaturile care şi-au întors capetele spre noi când am intrat… Toate erau supranaturale. Adevărul mi s-a revelat lent şi inevitabil, în timp ce le priveam chipurile, pe rând. Indiferent cât de umană le-ar fi fost înfăţişarea (şi mulţi dintre ei puteau să ia „notă de trecere”), fiecare avea câte o urmă de sânge de zână, într-un fel sau în altul. O femeie frumoasă, cu un păr roşu ca flacăra, era parţial elf. Îşi pilise dantura. Iar un mascul înalt şi subţire era ceva nemaiîntâlnit de mine vreodată.

  — Bun-venit, surioară, mi-a zis un… Ceva blond şi scund. Nici în privinţa sexului nu puteam să fiu sigură. Eşti aici ca să ni te alături? M-a întrebat.

  M-am străduit să găsesc un răspuns.

  — N-aveam aşa ceva în plan, am răspuns. M-am întors pe culoar şi am lăsat uşa să se închidă după mine, după care m-am agăţat de braţul lui Claude. Ce naiba se petrece aici? L-am luat la rost.

  Văzându-l că nu-mi răspunde, m-am întors spre străunchiul meu. Dermot?

  — Sookie, scumpa noastră, a zis Dermot, după o clipă de tăcere. Diseară, când venim acasă, o să-ţi povestim tot ce trebuie să ştii.

  — Dar el? Am mai întrebat, arătându-l cu capul pe Bellenos.

  — El n-o să fie cu noi, mi-a zis Claude. Bellenos doarme aici, e paznicul nostru de noapte.

  Nu ai nevoie de paznic de noapte decât dacă te temi de un atac.

  Alte necazuri.

  O perspectivă pe care cu greu puteam s-o suport.

  OK, MAI FUSESEM FRAIERĂ şi în trecut. Nu fraieră în permanenţă, ci fraieră ocazional. Şi făcusem greşeli. Puteţi să fiţi siguri că făcusem greşeli.

  Însă, pe parcursul drumului de întoarcere în Bon Temps, cu cel mai bun prieten al meu la volan, păstrând tăcerea de care aveam nevoie, m-am gândit intens. Simţeam cum îmi curg lacrimile. Am întors capul şi mi-am acoperit faţa cu o batistă pe care am scos-o din geantă, nevrând ca Sam să mă compătimească.

  După ce mi-am revenit, i-am zis:

  — Am fost o fraieră.

  Spre cinstea lui, Sam s-a arătat uimit.

  — La ce te referi? M-a întrebat, ca să nu spună „Când?”.

  — Tu crezi că oamenii se pot schimba cu adevărat, Sam?

  A stat o clipă să-şi pună gândurile în ordine.

  — E o întrebare destul de importantă, Sookie. Oamenii pot să se transforme într-o anumită măsură, asta-i clar. Dependenţii pot să se arate îndeajuns de puternici ca să înceteze cu ceea ce-i face dependenţi. Oamenii pot să se ducă la şedinţe de terapie psihologică şi să înveţe cum să-şi corecteze comportamentul scăpat de sub control. Dar aici e vorba despre un sistem… Exterior. O tehnică studiată de management, impusă asupra ordinii fireşti a lucrurilor, asupra a ceea ce este persoana în realitate: un dependent. Înţelegi ce vreau să spun?

  Am încuviinţat.

  — Aşa că, în ansamblu, a continuat el, trebuie să spun nu, oamenii nu se schimbă, dar pot să înveţe cum să se comporte diferit. Aş vrea să cred că lucrurile stau altfel. Dacă ai vreun argument care să susţină că mă înşel, m-aş bucura să-l aud.

  A intrat pe poteca ce ducea spre casa mea şi am început să traversăm pădurea.

  — Copiii se schimbă pe măsură ce cresc şi se adaptează la societate şi la propriile lor condiţii de viaţă, am zis. Uneori, în bine; alteori, în rău. Şi eu cred că, dacă iubeşti pe cineva, faci un efort să-ţi înfrângi deprinderile care-i displac, nu? Însă deprinderile sau înclinaţiile astea nu dispar. Sam, ai dreptate. Astea sunt cazuri diferite, când o reacţie este învăţată, ca s-o înlocuieşti pe cea originală.

  Mi-a adresat o privire îngrijorată în timp ce manevra maşina în spatele casei.

  — Sookie, care-i problema?

  Am scuturat din cap.

  — Tare tâmpită sunt, i-am zis, fără să-l pot privi drept în ochi. Am coborât grăbită din camionetă. Ce faci, l-am întrebat, îţi iei liber toată ziua sau ne vedem mai târziu în bar?

  — Îmi iau liber. Ascultă, ai nevoie cumva să mai rămân pe-aici? Nu-mi dau seama bine ce anume-ţi provoacă îngrijorarea, dar ştii că putem să discutăm despre asta. Habar n-am ce se petrece la Hooligans, dar până catadicsesc zânele să ne explice… Sunt aici, dacă ai nevoie de mine.

  Oferta lui era sinceră, însă ştiam şi că-şi dorea să ajungă acasă, s-o sune pe Jannalynn şi să-şi facă planuri pentru diseară, astfel încât să-i poată da cadoul pe care se ostenise atâta să-l aleagă.

  — Nu, sunt bine, i-am răspuns pe un ton liniştitor, ridicându-mi spre el privirea zâmbitoare. Am un milion de treburi de făcut până voi veni la muncă şi o mulţime de lucruri la care să mă gândesc.

  Ca să mă exprim eufemistic.

  — Mersi pentru c-ai venit cu mine la Shreveport, Sookie, mi-a zis Sam. Dar cred că n-am făcut bine propunându-ţi să mergi să discuţi cu rudele tale. Anunţă-mă dacă nu-ţi spun totul diseară.

  Am fluturat mâna în semn de rămas-bun, în timp ce se îndepărta în marşarier pe alee, spre Hummingbird Road, ca să se întoarcă la rulota lui dublă, aflată imediat dincolo de Merlotte's. Sam nu pleca niciodată în totalitate de la muncă… Şi, în acelaşi timp, făcea o navetă extrem de scurtă.

  În timp ce descuiam uşa din spate, îmi făceam deja planuri.

  Aveam chef să fac un duş… Nu, o baie. Era, de fapt, splendid să fiu singură, să-i ştiu pe Claude şi pe Dermot departe de casă. Eram plină de noile bănuieli, însă acesta era un sentiment întristător de familiar. M-am gândit dacă s-o sun pe Amelia, prietena mea vrăjitoare care se întorsese în New Orleans, la casa pe care şi-o reclădise şi la slujba pe care o primise înapoi, ca să-i cer câteva sfaturi în anumite privinţe. Până la urmă, nu i-am mai dat telefon. Ar fi trebuit să-i explic atâtea! Perspectiva aceasta îmi sleia creierul şi-aşa că nu eram în stare să încep o conversaţie. Un e-mail ar fi fost mai bun. Aşa, puteam să le rezolv pe toate.

  Am pus în cadă şi uleiuri de baie şi m-am strecurat în apa fierbinte cu multă prudenţă, strâmbându-mă în timp ce mă cufundam. Partea din faţă a coapselor mă ustura încă. M-am ras pe picioare şi la subsuori. Dacă te aranjezi, te simţi întotdeauna mai bine. După ce am ieşit din cadă – uleiurile de baie făcându-mi pielea la fel de alunecoasă ca a unui luptător – mi-am vopsit unghiile de la picioare şi mi-am periat părul, uimită încă o dată de cât de scurt părea. Dar tot îmi trecea de omoplaţi – m-am consolat eu singură.

  Curată şi parfumată, mi-am pus pe mine echipamentul pentru Merlotte's, regretând că trebuia să-mi ascund pedichiura sub şosete şi în tenişi. Încercam să nu gândesc, şi mă descurcam destul de bine.

  Aveam cam o jumătate de oră de pierdut, aşa că am aprins televizorul şi am apăsat pe butonul cu înregistrările digitale, ca să văd episodul de ieri din Jeopardy! Ajunseserăm să comutăm în fiecare seară televizorul pe această emisiune, deoarece clienţii găseau o anume plăcere în ghicirea răspunsurilor. Jane Bodehouse, alcoolica noastră cu cele mai îndelungate state de serviciu, se dovedise expertă în filmele vechi, iar Terry Bellefleur sigur era specialist la întrebările din sport. Eu puteam să răspund la majoritatea întrebărilor despre scriitori, din moment ce citisem mult, iar Sam era destul de demn de încredere la capitolul istoria Americii după 1900. Eu nu eram totdeauna în bar când se difuza emisiunea, aşa că începusem s-o înregistrez în fiecare zi. Îmi plăcea lumea fericită din Jeopardy! Îmi plăcea să prind un Daily Double4, ceea ce mi se întâmplase astăzi. Când s-a terminat emisiunea, venise vremea să plec.

  Îmi plăcea să conduc, îndreptându-mă spre schimbul de seară, cât timp afară era încă lumină. Am deschis radioul şi am început să cânt „Crazy” la unison cu Gnarls Barkley. Puteam să mă identific cu el.

  Jason a trecut pe lângă mine cu maşina, mergând în sensul opus, probabil spre casa iubitei lui. Michele Schubert încă rezista în relaţia cu el. Din moment ce Jason începuse, în sfârşit, să se maturizeze, era posibil ca ea să rămână permanent cu el… Dacă va vrea. Cel mai important avantaj pentru Michele este că nu se lăsa fascinată de (aparent) puternicul apetit sexual din dormitor al lui Jason. Dacă era pierdută după el şi geloasă că nu-i acordă întreaga atenţie, reuşea să se ascundă de minune.

  Jos pălăria în faţa ei. I-am făcut semn cu mâna fratelui meu, iar el mi-a răspuns printr-un zâmbet. Arăta fericit şi netulburat. Îl invidiam pentru asta, din adâncul sufletului. Constatam plusuri importante în modul în care aborda Jason viaţa.

  Clientela de la Merlotte's era, din nou, puţină. Deloc surprinzător: un atentat cu bombă incendiară înseamnă o publicitate destul de proastă. Dacă Merlotte's n-ar mai putea să supravieţuiască? Dacă Vic's Redneck Roadhouse ar continua să-i fure clientela? Oamenilor le plăcea la Merlotte's pentru că era relativ liniştit, pentru că atmosfera era destinsă, pentru că mâncarea era bună (chiar dacă limitată ca opţiuni) şi băutura se servea cu generozitate. Sam fusese mereu un tip popular, până când şi vârcolacii îşi anunţaseră public existenţa. Oamenii care se împăcaseră cu vampirii, cu o acceptare precaută, păreau să-i considere pe cei cu dublă-natură ca pe picătura care umplea paharul, ca să mă exprim aşa.

  M-am dus în magazie să-mi iau un şorţ curat şi apoi în biroul lui Sam, ca să-mi pun geanta în sertarul încăpător al mesei lui de lucru. Sigur că mi-ar fi plăcut să am şi eu un dulăpior. Aş fi putut să-mi ţin în el geanta şi schimburi de haine pentru serile în care aveam parte de catastrofe minore, ca de exemplu bere vărsată pe mine sau pete de muştar.

  O schimbam pe Holly, care urma să se mărite, în octombrie, cu cel mai bun prieten al lui Jason, Hoyt. Avea să fie a doua nuntă pentru Holly şi prima pentru Hoyt. Se hotărâseră să iasă cu toţii din oraş şi, după ceremonia de la biserică, să organizeze o recepţie în sala bisericii. Ştiam mai multe decât aş fi vrut despre toate acestea. Deşi până la nuntă mai erau atâtea luni, Holly deja începuse să fie obsedată de detalii. Din moment ce prima ei căsătorie nu se încheiase decât la ofiţerul stării civile, aceasta era (teoretic vorbind) ultima ei şansă de a-şi trăi visul. Îmi şi imaginam ce părere ar fi avut bunica mea despre rochia albă de mireasă a lui Holly care avea un băieţel deja la şcoală… Dar, stai aşa, merge orice, numai să fie mireasa fericită. Albul obişnuia să simbolizeze puritatea feciorelnică a purtătoarei. Acum, nu însemna decât că mireasa îşi achiziţiona o rochie scumpă şi inutilizabilă ulterior, pe care o va ţine agăţată în şifonier după ziua cea mare.

  I-am făcut semn cu mâna lui Holly, ca să-i atrag atenţia. Tocmai vorbea cu noul predicator baptist din Calgary, fratele Carson. El mai venea din când în când pe-aici, dar niciodată nu comanda alcool. Văzându-mă, Holly a pus capăt conversaţiei şi s-a îndreptat agale spre mine, să-mi spună ce se mai întâmplase la mesele noastre, adică nu mare lucru. M-a străbătut un frison când am văzut urma de pârjol din mijlocul podelei. O masă mai puţin de servit.

  — Bună, Sookie, mi-a zis Holly, oprindu-se din drumul ei spre camera din spate, de unde trebuia să-şi ia geanta. Vii la nuntă, nu?

  — Sigur, n-aş vrea s-o ratez.

  — Te-ar deranja să serveşti tu punciul?

  Era o onoare; nu atât de mare pe cât era cea de domnişoară de onoare, însă oricum una semnificativă. Nu mă aşteptasem niciodată la aşa ceva.

  — Bucuroasă, i-am răspuns, zâmbind. Dar mai vorbim când s-o apropia data.

  Holly a părut încântată.

  — OK, e bine. Ei, să sperăm c-or să-şi mai ia avânt afacerile pe-aici, ca să mai avem încă serviciu şi în septembrie.

  — A, ştii doar c-o să fie bine, i-am răspuns, însă eram departe de a fi convinsă că spuneam adevărul.

  Am rămas trează încă o jumătate de oră după ce am ajuns seara acasă, aşteptându-i pe Claude şi pe Dermot, însă ei nu şi-au făcut apariţia, şi nici eu n-am avut chef să-i sun. Promiseseră să stea de vorbă cu mine, însă discuţia care ar fi avut drept scop să mă pună la curent cu secretele ascendenţei mele nu va avea loc astă-seară. Cu toate că aş fi vrut să aud unele răspunsuri, mi-am dat seama că amânarea mă bucura. Ziua fusese prea încărcată. Mi-am zis în sinea mea că eram supărată, şi am încercat să ascult dacă apar cei doi, dar n-am reuşit să mai rămân trează decât cinci minute.

  Când am ieşit din camera mea, a doua zi de dimineaţă, puţin după ora nouă, n-am observat niciunul dintre obişnuitele semne care să indice întoarcerea oaspeţilor mei. Baia de pe hol arăta exact la fel ca în ziua precedentă, nu erau vase în chiuveta din bucătărie, şi nici o lumină nu fusese lăsată aprinsă. Am ieşit pe veranda închisă din spatele casei. Nu, nici urmă de vreo maşină.

  Poate că fuseseră prea obosiţi ca să mai facă drumul cu automobilul până în Bon Temps sau poate că avuseseră noroc amândoi. Când venise Claude să locuiască la mine, îmi spusese că, dacă va face vreo cucerire, îşi va petrece noaptea în casa lui din Monroe, împreună cu norocosul ales. Presupuneam că şi Dermot ar fi făcut acelaşi lucru… Cu toate că, dacă mă gândesc mai bine, pe Dermot nu-l văzusem niciodată cu cineva, fie bărbat, fie femeie. Mai presupusesem şi că Dermot ar alege femeile în detrimentul bărbaţilor pur şi simplu pentru că semăna cu Jason, care era întru totul atras de domniţe. Presupuneri. Prosteşti.

  Mi-am pregătit câteva ochiuri cu pâine prăjită şi fructe, şi cât timp am mâncat, am citit dintr-o carte de Nora Roberts, împrumutată de la bibliotecă. Mă simţeam mult mai în pielea mea decât în ultimele săptămâni. Cu excepţia vizitei la Hooligans, cu o zi în urmă îmi petrecusem timpul pe cinste, iar băieţii nu mi se perindau prin bucătărie, plângându-se că rămăsesem fără pâine integrală sau apă caldă (Claude), sau făcându-mi complimente exagerate când eu nu-mi doream altceva decât să citesc (Dermot). Era plăcut să constat că încă eram capabilă să-mi savurez singurătatea.

  Cântând de una singură, am făcut duş şi m-am aranjat… Iar când am terminat, era deja vremea să plec pentru schimbul de prânz. Am aruncat o privire prin living, sătulă să-l văd că arată a magazie de vechituri. Atunci, mi-am amintit că a doua zi era vorba să vină negustorii de antichităţi.

  Barul era puţin mai populat decât cu o seară în urmă, constatare care mi-a sporit veselia. Oarecum spre mirarea mea, în spatele barului se afla Kennedy. Arăta la fel de dichisită şi de perfectă ca regina frumuseţii care fusese, cu toate că purta blugi strâmţi şi o bluză fără mâneci, în dungi albe şi gri. Azi, se pare că eram două femei gătite.

  — Unde e Sam? Am întrebat-o. Credeam că o să fie la muncă.

  — M-a sunat de dimineaţă şi mi-a zis că e încă în Shreveport, mi-a răspuns Kennedy, privindu-mă pieziş. Bănuiesc că aniversarea lui Jannalynn a decurs foarte bine. Iar eu am nevoie să lucrez cât mai multe ore posibil, aşa că m-am bucurat să sar din pat şi să-mi fac vânt încoace.

  — Ce mai fac mama şi tatăl tău? M-am interesat. Te-au mai vizitat în ultima vreme?

  Kennedy mi-a răspuns cu un zâmbet amar.

  — Ei nu fac decât să lase totul să curgă, Sookie. Încă îşi doresc ca eu să fiu tot micuţa regină a frumuseţii şi să predau la şcoala de duminică; totuşi, mi-au trimis un cec barosan când am ieşit din închisoare. Sunt norocoasă că-i am.

  Mâinile i-au încremenit pe paharul pe care-l ştergea.

  — M-am tot întrebat, a zis, dar s-a răzgândit imediat.

  Am aşteptat-o să continue. Ştiam ce avea să urmeze.

  — M-am întrebat dacă nu cumva atentatorul o fi fost cineva din familia lui Casey, a zis apoi, foarte încet. Când l-am împuşcat pe Casey, n-am făcut decât să-mi salvez viaţa. Nu m-am gândit la familia lui sau la familia mea, la nimic altceva decât la propria-mi viaţă.

  Kennedy nu mai vorbise niciodată până acum despre asta şi o înţelegeam întru totul.

  — Cine s-ar fi gândit la altceva, decât să rămână în viaţă, Kennedy? Am replicat, tot încet, dar cu ardoare. Nimeni în toate minţile n-ar fi procedat altfel. Nu cred ca Dumnezeu ar fi vrut să te laşi omorâtă în bătaie.

  Cu toate că nu eram deloc sigură cu privire la ce-ar fi vrut Dumnezeu. Probabil că voiam să spun: Cred c-ar fi fost tâmpenia naibii să te laşi omorâtă.

  — N-aş fi scăpat atât de uşor, dacă n-ar fi ieşit în faţă femeile celelalte, mi-a zis Kennedy. Familia lui, bănuiesc, ştia că el chiar obişnuieşte să lovească femeile… Dar mă întreb dacă m-o considera şi acum vinovată. Poate, ştiind că sunt în bar, s-o fi hotărât careva dintre ei să mă omoare aici.

  — E cineva cu dublă-natură în familia lui? Am întrebat-o.

  — Doamne, nu! A exclamat Kennedy, şocată. Sunt baptişti!

  M-am străduit să nu zâmbesc, dar nu m-am putut împiedica. În clipa următoare, Kennedy a început să râdă ea însăşi de ce spusese.

  — Acum, serios, a zis. Nu cred. Tu zici că persoana care a aruncat sticla incendiară era vârcolac?

  — Sau din altă specie cu dublă-natură. Mda, aşa cred, dar nu mai spune asta pe-aici. Sam şi-aşa resimte urmările.

  Kennedy a clătinat din cap în semn de deplină aprobare, după care m-a strigat un client, să-i aduc o sticlă cu sos picant, aşa că am avut altceva cu care să-mi ocup gândurile.

  Chelneriţa care trebuia să mă schimbe a sunat să anunţe că are un cauciuc dezumflat, aşa că am mai rămas la Merlotte's două ore în plus. Kennedy, care stătea până la ora închiderii, mi-a făcut capul mare că sunt indispensabilă, până am uşuit-o cu un prosop. Şi-a lungit un pic gâtul când l-a văzut intrând pe Danny. Era clar că el se dusese acasă după serviciu ca să facă un duş şi să se bărbierească, şi, când s-a căţărat pe taburetul din faţa barului, a privit-o pe Kennedy de parcă abia acum lumea lui ar fi fost întreagă. În schimb, a zis:

  — Dă-mi o bere, dar grăbeşte-te, femeie!

  — Vrei cumva să-ţi torn berea în cap, Danny?

  — Pentru mine, nu are importanţă cum o primesc, a replicat el, după care şi-au zâmbit larg unul celuilalt.

  Imediat după lăsarea întunericului, telefonul meu a început să vibreze în buzunarul de la şorţ. Cât de repede am putut, m-am dus în biroul lui Sam. Primisem un mesaj de la Eric. „Ne vedem mai târziu”, scria. Şi atât. Însă a fost de-ajuns ca să am pe faţă un zâmbet tot restul serii, iar când am ajuns acasă, am fost nespus de fericită să-l văd pe Eric stând pe veranda din faţă, chiar dacă-mi făcuse praf bucătăria. Şi avea cu el şi un prăjitor de pâine nou-nouţ, iar cutia era legată cu o fundă roşie.

  — Cărui fapt îi datorez onoarea? Am întrebat, severă. Doar nu era să-i dau de înţeles lui Eric că aşteptasem cu nerăbdare vizita lui. Probabil că avea el o bănuială că aşa era, datorită legăturii de sânge dintre noi.

  — Nu ne-am prea distrat în ultimul timp, mi-a zis, întinzându-mi cutia.

  — În afară de când am stins eu un incendiu şi când ai atacat-o tu pe Pam? Mda, mi se pare o afirmaţie justă. Mersi pentru prăjitor, deşi nu l-aş cataloga drept distractiv. Ce ai în minte?

  — Am în minte o partidă spectaculoasă de sex, pentru mai târziu, fireşte, mi-a răspuns, ridicându-se şi venind spre mine. M-am gândit la o poziţie pe care încă n-am încercat-o.

  Nefiind atât de flexibilă ca Eric, ultima dată când încercasem ceva cu adevărat aventuros, mă alesesem cu o durere de şold care mă ţinuse trei zile. Totuşi, eram dispusă să experimentez.

  — Şi înainte de spectaculoasa partidă de sex, ce ai de gând?

  — Trebuie să facem o vizită într-un nou club dansant, mi-a răspuns, însă în vocea lui am receptat o undă de îngrijorare. Aşa l-au numit, mi-a explicat, vrând să atragă tineri cu înfăţişarea plăcută. Ca a ta.

  — Şi unde e clubul ăsta? M-am interesat. Din moment ce stătusem atâtea ore în picioare, proiectul lui nu era dintre cele mai tentante. Dar chiar trecuse destul timp de când nu ne mai distraserăm, în cuplu… În public.

  — E între Bon Temps şi Shreveport, mi-a răspuns Eric, şovăind. Victor tocmai l-a deschis.

  — A! Şi ţi se pare un lucru inteligent să apari acolo? Am replicat, dezamăgită. Programul făcut de Eric mi se părea acum absolut neatrăgător.

  Victor şi Eric erau angajaţi într-o luptă surdă. Victor Madden era reprezentantul pentru Louisiana al lui Felipe, Regele Nevadei, Arkansasului şi Louisianei. Felipe îşi avea reşedinţa în Las Vegas, iar noi (adică eu, Eric şi Pam) ne întrebam dacă nu cumva îi oferise un os atât de mare lui Victor, pur şi simplu ca să-l ştie pe acest tip ambiţios cât mai departe de teritoriul lui cel mai bogat. În adâncul inimii, îmi doream ca Victor să moară. El îşi trimisese doi dintre acoliţii de încredere, pe Bruno şi pe Corinna, să ne omoare, pe mine şi pe Pam, doar ca să-i slăbească puterile lui Eric, pe care Felipe îl păstrase, fiind cel mai eficient şerif din întregul stat.

  Însă eu şi Pam întorseserăm roata. Bruno şi Corinna erau acum două grămezi de pulbere pe marginea autostrăzii interstatale, şi nimeni nu putea dovedi că noi o făcuserăm.

  Victor împrăştiase vorba că oferă o recompensă substanţială pentru oricine i-ar fi putut da vreo informaţie despre soarta acoliţilor săi, însă nimeni nu sărise cu ceva. Numai eu, Pam şi Eric ştiam ce se întâmplase. Victor nu prea avea cum să ne acuze făţiş, fiindcă asta ar fi însemnat să recunoască faptul că el îi trimisese să ne ucidă. Era în impas.

  Era posibil ca data viitoare Victor să trimită pe cineva mai precaut şi mai atent. Bruno şi Corinna fuseseră excesiv de încrezători în propriile forţe.

  — Nu e inteligent să mergem în clubul acela, dar n-avem de ales, mi-a răspuns Eric. Victor mi-a ordonat să-mi fac apariţia acolo, împreună cu soţia. Dacă nu merg cu tine, o să-şi închipuie că mi-e frică de el.

  M-am gândit la toate acestea în timp ce scotoceam prin şifonier, încercând să găsesc ceva care să dea bine într-un club dansant la modă. Eric se lungise pe pat, cu mâinile sub cap.

  — Uitasem, am ceva în maşină, a exclamat deodată şi s-a repezit ca un fulger afară pe uşă. În câteva clipe, era înapoi, aducând cu el o vestimentaţie pusă pe umeraş şi învelită într-o folie de plastic transparentă.

  — Ce-i cu asta? M-am mirat. Doar nu e ziua mea!

  — Nu mai au voie vampirii să le facă daruri iubitelor?

  Am fost nevoită să-i zâmbesc.

  — Păi da, au, am zis.

  Ador darurile. Prăjitorul de pâine însemnase o despăgubire. Aceasta, în schimb, era o surpriză. Am înlăturat cu grijă învelişul de plastic. Veşmântul de pe umeraş era o rochie. Probabil.

  — Asta e… asta e tot? Am întrebat, ridicând-o la nivelul ochilor. Avea un guler negru în formă de U – un U mare, atât în faţă, cât şi în spate – restul fiind în nuanţa bronzului, strălucitor şi plisat, ca şi cum ar fi fost mai multe panglici late cusute laolaltă. În fine, nu chiar atât de multe. Vânzătoarea îi lăsase eticheta cu preţul pe ea. Am încercat s-o trec cu vederea, dar n-am reuşit, şi mi-a picat falca văzând-o. Puteam să-mi cumpăr şase, poate chiar zece rochii din Wal-Mart, sau trei din Dillard's, cu banii ăştia.

  — O să arăţi minunat, mi-a zis Eric, zâmbind şi arătându-şi colţii. O să mă invidieze cu toţii.

  Cine nu s-ar simţi bine auzind aşa ceva?

  Am ieşit din baie şi m-am pomenit că noul meu amic, Immanuel, apăruse iar în casa mea. Îşi instalase un mic atelier de coafură şi machiaj pe măsuţa mea de toaletă. Mi se părea foarte ciudat să văd încă un bărbat în dormitorul meu. Immanuel părea să fie într-o dispoziţie mult mai veselă astă-seară. Până şi tunsoarea lui neobişnuită părea mai interesantă. În timp ce Eric îl urmărea cu o privire într-atât de atentă, încât dădea impresia că l-ar considera pe Immanuel un potenţial asasin, slăbănogul coafor mi-a tapat părul, mi l-a ondulat şi apoi m-a machiat. De când eram fetiţă, împreună cu Tara, nu mă mai simţisem atât de bine în faţa unei oglinzi. După ce şi-a terminat Immanuel treaba, arătam… Strălucitoare şi încrezătoare.

  — Mulţumesc, i-am zis, întrebându-mă unde dispăruse adevărata Sookie.

  — Cu plăcere, mi-a răspuns Immanuel, cu toată seriozitatea. Ai un ten grozav. Îmi place să lucrez cu tine.

  Nimeni nu-mi mai spusese vreodată aşa ceva, şi singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost:

  — Lasă-mi, te rog, o carte de vizită.

  Immanuel a scos una din buzunar şi a rezemat-o de o domnişoară din porţelan, atât de iubită de bunica. Alăturarea aceasta m-a întristat un pic. Avusesem un drum lung de bătut până să mă consolez în privinţa morţii ei.

  — Ce mai face sora ta? L-am întrebat, dacă tot aveam gânduri triste.

  — Azi i-a mers foarte bine, mi-a răspuns Immanuel. Mulţumesc pentru întrebare.

  Deşi n-a privit spre Eric în timp ce mi-a răspuns, l-am observat pe Eric că-şi întoarce capul în altă parte, cu dinţii strânşi. Enervat.

  După ce şi-a strâns catrafusele, Immanuel a plecat, iar eu am găsit un sutien fără bretele şi un chilot tanga – ceea ce detestam, dar cine ar vrea să i se vadă dungile chilotului pe sub o rochie ca asta?

  — Şi am început să mă aranjez. Din fericire, aveam o pereche bună de pantofi negri cu toc. Ştiam că sandalele cu barete s-ar fi potrivit mai bine cu rochia, dar şi pantofii cu toc trebuiau să meargă.

  Eric a fost chiar foarte atent cât timp m-am îmbrăcat.

  — Cât e de fin, mi-a zis, plimbându-şi mâna pe piciorul meu, de jos în sus.

  — Hei, dacă mai faci asta, nu mai ajungem la club, şi toate pregătirile au fost de pomană!

  N-aveţi decât să spuneţi că sunt penibilă, dar chiar îmi doream să mă vadă şi alţii în afară de Eric, ca să-mi dau seama de efectul general exercitat de rochia nouă, coafura proaspătă şi machiajul de calitate.

  — Nu întru totul de pomană, a replicat el; totuşi, a început să se schimbe în hainele pentru petrecere. I-am împletit frumos părul şi i l-am legat cu o panglică neagră. Arăta ca un corsar scăpat în oraş.

  Ar fi trebuit să fim fericiţi, entuziasmaţi de noua noastră ieşire împreună, să aşteptăm cu nerăbdare momentul în care vom dansa în club. Nu puteam să-mi dau seama ce gândea Eric în timp ce ne îndreptam spre maşina lui, însă ştiam că nu era deloc bucuros de ceea ce făceam sau de locul în care mergeam.

  Nici eu.

  M-am hotărât să mai domolesc agitaţia printr-o scurtă conversaţie lejeră.

  — Cum mai merg treburile cu vampirii cei noi? L-am întrebat.

  — Vin doar când e cazul şi-şi văd de ale lor, mi-a răspuns el, lipsit de entuziasm.

  Era vorba despre trei vampiri care ajunseseră pe teritoriul lui Eric după nenorocirea cu Katrina, şi-i ceruseră permisiunea să rămână în Districtul 5, deşi voiseră să se stabilească în Minden, nu chiar în Shreveport.

  — Ce nu e-n regulă cu ei? Am vrut să ştiu. Nu pari prea entuziasmat de sporirea efectivului.

  M-am urcat pe locul meu, iar Eric a ocolit maşina.

  — Palomino se descurcă destul de bine, mi-a mărturisit, cam în silă, urcându-se la volan. În schimb, Rubio e un prost, iar Parker e slab.

  Nu-i cunoşteam pe cei trei îndeajuns de bine, cât să-i pun sub semnul întrebării afirmaţiile. Palomino, cunoscută doar sub acest nume, era o tânără şi atrăgătoare femeie-vampir, cu un colorit ciudat: tenul bronzat natural, însă părul de un blond pal. Rubio Hermosa era chipeş, însă – eram nevoită să-i dau dreptate lui Eric – era un tip şters, care niciodată nu avea prea multe de spus. Iar Parker era, după moarte, la fel de tocilar pe cât fusese în viaţă şi, deşi îmbunătăţise sistemul informatic de la Fangtasia, părea că se teme şi de propria-i umbră.

  — Vrei să discutăm despre cearta dintre tine şi Pam? L-am întrebat, după ce mi-am încheiat centura de siguranţă. În locul obişnuitei sale Corvette, Eric îşi luase Lincolnul Town Car de la Fangtasia. Era incredibil de confortabil şi, dat fiind felul în care conducea el când era în Corvette, mă bucuram ori de câte ori ieşeam seara în Lincoln.

  — Nu, mi-a răspuns Eric.

  Dintr-odată, l-am văzut căzând pe gânduri, neliniştit.

  L-am aşteptat să detalieze.

  Voiam să aud mai multe.

  — Foarte bine, am zis, străduindu-mă din greu să recâştig senzaţia de plăcere pe care mi-o dădea faptul că ieşeam în oraş cu un bărbat superb. Oki-doki. Fie cum vrei. Dar sunt de părere că partida de sex va fi mai puţin încinsă, dacă eu îmi fac griji pentru tine şi Pam.

  Replica mea frivolă mi-a atras o privire întunecată.

  — Ştiu că Pam vrea să creeze un nou vampir, am zis. Înţeleg că e implicat aici şi elementul timp.

  — Immanuel ar fi trebuit să-şi ţină gura, a comentat Eric.

  — E plăcut să mai existe şi cineva dispus să-mi ofere informaţii direct legate de persoanele la care ţin, i-am atras atenţia.

  Mai trebuia să-i şi desenez?

  — Sookie, Victor mi-a zis că n-am voie să-i acord lui Pam permisiunea de a-şi crea un vlăstar, a zis Eric, însă imediat şi-a închis gura, maxilarele pocnind ca o capcană de oţel.

  Aha!

  — Înţeleg că regii deţin controlul asupra reproducerii, am rostit, precaută.

  — Da. Controlul absolut. Dar înţelegi că Pam îmi face viaţa un iad din pricina asta, şi Victor la fel, nu?

  — Dar Victor nu e rege cu adevărat, nu-i aşa? Poate dacă te-ai duce direct la Felipe…?

  — De fiecare dată când trec peste Victor, găseşte câte o modalitate să mă pedepsească.

  Nu mai avea rost să continuăm discuţia. Eric era prins la mijloc în toată povestea.

  Aşa că, pe durata drumului spre clubul lui Victor, despre care Eric îmi spusese că se numeşte Vampire's Kiss, am vorbit despre vizita de a doua zi a negustorilor de antichităţi. Mai erau multe alte subiecte pe care mi-ar fi plăcut să le discutăm, însă ţinând cont de poziţia copleşitor de grea în care se găsea Eric, n-am vrut să-l împovărez şi cu problemele mele. Plus că aveam încă senzaţia că, deocamdată, nu ştiam totul despre situaţia lui Eric.

  — Eric, i-am zis, dându-mi seama că suna prea brusc şi cu prea multă insistenţă, tu nu-mi spui chiar tot despre afacerile tale, este?

  — Este, mi-a răspuns, fără vreo clipă de ezitare. Dar asta din mai multe motive, Sookie. Cel mai important ar fi că multe dintre ele nu ţi-ar produce decât griji, iar celelalte ar putea să te pună în primejdie. Cunoaşterea nu înseamnă întotdeauna putere.

  Buzele mi s-au crispat şi am refuzat să-l privesc. Reacţie copilărească, ştiu, dar nu-l credeam în totalitate.

  După o clipă de tăcere, a adăugat:

  — Mai e şi faptul că nu sunt obişnuit să le împărtăşesc oamenilor preocupările mele de zi cu zi şi mi-e greu să-mi încalc obiceiul după o mie de ani.

  Corect. Şi niciunul dintre secretele acestea nu-mi afecta viitorul. Corect. În mod clar, Eric a interpretat calmul meu încăpăţânat ca pe o încuviinţare obligatorie, fiindcă trăsese concluzia că momentul de tensiune trecuse.

  — Dar tu îmi spui tot, iubito, nu-i aşa? M-a întrebat, şăgalnic.

  L-am privit fix, fără să-i răspund.

  Eric nu se aşteptase la aşa ceva.

  — Nu-mi spui? M-a întrebat, şi n-am reuşit să descifrez chiar totul din vocea lui. Dezamăgire, îngrijorare, o undă de supărare… Şi un val de excitaţie. Cam multe ca să încapă în două cuvinte, însă jur că toate astea se regăseau acolo. Asta ar fi o întorsătură neaşteptată, a murmurat el. Şi, cu toate astea, mai spunem că ne iubim.

  — Aşa spunem, l-am aprobat. Şi eu chiar te iubesc, însă încep să înţeleg că iubirea nu înseamnă să-i împărtăşeşti celuilalt atât de multe cât aş fi crezut.

  N-a avut nimic de comentat la asta.

  În drum spre noul club dansant am trecut pe lângă Vic's Redneck Roadhouse, şi chiar de pe autostrada interstatală am putut să văd că parcarea era plină ochi.

  — Rahat, am exclamat. Uite unde e toată clientela de la Merlotte's. Oare ce au ei şi noi nu avem?

  — Distracţie. Noutatea localului. Chelneriţe în pantalonaşi sexy şi bluze fără umeri, a început să-mi enumere Eric.

  — A, încetează, am zis, dezgustată. La atâtea necazuri care decurg din faptul că Sam e teriantrop şi toate celelalte chestii, nu ştiu cât timp o să mai reziste Merlotte's.

  Am simţit că Eric era încântat.

  — A, şi atunci tu n-ai mai avea serviciu, a replicat, cu falsă compătimire. Ai putea să lucrezi pentru mine, la Fangtasia.

  — Nu, mulţumesc, am replicat imediat. N-aş suporta să le văd pe adoratoarele colţilor făcându-şi apariţia seară de seară, dorindu-şi mereu ce n-ar trebui să aibă. Pur şi simplu, mi se pare ceva trist şi nepotrivit.

  Eric mi-a aruncat o privire, deloc mulţumit de răspunsul meu rapid.

  — Aşa îmi câştig eu banii, Sookie, de pe urma viselor perverse şi a fanteziilor oamenilor. În majoritatea lor, sunt turişti care vin la Fangtasia o dată sau de două ori, după care se întorc în Minden sau în Emerson şi le povestesc vecinilor despre incursiunile lor în lumea sălbatică. Sau vin de la baza Forţelor Aeriene, ca să arate cât sunt de duri, fiindcă beau într-un bar de vampiri.

  — Înţeleg asta. Şi ştiu că dacă adoratoarele colţilor n-ar veni la Fangtasia, şi-ar găsi alt loc în care să se dea pe lângă vampiri. Dar nu cred că mi-ar plăcea o ambianţă ca asta în fiecare zi.

  Eram mândră de mine pentru că-mi venise în minte un termen ca „ambianţă”.

  — Şi-atunci, ce-o să faci? Dacă Merlotte's s-ar închide?

  Era o întrebare bună, la care ar fi fost cazul să mă gândesc serios.

  — Aş încerca să-mi găsesc o altă slujbă de chelneriţă, i-am răspuns, poate la Crawdad Diner. Bacşişul n-ar fi la fel de bun ca la bar, însă n-aş mai avea atâta bătaie de cap. Şi poate aş încerca să urmez nişte cursuri pe internet, ca să-mi fac rost de o diplomă. Ar fi drăguţ să-mi completez educaţia.

  A urmat un moment de tăcere.

  — N-ai pomenit nimic de străbunicul tău şi de legătura pe care-ai putea s-o reiei cu el, mi-a atras atenţia Eric. Ar avea grijă să nu duci lipsă de nimic.

  — Nu sunt sigură că aş putea, am zis, surprinsă. Să iau legătura cu el, adică. Bănuiesc că ar şti Claude cum să fac. De fapt, sunt sigură că ştie. Dar Niall mi-a dat de înţeles foarte limpede că n-ar fi deloc bine să ţinem legătura.

  A venit rândul meu să rămân pe gânduri câteva clipe.

  — Eric, tu crezi că există vreun motiv ascuns pentru care a venit Claude să stea la mine?

  — Evident că există; ca şi în cazul lui Dermot, a încuviinţat Eric, fără pic de ezitare. Mă mir doar că întrebi.

  Nu pentru prima oară, mă simţeam nepregătită pentru sarcina de a înfrunta greutăţile propriei mele vieţi. M-am luptat cu un val de autocompătimire, de amărăciune, în timp ce mă forţam să înţeleg cuvintele lui Eric. Bănuisem şi eu acelaşi lucru, desigur, şi tocmai acesta fusese motivul pentru care-l întrebasem pe Sam dacă lumea se poate schimba cu adevărat. Claude fusese totdeauna un maestru al egoismului, un prinţ al dezinteresului. De ce s-ar fi schimbat? A, sigur, îi era dor să se afle în prezenţa altor zâne, mai ales acum, după ce-i muriseră surorile. Dar de ce-ar fi venit să locuiască împreună cu cineva care avea atât de puţin sânge de zână, ca mine (mai ales că fusesem indirect răspunzătoare de moartea lui Claudine), dacă n-ar fi avut şi altceva în minte?

  Mobilul lui Dermot era la fel de impenetrabil. Ar fi fost uşor să presupun că Dermot avea acelaşi caracter ca Jason, fiindcă semănau atât de mult pe dinafară, însă învăţasem (din amarele mele experienţe) ce se-ntâmpla când mă bazam pe presupuneri.

  Dermot fusese timp îndelungat sub înrâurirea unui farmec, unul care-l transformase într-un nebun, dar chiar şi în timp ce fusese învăluit de ceaţa mentală a vrăjii, Dermot încercase să facă bine. Cel puţin, aşa îmi spusese mie, dar aveam dovezi prea vagi care să ateste că era adevărat.

  Încă meditam pe tema credulităţii mele, când am cotit pe un drum lateral, în pustietate. Se zărea strălucirea luminilor de la Vampire's Kiss, care, evident, era ţinta noastră.

  — Nu te temi că lumea care se îndreaptă spre Shreveport, ca să meargă la Fangtasia, s-ar putea opri aici, dacă ar vedea clubul? L-am întrebat.

  — Ba da.

  Pusesem o întrebare stupidă, aşa că i-am acordat circumstanţe atenuante pentru faptul că fusese atât de concis. Eric sigur cugetase la consecinţele financiare, încă de când cumpărase Victor clădirea. Totuşi, nu mă simţeam pregătită să-i mai fac lui Eric şi alte concesii. Alcătuiam un cuplu, aşa că el trebuia ori să-şi împartă întreaga viaţă cu mine, ori să mă lase să-mi văd singură de grijile mele. Nu era uşor să fii legată cu lanţuri de Eric. I-am aruncat o privire, dându-mi seama cât de prostesc ar fi sunat în urechile oricăreia dintre adoratoarele colţilor de la Fangtasia. Eric era, în mod sigur, unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi din câţi văzusem vreodată. Era puternic, inteligent şi fantastic la pat.

  În clipa de faţă, o tăcere de gheaţă se aşternuse între mine şi acest bărbat puternic, inteligent şi apetisant, iar tăcerea aceasta s-a păstrat până când a parcat maşina. A fost greu să găsească un loc, ceea ce l-a enervat şi mai tare. Asta nu era greu de dedus.

  Din moment ce fusese convocat, regulile politeţii ar fi cerut ca lui Eric să i se rezerve un loc în faţa intrării… Sau să i se dea undă verde pentru uşa din spate. Mai era şi o inevitabilă dovadă vie a faptului că la Vampire's Kiss era atât de aglomerat, încât cu greu puteai să găseşti un loc de parcare.

  Aoleu!

  M-am străduit să-mi alung propriile griji. Aveam nevoie să mă concentrez asupra problemelor pe care ne pregăteam să le înfruntăm. Victor nu-l agrea pe Eric, nici nu avea încredere în el, iar sentimentele erau reciproce. De când Victor fusese pus să răspundă de Louisiana, poziţia lui Eric, de unic bastion rămas din epoca reginei Sophie-Anne, devenise din ce în ce mai precară. Iar eu eram destul de convinsă că reuşisem să-mi continui nevătămată viaţa doar datorită faptului că Eric mă trăsese pe sfoară, făcându-mă să mă căsătoresc cu el sub ochii vampirilor.

  Eric, cu buzele strânse, a ocolit maşina şi a venit să-mi deschidă portiera. Puteam să-mi dau seama că folosea această manevră ca pe o modalitate de a cerceta eventualele primejdii din parcare. Se postase astfel încât să se interpună între mine şi club, iar când mi-am scos picioarele afară din Town Car, m-a întrebat:

  — Cine e în parcare, iubito?

  M-am ridicat în picioare, închizând ochii ca să mă concentrez. Mi-am pus mâna peste a lui, rămasă pe marginea portierei. Prin aerul cald al nopţii, cu un vânt slab unduindu-mi părul, mi-am trimis în cercetare simţurile suplimentare.

  — O pereche care face sex într-o maşină, cu două rânduri mai încolo, i-am răspuns în şoaptă. Un bărbat care vomită după camioneta neagră din cealaltă parte a parcării. Două cupluri care tocmai sosesc, într-un Escalade. Un vampir lângă uşa clubului. Alt vampir, apropiindu-se repede.

  Atunci când vampirii intră în alarmă, nu e chip să te înşeli. Colţii lui Eric au ţâşnit la iveală, întregul trup i s-a încordat, iar el s-a răsucit brusc, să privească în jur.

  — Stăpâne, s-a auzit atunci vocea lui Pam, care a apărut din umbra unui SUV impozant.

  Eric s-a destins şi, treptat, m-am destins şi eu. Indiferent ce motiv i-ar fi determinat pe cei doi să se încaiere la mine acasă, astă-seară era lăsat deoparte.

  — Am venit, aşa cum mi-ai poruncit, a murmurat Pam, iar vântul nopţii, care se înteţise, i-a spulberat cuvintele. Chipul îi părea neobişnuit de întunecat.

  — Pam, vino la lumină, i-am zis.

  A venit, cu toate că, desigur, nu era obligată să mi se supună.

  Nuanţa aceea întunecată de sub pielea albă a lui Pam era rezultatul unei bătăi. Vampirii nu se învineţesc chiar la fel ca noi şi se vindecă repede… Dar atunci când sunt loviţi cu putere, mai poţi să vezi semnele pentru puţin timp.

  — Ce ţi s-a întâmplat? A întrebat-o Eric.

  Vocea îi suna total seacă, lucru care ştiam că înseamnă ceva foarte rău.

  — Le-am spus paznicilor de la uşă că am nevoie să intru, ca să mă asigur că Victor ştie de sosirea voastră. Un pretext ca să verific dacă înăuntru am fi în siguranţă.

  — Şi ei te-au împiedicat.

  — Da.

  Deodată, s-a iscat o pală de vânt, făcând să danseze aerul nopţii prin parcarea urât mirositoare. Mi-a spulberat părul, suflându-mi-l peste faţă. Eric şi-l legase pe-al lui la ceafă, însă Pam a fost nevoită să şi-l prindă cu mâna. Eric îi dorea de luni de zile moartea lui Victor, şi-mi pare rău că trebuie să recunosc că şi eu simţeam acelaşi lucru. Nu doar îngrijorarea şi mânia lui Eric mi se transmiteau: eu însămi eram conştientă cât ni s-ar fi îmbunătăţit viaţa dacă Victor dispărea.

  Mă schimbasem mult. În astfel de momente, eram atât de tristă, dar şi uşurată de faptul că mă puteam gândi la moartea lui Victor nu numai fără scrupule, ci şi cu un entuziasm pozitiv. Hotărârea mea de a rămâne în viaţă şi de a le asigura supravieţuirea celor la care ţineam era mai puternică decât religia atât de preţuită de mine.

  — Trebuie să intrăm, altfel o să trimită pe cineva după noi, a rostit Eric în cele din urmă, şi ne-am îndreptat în tăcere spre uşa clubului.

  Nu ne mai lipsea decât o melodie agresivă pe fundal, ceva ameninţător şi rece, cu multă percuţie, ca să marcheze „Intrarea în capcană a vampirilor musafiri şi a însoţitoarei lor umane”. Totuşi, muzica din club nu se sincroniza cu mica noastră dramă: „Hips Don't Lie” nu e tocmai o muzică beligerantă.

  Am trecut pe lângă un bărbos care stropea cu furtunul pietrişul din apropierea intrării. Încă se vedeau pete întunecate de sânge. Pam a pufnit cu dispreţ.

  — Nu e al meu, a murmurat ea.

  Vampirul de serviciu la intrare era o brunetă vânjoasă, purtând un colier din piele cu ţinte şi o bustieră tot din piele, cu un tutu (jur pe Dumnezeu) şi cizme de motociclist. Numai fusta cu volănaşe părea străină de context.

  — Şerif Eric, a rostit ea, într-o engleză cu accent pronunţat. Eu sunt Ana Lyudmila. Vă doresc bun-venit la Vampire's Kiss.

  Pe Pam n-a învrednicit-o nici măcar cu o privire, iar pe mine, cu atât mai puţin. Mă aşteptam în destul de mare măsură să fiu ignorată, însă desconsiderarea pe care o arăta faţă de Pam era o insultă, mai ales după ce Pam avusese deja o ciocnire cu personalul clubului. Un astfel de comportament putea fi scânteia care să-i inflameze temperamentul lui Pam, ceea ce mi-am închipuit că era şi intenţia. Dacă Pam şi-ar fi ieşit din pepeni, noii vampiri ar fi avut un pretext legitim ca s-o omoare. În schimb, ţinta de pe spatele lui Eric presupunea eforturi mai mari.

  Fireşte, eu nici măcar nu intram în calculele lor, fiindcă nu-şi puteau închipui de ce ar fi capabilă o fiinţă umană împotriva puterii şi vitezei vampirilor. Şi, din moment ce nu eram Superwoman, era posibil ca ei să aibă dreptate. Nu ştiam sigur câţi dintre vampiri aveau habar că nu sunt întru totul umană, sau măcar cât de mult le păsa de faptul că aveam în mine o părticică de zână. Doar nu-mi etalasem vreodată puterile de zână. Valoarea mea rezida în calităţile telepatice şi în legătura cu Niall. După ce Niall părăsise lumea aceasta în favoarea celei a zânelor, mă aşteptasem ca această valoare a mea să descrească proporţional. Totuşi, Niall se putea hotărî să revină dintr-un moment în altul în lumea umană, iar eu eram soţia lui Eric, după tipicul vampiresc. Aşa că, în cazul unui conflict făţiş, Niall ar fi fost de partea lui Eric. Cel puţin, aceasta era speranţa mea cea mai mare. Cu zânele, cine poate şti? Venise timpul să mă afirm eu însămi.

  I-am pus mâna pe umăr lui Pam şi am bătut-o uşurel. Parcă atingeam o stâncă. Am zâmbit spre Ana Lyudmila.

  — Bună, am zis, voioasă ca o majoretă îndopată cu amfetamine. Eu sunt Sookie. Sunt măritată cu Eric. Bănuiesc că nu ştiai, nu? Iar ea este Pam, vlăstarul lui Eric şi puternica lui mână dreaptă. Cred că nici asta nu ştiai, este? Fiindcă, altfel, faptul că nu ne-ai salutat aşa cum se cuvine ar fi pur şi simplu o grosolănie, am încheiat, radioasă.

  Cu o figură de parcă aş fi silit-o să înghită o broască vie, Ana Lyudmila a replicat:

  — Bun-venit, soţie umană a lui Eric şi slăvită luptătoare Pam. Îmi cer scuze pentru neglijenţa de a nu vă fi întâmpinat corespunzător.

  Pam o fixa pe Ana Lyudmila cu o privire de parcă s-ar fi întrebat cât timp i-ar trebui ca să-i smulgă genele, una câte una. I-am tras un ghiont amical în umăr.

  — Nu-i nimic, Ana Lyudmila, i-am zis. Aici merge.

  Pam şi-a întors spre mine privirea aprigă şi tot ce-am putut să fac a fost să nu tresar. Şi, ca să sporească tensiunea, Eric imita perfect o uriaşă stâncă albă. I-am adresat o privire foarte încărcată de semnificaţii.

  Era imposibil ca Ana Lyudmila să fi bătut-o pe Pam. Nu avea suficientă vlagă pentru aşa ceva. În plus, arăta bine şi eram întru totul convinsă că, dacă s-ar fi atins vreun vampir de Pam, s-ar fi văzut limpede urmările.

  — Cred că stăpânul tău ne aşteaptă, a spus Eric, după câteva clipe.

  În tonul lui era o mustrare blândă. Avea grijă ca impresionantul lui autocontrol să iasă în evidenţă.

  Dacă Ana Lyudmila ar fi putut să se înroşească, sunt sigură că asta i s-ar fi întâmplat.

  — Da, desigur, a încuviinţat. Luis! Antonio!

  Doi bărbaţi tineri, bruneţi şi musculoşi, s-au desprins din mulţime. Purtau pantaloni scurţi şi cizme din piele. Atât. OK, lucrătorii de la Vampire's Kiss aveau o ţinută diferită. Presupuneam că Ana Lyudmila îşi urma propriile fantezii vestimentare, însă din câte se părea, toţi vampirii de serviciu erau obligaţi să îmbrace costumaţii de oamenii peşterilor – sclavi sexuali. Cel puţin, aceasta bănuiam că era intenţia.

  — Urmaţi-ne, vă rugăm, ne-a zis Luis, cel mai înalt dintre ei, într-o engleză cu accent puternic.

  Avea inele în sfârcuri, ceea ce nu mai văzusem până acum, şi fireşte că m-am pomenit ispitită să-l privesc mai îndeaproape. Dar, conform principiilor mele, era de prost-gust să te holbezi la cineva, oricât de ostentativ şi-ar fi etalat gusturile.

  Antonio nu reuşea să ascundă faptul că Pam îl impresionase, însă acesta nu l-ar fi împiedicat să ne omoare, dacă aşa i-ar fi ordonat Victor. I-am urmat pe înrobiţii Gemeni Bobbsey5, traversând aglomeratul ring de dans. Daţi-mi voie să precizez că pantalonii aceia scurţi, din piele, erau de poveste, priviţi din spate. Iar imaginile cu Elvis care împodobeau pereţii erau şi ele educative. Nu ţi se întâmplă prea des să nimereşti într-un club de vampiri cu tematică de sclavie în combinaţie cu Elvis şi casă de toleranţă.

  La rândul ei, Pam admira decorul, însă nu cu obişnuitul ei amuzament sarcastic. În mintea ei păreau să se petreacă mai multe.

  — Ce-ţi mai fac cei trei prieteni? L-a întrebat ea pe Antonio. Cei care nu mi-au dat voie să intru.

  El i-a răspuns cu un zâmbet crispat, şi am avut senzaţia că vampirii răniţi nu se numărau printre favoriţii lui.

  — Primesc sânge de la donatori, într-o cameră din spate, a răspuns el. Cred că lui Pearl i s-a vindecat braţul.

  În timp ce mergea în faţa mea prin sala aceea zgomotoasă, Eric examina clubul privind aparent nepăsător. Pentru el, era important să pară în largul său, ca şi cum era convins că şeful lui nu-i dorea nicidecum răul. De asta puteam să-mi dau seama prin intermediul legăturii dintre noi. Din moment ce de mine nu-i păsa nimănui, eram liberă să privesc oriunde voiam… Deşi speram că o fac cu un aer îndeajuns de indiferent.

  Erau cel puţin douăzeci de băutori de sânge în Vampire's Kiss, mai mulţi decât adunase vreodată laolaltă Eric în Fangtasia. Dar mai erau şi mulţi oameni. Habar n-aveam care putea să fie capacitatea clădirii, însă eram destul de convinsă că fusese depăşită. Eric şi-a întins în spate mâna rece, şi eu i-am prins-o. M-a tras înainte, m-a cuprins de umeri cu braţul stâng, iar Pam s-a apropiat din urmă. Eram în alertă de gradul patru, cod portocaliu, sau cine mai ştie ce era înainte de explozie, încordarea îl făcea pe Eric să vibreze ca o coardă de chitară abia ciupită.

  Şi atunci, am observat şi sursa.

  Victor stătea în fundul sălii, într-un fel de separeu pentru VIP-uri. Pe laturile acestuia se întindeau uriaşe banchete din catifea roşie, pătrăţoase, iar în centru era obişnuita masă scundă, presărată cu poşete micuţe, pahare pe jumătate golite şi dolari. Victor era, categoric, punctul central al grupării, cu braţele petrecute pe după umerii tânărului şi tinerei care-l încadrau. Tabloul era imaginea vie a celor mai negre temeri ale oamenilor conservatori: vampirul corupt, seducându-i pe tinerii Americii, atrăgându-i către orgiile bisexualităţii şi hrănirii cu sânge. Mi-am plimbat privirea de la o făptură însufleţită la cealaltă. Cu toate că aveam în faţă un bărbat şi o femeie, cei doi aveau înfăţişări uluitor de asemănătoare. Pătrunzându-le în gânduri, am descoperit degrabă că amândoi erau consumatori de droguri, aveau peste douăzeci şi unu de ani şi trecuseră prin experienţe sexuale. M-am simţit un pic întristată pentru ei, însă ştiam că eu eram răspunzătoare. Cu toate că încă nu-şi dădeau seama, pentru Victor nu erau decât posesiuni. Poziţia le era pe potriva vanităţii.

  Mai era o fiinţă umană în separeu, o tânără femeie care stătea singură. Era îmbrăcată într-o rochie albă cu fusta amplă, iar ochii ei căprui o fixau cu disperare pe Pam. Femeia era, în mod evident, îngrozită de compania în care se afla. Cu un minut în urmă, aş fi fost în stare să pariez că Pam nu s-ar fi putut simţi mai furioasă şi mai nefericită decât era, însă m-aş fi înşelat.

  — Miriam, a şoptit ea.

  O, Iisuse, Păstor al Iudeii! Aceasta era femeia pe care voia Pam s-o transforme, femeia dorită ca vlăstar al ei. Probabil că Miriam era femeia cea mai bolnavă pe care am văzut-o vreodată în afara unui spital. Totuşi, îşi înfoiase părul şaten-deschis ca pentru petrecere, şi se machiase, deşi cosmeticele ieşeau în evidenţă pe un chip atât de palid, încât până şi buzele păreau albe.

  Pe chipul lui Eric nu se citea nimic, însă l-am simţit forţându-se, luptându-se să-şi menţină o înfăţişare impasibilă şi gândurile limpezi.

  Câteva puncte câştigate de Victor, pentru această surprinzătoare capcană.

  Luis şi Antonio, după ce ne-au condus, s-au postat la intrarea în separeul pentru VIP-uri. Nu ştiu dacă o făceau ca să ne ţină pe noi înăuntru sau să împiedice intrarea altora. Mai eram protejaţi şi de siluetele din carton înfăţişându-l pe Elvis, cel puţin în mărime naturală. Nu mă impresionau. Cunoscusem originalul.

  Victor ne-a primit cu un zâmbet minunat, alb, cu dinţii dezveliţi, la fel de strălucitor ca al unei gazde de talk-show.

  — Eric, mă bucur că te văd în noul meu local! Îţi place decorul? A întrebat, făcând o mişcare unduitoare cu mâna, prin care cuprindea întregul club.

  Cu toate că Victor nu e un bărbat înalt, se vedea clar că era regele acestui castel şi că savurează fiecare clipă. Aplecându-se în faţă, şi-a luat paharul de pe măsuţa scundă.

  Până şi paharul era spectaculos: întunecat, ceţos, înalt şi îngust. Se potrivea cu „decorul” care-l făcea pe Victor atât de mândru. Aş fi zis (dac-aş fi avut ocazia să-l descriu faţă de altcineva, ceea ce în momentul de faţă mi se părea destul de improbabil) că era de bordel din perioada timpurie: mult lemn de culoare închisă, tapet textil, piele şi catifea roşie. Mie mi se părea greoi şi împopoţonat; poate că aveam prejudecăţi. Cei care se roteau pe ringul de dans dădeau impresia că le place la Vampire's Kiss, indiferent cum era decorat. Orchestra era alcătuită din vampiri, aşa că era grozavă. Cântau câte o piesă la modă, după care treceau la un rock mai melancolic. Şi, din moment ce era posibil ca instrumentiştii să fi cântat alături de Robert Johnson şi Memphis Minnie6, avuseseră la dispoziţie destule decenii în care să exerseze.

  — Sunt uimit, a răspuns Eric, pe un ton complet lipsit de inflexiuni.

  — Scuză-mi proastele maniere! Te rog, stai jos, l-a invitat Victor. Însoţitorii mei sunt… Cum îţi zice, dulceaţă? A întrebat-o pe fată.

  — Mindy Simpson, a răspuns ea, cu un zâmbet cochet. Iar el e soţul meu, Mark Simpson.

  Eric i-a salutat printr-o clipire iute din ochi. Eu şi Pam nici măcar nu fuseserăm incluse în jocul conversaţiei, aşa că n-am fost nevoite să reacţionăm în nici un fel.

  Pe tânăra palidă, Victor n-a mai prezentat-o. Era evident că păstrează atuul pentru final.

  — Văd că ai venit cu draga ta soţie, a comentat Victor, în timp ce noi, cei proaspăt sosiţi, ne pregăteam să ne aşezăm pe bancheta lungă, în dreapta lui Victor. Nu era atât de confortabilă pe cât sperasem, iar adâncimea pernelor nu era în armonie cu lungimea picioarelor mele. În decupajul în mărime naturală din dreapta mea, Elvis era îmbrăcat cu celebrul costum alb. Şic.

  — Mda, sunt aici, am răspuns, posomorâtă.

  — Şi cu faimosul tău secund, Pam Ravenscroft, a continuat Victor, ca şi cum ar fi vrut să precizeze identităţile pentru un microfon ascuns.

  L-am strâns de mână pe Eric. El nu putea să-mi citească gândurile, ceea ce (doar în momentul de faţă) mi se părea că e păcat. Se întâmplau aici o grămadă de lucruri despre care noi n-aveam habar. În ochii vampirilor, ca soţie umană a lui Eric, treceam în destul de mare măsură ca o concubină de rangul întâi. Titlul de „soţie” îmi oferea un oarecare statut şi protecţie, făcându-mă teoretic intangibilă pentru alţi vampiri şi slujitorii lor. Nu eram tocmai mândră de faptul că eram un cetăţean de mâna a doua, însă de îndată ce înţelesesem motivul pentru care Eric mă atrăsese prin vicleşug în această relaţie, începusem să mă împac, treptat, cu titlul. Acum, era vremea să-i ofer în schimb lui Eric puţin sprijin.

  — De cât timp s-a deschis Vampire's Kiss? L-am întrebat, jovială, pe detestabilul Victor. Aveam atâţia ani de experienţă când venea vorba să par bucuroasă, fără să fiu în realitate, şi eram regina trăncănelii.

  — Nu mi-ai văzut toate anunţurile publicitare premergătoare? Numai de trei săptămâni, dar până acum a fost un mare succes, mi-a răspuns Victor, abia acordându-mi o privire în treacăt. Nu era deloc interesat de mine ca persoană, absolut deloc. Nici măcar din punct de vedere sexual. Cu alte cuvinte, absenţa mi-ar fi fost mai remarcată decât prezenţa.

  De vreme ce catadicsea să stea de vorbă cu mine, m-am gândit să profit de ocazie.

  — Vă petreceţi mult timp aici? Mă surprinde că nu au nevoie de dumneavoastră mai des prin New Orleans.

  Tranc! Am aşteptat răspunsul său, cu un zâmbet netulburat.

  — Sophie-Anne a considerat nimerit să rămână permanent în New Orleans, însă eu văd guvernarea mai degrabă ca pe una itinerantă, mi-a replicat el, cu amabilitate. Îmi place să ţin cu o mână fermă tot ce se întâmplă în Louisiana, mai ales de când am aflat că sunt un simplu regent, conducând statul în numele lui Felipe, dragul nostru rege.

  Zâmbetul i-a devenit de-a dreptul feroce.

  — Felicitările mele pentru numirea ca regent, a intervenit Eric, ca şi cum nimic n-ar fi fost mai de dorit.

  Multă prefăcătorie mai era prin clădirea asta! Foarte mulţi curenţi subterani în care puteai să te îneci, ceea ce era posibil să ni se întâmple şi nouă.

  — Eşti foarte amabil, a replicat Victor, cu cruzime. Da, Felipe a decretat că pot să mă intitulez regent. E ceva foarte neobişnuit pentru un rege să acumuleze atâtea teritorii, ca Felipe, şi el nu s-a grăbit să hotărască în privinţa a ce era de făcut. A decis să-şi păstreze toate titlurile pentru el.

  — Şi veţi fi şi regentul Arkansasului? S-a interesat Pam. Auzindu-i vocea, Miriam Earnest a izbucnit în plâns. Reuşea să vorbească încet, atât cât poate o femeie, însă nici un plâns nu e perfect tăcut. Pam nici n-a privit în direcţia ei.

  — Nu, a răspuns Victor, muşcând cuvântul. Red Rita a primit această onoare.

  N-aveam idee cine putea să fie această Red Rita, însă atât Eric, cât şi Pam au părut impresionaţi.

  — E o mare luptătoare, m-a informat Eric. O femeie-vampir puternică. E o bună alegere pentru reconstrucţia Arkansasului.

  Grozav, poate c-ar fi bine să ne mutăm acolo.

  Cu toate că nu puteam să le citesc gândurile vampirilor, nici nu aveam nevoie. Nu trebuia decât să-i urmăreşti expresia feţei lui Victor, ca să înţelegi că el îşi dorise – cu ardoare – titlul de rege, că sperase să guverneze peste toate teritoriile lui Felipe. Dezamăgirea îl făcuse furios, iar acum îşi canaliza această furie împotriva lui Eric, ţinta cea mai importantă pe care o avea la îndemână. Faptul că-l tot provoca pe Eric şi se amesteca pe teritoriul lui nu-i mai ajungea lui Victor.

  Şi iată motivul pentru care se afla Miriam în club astă-seară. Am încercat să-i pătrund în minte. În timp ce tatonam, cu precauţie, am întâlnit un soi de ceaţă albă. Era drogată, însă nu ştiam ce drog luase, şi nici dacă se drogase de bunăvoie sau constrânsă.

  — Da, sigur, l-am auzit pe Victor, şi vocea lui m-a smuls înapoi la realitatea prezentă. Cât timp rătăcisem prin mintea lui Miriam, vampirii rămăseseră la subiectul Red Rita. Până se stabileşte ea în vecinătate, a continuat el, m-am gândit că s-ar cuveni să reconstruim partea din Louisiana care se mărgineşte cu teritoriul ei. Am deschis localul oamenilor şi pe cel de-aici, a adăugat, parcă torcând ca un motan.

  — Sunteţi proprietar şi la Vic's Redneck Roadhouse, am rostit, amorţită. Sigur că da! Ar fi trebuit să-mi dau seama.

  Oare Victor aduna motive pentru ca eu să-i doresc moartea? Fireşte, raţiunile economice n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu viaţa şi moartea, însă mult prea frecvent aceste două aspecte erau, categoric, înlănţuite.

  — Da, a confirmat Victor, zâmbindu-mi larg. Era vesel ca un Moş Crăciun dintr-un magazin universal. Ai fost pe-acolo? M-a întrebat, punându-şi la loc paharul pe masă.

  — Nu, am fost prea ocupată, am zis.

  — Dar am auzit că afacerile la Merlotte's s-au cam prăbuşit, aşa este? M-a întrebat Victor, încercând să afişeze o expresie de falsă preocupare faţă de mine, însă a renunţat. Sookie, dacă ai nevoie de un serviciu, îţi pun eu o vorbă bună la managerul meu de la Redneck Roadhouse… Doar dacă nu cumva ai prefera să lucrezi aici? Nu-i aşa că ar fi amuzant?

  Am fost nevoită să inspir adânc. A urmat o tăcere prelungită, în timpul căreia parcă totul stătea în balanţă.

  Cu o uimitoare stăpânire de sine, Eric şi-a ascuns furia în spatele unui zid, cel puţin temporar.

  — Sookie e foarte bine acolo unde lucrează acum, Victor, i-a zis. Dacă n-ar fi fost, ar fi venit să stea la mine şi, poate, să lucreze la Fangtasia. E o americancă modernă, care se întreţine singură.

  Eric spusese toate acestea pe un ton de parcă s-ar fi mândrit cu independenţa mea, deşi ştiam că nu era cazul. El chiar nu putea să înţeleagă de ce mă încăpăţânam să-mi păstrez slujba.

  — Dacă tot discutăm despre asociatele mele, a continuat Eric, mi-a spus Pam că aţi pedepsit-o. Nu este normal ca secundul unui şerif să fie pedepsit. În mod cert, acest lucru intră în atribuţiile stăpânului său, a precizat, permiţându-şi o uşoară notă de iritare în voce.

  — Nu erai aici, a protestat Victor, liniştit. Şi ea a manifestat o gravă lipsă de respect faţă de portarii mei, insistând că trebuie să intre înaintea ta, pentru o verificare a securităţii, ca şi cum am fi putut permite ca în club să existe vreo ameninţare la adresa celui mai puternic şerif al nostru.

  — Aveai afaceri pe care să le discutăm? A schimbat vorba Eric. Nu că n-ar fi minunat să vedem ce-ai făcut aici. Cu toate acestea…

  Şi-a lăsat fraza în suspensie, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că era prea politicos ca să continue cu un: „Am alte treburi mai importante”.

  — Sigur, mulţumesc că mi-ai amintit, a răspuns Victor, după care s-a aplecat în faţă să-şi ia paharul fumuriu, cu picior, umplut între timp de un chelner, până la buză, cu un lichid roşu-închis. Îmi cer scuze, a spus apoi, încă nu v-am oferit nimic de băut. Vreţi puţin sânge, Eric, Pam?

  Pam profitase de conversaţia lor ca să privească pe furiş spre Miriam, care părea pe cale să se prăbuşească.

  — Mulţumesc pentru ofertă, Victor, a început Eric, dar…

  — Ştiu că vrei să ciocneşti un pahar cu mine. Legea mă împiedică să-ţi ofer de băut de la Mindy sau Mark, din moment ce nu sunt donatori autorizaţi, şi eu sunt întru totul partizanul respectării legilor, a adăugat, surâzând spre Mindy şi Mark, care i-au zâmbit la rândul lor. Sookie, cu ce te servesc? M-a întrebat apoi.

  Eric şi Pam erau obligaţi să accepte sângele sintetic oferit, însă eu, din moment ce nu eram decât o fiinţă umană, aveam voie să refuz în continuare. Nu mi-era sete. Dacă mi-ar fi oferit o friptură ţărănească şi garnitură de pătlăgele prăjite, i-aş fi spus că nu mi-e foame.

  Luis i-a făcut semn unuia dintre chelneri, iar acesta a dispărut, reapărând repede cu sticlele de SângeAdevărat. Le ducea pe o tavă mare, împreună cu câteva pahare întunecate şi fanteziste, cu picior, ca al lui Victor.

  — Sunt sigur că sticlele nu vă par prea atrăgătoare din punct de vedere estetic, a comentat Victor. Pentru mine, sunt jignitoare.

  Ca toţi chelnerii, tipul care adusese băuturile era om, un bărbat chipeş cu un şort de piele (mai mic chiar şi decât pantalonii scurţi purtaţi de Luis) şi cizme cu carâmb înalt. Pe un soi de rozetă prinsă de şort scria „Colton”. Avea ochii de un cenuşiu uluitor. În timp ce punea tava pe masă şi repartiza conţinutul, avea în minte pe cineva numit Chic sau Chico… Iar când mi-a întâlnit privirea, a gândit: Sânge de zână pe pahare. Nu-i lăsa pe vampiri să bea.

  L-am privit îndelung. Ştia cine sunt. Acum, ştiam şi eu ceva despre el. Aflase despre talentul meu, bine-cunoscut în comunitatea fiinţelor supranaturale, şi credea în el.

  Colton şi-a lăsat ochii în jos.

  Eric a răsucit capacul, a destupat sticla şi a ridicat-o ca să toarne conţinutul în pahar.

  NU, i-am transmis. Noi nu comunicam telepatic, însă i-am trimis o undă de negaţie, rugându-mă s-o recepteze cum trebuia.

  — Eu n-am nimic împotriva ambalajelor americane, ca tine, a răspuns liniştit Eric, ducând sticla direct la gură. Pam i-a urmat exemplul.

  O umbră de iritare i-a traversat chipul lui Victor, atât de iute, încât poate aş fi crezut că-mi imaginez doar, dacă nu l-aş fi studiat cu atâta concentrare. Chelnerul cu ochi cenuşii s-a retras.

  — Ţi-ai mai văzut străbunicul în ultima vreme, Sookie? M-a întrebat Victor, pe un ton de parcă ar fi zis „Te-am prins!”.

  Nu avea rost să mă prefac neştiutoare în privinţa legăturilor mele cu zânele.

  — Nu în ultimele două săptămâni, am răspuns, prudentă.

  — Dar ai în propria casă două persoane din neamul tău.

  Nu era o informaţie secretă, şi eram destul de convinsă că Heidi, noua femeie-vampir despre care-mi spusese Eric, îi dăduse vestea lui Victor. Heidi chiar nu avea de ales, acesta fiind un dezavantaj când aveai rude încă în viaţă în rândul oamenilor, pe care le mai şi iubeai.

  — Da, vărul şi străunchiul meu locuiesc cu mine pentru o perioadă, am confirmat, mândră de mine pentru că reuşisem să par aproape plictisită.

  — Mă întrebam dacă ai putea cumva să-mi oferi vreo lămurire în privinţa politicii actuale a zânelor, a continuat Victor, imperturbabil. Mindy Simpson, sâcâită de conversaţia aceasta în care nu era inclusă, s-a îmbufnat. Deloc înţelept din partea ei.

  — Nici gând. Eu mă ţin departe de politică, i-am spus lui Victor.

  — Serios? Chiar şi după greaua încercare prin care ai trecut?

  — Mda, chiar şi după greaua încercare prin care am trecut, am replicat, cu fermitate. Da, chiar îmi doream să discut despre răpirea şi schingiuirea mea… Ce să-ţi spun, grozavă conversaţie la o petrecere! Pur şi simplu, i-am explicat, eu nu sunt un animal social.

  — Dar animal, da, a replicat Victor, insinuant.

  Pentru câteva momente, s-a aşternut o tăcere de gheaţă. Cu toate acestea, ţineam morţiş ca, dacă Eric era să-şi găsească moartea încercând să-l ucidă pe vampirul din faţa noastră, măcar să nu fie din cauza unei insulte la adresa mea.

  — Asta sunt, am zis, întorcându-i zâmbetul cu dobândă. Cu sânge cald şi suflare. Sunt capabilă chiar şi de alăptat. Tot tacâmul pentru mamifere.

  Victor a mijit ochii spre mine. Poate că mersesem cam departe.

  — Mai avem şi altceva de discutat, domnule regent? A intervenit Pam, ghicind corect faptul că Eric era prea înfuriat ca să mai poată vorbi. Aş rămâne bucuroasă, atât timp cât aţi dori sau câtă vreme v-ar face plăcere să-mi ascultaţi vorbele, însă sunt de serviciu astă-seară la Fangtasia, iar stăpânul meu, Eric, are programată o întâlnire. În plus, după cum pare, prietena mea Miriam se simte foarte rău, aşa c-o s-o iau acasă cu mine, să doarmă până-i va mai trece.

  Victor o privi pe femeia palidă ca şi cum abia în clipa aceasta ar fi remarcat-o.

  — A, o cunoşti? A întrebat, pe un ton oarecare. Da, cred că mi-a pomenit cineva ceva. Eric, aceasta e femeia despre care mi-ai spus că ar vrea s-o transforme Pam? Îmi pare foarte rău că am fost nevoit să spun nu, deoarece, după presupunerile mele, e posibil să nu mai aibă mult de trăit.

  Pam nu s-a clintit. Nici cea mai mică tresărire.

  — Puteţi să plecaţi, a continuat Victor, exagerând cu atitudinea nonşalantă. Dacă tot v-am dat veştile despre regenţa mea şi mi-aţi văzut frumosul club. A, mă gândesc să deschid un salon pentru tatuaje şi, poate, un cabinet de avocatură, deşi omul meu pentru postul acesta va trebui să studieze legile moderne. Şi-a obţinut licenţa în avocatură la Paris, prin secolul al nouăsprezecelea.

  Dintr-odată, zâmbetul indulgent al lui Victor a pierit cu desăvârşire.

  — Ştiţi că, în calitate de regent, am dreptul să-mi deschid afaceri pe teritoriul oricărui şerif, nu? Toate încasările din noile cluburi vor ajunge direct la mine. Sper că veniturile tale nu vor avea prea mult de suferit, Eric.

  — Nicidecum, a răspuns Eric. (Nu mi s-a părut că, în realitate, cuvântul ar fi avut vreo semnificaţie.) Suntem cu toţii parte a moşiei voastre, stăpâne.

  Dacă vocea lui ar fi fost o haină, ar fi fâlfâit în vânt, atât era de uscată şi de seacă.

  Ne-am ridicat, mai mult sau mai puţin simultan, şi ne-am înclinat capetele spre Victor. El şi-a fluturat mâna în semn că suntem liberi, după care s-a aplecat s-o sărute pe Mindy Simpson. Mark s-a înghesuit de cealaltă parte a vampirului şi a început să-şi frece nasul de umărul lui. Pam s-a dus până la Miriam Earnest şi s-a aplecat spre ea, cuprinzând-o cu un braţ şi ajutând-o să se ridice. Cum s-a văzut pe picioare, susţinută de Pam, Miriam nu s-a mai concentrat la altceva decât cum să ajungă până la uşă. Oricât de înceţoşată i-ar fi fost mintea, ochii îi ţipau.

  Am părăsit clubul într-o tăcere mohorâtă (cel puţin, din punctul de vedere al conversaţiilor dintre noi; muzica, pur şi simplu, nu voia să ne lase), escortaţi de Luis şi de Antonio. Cei doi fraţi au trecut de vânjoasa Ana Lyudmila şi ne-au urmat până în parcare, fapt care m-a mirat.

  În timp ce treceam, în şir indian, de primul rând de maşini, Eric s-a întors cu faţa spre ei. Deloc întâmplător, voluminoasa Escalade se interpunea între privirea Anei Lyudmila şi micul nostru grup.

  — Voi doi aveţi ceva să-mi spuneţi? I-a întrebat, foarte încet. Şi, ca şi cum ar fi înţeles dintr-odată că ieşise din Vampire's Kiss, Miriam a scos un icnet şi a început să plângă, iar Pam a cuprins-o în braţe.

  — N-a fost ideea noastră, domnule şerif, i-a răspuns Antonio, cel mai scund dintre ei doi. Muşchii săi abdominali, lucioşi, îi sclipeau în lumina din parcare.

  — Noi îi suntem credincioşi lui Felipe, adevăratul nostru rege, a continuat Luis; însă Victor nu e uşor de slujit. A fost o noapte neprielnică pentru noi, cea în care ne-au detaşat în Louisiana, ca să trecem în serviciul lui. După ce au dispărut Bruno şi Corinna, el n-a mai găsit pe altcineva care să le ia locul. Nici un locotenent puternic. Şi călătoreşte permanent, încercând să fie cu ochii pe oricare colţişor din Louisiana, a adăugat Luis, clătinând din cap. Suntem surmenaţi rău. El ar trebui să se stabilească în New Orleans şi să reclădească structurile vampirilor de-acolo. Nu să ne ţină în pantalonaşi din piele care abia ne acoperă fundurile şi să vă stoarcă de veniturile clubului dumneavoastră.

  Înjumătăţirea veniturilor disponibile nu înseamnă o politică economică bună, iar costurile de pornire au fost exagerate.

  — Dacă încercaţi să mă ispitiţi să-l trădez pe noul meu stăpân, aflaţi că n-aţi nimerit la vampirul care trebuie, a replicat Eric, iar eu m-am silit să nu rămân cu gura căscată.

  Mi se păruse că a sosit Crăciunul în plină lună iunie, când începuseră Luis şi Antonio să-şi dezvăluie nemulţumirile, însă în mod evident gândirea mea nu fusese îndeajuns de ocolită… Iarăşi.

  — Pantalonii scurţi din piele sunt îmbietori, în comparaţie cu cei negri din material sintetic pe care sunt obligată să-i port eu, a intervenit Pam.

  O susţinea pe Miriam, dar n-o privea, nici nu vorbea cu ea, ca şi cum ar fi vrut ca toţi ceilalţi să uite de prezenţa fetei.

  Lamentările cu privire la uniformă nu erau necaracteristice pentru ea, ci doar irelevante. Pam fusese totdeauna cât se poate de conştiincioasă cu îndatoririle ei. Antonio i-a adresat o privire încărcată de dezgustul aşteptărilor înşelate.

  — Ştiam că eşti foarte aprigă, a bombănit el, după care şi-a întors faţa spre Eric. Iar dumneavoastră, foarte cutezător.

  Cu aceasta, el şi Luis ne-au întors spatele şi au pornit cu paşi mari înapoi, spre club.

  Atunci, Pam şi Eric s-au pus în mişcare în cea mai mare viteză, de parcă am fi avut un termen limită pentru părăsirea proprietăţii lui Victor.

  Pam a luat-o pur şi simplu pe sus pe Miriam şi a gonit spre maşina lui Eric. El a deschis portiera din spate, iar Pam şi-a urcat prietena, apoi s-a strecurat lângă ea. Văzând că graba este tema serii, m-am căţărat pe scaunul din dreapta şoferului şi mi-am pus centura fără vreo vorbă. Întorcând capul, mi-am dat seama că Miriam leşinase încă din clipa în care se văzuse la adăpost.

  În timp ce automobilul ieşea din parcare, Pam a început să chicotească, iar Eric, să zâmbească larg. Eram prea uluită ca să-i pot întreba ce era atât de amuzant.

  — Victor, pur şi simplu, nu poate să se abţină, a comentat Pam. Atât circ cu sărmana mea Miriam!

  — După care nepreţuita ofertă din partea gemenilor cu pantalonaşi din piele!

  — I-ai văzut faţa lui Antonio? L-a întrebat Pam. Sinceră să fiu, nu m-am mai distrat în asemenea hal de când i-am arătat colţii femeii care s-a plâns că nu-i place cu ce culoare mi-am zugrăvit casa!

  — Asta o să le dea o temă de gândire, a încuviinţat Eric, după care a întors capul spre mine, cu colţii sclipindu-i. Bun moment, mi-a zis. Nu pot să cred că ne-au crezut în stare să înghiţim momeala!

  — Dar dacă Antonio şi Luis erau sinceri? Am întrebat. Dacă Victor o fi luat din sângele lui Miriam şi o fi făcut-o să-i aparţină? Am adăugat, răsucindu-mă pe scaun ca s-o privesc pe Pam.

  În ochii ei am zărit ceva ce semăna a milă, ca şi cum m-ar fi considerat o romantică incurabilă.

  — N-ar fi putut, mi-a răspuns. A adus-o într-un loc public, ea are multe rude umane, şi Victor ştie sigur că l-aş omorî dacă ar face aşa ceva.

  — Nu şi dacă te-ar omorî el pe tine, am precizat. Eric şi Pam dădeau impresia că nu privesc cu acelaşi respect ca mine tacticile mortale ale lui Victor. Păreau aproape nebuneşte de încrezuţi. Şi de ce sunteţi atât de siguri, am insistat, că Antonio şi Luis ar fi născocit totul doar ca să vă vadă cum reacţionaţi?

  — Dac-au crezut în ce-au spus, înseamnă că vor mai încerca să ne abordeze, mi-a replicat Eric, fără menajamente. Nu au altă posibilitate, dacă au încercat să-l ajute pe Felipe, şi el i-a lăsat baltă. Bănuiesc că i-a lăsat. Ia spune-mi, iubito, care era problema cu băuturile?

  — Problema era că pusese să fie frecate paharele pe dinăuntru cu sânge de zână, i-am explicat. Chelnerul, tipul cu ochi cenuşii, mi-a dat pontul.

  În clipa aceea, zâmbetele au dispărut de parcă cineva ar fi apăsat pe un comutator. Am trăit un moment de satisfacţie lipsită de plăcere.

  Sângele de zână, în stare pură, e otrăvitor pentru vampiri. Greu de spus ce-ar fi putut păţi Pam sau Eric dac-ar fi băut din paharele acelea. Şi ar fi gâlgâit cât ar fi putut de repede, fiindcă mirosul era la fel de ademenitor ca al substanţei veritabile.

  În materie de tentativă de otrăvire, pot să spun că fusese una subtilă.

  — Nu cred că o astfel de cantitate ne-ar fi făcut să ne comportăm necontrolat, a comentat Pam.

  Totuşi, nu părea prea convinsă. Eric a înălţat din sprâncenele lui blonde.

  — A fost un experiment dictat de prevedere, a rostit el, gânditor. Era posibil ca noi să atacăm pe cineva din club sau chiar pe Sookie, din moment ce are filonul acela interesant de sânge de zână. În orice caz, ne-am fi făcut de râs în public. Poate chiar am fi fost arestaţi. Ai făcut o treabă excelentă că ne-ai oprit, Sookie.

  — Mai sunt şi eu bună la ceva, am zis, reprimându-mi tresărirea de teamă la gândul că Eric şi Pam ar fi putut sări asupra mea din cauza sângelui de zână.

  — Iar tu eşti soţia lui Eric, a remarcat Pam, încetişor.

  Eric a privit-o fix în oglinda retrovizoare.

  Tăcerea aşternută era atât de grea, că n-aveam cum s-o înlătur. Ciondăneala asta secretă dintre Pam şi Eric era enervantă şi deranjantă. Şi acesta era eufemismul anului.

  — Ai ceva să-mi spui? Am întrebat-o, înfricoşată de răspuns.

  Totuşi, orice era de preferat în faţa neştiinţei.

  — Eric a primit o scrisoare… A început Pam şi, până să-mi pot da seama că s-ar mişca, Eric se şi răsucise, întinsese mâna pe deasupra spătarului şi-o apucase de beregată.

  Şi, din moment ce el era la volan, am scos un scâncet de groază.

  — Priveşte în faţă, Eric! Nu începeţi iar să vă bateţi, am exclamat. Uitaţi care-i treaba, mai bine daţi-i înainte şi povestiţi-mi.

  Cu mâna dreaptă, Eric o strângea încă pe Pam atât de tare, încât dac-ar fi fost genul de fiinţă care să respire, ar fi sufocat-o. Cu stânga manevra volanul; în scurt timp, ne-am oprit pe marginea drumului. Nu vedeam să vină vreo maşină din sensul opus, şi nici din spate nu zăream vreo lumină de faruri. Nu-mi dădeam seama dacă izolarea în care ne aflam mă făcea să mă simt bine sau rău. Eric şi-a întors privirea spre vlăstarul său, cu ochii atât de strălucitori, încât practic aruncau scântei.

  — Pam, nu spui nimic, i-a atras atenţia. E un ordin. Sookie, las-o cum a picat.

  Aş fi putut să-i zic câteva. Aş fi putut să-i spun: „Eu nu-ţi sunt vasală, şi zic ce am de zis”; sau: „Naiba să te ia, lasă-mă să cobor!” După care să-l sun pe fratele meu, să vină după mine.

  Totuşi, am rămas tăcută.

  Mi-e ruşine să recunosc că, în momentul acela, mi-era frică de Eric, de vampirul acesta disperat şi hotărât care o ataca pe cea mai bună prietenă a sa doar pentru că nu voia ca eu să aflu… Ceva. Prin legătura pe care o aveam cu el, am recepţionat un amestec confuz de emoţii negative: teamă, mânie, hotărâre neclintită, frustrare.

  — Du-mă acasă, i-am cerut.

  Şi, ca un ecou sinistru, inerta Miriam a şoptit:

  — Du-mă acasă…

  După o aşteptare prelungită, Eric i-a dat drumul din strânsoare lui Pam, care s-a prăbuşit pe banchetă ca un sac cu orez. Apoi, a cuprins-o protector pe Miriam. În tăcerea aceea glacială, Eric m-a condus acasă. Nu s-a mai pomenit nimic despre partida de sex planificată după această seară de „distracţie”. Eu mai degrabă aş fi făcut sex cu Luis şi cu Antonio. Sau cu Pam. Mi-am luat rămas-bun de la Pam şi Miriam şi m-am îndreptat spre casă fără să mai privesc înapoi.

  Bănuiesc că Eric, Pam şi Miriam s-au întors împreună în Shreveport, şi cred că la un moment dat el i-a permis lui Pam să vorbească din nou, dar nu ştiu precis.

  N-am putut să dorm după ce m-am spălat pe faţă şi mi-am atârnat frumoasa rochie pe umeraş. Speram c-o s-o pot îmbrăca pentru o seară mai plăcută, cândva, în viitor. Mă întrebam dacă Eric ar fi traversat seara cu tot atâta sânge rece dacă eu aş fi fost cea capturată şi drogată de Victor, şi lăsată pe bancheta aceea, astfel încât toată lumea să caşte gura la mine.

  Şi mă mai tulbura un lucru. Iată ce l-aş fi întrebat pe Eric, dacă nu s-ar fi jucat de-a dictatorul. Aş fi zis: „De unde-o fi avut Victor sângele de zână?”

  Asta l-aş fi întrebat.

  M-AM TREZIT A DOUA ZI simţindu-mă în general destul de posacă, însă m-am înveselit când am văzut că Dermot şi Claude se întorseseră acasă cu o seară în urmă. Dovezile erau clare: cămaşa lui Claude era azvârlită pe spătarul unui scaun din bucătărie, iar pantofii lui Dermot se vedeau la picioarele scării. Plus că, după ce mi-am băut cafeaua şi mi-am făcut un duş, am ieşit din camera mea, într-un şort şi un tricou verde, şi i-am găsit pe cei doi aşteptându-mă în living.

  — Bună dimineaţa, băieţi, le-am zis.

  Până şi pentru auzul meu, salutul sunase prea arogant.

  — V-aţi adus aminte că azi era vorba să vină negustorii de antichităţi? Ar trebui să ajungă într-o oră, două.

  Îmi adunam forţele pentru discuţia pe care trebuia s-o purtăm.

  — Bun, atunci camera asta n-o să mai arate ca un magazin de vechituri, a comentat Claude, în stilul lui fermecător.

  N-am făcut decât să încuviinţez dând din cap. Astăzi, aveam de-a face cu Claude Nesuferitul, spre deosebire de Claude Suportabilul, care apărea mult mai rar.

  — Ţi-am promis c-o să stăm de vorbă, mi-a zis Dermot.

  — După care n-aţi mai venit acasă în seara aia, l-am completat, aşezându-mă pe un vechi balansoar coborât din pod.

  Nu mă simţeam pregătită în mod deosebit pentru această conversaţie, însă aşteptam cu nerăbdare anumite răspunsuri.

  — S-au întâmplat unele lucruri la club, a zis Claude, evaziv.

  — Mda. Lasă-mă să ghicesc: lipseşte o zână.

  Replica mea i-a făcut să-şi îndrepte spinările şi să-mi acorde atenţie.

  — Ce? De unde ştii? M-a întrebat Dermot, care şi-a revenit primul.

  — A ajuns la Victor, le-am explicat, povestindu-le apoi ce se petrecuse cu o seară în urmă.

  — Nu-i de-ajuns că trebuie să ne ocupăm de problemele propriei noastre rase, s-a plâns Claude. Acum, mai suntem atraşi şi în războaiele afurisiţilor de vampiri!

  — Ba nu, l-am contrazis, simţind că mă aşteaptă o discuţie obositoare. Voi, ca grup, n-aţi fost deloc atraşi în războaiele vampirilor. Unul – sau una – dintre voi a fost obiectul unei răpiri, pentru un scop anume. E un cu totul alt scenariu. Daţi-mi voie să vă atrag atenţia că, în cel mai bun caz, zânei respective i s-a luat sânge, fiindcă de aşa ceva aveau nevoie vampirii, de sânge. Nu spun că zâna în cauză n-ar putea să fi scăpat cu viaţă, însă ştiţi în ce măsură îşi pierd controlul vampirii când e o zână prin preajmă, cu atât mai mult una care sângerează.

  — Are dreptate, i-a zis Dermot lui Claude. Cait sigur e moartă. E vreuna dintre zânele de la club rudă cu ea? Trebuie să ne interesăm dac-o fi avut vreo viziune după moarte.

  — O femeie, a murmurat Claude, al cărui chip arătos părea acum dăltuit în piatră. Una pe care nu ne-am fi permis s-o pierdem. Da, trebuie să aflăm.

  Pentru o secundă, am fost derutată, deoarece ştiam despre Claude că nu se gândeşte chiar atât la femei, date fiind condiţiile vieţii sale personale. Abia apoi mi-am amintit că femeile din neamul zânelor erau din ce în ce mai rare. Nu ştiam care era situaţia cu celelalte neamuri, însă se pare că zânele începeau să fie tot mai puţine. Nu că mi-ar fi lipsit preocuparea faţă de dispăruta Cait (deşi nu credeam că erau şanse nici cât negru sub unghie ca ea să mai fie în viaţă), însă aveam alte întrebări de pus, mai egoiste, şi nu voiam să mă las abătută de la subiect. Imediat după ce Dermot a sunat la Hooligans şi i-a cerut lui Bellenos să adune toate zânele şi să întrebe despre rudele lui Cait, am revenit pe propria-mi pistă.

  — Cât timp i-aţi atribuit o ocupaţie lui Bellenos, voi aveţi ceva timp liber şi, din moment ce evaluatorii urmează să apară curând, eu chiar am nevoie să-mi răspundeţi la întrebări, am zis.

  Dermot şi Claude s-au privit reciproc. Dermot mi-a dat impresia că a pierdut la imaginara tragere la sorţi, fiindcă a tras aer adânc în piept şi a început:

  — Ştii că atunci când, la voi, cineva dintre caucazieni se căsătoreşte cu cineva din rândul negrilor, uneori copilul se întâmplă să semene mai mult cu una dintre rase decât cu cealaltă, aparent aleator. Asemănarea aceasta poate să fie cu un părinte diferit, chiar şi între copiii aceluiaşi cuplu.

  — Da, am zis. Am auzit.

  — Când era Jason mic, străbunicul nostru Niall a venit să-l vadă.

  Eram uluită.

  — Ia stai, am zis, şi cuvintele s-au auzit ca un croncănit aspru. Niall zicea că n-a putut să vină în vizită din cauză că fiul lui semi-uman Fintan ne-ar fi ferit de el. Că, în realitate, Fintan ar fi fost bunicul nostru.

  — Iată de ce v-a ferit Fintan de neamul zânelor. Nu voia ca tatăl lui să se amestece în vieţile voastre, aşa cum se amestecase într-a lui. Însă Niall avea propriile metode şi, în orice caz, a aflat că scânteia esenţială îl ocolise pe Jason. Aşa că a devenit… Dezinteresat, mi-a explicat Claude.

  Am aşteptat să continue.

  — Iată de ce a aşteptat atâţia ani până să faceţi cunoştinţă. Putea să-l fi evitat pe Fintan, dar a presupus că şi tu eşti la fel ca Jason… Atractivă pentru fiinţele umane şi supranaturale, dar în rest nimic altceva decât un om normal.

  — Dar pe urmă a auzit că nu erai, l-a completat Dermot.

  — A auzit? De unde? De la cine?

  Bunica mea ar fi fost mândră de mine.

  — De la Eric. Derulau câteva afaceri împreună, şi Niall s-a gândit să-l roage pe Eric să-l ţină la curent cu evenimentele din viaţa ta. Eric îi spunea din când în când lui Niall ce mai învârteai. Şi a venit o vreme când Eric s-a gândit că ai avea nevoie de protecţia străbunicului tău şi, desigur, că te veştejeai.

  Ha?

  — Aşa că bunicul a trimis-o pe Claudine, iar când ea s-a neliniştit, crezând că n-ar mai putea să aibă grijă de tine, el s-a hotărât să te cunoască personal. Tot Eric a aranjat şi asta. S-a gândit, presupun, că-i va câştiga bunăvoinţa lui Niall, ca un soi de recompensă acordată găsitorului, a comentat Dermot, ridicând din umeri. Se pare că în cazul lui Eric a dat rezultate. Vampirii sunt extrem de profitori şi de egoişti.

  În minte mi-au răsărit brusc cuvintele „ciob” şi „oală spartă”.

  — Aşadar, am zis, Niall a apărut în viaţa mea şi mi s-a făcut cunoscut prin intermediul lui Eric. Iar asta a precipitat războiul zânelor, fiindcă zânele apelor nu-şi doreau şi alte contacte cu oamenii, cu atât mai puţin cu o persoană atât de neînsemnată, cu doar o optime de sânge de zână.

  Mersi, băieţi. Adoram să aflu că întregul război fusese din vina mea.

  — Da, mi-a răspuns, chibzuit, Claude. E un rezumat corect. Şi aşa a urmat războiul, iar după numeroase morţi, Niall s-a hotărât să ferece lumea zânelor, a concluzionat el, oftând din greu. Eu am rămas pe dinafară, şi Dermot, la fel.

  — Şi, apropo, eu nu mă veştejesc, le-am atras atenţia, cu o oarecare nuanţă tăioasă. Adică, vouă vă par veştejită?

  Ştiam că ignoram esenţialul, însă începeam să mă enervez. Sau, poate, să mă enervez şi mai tare.

  — Ai doar puţin sânge de zână, mi-a atras atenţia cu blândeţe Dermot, de parcă ar fi însemnat o reamintire zdrobitoare. Şi îmbătrâneşti.

  La aşa ceva n-aveam cum să-l contrazic.

  — Şi-atunci, de ce mă simt din ce în ce mai mult ca una de-a voastră, dacă am în mine doar un strop de zână?

  — Suma noastră este mai mare decât cea a părţilor, mi-a explicat Dermot. Eu sunt semi-uman, dar cu cât stau mai mult cu Claude, cu atât puterile mele magice sunt mai mari. Claude, cu toate că are sânge pur de zână, a stat în lumea umană atât de mult, încât a început să dea semne de slăbiciune. Acum e mai puternic. Tu nu ai decât o părticică de sânge de zână, dar cu cât stai mai mult cu noi, cu atât mai puternic devine acest element în fiinţa ta.

  — Aşa, cum ai umple o pompă? Am întrebat, cu îndoială. Nu mă prind.

  — Aşa, cum… Cum… Cum ai spăla un veşmânt nou, roşu, împreună cu cele albe, a exclamat Dermot, triumfător, fiindcă tocmai asta făcuse el cu o săptămână în urmă. Toată lumea din casa noastră avea acum şosete roz.

  — Dar pentru Claude, asta n-ar însemna că devine mai puţin roşu? Adică, mai puţin zână? Dacă noi absorbim din puterile lui?

  — Nu, mi-a răspuns Claude, cu o oarecare satisfacţie de sine. Sunt mai roşu decât eram.

  — Şi eu, l-a susţinut Dermot, clătinând aprobator din cap.

  — Eu n-am observat vreo diferenţă în realitate, am insistat.

  — Nu te simţi mai puternică decât erai?

  — Păi… Mda. În anumite zile.

  Nu era ca şi cum ai bea sânge de vampir, care-ţi oferea o forţă sporită pentru o perioadă nedeterminată de timp, dacă nu cumva te făcea să devii nebun de legat. Era, mai degrabă, o sporire a energiei. De fapt, mă simţeam… Mai tânără. Şi, din moment ce aveam doar douăzeci şi ceva de ani, faptul acesta mi se părea descurajator.

  — Nu ţi-e dor să-l mai vezi pe Niall? M-a întrebat Claude.

  — Câteodată.

  În fiecare zi.

  — Nu te bucuri când dormim în pat cu tine?

  — Mda. Numai că, doar ca să ştiţi, mi se pare şi cam sinistru.

  — Oamenii, a comentat Claude către Dermot, cu un amestec de exasperare şi îngăduinţă în glas.

  Dermot i-a răspuns ridicând din umeri. În definitiv, era pe jumătate uman.

  — Şi totuşi ai ales să locuieşti aici, i-am atras atenţia.

  — În fiecare zi mă întreb dacă n-am greşit.

  — Atunci de ce mai sunteţi voi doi aici, dacă vă daţi atâta în vânt după Niall şi după lumea zânelor? Cum de ai primit tu scrisoarea lui Niall, pe care mi-ai dat-o acum o lună, cea în care-mi spunea că şi-a folosit toată influenţa ca să-i determine pe cei de la FBI să mă lase în pace? Am întrebat, privindu-l sfidător şi bănuitor. Scrisoarea era cumva falsificată?

  — Nu, era autentică, a confirmat Dermot. Şi suntem aici pentru că amândoi ne iubim principele, dar ne şi temem de el.

  — OK, am acceptat, pregătindu-mă să schimb subiectul, fiindcă nu voiam să intru într-o controversă privitoare la sentimentele lor. De fapt, ce e un portal, mai precis?

  — E o parte mai subţire a membranei, mi-a răspuns Claude. Văzându-mi privirea nedumerită, a dezvoltat explicaţia: Între lumea noastră – cea supranaturală – şi a voastră, există un fel de membrană magică. Într-o parte mai subţire a ei, membrana e permeabilă. Pe acolo poţi avea acces la lumea zânelor. La fel şi în acele părţi ale lumii voastre care, în mod normal, sunt invizibile pentru voi.

  — Hm?

  Claude era în pasă bună.

  — Portalurile rămân de obicei în aceeaşi zonă, deşi e posibil să se mute puţin. Noi le folosim ca să ajungem din lumea noastră într-a voastră. Pe locul portalului din pădurile tale, Niall a lăsat o deschizătură. Fanta aceea nu e îndeajuns de mare ca să poată trece unul dintre noi, pe picioare, însă prin ea se pot transfera obiecte.

  Ca o fantă de scrisori dintr-o uşă.

  — Vezi? Ce-a fost atât de greu? Am întrebat. Vă mai trec prin minte şi alte informaţii sincere pe care să mi le daţi?

  — Cum ar fi?

  — Cum ar fi motivul pentru care sunt atâtea zâne la Hooligans, pe post de stripperi şi bodyguarzi şi te-miri-ce. Şi nu toate sunt zâne. Nici măcar nu ştiu ce sunt. De ce-au ajuns să fie cu voi?

  — Pentru că n-au unde să se ducă, mi-a răspuns, simplu, Dermot. Toate au rămas închise aici. În unele cazuri, intenţionat, cum a fost cu Claude, iar în altele, nu… Cum a fost cu mine.

  — Aşadar, Niall a închis căile de acces în ţara zânelor şi i-a lăsat pe unii pe dinafară?

  — Da. Voia să menţină înăuntru toate zânele care voiau să-i omoare pe oameni, şi s-a grăbit prea tare, a răspuns Claude. Dar am remarcat că Dermot, asupra căruia Niall aruncase o vrajă crudă, părea să se îndoiască de această explicaţie.

  — Înţeleg că Niall a avut motive întemeiate pentru care a lăsat zânele pe dinafară, am rostit, lent. Zicea că a învăţat, din experienţă, că dacă zânele se amestecă printre oameni, întotdeauna apar necazuri. Nu voia ca zânele să se mai încrucişeze cu oamenii, pentru că cele mai multe zâne urăsc rezultatul: corciturile.

  M-am uitat la Dermot – în privirea mea se puteau citi scuzele pe care i le ceream – care a ridicat din umeri. Era obişnuit.

  — Niall n-a avut niciodată de gând să mă revadă. Dar voi doi sunteţi chiar atât de nerăbdători să vă duceţi în lumea zânelor şi să rămâneţi acolo?

  A urmat o pauză despre care se putea spune că era „semnificativă”. Era clar că Dermot şi Claude nu voiau să răspundă. Bine măcar că nu voiau să mintă.

  — Şi-atunci, explicaţi-mi de ce staţi cu mine şi ce vreţi de la mine, am zis, sperând că la întrebarea aceasta voi primi răspuns.

  — Stăm cu tine pentru că am considerat prielnic să fim aproape de oricine din neamul nostru, mi-a zis Claude. Ne simţeam slăbiţi, izolaţi de tărâmurile natale, şi habar n-aveam că au rămas atâtea zâne pe-aici. Ne-am mirat când şi celelalte zâne izolate în America de Nord au început să sosească la Hooligans, însă ne-am bucurat. Cum ţi-am spus, suntem mai puternici dacă stăm împreună.

  — Îmi spuneţi tot adevărul? Am întrebat, ridicându-mă şi începând să mă plimb de colo-colo. Puteaţi să-mi fi spus toate astea şi mai înainte, dar n-aţi făcut-o. Dacă minţiţi?

  Mi-am desfăcut larg braţele, cu palmele în sus. Ei bine?

  — Cum? A sărit Claude, ofensat. Ei bine, era timpul să-l servesc şi eu cu una dintre specialităţile lui. Zânele nu mint, a argumentat el. Toată lumea ştie.

  Mda. Sigur. E la mintea cocoşului.

  — Poate că nu minţiţi, dar nu totdeauna spuneţi tot adevărul, am precizat. E clar că asta aveţi în comun cu vampirii. Dacă mai sunt şi alte motive pentru care vă aflaţi aici? Poate vreţi să staţi pe-aproape, să vedeţi cine mai vine prin portal.

  Dermot a ţâşnit în picioare.

  Acum eram tustrei nervoşi, tustrei agitaţi. Aerul din încăpere era îmbâcsit de acuzaţii.

  — Eu vreau să mă întorc în lumea zânelor pentru că-mi doresc să-l mai văd o dată pe Niall, mi-a zis Claude, alegându-şi cuvintele. E bunicul meu. M-am săturat să tot primesc mesaje când şi când. Vreau să vizitez locurile noastre sfinte, unde pot să fiu aproape de spiritele surorilor mele. Vreau să trec dintr-o lume în cealaltă şi înapoi, aşa cum am dreptul. Aici e portalul cel mai apropiat. Tu eşti ruda noastră cea mai apropiată. Şi există ceva anume în casa asta. Deocamdată, aici e locul nostru.

  Dermot s-a apropiat de fereastra din faţă, privind afară, la dimineaţa călduroasă. Se vedeau fluturi, flori deschizându-se şi mult soare superb. Am simţit un val de intensă dorinţă de a fi afară, printre lucrurile pe care le înţelegeam, nu aici, înăuntru, angrenată în această bizară conversaţie cu rude pe care nu ne înţelegeam, în care nu aveam deplină încredere. Dacă interpretarea limbajului trupului poate fi considerată un etalon demn de încredere, aş zice că şi Dermot îmi împărtăşea sentimentele amestecate, de nefericire.

  — O să mă mai gândesc la ce mi-ai spus, i-am zis lui Claude şi l-am văzut pe Dermot relaxându-şi un pic umerii. Dar mai am şi altceva în minte, am continuat. V-am spus despre atacul din bar, cu sticla incendiară.

  Dermot s-a întors spre mine, rezemându-se de tocul ferestrei deschise. Deşi avea părul mai lung decât al fratelui meu şi o expresie mai (scuză-mă, Jason) inteligentă, mă înspăimânta să văd cât de mult semănau. Nu erau nicidecum identici, însă cu certitudine puteau fi confundaţi, cel puţin pentru o clipă. Însă la Dermot erau unele nuanţe întunecate pe care nu le văzusem la Jason.

  Ambii veri din neamul zânelor mi-au făcut semne de încuviinţare când am adus vorba de sticla incendiară. Păreau interesaţi, dar neimplicaţi: o expresie pe care mă obişnuisem s-o remarc la vampiri. Lor chiar le păsa al naibii de puţin de ce li se întâmpla oamenilor pe care nu-i cunoşteau. Dacă l-ar fi citit vreodată pe John Donne7, i-ar fi dezaprobat ideea că nici un om nu e o insulă. Din punctul de vedere al zânelor, majoritatea oamenilor se aflau pe o insulă mare, care plutea în derivă pe o mare numită Mă-Doare-în-Cot.

  — Lumea vorbeşte în baruri, aşa că sunt sigură că vorbeşte şi prin cluburile de striptease. Vă rog să mă anunţaţi dacă auziţi ceva despre cine ar fi făcut-o. E important pentru mine. Dacă le-aţi putea cere angajaţilor din Hooligans să asculte discuţiile despre atac, în mod sigur v-aş fi recunoscătoare.

  — Atât de rău îi merg afacerile lui Sam, Sookie? S-a interesat Dermot.

  — Da, i-am răspuns, nu întru totul surprinsă de această întorsătură a conversaţiei. Iar noul bar de pe şosea ne tot răpeşte clientela. Nu ştiu dacă e de vină noutatea adusă de Vic's Redneck Roadhouse şi de Vampire's Kiss sau dacă oamenii se feresc din cauză că Sam e teriantrop, dar ce ştiu e că nu merge deloc bine pentru Merlotte's.

  Încercam să-mi dau seama cam cât mi-aş dori să le povestesc despre Victor şi despre cât de malefic era el, când deodată Claude a zis:

  — O să rămâi fără serviciu.

  După care a închis gura, ca şi cum remarca ar fi declanşat un întreg lanţ de gânduri.

  Toată lumea părea viu interesată de ce-aş face eu dacă Merlotte's s-ar închide.

  — Sam ar rămâne fără mijloace de subzistenţă, le-am atras atenţia, în timp ce mă întorceam să plec spre bucătărie, ca să-mi mai iau o cană de cafea. Ceea ce e mult mai important decât serviciul meu. Eu pot să-mi găsesc de lucru în altă parte.

  — Şi el ar putea să-şi deschidă un bar în altă parte, a replicat Claude, ridicând din umeri.

  — Ar fi nevoit să plece din Bon Temps, am ripostat, tăios.

  — Şi asta nu ţi-ar conveni, nu?

  Claude părea gânditor, într-un fel care mă stânjenea vizibil.

  — E cel mai bun prieten al meu, i-am zis. Ştii asta.

  Poate că era prima oară când o spuneam cu voce tare, dar cred că o ştiam de multă vreme.

  — A, apropo, dacă vreţi să ştiţi ce i s-a întâmplat lui Cait, puteţi încerca să luaţi legătura cu tipul cu ochi cenuşii care lucrează la Vampire's Kiss. Numele scris pe uniforma lui era Colton.

  Ştiam că în unele localuri ecusoanele cu nume se distribuiau la nimereală, fără să-i pese cuiva dacă se potriveau cu identitatea purtătorului. Dar, cel puţin, era un punct de pornire. Mi-am reluat drumul spre bucătărie.

  — Stai, a exclamat Dermot, atât de brusc, încât am întors capul spre el. Când vin cei cu antichităţile să-ţi vadă vechiturile?

  — Ar trebui să ajungă în vreo două ore.

  — Podul e gol, mai mult sau mai puţin, a continuat Dermot. N-ai de gând să faci curat în el?

  — Cam asta mă gândeam să fac dimineaţă.

  — Vrei să te ajutăm? Mi-a propus Dermot.

  Claude era vizibil îngrozit. I-a aruncat lui Dermot o privire feroce.

  Ne întorseserăm pe un teren mai familiar, iar eu, una, îi eram recunoscătoare pentru asta. Până când aveam ocazia să meditez la toate noile informaţii, nici măcar nu puteam să ghicesc ce întrebări se cuvenea să formulez.

  — Mersi, i-am răspuns. Ar fi grozav dac-aţi putea să căraţi până sus unul dintre tomberoanele alea mari. Pe urmă, după ce mătur şi adun toate mărunţişurile, puteţi să-l duceţi jos la loc.

  Faptul că aveam rude cu puteri supraomeneşti se putea dovedi foarte folositor.

  M-am dus pe veranda din spate să-mi adun ustensilele pentru curăţenie, iar în vreme ce mă chinuiam să urc, cu braţele încărcate, am văzut că uşa lui Claude era închisă. Precedenta mea chiriaşă, Amelia, transformase unul dintre dormitoarele de sus într-un mic şi drăguţ budoar, cu o măsuţă de toaletă ieftină (dar drăguţă), un scrin şi un pat. Amelia folosise o altă cameră drept dormitor, mobilată cu două fotolii confortabile, un televizor şi un birou spaţios, încăperea fiind acum goală. În ziua în care făcusem curat în pod, observasem că Dermot îşi instalase un pătuţ în fostul living.

  Cât ai spune „peşte”, Dermot şi-a făcut apariţia la uşa podului, ducând cu el tomberonul. Lăsându-l jos, şi-a rotit privirea înjur.

  — Am impresia că arăta mai bine când erau lucrurile familiei în el, a zis, şi am fost nevoită să-l aprob.

  La lumina zilei, revărsată prin geamurile murdare, podul părea trist şi sărăcăcios.

  — O să arate foarte bine când o să fie curat, am replicat cu hotărâre, şi m-am pus pe treabă cu mătura, înlăturând toate pânzele de păianjen, după care am atacat praful şi gunoaiele de pe scândurile duşumelei. Spre mirarea mea, Dermot a luat câteva cârpe şi soluţia pentru curăţat geamuri şi a început să se ocupe de ferestre.

  Mi s-a părut că ar fi mai înţelept să nu comentez. După ce a terminat cu ferestrele, mi-a ţinut făraşul, să strâng în el gunoiul măturat. Terminând şi cu asta, am adus sus aspiratorul, să rezolv şi cu praful rămas, iar el mi-a zis:

  — Pereţii trebuie zugrăviţi.

  Era ca şi cum ai spune că deşertul are nevoie de apă. Poate că fuseseră zugrăviţi odată, însă totul se cojise sau se ştersese de mult, iar culoarea nedefinită rămasă pe pereţi fusese râcâită sau pătată de numeroasele obiecte sprijinite de ei.

  — Păi, da. Răzuiţi şi zugrăviţi. Şi podeaua trebuie refăcută.

  Am bătut cu piciorul în scânduri. Înaintaşii mei fuseseră cuprinşi de frenezia zugrăvitului când i se adăugase casei şi al doilea nivel.

  — Pentru depozitare n-ai nevoie decât de o parte din spaţiu, a zis Dermot, dintr-odată. Presupunând că negustorii de antichităţi ar cumpăra piesele mai mari şi n-ar mai trebui să le aduci înapoi.

  — E adevărat, am zis. Dermot părea să aibă dreptate, însă nu înţelegeam ce urmăreşte. Despre ce tot vorbeşti? L-am întrebat, făţiş.

  Mi-a arătat spre locul în care panta acoperişului forma o suprafaţă naturală, cam de doi metri adâncime şi întinsă cât toată casa.

  — N-ar fi greu să-l împărţi, să pui câteva uşi, mi-a zis străunchiul meu.

  Dermot se pricepea să pună uşi? Probabil că păream uluită, fiindcă mi-a explicat:

  — M-am uitat la emisiunile de pe HGTV8, la televizorul Ameliei.

  — A, am exclamat, căutând în minte o replică mai inteligentă. Încă mă simţeam în ceaţă. Păi, asta s-ar putea face, am zis. Dar nu cred că aş mai avea nevoie de alte camere. Vreau să spun, cine ar vrea să stea aici?

  — Nu e bine totdeauna să ai mai multe dormitoare? Aşa se spune la televizor. Şi eu aş putea să mă mut într-o astfel de cameră. Am putea folosi, eu şi Claude, camera cu televizorul ca pe un salon. Şi am putea să avem fiecare camera lui.

  M-am simţit umilită de faptul că nu-mi trecuse prin cap să-l întreb pe Dermot dacă nu-l deranja să împartă camera cu Claude. Era evident că-l deranja. Dormea pe un pat de campanie, în salonaşul acela mititel… Fusesem o gazdă proastă. L-am privit pe Dermot cu mai multă atenţie decât înainte. Vocea îi sunase… Plină de speranţă. Poate că, de fapt, chiriaşul meu era subevaluat. Mi-am dat seama că nu ştiam precis ce făcea Dermot la club. Luasem ca pe un fapt de la sine înţeles că Dermot ar merge cu Claude, când se ducea Claude în Monroe, însă niciodată nu fusesem îndeajuns de curioasă să întreb ce făcea Dermot când ajungea acolo. Dacă faptul că făcea parte din neamul zânelor era singurul element pe care-l avea în comun cu egocentricul de Claude?

  — Dacă tu crezi că ai timp de munca asta, aş cumpăra bucuroasă materialele, i-am zis, neştiind nici eu de unde-mi veneau cuvintele. De fapt, dac-ai putea să râcâi pereţii, să-i cureţi şi să-i zugrăveşti, după care să faci împărţirea, sigur ţi-aş fi recunoscătoare. Ţi-aş plăti bucuroasă munca. Ei, ce-ar fi să mergem, când mai am o zi liberă, la depozitul de cherestea din Clarice? Dac-ai putea să-ţi dai seama câtă cherestea şi câtă vopsea ne-ar trebui.

  Dermot s-a luminat la faţă ca un pom de Crăciun.

  — Pot să încerc, şi ştiu de unde să împrumut un şpaclu, mi-a zis. Ai încredere în mine că pot să fac treaba asta?

  — Am, i-am zis, neştiind dacă şi credeam cu adevărat acest lucru. Dar, în definitiv, podul n-ar fi putut să arate mai rău decât acum. Începeam să mă entuziasmez şi eu. Ar fi grozav să refacem încăperea asta, am exclamat. Trebuie să-mi spui cam cât crezi că ar fi tariful corect.

  — Nici nu mă gândesc, a replicat el. Tu mi-ai oferit găzduire şi încredere prin prezenţa ta. Măcar atât pot să fac şi eu pentru tine.

  N-aveam cum să-l contrazic pe Dermot, dacă punea problema astfel. Era ca atunci când eşti hotărât să nu accepţi un cadou, iar eu am apreciat că era exact o astfel de situaţie.

  Fusese o dimineaţă plină de informaţii şi de surprize. În timp ce mă spălam pe mâini şi pe faţă, ca să scap de praful din pod, am auzit o maşină pe alee, apropiindu-se. Splendida emblemă, cu litere gotice, ocupa toată partea laterală a unei dube mari, albe.

  Din ea au coborât Brenda Hesterman şi asociatul ei. Asociatul era un bărbat mărunt şi îndesat, cu pantaloni milităreşti şi o bluză polo albastră, plus mocasini lustruiţi. Părul grizonant era tuns scurt.

  Am ieşit pe veranda din faţă.

  — Bună, Sookie, mi-a strigat Brenda, ca şi cum am fi fost prietene vechi. Ţi-l prezint pe Donald Callaway, coproprietarul magazinului.

  — Bună ziua, domnule Callaway, am zis, înclinând din cap. Vă rog să intraţi. Pot să vă servesc cu ceva de băut?

  Amândoi m-au refuzat, în timp ce urcau treptele. Cum au ajuns înăuntru, au început să-şi rotească privirile prin încăperea ticsită, cu o preţuire pe care oaspeţii mei din neamul zânelor n-o arătaseră.

  — Ador tavanul de lemn, a zis Brenda. Şi priveşte pereţii din scânduri!

  — E o casă veche, a încuviinţat Donald Callaway. Vă felicit, domnişoară Stackhouse, pentru că locuiţi într-un cămin istoric atât de încântător.

  M-am străduit să nu-mi arăt uluirea. Nu era o reacţie de care aveam parte în mod normal. Cei mai mulţi aveau tendinţa să mă compătimească pentru că locuiesc într-o clădire atât de demodată. Podelele nu erau tocmai drepte, iar ferestrele n-aveau dimensiunile standard.

  — Mulţumesc, am răspuns, cu îndoială. Ei bine, acestea sunt lucrurile care s-au aflat în pod. Vedeţi dacă e ceva care să vă placă. Şi dacă aveţi nevoie de ceva, nu trebuie decât să mă strigaţi.

  Nu prea avea rost să mai pierd vremea pe-acolo; mi se părea chinuitor să-i privesc cum îşi văd de treabă. M-am dus în camera mea, să şterg praful şi să deretic, şi dacă tot eram acolo, am făcut curat prin vreo două sertare. În mod normal, aş fi dat drumul la radio, însă voiam să stau cu urechile ciulite pentru eventualitatea în care cei doi asociaţi ar fi avut întrebări de pus. Din când în când, îi auzeam discutând între ei cu voce joasă, şi m-am trezit că eram curioasă cu privire la ce aveau să hotărască. Iar când l-am auzit pe Claude coborând pe scară, am considerat că era bine să ies şi să-mi iau la revedere de la ei.

  Brenda a rămas cu gura căscată când cei doi musafiri ai mei din neamul zânelor au trecut prin living. I-am făcut să-şi încetinească mersul îndeajuns cât să-i pot prezenta, fiindcă aşa cerea politeţea. N-am fost câtuşi de puţin mirată când am constatat că Donald m-a văzut într-o cu totul altă lumină după ce mi-a cunoscut „verii”.

  Tocmai frecam prin baia de pe hol, când l-am auzit pe Donald scăpând o exclamaţie. M-am dus uşurel în living, încercând să-mi compun o expresie nepăsător-întrebătoare.

  El tocmai examina biroul bunicului meu, o piesă de mobilier foarte grea şi urâtă, care le provocase verilor mei numeroase înjurături şi multă transpiraţie atunci când o căraseră până în living.

  Omuleţul stătea acum ghemuit în faţa lui, cu capul vârât în golul pentru picioare.

  — Aveţi aici un compartiment secret, domnişoară Stackhouse, mi-a zis, lăsându-se puţin înapoi, pe vine. Veniţi, să vă arăt.

  M-am lăsat şi eu pe vine lângă el, resimţind entuziasmul stârnit firesc de o asemenea descoperire. Compartiment secret! Comoara piraţilor! Trucuri magice! Toate acestea declanşează fericita nerăbdare copilărească.

  La lumina lanternei lui Donald, am văzut că în fundul biroului, în acel spaţiu în care-ţi ţii genunchii, era o tăblie în plus. Se vedeau şi două balamale minuscule, la o înălţime la care nu puteai să le atingi cu genunchii, montate astfel încât uşa secretă să se deschidă în sus.

  Dar cum se deschidea?

  — Acesta era misterul.

  După ce m-am săturat de privit, Donald mi-a propus:

  — Aş încerca eu cu briceagul, domnişoară Stackhouse, dacă nu aveţi vreo obiecţie.

  — Absolut niciuna, l-am asigurat.

  Şi-a scos briceagul – de dimensiuni practice – din buzunar, i-a desfăcut lama şi a strecurat-o cu precauţie în îmbinare. După cum m-am aşteptat, cam pe la mijlocul acesteia a întâlnit un fel de siguranţă, pe care a împins-o uşurel cu lama cuţitului, mai întâi dintr-o parte, apoi din cealaltă, însă fără rezultat.

  Pe urmă, a început să ciocănească tăblia peste tot. În ambele locuri în care se întâlneau laturile şi tăblia de sus, era o fâşie din lemn. Donald a apăsat şi a împins, şi tocmai mă pregăteam să-mi azvârl braţele în sus, exasperată, când s-a auzit un scârţâit ruginit şi uşa secretă s-a deschis.