Noul loc îi plăcu lui Yasuziro: aerodromul era destul de spaţios, avioanele de vânătoare Gekko, produse de firma Nakazima, pe care avea să zboare de acum încolo, erau adăpostite, în caponiere şi biute. Dar neobişnuita linişte de pe aerodrom îi transmise o oarecare stare de încordare.

  — La dumneavoastră, totdeauna e atât de multă linişte? Îl întrebă Yasuziro pe şeful de stat major, când se întâlni cu el.

  — Piloţii cu experienţă, în marea lor majoritate, sunt plecaţi în delegaţii, pentru recepţionarea şi rodajul noilor avioane. N-au rămas decât „bobocii”.

  Yasuziro sesiză un vuiet de motoare de avion.

  — Dar cine zboară?

  — Asta-i avionul „chinină”. În fiecare zi aterizează la noi unul sau două transportoare, pentru completarea aprovizionării. Cară medicamente în zona acţiunilor de luptă. În special chinină.

  — Şi avionul meu unde se află? Se interesă Yasuziro.

  — Iată-l, Gekkoul de-acolo, îi arătă un adjutant avionul de vânătoare cu cinci guri de foc pe al cărui fuzelaj era înfăşurat un dragon albastru.

  Când făcu cunoştinţă cu efectivul de zbor al detaşamentului, Yasuziro Hattori fu dezamăgit. Nu-şi imaginase astfel ostaşii pe care avea să-i conducă în luptă. Arătau nemaipomenit de tineri şi puţin experimentaţi – nişte subofiţeri, cărora nici nu le dăduse mustaţa, cu obraji îmbujoraţi, ce abia promovaseră un curs rapid de şcoală de zbor.

  „Da, cu băieţandrii, ăştia mai trebuie efectuată o pregătire suplimentară şi temeinică, se gândi Yasuziro. Voi fi nevoit să atrag şi echipajul de pe Kawasaki. Băieţii de-acolo sunt pricepuţi şi căliţi în luptă”.

  Dar soarta parcă hotărâse să-şi bată joc de el şi încă rău de tot. A doua zi, Yasuziro află că, la Tanapaga, în timpul decolării, hidroavionul Kawasaki detonase focosul unei bombe. Din hidroavion şi din piloţii cu experienţă ai detaşamentului „Crizantema albă” n-au mai rămas decât sfărâmături şi petice aparţinând echipamentului de zbor.

  „Totdeauna, moartea îi alege pe cei mai buni!” Yasu-ziro suportă foarte greu pierderea. Se refugie în odaia de cult a aerodromului şi se rugă mult pentru sufletele celor pieriţi. Acuma, în detaşament, numai el singur mai reprezenta un pilot călit în luptă.

  Fără să-şi piardă vremea, Yasuziro se apucă de treabă. Îşi propusese ca, în cel mai scurt timp, să scoată din „puişorii aceia cu pliscuri gălbui nişte şoimi neînfricaţi”, capabili să apere insula, să respingă atacurile aviaţiei ambarcate inamice – o problemă a naibii de grea, aproape cu neputinţă de rezolvat.

  Împărăţia adormită de pe aerodromul „Aslito” se pomeni sub vuietul zilnic al motoarelor. „Escadra prăpădiţilor” se trezise din somnolenţă. Yasuziro preda discipolilor săi pilotajul complex şi-i familiariza cu zborul în formaţie. Piloţii asimilau treptat măiestria de luptă, însă defecţiuni şi accidente se petreceau aproape în fiecare schimb de zbor.

  În ziua de 5 mai, Yasuziro fu chemat la statul major al escadrei, unde i se aduse la cunoştinţă o telegramă strict secretă a amiralului Toeda Soyemu, care fusese numit comandant-şef al flotei reunite în locul amiralului Koga, dispărut fără urmă: „Războiul se apropie serios de liniile de importanţă vitală pentru apărarea noastră naţională. Problema existenţei naţionale se pune extrem de grav: vom fi învingă-tori, sau devenim învinşi…” Yasuziro se opri din citit, cufundându-se adânc asupra coloanelor uniforme de ideograme. Nimeni nu prezentase situaţia atât de acut. „Ofiţerii şi marinarii care participă la lupta hotărâtoare trebuie să aibă încredere în zei, să-şi însuşească în amănunţime arta purtării războiului şi să decidă soarta imperiului în bătălii…” Telegrama se încheia cu obişnuitele asigurări din partea unor supuşi credincioşi: „Recunoscând întreaga povară a răspunderii noastre pentru soarta imperiului, a cărui istorie numără 2600 de ani, plin de veneraţie faţă de gloria tronului imperial şi cu nădejde în ajutorul zeilor, voi depune toate eforturile pentru a îndeplini dorinţele împăratului.”

  Dar ordinul comandantului-şef nu reprezenta decât o simplă înşiruire de vorbe: posibilităţile tehnice şi economice ale imperiului erau într-atât de epuizate, încât ami-ralul fu nevoit, peste puţin timp, să interzică detaşamentului „Crizantema albă” efectuarea zborurilor de instructaj şi antrenament. Benzina de aviaţie, existentă pe insulă, ajungea doar pentru acţiunile de luptă. Dar şi aceasta provenea din capturi de război, de la Singapore. „Ce ne-am fi făcut, dacă englezii şi-ar fi distrus depozitele de benzină şi nu ni le-ar fi lăsat nouă?” se gândi, mânios, Yasuziro. Acum, el şi imberbii săi discipoli, profitând de marea distanţă care despărţea insula Saipan de zona acţiunilor de luptă, îşi petreceau timpul trândăvind, lipsiţi de griji. Mai ades puteau fi întâlniţi în oraş, decât pe aerodromul „Aslito”.

  În scrisorile pe care Yasuziro le primea de la ofiţeri cunoscuţi, aceştia îl informau că treburile mergeau prost şi în alte zone. În Oceanul Pacific, flota suferea numai înfrângeri, una după alta. America, orientându-şi puternica ei economie spre producţia de război, sugruma imperiul prin superioritatea tehnică şi numerică. Accente ascunse de pesimism se puteau ghici şi în scrisorile lui Tiyeko şi ale părinţilor. Trăiau din ce în ce mai greu. Sentimentului de nelinişte, permanent, pentru soarta celor apropiaţi, i se mai adăugaseră şi dificultăţile economice, provocate de războiul ce dura de atâţia ani.

  Numai scrisorile fratelui său mai mare îl bucurau prin optimismul lor şi veştile referitoare la succesele din China de Sud, unde locotenentul Otoziro Hattori, în februarie 1944, fusese mutat din Coreea. În martie, după o acalmie prelungită, trupele japoneze îşi reluaseră ofensiva împotriva unităţilor Gomindanului.

  Saipanul, în comparaţie cu Japonia înfometată şi sleită de război, era un adevărat rai pământesc. Belşugul de fructe, zahăr, orez, peşte şi chiar diferite vinuri, care în metropolă dispăruseră, relaţiile cu drăguţele localnice, ce-şi manifestau sentimentele patriotice în cadrul asociaţiei feminine „Apărarea Patriei”, toate acestea făceau ca viaţa aviatorilor să fie veselă, plăcută. Pentru ei, populaţia japoneză organiza serbări, spectacole teatrale şi întreceri sportive. În ochii locuitorilor insulei, care-şi găsiseră o a doua patrie în Saipan, aviatorii reprezentau o acoperire de nădejde în faţa aviaţiei americane. Tinerii aceia fanatici, care acum îşi învinseseră teama de aparatele Gekko, după antrenamentele efectuate cu noul comandant al „Crizantemei albe”, li se păreau nişte adevăraţi aşi ai aerului.

  Cu ocazia unui spectacol, Yasuziro fusese prezentat guvernatorului insulelor Mariane, domnului Hayashi, şi conducătorului companiei de zahăr, domnului Kawamura. Masao Kawamura era o figură notabilă a Saipanului, unde compania în fruntea căreia se afla pusese stăpânire pe aproape toate bogăţiile insulei. Kawamura nu se ocupa numai cu producţia de zahăr şi de whisky. Tutunul şi cafeaua, ananasul şi orezul reprezentau un obiectiv de permanentă grijă din partea sa. Plus cele aproximativ două-zeci de mici vase pescăreşti, care ieşeau la pescuitul tonului şi aparţineau aceleiaşi companii.

  Pentru a-şi sublinia patriotismul, la unul din spectacolele teatrale, domnul Kawamura venise îmbrăcat într-un costum sărbătoresc de samurai: cu hakama- şi vakagynu-- cu sabie şi pumnal. Lângă soţia sa, mult mai tânără, îmbrăcată europeneşte, Kawamura-san arăta supărat, ca un pavian obosit. Nu se putea privi la perechea conjugală, fără să nu zâmbeşti: erau total nepotriviţi unul cu altul.

  Yasuziro ştia că doamna Yoko Kawamura, fiica fostu-lui consul japonez la San-Francisco şi Los Angeles, se măritase, împotriva voinţei ei, la insistenţele lui taicăsău, cu prietenul acestuia, Kawamura, un văduv bogat şi cu relaţii la curtea imperială.

  În timpul spectacolului, Yasuziro privise pe furiş la loja guvernatorului, unde se aflau soţii Kawamura, şi cugetă la soarta nedreaptă: „O femeie atât de frumoasă şi încântătoare să fie nevoită să se mărite cu un monstru gras şi mai bătrân decât ea cu treizeci de ani!” La un moment dat, privirile lui Yasuziro şi ale doamnei Kawamura se întâlniră. Iar pilotul avu impresia că femeia se tulburase şi roşise uşor.

  În perioada când Yoko locuise în California, vedetele Hollywoodului constituiau limita visurilor sale, şi se lă-sase atrasă de teatru. Acum, după căsătorie, se plictisea de moarte şi, pentru a-şi înfrumuseţa viaţa, începuse să se ocupe de acţiuni cu caracter social şi cultural, creând un teatru de amatori. Zile întregi străbătea insula, în Plymouthul ei albastru deschis, menţinând contacte strânse cu soţiile rezidenţilor.

  Japoneză americanizată, o mare parte din viaţă şi-o trăise în Statele Unite, Yoko era totuşi o patriotă îndârjită a Nipponului şi, din când în când, la cererea tatălui său, îndeplinise unele misiuni delicate, cu caracter informativ. Acuma se străduia, din toate puterile, ca os-taşii mikadoului, pripăşiţi pe insulă, să tânjească mai puţin după familiile lor, aflându-se atât de departe de patrie.

  Odată, pe la sfârşitul lunii mai, Yasuziro cerea, la telefon, conducerii intendenţei, benzină pentru zboruri. Era serios neliniştit de faptul că piloţii „Crizantemei albe” îşi pierdeau deprinderile profesionale, îndobitocindu-se în beţii zilnice.

  Bineînţeles, printr-un contact personal, s-ar fi putut ajunge la o rezolvare mai rapidă, însă, din păcate, maşina lui era scoasă din circulaţie.

  Ostaşul de serviciu pe detaşament bătu la uşa cabinetului şi-i raportă:

  — Domnule căpitan-locotenent, doamna Kawamura vă roagă să poftiţi până afară.

  Aşezând receptorul la loc, Yasuziro se grăbi să iasă. Soţia regelui neîncoronat al insulei era în automobilul ei, făcându-şi vânt cu evantaiul.

  Plecându-se respectuos înaintea musafirei, Yasuziro se interesă cărui fapt datora această înaltă onoare.

  A reieşit că, fiind în trecere pe acolo, doamna Kawamura decisese să-i invite personal pe aviatori la premiera operei „Cio-cio-san”, de a doua zi, în care rolul doamnei Butterfly avea să fie interpretat chiar de dânsa.

  Terminând cu aspectul practic al convorbirii, Yoko nu dădea semne că ar dori să-l elibereze pe Yasuziro, ci-i puse o mulţime de întrebări lipsite de importanţă, în timp ce se juca, alene, cu evantaiul.

  Şi Yasuziro, străfulgerat de-o idee îndrăzneaţă, se decise:

  — Oare mi-aţi permite, doamnă Kawamura, să vă însoţesc până la Garapan? Maşina mea se află la reparat şi trebuie s-ajung la statul major.

  — Cu plăcere, Hattori-san îi zâmbi Yoko. O amuza timiditatea bărbatului acela neînfricat.

  Anunţându-l pe ostaşul de serviciu pe detaşament că pleacă la Garapan, Yasuziro se aşeză stângaci pe bancheta din spate a Plymouthului, ştergându-şi năduşeala de pe faţă.

  — Nu vă este frig în uniformă? Glumi Yoko, în vreme ce ea era îmbrăcată doar într-o rochie uşoară, cu mâneci scurte.

  — Puţin, da, îi răspunse, ruşinat, Yasuziro. Îl tulbura nespus cutezanţa frumoasei femei, soţia unui om atât de influent.

  — Hattori-san, n-aţi dori să înotăm niţel în apele oceanului? Îi propuse, pe neaşteptate, doamna Kawamura. Cunosc o plajă extraordinară, nu departe de-aici.

  — Vai, doamnă! Se fâstâci şi mai mult Yasuziro.

  Totul se petrecea complet împotriva regulilor de comportament japoneze. Îşi dădea seama că, dacă îi accepta invitaţia, îşi primejduia cariera. Dar tânăra soţie a lui Kawamura îi plăcea nespus…

  Yoko porni motorul şi, după ce rulă niţel, părăsi şo-seaua şi viră pe un drum de ţară, care dădea în junglă. Brusc, desişul se isprăvi şi se pomeniră pe malul oceanului.

  Dintr-o dată şi de neînţeles, nervoasă, ca un recrut înaintea primei lansări cu paraşuta, Yoko se dezbrăcă la iuţeală şi se repezi în apă. Când Yasuziro se apropie, înotă mai departe. În sfârşit, după ce obosi, ieşi la mal.

  — Oare v-a supărat ceva? O întrebă Yasuziro.

  — Da, dar mi-e teamă să nu mă înţelegi greşit. Dumneata eşti un japonez autentic, pe când eu, Hattori-san, am căpătat o educaţie europeană şi am trăit multă vreme în Statele-Unite… Pe scurt, mi-e scârbă de unele purtări ale soţului meu… Yoko muşca dintr-un firicel de iarbă pe care-l rupsese, ezitând dacă era cazul să povestească sau nu. Însă jignirea şi dorinţa de a-şi uşura sufletul se dovediră mai puternice. Generosul meu stăpân Kawamura-san şi-a construit o anexă la „Casa veselă”, unde îi place să se distreze, ferit de ochii lumii. Yoko tăcu din nou. Alaltăieri seară, s-a îmbătat acolo într-un aşa hal, încât a fost adus acasă de două „Frunze de lotus”- care mi-au lăsat şi fundosiul-- uitat de bărbatul meu. A trebuit să le mulţumesc, să mă scuz pentru starea în carte s-a găsit soţul meu şi să le plătesc pentru isprăvile lui mur-dare. Yoko îşi ridică ochii, scăldaţi de lacrimi. Am jurat îndurătoarei zeiţe Kannon că nu voi ierta cele întâmplate, până nu-ţi voi lăsa dumitale kosimakiul--- meu.

  Yasuziro se cutremură la auzul cuvintelor ei. Avu impresia că simte cum pântecele îi este atins de tăişul rece al pumnalului ritual: dacă Kawamura-san va afla despre legătura lor, pe amândoi îi aşteaptă dezonoarea şi moartea.

  Dar era în stare să se împotrivească dorinţei acestei neasemuite femei?

  Ce scurte sunt clipele de fericire supremă ale omului! Nici nu apucase să se aprindă ca lumea focul iubirii dintre Yasuziro şi Yoko, şi au şi fost obligaţi să se despartă, nereuşind nici măcar să-şi ia rămas bun.

  La 12 iunie, insulele Saipan, Tinian şi Guam au fost atacate de sute de avioane, ridicate de pe punţile portavioanelor rapide americane. Două zile la rând, aerodromurile japoneze, vasele şi transportoarele, bateriile de artilerie şi trupele din locurile de concentrare au stat sub bombe. Ce puteau face Yasuziro Hattori şi piloţii săi complet neinstruiţi împotriva a douăsprezece portavioane americane aflate la două sute de mile de Saipan? Toată bolta cerului era plină de avioane americane, revărsând foc şi moarte. În răstimpul atacurilor aviaţiei ambarcate, „Crizantema albă” pierduse, în lupte aeriene şi la sol, aproape jumătate din aparate şi din efectiv. Iar doborârea a patru Skyraidere, din care Yasuziro distrusese două, era o jal-nica şi insuficientă consolare.

  După ieşirea din dispozitiv a aerodromului „Aslito”, Yasuziro primi ordin să se mute în zbor, cu resturile detaşamentului, pe insula Tinian, unde unităţile escadrei aeriene dispuneau de baze.

  Întristat şi abătut, Yasuziro hoinărea pe lângă avioanele Gekko, atâtea câte mai supravieţuiseră. Numeric, america-nii pur şi simplu îi zdrobiseră. Era cuprins de-o indiferenţă abrutizantă faţă de tot, ca şi faţă de propria-i persoană. Deocamdată, ca printr-o minune, moartea îl ocolise, dar se putea aştepta s-o întâlnească în orice moment.

  Aviatorii „Crizantemei albe” îşi petrecuseră noaptea din ajunul mutării fără să doarmă. Încă de cu seară, trei-zeci de focuri de înmormântare arseseră cu vâlvătăi, incinerând rămăşiţele pământeşti ale aviatorilor şi tehnicilor morţi. Tractoarele şi buldozerele huruiau înfricoşător, nivelând gropile de pe pista de decolare. Tot aici fuseseră aduse vreo câteva sute de locuitori indigeni, mobilizaţi să care pământ cu coşurile.

  În timp ce avea loc incinerarea, Yasuziro îi încărcase într-un camion pe aviatorii detaşamentului rămaşi în viaţă, şi-i transportase la clubul „Nanie Kohatsu”. Aici îşi luară rămas bun de la insulari. Avitorii băură rom din trestie de zahăr şi serviră o gustare cu sukiyaki de găină şi fructe aromate de ananas. Convorbirile lor se refereau numai la flota japoneză ce trebuia să apară peste puţin în apele insulei şi să-i burduşească pe neruşinaţii de americani. Toată lumea trăia în credinţa că împăratul nu-i va lăsa singuri în faţa nenorocirii.

  Un locuitor îi spuse lui Yasuziro că-şi dusese copiii pe vasul „Asama-Maru”. Doamna Kawamura şi alte femei din uniunea „Apărarea Patriei” îşi asumaseră grija de a-i transporta în Japonia, cât mai departe de bombe şi obuze.

  „Adio, Yoko!” se gândi Yasuziro şi bău o ceaşcă de rom. De unde să-i treacă prin gând că „Asama-Maru”, ancorat în rada din Garapan, peste vreo două ceasuri avea să zacă pe fundul oceanului? Odată cu revărsatul zorilor, vasul fu torpilat de nişte Skyraidere şi, frângându-se în două, se scufundă împreună cu pasagerii. Pieirea vasului „Asama-Maru” se petrecu sub ochii mulţimii, în care se afla şi domnul Kawamura, venit să-şi conducă soţia.

  Soarele încă nici nu izbutise să se ivească de după orizont, că bolta cerului de deasupra insulei se umplu de bombardiere americane. Trebuiau să plece cât mai urgent din Saipan, mai înainte ca aerodromul, reparat la mare grabă, să nu fie iarăşi scos din dispozitiv. Însă, nu se ştie din ce motiv, americanii, în dimineaţa aceea, cruţară aerodromul „Aslito”.

  „Nu cumva şi-l rezervă pentru ei? Îi străfulgeră prin gând lui Yasuziro. Într-adevăr, peste puţină vreme ar tre-bui să ne aşteptăm la debarcarea unor trupe de desant…”

  După decolare, privind strâmtoarea Tinian, îşi dădu seama că teama nu-i fusese zadarnică. Întreg acvatoriul dintre insule era ticsit de nave de război şi transportoare americane. Niciodată Yasuziro nu mai văzuse atâtea vase adunate pe suprafaţa limitată a unei strâmtori. Chiar şi în timpul incursiunii lor asupra insulei Midway, când Yamamoto îşi mobilizase flota uriaşă, aceasta număra mai puţine flamuri decât aveau acum americanii. De data asta, îi deveni totul limpede – dacă nu vine flota reunită, soarta Saipanului e decisă!

  Executând luarea de înălţime, Yasuziro viră mult la stânga, pentru a evita tirul antiaerienei de pe nave, care acum trăgeau cu tunurile de mare calibru asupra artileriei, fortificaţiilor de apărare şi a infanteriei japoneze, din adăposturi şi tranşee.

  Din ocean ţâşneau gheizerele unor puternice explozii submarine. Înotătorii subacvatici – rangers – degajau cu încărcături explozibile trecerea printre recifuri.

  Yasuziro, aterizând pe Tinian, nu mai avu ocazia să vadă sumedenia vaselor de desant repezindu-se din am-bele părţi spre trecerea dintre recifuri, străpunsă în direcţia cătunului Oreai.

  „Dar unde-i flota noastră reunită?” se întreba fiecare japonez, în timp ce asista la tabloul sinistru al debarcării trupelor de desant. Americanii, pricepuţi la asemenea treburi, interpretau totul cu exactitate, ca şi cum ar fi avut în faţă un scenariu. |gk ^

  Cu fiece oră, speranţa condamnatei garnizoane din Saipan, de-a respinge desantul, devenea mai palidă.

  Ajungând la ţărm, infanteria marină americană intrase în luptă, sub acoperirea tancurilor, pentru a lărgi capul de pod, presând subunităţile japoneze spre centrul insulei. Mereu alte şi alte transportoare aduceau în zona capului de pod trupe, utilaj tehnic şi materiale.

  De câteva ori, Yasuziro îşi conduse detaşamentul la asaltarea trupelor în curs de debarcare, însă fiecare acţiune îl costase câteva avioane doborâte, şi nu putuse schimba întru nimic situaţia.

  La vreo trei zile de la debarcarea trupelor de desant, spaţiul de deasupra Saipanului deveni mai încăpător. După ce asiguraseră desantarea, navele marii unităţi americane de portavioane rapide se îndreptaseră în afara apelor riverane. Însă, înainte de plecare, lansaseră de pe catapulte un grup de aparate de vânătoare P-47 Thunderbolt, care aterizară pe aerodromul „Aslito”, recent capturat de la japonezi.

  Aviaţia niponă, care dispunea de baze pe Tinian, începu să aibă o neînsemnată superioritate numerică. Dar nu pentru mult timp. Skyraiderele se iviră din nou în văzduh.

  De la nişte indigeni, Yasuziro auzi o veste dureroasă: în Marea Filipinelor, portavioanele americane atacaseră liota japoneză care naviga într-ajutorul Saipanului. Ca rezultat al bătăliei, fuseseră scufundate trei portavioane şi două tancuri petroliere japoneze. Mai fuseseră grav avariate şi-o serie de alte nave. Comandantul flotei întâi operative se retrăsese spre Okinawa. Soarta Saipanului era definitiv pecetluită, iar rezistenţa apărătorilor insulei putea doar să-i prelungească agonia.

  Decolând într-o acţiune de vânătoare liberă, în zona aerodromului „Aslito”, Yasuziro decise să pândească vreun Thunderbolt rătăcit. În ultima vreme, aceste P-47 le făceau mult sânge rău, efectuând atacuri prin surprindere asupra aerodromului lor. În apropiere de „Aslito”, Yasuziro observă câteva grupe mici de Lightninguri.

  „De multişor nu ne-am mai întâlnit – se gândi pilotul, examinând ampenajele duble şi rezervoarele de benzină suspendate. Vin de undeva, de la mare distanţă”, conchise Yasuziro şi apăsă pe butonul emiţătorului, prevenindu-şi coechipierul:

  — Atenţie! Atacăm la aterizare!

  O celulă de avioane Gekko, fără să fie observată de americani, se îndreptă în direcţia soarelui, luând înălţime.

  Zborul de mutare, abrutizant, prelungit, se apropia de sfârşit. Era necesar să te reculegi şi să te scuturi de oboseala acumulată. Urma etapa de cea mai mare responsabilitate a zborului – aterizarea pe un aerodrom necunoscut, cu o lungime a pistei limitată. „Am să mă trântesc pe-o foaie de cort, visa Charles Mallory, şi-am să dorm în voie, să mi se spele creierii de vuietul sâcâitor al motoarelor şi-al pălăvrăgelii-radio”.

  — Rupem formaţia, şi aterizăm unul câte unul! Le aminti coechipierilor Robert Harris, care zbura înaintea lor.

  Al treilea tur trebui să fie executat deasupra oceanului. Coborând trenul de aterizare şi flapsurile, Charles începu să se pregătească de aterizare. Când mai rămăsese foarte puţin până la linia coastei, în căşti se auzi strigătul lui Adams:

  — Suntem atacaţi!

  Şi, deodată, în blindajul dorsal porniră să bată proiec-tile japoneze. Charles închise ochii şi-şi plecă instinctiv capul. Din tabloul de bord căzură cioburi de sticlă.

  Revenindu-şi, după câteva clipe de buimăcire, Charles simţi că avionul continua să zboare. Privi în jurul său şi văzu mai jos de consola din dreapta un Irving- ieşit din atac şi care avea desenat pe tot fuzelajul un dragon albastru deschis.

  — Aterizează, băiete! Îi strigă pilotul din Thunderbolt, care se repezise pe urmele „Dragonului albastru”. De bandiţii ăştia ne ocupăm noi!

  — Gură cască! Înjură Charles în eter.

  Şi nu era clar cui adresase acest epitet deloc măgulitor: sieşi, sau piloţilor de pe Thunderbolturi, care erau obligaţi să le acopere aterizarea.

  — 31! Îl strigă el pe Adams, rotindu-şi capul cu aproape o sută optzeci de grade.

  Dar coechipierul tăcea. Şi cerul, în locul unde acum câteva clipe zburase aparatul lui Adams, era pustiu.

  „După toate probabilităţile, a şi ajuns la fundul oceanului”, gândi Charles. El, în pofida superficialităţii, scă-pase cu bine: japonezul îi frânsese tija de comandă a direcţiei şi-i spărsese două aparate din tabloul de bord. Picioarele i se bălăbăneau asupra pedalelor, fără să mai simtă vreo sarcină. Însă situaţia nu era atât de gravă. Virând înclinat, Charles se angajă în aterizare şi, suprimând gazul, îşi trânti Lightningul pe terenul de zbor, plin de cârpăcelile gropilor astupate.

  „De unde or fi apărut şi Irvingurile astea?” se gândea Charles, rulând spre caponiera liberă, indicată cu un steguleţ de un soldat cu pistolul-mitralieră de gât. După ce întrerupse contactul la motoare şi deschise cupola carlin-gii, pilotul auzi bubuitul unor lupte apropiate.

  — Japonezii sunt la cinci kilometri, mai la nord de „Aslito”, îl informă soldatul. Viii sunt acolo, iar morţii în jurul nostru. Încă n-au apucat să-i adune. Şi arătă cu steguleţul la o mogâldeaţă în kaki, care zăcea pe iarbă, la vreo douăzeci de metri de caponieră.

  Deodată, Charles îşi aminti de lovitura primită în blindajul dorsal. Printr-o întâmplare fericită, astăzi rămăsese în viaţă: japonezul deschisese focul de la prea mare depărtare. Dacă ar fi fost mai aproape, blindajul dorsal n-ar fi putut rezista. Charles se simţi cuprins de-o oboseală îngrozitoare. Ar fi vrut să se prăbuşească sub planul avionului. Însă observă că de aparatul său se apropia un jeep, în care se afla Robert Harris.

  Acestea au fost ultimele zori pe care cei din Saipan le-au mai văzut. Minunea nu se petrecuse, deşi, poate, niciodată în viaţa lor, oamenii nu se mai rugaseră zeilor cu atâta sinceritate.

  Flota japoneză nu ajunsese până la ei, să-i salveze.

  Jalnicele rămăşiţe ale garnizoanei de pe insulă, ca şi răniţii, femeile şi copiii se aflau acuma faţă în faţă cu un duşman puternic, excelent înarmat, acoperit de aviaţie şi de un mare număr de nave dotate cu tunuri de calibru greu.

  În mâinile japonezilor mai rămăseseră doar o bucăţică din partea nordică a insulei – capul Marpi – precum şi aerodromul „Banaderu”, din apropiere, unde se instalaseră în apărare ultimii soldaţi în stare să mai ţină o armă în mâini. Aceştia înălţaseră, pe locul cel mai ridicat, „SteagulSoare”, hotărâţi să moară în umbra lui.

  Americanii apărură odată cu lumina spectrală a zilei ce se năştea. Erau o mulţime. În faţa lor, legănându-se pe terenul denivelat, înaintau tancurile. Şi nu le-a fost deloc greu să strivească subţirele lanţ al apărării japoneze.

  — Ne-a bătut ultimul ceas! Le vorbi Masao Kawamura locuitorilor insulei. Încărunţise complet, după scufundarea vasului de transport „Asama-Maru”. Privirile-i fură reţinute pentru o clipă de norul de fum, care învăluia Garapanul. Acolo, cuprinsă de flăcări, ardea întreaga lui avere, acolo, pe fundul radei, i se odihnea soţia.

  — Mai mult, nu ne mai putem retrage, porni să vorbească şi comandantul diviziei de infanterie nimicite, şi care se afla lângă Kawamura, susţinându-şi mâna dreaptă pansată. Flota n-a venit. Am luptat până la capăt. Acuma, nu ne rămâne altceva de făcut, decât să murim cu demnitate. Să ne rugăm puţin!

  Toată lumea în stare să se roage, chiar şi răniţii grav, se întoarse gemând cu faţa spre locul unde se afla îndepărtata lor patrie şi începu să-şi spună rugăciunile.

  — Rămâi cu bine, Japonia! Exclamă generalul rănit şi, ducându-şi mâna stângă, în care ţinea pistolul, la tâmplă, apăsă pe trăgaci. Împuşcătura a fost semnalul pentru declanşarea uciderilor şi sinuciderilor.

  — Rămâneţi cu bine, taţi şi mame!

  Banzai! Răsunară strigătele oamenilor, acoperite de zgomotul împuşcăturilor de pistol.

  După un minut, mulţi dintre ei erau morţi.

  — Ajutaţi-ne! Se rugau răniţii fără arme asupra lor, ridicându-se anevoie în genunchi şi întinzându-şi gru-mazul. Un tânăr sublocotenent, cu capul pansat, stropit de sus şi până jos de sânge, seceră capetele, răsuflând din greu…

  Femei şi copii, cu groaza în priviri, urmăriseră scena.

  — Iubite surori, li se adresă Masao Kawamura, care-şi asumase puterea de guvernator cu trei zile în urmă, după moartea conducătorului oficial al insulelor Mariane, ştiu bine că multe dintre voi s-au jurat să nu cadă în mâinile soldaţilor americani, pentru a fi batjocorite. Să preferăm o moarte încununată de glorie, decât o veşnică ruşine şi dezonoare! A venit clipa să ne îndeplinim datoria. Cei mai buni fii ai lui Yamato au făcut-o şi-au trecut în lumea dreptăţii şi-a fericirii eterne. Acum e rândul nostru.

  Soldaţii americani erau foarte aproape. Şi se puteau distinge căştile, acoperite cu reţele din pânză, şi pistoalelemitralieră, neobişnuit de scurte. Kawamura, dintr-o smucitură, îşi lepădă vakagynul. Dezbrăcându-se până la brâu şi aşezându-se în genunchi, cu faţa spre nord, îşi prinse pe pipăite vena jugulară. Trebuia s-o găsească, fără greş, după ce-şi va spinteca pântecele. Apucând cu amândouă mâinile mânerul unui vechi pumnal ritual, din doua mişcări rapide îşi făcu o tăietură largă, în formă de cruce. Din pântecele spintecat, măruntaiele i se revărsară pe pământ, scăldate în sânge. Bineînţeles, în clipa aceea Kawamura avusese de suferit dureri atroce. Însă nu-şi îngădui să-şi piardă cunoştinţa. Mai avu suficiente forţe pentru a-şi duce pumnalul la vena jugulară şi s-o taie.

  Seppuku fusese înfăptuit conform tuturor canoanelor samurailor. Câteva convulsii – şi trupul lui Kawamura înţepeni nemişcat.

  Soldaţii americani, apropiindu-se de stâncile abrupte ale capului Marpi, încremeniră de uluire şi groază.

  Ţipând sălbatic, strângându-şi copiii la piept, femeile se aruncau de pe malul abrupt peste bolovani şi în apele înspumate ale valurilor ce se spărgeau de ţărm.

  Mamele, care întârziau pe marginea coastei, nefiind în stare să facă ultimul pas, erau împinse de ultimii soldaţi ai garnizoanei japoneze.

  Apoi, când pe marginea prăpastiei nu mai rămăsese nici un civil, aceştia se aruncară în aer, făcând să explodeze grenadele.

  Căderea insulelor Saipan şi Tinian a însemnat pentru imperiu mult mai mult decât simpla pierdere a unui teri-toriu populat cu locuitori japonezi. Din momentul acesta, Japonia se află în interiorul cercului de ţintire pe care-l descria raza de acţiune a bombardierelor strategice B-29.

  Acum, Statele Unite dobândiseră posibilitatea reală de a efectua bombardamente înfricoşătoare asupra imperiului. Americanii obţinuseră ceea ce nu reuşiseră, când construiseră în China de Sud aerodromuri extrem de costisitoare.

  Zidul de siguranţă al imperiului, edificat de „neîn-vinsul” Chuichi Nagumo atunci când nimicise Pearl-Har-borul, se năruise. Iar amiralul nu suportă să devină martorul prăbuşirii Japoniei.

  La câteva zile după cedarea Saipanului, Yasuziro Hat-tori află despre încetarea din viaţă a fostului comandant al marii unităţi de portavioane. Amiralul Nagumo, după cum anunţase postul de radio Tokyo, „îndeplinise cu o mână fermă ritualul sfânt al harakiriului”. „Excelenţa sa a părăsit cu demnitate lumea aceasta, se gândi, plin de respect, Yasuziro, însă pe noi ce ne aşteaptă?”

  Veşti bune nu mai aveau de unde primi. Acuma, rare erau nopţile din Tokyo şi alte oraşe ale Japoniei, care să nu fie iluminate de incendii. Cartiere întregi din case uşoare ardeau sub bombele incendiare.

  De la începerea masivelor atacuri asupra Japoniei, un mic petic de uscat, situat la jumătatea distanţei dintre Saipan şi metropolă, căpătase o importanţă din ce în ce mai mare. Insuliţa Iwo Jima, de provenienţă vulcanică, având doar două mile pe patru, îmboldea ochii comandamentului strategic al forţelor aeriene ale Statelor Unite. Acolo erau instalate radaruri japoneze, care informau din timp apărarea antiaeriană a imperiului, se aflau bazele aviaţiei de vânătoare care dădea destulă bătaie de cap „fortăreţelor zburătoare”; din când în când, tot de pe Iwo Jima îşi luau zborul grupe de bombardiere japoneze şi atacau aerodromurile din Saipan.

  Toate acestea determinară Comitetul Şefilor de Stat Major să aprobe ocuparea insuliţei, deşi era extrem de fortificată.

  În martie 1945, o flotă de invazie se îndreptă spre acest nou obiectiv de importanţă strategică. Şi se dezlănţuiră bătălii înverşunate, prilejuind cea mai mare vărsare de sânge din toată campania Oceanului Pacific. Bombele avioanelor şi proiectilele cuirasatelor şi crucişătoarelor arară, în adevăratul sens al cuvântului, Iwo Jima. Şi, cu toate acestea, infanteria marină americană a avut de suferit pierderi nemaivăzute: 5.000 de morţi, fără să mai socotim răniţii şi pe cei daţi dispăruţi etc.

  Capitolul VI.

  După redislocarea grupului aviatic pe insula Saipan, cu Robert Harris începu să se petreacă ceva de neînţeles: se închise în sine, deveni nesociabil şi irascibil. La popotă, abia răscolea cu furculiţa prin farfurie şi o respingea, pornind să bombăne pentru fiece fleac.

  Nu se dădea în lături de la zboruri, dar se simţea cât de colo că le executa fără nici o plăcere.

  — Ascultă, Bob, ce se-ntâmplă cu tine? Se interesă Charles Mallory. Ai slăbit enorm în ultima săptămână.

  — Sunt sănătos tun, Charlie, însă numai aici, uite, şi Bob arătă în dreptul pieptului, aici se petrece ceva de neînţeles. Mă ştii că nu-s un fricos, dar de câtva timp am început să simt cum îmi îngheaţă ficăţeii, când se anunţă o misiune de luptă. Am pornit să am presimţiri sumbre.

  — Lasă, Bob, nu mai face pe nebunul. Pur şi simplu eşti obosit, aşa cum suntem cu toţii. Vorbeşte cu doctorul. Odihneşte-te o săptămână. Dacă te jenezi, hai c-o să-i vorbesc eu.

  — Să nu care cumva să faci una ca asta, Chack! Îţi interzic! M-ai înţeles?! Mai avem de executat vreo douăzeci de misiuni şi-apoi vom părăsi împreună insula asta blestemată.

  — Dar vreau s-o fac în numele prieteniei noastre…

  — Nu! Dacă mi-e scris să supravieţuiesc, atunci să fie fără nici un fel de rabat… Melancolia neagră – asta-i cauza. În zilele astea, l-am visat pe Eugene Tekker, răposatul, fostul soţ al lui Kate. Se făcea că trăseserăm amân-doi câte un whisky dublu şi stăteam de vorbă deschis, de la suflet la suflet. Mi-a zis că suntem nişte lepădături, şi eu şi Henry Hughes, că ne bucurăm de moartea lui şi că ne culcăm cu nevastă-sa, iar din motivul acesta am merita să ne spargă căpăţânele, dar că n-o va face el, cu mâna lui – întrucât şi-aşa nu mai am mult de trăit. Şi că pe Henry Hughes au şi-nceput să-l sfârtece peştii. Când şi-a luat rămas bun, m-a asigurat: „La revedere, pe curând, în infern…!”. Peste puţin timp, am aflat că Henry Hughes pierise, într-adevăr pe portavionul „Liscome Bay”, lângă insulele Gilbert. Acuma-i rândul meu. Visul ăsta afurisit nu-mi mai iese din minte. Nu-s în stare să uit nici cel mai mic detaliu… Când Eugene mi-a întins bricheta, mâna îi duhnea a hoit, întocmai cum puţeau japonezii aceia morţi, pe care i-am văzut tăvăliţi pe aerodrom, în ziua mutării noastre la Saipan.

  — Bob, ar trebui să-i tragi o beţie zdravănă şi-apoi să te saturi de somn, fără vise. Totu-i din pricina suprasolicitării nervoase. Căci noaptea, mai mult fumezi decât să te culci şi tu ca oamenii. Şi nu-i cazul să crezi în superstiţii de-acest soi.

  — În privinţa asta, n-am nici o putere. Am avut prilejul să-l cunosc puţin pe celebrul Jimmy Collins… Îşi simţise moartea cu mult timp înainte, ba chiar a reuşit s-o descrie într-o carte. Iar moartea i-a fost întocmai cum o prevăzuse. Jimmy încerca rezistenţa unui avion, iar la ieşirea din picaj, într-o verticală, aripile n-au mai rezistat şi s-au pliat. Robert îşi aprinse ţigara şi, trăgând de câteva ori, îl rugă: Charles, dacă mi se va întâmpla ceva… Scrie-i lui Kate. Spune-i putorii c-am iubit-o până-n ultima zi.

  — Ajunge, Bob! Ce stare sufletească-i asta, înainte de luptă! Poţi să mă consideri ce vrei, chiar şi pleava societăţii, dar am să-i raportez comandantului ce se pe-trece cu tine!

  Dar Charles n-a mai reuşit să-şi înainteze raportul: patrula lui fu trimisă în misiune. Iar când ateriză, Robert decolase – conducându-şi grupa la asaltarea aerodromului de pe insula Tinian.

  În zadar îl aşteptă Charles, la întoarcere. În loc de patru aparate, câte decolaseră, au aterizat doar trei.

  — Cum s-a întâmplat? Îl întrebă Charles pe încruntatul Paul Walker, coechipierul lui Robert.

  — Pe când ne întorceam din acţiunea de asalt, am fost surprinşi de opt Zerouri, de ultimul tip. S-au prăvălit asupra noastră dinspre soare, când nimeni nu se aştepta. Vezi câte găuri are aparatul meu? Nu-i avion, ci şvaiţer! Un Zero a ciuruit cu tunul de bord carlinga lui Bob. Am văzut cu ochii mei cum zburau bucăţile de plexiglas din cupolă. Cred că rafala asta a pus punct biografiei comandantului nostru.

  La sfârşitul lui martie 1945, se primi ordin ca maiorul Charles Mallory să fie trimis în Statele Unite, ca unul care-şi îndeplinise norma misiunilor de luptă. Charles se considera un om norocos; izbutise să scape cu viaţă din diabolica încăierare. „Sărmane Bob! Îşi aminti de prietenul său. Sunt obligat să mă-ntorc singur, fără tine.”

  Robert, Harris nu mai apucase ordinul. Se prăpădise mai înainte de primirea acestuia.

  De la Tinian şi până la Honolulu, aviatorii au obţinut permisiunea să călătorească pe crucişătorul „Richmond”. Dar, în momentul când acesta ieşi în mare, receptă o telegramă cifrată, care-i modifica misiunea. Şi, în loc de Honolulu, „Richmond” porni spre Okinawa, intrând în componenţa unei puternice grupări de desant. Charles Mallory, militar în concediu, deveni martorul unei bătălii înverşunate, pentru cucerirea unei alte insule.

  Când s-a dat alarma aeriană, Charles, şi-a pus din mers centura de salvare şi a fugit mâncând pământul spre puntea superioară. Asta-i mai lipsea, să se pomenească înmormântat de viu în cabină. Dacă vasul pornea să se scufunde, nici nu mai apuca să iasă din ea. Pe când sus, exista posibilitatea de a te adăposti, la nevoie, în vreo cabină de comandă, sau în vreo turelă, iar, într-un caz extrem – să sari peste bord. Când ajunse pe punte, Charles fu asurzit de bubuitul armamentului de anti-aeriană, şi fu gata să se sufoce din pricina funinginii explozivelor. Fără să vrea, privi în sus şi zări, printre ghemotoacele exploziilor, silueta odioasă a unui Zero, care-şi aţintise botul spre crucişător. Încă de la Pearl Harbor îi era odios, dar acum şi mai mult – după moartea scumpului său prieten, simpaticul Bob. De data asta, Zeroul îl ameninţa chiar pe el. Sub pântecele avionului, ca un ou negru, atârna o bombă grea. „Aha, va să zică aşa arată enigmaticul kamikaze reuşi să cugete Charles, în momentul când Zeroul se lovi de bordul cuirasei. Un trosnet, explodarea restului de benzină – şi asta fu tot. Bomba nu explodase! Probabil, nu acţionase mecanismul detonatorului, montat în grabă.

  Tragerile fură sistate. Înnebuniţi de cele trăite, ştergându-şi feţele de sudoarea amestecată cu funinginea prafului de puşcă, oamenii îşi aţintiră privirile, zărind ceva de necrezut: pe punte zăcea, chircit, un băieţandru mort, îmbrăcat într-o uniformă kaki, ponosită şi boţită. Figura lui, zdrobită, avea întipărită o expresie de profundă nefericire. Pe îmbrăcăminte era puţin sânge. De bună seamă, suferise o hemoragie internă.

  Charles îşi imagină foarte clar cum se petrecuseră lucrurile: avionul se lovise de bord cu toată viteza, centurile de siguranţă ale pilotului cedaseră şi forţa inerţiei îl zvârlise pe punte. „Iată cum arăţi acum, biet kamikaze…” se gândi Charles, iar impresia aceasta nu se-măna deloc cu prima.

  În jurul mortului se îngrămădiseră sute de marinari şi ofiţeri. Fireşte, pilotul nu era chiar un copilandru. Ci, pur şi simplu, tânărul japonez arăta astfel, comparându-l cu înalţii yankei. Cineva rosti:

  — Cum e posibil! Cu cine luptăm de-atâta timp…?

  Şi era anevoie de priceput ce anume voia să accentueze fraza ce se-auzise: dispreţul faţă de un inamic, sau ciuda şi stinghereala faţă de sine.

  Americanii, de când lumea mari amatori de suveniruri, rămaseră credincioşi tradiţiei: venindu-şi în fire, se repeziră să taie de pe vestonul mortului însemnele gra-dului, decoraţiile, nasturii cu flori de vişin imprimate pe ei. Iar unul nu se jenă să bage în buzunar bretelele uzate de la pantalonii sărmanului kamizake.

  Charles nu se amestecă printre ei, însă, ceva mai târziu, răscumpără de la un marinar negru, cu douăzeci de dolari, pumnalul japonezului. Dacă matrozul ar fi ştiut că acest cuţit, ascuţit ca un brici, era destinat îndeplinirii ritualului harakiri ar fi cerut un preţ mult mai mare.

  Peste o săptămână Charles reuşi să ajungă pe un transportor care se deplasa la San-Franeisco. Însă, numai când se apropie de destinaţie, căpătă convingerea că războiul se terminase pentru el, şi, izolându-se în ca-bină, îi scrise lui Kate.

  Minţea cu atâta însufleţire, în numele celui dispărut, acordându-i femeii aceleia uşuratece cele mai gingaşe atribute, încât şi lui îi veni să creadă în puritatea şi neprihănirea ei! După cele suferite, dorea, pur şi simplu, puritatea, din toată inima. Voia să creadă, şi chiar credea, că oamenii pot fi sinceri, buni, calzi la suflet. Suferea pentru prietenii care pieriseră, pentru anii pierduţi în van, într-o stare de inumană încordare, în murdărie, funingine şi sânge.

  Transportorul îşi încetini marşul. Şi se zări splendidul San-Francisco, pogorându-şi aşezarea, în amfiteatru, dinspre coline către ocean. Charles ştia prea bine că, pentru el, viaţa abia începe, cu totul diferită faţă de cea de până acum.

  Capitolul VII.

  Condusă de Kyenzi Takasi, celula executa un zbor de patrulare deasupra strâmtorii Makasar. La dreapta, învă-luită de pâcle, se zărea coasta Kalimantanului, năpădită de junglă şi, recent, ocupată de trupele de desant ale aliaţilor. Ce-i drept, nu toate unităţile şi subunităţile garni-zoanei japoneze de pe insulă depuseseră armele. Companii şi plutoane izolate se mai ascundeau încă prin junglă, aşteptând vremuri mai bune. Însă Kyenzi ştia, de pe acum, că vremuri mai bune nu vor mai fi: după scufundarea portavionului „Akagi”, el şi vreo câţiva piloţi rămaşi în viaţă fuseseră mutaţi cu serviciul în aviaţia ce dispunea de baze pe ţărm. Nu se putea afirma că mutarea aceasta îl amărâse în exces pe Kyenzi, cu atât mai mult cu cât începuse să zboare pe avioane de vânătoare. Iar pilotul de vânătoare are mai multe şanse de supravieţuire: pe bolta cerului, el dă tonul.

  Ajungând până la limita fixată, Kyenzi viră pe cap invers. Hotărâse să se întoarcă acasă pe deasupra insulei. Nu întâlnise nimic interesant în strâmtoare, dar, într-un mic golf, barat din trei părţi de nişte stânci abrupte, observă, staţionate la ancoră, câteva distrugătoare americane de tip Fletcher. Întâlnirea fu neaşteptată numai pentru aviatorii japonezi. Americanii, judecind după toate pregătirile pe care le luaseră, urmăriseră mai de mult, cu ajutorul radarului, zborul celulei. Kyenzi nici nu apucă să reacţioneze, când se pomeni sub tirul lor. Fusese nevoit, până atunci, să participe la-o sumedenie de raiduri aeriene, dar cu un foc atât de compact se întâlnea pentru întâia oară. Dârele luminoase ale traiectoriilor se prelungeau înspre avioane ca nişte bice roşii, de pe toate cele patru nave, iar cerul se acoperi numaidecât de foc şi fum. Ceea ce nu era de mirare: fiecare distrugător poseda câte optsprezece automate de antiaeriană, cu tragere rapidă, şi câte cinci tunuri unificate de 127 mm.

  Kyenzi ieşi din zona tirului printr-un viraj brusc, „peste umăr”, luând-o spre uscat. Apoi, privi împrejur. Golful abia se desluşea, acoperit de mii de ghemotoace de fum ce se destrămau. Coechipierul îi rămăsese în urmă cu aproape un kilometru, zburând la mică înălţime. După aparatul acestuia se târa o dâră de fum.

  — Ken-23”, ce s-a întâmplat? I se adresă Kyenzi, prin radio.

  Glasul vibrant al coechipierului se auzi ca de pe o altă planetă:

  — A pornit să-mi bată motorul. Puternic. Temperatura uleiului – o sută şaizeci de grade. Mi se pare c-a luat foc. Ce să fac?

  — Ce se face în asemenea situaţii? Dacă n-ai posibilitatea să zbori în continuare, sari!

  Kyenzi văzu, la avionul partenerului său, prelingându-se limbi de foc de sub capota motorului. Cupola carlingii zbură în aer. Iar pilotul se prăvăli peste bord. Însă înălţimea era prea mică, pentru ca voalura paraşutei să prindă aer.

  „Sărmane Uyeharu! N-ai să mai povesteşti nimănui prin ce iad am trecut amândoi în zbor…”

  La vreo sută de mile mai la nord de Balikpan, Kyenzi depistă un avion bimotor de transport Sy-47. Douglasul hoinărea agale, la mică înălţime, deasupra junglei. Echipajul, netemându-se de nimic într-o zonă ocupată de americani, nu observă apropiindu-se aparatul de vânătoare pilotat de Kyenzi. Transportorul, neavând arme la bord, era o pradă prea ispititoare, ca s-o lase să-i scape. Şi Kyenzi, îngânând o scurtă rugăciune, trecu la atac. „Ei, ia stai niţel, acum am să răzbun moartea lui Uyeharu!”

  Rafale lungi de tun şi mitralieră loviră Douglasul. Japonezul văzu flăcările exploziilor jucând pe fuselaj şi pe capotele motoarelor. Ţâşnind înainte, avionul de vânătoare execută un viraj, pentru repetarea atacului. Deşi găurit ca un ciur, Douglasul continua să zboare, planând în coborâre, până la vârfurile copacilor.

  La cel de-al doilea atac, îşi primi şi Kyenzi pedeapsa. Constată că avea de-a face cu un Sy-47 modernizat – deasupra fuselajului era instalată o mitralieră de turelă, pentru acoperirea emisferei din coadă. Lăsând Zeroul să se apropie la vreo sută de metri, trăgătorul trimise o rafală prelungită. Gloanţele perforante, găurind carterul din dural, sfârtecară oglinda cilindrilor şi sfărâmară dinţii pinioanelor de transmisie.

  Kyenzi îşi închise involuntar ochii, din cauza scrâşnetului şi huruitul. Motorul amuţi imediat.

  — Trebuie să sar, rosti cu glas tare şi, amintindu-şi de trista soartă a coechipierului Uyeharu, îşi aruncă privirea asupra altimetrului. Două sute de metri – prea jos! Profitând de rezerva de viteză, îşi angajă aparatul în luare de înălţime. La vreo şapte sute de metri, întoarse avionul de vânătoare pe spate şi, declanşând închizătorul centurilor de siguranţă, se prăvăli din carlingă. Deschizându-se, paraşuta îl zgudui destul de nepoliticos. Legănarea în văzduh se termină rapid. Privind în jos, Kyenzi zări Douglasul, pe care-l lovise, apropindu-se de copaci.

  — Aha, ai încasat-o, ticălosule! Triumfa mitraliorul Douglasului, suspendat în leagănul de sub plafonul fuselajului. Strigătul său de victorie răsună puternic în insta-laţia de intercomunicaţie. Însă piloţilor nu le mai ardea de celebrări. Motoarele avariate se înecau din pricina bătăilor neregulate şi trăgeau din ce în ce mai slab. Erau nevoiţi să aterizeze. Dar unde? Coroanele înalţilor copaci se perindau primejdios de aproape.

  — Domnule comandant, virează niţel la stânga, îi şopti navigatorul, arătându-i un sector mlăştinos din junglă, acoperit de tufişuri şi arbuşti.

  — Coboară flapsurile! Strigă pilotul spre tehnicul de bord.

  Acesta, presându-şi rana de la mâna dreaptă, se aplecă asupra manetei de manevrare a flapsurilor şi-o puse la punctul de coborâre. Însă declicul sonor, care însoţeşte ieşirea trapelor de aterizare, nu se auzi. Pesemne, proiectilul distrusese tija de comandă. Pilotul trase manşa spre sine, pentru a reduce viteza. Vârfurile copacilor biciuiră partea de jos a fuselajului. Aparatul de „aşeză” şi, nemaiavând timp pentru pierdere de viteză, se lovi cu o aripă de tulpina unui arbore gigantic. Uriaşul pădurii se cutremură, dar rămase neclintit. Avionul însă se rupse în câteva bucăţi şi luă foc. Din fuselajul dezmembrat se revărsară trupurile pasagerilor, containere şi geamantane, întocmai ca nişte boabe de mazăre dintr-o păstaie uscată. Un fum negru şi dens se ridică deasupra pădurii.

  Paraşuta îl lasă pe Kyenzi peste un lăstăriş des, în apro-piere de locul unde căzuse Douglasul. Totul se petrecuse destul de reuşit: scăpase doar cu câteva zdrelituri. Eliberându-se din suspante, pilotul îşi scoase pistolul şi se ascunse. Însă de jur împrejur domnea numai liniştea. Doar din partea unde ardeau rămăşiţele avionului venea miros de fum şi răzbătea trosnetul crăcilor cuprinse de flăcări. În spate, la stânga şi la dreapta, maimuţele ţipau, înspăimântate de incendiu.

  Kyenzi, pe neaşteptate, fu apucat de dorinţa de-a se duce la locul catastrofei. Porni decis spre resturile Douglasului, sperând să găsească alimente, dar, poate, şi ceva obiecte de valoare: că războiul n-avea să dăinuie un veac – şi îi vor prinde bine.

  Fiecare metru de drum a trebuit să-l cucerească junglei cu multe dificultăţi, apelând la un cuţit ascuţit. Gângăniile şi ţânţarii îi intrau în ochi, în nas şi în gură, înţepându-l fără milă. Era scăldat de sudori, iar palmele i se umpluseră de băşici.

  Brusc se întunecă: cerul se acoperea de nori negri. Un fulger, orbitor scăpără în apropiere. Vântul aduse miros împuţit de cauciuc şi trupuri arse. Ţinta era în preajmă. Şi Kyenzi se grăbi, ca, orientându-se după fum, să ajungă la locul unde căzuse Douglasul mai înainte de dezlănţuirea ploii torenţiale.

  Răzbi astfel la cărarea pe care şi-o croise cu aripile avionul în cădere, când se revărsă asupra junglei un adevărat ocean – căci altminteri nu se putea numi ploaia aceea torenţială. În câteva minute, apa îi ajunse în dreptul genunchilor, iar în depresiuni clocoteau gârle întregi.

  Ruperea de nori şi destrămarea lor se petrecu tot atât de repede, cum începuse potopul, iar Kyenzi îşi putu continua drumul. Acuma nu şi-l mai croia cu cuţitul, ci se furişa, tiptil, de-a lungul potecii, strângând în mână pistolul. Kyenzi nu excludea posibilitatea să mai fi rămas în viaţă vreunul din pasagerii avionului american.

  Fuselajul Douglasului îi apăru drept în faţă. Kyenzi îşi ciuli urechile – o linişte mormântală domnea pretutindeni. Se apropie atent, cercetând totul din jur. Picioarele i se afundau, până aproape de genunchi, în noroiul subţire, amestecat cu apa ploii torenţiale. Pe jumătate înecaţi, morţii zăceau în cele mai bizare poziţii. Mai întâi, Kyenzi se convinse că nu mai rămăsese nici un supravieţuitor, care să-i trimită un glonţ în spate.

  Lângă sfărâmăturile ampenajului, printre geamantanele risipite, zăcea trupul unui om cu o servietă în mână. Pilotul mai văzuse asemenea serviete şi ştia că în ele se transportau hârtii de valoare sau bani.

  „Ei, drăcia dracului, se gândi el, poate că răposaţii ăştia au mai mulţi bani decât s-ar găsi în buzunarele mele. Şi totul poate putrezi, sau intra pe mâna maimuţelor. Cine-ar fi în stare să dea, aici, peste avionul doborât? Pro-babil că astăzi mi se oferă unica şansă, în stare să-mi schimbe pentru totdeauna viaţa.”

  În primul rând, se îndreptă spre servietă. Fostul proprietar zăcea pe spate. Era un bărbat la vreo treizeci şi cinci de ani, în uniforma infanteriei marine americane. Pe gulerul cămăşii decedatului erau emblemele serviciului financiar – un romb roşu într-o coroniţă daurită de lauri.

  „Brown” citi Kyenzi numele de familie al răposatului pe-un petic de pânză cusut deasupra buzunarului din dreapta, de pe piept. Din colţul gurii trezorierului se prelingea o dâră de sânge, pe care ploaia n-o spălase. Servieta, o piesă elegantă, din piele de crocodil, era prinsă cu un lănţişor de oţel de brăţara metalică pe care defunctul o avea la mâna stângă. Kyenzi trase din toate puterile de servietă, încercând să rupă lănţişorul. Smucitura avu un rezultat neaşteptat: lănţişorul nu cedă, însă omul, pe care Kyenzi îl considerase mort, deschise, deodată, nişte ochi tulburi, lipsiţi de viaţă şi porni să geamă. Pilotul tresări fără voie.

  — Aha, prietene, acuşi te izbăvesc de suferinţe inutile, bombăni Kyenzi. Trase un foc în tâmpla ofiţerului, iar cu cel de-al doilea sfărâmă lănţişorul. Şi nu mai încercă să caute cheiţa. Atât de mari îi erau nerăbdarea şi dorinţa de-a afla ce se găseşte în servietă, încât forţă broasca apelând la cuţit. Deschise servieta, având inima cât un purice şi, când privi înăuntru, închise ochii orbit.

  Realitatea depăşea visele sale cele mai îndrăzneţe: servieta era ticsită, până la refuz, cu teancuri de bancnote mari. Aici era numai valută acceptată în Indonezia: dolari, guldeni şi lire sterline. Atât de multă, încât i-ar fi ajuns până la sfârşitul zilelor…

  Dar asta, încă nu era totul. Kyenzi porni să scotocească grăbit prin buzunarele morţilor. Şi nu greşi.

  Aşternând o foaie de cort, zvârli pe ea portofele, bani, documente. Nu dădu în lături nici de la mărunţiş, nici de la inele de aur. De pe mâna unui cadavru, cu trese de colonel, trase o brăţară grea de aur, prevăzută cu un ceas. Şi-i păru nespus de rău că ceasul se defectase. În clipa când avusese loc şocul, acele se înţepeniseră în cadran, memorând cu precizie de secundă momentul morţii pro-prietarului.

  Kyenzi era atât de preocupat, încât nici nu băgă de seamă că soarele îi uscase pe el costumul de zbor şi în aer porniseră din nou să roiască nori de ţânţari. Însă asta îl deranja prea puţin: scotocea pretutindeni şi lua tot ce putea căra cu sine – două sticle de whisky, conserve de carne, pesmeţi. Reuşi chiar să dea peste un flacon cu o soluţie pentru alungarea insectelor. Şi pe loc, îşi unse din belşug faţa şi mâinile. Zări apoi un costum civil, cenuşiu închis. Îl înşfăcă şi pe ăsta, deşi părea cam mare pentru el: la prima ocazie îi va prinde bine, ca să-şi ascundă profesia. Din armament luă doar un pistol-mitralieră, cu trei încărcătoare de rezervă, şi-un Colt 45, întocmai ca acela pe care-l avea Yasuziro.

  Printre prelatele şi sfărâmăturile containerelor nimeri peste o raniţă soldăţească. Kyenzi îndesă în ea comorile sale şi şi-o aruncă pe umeri. Şi fu nevoit să renunţe la multe din lucrurile ce se aflau depuse pe foaia de cort. Pur şi simplu, nu era în stare să le care pe toate.

  În preajma resturilor avionului pogorî liniştea. Numai ţânţarii ţiuiau şi muştele bâzâiau, atrase cine ştie de unde de mirosul de sânge.

  Kyenzi auzise de grozăviile pădurilor tropicale din insu-lele Oceaniei. Fusese de multe ori nevoit să zboare peste junglele Noii Guinee şi deasupra lăstărişurilor din insulele Bismarck. Însă, din aer, aceste aglomerări de miliarde de copaci şi arbuşti arătau minunat, acoperite de-o verdeaţă ca smaraldul şi pline de flori viu colorate. De data asta, Kyenzi realiză de-a binelea ce înseamnă jungla: nu putea înainta nici măcar un pas fără toporul pe care avusese prevederea să-l ia cu sine. Ce-i drept, deocamdată îl consola avuţia dobândită, iar gândul că până la ţărm nu erau mai mult de zece mile îi sporea puterile. Drumul pe care îşi propunea să-l parcurgă cam în vreo trei zile. Dar după puţin timp, deodată, se iscă întrebarea: cum avea să plece de pe o insulă aflată sub controlul americanilor? Să-şi cumpere o barcă, sau să angajeze vreun indigen, să-l treacă dincolo de strâmtoare? Dacă acesta îl înhaţă, şi-l deposedează de bogăţia ce-i picase din cer? Nu, aşa ceva nu era posibil. Dar, la urma urmei, chiar trebuia să ajungă neapărat la ai săi? Ce câştiga, astfel? Războiul era pierdut – lucrul devenise clar după căderea insulelor Mariane şi înfrângerea flotei japoneze în Marea Filipinelor. Şi, chiar dacă Kyenzi avea să supravieţuiască următoarelor lupte, după aceea ce-l aştepta? Lagărul prizonierilor de război. N-ar fi fost oare mai bine să se predea, păstrându-şi în felul acesta şi viaţa şi bogăţia?

  În cei trei ani de război, Kyenzi reuşise să-şi revi-zuiască ideile patriotarde. Câteva scurte întrevederi cu: răposatul socru-său îi deschiseseră ochii asupra tâlcului vieţii. Kamakura, tatăl nevesti-sii, un afacerist norocos, ar fi realizat multe în viaţă, dacă asupra casei sale nu s-ar fi prăbuşit o bombă incendiară americană, lansată de un B-29, în timpul celui de-al doilea raid al „superfortăreţelor” împotriva oraşului Tokyo.

  Kamakura demolase cu uşurinţă concepţia despre lume a lui Kyenzi Takasi, care, şi-aşa, era mai demult zdruncinată. Îi demonstrase că toate religiile şi tradiţiile, normele de morală, precum şi spiritul oastei samurailor nu erau decât „un rahat uscat de câine, otravă pentru proşti.” Totul era astfel rostuit, ca proştii să nu-i împiedice, ba, dimpotrivă, să-i ajute pe bancheri să se ocupe de singurul lucru pentru care merită să trăieşti – să facă bani.

  Iar astăzi, Kyenzi „făcuse” banii aceştia. După cele mai modeste calcule, se afla în posesia a cel puţin şaizeci de mii de dolari, cincisprezece mii de lire sterline şi peste zece mii de guldeni olandezi. Ah, ce bine au să-i prindă banii ăştia după război! Adunând conţinutul raniţei cu moştenirea rămasă de la socru-său, Kyenzi Takasi avea să fie cel mai respectat om din Tokyo, dacă nu şi din întreaga Japonie.

  Păcat că prietenul său Hattori, preţuit pentru merite deosebite, nu avea să mai trăiască până în ziua aceea. Samurai convins, Yasuziro încă nu-şi pierduse fantasmago-riile şi nici nu se ştia dacă va accepta să suporte prăbuşirea imperiului.

  Prima noapte, Kyenzi şi-a petrecut-o într-un copac. Din crăci tăiate, îşi înjghebase un soi de pat, între ramuri. Îl acoperise cu frunze şi aşternuse deasupra lor foaia de cort. Rezultase un culcuş suficient de confortabil, unde nimeni nu-l putea ajunge, în afara şerpilor, jaguarilor şi termitelor, ale căror înţepături se asemuiau cu arsura cărbunilor de pe tăviţa hibachi, folosită la încălzirea încăperilor.

  Pilotul îşi scoase din preţioasa raniţă conserve şi pesmeţi. Trăgând o duşcă de whisky, porni să tuşească. „Dracu' să-i mai înţeleagă pe yankei! De ce-or fi preferând apa asta de foc, sakéului gingaş şi catifelat?” După ce-şi verifică arma, Kyenzi închise ochii.

  Bogăţia care se năpustise asupra sa, precum şi împrejurările în care se afla acum, îi puneau o mulţime de probleme complicate. Şi avea la ce gândi. Dar astăzi era din cale afară de obosit. Şi a fost suficient să închidă ochii, ca să se şi cufunde într-un somn adânc.

  Dimineaţa, după micul dejun, Kyenzi avu poftă să-şi vadă şi să-şi numere banii cât mai exact. Răsturnă tot ce se găsea în raniţă pe foaia de cort. Un morman uriaş de bancnote, cum nu mai văzuse vreodată, făcu să-i bată inima de bucurie. Şi pilotul se apucă să-l sorteze pe căprării: dolari, lire sterline şi guldeni. De la pasionanta îndeletnicire îl distrase o nelinişte difuză, de neînţeles. Avea impresia că-l supraveghează cineva. Kyenzi îşi acoperi avuţia c-un colţ al foii de cort. Apoi, dintr-o mişcare plină de grijă, ţinându-şi răsuflarea, îşi luă pistolul-mitralieră. Privi atent în preajmă. Nimic suspect. Dar nu-l părăsi sentimentul că nu era singur. Mai mult de-atât, căpătă convingerea că cineva stătea ascuns în lăstăriş. Îndesându-şi banii în raniţă, Kyenzi se piti.

  Oricine ar fi fost, indiferent de uniformă, japoneză sau de-a inamicului reprezenta un pericol. Trebuia evitată tovărăşia semenilor, până ce avea să ajungă la ţărm, unde să-şi dosească, aşteptând vremuri mai bune, comoara. Iar dacă cineva afla ce cuprindea raniţa, viaţa lui nu mai făcea două parale, întocmai ca yenul japonez.

  Aşteptă un timp destul de îndelungat. Deodată, frun-zişul copacului de alături porni să foşnească. Kyenzi îşi ridică ochii şi întâlni privirea fixă, care nici nu clipea, a unei fiinţe acoperite cu păr roşcat.

  Fără să mai stea o secundă pe gânduri, trase o rafală prelungă din pistolul-mitralieră. Crăcile rupte porniră să trosnească, frunzişul tăiat de gloanţe se scurse, iar la picioarele lui se prăbuşi o namilă greoaie – un bătrân urangutan.

  — Ei, drăcia dracului! Exclamă uşurat Kyenzi, sărind într-o parte. Şi, pentru a se asigura, mai trase o rafală în urangutan. Apoi se apropie de mascul. Mutra acestuia, asemenea celei omeneşti, încremenise, purtând grimasa groazei de dinaintea morţii. Fără să vrea, pilotul îşi aminti de trezorierul cu servieta, de lângă avionul Sy-47. Kyenzi împinse cadavrul cu piciorul. Întâlnirea cu urangutanul îl liniştise. Pesemne, în jungla aceasta, încă nu călcase picior de om.

  Trecuseră trei zile. Istovit să tot străbată prin junglă, Kyenzi abia se mai ţinea pe picioare. Fiecare pas fusese nevoit să-l cucerească luptându-se cu tufişurile ghimpoase şi lianele agăţătoare. După ce parcurgea o sută de metri, se simţea sfârşit de puteri şi cădea la pământ, unde asupră-i se repezeau hoardele lipitorilor şi ţânţarilor. Ade-seori, la picioarele sale se iţeau şerpi şi şopârle uriaşe, de dimensiunea unui mic crocodil. Undeva, deasupra lui, la o înălţime de vreo treizeci de metri, soarele lumina coroanele arborilor. Acolo, sus, papagalii ţipau şi maimuţele se luau la harţă, iar aici, jos, domnea penumbra jilavă, atmosfera densă şi imobilă, saturată de miasme de putregai. Copacii, groşi de vreo doi sau trei metri, se înălţau într-o împletire haotică de rădăcini groase, ieşite deasupra pământului, înfăşurate de liane şi împresurate de tufişuri târâtoare, printre care răzbătea frunzişul feri-gilor. Sub picioare, fleşcăia şi chiftea terenul mlăştinos.

  Mai trecu o zi şi asupra lui Kyenzi se năpustiră alte belele. Conservele se isprăviră şi se dezlănţui malaria. Acuma, parcă trăia într-o lume ireală, căzând adeseori în nesimţire. Înaintarea spre ţărm era neînsemnată. La sfârşitul celei de-a şasea sau a şaptea zile, pilotul dădu de-o mlaştină imensă.

  Drumul se înfunda aici. Ca să dea ocol, nu mai avea puteri. Ce mai valora bogăţia lui, în junglă? Nu-şi putea cumpăra cu ea nici măcar o tabletă de chinină.

  Se însera. Deasupra mlaştinei răsări luna plină. În tufişurile de lângă mal începură să sclipească ochii crocodililor, ca nişte rubine. Să mai rămână acolo, era primejdios. Kyenzi se hotărî să se retragă în pădure, ca să înnopteze. Iar a doua zi, avea să-şi construiască o plută, cu care să traverseze mlaştina de cealaltă parte. Însă nu apucă să facă decât vreo doi paşi, că un trunchi lung, zăcând în apă, lângă mal, se însufleţi brusc şi se năpusti asupra lui. Mişcările uriaşului crocodil, de aproape opt metri, fură fulgerătoare. Coada grea, muşchiuloasă, acoperită de cuirasele unor plăci cornoase, dădu o lovitură înfiorătoare peste picioarele omului sfârşit de puteri. Kyenzi, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi la pământ. Şi, imediat, botul imens, cu dinţi ascuţiţi, îl înşfăcă de-a curmezişul, şi-l târî în apă…

  În dosarul căpitan-locotenentului Kyenzi Takasi, care se păstra la statul major al celei de-a 26-a flotile aeriene, apăru o notiţă: „Dispărut, fără urmă, neîntorcându-se dintr-o misiune de luptă.”

  Capitolul VIII.

  Pârjolul celui de-al doilea război mondial cuprindea noi şi noi zone ale globului pământesc. Acuma, din Rusia apucase să se extindă asupra Germaniei. „Marele aliat din apus”, care, cu puţin timp în urmă, ameninţase să-i şteargă pe toţi şi totul de pe faţa pământului, zăcea el însuşi printre ruine şi dărâmături. Iar în Extremul Orient, luptele atinseseră punctul lor culminant.

  Zilele, posomorâte şi alarmante, treceau chinuitor de greu. Memoria lui Yasuziro îi era străfulgerată de tablourile sinistre ale luptelor aeriene, de prăbuşirea lui cu avionul Gekko, arzând în flăcări.

  Toate acestea se petrecuseră recent, înainte de debarcarea americanilor la Tinian. Yasuziro se întorcea de la o acţiune de vânătoare liberă, când Gekkoul său fu prins în cleşte de patru Lightninguri. Mai întâi, intenţionase să scape prin tehnica obişnuită – intrarea în verticală, pe direcţia soarelui. Nu izbuti. Lightningurile îşi lărgiseră frontul şi, profitând de superioritatea lor în viteză, se apropiară.

  Când privi în jurul său, Yasuziro văzu că Lightningul ce-l ataca purta un număr cunoscut al aparatului pe care fusese cât pe ce să-l trimită în apele oceanului, în apropiere de aeroportul „Aslito”. Acuma, rolurile se schimbaseră. Iar americanul se va strădui să se răzbune.

  Yasuziro viră energic la stânga. Acolo îl aştepta însă un al doilea Lightning. Gloanţele îi ciuruiră învelişul planului. Schimbă direcţia, dar şi din dreapta era pândit. În punctul de sus al lupingului, când viteza scăzuse, Lightningul binecunoscut îi înfipse câteva proiectile în fuselaj. Gekkoul parcă se împiedică şi apoi se înclină pe aripa stângă, nemairăspunzând la acţionarea direcţiei.

  Acum, Yasuziro nu mai avea de ales. Trebuia să sară cu paraşuta. Deschise cupola şi-şi desfăcu centurile de siguranţă. Forţa centrifugă îi presă trupul în bordul carlingii. Printr-un efort cumplit, se desprinse de scaun, îşi sprijini genunchiul de bordul carlingii şi, cu celălalt picior, îşi făcu vânt din toate puterile. Torentul elastic şi turbionar îl înhăţă. Yasuziro trase de mânerul de declanşare a paraşutei şi simţi smucitura puternică a voalurei în deschidere. Scăpase cu viaţă! Solul venea agale în întâmpinarea lui. Dar Yasuziro nu uitase o clipă de Lightninguri. Ce-i costa să tragă în el câteva rafale? Doar se afla suspendat de paraşută, neajutorat şi lipsit de apărare.

  Însă Lightningurile îşi continuau urmărirea precipitată a Gekkoului.

  „Dar n-au văzut c-a luat foc şi-acuma cade? De ce-l mai atacă?”

  Yasuziro n-avea de unde şti că Paul Walker şi Jim Clint ţineau, cu orice preţ, să fotografieze avionul doborât, pentru a li se omologa victoria…

  După pierderea „Dragonului albastru”, detaşamentul „Crizantema albă” îşi încetă existenţa. Aviatorii rămaşi în viaţă au fost îmbarcaţi pe un submarin şi expediaţi în Filipine.

  Pesemne că pierderile, de nerecuperat, suferite de portavioane, reprezentau motivul pentru care Yasuziro Hat-tori, pilot de primă clasă, care zburase pe avioane de punte, fusese mutat din nou cu serviciul la o bază aeriană, unde nu se cerea deloc măiestria lui artistică în executarea decolărilor şi aterizărilor.

  În cadrul celei de-a 26-a flotile aeriene, unde fusese trimis să activeze, Yasuziro deveni comandant al unui detaşament de avioane de vânătoare, utilizând la zbor aparate din cele mai moderne – fabricate în 1944 – Nakazima-2.

  Constructorii japonezi, izbutind să preia tot ce era mai bun de la Wright-Cyclone şi Prat-Whitney, realizaseră, în sfârşit, un motor cu nimic inferior, ca putere, celor americane. Yasuziro decolă cu un Nakazima-2, şi pentru prima oară avu ocazia să vadă acul vitezometrului trecând din-colo de cifra 600. Armamentul puternic al aparatului con-sta în patru tunuri de bord şi şase mitraliere de mare calibru. Un număr de guri de foc atât de mare, care solicita o imensă cantitate de muniţii, îngreuna considerabil structura şi calităţile de manevrabilitate ale avionului. În schimb, o salvă a armamentului de bord era capabilă să nimicească uşor în aer o „superfortăreaţă” sau un Libe-rator, fără să mai pomenim Skyraiderele.

  În jur de douăzeci octombrie 1944, asupra soartei detaşamentului comandat de Hattori se năpustiră iarăşi grele încercări, iar piloţii au fost nevoiţi să probeze noul aparat.

  Aflând de debarcarea infanteriei marine americane pe insula Leyte, din arhipelagul Filipinelor, comandantul flotei reunite trimise în direcţia aceea toate forţele de care dispunea: prima şi cea de a doua mare unitate de şoc şi diversiune, precum şi principalele forţe ale flotei japoneze – şase portavioane, două crucişătoare uşoare şi zece distrugătoare.

  S-ar fi crezut că spre Leyte înaintau nişte forţe ameninţătoare. Însă nu se puteau asemui, nici pe departe, cu cele care, în decembrie 1941, dăduseră lovitura asupra Pearl Harborului. Patru portavioane serveau de bază unor grupuri de aviaţie slăbite, cu efectiv incomplet, iar cele două cuirasate, care fuseseră transformate în portavioane, nu posedau nici un aparat de zbor. De fapt, reprezentau nişte ţinte-plutitoare, apte să execute doar o misiune de distragere a aviaţiei americane.

  Dacă în luptele aeriene Nakazima-2 nu era mai prejos de avioanele de vânătoare de pe portavioane, în schimb, împotriva vaselor americane se dovedea ineficient: proiectilele sale perforante ricoşau de borduri şi de suprastructuri, ca nişte boabe de mazăre zvârlite asupra unui elefant. Bombardamentele executate cu Nakazima-2 dădeau, de asemenea, rezultate slabe: bombele, fiind lansate sub acţiunea unui tir de antiaeriană foarte compact, nu toţi piloţii erau în stare să menţină capul spre ţintă. După fiecare atac asupra navelor, detaşamentul lui Yasuziro se rărea catastrofal. Tot atâtea pierderi suportau şi celelalte detaşamente din cea de-a 26-a flotilă aeriană. Iar rezul-tatele loviturilor erau mai mult decât modeste. Peste câtva timp, navele japoneze s-au dus şi ele la fund, pe urmele aviaţiei de pe portavioane. Văzduhul era dominat de avia-ţia flotei navale-militare a S. U. A.

  În aceste zile, Yasuziro avu ocazia să se afle printre puţinii martori ai apariţiei unei noi tactici japoneze – atacurile kamikaze.

  Odată, întorcându-se dintr-o misiune, contraamiralul Arima era ca turbat din pricina unui bombardament nereuşit.

  — Am să vă arăt eu, vouă, cum trebuiesc scufundate portavioanele! Le strigă piloţilor coechipieri, care şi ei îşi largaseră bombele pe lângă ţintă. Acroşaţi-mi nişte bombe cu focoase instantanee! Ordonă Arima inginerului ce se apropiase. *

  În timp ce mecanicii pregăteau aparatul pentru misiune, contraamiralul se plimba tăcut de-a lungul locului de staţionare a avioanelor cu ţigara neaprinsă între dinţi.

  — N-am s-o arunc la întâmplare, declară, mângâind bomba pe care o acroşaseră sub avionul său. Remarcând nedumerirea din ochii subordonaţilor, le explică: Am s-o fac să explodeze laolaltă cu aparatul, direct pe puntea portavionului.

  — Excelenţă, să nu întreprindeţi aşa ceva! Încercară apropiaţii să-l determine să-şi schimbe părerea. Sunteţi comandant şi aveţi obligaţia de-a ordona, nu să căutaţi moartea în lupte, întocmai ca un samurai de rând. Trimiteţi-ne, la această ciocnire intenţionată, pe oricare dintre noi…

  — Nu, le răspunse Arima, eu am să zbor. Dacă amiralilor nu le este hărăzit să moară în cinste, atunci consideraţi-mă un simplu ostaş. Arima îşi smulse de pe veston petliţele dungate şi stelele de contraamiral, aruncându-le apoi la pământ.

  Se instală în carlingă şi şezu îndelung, trebuindu-i mult timp până să pornească motorul. Iar subordonaţii, în răgazul acesta, înclinaţi într-o adâncă plecăciune, tăcând, aduceau un prinos de respect omului care hotărâse să dea un exemplu în privinţa bărbăţiei samuraiului.

  Despre rezultatele ciocnirii intenţionate s-a vorbit în fel şi chip: presa japoneză afirma că viaţa amiralului îi costase scump pe americani, în timp ce yankeii scriau că avionul „pilotului-sinucigaş” explodase alături de bord, fără să pricinuiască vreo pagubă importantă. Cu toate acestea, exemplul lui Arima a fost urmat de nenumăraţi fanatici. Propaganda japoneză îi ridica în slăvi pe aviatorii căzuţi în timpul executării ciocnirilor intenţionate, trecându-i în rândul eroilor naţionali. Iar „piloţii-sinucigaşi” au început să fie numiţi kamikaze.

  Şi, totuşi, la început, ciocnirile intenţionate asupra vaselor americane au avut un caracter întâmplător. Abia pe măsură ce aviaţia japoneză suferi din ce în ce mai mult din pricina lipsei acute de carburant, de avioane şi de piloţi, când acţiunile de luptă ale acesteia deveniră ineficiente, apăru şi tactica utilizării „piloţilor-sinucigaşi”, sau tactica „scurgerii de sânge”.

  Lozinca lansată de propagandă: „Să oferim împăratului zece vieţi din zece!” găsi răsunet în sufletele piloţilorsamurai.

  În perioada cmd armata şi flota Statelor Unite declanşaseră bătălia pentru Okinawa, industria aviatică a Japoniei (firma „Mitsubishi”) îşi începu producţia de serie a avioanelor-proiectil Oka-l1 („Floare de vişin”), destinate anume să fie pilotate de kamikaze.

  Filipinele reprezentau doar un episod din biografia de luptător a lui Yasuziro Hattori. De altminteri, şi singur considera că-i mersese grozav de bine acolo. Reuşise să doboare, în lupte aeriene, opt aparate americane, şi să plaseze o bombă pe un crucişător, fără să fi primit măcar o zgârietură. În schimb, cea de-a 26 flotilă aeriană, odată cu pieirea contraamiralului Arima, îşi încetă existenţa. Din efectivul ei, mai rămăsese în viaţă doar vreo duzină de piloţi, care peste puţin timp au fost dispersaţi pe la alte corpuri de armată şi mari unităţi.

  La sfârşitul lui februarie 1945, sosind pe insula Kyushu, Yasuziro Hattori fu numit comandant al detaşamentului „Vişina de munte”, completat cu „piloţi-condamnaţi la moarte”.

  După ce-şi luă în primire detaşamentul şi făcu cunoştinţă cu efectivul de zbor şi dotarea tehnică, fu cuprins de-un sentiment de adâncă dezamăgire. În pofida asigură-rilor presei şi ale emisiunilor de la radio, care creaseră „reclama kamikaze”, detaşamentul său era înzestrat, în completare, numai cu aparate vechi şi uzate. Locul acestor ciurucuri ar fi fost de mult la lada de gunoi, dar intenţionau să le forţeze a mai servi la un zbor. Parcul avioanelor se dovedi a fi foarte pestriţ: de la aparate de vânătoare până la bombardiere cu rază medie de acţiune, într-o stare tehnică dezastruoasă, ruginite, dar, în schimb, mâzgălite cu tot soiul de dragoni. Purtau, parcă, întipărită pecetea fatală a unei unice utilizări, a condamnării şi a pieirii grabnice. Efectivul de zbor alcătuia şi el un grup la fel de pestriţ. După ce şi-a cunoscut subalternii, Yasu-ziro se convinse, încă o dată, de falsitatea declaraţiilor oficiale. În ciuda torentelor de osanale, care circulau la adresa piloţilor-kamikaze, imperiul îi repartiza în detaşamentul „condamnaţilor la moarte” pe cei mai netalen-taţi. Osatura detaşamentului „Vişina de munte” era reprezentată de cursanţii şcolilor de aviaţie eliminaţi pentru nereuşită la zbor. În mai mică măsură, în grup existau şi unii piloţi experimentaţi, însă excluşi de la zbor din motive de boală şi de răni dobândite în „Marele război al Asiei de Est”. Erau şi voluntari, provenind din alte arme, care-şi manifestaseră dorinţa de a-şi da viaţa pentru împărat. Pregătirea de zbor a acestei categorii de oameni tineri era deosebit de precară. Din martie, la detaşament începură să se prezinte piloţi-kamikaze absolvenţi ai şcolilor speciale de zbor.

  Majoritatea piloţilor era constituită din fanatici, cu tendinţe şovine, care-şi imaginau că, sacrificându-se, salvau „Imperiul de 2600 de ani” de la înfrângere.

  Însă, în afara oamenilor pe care Yasuziro îi înţelegea, mai erau şi unii care nimeriseră în detaşamentul „Vişina de munte” din motive inexplicabile şi, bineînţeles, nu de bunăvoie. Această categorie era prea puţin atrasă de posibilitatea unei grabnice morţi eroice pentru împărat. Şi, de asemenea, n-o interesau nici onorurile acordate post-mortem, nici promisiunea fericirii veşnice într-o lume mai bună, nici pensiile, fixate cu două grade în plus faţă de cele normale, pe care aveau să le primească văduvele lor şi copiii orfani.

  Chipurile triste ale acestor kamikaze mărturiseau do-rinţa sfântă de a-şi smulge eşarfele albe, de „condamnaţi la moarte”, şi de a se ascunde, până la terminarea războiului, într-un sătuc îndepărtat de munte. Pesemne, îi reţineau de la această intenţie ameninţarea cu împuşcarea imediată, pentru dezertare, precum şi represaliile pe care aveau să le suporte familiile lor. Samuraiul Yasuziro Hattori nu putea nutri faţă de asemenea oameni decât un sentiment de dispreţ. Şi se decise să scape de ei, în primul rând. În carneţelul său, trecu câteva puncte negre în dreptul numelor acestora: când se va da comanda de plecare în misiune, vor fi cei dintâi care se vor sui în carlingile avioanelor încărcate cu explozivi. Îi ajuta, astfel, să moară de o moarte demnă, în folosul imperiului!

  Dar pe Yasuziro îl uimi, cel mai mult, nivelul extrem de rudimentar al pregătirii pentru zbor demonstrat de noii săi subordonaţi. Cei mai mulţi dintre piloţi fuseseră instruiţi doar pentru a fi în stare să decoleze şi să aibă o oarecare îndemânare la pilotarea în aer. În schimb, habar nu aveau cum se execută o aterizare. Probabil, instructorii consideraseră că nu vor mai avea nevoie de ea. O misiune kamikaze consta din: a decola, a ajunge în zona indicată, a descoperi ţinta, a îndrepta botul aparatului asupra ei şi a coborî în picaj. Dar cel mai nenorocit lucru era că mult lăudaţii „eroi-condamnaţi la moarte”, „floarea na-ţiunii japoneze”, nu erau în stare să deosebească navele lor de cele americane. Şi Yasuziro fu nevoit să-i scoată, personal, pe neajutoraţii săi discipoli în zona ţintelor şi să aprecieze rezultatele acţiunilor asupra navelor inamice.

  La sfârşitul lui martie, detaşamentul „Vişina de munte” începu să participe la acţiunile de luptă împotriva unei mari unităţi de portavioane americane, care ataca aerodromurile şi porturile japoneze aflate chiar în zona metropolei. În perioada luptei pentru Okinawa, se încinseseră bătălii deosebit de fierbinţi.

  În seara zilei de 7 aprilie 1945, „Vişina de munte” primi ordin să execute o lovitură masată asupra unităţilor flotei reunite americane, ce naviga spre Okinawa, pentru a debarca trupe de desant.

  Navele se aflau încă la mare distanţă. Însă piloţiikamikaze aveau prioritate faţă de toate celelalte avioane, întrucât nu consumau carburant la înapoiere.

  Lovitura se execută la 8 aprilie, la revărsatul zorilor, cu prilejul sărbătoririi zilei de naştere a lui Buddha. Şi, în timpul acela, când călugării din temple abia începuseră să toarne din ceştile de porţelan ceaiul peste statuile lui Buddha, Yasuziro ordonă piloţilor-kamikaze să se alinieze în formaţie, la locul de staţionare, în faţa avioanelor.

  Cei mai mulţi dintre piloţi arătau traşi la faţă. Aproape tuturor le sclipeau în ochi pâlpâielile beţiei. Ultima lor noapte o petrecuseră fără somn. Conform tradiţiei, asistaseră la propria înmormântare, bând saké şi luându-şi rămas bun de la cei apropiaţi. Unii din ei nu erau capabili să-şi dea seama de întreg tragismul momentului.

  Yasuziro nu avusese niciodată prilejul să vadă, laolaltă, înainte de plecarea în misiune, atâtea chipuri triste şi condamnate, având în ochii lor tulburi o privire lipsită de orice urmă de inteligenţă. Destupând o sticlă mare, Yasuziro dădu ocol întregii formaţii, turnând fiecăruia o ultimă ceaşcă de saké.

  Pentru a ridica moralul celor ce se duceau la moarte, se hotărî să le ţină o scurtă cavântare. Oprindu-se la ju-mătatea formaţiei, îi învălui pe toţi cu o privire plină de mândrie şi de încuviinţare.

  — Ce poate fi mai minunat decât un vişin îmbrăcat în găteala albă a primăverii? Porni Yasuziro să vorbească, pe un ton înălţător şi solemn. Iată, la fel de minunaţi sunteţi şi voi, tineri eroi ai detaşamentului „Vişina de munte”. Dar înflorirea vişinului nu-i veşnică! Când le vine vremea, petalele albe se scutură, lăsând în urma lor plodul fructelor. Va să zică, nu-n zadar se scutură şi se risipesc petalele! Şi vouă v-a sosit ceasul hotărâtor. Şi noi, asemenea petalelor albe de vişin, vom cădea asupra duşmanilor noştri, aducând minunatele fructe ale victoriei. Ne vom avânta astăzi împotriva navelor temutei flote americane, întocmai ca un „Vânt al zeilor”, şi vom revărsa asupra lor mânia şi răzbunarea noastră. Să ne lepădăm de cele pământene şi să trecem în lumea unde domneşte veşnica primăvară şi dreptatea fără de veac! Fie ca duhul celor ce urcă spre ceruri să depună mărturie despre lupta şi moartea noastră plină de bărbăţie pe punţile vaselor inamice. Banzai, kamikaze! Cu noi e zeul Hatiman! În mâna lui Yasuziro sclipi sabia scoasă din teacă. Umflându-şi pieptul, strigă din răsputeri: La avioane!

  Formaţia se împrăştie într-o clipită. Piloţii îşi ocupară carlingile împestriţatelor avioane, mânjite cu tot felul de zugrăveli.

  Yasuziro îşi conducea personal detaşamentul la ţintă. Numai rezervoarele avionului său erau pline ochi. Trebuia să se înapoieze şi să raporteze rezultatele atacului. Cele-lalte aparate erau alimentate astfel încât carburantul să ajungă doar până la ţintă. Pentru piloţii lor, nu exista cale de întoarcere.

  În ziua aceasta, văzduhul de deasupra mării, dintre insulele japoneze şi Okinawa, era nemaipomenit de ani-mat. De pe diferite aerodromuri, decolaseră zeci de avioane japoneze. Toate se îndreptau în aceeaşi direcţie – spre Okinawa, şi, bineînţeles, toate rămâneau acolo. În orice caz, Yasuziro nu întâlni nici un echipaj întorcându-se.

  El încă nu ştia că de vreo două zile se declanşase operaţia „Kikusuy”, care consta în executarea unei lovituri masate a unităţilor kamikaze împotriva flotei americane.

  După două ore de zbor, prin pâclele albastre se zări insula Okinawa. De-a lungul coastei de vest fumegau coşurile a sute de transportoare şi nave de luptă, care realizau invazia forţelor de uscat ale S. U. A.

  Dar peste puţin timp, Yasuziro nu mai avu posibilitatea să privească panorama grandioasei bătălii. Pe cer apărură nu mai puţin de o sută de avioane de vânătoare americane, iar, în apropierea navelor, la mică distanţă, se ridică un zid negru de explozii. Chiar şi Yasuziro, care văzuse multe în viaţă, nu se mai simţea în apele lui la auzul bubuitului prelung şi infernal. Avioanele kamikaze, pline cu explozivi, săreau în aer unul după altul. Întrucât nu era cine să intre în luptă cu avioanele de vânătoare americane, japonezilor nu le rămăsese altceva de făcut decât să meargă de-a dreptul în întâmpinarea pieirii lor.

  Manevrând avionul dintr-un viraj în altul, sustrăgându-se şi evitând dârele luminoase ale tirului mitralierelor, Yasuziro reuşi, totuşi, să observe nişte echipaje izolate de kamikaze, trecând prin cercul de acoperire al avioanelor de vânătoare şi al sectoarelor de tragere în mai multe straturi a artileriei antiaeriene, şi năpustindu-se în picaj asupra ţintelor alese. Patru explozii uriaşe izbucniră pe punţile navelor. Yasuziro viră şi luă cap spre metropolă.

  Telefonul se auzi sunând. Yasuziro ridică receptorul.

  — Domnule căpitan de rangul trei, raportează ofiţerul de serviciu. Un oarecare invalid, pe nume Morimoto, vrea să vă vadă.

  — Morimoto-san?… Imposibil!… Condu-l la mine.

  Ascunzându-şi documentele în seif, se grăbi să-l întâmpine. La capătul coridorului văzu un om în cârje, care păşea anevoios, însoţit de ofiţerul de serviciu.

  Fără voie, Yasuziro se opri locului. Acesta să fie Morimoto? Da, el era, mai bine zis, era ceea ce mai rămăsese din Samuraiul de Fier, care îşi pierduse laba, un picior şi palma mâinii drepte. Pe Yasuziro îl cuprinse un val de compătimire. Se gândise de multe ori la moarte şi era gata s-o accepte. Dar, nici un asemenea destin nu-şi putuse imagina că-i posibil.

  — Bună ziua, dragul meu învăţător! Cerul mi-a dăruit bucuria să te văd din nou.

  — Sunt în trecere, n-am să stau decât un minut…

  — Vai de mine, syensei! Nu te las să pleci atât de repede! Yasuziro îl ajută pe Morimoto să se aşeze pe o rogojină şi-i oferi nişte perini.

  — Ce-i, Yasuziro-san, nu te aşteptai să mă vezi în halul ăsta? Dar n-am nevoie să fiu compătimit. Pur şi simplu, mi-am primit ce-am meritat. Totul e normal… Câţi oameni n-au ajuns invalizi din pricina mea? Nu ştii? Nici eu. Acum mi-a venit şi mie rândul. Când unui tigru i se retează coada şi labele, atunci fiara încetează să mai fie tigru. O asemenea metamorfoză s-a petrecut şi cu mine… Bineînţeles, în orice clipă îmi pot spinteca pântecele, ca să nu-mi mai târăsc jalnica existenţă. Dar nu mă grăbesc. Nenorocirea m-a făcut filosof. Aş vrea să trăiesc, până în ziua aceea, când se va curma această groaznică tragedie care se cheamă război. Ce-i drept, sunt şi curios să văd cum se va termina nebunia pe care am început-o la Pearl Harbor…

  În uşă se auzi un ciocănit respectuos.

  — Intră! Răspunse Yasuziro.

  În cameră pătrunse locotenentul Ytihara şi, privind la Morimoto, se înclină.

  Yasuziro le făcu cunoştinţă:

  — Morimoto-san, permiteţi-mi să vi-l prezint pe locţiitorul meu, locotenentul Ytihara Hisasi.

  Locotenentul luă poziţia de drepţi şi se înclină din nou.

  — Sper că locotenentul nu se va simţi jignit, dacă un căpitan în retragere de rangul doi nu-i în stare să-şi desprindă fundul scorojit de pe tatami!

  Locotenentul, zâmbind politicos, tăcu.

  — Domnule comandant de detaşament, v-am adus actele şi scrisorile piloţilor-kamikaze, care au zburat în misiune.

  — Bine, lasă-mi-le pe birou. Mă descurc eu cu ele.

  Ytihara Hisasi salută şi ieşi, închizând grijuliu uşa după sine.

  — O gură de saké, învăţătorule?

  Morimoto dădu din cap încuviinţând şi Yasuziro dis-păru după o draperie. Un plic nelipit, fără adresă, care zăcea deasupra celorlalte scrisori, atrase atenţia lui Morimoto.

  — Yasuziro-san, îmi îngădui să mă uit şi eu la ce-a scris mamei sale eroul dumitale, mai înainte de-a pleca în ultimul zbor?

  — Poftim, poftim, syensei!

  Morimoto scoase din plic o scrisoare neterminată – o filă de hârtie acoperită pe jumătate cu nişte ideograme aşternute în grabă.

  — Nu, ostaşul nu i-a scris maică-sii, ci cuiva de vârsta lui, un băieţandru, probabil tot un pilot, care l-a jignit cândva. Ia ascultă, Yasuziro-san, ce scrie aici, în locul ăsta: „Îmi voi îndeplini misiunea şi voi ajunge la templul Yasukuni înaintea ta. Am să fiu gradat mai devreme decât tine şi-am să am grijă ca tu să rămâi tot elev”. Îşi închipuia că se duce la o plimbare duminicală… Copil mare şi prost… Ascultă, Yasuziro-san, chiar crezi, într-adevăr, că trimiţându-i la moarte pe mucoşii ăştia, ai să salvezi imperiul de la dezastru?

  — Sunt soldat, syensei, şi execut ordinele comandanţilor.

  — Tora, dragul meu, dar ăsta nu mai este război! Oare mai ai nevoie, într-o asemenea situaţie, de cele ce te-am învăţat? Doar transformaţi un om viu într-un pilot automat pentru dirijarea unei bombe sau a unei torpile! Aici există ceva dezgustător, cinic, josnic. În războaie, totdeauna au trebuit să piară soldaţi, dar nu în chipul acesta… Iar voi v-aţi apucat să încununaţi cu aureola gloriei, fenomenul ăsta îngrozitor, generat de incapacitatea noastră tehnică. În imperiu, oamenii n-au fost niciodată preţuiţi. Banzai! Îneacă toţi piloţii, laolaltă cu crucişătoarele şi portavioanele!

  Yasuziro îşi aprinse o ţigară, şi nu se putu abţine:

  — Învăţătorule, te rog nu trebuie… Suntem obligaţi să credem cu fermitate în misiunea noastră. Altminteri, de ce am fi executat toate acestea? Ce rost ar mai avea sacrificiile?

  Morimoto nu-l lăsă să-şi termine ideea:

  — Nu, Yasuziro-san, în privinţa lucrurilor ăstora, trebuie vorbit. Trebuie să vorbim şi să gândim! De când mi-au retezat laba piciorului, am avut mai mult timp să cuget şi-am impresia că mi s-a mai deşteptat mintea. Trebuie să isprăvim cât mai rapid cu-această sinucidere naţională. Şi noi, soldaţii, să-i punem capăt. Domnii din Kaigunsyo n-au să se sinucidă. Ei sunt gata să lupte până la ultimul samurai, deoarece samuraiul are un cap de lemn, se duce oriunde l-ar trimite, fără să-i pese, ca un bou, la tăiere. Iartă-mă, dragul meu prieten, pentru amarul adevăr pe care ţi l-am spus. Morimoto se uită la cronometru! Ce-i rămăsese din vremuri mai bune. Acuma, trebuie să plec. Până mă târâi, cu cârjele mele, la gară, începe îmbarcarea.

  — Scumpul meu învăţător, te rog, mai rămâi la mine măcar o zi.

  — Nu, Tora dragă! Nu mai pot sta aici, să văd piloţi şi avioane… Mă obligă să resimt şi mai acut mutilarea.

  — Atunci, syensei, mai aşteaptă un minut! Chem o maşină şi-am să te conduc la gară.

  — Mulţumesc. Nu-ţi refuz amabila propunere.

  Se despărţiră lângă vagonul trenuleţului electric. Când îşi luară rămas bun, Morimoto îi dărui lui Yasuziro o statuetă de aur, reprezentând un zeu borţoşel.

  — Ia-l, Tora, e talismanul meu, să-l ai ca amintire. Să-ţi păzească sănătatea şi viaţa. În nici un zbor nu m-am despărţit de el, exceptându-l pe cel din urmă.

  — Îţi mulţumesc, syensei, întotdeauna ai fost bun cu mine.

  — La revedere. După război, am să vin bucuros să te întâlnesc rămas în viaţă. Pentru mine, războiul s-a termi-nat. Dacă vei mai vrea să-mi vezi osul ciuntit, poftim la Nagasaki. Iată cartea mea de vizită…

  Nu s-au mai reîntâlnit.

  Bietul Morimoto nu avea de unde şti că pe poligonul „Alamogordo” se şi detonase un dispozitiv nuclear, aidoma celui care, după puţin timp, avea să cadă peste Nagasaki.

  Chiar şi Yasuziro se mira cum de fusese în stare să-şi facă rost de două zile libere, ca să plece acasă. Lucrurile se petrecuseră atât de neaşteptat, încât nici nu avusese timp să-şi anunţe familia de sosirea sa. De la gară, merse pe jos. Hiroshima, deocamdată, se afla în spatele frontului, însă urmările războiului se resimţeau pretutindeni. Cele mai multe dintre magazine şi prăvălii stăteau închise. Prin ferestrele cu obloanele netrase se puteau vedea rafturile pustii. Proprietarii magazinelor ori luptau pe front, ori executau prestaţii de muncă obligatorie. Iar mulţi dintre ei îşi şi luaseră rămas bun de la această lume. Dar şi în magazinele ce mai ţineau deschis, viaţa abia pâlpâia. Cumpărătorii luau, în silă, mărfurile şi leacurile aduse din China. Frig, murdărie, lipsa oricărui confort. Aproape jumătate din locuitori fugise prin sate, unde viaţa era ceva mai îndestulată şi mai tihnită.

  În cinstea sosirii lui Yasuziro, părintele său organiză o mică petrecere. La care a fost invitat numai prietenul apropiat al gazdei, Kyosi Morisawa. Petrecerea nu mai avea nimic comun cu mesele acelea vesele, ce se organizau, pe vremuri, în casa Hattori. De altminteri, era şi firesc – puţine case japoneze fuseseră ferite de amărăciunea unor pierderi de neînlocuit. Fratele mijlociu al lui Yasuziro – Tadasi Hattori – dispăruse fără urmă în luptele pentru Iwo Jima; fiul adoptiv al lui Kyosi Mori-sawa pierise pe transportorul „Ikuta-Maru”, scufundat lângă insula Kwajalein. Discuţia bărbaţilor, chiar şi după ce trecuseră la saké, acuma devenit deficitar, se purta numai în jurul unei singure teme – războiul.

  Yasuziro, cu cât era mai atent la spusele părintelui său şi ale lui socru-său, cu atât avea mai mari motive de mirare: Ce s-a petrecut cu ei, în cei doi ani, cât am lipsit de-acasă? Să fie oare bătrânii atât de deprimaţi, din pricina faptului că şi-au pierdut copiii şi-a insucceselor temporare, de pe front, ale imperiului?!”

  Când fusese acasă, rândul trecut, bătrânii păreau mult mai predispuşi la declaraţii patriotice şi belicoase.

  O întrebare, pe care o pusese taică-său, îl aruncă pe Yasuziro în braţele neliniştii. El nu admitea, nici măcar cu gândul, ca un colonel în retragere al armatei imperiale să rostească asemenea cuvinte, pătrunse de pesimism şi de neînţelegere a marilor ţeluri şi probleme ce se aflau în faţa imperiului.

  — Băiatul, meu, când o să terminaţi odată cu luptele astea? Când aveţi de gând să vă reîntoarceţi sub acoperişul casei părinteşti? Eu şi cu maică-ta am obosit să tot aşteptăm. Aşteptarea şi teama pentru viaţa copiilor noştri ne-au îmbătrâmt.

  — Sunt soldat, tată, iar dumneata cunoşti ce-nseamnă asta…

  — Măcar de s-ar isprăvi mai repede acest război blestemat, până nu ne pier toţi feciorii în lupte, oftă bătrânul Morisawa.

  Yasuziro se decise să-l liniştească pe socru-său:

  — Stimate Kyosi-san! Înţeleg durerea dumitale pentru pierderea fiului. Însă el a murit ca un erou, pentru înflorirea imperiului.

  — Şi ce bucurii am avut, de pe urma acestei înfloriri? Întrebă şoptit Kyosi Morisawa. Iar voi ce-aţi primit – cuceritori ai insulelor şi-ai mărilor? Ce-am primit noi – părinţii băieţilor noştri, care şi-au dat viaţa pentru cuceri-rea cauciucului şi-a ţiţeiului indonezian, a cositorului malaezian, a aurului birmanez şi-a tuturor celorlalte bogăţii? Cine s-a ales cu milioanele? Nu ştii? Păi să ţi le spun eu, care-s aceste înfloritoare monopoluri: „Mitsui”, „Mitsubishi”, „Sumito”, „Yasuda”. Şi-aş mai spune câteva, dar mi-e teamă c-ai să te plictiseşti, ascultându-le numele.

  Lui Yasuziro nu-i venea să creadă că toate cele de mai sus le rostise Kyosi Morisawa, fost funcţionar activ, aflat cândva în fruntea organizaţiei locale monarho-fasciste „Asociaţia pentru apărarea tronului”. Dacă oricare dintre vecini ar fi tras cu urechea, se şi puteau pomeni cu jandarmii în vizită. Iar ăştia nu ştiu multe. Trebuia să pună capăt, cât mai urgent, acestei discuţii periculoase din pricina căreia mai erau doi paşi până la gratiile puşcăriei.

  — Kyosi-san, s-ar zice că dumneata şi prietenul meu Morimoto v-aţi dat cu comuniştii.

  Însă socru-său nu acceptă să transforme discuţia în glumă.

  — Nu, dragul meu Yasuziro, nici pe departe nu pot fi comunist. Eu sunt un comerciant ruinat, un negustor de mătăsuri. Iar acum văd limpede că motivul ruinării mele este războiul.

  — Tată, din adâncul sufletului te rog să mă ierţi, se adresă Yasuziro lui socru-său, dar, parcă, nu de mult, gândeai altfel. De ce trebuie s-ascult astăzi asemenea vorbe, incompatibile cu onoarea uniformei mele de ofiţer al flotei imperiale?

  Bătrânul Morisawa tăcu niţel, adunându-şi gândurile, după care porni să vorbească mai decis, mai înverşunat:

  — Întrebarea ta e firească, Yasuziro-san, şi-am să-ţi răspund, dar fii pregătit să-mi asculţi părerile sincere şi, dinainte te rog să mă ierţi, deoarece nu cred c-au să-ţi facă plăcere. Morisawa tuşi, de parcă s-ar fi pregătit să ia cuvântul undeva, la o adunare a asociaţiei. M-am trezit din buimăceala în care am zăcut atâţia ani, însă, vai, n-am curajul să mă revolt, cu glas tare, împotriva despotismului conducătorilor noştri. Sunt prea bătrân să stau la închi-soare. Mie şi lui taică-tău nu ne-a mai rămas decât tăcerea. Nu mai suntem atât de tineri şi viteji, încât să ne sacrificăm tot ce mai avem, mărturisindu-ne gândurile în gura mare. Şi-ar fi păcat, dacă nici copiii noştri nu-şi vor da seama că unica şi cea mai reală acţiune împotriva stăpânirii va fi doar apatia şi indiferenţa. Ne doare sufletul, până la lacrimi, că feciorii noştri, în loc să boicoteze regimul monarho-fascist, care şi-a trăit traiul, îşi dau viaţa pentru salvarea lui.

  Pilotul privi la părintele său. Acesta, închizându-şi pe jumătate ochii, pe care nişte ochelari cu lentile groase îi despărţea de lume, dădea din cap, în semn de încuviinţare a cuvintelor prietenului său. Cunoştea foarte bine toată bucătăria financiară, precum şi sforile trase de cei ce se aflau la cârma marii politici.

  — Yasuziro, băiatul meu drag, soţ al iubitei mele fiice Tiyeko! Nădăjduiesc c-ai să-mi înţelegi corect spusele. Tu eşti un erou! Un adevărat samurai, care nu se va lăsa, oprit de nici un obstacol! Aşa ai fost educat… Dar, jertfindu-te, te-ai gândit vreodată la ce se va întâmpla cu cei care te iubesc şi pe care-i laşi aici, pe pământ? Cum vor îndura ei suferinţa de-a fi singuri pe lume?

  — Au să primească o pensie bună, cu două grade mai mare, ca pentru un căpitan de rangul întâi. Apoi, vor fi ajutaţi de părinţi. Sper că nici tata şi nici dumneata n-o să-i lăsaţi să sufere.

  — Eu, de-acuma, sunt bătrân şi bolnav. Prea puţină nădejde să te bizui pe mine. Dar şi părinţii ai să ţi-i ucizi dacă vei pieri. Nu-ţi vor supravieţui prea mult… Înştiin-ţarea de-atunci, referitoare la dispariţia ta, în apele Mării Timor, le-a răpit pe puţin zece ani din viaţă…

  După aceea, au băut în tăcere. Însă ameţeala nu le-a putut înăbuşi gândurile neliniştitoare. Şi Yasuziro a încercat să scape de ele refugiindu-se în odaia lui Tiyeko. Dar şi mângâierile ei nu-l ogoiră.

  Capitolul IX.

  În prima zi a operaţiunii „Kikusui” împotriva navelor americane, se prăbuşiră 355 de avioane-kamikaze. „Vântul zeilor” se transformase într-un adevărat taifun, însă nici gând ca toate echipajele să-şi atingă ţinta. O parte din ele fu interceptată şi distrusă la mare distanţă, până să se apropie de vase. O altă parte pieri, nimerind peste zidul compact al tirului de antiaeriană. Iar unii „condamnaţi la moarte” nu-şi atinseră ţinta, căzând în ocean, din cauza uzurii la limită a materialului de zbor.

  Existaseră şi din aceia care, în ultimul moment, din pricina spaimei, îşi pierduseră controlul şi se prăbuşiseră intrând în vrie. Îşi mai spusese cuvântul şi tehnica pilotării, extrem de precară – nu toţi piloţii-kamikaze au lovit, cu avioanele lor, centrele vital importante ale navelor; s-au izbit de bord sau de suprastructuri, fără să le provoace vreo avarie esenţială. Ca o consecinţă a tuturor acestora, pierderile americanilor fuseseră cu mult mai reduse decât se aştepta comandamentul japonez.

  Doar câţiva kamikaze, bine instruiţi şi mai norocoşi, evitară tragerile avioanelor de vânătoare şi tirul tunurilor de antiaeriană şi reuşiră să pricinuiască americanilor pierderi atât de importante, încât depăşeau chiar şi eficienţa a o sută de aparate convenţionale care ar fi acţionat conform metodelor obişnuite.

  Astfel, un pilot mai în vârstă, Tsai Tomi, ale cărui documente afumate fuseseră găsite la locul deflagraţiei, izbutise, în picaj, să-şi introducă avionul Zero în tambuchiul elevatorului din prora portavionului „Enterprise”. Datorită exploziei bombei şi a avionului, fuseseră ucişi peste o sută de oameni din echipaj, iar portavionul a fost scos din formaţie până la sfârşitul războiului.

  Media vieţilor pierdute, conform statisticilor ameri-cane, era de 1:50, în favoarea piloţilor-kamikaze. Pentru a se păstra moralul marinarilor, comandamentul american trecea sub tăcere tactica japoneză a „piloţilor-condamnaţi la moarte”. Cenzura urmărea, cu stricteţe, să nu apară în presă ştiri despre kamikaze. Şi, cu toate acestea, zvonurile despre enigmaticii samurai, care încălecau voluntar bombele înaripate, apăreau pretutindeni şi-i băgau în sperieţi, îngrozindu-i, pe marinarii americani.

  Statele Unite suferiră pierderi simţitoare în nave, dar rezultatul bătăliei pentru Okinawa a fost în favoarea lor. Atacurile „condamnaţilor la moarte” au continuat până la 22 iunie, când s-a încheiat operaţia „Kikusui”. În total, în această perioadă, piloţii-kamikaze executaseră 1 500 de misiuni, scufundând 26 de nave şi avariind grav 164.

  Detaşamentul „Vişina de munte” luase parte la operaţie numai la început: spre mijlocul lui aprilie, piloţii rămaseră fără avioane. Imperiul nu dusese niciodată lipsă de rezerve umane, însă materialul tehnic era evident insuficient. Pe aerodrom staţionau stinghere, ca nişte orfane, două aparate de instructaj extrem de uzate, iar din cauza lipsei de benzină exerciţiile de zbor se efectuau din an în paşte. Piloţii „Vişinei de munte” trăiau la libera alegere. În aşteptarea ceasului când viaţa lor. Avea să fie necesară imperiului, tinerii îşi omorau plictiseala scrimând, jucând şah sau luptând, iar în zilele de soldă invadau căsuţele gheişelor şi restaurantele de mâna a doua.

  La începutul lunii mai, însă, pe aerodrom apăru primul avion-proiectil Oka-11, transportat în secret peste noapte.

  Yasuziro îşi adună, dând alarma, toată trupa, destul de puţin numeroasă, şi o alinie în formaţie de-a lungul pistei de decolare-aterizare. Un căpitan de rangul doi, care sosise împreună cu aparatul Oka-11, întovărăşit de un ofiţer de la contrainformaţii, le vorbi piloţilor despre noul avion şi despre tehnica utilizării lui în luptă. Apoi, cel de la contrainformaţii, desbumbându-şi tunica şi dându-şi jos chipiul – pentru a sublinia situaţia sa independentă faţă de superiorul în grad – trase husa şi, înaintea pilo-ţilor, apăru o avionetă de mici dimensiuni, aşezată pe nişte fragile roţi de transportor.

  Era un monoplan monoloc, cu fuselaj scurt, de şase metri, şi cu nişte aripi şi mai scurte. Lucrul cel mai bizar, care izbi imediat privirile tuturor, era absenţa elicei. Acest prim (şi ultim) avion cu reacţie, pe care au avut prilejul să-l vadă piloţii-kamikaze, era dotat cu un motor propulsat de pulbere, dezvoltând în primele 15 secunde de la decolare o viteză neobişnuit de mare pentru vremea aceea – aproape 900 km pe oră.

  Piloţii, ca hipnotizaţi, priveau „bomba-minune”.

  Cu glas monoton, căpitanul de rangul doi repetă cuvintele învăţate pe dinafară şi de care se plictisise:

  — Avionul Oka-11 nu poate decola independent. În sectorul acţiunilor de luptă, va fi transportat de un avion torpilor Mitsubishi. Apropiindu-se de escadra americană, pilotul se decuplează, îşi alege ţinta, pune în funcţiune motorul de rachetă cu pulbere, şi intră în picaj asupra ţintei, sub un unghi de ordinul a 50 de grade. Cu o viteză colosală, străbate şi prin acţiunea de interdicţie a avioanelor de vânătoare şi prin tirul de baraj al antiaerienei.

  După două zile de instructaj, căpitanul de rangul doi, împreună cu avioneta şi însoţit de ofiţerul de la contrainformaţii, plecă la un alt detaşament. Iar efectivul „Vi-şinei de munte”, în aşteptarea apariţiei în masă a apa-ratelor Oka-11, se întoarse la distracţiile sale de mai înainte.

  Sosirea avioanelor-proiectil întârzia. Şi nici purtătoarele lor – avioanele torpiloare Mitsubishi nu se zăreau la orizont. Inactivitatea, ca o rugină, purcese să corodeze disciplina detaşamentului. Ştirile de pe câmpurile de luptă referitoare la victoriile americanilor nu contribuiau, nici ele, la menţinerea unui moral ridicat. Acum, când Yasuziro îşi făcea serviciul la Iwakuni, în apropiere de Hiroshima, avea posibilitatea să-şi viziteze adesea familia. O dată pe săptămână, iar uneori şi de două ori, lăsându-l la unitate pe locţiitorul său Ytihara Hisasi, se grăbea spre casă, unde-l aşteptau părinţii, soţia şi micuţa lui fetiţă. În cercul familiei, pentru un timp, uita de piloţii-kamikaze pe care-i avea în detaşament şi care umblau pe jumătate beţi, de ultima şi fatala decolare ce se apropia.

  Capitolul X.

  Abia se desprinsese avionul de sol, şi Hiroshi Hatanaka se lipi de luminator, prin care văzu un plan prelung cu două motoare. Elicele, învârtindu-se vertiginos, formau cercuri transparente. Aparatul Mitsubishi zbura deasupra mării. Echipajul bombardierului îşi vedea de treburi, iar locotenentului Hiroshi Hatanaka nu-i acorda nimeni nici o atenţie, de parcă ar fi fost un simplu pasager şi nu un glorios kamikaze: pilotul avionului-proiectil suspendat în trapa de bombe. Totul arăta nespus de prozaic, în vreme ce samuraiul de optsprezece ani trăia ultimele ceasuri din viaţa sa. „Să mori pentru interesele imperiului – e cea mai mare cinste!”, repeta întruna comandantul lui, căpitan-locotenentul Minoru Sumida. Azi, această cinste îi fusese acordată lui – locotenentului Hiroshi. Şi asta era tot. Se terminase cu scurtul răgaz, al trecerii lui pe acest pământ. Datoria cerea să i se pună punct.

  „Datorie…”, „Onoare…”, „Interesele imperiului…”

  Aceste cuvinte, grele, ca nişte pietre de mormânt, îi frânseseră voinţa şi se ducea acum supus spre moarte, încălzit doar de credinţa în necesitatea dăruirii vieţii sale, ca jertfă pentru salvarea imperiului, şi de nădejdea unei nemuriri viitoare. Numele lui – Hiroshi Hatanaka – va străluci peste veacuri, în litere de aur, pe pereţii templului Yasukuni, alături de numele celorlalţi kamikaze, cei mai buni fii ai Japoniei…

  Însă cei ce-l petreceau în ultimul zbor nu ştiau cât de trist era Hiroshi Hatanaka, pentru că părăsea viaţa atât de timpuriu şi cum i se chircea inima gândindu-se la măicuţa care l-a născut! Azi îi scrisese câteva cuvinte de rămas bun, pe o eşarfă albă, de mătase, cu sânge din sângele lui…

  Cvadrimotorul Mitsubishi lua greu înălţime. Peste vreun ceas, în cabină se făcu răcoare, însă Hiroshi nu băgă de seamă. Ce izbutise să vadă din viaţă? Despre ce anume şi-ar putea aminti cu drag sau cu întristare? Poate numai de anii petrecuţi în şcoală, sub grija părinţilor. Şi totul se destrămase, din clipa când îşi exprimase dorinţa de-a deveni pilot-kamikaze.

  Hiroshi îşi aduse aminte de ziua în care coborâse de pe vedetă, la debarcaderul insulei Eta Jima, scăldată de apele Mării Interioare a Japoniei. Aici se afla prima şcoală de ofiţeri de marină militară din Japonia, fondată spre sfârşitul anilor optzeci ai secolului trecut. Ilustra instituţie îl uimise pe Hiroshi Hatanaka prin bogatele ei tradiţii de luptă. Absolvenţii şcolii de la Eta Jima se bătuseră la Port-Arthur şi lângă Tsushima, asiguraseră debarcarea trupelor expediţionare în Primorie, scufundaseră nave şi jonce chineze. În cel de-al doilea război mondial, nu existase nici o bătălie în mările Oceanelor Pacific şi Indian, la care să nu fi participat cursanţii de la Eta Jima. Şcoala era pătrunsă de spiritul legendărilor ei absolvenţi Syekio Misima şi Hiroshi Kuroki, creatorii „omului-torpilă”, care-şi găsiseră o moarte încununată de glorie, într-o acţiune de luptă, în timp ce-şi încercau aparatul. În acele secţii ale şcolii, unde erau pregătiţi piloţii-kamikaze şi comandanţii kaiten, „oamenii-torpile”, Syekio Misima şi Hiroshi Kuroki erau o permanentă pildă de credinţă faţă de împărat.

  Când Hiroshi Hatanaka trecuse pragul cazărmii din cărămidă, straşnic izolată de lumea exterioară, atunci, dintr-o dată, îşi dăduse seama că nu mai există cale de întoarcere. Despre consimţământul lui, de a muri pentru împărat, începură să-i vorbească întruna, chiar din prima zi a sosirii pe insula unde nu călca picior de femeie şi unde chiar şi pomii plantaţi cu ani în urmă aveau nume de genul masculin.

  Hiroshi privea pierdut la pâcla albăstruie în care se topea orizontul, dar avea înaintea ochilor platoul de instrucţie de la Eta Jima. Cursanţii îşi îmbrăcaseră, pentru întâia oară, uniforma de marină. Vârful ghetelor le fusese aliniat, după îndelungi stăruinţe, de-a lungul unei linii albe, trasate cu vopsea pe asfalt.

  — Drepţi! Le comandase un subofiţer crăcănat şi cu o expresie de fiară.

  În faţa formaţiei apăruse, atunci, viitorul lor idol şi educator, căpitan-locotenentul Minoru Sumida.

  — Voi, cei de-aici, nu mai aveţi familie şi nici trecut. Casa, voastră – acum – este cazarma, familia voastră – compania, iar tatăl vostru – ăsta sunt eu… Din clipa în care aţi îmbrăcat uniforma aceasta, sunteţi obligaţi să vă lepădaţi povara amintirilor. Viaţa voastră, cea nouă, în-cepe de azi şi se va termina atunci când veţi primi ordinul comandantului. Principala voastră sarcină – învăţaţi să fiţi ascultători, pentru a muri bucuroşi în cinstea împăratului nostru.

  Ultimele cuvinte ale cuvântării rostite de Minoru Sumida fuseseră acoperite de ţipătul sălbatic al unui cursant, prăbuşit la picioarele colegilor. Acesta nu ascultase spusele căpitan-locotenentului Sumida şi, gândindu-se la altceva, nu avusese cum să-l observe pe subofiţerul furişat pe la spate. Iar fiara cu chip de om îi trăsese, din toate puterile, o lovitură în cap cu bastonul, de cauciuc.

  — Termină odată cu bocetele, puişorul mamii! Subofiţer, şterge-l de muci!

  Acesta se şi pregătea să-l croiască din nou cu bastonul de cauciuc, dar căpitan-locotenentul îi ordonă să se îndepărteze.

  — Am să scot din voi nişte adevăraţi ostaşi, curajoşi şi neînfricaţi. Iar cu durerea, o să vă obişnuiţi. Într-atât o să fiţi biciuiţi, încât vi se va face pielea ca de bivol…

  Nimeni nu se poate obişnui cu durerea. Când aceasta devine permanentă, omul, pur şi simplu, se îndobitoceşte. Băieţii porniră să se îndobitocească, de când începură exerciţiile de „călire fizică”, preconizate de metoda „Tayko Binta”. Stăteau pe platou, faţă în faţă, aliniaţi pe două rânduri. La comanda de „Unu!”, cei din primul rând făceau un pas înainte, trăgeau o palmă peste obrazul colegului aflat în faţă şi se retrăgeau. La comanda de „Doi!”, erau şi ei plesniţi, de ceilalţi, în acelaşi mod. „Unu!”, „Doi!”, „Unu!”, „Doi!” Înaintea, ochilor vedeau stele verzi şi simţeau trezindu-se în fiinţa lor instincte bestiale. Iar tinerii, alături de care trăiau şi dormeau, începeau să li se pară duşmanii cei mai înrăiţi. „Unu!”, „Doi!” Şi, deodată, Hiroshi se pomeni peste cap cu o lovitură îngrozitoare de baston de cauciuc, care îl doborî din picioare. Subofiţerul avusese impresia că nu bătea suficient de convins.

  Întreg procesul de formare a conştiinţei piloţilor-kamikaze era străbătut de ideea ploconirii, pline de entuziasm, în faţa morţii pentru divinul mikado. Li se vâra în cap gândul că soarta imperiului cel mai vechi din lume se afla în mâinile lor şi că, numai lor, celor aleşi, celor mai buni fii ai lui Yamato, le era încredinţată cinstea de a-şi da viaţa, pricinuind inamicului pierderi din cele mai grave.

  După trei luni de îndobitocire principială, combinată cu „călirea fizică”, moartea începuse să i se pară lui Hiroshi un soi de izbăvire, aptă să-l scape de muştruluiala cu bâta şi de batjocură. Proverbul ostăşesc: „Viaţa e mai grea decât muntele, iar moartea mai uşoară ca fulgul!” devenise o realitate.

  Mai înainte de-a se fi încheiat programul de instrucţie, cursanţii începură să fie scoşi la plimbări duminicale. Hiroshi rămăsese cu o impresie de neuitat despre ascensiunea pe muntele Furutukayama, unde viitorii kamikaze, cuprinşi de un extaz religios, admiraseră cerul senin, în care, peste puţin timp, aveau să se strămute…

  Hiroshi fu întrerupt din gândurile sale de mâna mecanicului de bord, care-l atinse pe umăr:

  — A sosit timpul să te instalezi în carlingă! Îi strigă la ureche.

  Hiroshi simţi cum i se face inima cât un purice. Însă, fără să-i tresară vreun muşchi al feţei, se îndreptă spre trapa bombelor, pe urmele mecanicului, care îl ajută să intre în strâmta carlingă a aparatului Oka-11. Hiroshi închise etanş cupola carlingii. Acum, vâjâitul elicelor cvadrimotorului Mitsubishi abia se mai auzea.

  Pilotul kamikaze privi la cadranul ceasului – 8.30. Era ora când împăratul, pentru care zbura spre moarte, îşi începea rugăciunile zilei.

  Cândva, Hiroshi avusese ocazia să-l vadă pe mikado. Sosise la o ceremonie de înmânare a diplomelor de ofiţer. Un om scund, de patruzeci şi trei de ani, cu ochelari prevăzuţi cu lentile groase, de mai multe dioptrii, timid şi rezervat. Aspectul exterior nu-l făcea deloc să semene cu străbuna sa, Amaterasu, Zeiţa Soarelui. Cu toate acestea, entuziasmul ce-i cuprinsese pe elevii şcolii, la văzul împăratului, fu exprimat de ei prin strigăte detunătoare de „Banzai!”.

  Era posibil ca sosirea împăratului (când diploma de ofiţer îl scutise de bastonul de cauciuc) şi sumarele cursuri ale programului de zbor să fi fost singurele pete de lumină din fondul întunecat al şederii lui la Eta Jima.

  În cadrul detaşamentului „Vişina de munte”, Hiroshi făcuse doar patru zile de serviciu. Nici nu reuşise să-şi cheltuiască prima soldă de ofiţer, când primise ordinul de plecare în misiune din partea comandantului detaşamentului, de toţi prea mult stimatul nobil samurai Yasuziro Hattori. Detaşamentul „Vişina de munte” participa din toate puterile la operaţia „Kikusui”, şi completarea efectivului, odată cu sosirea lui Hiroshi, se dovedise binevenită.

  Banii, pe care încă nu apucase să-i cheltuiască, Hiroshi îi înfăşurase în eşarfa albă, a „condamnaţilor la moarte”, pătată de ideogramele scrise cu sânge, şi-i expediase ma-mei sale, cu o zi în urmă. Eşarfa, câteva fotografii, asta era tot ce mai rămânea de pe urma lui pe acest pământ! Dar poate că era mai bine aşa. „De bună seamă, gândea el, să te desparţi de familie, de soţia iubită şi de copii, e şi mai greu!” Acuma, cel puţin, nu se simţea nefericit şi ştia că nu-i vor tremura mâinile în faţa chipului morţii.

  Înaintea privirii pilotului se aprinse un beculeţ verde.

  — Pregătiţi decuplarea! Răsună o comandă în căştile lui Hiroshi. Apoi se aprinse un bec roşu, inundând carlinga cu o lumină sângerie.

  — Moarte plăcută, căpitan-locotenente! Îi ură comandantul aeronavei Mitsubishi, onorându-l cu gradul la care avea să fie avansat post-mortem.

  Hiroshi smuci maneta de decuplare şi avionul-proiectil se prăvăli, din sumbrele trape pentru bombe, într-o lume orbitoare.

  Prima privelişte pe care o zări era alcătuită din zecile de fumuri de la orizont. Mitsubishi, după ce-l transportase până la locul indicat, virase brusc şi luase cap spre aerodromul său. Se grăbea s-o întindă de acolo, până nu aveau să-l ajungă din urmă avioanele de vânătoare americare.

  Pierzând din înălţime, Hiroshi plană îndreptându-se spre escadră. Acum, iată, era atât de aproape, încât navele se distingeau clar.

  Pilotul îşi alese ca ţintă un crucişător mare, care naviga în linie de şir.

  Înaintea lui, pe direcţia de zbor, se ridica un zid de explozii de antiaeriană.

  Americanii, după ce descoperiseră ţinta, cu radarurile lor, făceau tot posibilul să nu-i îngăduie apropierea de nave. Hiroshi conectă motorul cu pulbere şi angajă avionul într-un picaj brusc, menţinând crucişătorul în centrul reticulului. Şi se gândi: „Uite, tot aşa am s-o ţin până la capăt!”.

  Viteza crescu vertiginos: 700… 800… 900 de kilometri pe oră. Sincronic cu viteza, creştea şi crucişătorul învăluit de miile de flăcări ale automatelor de antiaeriană cu tragere rapidă. Dar ce se întâmplă? De ce a pornit crucişătorul, dintr-o dată, să lunece în sus pe dispozitivul de ochire, fără ca Hiroshi să fi schimbat poziţia manşei? Pilotul trase manşa de direcţie spre sine, încercând să reducă unghiul de picaj, dar aparatul continuă să-şi lase încet botul în jos. Hiroshi îşi imagină că i se defectase direcţia şi-i păru rău că moartea sa nu avea să pricinuiască nici o pierdere americanilor.

  Ultimul lucru pe care îl văzu pilotul, mai înainte de impactul cu suprafaţa apei, a fost acul indicatorului de viteză, încremenit la 1000, precum şi berbecii de spumă ai coamelor de smarald de pe valuri.

  În jurnalul de bord al crucişătorului „Leechfield” apăru o însemnare, efectuată de ofiţerul de cart, cu un scris citeţ: „9.18 (ora Tokyo); Alarmă aeriană. 9.20. Crucişătorul este supus unui atac kamikaze. Artileria antiaeriană de pe navă deschide focul, dar nu se constată lovirea avionului. Din cauza unei erori a pilotului japonez, avionulproiectil se prăbuşeşte în mare cu patru cabluri mai înainte de-a ajunge la ţintă.”

  Notele înscrise în documente, de genul jurnalelor de bord, sunt în general obiective. Însă, în cazul de faţa, ofiţerul de cart era cel care greşea, fără intenţie, împotriva adevărului. Motivul prăbuşirii în mare nu se datorase unei erori de pilotaj. Dar de unde să ştie un marinar, ceea ce nu cunoşteau nici piloţii?

  Spre sfârşitul războiului, practica în construcţia de avioane depăşise teoria. Odată cu apariţia avioanelor cu reacţie, a căror viteză se apropia mult de cea a sunetului, acestea au început să fie supuse unor fenomene inexplicabile. Iar avioanele rapide, mai înainte ca oamenii să descopere secretul şi să lupte împotriva acestor fenomene, au pricinuit multe pierderi de vieţi umane. Secretul consta în următoarele: la vitezele mai mari de 900 km/oră, aripile avioanelor erau cuprinse de trepidaţii compacte la apropierea de viteza sunetului, care modificau brusc tabloul aerodinamic şi reduceau eficienţa direcţiei. În asemenea cazuri, aparatul era antrenat în picaj, aşa cum păţise şi Hiroshi Hatanaka.

  În ziua de 9 mai, Yasuziro Hattori îşi conduse din nou piloţii-kamikaze, din detaşamentul său, într-o misiune de luptă. Toate cele patru echipaje, comandate de el, ieşiră exact în sectorul ţintei, reprezentat de un convoi american. Iar căpitanul, virând într-o parte, ca să nu nimerească în zona exploziilor proiectilelor de antiaeriană, porni să supravegheze desfăşurarea atacului.

  Primul avion se sfărâmă în aer: probabil, vreun proiectil de antiaeriană lovise explozivul cu care era umplut aparatul „condamnatului la moarte”. Al doilea, se prăbuşi în mare, la vreo trei sute de metri de transportorul pe care-l vizase. În schimb, ultimii doi kamikaze loviră cu precizie. Două coloane de fum negru se înălţară ca nişte monumente temporare deasupra locului unde pieriseră fiii lui Yamato.

  De pe aerodrom, Yasuziro trecu pe la statul major, în vederea dispoziţiilor pentru a doua zi. Îl întâmpină şeful de stat major al detaşamentului, tulburat şi mâhnit de o ştire neplăcută.

  — Domnule căpitan de rangul trei, aţi ascultat la radio? Îl întrebă el pe Yasuziro.

  — Nu, dar ce s-a-ntâmplat?

  — Ascultaţi! Îi spuse subordonatul, deschizând aparatul de radio.

  Crainicul, cu binecunoscuta sa voce, repeta textul unui comunicat, însă fără obişnuita lui vigoare:

  — Noi, subsemnaţii, acţionând în numele Comanda-mentului Suprem German, suntem de acord cu capitularea necondiţionată a tuturor forţelor noastre armate de uscat, aero şi marine, precum şi a tuturor forţelor aflate în momentul de faţă sub comanda noastră, faţă de Comandamentul Suprem al Armatei Roşii şi, totodată, faţă de Comandamentul Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate…”

  Yasuziro, fără să scoată o vorbă, ascultă până la capăt, şi apoi trase ştecherul din priză.

  — Luaţi-l de-aici!

  Printr-un gest, îl eliberă pe şeful de stat major şi se aşeză la birou. Gata! Se năruise, definitiv, Axa BerlinRoma-Tokyo. Din coaliţie, la început, se desprinsese Italia, iar după aceea s-au risipit, ca spiţele unei roţi dejghinate, celelalte ţări participante… Iar acum capitulase însăşi Germania. Din Axă, nu mai rămăsese nimic… „Ce se va întâmpla cu noi?” Japonia era singură, izolată, înconjurată din toate părţile de state duşmănoase.

  În inima lui Yasuziro se cuibări spaima pentru soarta imperiului. Prin moartea sa, va fi oare în stare să-l sal-veze? Nu va fi şi pieirea sa tot atât de inutilă, ca şi sacrificiile întreprinse de subordonaţii lui…?

  Şi, totuşi, Yasuziro mai nădăjduia. Iar, ca să nu-şi slăbească voinţa, încetă să mai asculte emisiunile de la radio şi să citească ziarele.

  Capitolul XI.

  La 26 iulie 1945, la cunoştinţa guvernului Japoniei ajunse conţinutul declaraţiei de la Potsdam. Studiind textul ultimatumului prezentat de aliaţi, referitor la capitularea necondiţionată, mikadoul convocase Consiliul Imperial, pentru a asculta părerea celor apropiaţi.

  Şedinţa avu loc în adăpostul antiaerian, situat sub palatul imperial. Cu toate instalaţiile de ventilaţie şi grosimea zidurilor de beton, care izolau adăpostul de lumea exterioară, înăuntru era tot atât de cald, şi atmosfera tot atât de sufocantă, ca şi afară. Membrii Consiliului şi al cabinetului de miniştri nu reuşeau să-şi şteargă transpiraţia abundentă cu batistele şi fularele. Numai împăratul, pare-se, nu suferea de căldură. Omul acesta modest, cu maniere delicate, ascultă atent luările de cuvânt ale supuşilor săi.

  — O vom ignora, afirmă vârstnicul prim-ministru, Suzuki, având în vedere declaraţia. Vom merge înainte, cu perseverenţă, şi vom duce războiul până la capăt.

  Apoi, ceru cuvântul generalul Tojo, fostul primministru, un antisovietic înverşunat şi mare susţinător al „strategiei rezistenţei pe continent”. Înfrânt la HalhinGol, generalul fusese înlăturat de la putere, considerându-se că politica pe care o promovase se afla la baza insucceselor militare ale Japoniei. Dar, coborând de pe puntea de comandă a imperiului, Tojo continuase să aibă o mare influenţă la curte.

  — Am pierdut iniţiativa pe mare, însă nu trebuie s-o pierdem şi pe continent, spuse el, lăsând să-i cadă pe masă pumnul strâns. Milioanele de soldaţi ai armatei imperiale din Mandjou-Go, Coreea, China şi de pe pământul împăratului nostru, ce-i aparţine de pe vremea lui Zimmu, sunt gata să lupte până la victorie.

  Cuvintele rostite de Tojo răsunau convingător şi insuflau speranţa că, încă, nu se pierduse totul. Împăratul îl ascultase şi dădea a încuviinţare din cap.

  Tojo îşi scoase ochelarii şi, după ce şi-i şterse, încheie:

  — Principii de apărare bine studiate şi o ofensivă declanşată într-un spirit de înaltă şi nestrămutată ţinută morală a soldaţilor, ofiţerilor şi generalilor noştri pot determina o cotitură a războiului. Anglo-saxonii n-au fost niciodată puternici datorită armatelor lor de uscat. Ei s-au consolidat, ca puteri mondiale, prin forţele lor de pe mări şi oceane.

  Ministrul de război Anami declară şi el:

  — Trebuie să continuăm lupta. Bătălia pentru Japonia nu este pierdută. Mai putem pricinui pierderi grele inamicului. În afară de asta, garantez că trupele nu vor depune niciodată armele. Amiralul Onishi a iniţiat recrutarea unei armate de douăzeci de milioane de „voluntaricondamnaţi”. Sub flamurile lui păşesc soldaţi şi tineri patrioţi, care, din toată inima, şi-au însuşit chemarea: „Fie ca toţi să ne sfărâmăm ca jadul, căzut pe podea!” Japonia este gata să se avânte într-un „contraatac sinucigaş”. Comandamentul anglo-saxon cunoaşte faptul acesta şi este îngrozit de perspectiva unei întâlniri în metropolă cu armata noastră. Viitorul nu le promite nimic bun, în afară de-un război prelungit şi-o mare vărsare de sânge. Numai să-ncerce a debarca pe insulele japoneze…

  În luările de cuvânt ale celorlalţi membri ai Consiliului răzbătea, de asemenea, speranţa că, purtând mai departe războiul, Japonia avea posibilitatea să încheie o pace de compromis, care să aducă imperiului mai puţine pierderi materiale şi morale decât o capitulare necondiţionată. În multe cuvântări, de asemenea, se furişa speranţa unei ascuţiri a contradicţiilor dintre ruşi şi anglosaxoni – prea erau diferite ideile de bază ale comuniştilor şi capitaliştilor, care se aliaseră numai datorită pericolului de moarte ce planase asupra statelor lor, în anul 1941.

  Mari speranţe se puneau şi în faptul că S. U. A. Şi Marea Britanie se vor strădui să păstreze regimurile existente în Asia şi nu vor permite răspândirea influenţei comuniste asupra întregului continent. Iar lucrul acesta se putea realiza cu ajutorul Japoniei imperiale, pe care o vor reţine ca partener, depunând toate eforturile în acest sens, în lupta împotriva socialismului şi a mişcărilor naţionale din ţările coloniale.

  Ajungând la concluzii, Suzuki îi declară împăratului că ei toţi, Consiliul Imperiului şi cabinetul de miniştri, apreciază ca grea situaţia Japoniei, dar nu disperată şi recomandă respingerea ultimatumului şi continuarea acţiunilor militare.

  Pe când ieşea din şedinţă, Tojo simţi o oboseală cumplită. Pesemne, vinovată era noaptea pe care o petrecuse fără să închidă un ochi. Nişte ticăloşi, sunându-l la telefon, îl treziseră de vreo trei ori, la rând, interesându-se, politicos, dacă excelenţa sa nu-şi făcuse încă harakiri.

  Convinşi că Rusia, după ce purtase un război greu în apus, nu va mai voi să se angajeze într-un conflict armat cu imperiul, domnii din marile state majore, de uscat şi maritim, în perioada războiului U. R. S. S. Cu Germania fascistă întreprinseseră totul pentru a menţine încordarea la graniţe. În spatele generalilor şi amiralilor japonezi exista un sprijin puternic: în apropiere de Primorie şi Zabaikalia, zăngănea din arme, mutându-se nerăbdătoare de pe un picior pe altul, uriaşa armată din Kwantung, care abia aştepta semnalul de atac; spre Vladivostok, erau îndreptate gurile tunurilor de mare calibru ale navelor japoneze din Flota a cincea. Totul era pregătit. Ofiţerii visau victorii apropiate şi mai strălucitoare decât cele de la Mukden, Port-Arthur şi de lângă Tsushima.

  În fiece zi, aproape, pe biroul Comandantului Frontului din Extremul Orient se îngrămădeau informaţii referitoare la acte de violare a graniţelor de stat, la lansarea de spioni, la ciocniri armate între grăniceri şi detaşamente japoneze, sau cu bandele albe ale atamanului Semenov, la tulburarea navigaţiei maritime şi a transporturilor fluviale de pe Amur. După ce le citea, generalul de armată Apanasenko se încrunta şi strângea din dinţi, tăcând. Piereau oameni sovietici, ţării i se aduceau însemnate daune materiale, iar el nu avea dreptul să răspundă la lovitură prin lovitură. Era sătul să tot scrie Moscovei materiale pentru alcătuirea de note şi proteste, transmise la Tokyo pe canalele diplomatice. Japonezii îşi cereau scuze şi continuau provocările. Apanasenko era nevoit să recunoască, plin de amărăciune, că pasivitatea aceasta forţată îndemna clica militaristă japoneză să fie din ce în ce mai insolentă. Dar, în calitate de comandant, ştia mai bine decât oricine altcineva că încă nu sosise timpul unei riposte armate.

  Strângând din dinţi, trebuia să aştepte, să îndure jigniri şi să fie în permanenţă gata de luptă. Ţara îi încredinţase apărarea Extremului Orient, iar trupe nu avea decât exact la limită. Din când în când, i se mai luau cele mai bune divizii şi, încărcate în vagoane de marfă adaptate pentru transportul de oameni, erau expediate în apus. În schimb, i se trimiteau nişte recruţi abia instruiţi. În privinţa unor tancuri noi, putea doar să viseze. Toate tancurile KV şi 34, fabricate de uzinele din Ural şi de cele ale Siberiei, plecau spre fronturile Marelui Război de Apărare a Patriei…

  În schimb, Tojo era satisfăcut: chiar fără să se lupte cu ruşii, acorda un ajutor substanţial Germaniei, „marele aliat din apus”. Armata din Kwantung ţinea imobilizate vreo patruzeci de divizii ruseşti. De n-ar fi fost situaţia încordată din Extremul Orient, multe din aceste forţe sovietice ar fi luptat în apus, iar navele Flotei Oceanului Pacific mutate pe Calea Maritimă de Nord, ar fi condus acuma convoaie în Atlantic, sau ar fi nimicit vânătorii de munte ai generalului Dietl, care luptau în nordul Europei.

  Încă din 1942, câteva hidroavioane japoneze, aparţinând bazei plutitoare „Kamikawa-Maru”, începuseră să efectueze o sistematică fotografiere aeriană a terito-riului Kamciatkăi: Marele Stat Major al Trupelor de Uscat al Japoniei nu dispunea de nişte hărţi topografice detaliate ale peninsulei, necesare purtării de operaţiuni militare.

  Pentru a pune capăt acţiunilor aviatorilor japonezi, care nu o dată violaseră spaţiul aerian al Uniunii Sovietice, au fost ridicate în aer avioanele de vânătoare.

  Peste câteva zile, pe căi diplomatice, au fost transmise Japoniei condoleanţe, cu ocazia pieirii a două echipaje de hidroavioane japoneze, „care, rătăcindu-se în timpul unor zboruri de instrucţie, deviaseră de la ruta stabilită şi se prăbuşiseră pe colinele din Kamciatka, după ce străpunseseră plafonul norilor.”

  Osemintele aviatorilor japonezi au fost predate, cu onoruri, la bordul navei japoneze „Kamikawa-Maru”, care părăsea apele de coastă ale Kamciatkăi.

  Apanasenko primi o săpuneală zdravănă de la Mos-cova. Erau de aşteptat mari complicaţii diplomatice, însă totul se terminase cu bine. Japonezii tăceau – înghiţiseră pilula. Probabil că luptele de lângă Moscova îi puseseră pe unii pe gânduri şi le mai răcorise din ardoare.

  După bătălia de la Stalingrad, numărul provocărilor japoneze de la graniţele U. R. S. S. Se reduse simţitor. Cu cât erau mai importante succesele dobândite de ruşi pe front, cu atât mai curtenitori deveneau japonezii. Spre primăvara anului 1945, graniţele Extremului Orient erau mai liniştite. Armata din Kwantung se potolise şi încetase să mai ţăcăne din închizătoarele tunurilor şi ale puştilor. De pe orizont, dispăruseră şi fumurile navelor Flotei a cincea, care, mai înainte, colinda prin preajma Vladivostokului.

  Credincioasă obligaţiilor sale de aliată, pe care şi le asumase la Conferinţa de la Yalta, Uniunea Sovietică, înainte cu o lună de capitularea Germaniei, denunţase tratatul de neutralitate, care fusese respectat cu stricteţe numai de U. R. S. S. Japonia, însă, pe toată perioada de valabilitate, se considerase îndreptăţită să organizeze demonstraţii armate, să tulbure navigaţia în apele neutre şi chiar să scufunde vase ce navigau sub pavilion sovietic.

  Japonia acordase un mare ajutor aliatei sale Germania, nu numai prin imobilizarea în Extremul Orient a unor importante forţe ale trupelor sovietice şi ale flotei – dar şi tulburând căile de navigaţie, îngreunând livrarea materialelor militare din S. U. A. Din cadrul lend-leaseului. Flota navală japoneză reţinuse 178 de vase comerciale sovietice. Vapoarele „Kreeet”, „Serghei Lazo”, „Sibirstroi” şi „Simferopol” fuseseră avariate datorită tirului de artilerie, iar „Perekop” şi „Maikop” scufundate de aviaţia japoneză.

  Odată cu victoria asupra Germaniei, se apropiase şi ziua atât de aşteptată de cei din Extremul Orient. Se apropiase răfuiala cea mare cu clica militaristă a Japoniei, prezentarea importantei note de plată pentru toate provocările şi jignirile aduse poporului sovietic. După zdrobirea Germaniei fasciste, Uniunea Sovietică avea posibilitatea să privească în jur şi să vadă ce se petrecuse în spatele său. Însă comandantul Frontului din Extremul Orient, generalul I. P. Apanasenko, nu mai apucase ziua aceasta. În 1943 plecase pe frontul de la Voronej, unde, peste puţin timp, căzuse în luptă.

  Cele dintâi care-şi terminaseră acţiunile de luptă din Marele Război de Apărare a Patriei fuseseră trupele fronturilor din Karelia şi Pribaltika. La început, din efectivul lor, iar apoi şi de pe alte fronturi, se iniţiase o acţiune secretă de dislocare în Extremul Orient a unor divizii şi armate întregi. Trupele care asaltaseră punctele de foc permanent ale cazematelor din istmul Kareliei şi forturile Königsbergului se îndreptau spre sectoarele de front unde trebuiau aruncate în aer zonele fortificate japoneze.

  Specialiştii din Comitetul Şefilor de Stat Major al forţelor armate americane au mai răcorit, prin calculele lor, ardoarea războinică a unor membri ai Senatului S. U. A. Demonstraseră că, luptând fără ruşi, americanii ar fi putut realiza debarcarea pe insula Kyushu, a celei de-a 6-a armate de câmp şi a infanteriei marine, abia în noiembrie 1945, iar debarcarea armatelor a 8-a şi-a 10-a, pe Honshu, abia în martie 1946. În conformitate cu calculele Ministerului de Război al S. U. A., invadarea insulelor Japoniei ar fi atras după sine pierderea vieţii a cel puţin un milion de tineri americani. Comandantul Suprem al Forţelor Americane din Extremul Orient, Douglas MacArthur, nici nu-şi imagina, de fapt, o victorie definitivă asupra Japoniei, fără participarea celor şaizeci de divizii ruseşti.

  Este posibil ca greaua răspundere şi munca plină de dificultăţi, în perioada pregătirilor pentru mutarea spre est, să fi revenit numai aparatului politic, organizaţiilor de partid şi de Komsomol. Aveau sarcina să ducă o uriaşă activitate de lămurire, pentru a înlătura bariera psihologică din conştiinţa trupelor ce plecau în Extremul Orient.

  Aproape patru ani, soldaţii şi ofiţerii mărşăluiseră pe drumurile Europei, dând grele bătălii. De nenumărate ori, stropiseră cu sângele lor câmpurile de luptă, îşi pierduseră prietenii şi, strângând din dinţi, înaintaseră spre Berlin, îndurând greutăţi şi privaţiuni inumane. Şi mereu erau încălziţi de visul Victoriei. După dobândirea ei, îşi imaginau o linie, sub care se totaliza activitatea lor de luptă. Cine supravieţuia până la obţinerea Victoriei; acela avea să trăiască ani mulţi, fără să mai ştie de frig, de foame, de istovitoarea muncă a soldatului, de despărţiri, fără să mai simtă prezenţa permanentă a morţii, fără să mai audă exploziile proiectilelor şi şuierul gloanţelor…

  Şi, iată, când, în sfârşit, sosise şi Victoria mult aşteptată, când ajunsese să fie atât de aproape clipa reîntoarcerii în familii şi la munca paşnică – trebuiau să gonească la zece mii de kilometri, pentru a-şi expune din nou piepturile înaintea oţelului ţiuind şi a plumbului de glonţ.

  Iar munca aceasta, de mobilizare a efectivelor militare la rezolvarea noilor probleme de luptă, de a le convinge în privinţa necesităţii războiului împotriva imperialismului japonez, fusese declanşată din primele zile ale îmbarcării ostaşilor în trenurile ticsite până la refuz – patruzeci de oameni într-un vagon de marfă.

  Nenumărate eşaloane goneau spre est, străbătând întreaga ţară, pe „calea verde” iluminată de felinarele gărilor şi de salutările din mers ale braţelor de semafoare. Mulţi treceau pe lângă casele lor, fără să-i vadă pe cei dragi.

  Platformele trenurilor gemeau sub greutatea tancurilor. Curentul vitezei sfâşia husele Katiuşelor deşi fuseseră învelite cu grijă. Trupe de toate genurile, bine înarmate, se deplasau într-un „turneu” îndepărtat. Armonicile şi acordeoanele provenind din capturi de război răsunau, însoţite de vocile ostaşilor: „O frunză gălbuie, uşoară, coboară din mestecăniş, fără să se-audă, în zbor…”

  Iar într-un vagon învecinat, se purta o discuţie foarte serioasă. După ce atârnase de un cui harta Uniunii Sovietice, un locotenent îşi plimba creionul pe ea.

  — Se-nţeleseseră să-şi extindă sfera de influenţă, luând de bază lanţul munţilor Urali. Până în Urali, totul trebuia să aparţină Germaniei. Iar Siberia şi Extremul Orient aveau să revină Japoniei.

  — Dar de ce n-au început samuraii să se războiască mai înainte cu noi, când Hitler se afla în puteri? Întrebă un sergent, decorat cu două ordine „Slava” prinse pe pieptul său.

  — În primul rând, le-a cam fost teamă să se înfrunte cu noi: Hasan şi Halhin-Gol i-au învăţat să aibă respect faţă de Armata Roşie din Extremul Orient. În al doilea rând, aşteptau ca trupele noastre să fie zdrobite şi să cadă Stalingradul: îşi făceau visuri că Extremul Orient şi Siberia vor pica singure la picioarele lor, ca nişte mere răscoapte; iar, în al treilea rând, se împotmoliseră ca vai de ei în războiul din Oceanul Pacific şi în cel din China…

  — Le-am frânt coastele fasciştilor, grăi, cu glas de bas, dus pe gânduri, sergentul cu decoraţiile, o să vedem noi, de vor mai rămâne samuraii pe picioarele lor.

  Sirena locomotivei şuiera puternic în fruntea garniturii, cerând să treacă prin gări, fără oprire.

  Capitolul XII.

  În primăvara anului 1945, căpitanul de stat major Otoziro Hattori primise sub comanda sa batalionul „condamnaţilor la moarte tyeisintai”, din Brigada 138, cu destinaţie specială, pe care o comanda generalul Nabutakye. Brigada fusese completată cu voluntari, care, la chemarea lansată de „părintele corpului de kamikaze”, amiralul Onishi, se prezentaseră să-şi sacrifice viaţa pen-tru salvarea imperiului. Destinaţia specială a Brigăzii 138 consta în executarea de acţiuni de diversiune şi de distrugere a tancurilor inamice, prin aruncarea acestora în aer cu dispozitive aparte, purtate de ostaşi asupra lor. Pentru aceasta, fiecare soldat primea un echipament, ceva între vestă şi raniţă, în care erau introduse calupuri de trotil şi focoase.

  Otoziro îşi trezi batalionul din somn, mai înainte de revărsatul zorilor, şi-l conduse în marş forţat până la poligon. Tyensintaii păşeau nemâncaţi, spulberând colbul drumului într-un nor compact. În vestele speciale, îmbrăcate deasupra tunicilor, cărau nisip, de o greutate echivalentă cu încărcătura explozivă. Nu erau încă duşi la moarte…

  Comandantul detaşamentului special considera inutilă împărtăşirea foamei cu soldaţii săi. Călire şi înverşunare împotriva inamicului, Otoziro avea cât pentru doi. Mai înainte de a pleca de acasă, izbutise să mănânce o ceaşcă de orez, cu friptură în sos picant, iar acuma, din când în când, îşi ducea mâna la sticla cu ceai, pe care o purta în coburul şeii. Calul său, dând mereu din cap pentru a se apăra de muşte, se afla la vreo zece metri înaintea batalionului. În afară de Otoziro, mai erau în şei adjutantul şi trei comandanţi de companie. Sublocotenenţii, care co-mandau plutoanele, mărşăluiau alături de soldaţi, deosebindu-se de aceştia numai prin jambierele pe care le purtau în loc de moletiere, precum şi prin săbiile de samurai de la centură…

  Peste un ceas, batalionul ieşi în şoseaua construită de prizonierii de război chinezi. Acum, era mai uşor de mers şi de respirat. Bocancii şi copitele cailor nu se mai scăldau în praful mărunt de loess. Şoseaua conduse batalionul la o gară de cale ferată, Anida, dincolo de care se întindeau câmpul de trageri al poligonului, zonele răscolite de tranşee ale fâşiilor de asalt şi câmpurile pentru conducerea tancurilor.

  Otoziro opri batalionul în faţa unei bariere lăsate. Soldaţii petrecură, cu ochi întristaţi, garnitura trenului ce trecu în goană pe lângă ei, îndreptându-se spre est. Ducea cu ea pe fericiţii care plecau în Japonia. Iar ei nu vor mai vedea ţara niciodată. Le fusese hărăzită soarta să le putrezească oasele pe câmpiile Manciuriei…!

  De fiecare dată, când Otoziro trecea pe lângă construcţiile aflate de cealaltă parte a liniei ferate, cădea pe gânduri: „Ce-o fi acolo, în căsuţele din spatele gardurilor înalte?” Panouri de avertizare interziceau să te apropii de gard la mai puţin de o sută de metri. Zi şi noapte, posturi duble patrulau de-a lungul îngrădirii din sârmă ghimpată.

  Otoziro nu izbuti să afle ceea ce, mai târziu a aflat întreaga lume, în timpul procesului de la Habarovsk al criminalilor de război. Căsuţele adăposteau laboratoarele detaşamentului 731, unde, sub conducerea generalului Isyi, savanţi în uniforme militare pregăteau o crimă împotriva umanităţii. În retorte şi baloane de sticlă, erau cultivate bacterii ale celor mai periculoase maladii infecţioase: dalacul, holera, tifosul exantematic şi ciuma. Prin experimentare pe prizonieri chinezi, erau studiate metodele purtării unui război bacteriologic…

  Ofensiva rapidă a Armatei Roşii în Manciuria zădărnici planurile japoneze şi feri omenirea de îngrozitoarele urmări ale epidemiilor pe care asistenţii generalului Isyi erau dispuşi să le răspândească, din containere, cu ajutorul unor insecte şi rozătoare contaminate…

  Pe la orele zece, detaşamentul special ajunse la poligon. Descălecând, Otoziro înmână ordonanţei frâul calului. Apoi, le permise ostaşilor să facă o mică haltă, iar el se îndreptă spre punctul de observaţie. Acolo, îl aştepta un sublocotenent în combinezon de tanchist.

  — Domnule căpitan de stat major, plutonul de tancuri e pregătit pentru instruirea soldaţilor, raportă el.

  — Bine, sublocotenent, începeţi, îi permise cu îngâmfare Otoziro, aşezându-se, după aceea, pe un scaun pliant, instalat sub o mare umbrelă. La umbră, bătut de adierea vântului, arşiţa nu i se mai părea atât de supărătoare. Scoţându-şi binoclul din toc, Otoziro încuviinţă începerea instrucţiei, printr-un semn cu batista.

  Supraveghind prin binoclu activitatea subordonaţilor, din când în când îşi trimitea ordonanţa, cu ordine, către comandanţii de companie. Pe o asemenea căldură, cel mai greu le era soldaţilor. Agili, ca nişte şopârle, se târau dintr-o gropiţă în alta. După ce lăsau tancul să se apropie la vreo cincisprezece metri de ei, soldaţii se găseau într-un spaţiu mort pentru focul de mitraliere şi, gata pregătiţi, se azvârleau între şenile, lipindu-se cât mai mult la pământ, spre a nu fi prinşi de fundul tancului. Celor mai mulţi le reuşea figura aceasta.

  „Dacă izbutesc să-mi pregătesc bine soldaţii, se gândea Otoziro, atunci batalionul meu va fi un obstacol de ne-trecut pentru tancurile inamicului. O mie de soldaţi, atâţia cât am la dispoziţie, reprezintă un imens câmp mobil de mine. Şi, dacă primul tyeisintai nu va opri Sheimanul sau 34-ul, atunci o va face cel de-al doilea. Iar în brigada lui Nabutakye sunt patru batalioane de acest gen…”

  Ostaşii, subnutriţi, se târau întruna şi se tot târau, dispărând sub fundul tancurilor. De la un timp la altul, prin vuietul motoarelor răzbăteau ţipete înfiorătoare. Vreun biet tyeisintai, săvârşind o eroare, plecase mai înainte de vreme în lumea aceea, fericită, unde nu mai trebuia să-ţi legi în fiece zi moletierele, să asculţi comanda „Deşteptarea!”, şi să încasezi pumni peste fălci din partea subofiţerilor.

  Se crăpă de ziuă. Şezând lângă fereastra deschisă a trenuleţului electric, Yasuziro fuma o ţigară, încercând să-şi alunge somnul Se întorcea la detaşament, dintr-o călătorie la Hiroshima. Azi fusese nevoit să se trezească mult mai devreme decât ar fi avut poftă, însă trebuia să ajungă la Iwakuni înainte de începerea zborurilor de antrenament, fixate pentru ziua aceasta.

  Trenuleţul electric, ţăcănind înfundat peste joantele şinelor, îl ducea tot mai departe de familie, iar gândurile i se întorceau la grijile cotidiene ale detaşamentului.

  Vara era pe sfârşite, iar cotitura făgăduită în desfăşurarea războiului încă nu se ivise. Yasuziro expediase pe lumea cealaltă, cu prilejul diverselor misiuni ce le reveneau, o sumedenie de piloţi-kamikaze, însă forţele americane, pe mare şi în aer, nu se micşoraseră.

  Drumul se întindea de-a lungul ţărmului Mării Interioare a Japoniei. Zvârlind, dintr-un bobârnac, mucul ţigării din portţigaret, Yasuziro îşi aminti, pătruns de-un simţământ neplăcut, discuţia de ieri, pe care o avusese cu socru-său, venit să-l vadă. Îmbătrânit, Kiyosi Morisawa se plânsese toată seara de războiul care-l ruinase. Tot capitalul şi-l investise în comerţul de materie primă pentru mătase, însă, dacă mai înainte de război mătasea era exportată, acum zăcea în cuprinsul imperiului, fără nici o posibilitate de desfacere. Morisawa nu mai era în stare să-şi plătească furnizorii – ţăranii care se ocupau de creşterea viermilor de mătase. Iar aceştia, ca să nu moară de foame, fuseseră nevoiţi să scoată duzii şi să planteze, în locul lor, cartofi dulci şi soia, condamnând la moarte viermii de mătase care dădeau scumpele fire.

  Discursurile, pline de patriotism, ale lui Yasuziro, referitoare la luptele hotărâte pe care le purtau marina şi armata de uscat, la apropierea zilei decisive, de rezultatul căreia urma să depindă soarta imperiului, nu-l impresionaseră deloc pe Morisawa. Şi lucrul cel mai stânjenitor – tatăl său, propriul său tată, împărtăşea întru totul părerile lui Morisawa şi se ruga pentru terminarea, cât mai grabnică, a unui război pierdut, după cum considerau ei…

  Soarele purpuriu reapăru din adâncurile întunecate ale Mării dintre Strâmtori- şi se târî apoi, agale, în sus pe orizont, daurând lanţul vălurit al norilor de deasupra capătului sudic al peninsulei Tiugoku. Doar norii şi hula mării mai rămăseseră din furtuna de ieri, care se abătuse dinspre întinderile imense ale Oceanului Pacific. Spălat de ploaie, frunzişul veşnic verde al stejarilor, magnoliilor şi al arborilor de camfor, care creşteau pe povârnişurile munţilor ce se apropiau de calea ferată, era de-o prospeţime aparte şi împrăştia o aromă fină, plăcută, specifică pădurilor subtropicale. Ciripitul păsăretului se auzea foarte clar. Natura parcă jubila în cinstea noii zile – 6 august 1945.

  Cunoscutele privelişti ale locurilor natale, din sânul cărora pilotul fusese smuls cu câţiva ani în urmă, îi redaseră buna dispoziţie, spulberând reziduul neplăcut al discuţiilor cu părinţii.

  În vagonul, pe jumătate gol, al trenuleţului electric, predominau militarii ce se înapoiau la serviciu din scurte permisii, şi cei învoiţi. Cel mai aproape de Yasuziro, şedeau doi sublocotenenţi din trupele de uscat. Pesemne, sakéul mai fierbea încă în creierii lor şi, în gura mare, fără să se jeneze de prezenţa unui căpitan de rangul trei, îşi povesteau amănunte picante ale aventurilor din ajun.

  Privind pe fereastră, Yasuziro trăgea cu urechea fără să vrea la discuţia lor. Însă nu se indigna şi nici nu-i condamna, ştiind că băieţandrii aceştia nu apucaseră să guste cum se cuvine din bucuriile pământeşti, iar peste puţine zile aveau să cadă pe câmpul de luptă. Războiul se apropiase de pragul casei lor. Văpaia bătăliilor ameninţa să se strămute în însăşi inima metropolei.

  Dinspre mare, se ivi un stol de avioane şi se îndreptă spre sol. Ochiul experimentat al lui Yasuziro distinse vechi cunoştinţe. Erau Avenger, aparate americane de asalt. Până să ajungă la linia ţărmului, acestea observară un mic vaporaş, care făcea curse între insule. Numaidecât intrară într-o formaţie de cerc şi porniră să administreze un bombardament în toată regula corăbioarei lipsită de apărare. Detunăturile exploziilor alungară liniştea dimineţii. Unul după altul, virând pe-o aripă, aparatele se năpusteau, eliberându-se în picaj de povara bombelor.

  Vaporaşul, lipsit de orice armament, se plecă pe un bord şi, fumegând disperat din unicul să coş, se grăbi să se lipească de ţărm pentru a evita scufundarea. Însă deznodământul se petrecu după câteva secunde. Mica ambarcaţie se frânse în două, datorită unei serii de bombe care loviseră compartimentul maşinilor. Învăluită de aburi, pieri, imediat sub unde.

  Admirându-şi isprava, Avengerurile se adunară în formaţie de luptă şi plecară pe o rută sud-estică.

  După ce privise atacul americanilor, lui Yasuziro îi păru rău că se afla în tren şi nu în carlinga avionului său de vânătoare. Dar Yasuziro ar fi dorit, desigur, într-o măsură şi mai mare, să fie în aparatul lui, dacă ar fi ştiut că, tocmai în timpul acesta, de insula Shikoku se apropia un bombardier B-29, pilotat de tânărul colonel Tibbets, comandantul grupului aviatic special 509, fost pilot-şef al generalului Dwight Eisenhower, şi că în imensele trape de bombe, cât nişte grajduri, ale „superfortăreţei” – era o bombă, o bombă unică, poreclită de şugubeţi „Băieţelul”, purtând o inscripţie îngrijit desenată pe corpul ei: „Pentru sufletele celor pieriţi pe „Indianapolis„-”, şi că Hiroshima fusese aleasă ca ţintă.

  Gând a explodat gen-baku (bomba atomică, în japo-neză) la Hiroshima, printre cei 78 000 de morţi s-au aflat şi cei din familia lui Yasuziro. Părinţii săi, Tiyeko şi mărunţica Satiko s-au prefăcut în abur, au dispărut, nelăsând în urma lor nici măcar umbrele; umbre ca acelea pe care Yasuziro avea să le vadă pe treptele de granit de la banca „Sumitomo” şi pe balustrada de beton a podului de peste râul Otogawu, burduşit de cadavrele oamenilor ce-şi căutaseră salvarea de arsuri, aruncându-se în apele lui.

  Dar explozia aceasta, îngrozitoare, urma să aibă loc ceva mai târziu, aproximativ peste vreun ceas.

  Deocamdată, căpitanului Claude Eatherly, după ce găsise ţinta pentru prima bombă atomică, nici prin minte nu-i trecea că avea să-l aştepte supliciul proceselor de conştiinţă, spitalul psihiatric şi mânăstirea în care se va retrage pentru a se ruga de iertarea păcatelor sale şi ale echipajului „Enola Gay”.

  Şi nici Yasuziro nu se putea gândi că, peste puţin timp, îl aşteptau singurătatea, mâhnirea, prăbuşirea tuturor idealurilor, şomajul şi o viaţă de semi-cerşetor, în primii ani de după război…

  Soarele se înălţa tot mai sus. Trenuleţul electric gonea spre sud, de-a lungul litoralului plin de trestii de bambus, pe care se uscau darurile mării – algele şi verzele de mare.

  În acest colţişor al Japoniei, totul era, deocamdată, paşnic şi patriarhal, întocmai ca acum optzeci de ani, când europenilor le era interzis accesul pe insule.

  Capitolul XIII.

  Raza proiectorului despică bezna nopţii tropicale şi, după ce se agită în stânga şi în dreapta, se opri, luminând pu-ternic corpul argintiu al unui bombardier cvadrimotor B-29. În partea dinspre vârf a „superfortăreţei”, sub cabina de pilotare, era desenată, cu litere îngrijit trasate, denumirea aeronavei – „Enola Gay”. Colonelul Tibbets, copilul preferat al familiei, om bine educat, atribuise bombardierului numele mamei sale. Nu-şi putuse îngădui superficialitatea, proprie unor comandanţi de „superfortăreţe”, să-şi boteze aparatul cu cine ştie ce nume destul de frivole. De aceea îi zisese „Enola Gay” şi nu „Peggyuşurica”. Deşi, acestui gigant din duraluminium, destinat să efectueze operaţiunea „Farfuria de argint”, poate că i s-ar fi potrivit mai bine „îngerul morţii” sau „Mai groaznic decât infernul”.

  Înainte de zbor, un mare grup de reprezentanţi ai presei se apropie de avion şi se opri la o oarecare distanţă, reţinut de gardă.

  — Ia uitaţi-vă, băieţi, aparatul ăsta-i păzit mai ţeapăn decât preşedintele Statelor Unite, glumi unul din corespondenţi.

  Ziariştii se împărţiseră în câteva grupuri, iar acum discutau aprins, elaborând tot soiul de supoziţii în privinţa evenimentului care îi aştepta.

  Invitaţii fuseseră anunţaţi că vor fi martori la declanşarea „operaţiunii secolului”, ce urma să inaugureze o nouă eră în istoria omenirii. În ce anume consta, nimeni nu ştia nimic şi nici nu bănuia. Cineva scânteie în întu-neric, încercând să-şi aprindă cu bricheta o ţigară, dar fu grosolan oprit de gardă:

  — Ei, băiete! Aici nu se fumează! Ce-i cu tine, vrei să ne trimiţi pe toţi în focul iadului…?

  Echipajul lui „Enola Gay” se afla la slujba religioasă. Acest ritual, ca şi instructajul dinaintea fiecărei misiuni de luptă, era obligatoriu.

  Capelanul William B. Downey, îmbrăcat într-o uniformă nou-nouţă de ofiţer, arăta ca un dandi, în comparaţie cu enoriaşii săi. Înveşmântaţi în uniforme kaki, decolorate şi ponosite.

  „O Doamne, fă ca bărbaţii care zboară în noaptea aceasta să fie păziţi şi în grija ta, şi fie ca ei să se întoarcă teferi acasă. Noi vom crede mereu în tine, ştiind că suntem în paza ta. Acum şi pururea, amin!”

  Chipul ascetic al celui ce se lăsase supus chinurilor, pentru răscumpărarea păcatelor oamenilor, privea nemiş-cat şi impasibil, de la înălţimea răstignirii sale, la preotul care rostea rugăciunea. Capelanul îl ruga pe Cel de Sus să apere vieţile acelora care, peste câteva ceasuri, aveau să obţină recordul – până azi nedepăşit – de ucidere simultană în masă a făpturii umane…!

  După o gustare substanţială, servită la orele două din noapte, colonelul Tibbets făcu instructajul dinaintea zborului cu participanţii la operaţiune.

  — Totul va decurge conform planului. Exceptând un singur lucru: prima porţiune din rută o vom parcurge la un plafon de 1 200 metri, şi nu la 2 700, cum fusese mai înainte planificat.

  Pilotul din dreapta, căpitanul Lewis, se încruntă nemulţumit. Din ultimul buletin meteo, ştia că, la această înălţime, vor avea de întâlnit o grupare intensă de nebulozităţi.

  — Ei, drăcia dracului! Deştepţii ăştia, de la secţia de zboruri, or să ne vâre de-a dreptul în remuuri. Tare-aş vrea să-l plimb, astăzi, pe vreunul din ei, cu „Enola”.

  Tibbets îl determină să tacă, dintr-o privire. Robert Lewis nu mai zise nimic, începu să mestece un chewinggum şi privi în jur. Iată-i pe cei cu care avea să împărtăşească riscul zborului de astăzi, zbor ce prevestea o sumedenie de surprize încă nestudiate, fiecare dintre ele putând să-i coste viaţa.

  Maiorul Thomas Ferebee, navigator-bombardier, şi căpitanul van Kirk, navigator, calculau ceva cu rigla. Mecanicul de bord, locotenentul Beser, şi mecanicul de zbor, sergentul major Wyatt Duzenburry, şuşoteau între ei.

  Operatorul-radar, sergentul Jo Stiborik, trăgătorul, caporalul Shumard, şi radiotelegrafistul Richard Nelson aşteptau răbdători terminarea instructajului.

  Astăzi, în efectivul echipajului, mai fuseseră incluşi câţiva noi membri: căpitanul Parsons, specialistul – „patronul” bombei – şi asistentul său, locotenentul Jeppson, mai neliniştiţi decât toţi ceilalţi, din pricina misiunii neobişnuite şi de mare răspundere.

  În afară de membrii echipajului „Enola Gay”, la instructaj mai fuseseră convocate şi echipajele altor două „superfortăreţe”, cu care aveau să se întâlnească, dimineaţa, deasupra insulelor Iwo Jima.

  Avionul „Marele artist” urma să fie pilotat de maiorul Charles Sweeny, având sarcina să lanseze o paraşută cu aparatura pentru măsurarea parametrilor exploziei. Un alt B-29, fără nume, pilotat de maiorul George Marquardt, trebuia să fotografieze rezultatul lansării bombei.

  Echipajele, nefiind în cunoştinţă de cauză, şedeau liniştite. Nu fuseseră invitate la proiectarea filmului pe care-l vizionase echipajul de pe „Enoya Gay”, în ajunul decolării. În acest film, strict secret, văzuseră explozia primei bombe atomice, experimentată la Alamogordo. Echipajul lui Tibbets ştia foarte bine că explozia „Băieţelului” este în stare să şteargă de pe faţa pământului un întreg oraş. Şi erau pregătiţi pentru executarea acestei misiuni. La începutul celui de al treilea ceas din noapte, au fost transportaţi la „Enola Gay”, unde s-au pomenit asaltaţi de ziarişti şi fotoreporteri. De parcă le-ar fi putut spune ceva! Răzbătând anevoie prin mulţimea jurnaliştilor sâcâitori, echipajul urcă în avion. Orbiţi de exploziile blitzurilor, au fost nevoiţi să zăbovească vreo câteva minute, pentru a se acomoda cu lumina palidă, de noapte, din cabină.

  După ce porni motoarele, Tibbets urni din loc „superfortăreaţa” încărcată peste măsură, şi înaintă, lin, de-a lungul drumului de rulare iluminat de sclipirile albastre ale balizelor de restricţie.

  „Enola Gay”, stabilit să fie primul avion-purtător, fusese uşurat de toate blindajele, turelele şi instalaţiile suplimentare. Faţă de un B-29 de serie, avea cu 3 500 kg mai puţin. Totuşi, greutatea „Băieţelului” şi rezerva de carburant cântăreau atât de mult, încât suprasarcina de pe „Enola Gay” reprezenta câteva tone.

  Turnul de dirijare a zborurilor, din punctul nordic al aerodromului „Tinian”, le permise decolarea de pe pista „A”, indicându-le un cap de 95 de grade.

  Tibbets îşi luă plecarea la ora stabilită – 2.45. Motoarele urlau disperat, la limita maximă de turaţie, însă viteza creştea foarte lent. „Enola Gay” parcursese trei kilometri şi tot nu se desprinsese de sol. Înaintea ei, până la terminarea pistei de beton, mai rămăseseră doar vreo câţiva metri. Bob Lewis, care şedea pe scaunul din dreapta, având rolul de observator pasiv, nu se mai putu abţine:

  — Ridică roata din vârf, Paul, ridic-o! Îl imploră el, cu tremur în glas, prin interfon.

  Memoria lui Bob mai păstra, tot atât de proaspete, emoţiile de-acum o săptămână, când, la capătul acestei piste, ardeau cu vâlvătăi patru „superfortăreţe”, încărcate exce-siv, ale căror echipaje nu se descurcaseră cu decolarea. Patruzeci şi opt de sicrie, acoperite cu drapele, fuseseră expediate în S. U. A. Erau umplute, simbolic, „până la greutatea mortului”, cu pământ ars de pe locul unde au fost incinerate echipajele. Familiile răposaţilor aveau să plângă asupra sicrielor, fără să ştie că, în lăzile de lemn-zincat, nu se aflau trupurile celor dragi, ci ţărână arsă, particule de metal topit, piuliţe şi, eventual, nişte fărâme microscopice de cenuşă, rămase din membrii echipajelor.

  Exact la capătul extrem al pistei betonate, „Enola Gay” se găsi în aer şi porni să se înalţe, destul de anevoios. La înălţimea de şaptezeci de metri, Tibbets viră spre Iwo Jima, acolo unde fusese stabilită întâlnirea cu cele două aparate de asigurare.

  Presupunerile lui Robert Lewis, referitoare la remuuri, se adeveriră mai înainte ca avionul să se fi ridicat până la plafonul indicat. „Enola Gay”, de la nouă sute de metri, porni să fie zgâlţâită. Primind aprobarea lui Tibbets, în pofida remuului puternic, Parsons dispăru, urmat de asistentul său, în compartimentul bombelor. Legănaţi, de parcă s-ar fi aflat în cala unui vas surprins de furtună, specialiştii se apucară să amorseze bomba. Ca să se „învioreze”, „Băieţelul” trebuia conexat la vreo cincisprezece conductori electrici. Când îşi isprăviră operaţiunea, de pe fruntea lui Parsons curgeau şiroaie de năduşeală, iar pe spinarea asistentului, locotenentul Jeppson, apăruseră pete de culoare închisă.

  — Domnule comandant, bomba a fost pusă în stare de luptă – raportă „patronul”, iar în compartimentele avionului pogorî o tăcere îndelungată.

  „Superfortăreaţa” era azvârlită de pe-o aripă pe alta, şi, când se prăbuşea, când sălta. Măruntaiele membrilor echipajului păreau să se fi sfârtecat de mult şi acuma erau gata-gata să se reverse. Însă au fost salvaţi de antrenamentele de bună calitate pe care le efectuaseră şi de călirea fizică dobândită zi de zi.

  Totuşi le era extrem de greu. Neavând posibilitatea, din cauza remuurilor, să pună în funcţie pilotul-automat, aviatorii parau cu energie loviturile date de manşă şi palonierele deviate.

  Remuurile dispărură în apropiere de Iwo Jima, când echipajul trecu iarăşi la luarea de înălţime, şi lăsă norii sub planuri. Dar, parcă ar fi râs de ei, norii porniră să se destrame, iar peste puţin dispărură total. Luna se zări înainte de revărsatul zorilor şi aşternu o potecă argintie pe apă până departe, unde trona o ceaţă cenuşie.

  Noaptea se sfârşi tocmai când se aflară deasupra Ywo Jimei. După ce luase înălţime, echipajul avea impresia că privea tot mai departe, dincolo de orizontul de după care se rostogolea soarele roşu şi turtit, întocmai ca o minge de rugbi.

  „Enola Gay”, se apropie curând, la o vizibilitate naturală, de „superfortăreţele” lui Charles Sweeny şi George Marquardt. Japonezii posedau puţine avioane de vânătoare în stare să atingă înălţimea de zbor a acestora. Şi, chiar dacă s-ar fi găsit un asemenea as, „Enola Gay” era acoperită de cele două „superfortăreţe”, dotate cu 26 de mitraliere de mare calibru şi două tunuri de bord.

  Zborul se desfăşura strict conform planului pe care-l asimilaseră temeinic, imediat ce se primise ordinul preşedintelui Truman de-a se trece la bombardarea atomică a insulelor japoneze. Războiul se apropia de sfârşit, iar preşedintele era foarte grăbit să experimenteze, pe oameni vii, noua armă superputernică.

  După mărturiile mai multor autorităţi militare americane, situaţia nu cerea deloc utilizarea încărcăturilor nucleare. Japonia şi aşa abia îşi mai trăgea sufletul.

  Ceea ce urmărise, în principal, preşedintele american – atunci când ordonase grupului aviatic special 509 să lanseze „Băieţelul” şi „Grasul”- – era înspăimântarea întregii lumi cu forţa militară americană…

  Temându-se ca războiul să nu se sfârşească până nu sunt lansate bombele atomice şi să-l surprindă în mijlocul Oceanului Atlantic (preşedintele se înapoia în Statele Unite de la conferinţa de la Potsdam, a şefilor statelor din coaliţia antihitleristă), Truman ordonă executarea operaţiunii „Platoul de argint” de la bordul crucişătorului „Atlanta”, în ziua de 2 august.

  În momentul când decolase „Enola Gay”, preşedintele apucase să ajungă la Casa Albă, şi urmărea cu atenţie desfăşurarea operaţiunii.

  La 5 dimineaţa (ora Tokyo), „Enola Gay” continua să ia înălţime, cu o viteză de 350 de kilometri pe oră, cât arăta indicatorul. Avionul se mai uşurase puţin, în contul consumului de carburant, însă, cu toate acestea, blestemata de bombă era a dracului de grea. Toate cele trei B-29 zburau alături, scăldate de razele roşiatice ale soarelui abia răsărind.

  Până la înălţimea indicată, de 10 000 metri, încă mai era mult. Judecând după viteza de ridicare pe verticală, „Enola Gay” n-o putea atinge mai devreme de-o jumătate de oră, cam după survolarea în travers a insulei Bonin.

  La 8.30 se primi o comunicare cifrată de la echipajul avionului B-29 pilotat de căpitanul Claude Eatherly. Executase pentru ei prospectarea situaţiei meteo de deasupra insulelor japoneze, ca să depisteze obiectivul cel mai adecvat pentru lovitură.

  Navigatorul van Kirk zăbovi puţin, aplecat peste tabelele de cifrare, şi-i raportă lui Tibbets:

  — Domnule comandant, Claude Eatherly ne transmite că deasupra Hiroshimei nebulozitatea-i numai de două grade, la o înălţime de 5 000 de metri, iar vizibili-tatea – 15 kilometri.

  — O. K.! Ne îndreptăm spre Hiroshima. Navigator, executaţi corecţia capului.

  Hotărârea fusese luată. „Enola Gay” luă cap spre Hiroshima. Din clipa aceasta, moartea atârna deasupra lui Tiyeko. Aceasta, zâmbind, asculta gânguritul fiicei sale, care tocmai se trezise din somn. Iar moartea se repezi cu coasa ei necruţătoare asupra lui Satiko, pe care mama o pieptăna în faţa oglinzii, precum şi asupra a sute de mii de locuitori ai Hiroshimei care nu bănuiau ce-i aşteaptă.

  La 9, pe direcţia de zbor apărură, printre nori, precum colţii unei fiare, vârfurile muntoase ale insulei Shikoku. Se apropia momentul din cauza căruia nu dormiseră peste noapte echipajele „superfortăreţelor”.

  Parsons, în pofida frigului din cabină, se acoperi iarăşi de sudori, numai la gândul răspunderii pe care i-o puseseră în cârcă. Luând un instrument, se mai vârî o dată în compartimentul de bombe, spre a se convinge definitiv în privinţa stării perfecte a „gospodăriei” sale. Parsons ştia că, dacă „Băieţelul”, pentru crearea căruia se cheltuiseră peste o sută de milioane de dolari, nu explodează din vina lui s-a zis cu el – îl aşteptau tribunalul militar, ruşinea degradării şi, tot ce-i posibil, câţiva ani de puşcărie…

  La 9.12, navigatorul-bombardier, maiorul Thomas Ferebee, sparse tăcerea:

  — Domnule comandant, mai sunt trei minute până la lansare!

  Fură prevenite şi echipajele celorlalte două „superfortăreţe”, să se pregătească în vederea manevrelor speciale ce le revin după lansare.

  Desfăşurarea evenimentelor era aşteptată cu strângere de inimă.

  La 9.15, din trapa compartimentului de bombe de pe „Enola Gay”, bomba atomică lunecă şi se năpusti în jos. Iar Tibbets, încordându-se din răsputeri, manevră manşa şi viră avionul inert la 180 grade. Pentru a-şi salva vieţile, era necesar ca, în timpul căderii bombei, să se îndepărteze la cel puţin cincisprezece kilometri de epicentrul exploziei.

  „Enola Gay”, scrâşnind din pricina supraîncărcăturii, execută un viraj cu o înclinare de 60 grade, ca şi cum ar fi fost un avion de vânătoare.

  Asemenea manevră, anormală pentru un bombardier, ieşea din cadrul securităţii zborului, însă, ceea ce cădea spre sol, era mult mai îngrozitor decât ameninţarea de a distruge aparatul. După ce viră cu 180 grade, Tibbets slăbi manşa, dinspre sine, iar „Enola Gay”, de parcă ar fi lunecat pe povârnişul unui munte, îşi spori la maximum viteza.

  Până la producerea exploziei, maiorul Ferebee nu-şi putu lua ochii de la acul tresăltând al cronometrului.

  — Patruzeci de secunde, anunţă el prin instalaţia de intercomunicaţii.

  Echipajul îşi puse ochelarii negri, ce le fuseseră daţi cu scopul să-i ecraneze faţă de iradierile luminoase. Însă aviatorii, drăcuind de mama focului, îi săltară imediat pe frunte. Cu aceste „apărătoare de ochi”, erau ca şi orbi şi, nemaidistingând instalaţiile, nu puteau manevra avionul.

  Hiroshima rămăsese în urma lor. „Enola Gay” gonea spre sud-est, în direcţia soarelui, fugind ca djinul slobozit din sticlă, din „O mie şi una de nopţi”. Şi, deodată, tot cerul, chiar şi pe direcţia de zbor, fu cutremurat de-o explozie mai luminoasă decât soarele. După cincisprezece secunde, apăru unda de şoc. Trăgătorul din spate, Bob Shumard, zări, îngrozit, o masă de aer compactat ce se apropia de avion cu o viteză fantastică, dilatându-se şi scânteind. Un spasm îi sugrumă gâtul. Considerând că sosise sfârşitul, îşi închise ochii. „Enola Gay” izbutise să se îndepărteze de epicentru la vreo douăzeci de kilometri, însă energia undei de şoc, chiar şi la distanţa aceasta, părea capabilă să frângă lonjeroanele planurilor. Întocmai ca un val tsunami, unda de şoc biciui „superfortăreaţa”, zgâlţâind aparatul de câteva tone, de parcă ar fi fost un avion de hârtie.

  Pentru câteva secunde, „Enola Gay” deveni nemania-bilă. Se prăbuşi spre sol sute de metri, fără a mai răspunde la manevrarea direcţiei. Echipajul nici nu reuşi să-şi vină în fire, de pe urma acestei prime scuturături, că Bob Shumard strigă:

  — Dumnezeule! Năvăleşte peste noi a doua undă!

  Cea de-a doua undă de şoc, respinsă de suprafaţa solului, reveni ca un bumerang la stăpânul său şi zvârli avionul în sus. Echipajul trăi iarăşi secunde de groază.

  Tibbets fu primul care îşi recăpătă sângele rece:

  — Atenţie, echipaj, toată lumea să raporteze dacă există vreo defecţiune!

  „Enola Gay” se dovedise a fi un avion rezistent. În pofida zdruncinăturilor pe care le încasase, toate aparatele sale funcţionau normal.

  — Priviţi la ce se petrece acolo! Exclamă Shumard, cu voce schimbată. Aflându-se în partea de la coadă a avionului, avea posibilitatea să vadă în condiţii excelente emisfera din spate. Ca să observe şi ei neobişnuita privelişte, Tibbets schimbă capul. Deasupra Hiroshimei se înălţa o sferă de foc. Pierzând treptat din luminozitate, după un timp căpătă aspectul unui nor ce semăna cu o ciupercă.

  Peste trei minute, creasta norului atinse aceeaşi înăl-ţime ca şi „Enola Gay”.

  „Dumnezeule! Notase Robert Lewis în jurnalul de bord. Ce-am făcut?”-

  Chiar şi după două ore de zbor, echipajul de pe „Enola Gay” mai putea observa norul acela sinistru, făurit de el. Impresionaţi de priveliştea nemaivăzut de îngrozitoare, „criminalii” tăceau. De altminteri, pe vremea aceea, nu se considerau criminali. Doar nu înfipseseră pumnale în trupuri omeneşti, nu apăsaseră pe trăgaciuri de pistoale; şi nici măcar nu fuseseră nevoiţi să privească în ochii înspăimântaţi ai victimelor lor.

  Totul a fost altfel.

  — Cu mult mai simplu.

  O apăsare pe un buton – şi mii de oameni se transformaseră, într-o clipită, în cenuşă, înălţându-se spre cer, împreună cu norul de deasupra Hiroshimei. Alte zeci de mii au pierit fără ca măcar să fi apucat să se sperie… Zeci de mii de răniţi, arşi, afectaţi de penetraţia radia-ţiilor…

  „Dar în care război nu există victime? Şi în afară de asta, noi suntem soldaţi. Ni s-a ordonat…”

  Nu, pe atunci nu gândeau astfel. Încă nu cunoşteau rezultatul bombardamentului cu bomba atomică, şi nici nu presupuneau că vor fi atât de multe victime. Rapor-taseră prin radio, pur şi simplu, că rezultatele sunt bune, însă după aceea se corectaseră: „Rezultate excepţionale!”. Norul dispăru încetul cu încetul, iar odată cu el şi simţământul de deprimare. În schimb, apărură fenomene de tensiune nervoasă. Porniră să vorbească toţi deodată, grăbindu-se să-şi împărtăşească impresiile. Iar apoi, cu o foame de lup, tăbărâră asupra raţiilor de bord.

  Peste cinci ore şi patruzeci şi cinci de minute de la explozia bombei atomice, echipajul avionului „Enola Gay” ateriză la baza aeriană „Tinian”.

  Micul petic de beton al locului de staţionare era ticsit de mulţimea, de astă dată şi mai numeroasă, a ziariştilor şi fotoreporterilor. America dorea să-şi cunoască mai îndeaproape eroii. Iată una din acele fotografii: tineri în uniforme boţite, decolorate de soarele tropical, sunt „traşi în poză” pe fundalul fuselajului „superfortăreţei”. Chipurile ostenite (durata de zbor însumase douăsprezece ore şi cincisprezece minute) zâmbeau fericite, satisfăcute de misiunea îndeplinită. Era şi normal, astăzi îşi câştigaseră bucata de pâine distrugând un oraş multipopulat.

  Iar din pricina mustrărilor de conştiinţă, nu a înnebunit decât un singur om, la mulţi ani după aceea, şi care nici nu făcea parte din echipajul „Enola Gay”, Acela a fost Claude Eatherly, comandantul avionului de prospectare meteo, care a vizitat Hiroshima după capitularea Japoniei.

  Capitolul XIV.

  Cea de-a doua bombă atomică a fost transportată deasupra Japoniei de un B-29 botezat „Marele artist”, pilotat de maiorul Charles Sweeny. La primul atac asupra Hiroshimei, „superfortăreaţa” participase ca avion de acope-rire. În schimb, acum, în concertul diabolic din 9 august, Sweeny era vioara întâia.

  Trei zile durase pregătirea operaţiunii, şi în răstimpul acesta Charles Sweeny obosise cumplit. Cel puţin, de-ar fi avut şansa să se odihnească înainte de plecare. Dacă ar fi fost o misiune de luptă normală, ar fi refuzat să se aşeze la manşă cu o asemenea detestabilă dispoziţie sufletească. Dar, astăzi, nu era capabil să lase să-i scape o atare ocazie, pe care, uneori, o aştepţi o viaţă întreagă. Ah, dacă-i va reuşi misiunea – cariera lui era asigurată!

  De aceea, faţă de medici, a fost silit să se comporte vesel, plin de optimism. Ferească Dumnezeu, erau capabili să-l înlăture de la zbor, şi-atunci unica lui şansă avea să revină dublurii sale! Charles Sweeny a izbutit să-şi realizeze visul – a ajuns general…

  Decolară de pe insula Tinian devreme, chiar înainte de revărsatul zorilor. Ca şi data trecută, avionul era iarăşi scuturat de-un remuu cumplit. De îndată ce „Marele artist” ieşi din zona de turbulenţă în straturile liniştite ale atmosferei, Charles Sweeny transmise manşa pilotului secund Don Allbury, iar el, după ce se întinse pe scaun, închise ochii şi adormi imediat. Somnul îi fu adânc şi liniştit, ca şi cum n-ar fi transportat o bombă atomică, ci cadouri de Crăciun.

  „Grasul” se afla sub observaţia atentă a ofiţerului de marină locotenent Ashworth şi a asistentului său – locotenent Phil Barnes.

  „Patronul” bombei, Frederick Ashworth, era un specialist experimentat, participant la explozia nucleară de la Los Alamos. De aceea, când în procesul zborului apăru o defecţiune în sistemul electric extrem de complex al bombei, fu capabil s-o depisteze rapid şi s-o depaneze.

  Charles Sweeny nu dormi prea mult. Conform rugăminţii sale, fu trezit după o oră şi jumătate. Cu toate acestea, somnul de scurtă durată îl înviorase şi-i redase capacitatea de muncă.

  La raidul acesta, ca observatori, zburau şi doi englezi – savantul fizician, dr. Penney, şi colonelul John K. Cheshire, din forţele aeriene britanice, iar pe avionul de asigurare exista, ca asistent, un reprezentant al presei, ziaristul Bill Lawrence. Dacă sectorul etanş al „superfortăreţei” ar fi fost mai spaţios, Sweeny l-ar fi luat pe ziarist la bordul aparatului său. Comandantul „Marelui artist” cunoştea prea bine valoarea reclamei.

  La nouă dimineaţa, deasupra insulei Yakushima, aparatului comandat de Sweeny i se alătură avioanele de asigurare pilotate de căpitanul Bock şi de maiorul Hopkins. După aceea însă, bombardierul lui Hopkins rămase în urmă şi dispăru în necunoscut. Lucru foarte neplăcut, deoarece la bordul avionului său se afla aparatura pentru măsurarea radioactivităţii. Lansarea bombei fără Hopkins însemna neîndeplinirea unei bune părţi din programul de cercetare.

  Totuşi, Sweeny nu-l putea aştepta pe Hopkins, întrucât rezerva de carburant era limitată. Iar să ia legătura cu el prin radio nu-i era permis: zborul se executa într-un regim de interdicţie-radio, ca să nu fie depistat mai înainte de vreme.

  Şi, colac peste pupăză, mecanicul de bord John Kuharek, un tânăr voios din statul Nebraska, îi raportă o altă veste tristă: etanşeitatea conductei de benzină era afectată, probabil din cauza remuurilor extrem de puternice.

  Înlăturase defecţiunea, însă îi era greu să aprecieze cât carburant se scursese în răstimpul acesta.

  Navigatorul Jimmy van Pelt îl linişti pe Sweeny, după ce calculă cu precizie pierderea:

  — Nu fiţi agitat, domnule comandant, dacă ieşim la ţintă de-a dreptul, ne-ajunge precis carburantul.

  Obiectivul principal al loviturii bombei atomice era oraşul Kokura, unde se aflau un arsenal şi nişte oţelării. Iar ţinta de rezervă era reprezentată de şantierele navale din Nagasaki. În perioada de prospectare meteo, efectuată de echipajul unui B-29, cerul oraşului Kokura fusese senin, însă când „Marele artist” ieşi la ţintă, acesta se acoperise de nori şi era învăluit de fumul oţelăriilor „Yawata”.

  Drăcuind, Sweeny viră luând cap spre Nagasaki. Îi părea rău de benzina consumată de pomană şi care, după aceea, la întoarcere, s-ar fi putut să nu-i ajungă.

  Bateriile de antiaeriană de mare calibru din Kokura deschiseră focul asupra lor. La început, micuţele ghemotoace negre ale exploziilor păreau inofensive, însă pe măsura reglării tirului se apropiară din ce în ce mai mult de avion, iar „Marele artist” începu să fie hurducat, de parcă ar fi fost pe un drum plin de hârtoape. Un proiectil de antiaeriană, tras la o înălţime de zece kilometri, nu trebuie neapărat să lovească direct. Chiar explodând în preajmă, „superfortăreaţa”, laolaltă cu „Grasul”, avea toate şansele să se prăbuşească într-un zgomot de infern.

  Trăgând manşa spre sine, Sweeny trecu bombardierul la luarea înălţimii de unsprezece kilometri. Aici, nu mai erau motive să se teamă nici de antiaeriană şi nici de avioanele de vânătoare japoneze, al căror plafon era mult mai jos.

  Morimoto coborî din tramvai şi, sprijinindu-se în baston, păşi anevoie spre râu. Încă nu izbutise să suporte proteza, care la mers, îi freca până la sânge ciotul. Se ducea spre un loc mai de mult îndrăgit, pe malul unui braţ de râu, format dintr-una din ramificaţiile Urakamiului. Malul nisipos era năpădit de tufişuri dese de sălcii. Braţul râului avea apă mică, nu mai mult de-un metru şi jumătate, şi se găsea mai retras faţă de plajele bine amenajate.

  Locul acesta era frecventat, în special, de băieţandrii oraşului, şi Morimoto se simţea minunat în anturajul copiilor plini de viaţă, cărora puţin le păsa de invalidul tăcut care scria ceva într-un caiet gros. De obicei, sosea înaintea tuturor, uneori chiar odată cu revărsatul zorilor. De îndată ce soarele pornea să dogorească, Morimoto îşi lepăda îmbrăcămintea şi se întindea pe nisip. Trupul lui destul de şui, schilodit de război, era uniform ars de soare. Când vipia devenea insuportabilă, se apropia de apă, ţopăind, şi se arunca în ea cu capul înainte. Acolo, Morimoto uita de sluţenia sa. Privindu-l dintr-o parte, nimeni n-ar fi crezut că înotătorul are un ciot de picior şi, pe deasupra, îi lipseşte şi palma unei mâini.

  După scaldă, împrospătat, Morimoto ieşea din apă şi se aşeza la umbra unui tufiş, unde-şi lua o gustare… Aşa ş-au petrecut lucrurile şi în dimineaţa aceea.

  — Un, doi, trei! Strigă răsunător un băieţel dezgheţat, căruia prietenii îi spuneau Enati. Apoi, azvârli în apă un clopoţel de bronz, şi toţi se cufundară după el, luându-se la întrecere, care-l va găsi mai repede pe fundul nisipos.

  Din înălţimile cerului, deodată, se auzi un zgomot de motoare de avion, înăbuşit din pricina distanţei. Morimoto privi în sus. Dincolo de cei câţiva nori cumulus, se târau trei cruciuliţe argintii, lăsând în urma lor dâre care trasau jumătate din boltă. Ochiul de profesionist al lui Morimoto recunoscu imediat „superfortăreţele” americane. „După toate regulile, ar trebui să mă ascund într-un adăpost antiaerian, se gândi fostul aviator, dar sunt în stare s-ajung până acolo, sărind într-un singur picior?”

  De când avusese loc tragedia de la Hiroshima, oamenilor începuse să le fie frică şi de un bombardier răzleţ, iar acum se apropiau de oraş trei avioane B-29.

  Apa din braţul râului Urakami era limpede ca lacrima. Enati se cufundase în ea cu ochii deschişi. După ce-şi luase vânt, opintindu-se de malul nisipos, luneca prin adâncuri, în căutarea clopoţelului strălucitor. Era mândru că putea rămâne sub apă mai mult decât toţi prietenii săi. Acuma, ieşiseră la suprafaţă, iar el continua să scotocească printre plantele subacvatice. „Aha, iată unde-mi eşti!” zise, în gând, băieţelul, zărind clopoţelul lângă un mic tufiş lăţos. Când îl înşfăca, Enati simţi, deodată, o zguduitură, ca şi cum ceva greu şi tare i-ar fi căzut în spinare. Ţâşni ca un dop la suprafaţă. Stratul superior al apei era neobişnuit de fierbinte. Privi spre oraş şi rămase îngrozit: deasupra Nagasakiului, întunecând soarele, se înălţa o trâmbă neagră de fum, în formă de ciupercă. Lângă mal, trupurile neînsufleţite ale prietenilor săi zăceau în apă. Omul acela fără un picior se carbonizase şi din el ieşea un firicel de fum.

  Acolo, unde fusese îmbrăcămintea copilului, era o grămăjoară de cenuşă abia vizibilă, precum şi un boţ de metal topit – bănuţii lui.

  „Cum am să mă duc acasă despuiat?” se gândi Enati. Atunci, în momentul când îşi punea întrebarea, nu avea de unde şti că mama şi casa lor dispăruseră.

  Cele cinci tone ale „Grasului”, smulgându-se din lacătul de acroşare, se prăbuşiră prin trapa de bombe deschisă. „Marele artist”, parcă respiră uşurat şi făcu un salt. Sweeny nu mai avea când să-şi echilibreze aeronava cu trimerele: trebuia să vireze cât mai urgent şi să se îndepărteze de unda de şoc. Explozia fusese la fel de orbitoare ca şi aceea de la Hiroshima. Jos, dinspre epicentrul exploziei, întocmai ca nişte cercuri pe apă, se desprindeau două inele de fum. Aceasta era unda de şoc, care, în înaintarea ei, distrugea totul din cale.

  — Bravo, băiete! Exclamă pilotul secund, Don Allbury, adresându-se bombardierului Beahan. Ai trimis pe lumea ailaltă peste o sută de mii de japonezi-. (Don Allbury greşise doar cu puţin. Conform datelor japoneze, la Nagasaki au pierit 80.000 de oameni).

  Fără să ţină seamă de rezerva limitată de carburant, Sweeny execută un tur deasupra oraşului, străduindu-se să aprecieze rezultatul exploziei atomice.

  Norul uriaş, acoperind întreg cerul de deasupra ora-şului, nu-i îngădui să observe nimic, dar norul era extrem de grăitor în privinţa dimensiunilor catastrofei. Cineva strigă prin instalaţia de intercomunicaţii a avionului: „Navigator, şterge de pe hartă numele de Nagasaki! Nu mai există oraşul cu-acest nume!”

  După ce luă cap invers, maiorul Sweeny dictă textul unei radiograme către şeful subunităţii din grupul 509: „Bombardarea oraşului Nagasaki a fost executată vizual! La prima examinare, acelaşi efect ca la bombardarea Hiroshimei. Carburantul este pe sfârşite. Încercăm să aterizăm pe Okinawa.”

  După toate calculele, rezervoarele „Marelui artist” ar fi trebuit să fie de mult goale, dar elicele continuau să se rotească, nu se ştie din ce motiv, şi avionul zbura pe direcţia insulei japoneze cucerite de trupele americane de desant.

  Când contururile uscatului apărură din pâclă, echipajul începu să spere că baia în ocean, atât de puţin atrăgătoare, nu va mai avea loc.

  La chemările radiotelegrafistului, care precizase condiţiile de apropiere, turnul de dirijare a zborurilor nu răspundea. Conducătorii de acolo lansau, un grup de avioane, şi nici unuia din ei nu-i păsa de un bombardier „străin”, rătăcit, decis să aterizeze pe baza lor aeriană.

  „Iată ce-nseamnă să fii al doilea, se gândi Sweeny, cu amărăciune. Pe Paul Tibbets, acum două zile, l-au întâmpinat cu mare pompă, iar de noi au uitat toţi. De parcă n-am fi executat o misiune similară”. Ca să nu alarmeze echipajul, Kuharek îi spuse maiorului, la ureche:

  — Domnule comandant, rezervoarele sunt goale. Litrometrul este la zero. Cum mai funcţionează motoarele e de neînţeles.

  — Nu-ţi fie teamă, o scoatem noi la capăt şi cu motoraşele oprite. Numai să nu te grăbeşti cu coborârea trenului de aterizare. Ai să faci asta, la comanda mea.

  De parcă ar fi tras cu urechea la convorbirea dintre comandant şi mecanicul de bord, elicea din extrema stângă îşi încetă rotirea.

  — Unul şi-a şi dat sufletul. Uite, al dracului, s-ar zice că l-ai deochiat spuse Sweeny, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Radiotelegrafist, cum stai cu legătura? Ce face „turnul” acolo; ne-asigură aterizarea?

  — N-am nici o legătură. Eu îi aud, dar ei nu răspund.

  — Semnalizaţi cu rachetele „Intrare în aterizare forţată”!

  Dar solul nu reacţionă nici la rachetele roşii-verzi.

  Pe pista de decolare, unul după altul, rulau şi-şi luau zborul avioane B-29, plecând în misiune.

  — Ce lepădături! Înjură Sweeny. Nu vor să ne primească. Ia haide, trage nişte salve cu toate rachetele, indiferent din care ai la bord.

  Abia după ce „Marele artist” îşi dezlănţui focurile de artificii, i se acordă atenţie şi i se eliberă pista pentru aterizare.

  În conformitate cu codul de semnalizare, din combinarea tuturor rachetelor lansate se putea înţelege orice: „Defecţiune materială”, „Incendiu”, „Intrare în aterizare forţată”, „Bombele n-au fost lansate”, „Morţi şi răniţi la bord”.

  Nici nu reuşise „Marele artist” să-şi încheie aterizarea, când spre avion porni în goană o întreagă coloană de ma-şini sanitare şi de pompieri.

  „Superfortăreaţa”, eliberată de încărcătură, era neobişnuit de uşoară. S-a aşezat pe mijlocul pistei, căzând de sus ca o cioară, şi executând o serie de bontisări.

  — Ei, băiete, ar trebui să fii sancţionat cu cinci zboruri de transport, se auzi vorbind cu răutate cineva de la turnul de dirijare. Frânează mai energic, c-altminteri te duci în ocean. Şi n-avem scafandri în schemă.

  — Pentru calcul – nota unu, pentru aterizare – doi, glumi, indispus, Don Allbury.

  Dar Sweeny nu scoase o vorbă. Era cuprins de-o indiferenţă totală. De parcă n-ar fi executat el aterizarea, iar înţepăturile erau adresate unei persoane străine.

  Când echipajul coborî din avion, de ei se apropie un jeep verde.

  — Unde sunt morţii şi răniţii? Întrebă un sergent de la volanul Willisului.

  Maiorul Sweeny, abia ţinându-se pe picioare de obo-seală şi din cauza epuizării nervoase, dădu a lehamite din mină, în direcţia Japoniei:

  — Morţii sunt acolo, cu toţii!

  Capitolul XV.

  Detaşamentul „Vişina de munte” lucra întocmai ca o bandă rulantă a morţii bine pusă la punct. Aproape în fiecare zi, Yasuziro Hattori expedia în misiune, la cererea statului major al flotilei, grupuri din timp indicate şi pregătite de „piloţi-sinucigaşi”. Ritualul de bun rămas, dinaintea zborului, care-l emoţiona atât de mult în trecut, devenise plictisitor şi o muncă de rutină. Era nevoit să repete, pentru a nu ştiu câta oară, aceleaşi cuvinte tocite. Cândva, izvorau de-a dreptul din inimă, însufleţindu-i pe cei ce-l ascultau.

  Însă, treptat, ajunseseră să fie ceva formal-oficial, şi le rostea fără să gândească şi să sufere, de parcă ar fi fost un monah budist în timpul slujbei.

  Îi deveniseră familiare şi antipatice, prin participarea lor indirectă la moartea piloţilor, chiar şi chipurile acelor fete frumoase, îmbrăcate în chimonouri albe, care, în fiecare dimineaţă, înmânau pe aerodrom crizanteme ostaşilor ce-şi luau zborul. Începuse să-l apese şi însăşi ceremonia „ultimei ceşti de saké”, în vreme ce el, urmând să rămână pe pământ, trebuia să întâlnească privirile însingurate ale tinerilor, să se uite la feţele lor stigmatizate de pecetea unei morţi premature. Nu era uşor să comanzi, şi nici prea simplu, „Vişina de munte”. Căpitanul de rangul trei Yasuziro Hattori avea acuma capul nins de bruma încărunţirii. Primele fire argintii sclipiseră după scufundarea portavionului „Akagi”. Iar după pierderea părinţilor, a lui Tiyeko şi a fetiţei, părul începuse să-i semene cu iarba din insula Hokkaido, surprinsă de primele îngheţuri de toamnă. Vizitase Hiroshima imediat ce aflase despre distrugerea oraşului de o bombă diabolică. Dar ce-ar fi putut afla, în privinţa familiei sale, de la ruine şi dărâmături, de la oamenii înnebuniţi de spaimă, scăpaţi de la moarte prin nu se ştie ce minune? Zeci de mii de făpturi pline de arsuri, de răni şi plăgi datorate radiaţiilor, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii fuseseră evacuaţi de urgenţă pe insulele învecinate, din Marea Interioară a Japoniei, şi în localităţile din preajmă. Trupele şi comandamentele speciale nu mai pripideau cu stingerea incendiilor, dezlănţuite mereu, şi cu adunarea cadavrelor. Trupurile morţilor carbonizaţi pluteau puzderie pe apele râului Otogawa. Acolo, unde nu de mult se aflase casa familiei Hattori, acuma se întindea un pustiu imens, acoperit de cenuşă, peste care se prăbuşise scheletul de beton armat, ras de explozie, al Palatului industriei.

  Yasuziro se înapoiase la detaşament zdrobit de durere şi cutremurat de cele văzute. Dorea să moară pe puntea unei nave americane, mai înainte de a-i veni rândul. Ceru aprobare pentru executarea de misiune, însă comandantul flotilei îi ordonă să se abţină. Încă nu coborâseră toţi piloţii-kamikaze pe banda rulantă a morţii. „Vişina de munte” avea nevoie de un comandant, iar nu de un simplu „condamnat la moarte”.

  Ca să poată adormi în noaptea aceea, Yasuziro încer-case să-şi alunge forţat gândul de la pieirea celor apropiaţi Dar nu fusese în stare, de vreme ce în fiece clipă, în fiece minut îşi amintea de părinţi, de Tiyeko şi de micuţa Satiko!

  Îi căzuse în mână o culegere de versuri ale unor poeţi japonezi. Aceştia erau preferaţii lui de mai înainte, autorii de haikuuri Tiyo, Issho şi Busona.

  De ce oare mai deschisese cartea? Fiecare haiku, prin subtextul său, avea o afinitate cu durerea lui, obligându-l să retrăiască povara pierderilor suferite…

  „Pătruns-a frigul până-n inimi:

  În dormitor am călcat, nătâng, Peste pieptenul soţiei moarte.”

  Nu mai rămăsese nimic – nici pieptenele, nici dormitorul. Tiyeko, fetiţa şi părinţii îi fuseseră incineraţi de vii, americanii nemailăsându-le nici măcar cenuşa, spulberând-o în cer, odată cu sinistra coloană de foc şi fum… Acum era condamnat la o singurătate deplină.

  „Nici ghionoaia nu va mai ciocăni la uşa mea…”

  Bine că singurătatea nu i se va prelungi pentru mult timp. Nu trebuie să-şi piardă cumpătul, încă nu şi-a spus ultimul cuvânt…

  „O vânătorul meu de libelule!

  Unde te-ai ascuns, În ce ţară tainică?”

  Memoria lui Yasuziro reînvie acea dimineaţă însorită, când micuţa Satiko fugărea nişte libelule în grădiniţa lor. O tristeţe cumplită îi strivi inima.

  „De-acum nu mai avea cine să facă găuri în hârtia ferestrelor…

  Dar cât e de frig în casă, „

  Yasuziro nu mai rezistă. Zvârlind cartea, strânse în dinţi colţul pernei şi-şi cufundă faţa în ea. Lacrimile-i şiroiau. Fusese cuprins de-o criză de slăbiciune, care-i frânse voinţa. Totul îi deveni indiferent.

  Bine că este singur şi nimeni n-a văzut cum neînfricatul samurai plânge ca un copil, Şi, astfel, fără să închidă ochii măcar un pic, a zăcut toată noaptea.

  Viitorul îi era cât se poate de limpede.

  Acuma, singurul lucru în care mai credea – era că el şi piloţii lui kamikaze, care îşi jertfeau vieţile tinere, reprezentau salvarea imperiului. Şi, dacă mai înainte avusese unele îndoieli în privinţa asta, de data aceasta dispăruseră cu totul. Duşmanul era necruţător. Trebuia nimicit, chiar cu preţul propriei vieţi…

  De unde să ştie Yasuziro Hattori că zilele imperiului fuseseră numărate şi că soarta acestuia avea să fie hotărâtă nu aici, în sudul insulei Honshu, ci pe câmpiile Manciuriei şi ale Coreei de Nord?

  Iar zilele acestea se apropiau vertiginos.

  De 9 august, Yasuziro află că Uniunea Sovietică declarase război Ţării Soarelui Răsare. Însă era atât de copleşit de propria-i durere, fără să fi izbutit a-şi alunga adânca lui cutremurare, încât vestea nu-i făcu nici o impresie.

  La fel de nepăsător rămase şi faţă de chemarea ministrului de război Anami: „Să ducem până la capăt războiul sfânt de apărare a gliei zeilor, să luptăm cu hotărâre, chiar de-ar fi nevoie să roadem pământ, să mâncăm iarbă şi să dormim pe ţărâna goală. În moarte este viaţa – aşa ne învaţă spiritul marelui Hanko, eroul ce-a murit de şapte ori, dar de fiece dată a renăscut, pentru a-şi sluji patria.”

  Aceste cuvinte, bineînţeles, erau pentru alţii. Yasuziro ştia, şi fără ele, ce avea de făcut. Moartea nu-l mai înspăimânta deloc, din momentul în care devenise o chestiune de rutină. De fapt, încetase a se mai gândi la ea.

  Capitolul XVI.

  De-a lungul graniţei ieşiseră din pământ, ca nişte uriaşe ciuperci din fier-beton, puncte de foc permament – cazematele. Mii de ochi, încordaţi de atenţie, priveau prin ambrazurile acestora în direcţia Zabaikaliei Sovietice de unde, în orice moment, puteau apărea regimentele ruseşti. Erau aşteptate cu deplina convingere că vor cădea toate aici, sub bicele de tir încrucişat, ca nişte pumnale. Deoarece, de-a lungul unor tronsoane izolate, ale sectorului fortificat, de câte un kilometru de front, se aflau înghesuite până la douăsprezece cazemate grele de beton. Cu ce erau mai prejos faţă de linia Mannerheim? Cât era noaptea de lungă, lamele proiectoarelor, de un violet-palid, nu-şi mai găseau astâmpăr, iluminând locurile pustii din faţa sectorului fortificat. Noaptea întreagă, ochii ageri ai soldaţilor armatei din Kwantung îşi ţineau privirile aţintite în beznă, străduindu-se să nu le scape momentul declanşării atacului rusesc. Uneori, nervii mitraliorilor cedau. Soldaţilor li se năzărea că au observat mişcări. Atunci, spre locul suspectat, se năpusteau bicele gloan-ţelor trasoare. Apoi, tragerile se potoleau. Fusese o falsă alarmă. Încasând câte un pumn uşor peste fălci, din partea plutonierului major, pentru că irosise cartuşele, mitraliorul pornea din nou să cerceteze bezna. Se iveau zorile, însă dinspre partea ruşilor, ca şi mai înainte, totul era liniştit.

  Dar în răstimpul acesta, departe, în spatele sectoarelor fortificate, primul eşalon ai Frontului Zabaikaliei, Armata a 6-a de gardă de tancuri îşi croia drum peste Marele Lanţ Muntos Hingan. Zăngănind din patinele şenilelor zgâriate de bolovani, cu motoarele tuşind, sleite de puteri, din pricina aerului rarefiat, tancurile, ca nişte alpinişti la coardă, porniseră spre cucerirea înălţimilor. Iar cele ce reuşiseră să treacă de coama lanţului muntos şi acuma coborau panta le trăgeau cu cabluri de oţel pe cele rămase în urmă, şi care abia se căţărau.

  Din ordinul Comandantului Corpului de Armată, în trecătoarea cea mai dificilă, la o înălţime ce se pierdea în nori, fu lăsat un tanc ca monument consacrat bărbăţiei soldatului sovietic. Acolo, în zona vulturilor de munte, unde străbăteau, cu greu, doar caravanele cu poveri, acolo încremenise maşina de luptă, şi purta o inscripţie plină de mândrie, arsă cu flacără autogenă: „Pe-aici au trecut tanchiştii sovietici în august 1945”.

  Comandantul grupării din Kwantung, generalul Yamada, îşi imaginase că peste Marele Lanţ Muntos Hingan nu puteau străbate decât grupuri izolate şi istovite de ruşi, cu care aveau să se descurce destul de uşor trupele de rezervă din câmpia Manciuriei.

  Însă atunci când peste Hingan străpunse o puternică grupare de tancuri, generalul Yamada fu pălit de un acces de dezorientare. Dar îndată îşi aduse aminte de Brigada specială 138.

  — Transmiteţi generalului Nabutakye ordinul meu. Să se deplaseze urgent la încrucişarea asta de drumuri, uite aici. Creionul din mâna lui Yamada indică un punct de pe hartă, spre care se afla aţintită săgeata roşie a breşei realizate de tancurile ruseşti.

  — Ha! Răspunse şeful statului major şi porni să învârtă, ca un turbat, mânerul buzerului, cerând legătura cu Brigada „Tyeisintai”.

  Batalionul căpitanului de stat major Hattori fu primul care sosi la locul indicat. Epuizaţi de marşul forţat, soldaţii se prăbuşiră la pământ. Otoziro urcă pe un gorgan, nu prea înalt, pe care se afla un indicator geodezic, şi privi de jur împrejur. Gorganul domina o vâlcea plană şi secătuită, fără nici o urmă de vegetaţie. Parcă anume destinată unor lupte de tancuri. „Cum să te camuflezi aici, pe pământul ăsta, pustiu ca o căpăţână pleşuvă? Orice ţiştar sau cârtiţă pot fi văzute de la o jumătate de kilometru”.

  Otoziro ordonă să fie săpate tranşee şi să fie camuflate cu pănuşiţe şi tulpine de pelin. V.?

  — Instalaţi o mitralieră la punctul meu de observaţie, îi comandă ostaşului ce-l servea personal.

  Soldaţii aduseră o mitralieră Hotchkiss, fixată pe un trepied, şi-o legară cu o funie.

  — Dobitocilor! Se înfurie Otoziro. De ce-aţi pus-o la loc deschis? Camuflaţi Hotchkissul în dosul pietrei ăleia!

  Ruşii încă nu se vedeau, însă, în acea parte a orizon-tului dinspre care trebuiau să apară, se ivea un norişor de praf.

  Batalionul nu apucase să isprăvească de săpat tranşeele, când, dinspre nord-vest, răsună un huruit crescând de sute de motoare şi zdrăngănit de şenile. Norul de colb pe care-l stârniseră tancurile gonea ca vântul înaintea lor.

  Lui Otoziro îi deveni clar că ruşii se năpusteau de-a dreptul asupra batalionului. Odată cu vuietul motoarelor, peste tyeisintai venea, de-a berbeleacul, şi inevitabila fatalitate de a-şi „manifesta înalta bravură”. Ca să mai prindă ceva curaj, Otoziro trase câteva duşti din bidonul cu saké. În minutele rămase până la luptă, memoria lui Oto-ziro fu invadată de chipurile celor dragi, de imaginea casei unde crescuse, de tulpinile răsucite ale pinilor decorativi, cultivaţi de taică-său, de pragul odăii lui, în faţa căruia nu-i vor mai sta niciodată încălţările.

  — Matsuhara! Îşi strigă el ordonanţa. După ce scrise câteva ideograme în jurnalul de campanie, îl înmână ostaşului, împreună cu portmoneul. Galopează la gară şi expediază telegrama şi mandatul.

  Ordonanţa, după ce se plecă adânc, sări în şa şi se avântă spre spatele frontului.

  „Asta-i tot!” îşi spuse Otoziro, bând restul de rachiu de orez. Norul de pulbere acoperise, ca o umbrelă, soldaţii mikadoului pregătiţi de moarte. Soarele se întrezărea prin perdeaua de praf ca un ochi de dragon, scăldat de sânge. Din trâmbele colbului se ivi primul tanc T-34, înţesat de soldaţi cu pistoale-mitralieră.

  Otoziro, dându-l la o parte pe ostaşul de lângă el, înşfăcă singur mânerul mitralierei şi, după ce ochi, apăsă pe maneta de declanşare. Hotchkissul scuipă o rafală lungă de gloanţe trasoare, pentru ca imediat să fie acoperit de-o explozie. Tancul din frunte, ochind direct, lovise cu un foc de tun, după care, fără să se oprească din mers, înaintă în direcţia gorganului.

  Asurzit de explozie, Otoziro nu văzu o micuţă siluetă cocoşată dispărmd sub şenilele tancului. Când se produse explozia, T-34 se cabră, lepădându-şi în părţi şenilele sfârtecate. Tancurile care soseau din urmă se desfăşurară în linie de front şi deschiseră un foc intensiv asupra „condamnaţilor la moarte” ce nu se adăpostiseră ca lumea în tranşee. Soldaţii cu pistoale-mitralieră din compunerea desantului şi care se aflau pe tancuri săriră şi, purtând un foc continuu, învăluiră batalionul din flancuri.

  Când Otoziro îşi reveni şi zări soarele roşu înconjurat de arcuri de curcubeu, ajunse la concluzia că mai era încă în viaţă. Degajându-se de sub mitraliera prăbuşită peste el, scuipă ceva gros, amestecat cu sânge, şi privi în preajmă-i. În afara ţiuitului urechilor, nu auzea nimic altceva. Dar, judecând după flăcările ţevilor de tun de pe tancuri şi norii provocaţi de explozia proiectilelor, era evident că lupta continua. De fapt, nu mai era o luptă, ci agonia batalionului său. Cei mai mulţi tyeisintai muriseră. Cei rămaşi, speriaţi crunt, uitară de înalta lor menire şi ridicară mâinile. Însă el, Otoziro Hattori, ofiţer şi samurai, nu avea de gând să se predea. Luând de la mitraliorul ucis echipamentul exploziv, aruncă pe umeri curelele. „Vesta explozivă” îl strângea şi-i stânjenea respiraţia. „Nu-i nimic – se autolinişti Otoziro, nu mai am mult de răbdat.”

  Vedeăr apropiindu-se de gorgan un grup de soldaţi cu pistoale-mitralieră, îmbrăcaţi în bluze spălăcite, decolorate de soare.

  Otoziro se aşeză, încrucişându-şi picioarele, şi-şi alese partea mai slabă a şnurului de declanşare. „Măcar de n-ar trage cu automatele”, se gândi el, privind cu ochii în patru la gurile negre ale ţevilor. Însă soldaţii, se apropiaseră şi mai mult, întrebându-l ceva într-o limbă necunoscută.

  „Parcă mi-a revenit auzul”, remarcă Otoziro, dar faptul acesta nu-i stârni nici o bucurie. Îşi ridică privirea şi zări părul bălai, ieşit de sub boneta cu steluţă roşie, şi ochii albaştri ai tânărului rus care-i adresase întrebarea.

  Scrâşnind din dinţi, trase cu toate puterile ce-i mai rămăseseră de şnurul de declanşare a exploziei.

  Ceva mai la sud de formaţia de tancuri a Armatei a 6-a de gardă, forţând micul râu de graniţă Halhin-Gol, cava-leria mareşalului Cioibalsan pătrunse pe teritoriul Manciuriei, executând o lovitură secundară în direcţia oraşelor Kalgan şi Cifân. Cavaleriştii, pe nişte cai mici şi păroşi, galopau prin colb. Roţile atelajelor artileriei hurducăiau. Undeva, în depărtare, răsunau focuri de mi-tralieră şi explozii de grenade. Caravane de cămile înain-tau pline de importanţă, încărcate cu aruncătoare de mine şi diferite muniţii. Cocoşatele „corăbii ale deşertului” priveau de sus la soldaţii japonezi luaţi prizonieri şi care-şi târşeau picioarele, venind din direcţia opusă, sub paza militarilor mongoli. Boturile cămilelor exprimau atâta îngâmfare, de parcă ele ar fi avut de decis asupra soartei războiului şi a păcii.

  Simultan cu Frontul Zabaikaliei, porniseră să înainteze şi ambele Fronturi ale Extremului Orient, dând principala lovitură asupra direcţiilor convergente spre oraşul Harbin, scindând astfel gruparea din Kwantung în câteva corpuri.

  Cu prilejul străpungeri sectoarelor fortificate, ofensiva îşi încetini înaintarea. Fiecare construcţie din fierbeton, unde soldaţii japonezi căutau să scape cu viaţă în dosul pereţilor groşi, trebuia blocată, izolată de celelalte cazemate, şi dezorganizat sistemul de foc. Geniştii ruşi, acoperiţi de tragerile mitralierelor, se apropiau de ele târâş, cât mai mult, iar apoi introduceau exploziv şi le aruncau în aer.

  Aviaţia veni şi ea în sprijinul infanteriei. Sute de bombardiere au dat lovituri concentrate asupra sectoarelor fortificate. Bombe grele spărgătoare de beton şi fugase se prăvăliră peste cazemate. După ce se termină pregătirea de aviaţie, pe locul unde fuseseră cazematele fumegau gropi adânci, bordate de armături metalice încâlcite şi blocuri de beton, datorate forţei năprasnice a bombelor.

  Infanteria se ridica şi înainta mai departe, zdrobind rezistenţa inamicului.

  Uneori, nemaiţinând seamă de încordarea luptei şi de primejdia care plutea în aer, ostaşii nu se puteau abţine să nu râdă în hohote.

  — Ivane, încotro îl duci după tine? Strigă un consătean, adresându-se unui soldat masiv care, ţinându-l de gulerul halatului alb de samurai pe trăgătorul de elită „condamnat la moarte”, îl târa în captivitate.

  — Jigodia dracului, într-atât s-a zvârcolit şi-a muşcat, încât am fost silit să-l leg cobză. Şi-apoi, mereu îmi tot cerea să-i dau cuţitaşul. Avea de gând să-şi taie buricelul, Păi, ce mă gândii eu, să-l mai las pe prostu' ăsta să mai trăiască. Poate mai bagă ceva minte la cap. Cine ştie, o fi având şi el muiere cu plozi.

  — Dar de ce umblă-mbrăcat în albituri? Întrebau, zâmbind pe sub mustaţă soldaţii. Îi văzuseră ei pe nemţi şi se săturaseră de ei, dar cu japonezii încă nu se obişnuiseră.

  — Păi nu-s rufe, măi băieţi, ci un soi de mantie, uniforma lor de samurai – le explică Ivan în cunoştinţă de cauză.

  Sinucigaşul răsufla din greu, ţinându-şi ochii închişi. Era cuprins de dispreţ faţă de sine şi de-o indiferenţă totală faţă de tot ce-l înconjura. „Îşi pierduse obrazul.” Mândrul samurai nu-şi imaginase că finalul ultimei sale bătălii va fi atât de ruşinos şi comic. Iar moartea i-ar fi fost mai plăcută acum, decât râsul ostaşilor ruşi.

  Trupele Frontului Întâi din Extremul Orient, înfruntând lipsa de drumuri şi taigaua virgină, se avântau într-un iureş de oţel spre Harbin şi oraşele Chirin şi Chongqing. Trunchiurile copacilor trosneau prăbuşindu-se, întocmai ca într-o exploatare forestieră, sub loviturile de berbec ale blindajului frontal al tancurilor KV şi T-34, care deschideau cale trupelor prin hăţişurile necălcate de picior de om. Tancurile se afundau, uneori, în noroi, până aproape de turelă. Atunci soseau tractoare pentru tancuri şi, în mai multe cuplaje, se încordau din toate puterile şi scoteau din captivitatea mocirlei maşina de oţel. Urşii şi tigrii din Ussuri se împrăştiau îngroziţi de monştrii aceia huruitori care năvăliseră în taiga de nu se ştie unde, împuţind totul cu duhoarea carburantului ars.

  Armata din Kwantung pârâia din toate cusăturile, spintecată pe toată adâncimea apărării ei de blocurile de oţel ale tancurilor sovietice. Gruparea de trupe japoneze cea mai aptă de luptă, şi în care erau puse atâtea speranţe, pierea văzând cu ochii. Cu foarte puţin timp în urmă, primul ministru japonez Suzuki declarase în mod public că, dacă barbarii albi (se referea la americani) vor îndrăzni să debarce pe insule, atunci Cartierul General Imperial se va muta pe continent, în Mandjou-Go, şi se va apăra acolo, chiar şi o sută de ani.

  Din ce în ce mai frecvent, soldaţii japonezi, care nici nu apucaseră să-şi dezlege de pe spinări snopii de gaolean fixaţi pentru camuflaj, ridicau în văzduh steaguri albe şi-şi aruncau la pământ puştile cu baionete lungi, asemănătoare unor săbii. Dându-şi seama de lipsa de sens a unei rezistenţe în continuare, multe unităţi ale armatei din Kwantung capitulară cu întreg efectivul lor, în frunte cu comandanţii. La punctul de predare, se îngrămădiseră stive de puşti, munţi de muniţii şi de echipament militar. Tancuri, tunuri şi mitraliere se înghesuiau unele lângă altele. (Peste puţin timp, armamentul capturat avea să fie transmis, în dar, Armatei Populare de Eliberare Chineze). Mult lăudatul „spirit samurai” fu înfrânt. Numai subunităţile izolate de samurai, din detaşamentele de şoc ale „sinucigaşilor tyeisintai”, mai opuneau o rezistenţă feroce, în pofida ordinului de capitulare dat de comandanţii lor direcţi. Astfel, îşi semnaseră singuri sentinţa de condamnare la moarte. Focarele de rezistenţă au fost lichidate prin tir puternic de artilerie şi atacuri ale aviaţiei. Dar asemenea cazuri nu prea erau multe. Japonezii păreau mai dornici să capituleze. Armata a 6-a de gardă de tancuri, după ce parcursese în marşul său 1100 de kilometri – din Zabaikalia până la Oceanul Pacific – cu acest prilej luase 125 000 de prizonieri, printre care 27 de generali care nu voiseră să „dobândească nemurirea”' cu ajutorul pumnalelor rituale.

  Navele Flotei Oceanului Pacific executaseră câteva debarcări de desant, cucerind porturi din Manciuria şi Co-reea de Nord prin care n-au mai putut fi evacuate în metropolă resturile trupelor japoneze de pe continent. Iar drapelele roşii au început să fâlfâie deasupra Port-Arthurului şi portului Dalnâi.

  Aviaţia sovietică avea supremaţia pe cerul Manciuriei şi cel al Coreei de Nord. Avioanele de vânătoare Lavocikin şi Yakovlev depăşeau considerabil ca viteză şi armament aparatele japoneze Y-97 şi Zero, iar bombardierele Petliakov şi Tupolev – japonezele similare SB-96 şi SB-97. Suferind grele pierderi aeriene în urma lovirii aerodromurilor sale, comandamentul japonez a încercat să-şi mute în metropolă aproape toate avioanele rămase neavariate. Dar nu izbuti. Ca trofee de război, au fost capturate peste 800 de avioane în stare de zbor.

  În desfăşurarea campaniei pentru nimicirea armatei din Kwantung, trupele sovietice avuseseră ocazia să întâlnească şi ele piloţi-kamikaze. Ce-i drept, aceştia acţio-nau episodic şi, în general, de unul singur. Totuşi, detaşamentul avansat al Corpului 5 de gardă de tancuri, apropiindu-se de oraşul Chongqing, fu supus unui atac de către un detaşament de kamikaze compus dintr-o formaţie de şase avioane. Manevrând energic, tanchiştii reuşiră să evite loviturile „piloţilor-sinucigaşi”. Doar un singur tanc a fost incendiat.

  Aviaţia sovietică de transporturi militare a avut de îndeplinit sarcini uriaşe, revenindu-i aprovizionarea detaşamentelor avansate de tancuri cu carburanţi şi muniţii. Echipajele decolau în misiune pe orice vreme. Mai târziu, avioanelor de transport li s-a mai trasat o sarcină, nu mai puţin importantă – debarcarea unor desanturi tactice în spatele fronturilor japoneze. Desantul sub comanda maiorului Celâşiov, compus din 225 de oameni, a cucerit oraşul Mukden şi aerodromul acestuia, primind capitu-larea numeroasei garnizoane japoneze.

  Pe aerodrom a capturat un avion cu echipajul complet, împreună cu un grup de pasageri importanţi. Unul din ei, un bărbat înalt, cu faţă rotundă şi ochelari, cu umeri înguşti şi lat în şolduri, îmbrăcat într-o uniformă semimilitară, era împăratul statului marionetă Mandjou-Go, Henry Pu Y. Din suita ce se pregătea să-şi ia zborul spre Japonia, făcea parte şi consilierul principal, conducătorul de fapt al Manciuriei, general-locotenentul Yoshioka.

  Tanchiştii ruşi, care se apropiară la aerodromul Shinyang, deveniră martori ai unei morţi tragice şi stupide. Observând tancurile ruseşti la limita aerodromului, din patrula de serviciu decolară trei avioane de vânătoare Y-97; în formaţie strânsă şi precisă, intrară într-un zbor razant pe deasupra aerodromului şi, executând un luping în grup, se angajară în picaj asupra centrului pistei de decolare.

  — Ce-au vrut să demonstreze, acţionând astfel? Întrebă, gânditor, un ostaş mustăcios, aşezat pe blindajul unui tanc T-34, adresându-se trăgătorului de turelă, care observase şi el prin oblonul deschis scena sinuciderii în grup.

  Trăgătorul cu cască neagră de tanchist stinse chiştocul de ţigară, pe care şi-o răsucise cu mâinile lui, îi dădu un bobârnac, zvârlindu-l cât mai departe de tanc, şi spuse, indiferent:

  — Aşa sunt samuraii ăştia. Mikadoul le-a interzis să se lase luaţi prizonieri. Iar ei, în capul lor întunecat, socot împaratu' – Dumnezeu.

  Comandantul batalionului de tancuri, care pătrunsese spre aerodromul Shinyang, îşi scoase batista din buzunarul salopetei negre şi-şi şterse faţa năduşită.

  — Raportează comandantului de brigadă că misiunea a fost executată, îi spuse radiotelegrafistului. Şi întreabă care sunt indicaţiile pentru mai departe. Comandantul batalionului îşi duse binoclul la ochi şi privi centrul pistei de decolare, unde încă nu se risipise fumul de la explozia avioanelor japoneze ciocnite cu solul. N-a mai rămas nimic, totul s-a spulberat, declară el, trecând binoclul locţiitorului politic. Asta da, privelişte! Nici la circ nu poţi vedea aşa ceva. Ce crezi, comisare, ăsta-i eroism, sau prostie explozivă?

  — Cred că nu-i niciuna, nici alta, tovarăşe comandant. Problema trebuie analizată mai adânc. Ca să iei o atare decizie, trebuie să posezi fie o mare bărbăţie, fie o traumă psihică. În cazul de faţă, înclin spre cea de-a doua va-riantă. Adică, depresiune psihică plus fanatism-religios.

  Auzind că se poartă o discuţie interesantă, de tancul comandantului de batalion se apropiară comandanţii companiilor şi se aşezară la umbra maşinii de oţel.

  Un locotenent, slăbuţ, în cizme din foaie de cort, cu carâmbii largi, îşi scose din buzunar o pungă împodobită cu ţesături, plină cu mahorcă, şi-o trecu roată tuturor.

  — Poftiţi şi serviţi, mi-au trimis-o de-acasă, chiar înainte de-a începe războiul cu japonezii.

  — Iar mie-mi spunea frate-miu că japonezii aveau sinucigaşi dintr-ăştia, încă de la Halhin-Gol, intră în vorbă un al doilea comandant de companie.

  — Păi ce, acolo nu ne-am luptat tot cu samuraii? Interveni locţiitorul politic. Pentru ce şi-or fi sacrificând viaţa sinucigaşii japonezi? Pentru împărat? Pentru sal-varea imperiului? Nu-s prea mulţi, dintr-ăştia. Dar în toată armata japoneză nu s-a semnalat nici un caz de ostaşi care să acopere cu pieptul lor ambrazura cazematei, cum au fost la noi Alexandr Matrosov, Vasili Kolesnik şi Alexandr Firsov. Locţiitorul politic îşi stinse ţigara, strângând-o între degete. E cam tare tutunul.

  — Mai slab nu folosim.

  — Tovarăşe maior! Îl strigă radiotelegrafistul pe comandantul batalionului, ivindu-se la oblonul turelei. Sunteţi chemat pe transmisie de Ol. Veţi primi o nouă misiune.

  Comandantul batalionului, punându-şi pe cap casca de tanchist, intră sprinten în T-34.

  Ofiţerii, desfăcându-şi portharturile, începură să-şi foşnească hărţile. Erau pregătiţi să pornească mai departe.

  După 20 august, japonezii încetară aproape pretutindeni acţiunile militare. În răstimp de două săptămâni, Armata Roşie nimicise principala grupare a trupelor de uscat ale Japoniei şi eliberaseră un teritoriu egal cu suprafaţa a treizeci de insule ca Guadalcanalul…

  Ca rezultat al zdrobirii armatei din Kwantung, japo-nezii au rămas fără forţe reale şi fără posibilitatea de-a continua războiul.

  Capitolul XVII.

  În pofida asigurărilor propagandei japoneze, care afirma că întreg poporul era plin de hotărârea de a lupta până la capăt, nimeni nu se grăbea să pună mâna pe suliţele de bambus, nimeni nu se străduia să transpună în viaţă strategia „Viermele de ploaie” (planul de declanşare a unui război de partizani, în cazul debarcării trupelor americane pe insula Honshiu) şi acţiunea „Jadul sfărâmat”. Istovit de război, poporul japonez se trezise din beţia provocată de intoxicaţia şovinismului şi aştepta, supus, deznodământul evenimentelor.

  Resturile armatei din Kwantung, zdrobită de trupele sovietice, se retrăgeau vertiginos spre sud, pierzând armament, mii de soldaţi şi tehnică de luptă. Iar Japonia se pomeni fără armată de uscat, fără forţe capabile să apere pământul ţării, chiar şi împotriva desanturilor americane, relativ puţine.

  Escadre americane brăzdau apele de coastă ale Japo-niei, tăind orice sursă de aprovizionare cu materii prime a imperiului. Stoluri de avioane americane, neîntâmpinând aproape nici o rezistenţă, zburau în permanenţă pe cerul de deasupra insulelor japoneze.

  Oamenilor cu minte la cap le era clar că a continua împotrivirea nu mai avea nici un sens. Mai luptau doar fanaticii, supunându-se codului „Buşido”: „Samuraiul trebuie ori să învingă, ori să moară pe câmpul bătăliei!”.

  Unii, ca Yasuziro bunăoară, îşi dăduseră seama că lor le mai rămăsese doar ai doilea „ori”. Rămăşiţele flotei şi aviaţiei japoneze se treziseră fără combustibil. Astfel, motoarele complicate ale navelor şi avioanelor se transfor-mară în nişte mormane de metal inutil.

  Hangarele subterane ale detaşamentului aerian „Vişina de munte” erau pline cu avionetele Oka, primite abia după pieirea celui de-al treilea contingent al detaşamentului. Aceste „sicrie zburătoare” nu mai apucară să-şi vadă sosind piloţii. Şcolile de zbor, nemaiavând benzină, nu mai aveau cum să funcţioneze. Acuma nu erau capabile să formeze nici măcar o promoţie crudă, semiinstruită – „umplutură pentru sicriele zburătoare”.

  — În contul căreia se efectuau completările detaşamentelor aeriene ale „condamnaţilor la moarte”.

  În ziua de 18 august, Yasuziro expediase, în zborul din care nimeni nu se mai întoarce, ultimul grup – patru kamikaze. Odată cu moartea acestor tineri pe jumătate instruiţi, şi care-şi exprimaseră dorinţa de a dobândi nemurirea, detaşamentul „Vişina de munte” îşi încetase, practic, existenţa. În viaţă mai rămăseseră doar Yasuziro şi cei câţiva aviatori din cadrul echipajelor avioanelorpurtătoare. Urându-le moarte plăcută ultimilor săi subordonaţi, Yasuziro se gândi că-i sosise şi lui ceasul să-şi demonstreze înaltul eroism ostăşesc. Datoria de samurai îi poruncea să plece şi el, acolo unde plecaseră toţi piloţii „Vişinei de munte”, iar uciderea celor dragi cerea răz-bunare.

  Se hotărî să moară a doua zi.

  Yasuziro îşi verifică personal dispozitivul de suspensie al „sicriului zburător”, care se afla ascuns pe jumătate în trapa de bombe a cvadrimotorului Mitsubishi. Meca-nicii Tahara şi Hayashi, punctuali ca întotdeauna, pregătiseră totul cu conştiinciozitate.

  Era timpul să se gândească şi la ceremonia înmormântării. Trecând pe lângă locul de staţionare a avioanelor de antrenament „rămase orfane”, Yasuziro îşi scoase din buzunar un pachet de ţigări neînceput şi se gândi, întristat, că avea să-i ajungă până la capătul vieţii. Şi, totuşi, nu era uşor să se împace cu ideea că peste câteva ore îşi va curma existenţa pe acest pământ, şi din trupul lui vânjos nu va mai rămâne nimic. Avea să dispară într-un bubuit asurzitor de explozie, sfârtecând cuirasa unei nave americane. Organismul lui puternic, plin de energie şi dorinţe, se va spulbera într-o clipită în molecule infime, nemaiizbutind să simtă nimic. Mâine avea să moară, dar se va strădui să nu moară degeaba, Yasuziro încă nu ştia ce ţintă îşi va alege. Măcar un crucişător sau un trans-portor ticsit cu soldaţi yankei. Să se cutremure şi ei la gândul morţii! Nu se vor mai putea ascunde de răzbunarea Hiroshimei nici în spatele cuirasei groase, nici în dosul automatelor de antiaeriană. Mâine, spiritul său se va înălţa la ceruri, iar numele îi va străluci, în litere de aur, pe tăbliţele sfinte din templul Yasukuni.

  Puţini mai erau cei pe care i-ar fi putut pofti la înmormântare. Părinţii şi toţi cei apropiaţi arseseră în norul groazei, care acoperise Hiroshima. Dintre prieteni – unii zăceau în adâncurile Oceanelor Pacific şi Indian, alţii adormiseră pentru totdeauna sub nisipurile de coral din lagunele de smarald, iar ultimii se transformaseră în trâmbe de foc, odată cu loviturile intenţionate asupra navelor americane. Şi toţi se duseseră în depărtata „lume a dreptăţii”, acolo unde se pregătea să plece şi el.

  Deşi apropiaţii lui nu mai erau în viaţă, Yasuziro fu cuprins de dorinţa de a-şi îndeplini ritualul funebru, pentru a părăsi lumea aceasta în mod cuviincios.

  Dându-i locotenentului Nagaoko, comandantul purtătorului Mitsubishi toţi banii pe care-i mai avea asupră-i, îl rugă să se ocupe de organizarea înmormântării. Şi toţi cunoscuţii, rămaşi în viaţă, au fost invitaţi pentru orele şapte seara la micul templu budist, din apropierea aerodromului, Invitaţii, neuitând de politeţea japoneză, au sosit fără întârziere. La intrarea în templu fură întâmpinaţi de Nagaoko, îmbrăcat într-un chimono alb, şi care le înmână beţişoare aromate şi prafuri frumos mirositoare, Yasuziro, înveşmântat în haine de înmormântare, se şi afla acolo. Încremenise, înclinându-se în faţa altarului pe care era portretul său învăluit în panglici albe de doliu. Călugării cu capul ras, care realizau venituri apreciabile de pe urma piloţilor-kamikaze din detaşamentul „Vişina de munte”, porniră să cânte „Şutru”, acompaniindu-se cu lovituri ritmice date cu picioarele într-un mare clopot de lemn din centrul templului. Clopotul scotea un sunet trist, pătrunzând sufletele celor prezenţi.

  La fiece lovitură a clopotului, gândurile lui Yasuziro călătoreau aiurea, cât mai departe de lucrurile şi grijile pământene. Spre sfârşitul serviciului divin, era pe deplin pregătit de moarte şi pentru actul de curaj. Îngenuncheatul Yasuziro nu vedea, ci mai curând simţea apropierea de altar a celor îmbrăcaţi în veşminte de doliu, şi care se orânduiau unul după altul. Înclinându-se în faţa portretului lui Yasuziro, vârau beţişoarele aromate în răşină şi, după ce le aprindeau, le presărau cu prafuri frumos mirositoare. Fumul aromat se învălătuci în templu, înălţându-se şi pierzându-se sub cupolă.

  În cele din urmă, ceremonia pomenirii defunctului luă sfârşit. Slujitorii pagodei aşternură în mijlocul templului nişte rogojini şi le acoperiră cu un covor. Apoi începură să servească saké şi mâncăruri. La locul cel mai de cinste, Nagaoko l-a aşezat pe cel de la care veniseră să-şi ia ră-mas bun, apoi a invitat asistenţa să-şi umple pocalele pentru a onora memoria viteazului ostaş Yasuziro Hattori, căzut într-o luptă cumplită.

  Yasuziro, care după înmormântare îşi luase numele de Takahiro, ridică pocalul împreună cu toţi ceilalţi. Şi în-cepu cheful, ultimul din viaţa sa.

  S-a băut mult. „Condamnatul la moarte” nu se lăsă mai prejos decât ceilalţi. Lugubrul ospăţ ţinu toată noap-tea. Nu-l putu întrerupe nici puternicul bombardament al aviaţiei americane. Bombele cădeau alături de pagodă, însă oamenii, obişnuiţi cu moartea, nu se lăsau alungaţi din preajma sakéului. Reflexele incendiilor pătrundeau prin ferestrele înguste ale templului. Pe pereţi, ca nişte aripi negre de dragoni, se agitau umbrele slugilor care abia pridideau să umple pocalele oaspeţilor cu saké încălzit. Mirosul toxic al explozivelor arse se amestecă cu izul miresmelor din templu şi cu fumul ţigărilor.

  Când cerul deveni purpuriu spre răsărit, Yasuziro se plecă adânc în faţa oaspeţilor şi, străduindu-se să umble drept, îi părăsi. Puţini au fost cei care îi observară ple-carea. Cheful, plătit de mai înainte, continuă şi fără el. Dar Yasuziro nici nu se gândea să se considere jignit.