După atacul asupra Pearl Harborului, marea unitate de portavioane japoneze se defalcă. „Hiryu” şi. „Soryu” s-au îndreptat, însoţite de crucişătoarele „Tone” şi „Chikuma”, spre atolul Wake, unde debarcau desanturile japoneze, pe un petic de uscat pierdut în ocean, şi care aparţinea S. UA. Această insuliţă, între Japonia şi Hawaii, căpătase, în clipa aceea, importanţă strategică.

  Portavioanele „Shokaku” şi „Zukaku” se avântară spre Kure, acasă, în metropolă. Erau invidiaţi de toţi cei care le cunoşteau ruta.

  Iar viceamiralul Nagumo, cu resturile flotei, porni spre insulele Truk. Când, la sud-vest de mirajul albastru, s-au înălţat insulele muntoase, care adăposteau una din cele mai puternice baze navale militare ale Japoniei, toată lumea s-a simţit ca la ea acasă. Erau locuri bine cunoscute şi amenajate pentru locuit. Carolinele le-au organizat învingătorilor o primire triumfală. În onoarea sosirii esca-drei viceamiralului Nagumo s-au tras salve de tun de pe navele de luptă şi din bateriile de apărare de coastă. Echi-pajelor întoarse din campanie le-au fost acordate zile de odihnă.

  Yasuziro şi Suzuki, navigatorul său, au fost printre cei dintâi care au coborât la ţărm. Douăzeci de zile petrecuseră pe mare. Era oarecum straniu să simţi sub picioare tăria pământului. Păşeau pe faleza lovită de valuri cu un mers de marinari, legănându-se uşor. Nu aveau încotro să se grăbească. Admirau florile şi copacii veşnic verzi care creşteau de-a lungul coastei. Plaja era împestriţată de umbrčle ţi de căştile de cauciuc multicolore ale celor care se scăldau. Nici nu le venea să creadă că undeva era război şi chiar că, nu de mult, apăsaseră pe trăgaci, uciseseră şi că puteau să fie şi ei ucişi. De aceea, libertatea de a nu face nimic era mult mai palpabilă şi mai îmbucurător percepută. Aveau posibilitatea să zacă zile întregi întinşi pe nisip, să picotească la umbra cocotierilor, sau să se scalde în valurile calde ce se spărgeau de ţărm.

  Dar clipele de desfătare pe plaja de la Truk n-au durat prea mult. Chiar înainte de Anul Nou, toţi marinarii au fost îmbarcaţi. În sunetele unui marş tradiţional, portavioanele ieşiră în ocean. Acolo, dincolo de linia precisa a orizontului, îi aşteptau noi bătălii şi campanii.

  — De ne-ar ajuta zeul Hatiman! Şopti Yasuziro, când din insula Truk se mai zări doar conul vulcanului stins, ce se înălţa deasupra apelor oceanului.

  De data aceasta, navele se îndreptau spre insulele arhipelagului Malaez, unde armata şi flota japoneză luptau cu trupele aliate anglo-olandeze. La Palau, s-au întâlnit din nou cu „Soryu” şi „Hiryu”, care sosiseră din Japonia, la rendez-vous.?

  Dublându-şi forţa de şoc, escadra îşi alese ca baza golful Staring, din insula Celebes. De acolo, Yasuziro a avut ocazia să execute câteva misiuni de luptă, cu bombe acro-şate. Zburase în sprijinul desanturilor debarcate la Manado şi Makassar.

  — Ştii, Kyenzi, i se plânse Yasuziro, misiunile acestea de luptă seamănă mai mult cu nişte plimbări de agrement deasupra golfurilor albastre şi a junglelor de smarald. Nici gând să poţi săvârşi vreun act de vitejie!

  — Ce vorbeşti, Tora! Va să zică, te pregăteşti pentru misiune, te agiţi, îţi concentrezi toate forţele şi, în loc de inamic, nimereşti peste nişte iepuri fricoşi, care se împrăştie şi se ascund în junglă numai la auzul motoarelor noastre!

  Curând însă, lui Kyenzi îi fu dat să audă şi altceva de la Yasuziro:

  — Suzuki, navigatorul meu. S-a procopsit c-un glonte în şoldul stâng. Până l-am dus la „Akagi”, era gata-gata să-şi piardă tot sângele. Acuma zace la spital, într-o stare gravă.

  — Şi cum ai să te descurci fără navigator? Se interesă Kyenzi.

  — De două zile nu mai zbor. Mi-au făgăduit c-au să mi-l dea în echipaj pe plutonierul Nagosawa. Îl ştii? Un grăsan. Are şi-o poreclă potrivită – Fugu. Seamănă foarte mult cu peştele ăsta, mare şi leneş, cu măruntaiele otrăvitoare.

  — Yasuziro, eşti de compătimit. Am auzit atâtea despre navigatorul ăsta. Nici un pilot nu vrea să zboare cu el.

  — Şi ce-i de făcut?

  — Ia-i navigatorul vreunuia din piloţii patrulei tale şi lui dă-i-l pe Fugu.

  — Oarecum nu-i frumos sa faci aşa ceva. Şi n-aş vrea să desperechez echipaje care s-au antrenat împreună! Iar tipul n-o să facă prea mulţi purici la mine. Îndată ce se înzdrăveneşte Suzuki, îl şi dau afară din detaşament.

  Când plutonierul Nagosawa apăru în detaşament, nu semăna deloc cu un individ în stare să întrunească toate viciile omeneşti. Pur şi simplu, te izbea în ochi grăsimea excesivă, rar întâlnită printre aviatorii cu antrenament.

  Timp de câteva zile, Yasuziro îl ţinu sub observaţie pe noul său navigator. Dar, în afară de zgârcenia ce-l obliga să stea mai la o parte şi neglijenţa, atât de improprie locuitorilor Japoniei, n-a găsit nimic deosebit la el.

  De îndată ce Nagosawa s-a instalat în carlingă, pentru a porni într-o misiune de luptă, au început să se producă şi metamorfozele. După ce-şi prinse casca de zbor, cu degete tremurânde, se zăpăci, se foi şi dădu să-şi pregătească echipamentul de navigaţie, prilej cu care îi căzură creioanele şi liniile.

  — Ce te tot frămânţi acolo? Îl întrebă Yasuziro, care abia îi aştepta raportul despre stadiul de pregătire a misiunii.

  — Da? Ce? Bâigui Nagosawa, cu glas gâtuit.

  — Te-am întrebat, eşti gata de zbor?

  — Da, da! Îşi mai veni în fire Fugu. Faţa sa, schimonosită de încordarea aşteptării, pălise.

  „Vai, Doamne! Se gândi Yasuziro. Ce-o să se-ntâmple cu el când se va găsi sub tirul antiaerienelor? Oare nu-i un act de superficialitate să pleci la luptă c-un asemenea om în echipaj?”

  Dar se dăduse comanda pentru pornirea motoarelor şi era prea târziu să se mai întreprindă ceva. Când se aflară în aer, din pricina spaimei şi a tensiunii, Fugu se prosti şi mai zdravăn. Aproape nici nu-i mai înţelegea comenzile lui Yasuziro. Privea stupid, ca o fiară încolţită. Iar când au ieşit la ţintă, aruncă bombele mult prea devreme, şi acestea explodară alături, fără să provoace vreo avarie navei bombardate.

  Înfuriat, Yasuziro uită de toate regulile politeţii japoneze:

  — Eşti un rahat şi nicidecum navigator, domnule Nagosawa! Îi spuse el, nemaiputându-se abţine. Navigatorul tăcu, însă poate nici nu-l auzise. După o bucată de drum din ruta de întoarcere, când temerile principale rămăseseră în urmă, Nagosawa începu să-şi vină în fire.

  „Poate se va mai obişnui, după ce va mirosi puţin praf de puşcă!” îi străfulgeră lui Yasuziro o speranţă prin minte. Însă procesul de transformare a lui Fugu în autentic navigator se prelungea excesiv.

  Fiind aproape un an de când îşi făcea serviciul în grupul aeronautic de pe „Akagi”, Yasuziro îşi putuse da seama că nu toţi aviatorii de acolo erau nişte neînfricaţi şi adevăraţi samurai. Mai erau unii, ca locotenentul Mikimoto Komura, care nu prea aveau tragere de inimă pentru misiunile de luptă, dar cei din categoria lui Fugu îi provocau un profund dezgust prin frica lor animalică.

  Se părea că eşecurile ce-l însoţeau pe plutonierul Nagosawa, de când fusese încadrat în echipaj, deveniseră un „bun” al întregului efectiv al patrulei. Rareori se mai întâmpla ca vreun zbor să se execute fără defecţiuni tehnice sau accidente. Nici îndeplinirea misiunilor nu le reuşea. Ba Fugu nu era în stare să ducă patrula la ţintă şi aparatele zăboveau prea mult în zona de foc antiaerian, ba devia în aşa hal de la rută, încât, după aceea, numai cu ajutorul navigatorilor coechipieri şi al lui Yasuziro regăseau portavionul „Akagi” şi „cădeau” pe punte cu rezervoarele goale.

  Odată, răbdarea lui Yasuziro nu mai rezistă. În ziua aceea, zburaseră în recunoaşterea navelor inamice pe Marea Jawa, iar Fugu nu reuşise să indice echipajului, cu precizie, zona respectivă. În căutarea marii unităţi de nave anglo-olandeze, au fost nevoiţi să manevreze mult în volte, cercetând mereu întinsul deşert al apelor. Epuizând rezerva de carburant, s-au întors acasă fără nici un re-zultat. Se înapoiau zburând de-a dreptul, prin Makassar şi Kendari. Undeva, deasupra junglei, s-a tras în ei, găurindu-li-se în câteva locuri planurile. Prin radio, echipajul lui Yasuziro a primit ordin să grăbească apuntarea, deoarece de zona unde se afla portavionul se apropia o furtună. Mica rezervă de carburant i-a obligat să se îndrepte spre portavion în cele mai nefavorabile condiţii. Pe direcţia de apuntare apăruse un nor violet-întunecat, spintecat în fiece clipă de limbile de foc ale fulgerelor. A intra în el, era echivalent cu sinuciderea. Yasuziro a vrut să efectueze intrarea pe direcţia de apuntare sub nori, la mică înălţime. Dar s-a pomenit într-o ploaie torenţială, care i-a redus vizibilitatea aproape la zero. Rafalele vântului zvârleau aparatul Mitsubishi de pe-o aripă pe alta. Răbufnirile verzui ale fulgerelor îl orbeau.

  — Strălucitoare Amaterasu, de ce eşti atât de mânioasă? Ocroteşte-ne de furia dezlănţuită a stihiei, se rugă Yasuziro, angajând avionul pe aliniamentul punţii, lăsându-se ghidat de radiogoniometru. Nu era cazul să se aştepte la un ajutor din partea lui Fugu, care îşi pierduse capul de spaimă. În minutele cele mai grele, ieşea din priză. Înfuriat, Yasuziro îl îmboldi de câteva ori cu piciorul: Calculează direcţia, jigodie! Acum te-mpuşc!

  Din fericire, precipitaţiile încetară şi Yasuziro reuşi să-şi apunteze avionul. Dar încercările nu se isprăviră aici. Când se trăsese în ei, cauciucul unei roţi fusese perforat, iar aparatul lor a deviat atât de brusc în partea camerei dezumflate, încât Yasuziro, ca prin minune, abia a izbutit să-l stăpânească, pentru a evita ciocnirea cu suprastructurile de punte.

  Coborând din carlingă, pilotul îşi dădu jos casca udă de năduşeală şi, descheindu-şi la gât costumul de zbor, îşi lăsă pieptul în bătaia puternică a vântului.

  Stătu astfel câteva minute, ca să-şi vină în fire după apuntarea aceasta demenţială. În spatele său, pe fondul norilor, se ivi curcubeul, lumânând viu.

  — Tora, acuma semeni cu zeul Izanachi, cel care a coborât din ceruri pe arcul curcubeului, glumi Morimoto, care se apropiase de el.

  Însă lui Yasuziro nu-i ardea de glumă. Îşi cheltuise întreaga rezervă de umor în lupta cu pericolul prin care trecuse.

  — Syensei, spuse el cu jumătate de glas, nu mai sunt în stare să zbor cu Fugu. Astăzi îmi venea să-i trag un glonte în cap.

  — Când bolta cerească nu-i luminată de soare, ajută şi luna… De unde să-ţi iau un alt navigator? Akatsuki iese din spital abia peste o lună. Şi ce-o să' faci în răstimpul ăsta? Se interesă Morimoto, picurând venin. Poate porunceşti să fii trimis într-o permisie?

  — Ha, cedă, obosit, locotenentul. Va trebui să mai rabd niţel. Şi-l înjură de mama focului pe Fugu.

  La sfârşitul lui februarie, pe când Yasuziro zbura deasupra Mării Banda, avionul suferi o pană: pompa de ulei a motorului din dreapta nu mai funcţionă. Peste câtva timp, motorul se gripă. Pentru a evita incendiul, pilotul a fost nevoit să-l oprească. Nu mai putea fi vorba să apunteze pe „Akagi”, aşa că a tras tare cu un singur motor, până la cel mai apropiat aerodrom, al bazei Kendari.

  Era neapărat necesară înlocuirea motorului din dreapta. Însă la locul unde aterizase forţat, nu se găsea niciunul de rezervă. Trebuia să aştepte câtva timp, până să i se procure un motor nou, din depozitul portavionului, şi să vină o echipă de mecanici.

  În aşteptarea intrării în dispozitiv a avionului, Yasuziro şi Fugu s-au instalat într-o vilişoară olandeză, părăsită în mare grabă de proprietari. Aici au găsit un confort european neobişnuit, care se aflase la dispoziţia bogaţilor plantatori. În loc de tatami, au avut ocazia să doarmă în paturi luxoase, cu cearceafuri apretate. La ordinele lor se afla servitorimea recrutată din băştinaşi, rămasă să păzească proprietatea domnului Van der Hooten.

  Baza aeriană Kendari avea doar o platformă de ateri-zare acoperită cu iarbă şi adăpostea câteva zeci de avioane de asalt şi de transport. Se găsea amplasată într-un loc destul de dosnic şi pitoresc, de pe insula Celebes. Aerodromul era împrejmuit de crânguri de cocotieri viguroşi, sub care susurau pârâiaşe cu apă cristalină. Construcţiile administrative erau cufundate într-o vegetaţie tropicală, luxuriantă. Stoluri de papagali, cu penele scăldate de toate culorile curcubeului, îşi luau zborul de pe ramurile copacilor. Un colţişor atât de paradisiac te îndemna, fără voie, să uiţi de toate. Războiul părea ireal şi, dacă n-ar fi fost avioanele găurite, întorcându-se din misiunile de luptă, s-ar fi putut crede că în toată lumea domneşte liniştea de aici. Într-un cuvânt, şederea forţată la Kendari constituia un popas plăcut pentru echipajul lui Yasuziro. În timp ce tehnicienii urmau să înlocuiască motorul, aviatorii îşi vedeau de admirabila lor trândăvie.

  Yasuziro petrecea în societatea ofiţerilor-paraşutişti din batalionul de marină, încartiruit la Kendari. Se cunoştea cu mulţi din ei, din timpul instruirii efectuate în detaşamentul de la Yokosuka.

  Instalaţi la umbra unei voalure de paraşută, întinsă la uscat între palmieri, prietenii se înfruntau la jocul go, sau mai trăgeau câte o gură de saké din sticluţele pe care paraşutiştii le piteau în voaluri, aducând ofrandă zeilor ce-i ajutau să le deschidă în aer. Timpul zbura ea o clipă, în discuţii despre luptele la care avuseseră ocazia să participe, sau la care aveau să mai ia parte.

  Yasuziro, care evita compania navigatorului său, îi vizita de unul singur pe paraşutişti. Fugu nu se considera jignit din pricina asta. Îşi avea şi el distracţiile lui. Neruşinat şi laş, se dovedea a fi de-o senzualitate rară. Tot timpul ce-i rămânea liber, de la masă şi somn, îl consacra vânătorii de femei indigene – malaieze elegante şi atrăgătoare. Acestea nu purtau nimic deasupra brâului, de aceea lui Fugu i se oferea posibilitatea să admire gâturi şi talii subţiri. Neavând nici un succes la femei, din cauza înfăţişării sale neatrăgătoare, Fugu încerca să le cucerească bunăvoinţa cu daruri. Fiind însă prea lacom şi zgârcit, ca să cheltuiască bani din buzunarul său, căută să le ofere lucruri furate din vilişoara olandeză – dar i-au fost refuzate. Iar Fugu se îndârji şi trecu la metode mai agresive, pentru atingerea scopurilor sale.

  Odată, pe când Yasuziro se întorcea de la un chefuleţ organizat în societatea ospitalierilor paraşutişti, îi fu dat să audă un ţipăt sfâşietor. O femeie striga după ajutor.

  Pilotul se opri şi-şi scoase pistolul din toc. Ţipătul se repetă. Alături de cărăruia pe care se afla, se iviră nişte umbre şi se auzi un lipăit de picioare desculţe, abia sesi-zabil. Laolaltă cu o serie de gemete înfundate, se mai distinseră zgomote de izbituri şi cuvinte de ocară în limba malaieză.

  Yasuziro se repezi spre locul de unde provenea scan-dalul. O femeie, cu îmbrăcămintea sfâşiată, zăcea pe cărăruie. Plângea în hohote, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

  La câţiva paşi mai încolo, un morman de trupuri băr-bateşti încăierate se tăvălea pe pământ. Privind mai atent, Yasuziro îl recunoscu printre acestea pe Fugu, navigatorul său. Era bătut măr de patru malaiezieni. Străduindu-se să curme răfuiala, pilotul trase un foc în aer. Dar pocnitura împuşcăturii nu produse nici o impresie asupra celor încăieraţi. Fugu, cu ochii umflaţi din pricina loviturilor, plin tot de sânge şi praf, aproape că nu mai opunea nici o rezistenţă. În timpul luptei îi sfâşiaseră pantalonii, iar acum cu călcâiele lor, tari ca nişte copite, indigenii aveau posibilitatea să-l lovească în locul cel mai dureros.

  Fiindu-i teamă să nu rămână şi fără acest navigator netrebnic, Yasuziro se grăbi să-l salveze. Câteva figuri fulgerătoare de karate – şi malaiezienii, gemând de du-rere, se prăbuşiră alături de duşmanul lor care leşinase. Învingându-şi scârba, Yasuziro înşfăcă trupul greoi şi moleşit al lui Fugu, întocmai ca pe un sac, şi porni repede spre casă. Acolo, îi spălă şi-i pansă rănile.

  N-ar fi vrut să afle despre incident nici slugile şi nici medicul de la batalionul paraşutiştilor. Comandamentul japonez, atunci când invadase Indonezia, pornise mai înainte de toate să cocheteze cu populaţia indigenă. Afirma că baionetele japoneze aduseseră indonezienilor eliberarea de sub jugul capitaliştilor străini. Presa japoneză şi posturile de radio lăudau întruna umanitatea misiunii arma-telor japoneze. Comportarea lui Fugu era în totală contradicţie cu declaraţiile oficiale, iar Yasuziro nu ştia cum va fi interpretată de comandament. Dealtfel, avea să-şi dea seama, destul de repede, că precauţiile lui fuseseră de prisos. Şi în Indiile Olandeze, japonezii se purtau la fel ca şi în China – prădau, siluiau şi împuşcau.

  Spre dimineaţă, Yasuziro intră să-şi viziteze pacientul. Fugu, înfăşurat în pansamente de culoare kaki, era nemişcat, arătând ca o gogoaşă de vierme de mătase. Numai gemetele uşoare, care răzbăteau de undeva, de sub pansament, atestau că omul întins în patul larg al plan-tatorului mai era în viaţă. Treptat, Fugu porni să vor-bească. La început, Yasuziro îl înţelese anevoie, întrucât, lipsindu-i dinţii din faţă, Nagosawa vorbea extrem de sâsâit întrerupându-şi relatarea, cu gemete şi oftaturi, îi destăinui comandantului trista întâmplare. Era una din rarele ocazii când se putea da crezare spuselor lui Fugu.

  Nagosawa o întâlnise pe frumuşica aceea desculţă, de numai şaisprezece ani, la o serbare sătească, în cea de-a doua zi după aterizarea forţată. Aseară, izbutise s-o pândească pe cărăruia ce ducea în cătun. Restul, îi era cunoscut comandantului. Dacă n-ar fi fost ajutorul lui, navigatorul n-ar mai fi rămas în viaţă. Acuma, Fugu se convinsese că indonezienii îşi păzesc cu sfinţenie femeile şi nu iartă nici insultele aduse de învingători.

  Patru zile zăcu Fugu, cu ferestrele şi uşile vilei zdravăn închise, suferind din pricina vătămăturilor căpătate cu prilejul bătăii, dar, mai ales, de teama răzbunării la care se aştepta din partea băştinaşilor. Noaptea, îl chinuiau coşmarurile. Era suficient să adoarmă mai adânc şi numaidecât se iveau malaiezienii. Aceştia se târau de-a buşilea spre patul lui, purtând în mână pumnalele lor curbate, krisurile. Fugu ţipa şi, trezindu-se, îşi căuta pistolul ce se afla sub pernă.

  În cea de-a cincea zi, navigatorul se simţi mai bine. Pesemne, stratul gros de osânză îi servise drept amortizor, iar călcâiele de fier ale indigenilor nu izbutiseră să-i strivească rinichii şi ficatul.

  În răstimpul acesta, se terminase şi reparaţia avionului. Se putea decola spre portavion. Luându-şi rămas bun de la paraşutişti, Yasuziro se duse la aparatul său.

  Fugu se şi afla înăuntru. Se furişase în ascuns pe aerodrom, încă de la revărsatul zorilor, ca să evite batjocurile. Mai mult de două ceasuri aşteptase în cabina navigatorului, chinuindu-se din cauza căldurii.

  Yasuziro nu se putu abţine să nu pufnească în râs, când zări chipul transpirat al navigatorului, plin de vânătăi şi julituri. Nagosawa îşi scosese pansamentele, care l-ar fi împiedicat să-şi pună pe cap casca de zbor, aşa că apărea în faţa pilotului „în toată frumuseţea sa”.

  — Acum, ai putea juca la teatrul Kabuki. Nici o mască nu s-ar compara cu fantastica podoabă colorată a figurii dumitale. Demonii pe care-i prezintă măştile de-acolo sunt pur şi simplu-nişte motănei pe lângă dumneata. Semeni cuăla care păşeşte în fruntea curăţeniei de la Sumiyosi-.

  Nagosawa tăcea, cu privirea aţintită asupra hărţii de zbor. Numai încordarea fălcilor denota că auzise batjocurile comandantului.

  — Ştii, plutoniere, continuă Yasuziro, orice samurai care se respectă şi-ar fi făcut harakiri după o asemenea păţanie ruşinoasă. Dar dumneata ai să trăieşti mult. O viaţă de ocară ţi-e mult mai scumpă decât onoarea de ostaş.

  Fugu tăcea mai departe. Dar cine putea şti cât de mult îl ura în clipa aceea pe omul care-l salvase cu puţin timp în urmă.

  Yasuziro îşi prinse centurile şi, cercetând carlinga, se pregăti să pornească motoarele. Pe când manevra manetele, surprinse uitătura duşmănoasă a navigatorului lunecând asupra sa. Yasuziro îşi dădu seama că, de acum înainte, în persoana lui Fugu se pricopsise cu cel mai înverşunat duşman. Însă asta nu-l afectă atât de mult şi decise să încerce cu Fugu unele metode, chiar din arsenalul acestuia.

  — Domnule Nagosawa, continuă pilotul, noi suntem oameni de afaceri. Aşa c-am să-ţi propun o combinaţie. Îmi înmânezi trei sticle de saké „Cocorul alb”, în semn de recunoştinţă pentru salvgardarea naturii bărbăţiei dumitale şi pentru că ţi-am ocrotit preţioasa-ţi viaţă, iar atunci am să declar la toată lumea că faţa lovită şi toate celelalte vătămări sunt urmările izbiturilor pricinuite de aterizarea noastră forţată. În situaţia asta, vânătăile şi cicatricele vor trezi respectul confraţilor de arme.

  Fugu tăcea.

  — Nu fi lacom, navigatorule, învoieşte-te până nu ridic miza, şi-ţi făgăduiesc c-am să păstrez secretul dumitale doar în schimbul a trei sticle de saké.

  — De-acord, domnule comandant, icni, anevoios, Nagosawa şi iarăşi îşi plecă ochii asupra hărţii de zbor, calculând corecţia de vânt lateral.

  După ce probă cu multă atenţie motorul înlocuit, Yasuziro făcu prieteneşte cu mâna celor care-l petreceau şi, rulând spre start, băgă plin gaz. Sub planuri, începură să freamăte vârfurile palmierilor, iar înainte, străluci pânza albastră a mării.

  Seara, Yasuziro se întâlni cu Kyenzi Takasi într-o cârciumioară de pe ţărm. Acesta îi povesti ultimele noutăţi, tot ce se întâmplase pe „Akagi” în lipsa lui. Din misiunile de luptă nu se înapoiaseră doi piloţi şi chiar, şi Kyenzi o păţise rău de tot deasupra Balikpapanului. Desanturile debarcate pe Celebes se descurcau de minune şi fără spri-jin de aviaţie.

  — Să bem, Tora, pentru noi rute de zbor. Aici, nu mai avem ce face. Vânătoarea noastră, cu bombardierele, după măruntele grupări de olandezi, a şi început să semene cu împuşcarea vrăbiilor utilizând arme de mare calibru.

  Prietenii băură pentru succesele lor viitoare. Tot stând de vorbă, goliră, pe neobservate, trei sticle de saké – generosul dar al scârţanului de Fugu.

  Capitolul XI

  — Salut, maestro! Nu l-ai văzut cumva pe Bob Harris?

  Portarul italian, care scria ceva pe tejgheaua de la recepţie, ridică privirea şi se opri din fredonatul ariei ducelui din „Rigoletto”.

  — Bună, locotenente! Mister Harris a plecat, undeva, acum o jumătate de oră. Poftim cheia.

  Charles Mallory urcă în camera sa. După vizita portavioanelor japoneze în arhipelagul Hawaii, el şi cu Bob rămăseseră fără locuinţă. Căsuţa le arsese în timpul bombardării aerodromului „Whiller”. Se făcuse scrum toată averea lor. Supravieţuise doar automobilul lui Bob dat la reparat.

  În cele douăzeci de zile, câte trecuseră de la atacul japonez, viaţa pe insulele Hawaii începuse să reintre pe făgaşul normal. Militarii şi civilii îşi reveniseră de pe urma comoţiei provocate de atacul în masă al aviaţiei japoneze. Morţii fuseseră îngropaţi. Se executau săpături de degajare a ruinelor. Se reparau benzile de decolare ale aerodromului. Se găsise de lucru şi pentru aviatori. Cu un vas de transporturi militare, fuseseră aduse din Statele Unite câteva zeci de lăzi cu avioane. Din ambalajele de lemn, ieşiseră la iveala Lightninguri de marină nou-nouţe, vop-site în albastru deschis. Iar în escadrila unde îşi făceau serviciul Bob şi Chack, la locul de staţionare a avioanelor apăru o jumătate de duzină de aparate elegante şi fru-moase, machiate în culoarea valurilor mării. Stăteau acolo, ridicându-şi obraznic boturile spre cer, printre suratele lor hodorogite şi peticite, care supravieţuiseră tragediei de la Pearl Harbor.

  Acum, pe aerodromuri fusese introdus serviciul de alarmă. Primind o lecţie de neuitat, deveniseră cu toţii mai vigilenţi. Antenele instalaţiilor radar se roteau fără întrerupere, ziua şi noaptea, supraveghind spaţiul aerian de deasupra oceanului. La distanţă de Oahu, vase de pază brăzdau marea. Hidroavioanele Catalina planau zi şi noapte în văzduh, încercând să depisteze vasele japoneze pe o întindere de şapte sute de mile în jurul Hawaiiului.

  Charles Mallory nu fusese singurul norocos, care reu-şise să se înalţe în aer în timpul atacului şi să se înapoieze viu. Robert Harris, de asemenea, avusese ocazia să lupte niţel. Raidul japonez îl surprinsese la Kate. Neînfricata şi vajnica femeia îl adusese până la aerodromul „Whiller”. Când Robert se strecurase în apropiere de locul de staţionare a avioanelor, primul val al aviaţiei japoneze îşi întrerupsese operaţiunile. În scurtul răstimp de acalmie, Bob izbutise să găsească, printre mormanele de avioane zobite şi incendiate un Lightning în bună stare şi să-l ridice în aer.

  Ţâşnind din perdeaua de fum ce acoperise cerul de deasupra insulei, Robert se pomenise în vălmăşagul compact al aparatelor japoneze din cel de al doilea val de asalt. Impresia fusese cutremurătoare. După spusele lui, ar fi preferat o întâlnire cu un tigru având ca armă doar o bâtă de base-ball. Fusese doborât în acest zbor, dar, mai înainte de a părăsi cu paraşuta Lightningul ciuruit de gloanţele japonezilor, izbutise să doboare în mare un avion de picaj Y-99. Bob amerizase cu paraşuta la vreo două mile de linia ţărmului. Îl culesese o vedetă de salvare, împreună cu membrii echipajului japonez doborât de el.

  Japonezii şi Robert Harris, care înotau în ocean, se comportaseră destul de paşnic, deşi nu-i despărţeau decât vreo trei sute de iarzi. Dar, când se pomeni la bordul vedetei în compania lor, Bob n-a mai vrut să-şi stăpânească mânia. Dintr-o dată, se aruncă asupra mărunţilor inamici, să-i ia la pumni. Din două lovituri fulgerătoare, la maxilar, Harris îl trânti la pământ pe unul din ei, iar pe celălalt îl făcu cnocaut.

  — Domnule locotenent, încetaţi, vă rog, încercase să-l reţină unul din marinari. Doar ăştia-s prizonieri…

  — Prizonieri?! Urlă isteric pilotul. Priveşte, măi băiete, ce-au făcut, ticăloşii! Bob îi arătă cu capul în direcţia golfului împânzit de fum. Ştii câţi dintr-ai noştri au ucis azi? Chiar pe mine, şi privi plin de ură la japonezul ce încerca să se ridice pe picioare, m-au atacat nu mai puţin de zece aparate Zero. Au făcut ciur din Lightningul meu, iar când m-am lansat cu paraşuta, au vrut să mă împuşte în aer.

  Cu mâini tremurânde, Robert, luă ţigara ce-i fusese oferită şi, trăgând de vreo câteva ori cu lăcomie, porni să se schimbe într-un costum marinăresc uscat.

  Japonezii, revenindu-şi, bolborosiră ceva, într-o en-gleză stricată.

  — Ce vor? Se interesă Bob, care izbutise să soarbă un pahar de whisky, pentru se încălzi după baia din apele mării, şi îşi venise în fire. '

  — Declară că protestează împotriva comportamentului grosolan, săvârşit asupra unor ofiţeri ai armatei imperiale.

  Bob făcu un gest necuviincios şi-i sfătui:

  — Ţineţi-vă gura, şobolanilor, până nu v-arunc peste bord!

  Însă japonezii nu reacţionară la cuvintele lui. Întorcându-se cu spatele, păreau să fi uitat totul. Priveau la golful cuprins de flăcări, şi în ochii lor înguşti licărea triumful.

  Foarte puţini piloţi şi tunari de la antiaeriană au reuşit să-şi deschidă un cont în luptele de pe cerul Pearl Harborului. În schimb, cei ce avuseseră noroc deveniseră celebri în toată America. Despre ei urla toată presa. Paginile ziarelor şi revistelor erau pline cu fotografiile lor. Hearst şi alţi magnaţi ai presei, ridicându-i în slăvi pe eroii de la Pearl Harbor, încercau să mai reducă din intensitatea ruşinii şi dezonoarei naţionale.

  Azi, un sergent de stat major, prieten, îi spusese lui Charles, la mare secret, o veste extrem de plăcută, pe care aştepta nerăbdător să i-o împărtăşească lui Harris.

  Acesta apăru la hotel aproape numaidecât după Charles. Zvârlindu-şi într-un colţ boneta militară bleumarin, ceea ce, în cazul său, era un indiciu de proastă dispoziţie, se aşeză în fotoliu şi întinse mâna după o ţigară.

  — Bună, bătrâne! De unde ai mina asta, atât de uluită şi năucă, de parcă ai fi o călugăriţă rămasă grea cu un pelerin trecător? Te tulbură ceva?

  — Vin de la Kate…

  — Nu mai e cazul să vorbim de-aşa ceva. Duhneşti de la o milă a parfumurile ei. De ce te-ai întors atât de devreme?

  — Yorktown” a ancorat la Honolulu. Iar odată cu nava a sosit şi curtezanul lui Kate, Henry Hughes. Dacă ai fi văzut-o, când ne-am dus împreună la dânsa! Se zvârcolea ca un şarpe cu clopoţei. Şi ştii, în aşa fel se purta putoarea, încât am priceput imediat: nu mai aveam ce căuta acolo. Şi, pentru a-mi îndulci hapul, m-a ajuns din urmă, lângă pragul uşii, şi mi-a fost teamă c-o să mă sugrume cu îmbrăţişările. Iar, după aceea, m-a dat afară din casă. Într-un cuvânt, Henry a rămas la ea, pe post de gazdă. Îmi vine să muşc şi să sfâşii…

  — Ce rost are sa te consumi atâta, pentru o chestie ca asta?

  — Chack, înţelege-mă, bandit bătrân. Iarăşi am reuşit să mă ataşez de ea. Teribil mi-a înfrumuseţat viaţa, în zilele astea blestemate, care au trecut după atacul japonezilor. Şi-apoi, vezi tu, este o femeie extrem de originală. Frumoasă. Nu-i deloc proastă…

  — Ei, dacă ai pornit s-o lauzi, pesemne c-atunci treaba e-ntr-adevăr gravă. Dar ţine cont, Bob, Kate nu-i numai frumoasă şi deşteaptă, în acelaşi timp e şi încăpăţânată şi veninoasă. Păzeşte-te, ca nu cumva, datorită mângiierilor ei, să te angajezi într-o vrie plată.

  — Charles, vorbesc serios. Femeia asta, pe lângă toate celelalte, mai are şi ceva în cont, la bancă.

  — Sfatul meu prietenesc – dă-o încolo! Găseşte-ţi alta şi, peste o săptămână, două, această elegantă fâşneaţă ţi se va şterge din memorie. Iar acum, să-ţi spun o veste extraordinară. La statul major există o telegramă – preşedintele Statelor Unite ne-a zvârlit amândurora câte-o cruce „Pentru merite aviatice”.

  — Te ţii de bancuri?

  — Sergentul Gorris, de la statul major, s-a jurat c-a citit telegrama, cu ochii lui. Zice că mâine se va comunica oficial.

  — Ura! Exclama Robert şi, ridicându-l pe Charles de pe podea, porni să-l rotească în aer. Dragă Chack, mi-ai redat pofta de viaţă!

  — Şi-asta încă nu-i totul, Bob. Pe-amândoi ne-au avansat în grad. Acuma sunt locotenent de rangul 1, iar tu căpitan.

  — Chack, dar de ce dracu' mai zăbovim aici? De ce nu suntem la restaurant? Haidem spre maşină! Îl zori Harris.

  Mai înainte de a ajunge la ţintă, Robert opri Fordul lângă un chioşc de ziare.

  — Chack, ia şi-un jurnal, poate că-i ceva despre avansarea noastră.

  — Nu mai ai răbdare, până mâine?

  — Zău, nu-mi vine să cred c-am fost avansaţi, deşi, am convingerea, „crucile” nu ne-au fost acordate de pomană. Le-am dobândit în mod cinstit.

  Charles coborî din automobil şi, peste un minut, se întoarse cu revista „Look”. De pe coperta strălucitoare pri-vea la ei figura slăbuţă a unui amiral în vârstă. În ochii întunecaţi ai respectabilului gentleman se citea o dârzenie ce inspira teamă, obişnuinţa de-a porunci şi a dispune de soarta a mii de oameni.

  — Cine-i ăsta? Se interesă Robert, aruncând o privire fugitivă asupra portretului.

  — Acum o să aflăm, îi răspunse Charles, răsfoind revista până la pagina unde era tipărită lista celor decoraţi. Şi el, nu mai puţin decât Bob, ar fi dorit să se convingă de afirmaţiile sergentului de la statul major. În numărul ăsta, încă nu-i nimic despre noi, spuse cu o uşoară dezamăgire. Apoi emise, imediat, o ironie: Fireşte, ne-ar fi plăcut mai mult dacă „Look” ar fi dat pe copertă mutra celebrului as Robert Harris…

  — Păcat, protestă Bob, deh, ce să-i faci, redactorul revistei preferă să dea portrete de amirali.

  — Ăsta-i noul Comandant-şef al Flotei Navale de Război a S. U. A., amiralul Ernest King.

  — Oho! Exclamă respectuos Bob. Îmi retrag cuvintele. Într-adevăr, nu-i vorba de-un simplu amiral. Va să zică, lui Kimmel, predecesorul său, i-au dat un picior în fund pentru Pearl Harbor? Just!

  — Ei, şi-acum ţine-te bine, „Charlie”-! King ăsta e un bărbat serios. Ascultă ce se scrie despre el: „În cei patruzeci şi unu de ani de serviciu, amiralul a trecut prin toate funcţiile ofiţereşti, manifestând aptitudini excepţionale în fiecare post. Este extrem de dotat, posedând o inteligenţă ieşită din comun. Nu suferă proştii şi oamenii fără voinţă. Dar subalternii mai mult se tem de el, decât îl iubesc”.

  Robert luă, pentru o clipă, revista din mâinile lui Charles, şi se uită la fotografia lui King.

  — Pentru situaţia noastră, probabil că amiralul e bun, totuşi nu-i invidiez pe subalternii lui. Ferească Dumnezeu să fii sub ordinele unui asemenea posmag, oricât ar fi de dotat, chiar şi triplu! Ia uită-te la el, ce privire arză-toare! După mine, s-a dezvăţat să mai râdă, încă din copilărie.

  Charles decise să-i ia apărarea amiralului:

  — Nu-mi amintesc unde am citit, dar pentru a conduce în vremuri de război, se cer alte calităţi decât pentru timpurile de pace. Este nevoie să lupte oameni hotărâţi, dârzi şi fără milă. Pe când, în condiţii de linişte, cu caracterul lor inflexibil, se vor dovedi de prisos. Îşi vor face prea mulţi duşmani şi vor trezi invidii.

  După un sfert de ceas, ofiţerii erau la „Gore”. Din restaurant, se vedea excelent întreg golful Pearl Harbor. Urmele cumplite ale atacului erau lesne observate chiar şi de la o asemenea distanţă.

  — Apropo, mister Mallory, continuă Bob convorbirea ce avusese loc în automobil, nu ţi-a trecut prin cap gândul c-atunci am fost al dracului de norocoşi? Ba, am avut un noroc atât de cumplit, cum niciodată nu ni s-a întâmplat în viaţă, nici la trick-track.

  — Da, Robert, aşa-i! O şansă nemaiîntâlnită – un mare noroc…

  — Ia uită-te, Robert arătă cu capul spre golf, ce-au fost în stare să săvârşească aceşti „Charlies”. Tare aş vrea să-i stâlcesc în bătăi, pentru ce-au făcut. Şi, sper că-n curând mi se va oferi posibilitatea. Hei, mister Negativ! Îl strigă Bob pe chelnerul negru. Trage storul, că mi se face greaţă din pricina peisajului!

  — Dar cine-i de vină? Întrebă Charles, urmărindu-l cu privirea pe negru, care închidea fereastra plin de îndemânare.

  — Cine?… Şi noi amândoi, poate. Nu ne-au înţolit în uniforme ca să-i tragem la whisky, cu fetele. Dacă ne-ar fi înălţat în aer la timp, şi nu numai pe noi amândoi, ci toate cele două sute de aparate de vânătoare, Cobra, Lightning şi Brouster, s-ar mai fi petrecut, oare, aşa ceva? E clar că bombardierele ar fi „ciocănit” portavioanele, mai înainte de-a ajunge lângă Hawaii, şi-ar fi fost totul O. K.

  — Aşa-i, Bob, însă cineva-i vinovat de tragedia asta! Acum, ai să-mi spui că vinovaţii sunt căutaţi. Poate i-au şi găsit – că nu degeaba flota-i comandată acum de altcineva. Dar unde-i fosta noastră flotă de pe Oceanul Pacific? Uite-o colo, cum pluteşte cu chilele-n sus!

  — Nu-i nimic, Unchiul Sam e un gentleman bogat. O să reconstruiască totul. Dar băieţii care au murit n-au cum să mai fie reînviaţi…

  — Şi peste ruşi au năvălit tot prin surprindere. Acuma, nu se mai declară războaie. Totul se comite la modul banditesc…

  — Dar se gândea cineva dintre noi, oare, că galbenii ăştia vor năvăli în zbor asupra noastră?

  — Bine, Bob, să schimbăm tema. Hai să bem pentru decoraţiile noastre, pe care le-am dobândit cumplit de greu.

  Capitolul XII.

  La marş luau parte patru portavioane. Acele compasurilor dansau spre gradaţiile ce indicau sudul. În faţa lor, dincolo de Marea Banda, se afla Australia – continent ce nu cunoscuse niciodată războiul. Ocolind insulele Flores şi Timor, în care încă mai existau garnizoane inamice, portavioanele ieşiră în spaţiul liber, de adâncime operativă. Ţinta incursiunii lor era Darwin – un mare port pe coasta nord-vestică a Australiei, bază principală a flotei aliate din acest teatru al operaţiunilor de război. Deşi se trâmbiţase pretutindeni despre Pearl Harbor, apariţia avioanelor japoneze asupra ţintei s-a dovedit iarăşi a fi o surpriză. Aparatele de vânătoare, americane şi australiene, puţine la număr, şi care trebuiau să acopere portul, au fost surprinse la sol.

  Detaşamentul lui Morimoto intra în compunerea formaţiei primului val. Acesta se revărsă asupra cheiurilor portului şi se prăbuşi cu înspăimântătoarea greutate a loviturilor de torpile spre vasele de transport „Zeelandia” şi „Neptun”, care se aflau în curs de descărcare a muniţiilor.

  Patrula lui Yasuziro atacă „Zeelandia”, de la o înălţime de 30 de metri. Menţinând aparatul pe direcţia de luptă, aviatorii distingeau cu claritate suprastructurile de culoare deschisă ale navei şi stivele de muniţii, ambalate în lăzi verzi şi depozitate pe dană, şi jalnicele figurine ale oamenilor, condamnaţi la moarte, fugind în toate părţile.

  Primele dâre ale traseurilor antiaeriene s-au întins spre avioane, după ce fuseseră lansate torpilele. Explozia învecinată, a unui proiectil, întunecă pentru o fracţiune de secundă lumina soarelui în carlingă, şi zgudui brusc aparatul. Yasuziro avu impresia că aude darabana schijelor pe învelişul fuselajului. Bodogănind un blestem, execută o manevră de evitare a antiaerienei – virând în partea opusă, cu luare de înălţime. Trecând mai în lături de „Zeelandia”, înregistră rezultatul lansării torpilelor. Vasul transportor se înclinase pe un bord. Iar pe„Neptun” tor-pilat, explodau muniţiile.

  Al doilea val al avioanelor japoneze era alcătuit din aparate de picaj Y-89. Piloţii, care ţineau manşele cu volan, aveau impresia că nu cunosc sentimentele de milă şi frică. În atac, nu cruţau nimic, nici inamicul, nici propria lor persoană. Exploziile bombelor, aruncate de ei, au determinat detonarea muniţiilor de pe cheiuri. Iar portul s-a transformat într-un infern. Unda de şoc, provocată de explodarea muniţiilor, ajunse în apropierea avioanelor torpiloare din patrula lui Yasuziro, la ieşirea din acvatoriul portului. Şi a zguduit în aşa hal aparatele, încât piloţilor li s-a părut că acestea îşi pierd capacitatea de maneabilitate. Şi s-au gândit atunci la camarazii, din avioanele ce se găseau deasupra cheiurilor, în momentul exploziei.

  — Astăzi nu, se vor întoarce toţi acasă, întrerupse tăcerea Fugu, lăsând să i se observe sclipirea dinţiilor de aur, pe care şi-i pusese în locul celor pierduţi la Kendari. Zburau spre portavion şi navigatorul începuse să-şi recapete prezenţa de spirit.

  „Mi-au comunicat o veste bună, înainte de decolare, îşi aminti Yasuziro. Dar ce anume? Aha, venise de la spital, navigatorul Suzuki. Mâine îmi iau rămas bun de la Fugu. Ce fericire, să nu-i mai zăresc mutra!”

  Avioanele de vânătoare ale inamicului nu se vedeau în aer. Şi nici nu era de mirare: Darwinul, cu fiece minut care trecea, semăna din ce în ce mai mult cu un adevărat iad. Avioanele de picaj atacau vasele flotei comerciale, ancorate în rada exterioară, atacau şi oraşul şi aerodromul de pe care nu fusese capabil să decoleze nici un aparat. Aviatorii japonezi au zburat deasupra lor peste două ceasuri. Blocarea aerodromului fusese adusă la îndeplinire, conform tuturor regulilor artei militare. O grupă se schimba cu alta şi fiecare se străduia să distrugă, prin bombe, tir de tun şi mitralieră, orice avea o valoare, cât de mica, din punct de vedere militar. În acest atac, pentru nu se ştie a câta oară, japonezii demonstraseră imaginea de ansamblu a supremaţiei aeriene a fiilor Ţării Soarelui Răsare.

  Pe aerodromul „Darwin”, moartea stătea la pândă. Neajutoraţi, piloţii, luaţi prin surprindere la sol, pitiţi în adăposturi nesigure, îndurau nenumărate minute de coşmar. Lipsiţi de posibilitatea de a acţiona şi lupta, încremeniţi de groază, se rugau cerului să nu fie omorâţi de bombe. În stare de semicomoţie, ascultau atenţi vuietul înfiorător al bombelor şi al avioanelor în picaj, exploziile apropiate, care-i acopereau cu pământ.

  Atacul, în sfârşit, încetă. Şi li se păru că dăinuise o veşnicie. Pe jumătate asurziţi, plini de pământ, oamenii, ieşeau de-a buşilea de prin şanţuri, nevenindu-le să creadă că japonezii îşi luaseră zborul. Erau înconjuraţi de îngrozitorul tablou al distrugerii. Din aerodrom, rămăseseră numai ruinele hangarelor, scheletele fumegânde ale avioanelor şi pista de decolare-aterizare ciuruită de explozii. Un nor negru de fum plutea deasupra portului şi a oraşului. Ardeau vasele şi casele. Oamenii, care scăpaseră de la moarte, priveau cu ochi năuciţi la pământul arat de vijelia oţelului, la cadavrele sfârtecate, deasupra cărora bâzâiau muşte verzi.

  Războiul îşi aruncase doar o privire fugitivă asupra Australiei şi după ce-şi arătase oamenilor chipul hidos, dispăruse dincolo de orizontul azuriu.

  Aparatele detaşamentului lui Yasuziro se apropiau de portavioane. Relevmentele radio, recepţionate de pe bordul lui „Akagi”, coincideau cu ruta de zbor. Astăzi, Fugu jubila: de multă vreme echipajul lor nu izbutise să-şi plaseze atât de fericit torpilele. Dar Yasuziro, cu fiece minut care trecea, devenea tot mai posomorât. După zece, cincisprezece secunde, scruta din nou litrometrul de benzină. Restul de carburant scădea cu o repeziciune catastrofală. Pesemne, exista o scurgere la benzină. Pilotul îşi aduse aminte de explozia din vecinătatea avionului, când de-tunase proiectilul de antiaeriană. De bună seamă, vreo schijă atinsese conducta de benzină, iar carburantul nu-i va mai ajunge până la puntea portavionului „Akagi”. Şi, prin memoria pilotului mai străfulgeră o imagine, aparatul lui Satsu Akatsuki, cu consola dată peste cap şi urma albă a benzinei scurgându-se.

  — Ei, trăgătorule! Strigă Yasuziro prin instalaţia de intercomunicaţii. Ce se vede în spatele ampenajului, rămâne vreo urmă după noi?

  Dar trăgătorul nu răspunse.

  Atunci Yasuziro se adresă coechipierilor din patrulă, întrebându-i dacă nu văd ei vreo urmă înapoia avionului său. I se răspunse afirmativ. Bănuiala pe care o avusese, în privinţa defectuoasei funcţionări a litrometrului de benzină, dispăru şi, odată cu ea, se spulberă şi speranţa unui sfârşit fericit al misiunii. Trebuia să forţeze, pentru a ajunge cât mai aproape de escadră. Numai acolo erau unele şanse ca aviatorii ce suferiseră vreo calamitate să fie culeşi de distrugătoare.

  De mult însă exista remarca – o nenorocire nu vine niciodată singură! Motorul din stânga dădu câteva rateuri şi, de sub capota lui se desprinseră limbi de flăcări. Vopseaua capotei se închise imediat la culoare şi făcu băşici. Fugu începu să bată în manipulatorul morse, transmiţând semnalul de calamitate şi coordonatele de poziţie. Dar, până la escadră, mai era o distanţă apreciabilă, pentru a se putea sconta pe asistenţa urgentă a distrugătoarelor. Sub avion, valurile Mării Timor se rostogoleau. Yasuziro decuplă motorul incendiat şi, punând elicea în poziţie de giruetă, încercă să tragă cu un singur motor. Dar incendiul nu se stingea. Nu ajutară nici extinctoarele. Focul, debordând pe sub capotă, se dezlănţuia tot mai intens şi cuprinse planurile.

  Fugu, cu maxilarul căzut, cu mâinile tremurând, verifica soliditatea dispozitivului de fixare a sistemului de suspensie al paraşutei sale. Chiar şi în asemenea clipe, Yasuziro nu se putu abţine de la o glumă!

  — Itaro-san, încotro ai de gând să sari? În definitiv, apa-i domeniul care-ţi prieşte: că de-aia porţi nume de peşte – Fugu!

  S-o ducă aşa, mai departe, nu era permis. Yasuziro decise să amerizeze. Transmise prin radio: „Intru în amerizare forţată, precizaţi coordonatele mele şi trimiteţi ajutor”. Viră apartul de-a lungul valurilor şi intră în coborâre. Coechipierii de pe celelalte Y-97 se orânduiră în cerc, supraveghind rezultatul amerizării forţate.

  Muşcându-şi buza, pilotul alinie avionul deasupra unui val înspumat. Să te aşezi pe-o suprafaţă de apă atât de agitată era riscant. Dar nu avea de ales. Planul din stânga fusese cuprins de flăcări şi ameninţa să se desprindă.

  Apropiindu-se cu avionul din ce în ce mai mult de val, creasta de spume a acestuia linse, pentru un moment, planul în flăcări, apoi pieri, lăsând sub aparat, în locul ei, o văgăună adâncă, printre dâmburile apei. Chiar mai înainte de-a fi atins apa, motorul amuţi. „Mi s-a isprăvit carburantul”, conchise Yasuziro, trăgând spre el manşa. Alb la faţă ca varul, Fugu se propti cu picioarele şi mâinile de tabloul de bord, aşteptând impactul. Lovindu-se de creasta unui val, avionul săltă, ţâşni vreo câţiva metri şi, lent, se prăbuşi greoi în apă. Un al doilea val îl surprinse şi avionul torpilor porni să joace pe loc, ca o plută.

  Amerizarea fusese executată la perfecţie. Dar fuselajul perforat lăsa să intre apa. Trebuiau să acţioneze rapid, atâta timp cât aparatul îşi va mai menţine flotabilitatea. Desfăcându-şi centurile de siguranţă, Yasuziro şi Fugu extraseră din compartimentul de rezervă barca pneumatică, laolaltă cu rezerva de apă şi de alimente. În timp ce navigatorul umfla barca, utilizând tubul cu aer comprimat ce se afla montat pe corpul acesteia, Yasuziro aruncă o privire în cabina trăgătorului-radiotelegrafist. Nu mai respira. Piep-tul costumului de zbor îi era năclăit de sânge.

  — Mai iute, mai iute, domnule comandant! Îl zorea Fugu. N-avem timp de pierdut cu răposaţii.

  Mai mult de jumătate din carlingă se umpluse cu apă. Avionul era gata, gata să se scufunde. Yasuziro şi Fugu se mutară în barcă, unde-şi aşezară rezerva de siguranţă la pupa. Apoi Yasuziro trecu la vâsle, de parcă ar fi fost la canotaj. Fugu tăie cu cuţitul parâma ce-i lega, ca un cordon ombilical, de avionul torpilor. Bine c-o făcuse la timp. Abia se îndepărtase niţel Yasuziro de avion, că un val furios şi înspumat se repezi asupra acestuia şi-l acoperi imediat. După o secundă, nu mai mult, din apă îi răsări „pântecul” pe care se afla cercul roşu, pentru recunoaştere, şi din avionul torpilor nu mai rămase decât o pată de ulei, de culorile curcubeului, întinsă pe apă.

  Celelalte avioane din patrulă ău mai dat câteva ocoluri deasupra locului amerizării, până s-au încredinţat că pi-lotul şi navigatorul erau în viaţă, iar apoi au luat cap spre escadră. Yasuziro şi Fugu rămaseră singuri pe marea pustie.

  — Bine că nu-i şi trăgătorul cu noi, sparse tăcerea navigatorul, nimeni n-are de unde să ştie câte zile vom avea de plutit. Iar mâncarea-i tare putină. Astăzi, aproape că nici nu mi-am luat micul dejun. Înainte de misiunile de luptă, nu ştiu din ce pricină, n-am deloc poftă de mâncare. Şi se mai spune că-n urma gloanţelor căpătate în burtă, trăiesc numai cei care-au fost răniţi pe stomactil gol. Uite, acum, aş prânzi!

  Yasuziro nu-i răspunse nimic, însă, privind la chipul hrăpăreţ al navigatorului, se gândi: „E-n stare să-i treacă prin cap să scape şi de mine, numai ca să-i rămână lui rezerva de siguranţă.”

  Când Fugu porni să sforăie la pupa, după modestul prânz, Yasuziro îi sustrase cu grijă pistolul din toc şi-l zvârli în mare. După pistol, urmă şi cuţitul marinăresc al navigatorului. Pilotul îşi mută Coltul său în buzunarul interior al costumului de zbor.

  Trezindu-se, Fugu îşi privi mirat tocul gol şi înţelese că fusese dezarmat.

  — Unde mi-e pistolul?

  — În apele mării, tot acolo unde-i şi cuţitul.

  — Domnule comandant, de ce-ai făcut asta? Nambu-i doar averea statului.

  — Ca să nu te frământe gândul că rezerva de siguranţă ar putea ajunge şi două săptămâni, dacă ar fi numai un singur om. Aritmetica asta, domnule Nagosawa, ţi se citeşte pe chip. Sunt căpitanul acestei ambarcaţii de cauciuc, şi acţiunile mele nu pot fi puse în discuţie.

  Fugu, jignit, mormăi ceva, se acoperi cu vestonul şi, ghemuindu-se pe fundul bărcii, se prefăcu că doarme. Acum, pur şi simplu, nu-l mai putea vedea în ochi pe Yasuziro. Furia clocotea în el şi nu-şi ierta nechibzuinţa. Şi ce şansă fantastică ar fi avut, pentru a-şi răzbuna toate jignirile precedenţe. Şi, într-adevăr raţia de siguranţa i-ar fi ajuns o jumătate de lună. Dar ce mai putea face acum?

  Yasuziro era mai puternic decât el din punct de vedere fizic, stăpânea excelent karateul şi mai era înarmat şi cu un Colt. Ah! Măcar de i-ar fi rămas cuţitul, cu lama aceea minunată, lungă de şase ţoli…

  Trecuseră trei zile, împovărătoare, petrecute între patru ochi cu omul acela respingător, alături de care îşi dădea seama că posedă o incompatibilitate fizică, morală, biologică şi dracu mai ştie de care. Rezerva de apă şi alimente, cu toată economia, se împuţinase simţitor. Iar distrugătoarele, nici gând să-şi facă apariţia. De ce nu-i caută? Doar cei din avioanele patrulei lor văzuseră că amerizaseră cu bine. Nu voiau să rişte un distrugător, trimiţându-l în căutarea a doi oameni? Sau, poate, escadra era angajată în lupte şi numai de ei n-avea vreme? Gândurile astea, şi altele asemănătoare roiau în capul lui Yasuziro. Iar Nagosawa se prăbuşise într-o stare de disperare totală. Odată, pentru a-şi mai alunga gândurile triste şi ca să-l mai învioreze pe navigator, Yasuziro încercă să stea de vorbă cu el, să-l întrebe despre viaţa lui. Căci nu ştia nimica re-feritor la omul acesta, alături de care, soarta, la început, îl adusese într-acelaşi echipaj, iar acum în aceeaşi barcă. Însă, în mod vădit, Fugu nu părea dispus să-şi deschidă sufletul. Cu fiece oră care trecea, se cufunda într-o stare de disperare şi mai gravă. Şi era de la sine înţeles că, pentru a-şi scăpa pielea, ar fi fost capabil de orice. Tăcea aproape întruna, privind trist în depărtare. Din când în când, i se năzărea câte ceva, probabil avea impresia că zăreşte nave la orizont, şi atunci se ridica, făcea semne cu vestonul şi chema într-ajutor. După ce se convingea că nu era nimic, se încovoia, lăsându-se să cadă, sfârşit de puteri, la locul său, şi continua să privească oceanul pustiu.

  Odată, pe lângă barca lor a trecut un mic cârd de peşti zburători, speriaţi de cine ştie ce răpitori ai mării. O pereche de peştişori a căzut plescăind în barcă. Fugu s-a aruncat ca un tigru asupra pradei, acoperind-o cu trupul, să n-o observe Yasuziro. După o clipă, peştişorii, zbătându-se, erau ronţăiţi de dinţii artificiali ai navigatorului. Yasuziro se întoarse scârbit…

  Mâncau o singură dată în douăzeci şi patru de ore, exact la nămiază, după cronometru. Împărţirea alimentelor se efectua sub supravegherea severă a navigatorului, căruia îi era teamă să nu fie nedreptăţit, chiar şi cu o picătură de apă sau o îmbucătură de orez. Înghiţind într-o clipă modesta porţie ce i se cuvenea, Fugu urmărea, după aceea, cu o privire parcă sălbatică, fiece bucăţică şi fiecare picătură de apă pe care le consuma Yasuziro. Dădea impresia că era gata, gata să se arunce şi asupra pilotului, să-i sfârtece beregata cu dinţii.

  Au mai trecut trei zile. Apa şi alimentele erau pe sfârşite. Setea îi chinuia cel mai mult. Nici un nor, cât de mic, nu se zărea pe cer, iar marea, ca şi până atunci, era tot pustie. Fugu, nemaiputându-se stăpâni, bău apă de mare. Şi-a fost aspru pedepsit. L-au apucat durerile de burtă şi vărsăturile. În pofida tragismului situaţiei, Yasuziro nu şi-a putut reţine zâmbetele, atunci când îl văzu pe Fugu încălecând pupa, cu pantalonii daţi jos. Câteva fumuri subţiri de nave, observate înainte de apusul soarelui, nu le-au adus izbăvirea, atât de mult aşteptată, din faţa spectrului morţii. Vasele îşi continuaseră navigaţia, undeva dincolo de orizont, fără ca măcar să-şi fi arătat catargele. Disperat şi pierzându-şi speranţa că vor fi salvaţi, Fugu nu-şi mai putea controla reacţiile. Apărură, din ce în ce mai frecvent, accesele de isterie. Când pornea să se dea cu capul de bordurile tari ale bărcii pneumatice, răgind ca o vită, scăldându-şi cu lacrimi părul ţepos ce-i crescuse pe faţă, când începea să râdă în hohote, povestindu-i lui Yasuziro cum îl va ucide la noapte.

  La chinurile setei şi foamei, se mai adăugă şi supliciul insomniei. Fugu, stăpânit de mania crimei, pândea orice mişcare a pilotului. Uneori, Yasuziro era cuprins de dorinţa, de nestăvilit, de-a trage un glonţ în fruntea iresponsabilului său tovarăş de drum, care se transformase într-o fiară primejdioasă.

  În cea de-a şaptea zi de la pieirea avionului, Yasuziro nu mai fu în stare să reziste. Slăbit de sete, foame şi nesomn, ca şi cum ar fi fost brusc scos din priză, adormi, sprijinit de bord. Cu braţele încrucişate, căuta să-şi apere, instinctiv, gâtul şi pistolul ascuns în sân. O visa pe Tiyeko, îmbiindu-l cu tot felul de bucate aburinde, cu sukiyaki şi cu ceai turnat în zece ceşti deodată.

  Fugu, când îl văzu pe Yasuziro dormind, ieşi din starea de apatie. Nu-i putea scăpa o ocazie atât de prielnică. Încet şi fără zgomot, se târî spre pilot. Sub greutatea celor două trupuri, prova bărcii se cufundă mult în apă şi valurile stăteau să se reverse peste bord. Fugu adăstă momentul propice, când în apropierea bărcii se ivi aripioara dorsală a unui rechin uriaş. Atunci, dintr-o îmbrâncitură bruscă, îl aruncă din barcă pe pilot.

  Înecându-se cu apa sărată, timp de câteva clipe, Yasu-ziro nu-şi dădu seama ce se petrece cu el, până ce nu ieşi pe creasta unui val şi nu văzu barca pneumatică oranj şi pe Nagosawa trăgând înfrigurat la vâsle. Însă vâslele scurte nu permiteau dezvoltarea unei viteze prea mari şi barca se îndepărta destul de încet. În schimb, din partea opusă, se apropia, grăbită, spintecând apa, aripioara unui rechin albastru. Acesta era sfârşitul! Pilotul simţi că îngheaţă în apa caldă, de-aproape treizeci de grade. Dar n-ar fi vrut să moară şi, atunci, înşfăcă mânerul aspru al Coltului masiv. Trei focuri; plasate de-a dreptul în cap, obligară animalul de pradă să se cufunde în adâncuri. Yasuziro privi în jur, după barcă. Aceasta se îndepărtase la vreo treizeci de metri. Nu trase în Fugu, fiindu-i teamă că nu-l nimereşte şi perforează barca.

  Mânia şi posibilitatea unui nou atac al rechinului revărsară în organismul pilotului un aflux de energie. După ce trase de vreo două ori aer în piept, se avântă aprig într-un craul pe urmele bărcii oranj ce se distanţase. Spa-ţiul dintre ei se micşoră încet. Simţind că se asfixiază, din pricina încordării, Yasuziro percepu bătăile inimii în mânerul Coltului, acum iarăşi ascuns în buzunarul interior. Iată ce bine-i prindeau antrenamentele zilnice de înot, din bazinul şcolii de la Yokosuka şi din apele plajei Sunoura!

  Doar zece metri îl mai despărţeau de barcă…

  „Numai de n-aş ceda, numai de-aş rezista, în ritmul acesta, încă vreo jumătate de minut! Hai încă puţin!… Încă puţin, puţin de tot…!”

  Mai rămăsese doar o fâşiuţă de apă între Yasuziro şi barca oranj.

  Şi Nagosawa era sleit de puteri. Barca aproape că nici nu mai înainta. Yasuziro ajunse lângă ea, frânt de oboseală, se agăţă de pupa, lăsându-se să atârne în apă. N-ar fi urcat, nici dacă l-ar fi atacat din nou rechinul.

  Mai izbuti să răsufle o secundă. Simţind că barca trepida, Fugu lepădă vâslele. Chipul i se schimonosi de turbare şi se năpusti asupra lui Yasuziro, înşfăcându-l cu amândouă mâinile de gât. Dar nu mai avu suficientă forţă pentru a-i zdrobi cartilagiile. Atunci, încercă să-i apuce gâtul cu dinţii. Gata să-şi piardă cunoştinţa, pilotul vârî degetele în ochii lui Nagosawa. Această cumplită figură de karate îi salvă viaţa, Fugu se prăbuşi pe fundul bărcii. Respirând de câteva ori din adâncul pieptului, pentru a se reîmprospăta, Yasuziro simţi că-şi revine. Navigatorul şedea la pupa, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

  Acum, Yasuziro dobândise convingerea fermă că în barcă nu era loc pentru amândoi. Fugu devenise primej-dios, ca un câine turbat. Numai o singură persoană va pleca mai departe…

  Yasuziro scoase Coltul şi ţinti. Fusese nevoit să-şi sprijine mâna lipsită de puteri pe bordul bărcii. Şi, totuşi, îi tremura. Cătarea armei juca asupra capului rotund al navigatorului, întocmai ca asupra unei muşte de pe panoul de trageri sportive. Coborând cătarea armei cu puţin, pilotul îşi impuse voinţa şi apăsă pe trăgaci.

  Nagosawa tresăltă, prăbuşindu-se pe fundul bărcii, şi rămase nemişcat. Trecându-şi peste bord, cu chiu cu vai, trupul neputincios, Yasuziro zăcu vreo câteva minute alături de fostul său navigator. Fugu murise. Glonţul de tip greu, străpungându-i pieptul, îi ieşise prin spate, sfâşiind o bună bucată din costumul de zbor. Sângele navigatorului lipăia pe fundul ambarcaţiei, amestecat cu apă de mare.

  După ce se odihni puţin, Yasuziro împinse cadavrul în valuri şi vâsli mai în lături de acesta. Cu apă din mare curăţă sângele şi-şi spălă mâinile. Nu-şi făcea procese de conştiinţă. Nu-i părea rău decât de-un singur lucru: că-l împuşcase prea târziu pe ticălos.

  Întinzându-se pe fundul bărcii, cât era de lung, privea indiferent, cum, acolo, unde valurile săltau cadavrul lui Nagosawa încins în vesta oranj de salvare, apărură „catargele” triunghiulare ale aripioarelor de rechin.

  Şi apa porni să fiarbă… Peste vreun minut, din Fugu nu mai rămăsese nici urmă şi Yasuziro fu izbăvit de-o vecinătate neplăcută.

  Deşi era singur acum, nu-şi recăpătă liniştea sufle-tească. Firavele fumuri ale unor vase îndepărtate apăreau, uneori, pe albastrul cerului tropical, dar dispăreau imediat, ocolind lateral mica ambarcaţie de cauciuc.

  Mai trecu o zi chinuitoare şi nesfârşit de lungă. Pilotul, simţind o slăbiciune ciudată, înţelese că nu avea s-o mai ducă mult. Din ce în ce mai des cădea în nesimţire, sau visa cu ochii deschişi. Spre seară, venindu-şi în fire, privi în gura largă a Coltului, cugetând dacă nu sosise timpul să termine odată cu suferinţele acestea inutile. Într-o astfel de situaţie, numai moartea putea fi salvarea mult râvnită de la chinurile setei şi ale foamei. Şi totuşi nu dorea să moară. Să mai aştepte, măcar până se va însera ca lumea. De îndată ce soarele va pieri dincolo de orizont – avea să apese pe trăgaci. Hotărârea fusese luată. Iar liniştea îl cuprinse pe Yasuziro. Moartea nu-l mai înspăimânta. Reprezenta izbăvirea de la chinuri a unui organism ce se autodevora. Îşi aduse aminte de stihurile, pe jumătate uitate, ale lui Saigeohoosi: „Aş fi vrut să mor primăvara, Pe vremea schimbării veşmântului-, Într-o seară cu lună plină, Şi, întins, s-adorm sub flori.”

  Acolo, unde se găsea, nu erau nici lună plină, nici flori – doar marea pustie şi valurile ei nepăsătoare.

  Cu o oră înainte de apus, deasupra ambarcaţiei, la mică înălţime, trecu un hidroavion cu patru motoare Kabasaki, într-un zbor de patrulare pe mare. Auzind zgomo-tul motoarelor şi identificând cercurile roşii de pe planuri, Yasuziro, adunându-şi forţele, se ridică încet în genunchi şi începu să facă semne cu fularul lui alb. A fost observat. Hidroavionul viră şi porni să amerizeze.

  În aceeaşi noapte, Yasuziro fu transportat la spitalul militar al marinei din Dabao.

  Capitolul XIII.

  În vreme ce şubreda ambarcaţie de cauciuc, în care se afla muribundul Yasuziro, era zvârlită de valurile Mării Timor şi în răstimpul cât a fost tratat la spitalul militar al marinei, se petrecuse un şir întreg de evenimente. „Akagi”, portavionul lui împreună cu alte nave ale marii unităţi, ieşise din Kendari în Oceanul Indian.

  Odată cu sosirea portavioanelor japoneze în Marea Jawa, sectorul acesta îndepărtat al teatrului de acţiuni militare deveni tot atât de primejdios, pentru navele flotei aliaţilor, ca şi bârlogul unui tigru bengalez în apropierea unei turme de capre domestice.

  Aviaţia ambarcată, susţinând invazia forţelor de desant asupra insulei Jawa, începu vânarea intensivă a navelor aliaţilor. Nimicirea flotei acestora a fost desăvârşită de escadra de crucişătoare a amiralului Takahasi, care, acţionând în cooperare cu portavionul „Riuzyo”, a scufundat, la 28 februarie 1942, crucişătorul englez „Exeter” şi distrugătorul „Encounter”.

  Construit de americani, la începutul secolului, bătrânelul distrugător cu patru coşuri „Pope” era ultima navă de război a aliaţilor din Marea Jawa. Dar şi agonia sa surveni la o oră şi jumătate după dispariţia distrugătorului „Encounter”, În această misiune de zbor, Kyenzi Takasi comisese o greşeală. Intrase cu patrula sa de avioane tropiloare în unghiuri de prezentare a ţintei prea reduse şi, astfel, „Encounter” putu evita toate cele şase torpile lansate.

  Vânatul, ce-ar fi trebuit să-i aparţină, nimeri în geanta de vânătoare a altui avion. Kyenzi îşi dădu seama că era vinovat pentru eroarea săvârşită, iar asta îl înfurie şi mai mult. Coborând din avion, fu cât pe ce să se izbească de-un marinar mai tânăr. Acesta traversa în fugă puntea. Ferindu-se brusc de ofiţer, trecu în goană pe lângă el, fără să-l salute.

  — Hei, javră! Strigă căpitan-locotenentul.

  Marinarul, speriat, încremeni. Buzele îi tremurau.

  — Scoate-ţi ochelarii, vită! Am să te învăţ eu să-i observi pe ofiţeri!

  Kyenzi îl plesni de trei ori peste obraji, iar apoi îl trânti la pământ dintr-un pumn.

  — Ce s-au mai obrăznicit şi ticăloşii ăştia de boboci! Urlă Kyenzi. Peste puţină vreme, ţărănoii, ca de-alde el, or să-i calce în picioare pe ofiţeri! Trei zile, la arest, cu dobitocul!

  Kyenzi se îndreptă spre sala de duşuri, simţind că-şi recăpătase buna dispoziţie, după această criză de isterie.

  Însă nu apucase să vadă privirea plină de indignare cu care se uitase la el un mecanic în vârstă, cu chip obosit de ţăran. Când pilotul se îndepărtă, mecanicul se apropie de marinarul bătut şi-l ajută să se ridice pe picioare.

  Detunăturile războiului se aflau departe de salonul, alb ca zăpada, în care Yasuziro era la tratament şi acumula puteri. Ecourile evenimentelor ajungeau cu mare întârziere în lumea, pe jumătate adormită, unde se găsea pilotul.

  La începutul lui martie, purcese să se ridice din pat şi să privească surorile medicale cu un interes crescând. Legătura cu una din ele ameninţă să se transforme în roman. Dar pe la mijlocul lui martie, Yasuziro află că „Akagi” sosise la Staring. Şi puse punct. Apoi se grăbi să părăsească spitalul, pentru a ajunge la bordul portavionului. Comisia medicală îl declarase apt pentru serviciul în aviaţia maritimă. Bucuros, Yasuziro îşi începu numaidecât pregătirile de drum, fără să mai aştepte primirea actelor.

  Acum, aici, nu-l mai putea reţine nimic, nici măcar pentru un minut. Nici chiar sentimentul neconsumat complet faţă de gingaşa Mariko, care-i salvase viaţa din ghearele tenace ale distrofiei. Luându-şi rămas bun şi plecându-se în faţa fetei, care nu era în stare să-şi reţină lacrimile, Yasuziro simţi o oarecare greutate pe inimă. Era un simţământ asemănător cu cel pe care-l încercase despărţindu-se de Tiyeko.

  Da, în educaţia de samurai a lui Yasuziro, era evident că fusese admisă o lacună! Dovedea absenţa imunităţii faţă de farmecele sexului frumos. În această privinţă, nu semăna ostaşilor kagosima, care, plini de bărbăţie, îşi întorceau spatele la văzul femeilor despuiate.

  După două zile de legănare istovitoare pe un vas de transport, pilotul sosi la Staring. Nimeni nu-l aştepta la bordul portavionului „Akagi”, dar l-au primit aşa cum ar fi fost întâmpinat un înviat din morţi.

  Cabina pe care o locuise era ocupată de un locotenent, intrat în grupa de aviaţie după amerizarea forţată a lui Yasuziro, şi toate lucrurile fuseseră trimise părinţilor, împreună cu o înştiinţare referitoare la pieirea sa.

  Morimoto, între timp avansat căpitan de rangul trei, când îl văzu pe Yasuziro, nu-şi putu stăpâni emoţia. Pe chipul lui, de obicei impasibil, străluceau uimirea şi bucuria.

  — Yasuziro-san, dumneata eşti?! Pur şi simplu, nu-mi pot crede celor patru simţuri ale mele!

  — După cum vedeţi, syensei, eu sunt, se plecă, respectuos, Yasuziro. Zeii au binevoit să-mi ocrotească viaţa.

  — Mult timp, te-am considerat mort, până ce n-am primit, destul de recent, înştiinţarea de la spital. Iar eu, numaidecât, le-am dăruit o bucurie părinţilor tăi, comunicându-le vestea.

  — Mulţumesc, syensei.

  — Dar cu ceilalţi, ce s-a-ntâmplat? Se interesă Morimoto.

  — Au pierit, răspunse laconic Yasuziro, fără să mai intre în amănunte.

  O clipă, Morimoto căzu pe gânduri şi-apoi trecu la prietenescul „tu”.

  — Acum, Tora, tu ai să locuieşti lângă mine, în cabina învecinată. Deocamdată, n-avem un avion pentru tine. Ai să te odihneşti niţel, după tratament, ai să te întăreşti, iar apoi o să găsim noi ceva.

  — Unde-i Kyenzi Takasi? Întrebă Yasuziro, temându-se să nu audă vreo veste proastă.

  — Peste aproximativ patruzeci de minute trebuie să se-ntoarcă din misiune, îi răspunse Morimoto, uitându-se la cronometrul de aur pe care îl achiziţionase în timpul ultimei permisii.

  După câteva zile, pilotul intră în ritmul obişnuit de viaţă. Acum, uneori, i se părea că accidentul din Marea Timor fusese doar un vis dezgustător.

  Completându-şi rezervele de carburant şi muniţii, la sfârşitul lui martie, marea unitate de portavioane ieşi din nou în larg. De data aceasta, se îndreptă spre coastele Ceylonului.

  Yasuziro şi alţi piloţi, care nu aveau aparate, priveau cu invidie la echipajele ce se întorceau din misiunile de luptă. Nerăcoriţi încă de pe urma încordării, aviatorii îşi împărtăşeau cu însufleţire impresiile.

  Operaţiunea se încheiase cu succes. Colombo şi Trincomalee, care fuseseră obiectivul atacurilor aviaţiei ambarcate şi al bombardamentelor executate de pe vasele de linie, erau învăluite de fumul dens al incendiilor. Navele aliate, rămase intacte, după ce-au părăsit cheiurile distruse şi arse, şi-au găsit un refugiu în porturile Madagascarului. În clipa de faţă, flota japoneză domina o mare parte a emisferei sudice, scăldată de apele Oceanelor Pacific şi Indian. Japonezii avuseseră un noroc neobişnuit: sângerosul zeu al războiului, Hatiman, şi zeiţa soarelui, Amaterasu, îi ocrotiseră.

  Marea unitate de portavioane a amiralului Chuichi Nagumo, navigând de la Pearl Harbor şi până la Trincomalee, scufundase şi scosese din luptă patru crucişătoare, opt distrugătoare; trimisese la fund zeci de vase comerciale şi auxiliare; nimicise sute de avioane; năruise şi incendiase o mulţime de docuri, hangare şi dane. Anglo-saxonii au avut de suferit mari pierderi. Cucerind un teritoriu imens, cu o populaţie de o sută cincizeci de milioane de oameni, Japonia pierduse doar vreo cincisprezece mii de ostaşi, adică un număr de militari activi ce-ar fi fost suficient pentru completarea unei divizii de infanterie. Nu pierise nici o navă din marea unitate de portavioane japoneze. Aceasta apărea în locurile cele mai neaşteptate şi luneca miraculos de sub lovituri. Existau destule motive ca minţile belicoase să se îmbete de pe urma succeselor!

  Ca rezultat al biruinţelor permanente, starea morală a marinarilor se ameliorase, iar râsul şi veselia domneau în salonul ofiţerilor, unde piloţii, aşteptându-şi rândul la decolare, se distrau cu diverse jocuri.

  Ocuparea Filipinelor, Indoneziei şi Malaysiei a livrat imperiului petrol, cauciuc şi alte materii prime strategice, fără de care nu se putea purta un război prelungit.

  Lui Yasuziro, viitorul i se profila în toate culorile curcubeului. Victoria finala era aproape. Şi, atunci, va începe să trăiască o viaţă minunată, împreună cu ferme-cătoarea lui Tiyeko.

  În sfârşit, venise şi timpul când se crease posibilitatea unei perioade de odihnă pentru marinarii marii unităţi de portavioane şi, totodată, a unor reparaţii la maşinile uzate ale navelor. Conform ordinului amiralului Yamamoto, portavioanele navigau spre coastele metropolei.

  Pe măsură ce se apropiau de Japonia, o nerăbdare din ce în ce mai mare îi cuprindea pe ostaşii rupţi de părinţi de la începutul războiului. Chiar şi samuraii cei mai fanatici începură să vorbească despre neveste şi gheişele din micuţele ceainării, în loc de zboruri şi lupte.

  Yasuziro număra zilele şi minutele care-i mai rămăseseră până la întâlnirea cu părinţii şi cu Tiyeko, sosiţi anume pentru asta la Yokohama. Marea unitate de portavioane naviga cu o viteză de douăzeci de noduri, fără a mai intra în nici un fel de porturi. Totuşi, Yasuziro ar fi vrut să dea pinteni timpului, pentru a goni în galop peste zilele rămase până la sosire.

  În apele Mării Chinei de Sud avu loc un eveniment neprevăzut, care a reţinut portavioanele două ceasuri bune. Un distrugător de patrulare, trimis înaintea marii unităţi de şoc, nimerise peste o goeletă jefuită, „Asahi-Maru”. Echipajul acesteia fusese sălbatic hăcuit. Iar actul criminal se comisese cu un sfert de ceas înainte de apropierea distrugătorului. Catargele vasului pirat, care căuta să scape prin fugă, încă nu reuşiseră să se ascundă dincolo de orizont. Comandantul distrugătorului transmise prin radio amiralului Nagumo cele întâmplate.

  Răspunsul acestuia fu laconic: „Ordon capturarea criminalilor!” (Concomitent cu îndeplinirea misiunilor de luptă, vaselor VMS- le revenea şi obligaţia de a proteja navigaţia pe căile maritime controlate de Japonia). Vasul pirat, deşi dispunea de o bună viteză, nu reuşi să dispară în strâmtorile şi golfurile întortocheate ale arhipelagului Filipinelor. Distrugătorul se dovedi a fi un adversar redutabil. Înainta ca vântul, acoperit de spuma valurilor albe, dezvoltând o viteză de treizeci şi cinci de noduri. Echipajul vasului pirat urmărea înfricoşat apropierea navei de război. Avea impresia că distrugătorul creşte fulgerător. Se distingeau clar şi gurile tunurilor aţintite asupra goeletei. O lovitură de avertizare, din turela de la prora distrugătorului, nu determină şleahta piratului Vong Kung Kit, de la Hong Kong, să se oprească. Ştia ce-o aşteaptă dacă nimerea în mâinile japonezilor. Bandiţii se descurcau „voiniceşte” cu joncile lipsite de apărare de pe fluviul Ianţzî şi în apele de coastă, dar, de data aceasta deveniră chiar ei nişte jivine hăituite.

  Distrugătorul, după ce se apropie suficient, reduse viteza şi porni numaidecât să ciuruie cu rafale de mitralieră suprastructurile de punte. Agăţându-se cu căngile de bordul vasului pirat, un grup de abordaj, compus din marinari înarmaţi, debarcă pe puntea acestuia. Peste câteva minute, totul se termină. Din echipajul de douăzeci şi opt de oameni, şaptesprezece au fost capturaţi vii. Distrugătorul luă la remorcă vasul fără nume şi se îndreptă în întânipinarea portavioanelor.

  „Akagi” şi „Kagi” se opriră din marş. Distrugătorul cu vasul pirat la remorcă staţionă între ele.

  Amiralul Nagumo decise să ofere un moment distractiv efectivului portavioanelor, invitându-l la spectacolul, plin de cruzime, al executării piraţilor. Considera că uciderea în public a bandiţilor mării va fi o excelentă metodă de educaţie, pentru călirea fermităţii spirituale a subordonaţilor săi.

  Aproape patru mii de oameni din echipajele portavioanelor „Akagi” şi „Kaga” – cei mai mulţi dintre ei îşi petreceau majoritatea, timpului la posturile de luptă din măruntaiele navelor – ieşiră buluc pe punţile de zbor. Ofi-ţerii purtau în mâini binocluri Zeiss. Amiralul Nagumo, aşezându-se comod într-un fotoliu pe puntea de comandă a portavionului, făcu un semn cu batista.

  Toate privirile erau aţintite asupra neînsemnatului grup de oameni, care, cu cătuşe la mâini, se afla pe puntea vasului pirat. Mulţi dintre ei, pansaţi la iuţeală cu otrepe abia se ţineau pe picioare.

  Patru scrimeri amatori, din echipajul distrugătorului ce capturase goeleta piraţilor, se oferiseră voluntari pentru aducerea la îndeplinire a condamnării la moarte.

  Scoţând, unul câte unul, piraţii docili din grămada celor încremeniţi de groaza dinaintea morţii, îi decapitară dintr-o singură lovitură de sabie.

  Peste zece minute, execuţia se termină. Marinarii din escortă şi voluntarii părăsiră goeleta. Pe puntea scăldată de sânge a acesteia, zăceau grămadă şaptesprezece trupuri descăpăţânate. Când „Akagi” porni mai departe, vasul bandiţilor, bombardat de distrugătoare, se cufundă pe jumătate în mare.

  Yasuziro avusese prilejul să vadă o mulţime de morţi. Însă acestea, privite cel mai adesea de la distanţă, în toiul luptei, nu i se păruseră atât de respingătoare, de odioase. Îşi scoase o ţigară, cu degetele tremurânde, şi porni să fumeze.

  — Kyenzi-san, eşti un scrimer bun. Spune-mi însă ai fi în stare să tai capetele unor oameni, chiar şi ticăloşi, ca piraţii ăştia, cu-aceeaşi îndemânare cu care au făcut-o băieţii de pe distrugător?

  — De ce nu? Răspunse Kyenzi Takasi întrebării lui Yasuziro cu o altă întrebare.

  În pupilele mărite ale pilotului ardeau văpăi de fiară. Nările nasului turtit îi palpitau. Întreaga sa fiinţă arăta electrizată şi surescitată. Era pentru prima oară când Yasuziro îl vedea într-o asemenea stare.

  Şi, tot pentru prima oară prietenul său îi deveni dezagreabil.

  Capitolul XIV.

  La mijlocul lui aprilie 1942, marea unitate de portavioane a amiralului Nagumo sosi în apele metropolei.

  Ţara Soarelui Răsare îşi cinstea luptătorii. Se înapoiaseră în patrie încununaţi de glorie, cumpliţi şi invincibili. Datorită lor, imperiul dobândise posibilitatea cuceririi unor imense teritorii în emisfera sudică. Băgaseră groaza în duşmani, prin necruţătoarele lor atacuri aviatice. Iar comandantul lor, amiralul Chuichi Nagumo, căpătase în Japonia o atare glorie, în faţa căreia ar fi pălit şi laurii lui Genghis-Han, „zguduitorul lumii”.

  Şi iată că, în această perioadă de culminaţie a puterii Japoniei, când trupele aliaţilor fuseseră alungate la multe mii de mile de graniţele ei, când se crease impresia că metropola este invulnerabilă şi se află în deplină securitate, la 18 aprilie 1942, asupra oraşelor Tokyo şi Yokohama porniră, să curgă bombele americane.

  Atacul bombardierelor americane avusese mai curând un caracter demonstrativ şi pricinuise pagube nu atât materiale, cât morale. Multor japonezi le fusese dat să vadă, pentru întâia oară, chipul războiului cu jalnica sa înfăţi-şare. Iar unii au înţeles că războiul nu-i câtuşi de puţin o paradă a victoriei, după cum îl prezenta presa oficială.

  Yasuziro sosise la Tokyo chiar în ajunul atacului ame-rican. Auzise cu urechile lui comentariul rostit, la postul de radio al capitalei, de populara crainică Yoko Okamoto, care vorbise îndelung despre inaccesibilitatea cerului japonez pentru aviaţia inamicului.

  Milioane de japonezi o credeau, încântaţi. De fapt, e şi foarte plăcut să-i baţi pe alţii, iar tu să rămâi invulnerabil.

  Însă, în ziua următoare, bubuitul bombelor ce curgeau din înaltul cerului, de dincolo de nori, înspăimântă capitala.

  Nişte avioane, venite de nu se ştie unde, treziseră primele îndoieli în sufletul lui Yasuziro: „Oare se mai poate crede în propaganda japoneză, după toate cele întâmplate? Nu se minte şi-n alte declaraţii, mai grave?”

  Îndoielile şi dezamăgirea se strecuraseră nu numai în conştiinţa lui Yasuziro Hattori. Când îşi exprimase nedumerirea, în privinţa bombardamentului american, dar şi a declaraţiilor postului de radio japonez, care îl precedaseră, căpitan-locotenentul auzise de la Morimoto următoarele:

  — Yasuziro-san, doar eşti un om inteligent. De când, mă rog, a devenit o femeie oracolul naţiunii japoneze? Şi ce-i în stare să priceapă gheişa asta de la radio, care n-a fost niciodată dincolo de nori, care habar n-are de posibilităţile aviaţiei? Nu-i mult de când am zburat deasupra Hawaiiului. Atunci, de ce n-ar putea şi americanii să efectueze un raid asupra oraşului Tokyo? Tu, Tora, te-ai obişnuit să vezi pârjoluri doar în oraşe şi porturi străine. Mai mult, amândoi am acţionat ca incendiatori în cadrul acestor operaţii. Iar acum, ne-a fost dat să vedem cum ard cartierele capitalei japoneze, am privit la victimele bombardamentului, nişte localnici japonezi, care n-au nimic de-a face cu războiul. Şi-asta ne-a îngrozit, obligându-ne să cădem pe gânduri. Mie mi-i teamă că ăsta-i doar începutul, şi-n curând va trebui să ne obişnuim cu-asemenea privelişti… Morimoto se opri la jumătatea spuselor sale, de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva. Un minut numai! Cu-o agilitate neobişnuită, pentru trupul său cam greoi, Morimoto se ridică în picioare şi dispăru dincolo de paravan.

  Pese câteva clipe, înaintea lui Yasuziro se ivi o măsuţă lăcuită, cu picioruşe scurte.

  Printre borcanele desfăcute, cu crabi conservaţi şi ton, strălucea eticheta unei sticle cu saké, de dinainte de război.

  — De unde aveţi toate astea, syensei? Se miră Yasu-ziro, încântat de o asemenea trataţie. Din magazinele japoneze au dispărut de mult asemenea bunătăţi.

  Însă Morimoto, zâmbind enigmatic, nu-i răspunse la întrebare, şi începu să vorbească despre altceva. Ar fi vrut să-şi încheie discuţia pe care o întrerupsese.

  — Ştii însă de ce te-a impresionat atacul de astăzi? Noi amândoi, Yasuziro-san, până acum doar apăsam pe butoanele de lansare a torpilelor şi pe trăgaciurile mitralierelor, şi nu vedeam sângele, nămolul, pe cei ucişi sau răniţi. Dar astăzi, am avut ocazia să fim pe pământ, în rol de spectatori, şi-am urmărit priveliştea atacului american şi consecinţele sale. Şi nu-i unul şi-acelaşi lucru…

  Morimoto îşi freca puternic obrajii cu palmele, de parcă ar fi încercat să-şi alunge vedeniile ce-i stăteau în faţa ochilor. Apoi se lăsă la măsuţă.

  — În ultimul timp, mă bântuie din ce în ce mai des nişte gânduri, care, poate, tinere prieten, ţie ţi se vor părea ciudate, auzindu-le din gura unui samurai. Morimoto turnă sakéul în pahare. Kampai! Să ne ocolească bolile!

  Yasuziro bău şi gustă o bucăţică de ton, preparat cu rizom de ghimber.

  — Ascultă, Tora, continuă Morimoto, nu te-ai întrebat de ce-i omorâm pe albi, pe negri, ba chiar şi pe cei la fel de galbeni ca şi noi? Ce rău ne-au făcut locuitorii Australiei sau ai Ceylonului, pe care i-am îngropat sub bombele noastre explozive?

  — Syensei, sunt duşmanii imperiului!

  — Aş înţelege asta, dacă în faţa mea s-ar afla soldaţii inamicului. Dar, când sub lacătele de acroşare a bombelor se află femei şi copii? Ai văzut, astăzi, în braţele maică-sii, băieţaşul acela ucis?

  Yasuziro nu spuse nimic. Şi lui îi rămăsese în memorie femeia în chimono, care bocea, pătată de sângele copilului ei, aşezată pe pământul din faţa intrării în parcul Uyeno.

  Morimoto, înroşit de prea multele pahare băute, lovea cu cuvintele sale cele mai sensibile locuri:

  — Şi nu te-ai gândit, Yasuziro, că, în orice moment, şi trupul tău tânăr şi vânjos se poate transforma într-un hoit împuţit sau să devină un ciot diform?

  Yasuziro era buimăcit de cele auzite. Niciodată, încă, nu-şi examinase, dintr-un asemenea unghi de vedere, viaţa, serviciul şi idealurile sale. Dacă ar fi auzit spusele acestea din partea unui străin oarecare, ar fi zis că-i un comunist, un subminator al temeliilor imperiului, un corupător al conştiinţei credincioşilor supuşi. Dar toate astea le auzise de la syensei, învăţătorul său cu cea mai mare autoritate, căpitan de rangul trei, pe care însuşi mikadoul îl distinsese cu cea mai înaltă decoraţie aviatică – ordinul „Uliul de aur”.

  Avea toate motivele să-şi simtă capul ameţit! Însă Morimoto nu isprăvise încă. Privind pe fereastra hotelului la copacii din parcul Uyeno, mutilaţi de exploziile bombelor, grăi:

  — Războiul nu se va sfârşi atât de curând. Acum, imperiul seamănă cu un şarpe boa, care a înfulecat o pradă prea mare. E somnolent şi imobil, deoarece şi-a pierdut forţele în vreme ce a vânat. E nevoie de timp, pentru a-şi mistui vânatul şi pentru a-şi reface puterile. Nu ştiu dacă. Inamicii ne vor da acest răgaz. Atacul yankeilor poate fi un semn rău prevestitor.

  Cu prilejul primei incursiuni asupra Japoniei, la posturile de radio americane vorbise preşedintele Roosevelt, care a declarat că atacul cu bombe asupra oraşelor Tokyo şi Yokohama fusese executat de bombardiere decolate de la baza aeriană Shangri-La. Agenţii japonezi din serviciile de informaţii examinară, apelând la cele mai pu-ternice lupe, toate hărţile de stat-major ale ţărilor învecinate imperiului, străduindu-se zadarnic să identifice enigmatica bază aeriană. În realitate, „Shangri-La”, denumirea codificată a acestei operaţiuni aeriene, era împrumutată din romanul „Orizont pierdut”, al lui Hilton. Ofiţerul de stat-major, din cele mai înalte sfere, care o propusese, nu fusese lipsit de sentimentalism.

  Îndepărtata mănăstire budistă Shangri-La se afla pierdută undeva, printre vârfurile de dincolo de nori ale Himalaiei. Pe aceste mitice meleaguri trăia o chinezoaică, pentru care fuga nestăvilită a timpului se oprise, iar ea rămăsese veşnic tânără şi frumoasă…

  Denumirea romanticei legende cifrase o operaţiune, în decursul căreia aveau să piară peste o mie de oameni, precum şi şaisprezece bombardiere Mitchell, care nu s-au mai înapoiat la bazele lor.

  Amiralul Yamamoto era ferm convins că bombardierele B-25 Mitchell nu putuseră decola decât de pe aerodromul unei baze aeriene terestre. Excludea categoric portavioanele. Totodată, mai era convins şi de faptul că aparatele veniseră în zbor de pe insula Midway, petecul de uscat cel mai apropiat de Japonia, situat în partea centrală a Oceanului Pacific.

  După bombardarea oraşului Tokyo, amiralul întreprinse o vizită la palatul imperial, ca să ceară scuze, pen-tru că se admisese pângărirea cerului capitalei.

  — Aşa ceva nu se va mai repeta, îl asigură el pe mikado. Peste puţin timp, vom cuceri atolul Midway şi-i vom priva pe americani de posibilitatea de a-şi mai lua de-acolo zborul. În vederea acestei operaţiuni, Marele Stat Major al Trupelor de Uscat mi-a repartizat un regiment.

  Hirohito a rămas uimit de generozitatea infanteriştilor, dar n-a lăsat să se vadă că ştia despre dezbinările şi duşmănia, care deveniseră acute, dintre „Kaigunsyo” şi Marele Stat Major al Trupelor de Uscat.

  — Urez succes glorioasei noastre flote, spuse el, declarând astfel audienţa încheiată.

  Yamamoto, plecându-se adânc, porni de-a-ndărătelea spre uşă, neîndrăznind să privească în ochii urmaşului zeiţei Amaterasu…

  Planul operaţiunii „Shangri-La” se născuse în ianuarie 1942. Amiralul King şi locţiitorul său cu problemele operative studiaseră la amănunt posibilitatea unei lovituri asupra inimii imperiului japonez.

  Submarinele, care navigau în marşuri de recunoaştere spre coastele Japoniei, constataseră că ţărmurile imperiului erau păzite numai de vase de siguranţă cu acţiune costieră. Şi, cu toate că forţele de apărare ale Japoniei erau aproape necunoscute, decizia cu privire la executarea unui atac al aviaţiei ambarcate a fost luată şi aprobată de preşedinte.

  La 2 aprilie 1942, din golful Cornul de Aur a ieşit portavionul „Hornet”, însoţit de crucişătoarele „Vincennes” şi „Nashville” şi de trei distrugătoare. Când frumosul „Frisco”, alb ca zăpada, rămase la pupa, distrugătoarele s-au avântat, spintecând apa, să-şi ocupe locurile în dispozitivul de marş. În urma navelor de luptă, fără să se lase depăşit, gonea tancul petrolier al escadrilei, „Cimarron”. Gruparea ţinea capul spre partea centrală a Oceanului Pacific. La bordul portavionului „Hornet”, aflat în misiune ultrasecretă, se găseau 16 bombardiere de uscat B-25 Mitchell – grupul aeronautic al locotenent-colonelului Doolittle.

  Pe când se pregătea operaţiunea „Shangri-La”, se constatase că bombardierele de punte de tipul GrummanAvenger au o prea redusă capacitate de luptă şi de zbor la mare distanţă.

  A trebuit să se renunţe la aceste avioane speciale, să fie selecţionat un grup, al celor mai buni piloţi-voluntari, care să fie instruit pentru executarea de decolări şi apuntări pe portavioane.

  Toate aceste pregătiri se efectuaseră în cel mai mare secret. Amănuntele misiunii de luptă au fost aflate de echipaje, de la Doolittle, abia după ieşirea în mare.

  La 13 aprilie, gruparea portavionului „Hornet” s-a întâlnit, în apropierea atolului Midway, cu gruparea portavionului „Enterprise”. Reunindu-se, au format cea de-a 16-a mare unitate operativă, sub comanda viceamiralului Hullthy. În afară de „Enterprise”, în marea unitate operativă au mai fost incluse crucişătoarele „Northampton”, „Salt Lake City” şi încă patru distrugătoare. De la Midway, marea unitate operativă rapidă s-a îndreptat spre coastele Japoniei, păstrând toate măsurile de disimulare şi pre-cauţie.

  Americanii nu posedau suficiente portavioane pentru a-şi răzbuna înfrângerea de la Pearl Harbor. Bineînţeles, era foarte posibil ca, în toată Japonia, nici să nu existe o ţintă ca aceea găsită de aviatorii japonezi în golful Pearl Harbor.

  Neuitând aceasta, comandamentul flotei S. U. A. Îşi propusese o sarcină mai simplă. Era necesar să se demonstreze, şi cât mai urgent, contribuabililor americani, obosiţi de atâtea înfrângeri, că dolarii storşi de la ei începeau să aducă dividende. Atare necesitate, apăruse, mai cu seamă, după zdrobirea armatei din Filipine a generalului Douglas MacArthur. Ghinionistul comandant reuşise să evite trista soartă a trupelor sale. Abandonându-şi subordonaţii, într-o situaţie fără ieşire, plecase, în secret, din Batan, cu o vedetă torpiloare, iar apoi se transbordase pe un avion, care l-a transportat în Australia. De atunci îi rămăsese porecla ruşinoasă de „Evadatul de la Batan”, pe care n-au reuşit s-o spele nici victoriile ulterioare, obţinute sub comanda lui.

  Acum, la patru luni după tragedia de la Pearl Harbor, într-o direcţie inversă – de la răsărit la apus – portavioanele americane se furişau spre coastele Japoniei. Radarurile navelor tatonau neîncetat marea şi cerul pustiu. Aparent imperturbabil, Hullthy era cuprins de un puternic zbucium interior. De la începerea războiului, navele americane de suprafaţă nu se deplasaseră niciodată, încă, atât de departe spre apus. Viceamiralul aproape că nu mai părăsea postul de comandă de pe „Enterprise”. Iar încordarea nervoasă n-a rămas fără urmări. Peste puţin timp, i se agravă eczema sa neurogenă. Comandantul celei de-a 16-a mari grupări operative, strângând din dinţi, îşi zgâria cu unghiile pielea cuprinsă de mâncărimi, stăpânindu-şi cu greu blestemele şi ocările la adresa celor sfinte ce-i stăteau pe limbă. Iar asta, nu din cauză că lui Hullthy i-ar fi fost o frică nespusă de pedeapsa dumnezeiască, ci fiindcă n-ar fi vrut, totuşi, să-l mânie pe Cel de Sus, să intre în conflict cu el, tocmai în ajunul perfectării unei incursiuni de-o atare responsabilitate.

  În decurs de trei zile şi trei nopţi, oceanul a fost pustiu. Pe măsură ce se apropiau de coastele Japoniei, au pornit să apară tot mai des vase de pescuit. Din timp, mai înainte de a se apropia marea unitate operativă, acestea erau scufundate de avioanele torpiloare de punte, care se înălţau de pe „Enterprise”. Spre sfârşitul zilei de 17 aprilie, marea unitate operativă de portavioane a ajuns la un punct situat la 700 de mile mai la est de Tokyo. Până în momentul acesta, totul decursese conform planurilor stabilite, apoi însă, evenimentele au căpătat o asemenea întorsătură, încât întreaga operaţiune „Shangri-La” fu pusă sub semnul întrebării.

  Vremea începu să se strice. Oceanul porni să şfichiuie cu valuri de furtună, balansând portavioanele. Cerul se acoperi de nori. Vântul şuiera şi vâjâia printre ancorele antenelor, îndesând trâmbele fumului aruncat de coşuri peste crestele spumegânde ale valurilor.

  Hullthy, neliniştit, îl chemă la raport pe şeful servi-ciului meteorologic. Acesta se prezentă la turnul de comandă de pe „Enterprise” cu ruloul hărţilor sinoptice, cu derivele, cu tabelele cuprinzând date referitoare la sondarea atmosferei. Întinzându-şi întregul inventar, trecu la raport.

  Viceamiralul privi neliniştit harta meteo, unde haşururile albastre ale ciclonului se ridicau în calea înaintării grupării de portavioane. Prognoza, elaborată de sinopticieni, anunţa înrăutăţirea în continuare a vremii.

  — N-aţi comis cumva vreo eroare? Îl întrebă Hullthy pe sinopticianul principal, uitându-se la el ca la un duşman înverşunat. Vremea îi încurca toate cărţile jocului. Hula puternică a oceanului determina înclinarea punţilor de zbor ale portavioanelor, ceea ce ar fi putut împiedica decolarea bombardierelor lui Doolittle. Pe înnoptate, când fusese planificată decolarea, furtuna trebuia să atingă momentul culminant. Însă activitatea pe portavioane este posibilă numai în cazul unei agitaţii a mării de până la cinci grade.

  Un eveniment, şi mai neplăcut, se dovedi a fi întâlnirea marii unităţi americane cu un vas de pază japonez. Depistându-l brusc, la mică distanţă, crucişătorul „Nashville” deschise focul artileriei sale de mare calibru. Între descoperirea vasului şi scufundarea lui n-au trecut decât câteva minute, cronometrat. Dar şi în răstimpul acesta, destul de scurt, vasul avusese posibilitatea să transmită poziţia escadrei americane.

  Amiralul Hullthy, neposedând nici un fel de informaţii despre inamic, nu-şi putea risca, şi mai mult, gruparea de portavioane. Dacă poziţia lor era descoperită, ar fi trebuit să facă drumul înapoi. Astfel sunau indicaţiile Washingtonului, extrem de stricte. Dar Hullthy era un încăpăţânat. Nu degeaba, mai mult de jumătate din viaţa lui, purtase porecla de Hullthy-Bivolul. Se obişnuise ca, întotdeauna, să meargă drept la ţintă. Aşa că, şi acum, decise executarea operaţiunii „Shangri-La”, cu orice preţ. Şi Hullthy îi ordonă lui Doolittle să decoleze, dar nu de la o distanţă de patru sute de mile, cum era prevăzut în plan, ci de la şase sute de mile de Tokyo.

  — Haideţi, băieţi! Îşi chemă Doolittle piloţii.

  Pe-o vreme atât de păcătoasă, nici nu-i venea să vorbească. Aşa că se dispensă de alaiuri pompoase şi discursuri de drum bun.

  Echipajele, având nişte mine de condamnaţi la moarte, îşi ocupară locurile în carlingi. Şansele lor, pentru un rezultat fericit al misiunii, erau minime. De lucrul acesta, oricare din ei îşi dădea seama. Dar ceea ce trebuiau să îndeplinească era mai important decât vieţile lor.

  Motoarele Wright-Cyclone-, puse în funcţiune, înce-pură să urle. Aparatul lui Doolittle, încărcat la limita maximă, se desprinse de pe puntea instabilă şi zbură primul. În urma lui, decolară cu bine şi restul de cinsprezece avioane. Vântul, dezlănţuit de furtună, uşura decolarea avioanelor supraîncărcate, însă, suflând aproape frontal, crea un consum suplimentar de carburant. Adunându-se, după decolare, într-o formaţie compactă, bombardierele luară direcţia spre Tokyo. Erau orele opt dimineaţa. Patru ceasuri, care nu se mai terminau, înaintară avioanele pe ruta de zbor, fără să vadă nimic sub ele, decât valurile clocotinde ale oceanului. Timp de patru ore, avioanele fură azvârlite de pe-o aripă pe alta, de rafalele uraganului. În sfârşit, către ora doisprezece, le-au apărut în faţă contururile estompate ale uscatului şi principalul punct de reper – conul vulcanului Fuji Yama.

  La 12.15, din compartimentele cu bombe ale avioanelor B-25 au fost largate serii de bombe pe care se aflau inscripţii insultătoare la adresa primului ministru Tojo. Acestea se prăvăleau asupra fabricilor de tunuri, a uzinelor de gaze, asupra centralelor electrice şi peste casele oamenilor, deasupra înmiresmatului parc Uyeno, plin de vişini în floare. Privind prin tubul lunetei, navigatoriibombardieri căutau, în special, să nu-şi plaseze bombele explozive peste cartierul unde se găsea palatul imperial. Fusese interzisă, la modul cel mai strict, bombardarea reşedinţei mikadoului. O parte din bombe au fost aruncate în porturile Nagoya şi Kobe. La Yokohama, Mitchellurile şi-au revărsat întreaga încărcătură de bombe asupra imensei carcase a unei nave în construcţie, care se găsea pe cală. Încă nu era clar ce reprezenta – cuirasat sau portavion. Apărarea antiaeriană japoneză reacţionă minim. Avioanele de vânătoare fură ridicate în aer cu mare întârziere. Pesemne, japonezii încă nu posedau în dotare instalaţii radar. Niciunul din cele treizeci de aparate de vânătoare înălţate în aer nu s-a putut lăuda cu vreo vic-torie. Nici un B-25 n-a fost doborât deasupra Japoniei.

  În schimb, după executarea misiunii, când avioanele americane se îndreptau spre aerodromul chinez de la Ciucijou, carburantul se apropie de sfârşit. După ce-l terminară, bombardierele porniră să cadă cu rezervoarele goale. Unul s-a prăbuşit în mare, aproape de coasta chineză, altul a luat-o spre graniţa Uniunii Sovietice, şi a aterizat lângă Vladivostok, iar echipajul celui de-al treilea s-a lansat cu paraşutele, în apropiere de Hangchow, a fost luat prizonier, iar apoi împuşcat de japonezi. Celelalte aparate au aterizat pe teritoriul ocupat de trupele lui Cian Kai-Şi. Câţiva aviatori au pierit cu ocazia aterizărilor forţate din afara aerodromurilor. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre piloţi, în frunte cu Doolittle, au rămas în viaţă. Eficacitatea acestui raid nu suporta nici o comparaţie cu propriile pagube materiale rezultate din executarea lui. Dar reclama făcută de propaganda S. U. A., referindu-se la atacurile asupra oraşului Tokyo, insulelor Marshall şi Wake, a mai ridicat niţel moralul americanilor, care, încă de la începerea războiului, suferiseră nenumărate ofense şi necazuri. Activitatea maşinii militare japoneze nu a resimţit, însă, efectele incursiunii aeriene americane. Ea îşi continuă înaintarea spre părţile sudvestice ale Oceanului Pacific.

  Capitolul XV.

  Sfârşitul lunii mai, 1942. Aerul cald era saturat de umiditate. Soarele, strălucind pe cerul alburiu şi acoperit de-o pâclă jilavă, părea că intenţionează topirea carcaselor de oţel ale vaselor ce navigau în linie de şir. Apa biciuindă a duşurilor spăla transpiraţia, dar nu aducea nici o împrospătare. Temperatura mării se ridica la aproape treizeci de grade Celsius.

  Marea unitate de portavioane japoneze naviga în zona curentului Kuro Şivo.

  Răcorindu-se cu evantaiul. Yasuziro urcă agale pe punte şi se adăposti la umbra unei prelate din foaie de cort. Acesta era locul cel mai răcoros de pe vas, în afara frigiderelor în care se păstrau alimentele uşor alterabile. Portavionul menţinea o viteză de cincisprezece noduri, în nici un caz mai redusă. Curentul stârnit de viteza marşului răcorea plăcut faţa şi ceafa scăldate de năduşeală. Yasuziro îşi aprinse o ţigară şi privi în jur. Printre sclipirile soarelui, reflectat de apă, legănate uşor de freamătul valurilor, înaintau „Kaga”, „Soryu” şi „Hiryu”. La această campanie nu participau vechii tovarăşi – portavioanele „Shokaku” şi „Zukaku”. Acum se aflau departe, în sud, în apele Mării de Corali. Dealtfel, nici nu era nevoie de ajutorul lor.

  Uriaşa flotă japoneză – 100 de fanioane – de sub comanda amiralului Isoroku Yamamoto; compusă din 10 cuirasate, 5 portavioane, 18 crucişătoare, 57 de distrugătoare, câteva submarine şi vase auxiliare – era pregătită pentru a se năpusti, cu toată greutatea loviturilor de aviaţie şi de artilerie, asupra micuţului atol Midway, situat în partea centrală a Oceanului Pacific.

  Din corpul forţelor de ocupaţie făceau parte 3 500 de soldaţi din infanteria marină, bine instruiţi, care, după atacul flotei, trebuiau să pună stăpânire pe baza înaintată americană, instalată pe insulă.

  Atolul Midway începea să joace un rol din ce în ce mai mare în războiul din Oceanul Pacific, intrat în cea de-a doua fază a sa. Japonia, după ce cotropise teritorii imense pe întinderile nemărginite ale teatrului acţiunilor militare din Oceanul Pacific, depunea acum eforturi să le menţină şi să le rezerve pentru imperiu. Odată cu ocuparea atolului Midway şi a insulelor Aleutine, Japonia ar fi dobândit nişte puncte înaintate de sprijin, pentru ca flota şi aviaţia să poată acţiona direct asupra insulelor Hawaii. În caz că reuşea să ocupe aceste avanposturi, imperiul îşi forti-fica în mod considerabil linia exterioară de apărare a metropolei şi avea posibilitatea de a dezorganiza căile de comunicaţie inamice din partea centrală a Oceanului Pacific.

  Forţele de şoc ale flotei reunite – patru portavioane şi vase de pază – se apropiară de insula Wake dinspre nord-vest. Trebuiau să fie primele care să atace baza navală americană aflată acolo.

  Aproape simultan cu portavioanele, se cerea să vină spre insulă şi forţele de invazie din direcţia sud-vest.

  Amiralul Isoroku Yamamoto, în persoană, îşi înălţase pavilionul pe cuirasatul de foarte mare putere „Yamato”, în jurul căruia se grupaseră principalele forţe de şoc ale flotei – cinci vase de linie (al şaselea fiind „Yamato”), trei crucişătoare şi escadra distrugătoarelor.

  „Yamato”, care avea un deplasament de 70 de mii de tone, depăşea, ca dimensiuni de două ori celelalte vase de linie din lume. Însă acum, când armele cele mai nimicitoare, pe mare, deveniseră nu proiectilele tunurilor, ci bombele şi torpilele aviaţiei ambarcate, Yamamoto nu se grăbea să introducă în luptă vasul amiral, în ciuda arti-leriei sale grele şi a cuirasei celei mai rezistente. Construirea supergiganticului cuirasat, precum şi a portavioanelor, era opera amiralului Yamamoto. Deşi nu supraestima rolul giganticului vas, se simţise jignit, pentru copilul său, când aflase că printre ofiţerii flotei circula o vorbă de duh: „În lume există trei lucruri – cele mai mari şi mai inutile: piramidele egipţiene, zidul chinezesc şi cuirasatul „Yamato„.”

  Amiralul Yamamoto era ferm convins că soarta atolului Midway se afla în mâinile lui, întrucât inamicul nu dispunea, în această zonă, de forţe capabile să depună o împotrivire eficientă puternicei flote de şoc reunite. Yamamoto avea toate temeiurile să presupună că portavioanele americane „Lexington” şi „Yorktown”, care fuseseră torpilate în Marea de Corali, erau scoase din luptă sau zăceau pe fundul apelor. Conform datelor transmise de agenţii japonezi de informaţii, ştia, de asemenea, că portavionul „Saratoga” se găsea în reparaţie, iar „Hornet” şi „Enterprise” trebuiau să fie complet blocate în partea sudică a oceanului Pacific, de portavioanele „Shokaku” şi „Zukaku”, care navigau acolo.

  Însă informaţia de care dispunea amiralul Yamamoto era inexactă. Avioanele de cercetare cu mare rază de acţiune, când zburaseră spre Midway, de pe insulele Marshall şi Marcos, nu fuseseră în stare să depisteze în zonă deplasarea forţelor americane de portavioane.

  Datorită şefului serviciilor de informaţii ale flotei S. U. A. Din Oceanul Pacific, căpitanul de rangul doi, Joseph Rochfort, intenţiile japonezilor nu au constituit o surpriză pentru americani.

  Înalt, slab, caustic, Rochfort se împrietenea anevoie cu semenii săi. Însă toată lumea îl respecta pentru inteligenţa deosebită şi libertatea de opinie. Chiar şi Comandantul-şef al Flotei Navale a S. U. A., amiralul Ernest King, i se adresase cu o rugăminte personală – să elaboreze o apreciere proprie asupra prognozei pe termen lung a acţiunilor flotei japoneze.

  Omul acesta, care se ducea la serviciu într-o haină de casă roşie şi în papuci, descifrase, odată, oarecum în derâdere şi pentru plăcerea sa, codul secret al departamen-tului de stat al S. U. A.

  — Cei de-acolo erau gata să-şi piardă minţile, când au aflat că le putem citi foarte simplu hârţoagele lor, povestea el.

  La sfârşltul anului 1940, sub conducerea sa, se descifrase şi codul naval militar al japonezilor, care avea să fie utilizat şi pentru preparativele operaţiunii de ocupare a atolului Midway. De aceea, când primi informaţia că flota lui Yamamoto ieşise în mare, amiralul Nimitz reuşi să dea dispoziţiile necesare. „Hornet” şi „Enterprise” se îndrep-tară numaidecât în plină viteză, spre atolul Midway. După ele, în aceeaşi direcţie, goni şi „Yorktown”, care izbutise să-şi lingă rănile pricinuite de colţii torpilelor japoneze.

  Întregii armade comandate de Yamamoto, americanii îi puteau contrapune 3 portavioane, 8 crucişătoare şi 16 distrugătoare, în afară de faptul că, pe aerodromurile atolului, îşi aveau baza aproximativ 200 de avioane, de toate tipurile, incluzând „fortăreţele zburătoare” B-l7, precum şi cele mai noi bombardiere de mare viteză B-26.

  Chinuit de căldură, Yasuziro nu bănuia, privind cumplita armadă de vase, că flota japoneză, navigând spre est, mergea întru întâmpinarea asfinţitului ei.

  Imensul arc al loxodromei-, pe care se deplasau navele marii unităţi de şoc, devia treptat spre nord. Cu fie-care zi ce trecea, se făcea şi mai frig. Curentul Kuro Şivo rămăsese în urmă. Acum, când urca pe punte, Yasuziro îşi îmbrăca o scurtă de zbor, călduroasă.

  În dimineaţa zilei de 2 iunie, navele îşi încheiară operaţia de alimentare cu combustibil. Aceasta se executase tocmai la timp, deoarece, în cursul după-amiezii, la ori-zont se ivi o dunguliţă subţire, argintie, care, lăţindu-se, se apropie repede şi cuprinse întinsul apelor. Peste vreo jumătate de oră, navele marii unităţi de şoc erau învăluite de o ceaţă deasă. Soarele se întunecă, întrezărindu-se doar ca o pată gălbuie, estompată. Pe îmbrăcăminte se depuseră picături mărunte de apă. Oamenii, care nu erau în cart, se adăpostiră jos. Prea bruscă trecerea aceasta, de la căldura tropicală la frigul neplăcut şi umed! Vizibilitatea se micşoră până la câteva zeci de metri, însă vasele nu-şi reduseră viteza. Cei care se aflau la prora priveau cu atenţie în ceaţă şi-şi ciuleau urechile la semnalele sonore emise de alte vase. Cu toţii îşi dădeau seama că pericolul unei coliziuni sporise de vreo câteva ori. Oamenii, într-o permanentă încordare, se aşteptau la coliziuni cu oricare alt bord. În fiece clipă, s-ar fi putut auzi scrâşnetul metalului şi gâlgâitul apei năvălind din afară. Dar orele treceau şi nimic nu tulbură înaintarea ritmică a vaselor. Treptat, echipajele s-au acomodat cu plutirea fără vizibilitate peste abisul infinit al oceanului şi s-au mai liniştit. Fie ce-o fi! Erau ocrotiţi de zeiţa Amaterasu şi de zeul războiului, Hatiman!

  Vântul, care se stârni apoi, gonea din urmă puzderia de valuri mărunte. Legănându-se, „Akagi” împrăştia talazu-rile şi ghemotoacele de ceaţă. Spre seara, vântul se intensifică şi mai mult, dar nu fu în stare să risipească ceaţa şi să amelioreze vizibilitatea. Pesemne, undeva, în sectorul acesta, apa caldă de la tropice, mânată de una din ramificaţiile curentului Kuro Şivo, se amestecase cu apa rece a cursului Aleutinelor şi dăduse naştere unor ceţuri persistente, aşa numitele „pâcle advective”.

  Abia după douăzeci şi patru de ceasuri ceaţa a început să se spargă. Se mai ivea în calea navelor doar sub formă de straturi văluroase.

  Pe la amiază, în ziua de 3 iunie, portavioanele atinseră punctul superior, cel mai nordic, al arcului loxodromei. Desfăşurându-se spre sud-est, se îndreptară cu mare viteză spre Midway.

  Peste noapte, se făcu mai cald. Ceaţa dispăru şi, în apa neagră, de dincolo de borduri, porniră să joace reflexele a mii de stele. Marea unitate de şoc, ieşind din ceaţă, încerca să se apropie de Midway prin surprindere, tot aşa cum procedase, cu o jumătate de an în urmă, la Hawaii.

  Dar în jumătatea de an, care trecuse din clipa agresiunii asupra Pearl Harborului, americanii învăţaseră multe. Submarinele şi aviaţia lor efectuau căutări active în toate sectoarele şi la mari distanţe de atol.

  La 3 iunie, orele 10 dimineaţa, un avion de patrulare al S. U. A. A stabilit primul contact cu transportoarele forţelor japoneze de ocupaţie, care navigau separat de marea unitate de şoc şi se apropiau de Midway dinspre sud-vest.

  Erau în afara razei de acţiune a avioanelor torpiloare şi a bombardierelor semigrele, care îşi aveau baza pe atol şi, de aceea, prima lovitură asupra lor a fost încredinţată unei grupe de „fortăreţe zburătoare”. Uriaşele aparate, într-o formaţie impunătoare, zburară la mare înălţime deasupra transportoarelor şi a vaselor de pază, iar apoi îşi largară încărcătura de bombe într-o zonă pustie a mării. Nici un transportor şi nici un distrugător n-au avut de suferit. Marinarii japonezi zâmbeau, în timp ce priveau pe urmele „fortăreţelor zburătoare” ce se depărtau, şi nu se jenau de expresiile lor deocheate, când emiteau glume veninoase la adresa blegilor de yankei.

  Însă raidul acesta reprezenta doar un prim avertisment: japonezii fuseseră descoperiţi. Acum, americanii efectuau o supraveghere permanentă asupra transportoarelor ce se apropiau, continuând intens căutarea marii unităţi de şoc a flotei nipone. Mai toată noaptea, deasupra convoiului s-a auzit vuietul motoarelor de avion. Hidroavioanele Catalina lansau torpile şi ţineau sub focul mitralie-relor coloanele de transportoare. La bordul vaselor au apărut primele victime, iar până la atol mai rămăseseră de parcurs 500 de mile bune.

  Comandamentul american era serios îngrijorat din pricina absenţei unor informaţii referitoare la poziţia forţelor principale de şoc ale flotei japoneze.

  În sfârşit, la 4 iunie, dis-de-dimineaţă, un hidroavion depistă o grupă de avioane japoneze ce se apropia de Midway dinspre nord-vest, iar ceva mai târziu, a izbutit să descopere şi să transmită coordonatele poziţiei marii unităţi de şoc.

  Recepţionând prima comunicare alarmantă, comandamentul de pe atolul Midway ordonă ridicarea în aer a tuturor avioanelor, urmărind două scopuri deodată: evi-tarea pierderilor de avioane la sol şi respingerea unui atac al aviaţiei ambarcate.

  Noaptea albă, pe care o petrecuseră lângă avioane, în aşteptarea alarmantă a trupelor japoneze de desant, zdruncinase rezistenţa multor piloţi. Charles avea impresia că sistemul nervos îi este încordat la limită şi mai avea doar puţin până să clacheze. Pe întuneric, i se năzărea că vede venind târâş spre avioane nişte micuţi soldaţi japonezi, fanatici şi necruţători. De cu seară, Robert Harris se străduise să înlăture tensiunea prin glume, să-i mai învioreze pe subordonaţii săi înăcriţi, dar după miezul nopţii devenise şi el tăcut, îngândurat.

  Charles se mută pe unul din şezlongurile instalate pen-tru aviatori, în apropierea locului de staţionare a Lightningurilor, şi încercă să adoarmă. Dar nu reuşi. Îl frământau fel şi fel de idei. Îşi aducea aminte de Pearl Harbor. Jumătatea de an ce trecuse de atunci nu izbutise să-i atenueze intensitatea senzaţiilor pe care le trăise. Dacă în perioada aceea avusese atâta de suferit, ce-i aş-tepta acum, când asupra micuţei insule se apropia întreaga flotă japoneză?

  — Cum te simţi, Chack? Îi întrebă Robert, aşezându-se pe şezlongul de lângă el.

  — Ca un condamnat la moarte, de la Sing-Sing, mai înainte de-a se aşeza pe scaunul electric, recunoscu Charles.

  — Poate că nici nu s-ar putea născoci o comparaţie mai adecvată, fu de acord Robert, şi vârî mâna în buzunar, după ţigări.

  Soarele alungă spaimele nopţii, luminând suprafaţa netedă, curată, fără urmă de pâclă a oceanului. Japonezii încă se aflau undeva, departe, dincolo de orizont.

  Semnalul pentru ridicarea întregii aviaţii în aer se dădu la orele şase dimineaţa. Cele opt Lightninguri în fruntea cărora se găsea Robert Harris au primit ordin să escorteze o grupă de bombardiere de mare viteză B-26 Invader, care trebuia să execute un atac asupra vaselor japoneze.

  „Ciudat, se gândi Harris, când primi ordinul de decolare pentru misiunea de luptă, acuma m-am liniştit, deşi partea cea mai îngrozitoare abia începe.”

  Şi alţi aviatori, de asemenea, deveniseră mai concentraţi, ocupându-se de lucrările lor curente. Fuseseră eli-beraţi de povara acelei aşteptări pasive, de-o sinistră incertitudine.

  — Ei, cum e, Paul, nu-ţi mai tremură genunchii? Îşi întrebă Harris partenerul.

  — Nici nu mai ai forţa necesară să te agiţi – s-a consumat – îi răspunse acesta, instalându-se în avionul de vânătoare.

  Japonezii le-au ieşit în întâmpinare, pe când se apropiau de portavioane. Charles începu să vadă tulbure din pricina zecilor de aparate ce se năpusteau spre ei. În monoplanele cu botul bont, având vârfurile planurilor trapezoidale retezate, pilotul recunoscu vechile sale cunoştinţe – Zerourile.

  — Bob, le vezi? Strigă el, prin radio.

  — Fiţi gata de luptă! Spuse Harris, legănându-şi avionul de pe-o aripă pe alta.

  — Ţineţi-vă bine, băieţi! Anunţă şi comandantul grupei de Invadere, băgând plin gaz. Acu' or să-nceapă să ne gâdile-n călcâie.

  Zerourile parcă acoperiseră tot cerul. Cădeau în picaj de la mare înălţime, intrau în spatele avioanelor, din dreapta şi din stânga, le ieşeau rapid în cale, provocându-i la atacuri frontale.

  „Salvarea noastră-i în viteză, se gândi Charles, privind pieziş la indicator. Bravo, bombardierele au prins o viteză de trei sute de mile pe oră. Acum, Zerourile nu ne vor mai ajunge atât de lesne din urmă.”

  În faţa lor, pe ruta de zbor a Invaderelor, se ridica un zid compact de fum negru, scânteind fără întrerupere din pricina izbucnirii exploziilor. Vasele de pază instalaseră o perdea de tir antiaerian în calea accesului spre portavioane.

  „E mai îngrozitor decât la Pearl Harbor”, apucă să cugete Charles, retrăgându-şi Lightningul, printr-un luping oblic şi încercând, cu monstruoasa încărcătură asupră-i, să scuture de pe coadă aparatului cele patru Zerouri. Acum, rotindu-se într-un carusel diabolic în jurul Invaderelor pe care le acoperea, nu mai avea timp să se gândească la nimic altceva. Trebuia să se uite după celula lui Bob Harris, să fie atent la ampenajul său şi, totodată, să nu le piardă din vedere pe B-26, izolând prin tir tendinţa Zerourilor de a se apropia de avioanele de bombardament. Şi era nevoit să privească la ambele forţe. Pe cerul biciuit de traseurile luminoase ale rafalelor de tun, nu mai era pic de loc din pricina avioanelor americane şi japo-neze, întocmai ca pe Broadway în orele de mare aglomeraţie…

  Din grupul celor opt aparate, condus în luptă de Bob Harris, s-au întors numai trei: Robert, Paul şi Charles. În pofida înverşunatei bătălii aeriene, nu-şi îndepliniseră misiunea. Aproape toate Invaderele pieriseră deasupra portavioanelor japoneze. Prea fuseseră multe Zerouri, şi prea dens tirul de antiaeriană.

  Yasuziro se afla în aer, făcând parte din grupul de aviaţie, când portavionul lor „Akagi”, precum şi alte portavioane, au fost atacate de avioane torpiloare şi de bombardiere B-26. Pe direcţia de atac a americanilor se ridicase un zid compact de tir de antiaeriană, în rafale, executat de pe portavioane şi de pe vasele de siguranţă. Se crease impresia că nimic din ce era viu nu avea posibilitatea să treacă prin această perdea de foc.

  Cele mai multe dintre avioanele americane, până să ajungă la ea, îşi largaseră bombele aiurea şi se străduiseră s-o întindă cât mai repede de acolo, spre a se îndepărta de zona tirului în mai multe straturi.

  Echipajele cele mai curajoase străpunseseră, ca printr-o minune, perdeaua de foc, năvălind asupra navelor, însă rezultatele bombardamentului erau extrem de slabe. Tunarii de la antiaeriană doborâseră patru aparate. Sus, deasupra mării, printre pâclele negre ale exploziilor, se iviră voalurile albe ale paraşutelor.

  Unul din bombardierele lovite, şi care fusese abandonat de echipaj, pătrunse cu mare viteză în bordul stâng al portavionului „Akagi”. Echipa de intervenţii se repezi să înlăture avariile provocate de ciocnire. Din fericire, atât pentru portavion, cât şi pentru echipajul acestuia, avionul lansase mai dinainte toată încărcătura de bombe.

  Pilotul de pe aparatul căzut peste „Akagi” nu apucase să ajungă în apele mării, că breşa şi fusese reparată iar pătrunderea apei oprită.

  Misiunea de luptă a lui Yasuziro nu semăna cu niciuna din cele anterioare.

  După toate semnele, era evident că yankeii îi aşteptau. Până să dovedească să se apropie de atol, americanii atacară portavioanele şi Zerourile. Bătrâioarele Brouster s-au avântat curajoase în luptă. Ce-i drept, erau extrem de puţine, pentru a putea respinge atacul masiv al aparatelor japoneze. De aceea, aproape toate Zerourile au ieşit la obiectivele lor. Şi tot fără rezultate. Aviatorii constatară că danele şi aerodromurile erau devastate. Atunci, au bombardat nişte construcţii de coastă.

  După ce lansase bombele asupra unei magazii oarecare, Yasuziro îşi retrase grupa şi trecu la ruperea for-maţiei pentru apuntare. Dar, spre uimirea lui, li se inter-zise apuntarea şi fură dirijaţi spre o zonă de aşteptare. Survolând portavionul, observă că puntea de zbor era ocupată, în timp ce zeci de Zerouri, unul după altul, ca nişte viespi agitate, se roteau în aer. Curând, Yasuziro îşi dădu seama ce se întâmplă: avioanele de vânătoare ce patrulau deasupra navelor intraseră în luptă cu aparatele de picaj americane care se apropiaseră. Într-un carusel vertiginos, zeci de avioane japoneze şi americane zburau unul după altul. Antiaeriana de pe nave, pentru a evita doborârea propriilor avioane, era obligată să nu acţioneze, şi toată greutatea respingerii atacului revenise aparatelor de vânătoare. Reuşiseră să distrugă din primul val numeroase bombardiere şi să le împrăştie pe cele rămase, însă cel de-al doilea eşalon se dovedi mai îndârjit şi mai tenace.

  Respingând atacurile cu tir de mitraliere de mare ca-libru, bombardierele americane pătrundeau spre nave şi-şi aruncau bombele asupra carcaselor acestora, greoaie şi mătăhăloase.

  Tunarii de la antiaeriana japoneză au fost nevoiţi să deschidă focul, fără să mai ţină seama de prezenţa în aer a avioanelor lor. Întrucât carburantul Zerourilor se apropia de sfârşit, „Akagi” le permisese apuntarea sub bombardament.

  Când avionul lui Yasuziro îşi întrerupse rularea, ca rezultat al eforturilor elastice ale aerofinişurilor, deasupra navelor încă mai evoluau aparate cu stele alb-albastre pe planuri, împroşcându-le cu rafale de mitralieră.

  În sfârşit, atacul americanilor fu respins. Inamicul ieşi din luptă, pierzând câteva aparate. Bărbăţia piloţilor americani se dovedise superioară îndemânării profesionale a navigatorilor-bombardieri. În acest atac, niciuna din navele japoneze nu primise vreo lovitură directă.

  După apuntarea grupei lui Yasuziro, la bordul portavionului „Akagi” se aflau patruzeci de avioane, care fură febril pregătite pentru următoarea misiune.

  Însă când terminaseră de acroşat bombele sub aparatele Y-97, se primi un nou ordin: „Jos bombele, acroşaţi torpile”.

  Se aflase că un cercetaş japonez, care decolase de pe portavionul „Hiryu”, depistase, la nord-est de Midway, un grup american de portavioane.

  Ştirea, despre apropierea neaşteptată a portavioanelor americane, îl izbi pe amiralul Yamamoto drept în foale, tocmai ca tăişul unui pumnal ritual. „De unde au apărut aici? Ce vrăjitorie-i asta? Gândea el. Nu cumva o fi greşit cercetaşul?”, Ordonă să i se prezinte fotografiile aeriene, în acestea, foarte clar, se distingeau binecunoscutele „Enterprise”, „Hornet” şi „înecatul” „Yorktown”.

  — Imediat să fie contramandat atacul asupra insulei Wake – ordonă Yamamoto. Trimiteţi toate avioanele torpiloare şi cele de picaj să nimicească portavioanele.

  Acuma trebuiau să opereze rapid, deoarece, în funcţie de cine va da prima lovitură, depindea sfârşitul întregii operaţiuni a flotei reunite.

  — Mai repede! Mai repede! Îi zorea Morimoto pe marinarii din divizionul tehnic, care lucrau nebuneşte, pri-vind îngrijoraţi spre cer. Şi Morimoto îşi dădea perfect de bine seama de valoarea devansării loviturii.

  Însă, de data aceasta, le-au luat-o înainte americanii. Avioanele de pe „Enterprise” şi „Hornet' se şi aflau în aer.

  La orele 10.20, deasupra marii unităţi de şoc apărură escadrilele Skyraiderelor, cu boturile lor boante, sub acoperirea puternică a avioanelor de vânătoare ce le escortau. Portavioanele „Enterprise” şi „Yorktown” îşi lansaseră întreaga încărcătură înaripată, slobozind-o din pântecele lor incomensurabile. Era evident că, la manşele cu volan ale Skyraiderelor şi Hullecturilor nu se aflau nişte novici, ci băieţi care apucaseră să miroasă praful de puşcă în timpul bătăliei din Marea de Corali. Atacul lor n-a putut fi barat de tirul de antiaeriană deschis de pe nave.

  Obişnuit să întâmpine primejdia în aer, Yasuziro se pomeni, pentru întâia oară, în faţa ei, pe puntea de decolare a portavionului, descoperită şi netedă ca o scândură. Când explodară primele bombe lângă bord, pilotul fu cuprins de o stare de neputinţă şi neajutorare. Privi în jur şi văzu că marinarii, care se ocupaseră de alimentarea avioanelor, fugeau mâncând pământul, azvârlindu-se prin chepengurile deschise.

  În câteva secunde, lângă avioane era pustiu. Oamenii dispăruseră, de parcă-i suflase unda unei explozii. Şi Yasuziro se grăbi spre adăpost. Dar n-ar fi vrut să fugă, arătându-şi spaima, deşi era dificil de păstrat, la înălţimea cuvenită, spiritul de samurai, în mijlocul vâltorii ce se dezlănţuise cu furie în jurul vasului împresurat de tirul şi vâjâitul schijelor care ricoşau. Chiar deasupra capului auzi un şuierat sfâşietor, din pricina căruia i se chirci fiecare celulă a organismului, iar pe spinare i se propagă o undă de groasă. Înţelese că întârziase să se adăpostească sub planşeul de oţel al punţii. Ochii îi fură izbiţi de-o explozie de lumină orbitoare şi asta a fost tot ce-a mai apucat să simtă Yasuziro, mai înainte de-a i se cufunda conştiinţa în beznă.

  Unda exploziei unei bombe de mare calibru, nimerind în colţul elevatorului central, îi înşfăcase trupul şi, purtându-l câţiva metri prin aer, îl zvârlise peste rămăşiţele unui avion care executase apuntarea cu câteva minute mai înainte de începerea bombardamentului.

  Mai era un ceas până la miezul-zilei, când bătălia din zona atolului Midway ajunse în punctul ei culminant. Aparatele de picaj, de pe portavioanele „Yorktown” şi „Enterprise”, cu toate pierderile mari datorate tirului de antiaeriană şi avioanelor de vânătoare japoneze, obţinuseră cu bombe trei lovituri în „Soryu”, două în „Akagi” şi patru în „Kaga”. Peste puţin timp, „Soryu”, avariat, se scufundă, torpilat de submarinul „Nautilus”. Celelalte portavioane care fuseseră bombardate erau acum cuprinse de incendii. Pe „Kaga”, focul se extinse spre cisternele cu rezerva de benzină pentru aviaţie. După câteva explozii prelungite în interiorul navei, portavionul se duse la fund. În vreme ce pe „Akagi” echipajul lupta împotriva incendiului, avioanele de pe portavioanele „Hornet” şi „Enterprise” descoperiră cel de-al patrulea portavion – „Hiryu”, care încerca i să se îndepărteze de Midway, spre nord. După câteva atacuri ale aparatelor de picaj, „Hiryu” fu lovit de şase bombe.

  Agonia portavioanelor „Akagi” şi „Hiryu” s-a prelungit pe durata întregii nopţi. Din uriaşele portavioane ţâşneau flăcări şi fum, de parcă ar fi fost nişte vulcani în erupţie. Eforturile echipajelor lor şi ale distrugătoarelor sosite în ajutor s-au dovedit zadarnice. Sutele de jeturi de apă ce biciuiau din pompele de incendiu n-au fost în stare să domolească flăcările. Spre dimineaţă, echipajele abandonară portavioanele condamnate, iar distrugătoarele accelerară deznodămintultorpilându-le.

  Aflând de pieirea portavioanelor amiralului Nagumo, Yamamoto scrâşni din dinţi şi porni să geamă, prinzându-şi capul în mâini. Se petrecuse cea mai mare nenorocire din câte se puteau petrece.

  Scufundându-se toate portavioanele marii unităţi de şoc, amiralul îşi dădu seama că bătălia fusese pierdută. Marea flotă reunită rămase fără sprijin de aviaţie. Americanilor însă, după ce „Yorktown” fusese avariat de aparatele de picaj decolate de pe „Hiryu”, le mai rămăseseră încă două portavioane puternice – „Enterprise” şi „Hornet”.

  Încruntându-şi sprâncenele dese, amiralul căzu pe gânduri. Excelent jucător de pocher şi campion, pe flotă, la go, Yamamoto cunoştea limita riscului peste care nu se cuvenea să păşeşti. A ştiut să se oprească la timp, în po-fida înflăcărării de care fusese cuprins până atunci. „Operaţiunea trebuie încheiată, se gândea Yamamoto, mai înainte ca aviaţia americană să ne scufunde toate cuirasatele”. Şi tare nu-i venea să-şi întoarcă din drum flota de invazie, pregătită să debarce trupele de desant pe jalnicul petic de uscat, denumit Midway!

  Ezitările i-au fost definitiv spulberate de vestea că, în urmă cu un sfert de oră, executând un zigzag antisubmarin, intraseră în coliziune două crucişătoare – „ Mikuma” şi „Mogami”.

  — Transmiteţi ordinul meu tuturor navelor: să fie încetată operaţiunea şi să înceapă retragerea din apele Midwayului, dispuse Yamamoto.

  Da, nu-şi imaginase că va avea parte de-o asemenea întoarcere la Tokyo. „De altminteri, se autolinişti amiralul, presa japoneză va descrie incursiunea ca pe-o nouă victorie a armelor Japoniei”.

  Yamamoto ordonă şefului de stat major al marii flote reunite să elaboreze o situaţie micşorată a pierderilor suferite, pentru raportul pe care avea să-l prezinte mikadoului. Iar celorlalţi, să nu le transmită nici o informaţie.

  Într-adevăr, pierderile erau uriaşe, mai ales în privinţa portavioanelor şi a aviaţiei ambarcate. Peste două sute cincizeci de avioane torpiloare, aparate de picaj şi avioane de vânătoare se scufundaseră în adâncul oceanului. Peste o sută de piloţi de primă linie, din cei mai buni, muriseră în această operaţiune.

  Cât a durat întreg drumul de întoarcere în Japonia, Yamamoto nu şi-a mai părăsit cabina.

  „Sunt necesare măsuri, urgente pentru refacerea forţei aeriene a flotei”, se gândi amiralul şi, peste puţin timp, luă o decizie unică şi, după părerea lui, realistă: câteva vase de linie şi un anumit număr de baze plutitoare de hidroavioane au fost rechemate urgent de pe teatrul operaţiunilor militare şi dirijate spre metropolă, pentru reamenajarea lor în portavioane.

  Viceamiralul Hullthy, care se afla la tratament într-un spital militar al marinei, turbă de mânie când auzi despre înfrângerea de lângă Midway a japonezilor. Totdeauna fusese invidios faţă de gloria altora, iar, în cazul de faţă, avea şi motive să fie furios. Blestema de mama focului şi-şi sfâşia pansamentele îmbibate cu tot soiul de alifii. Cum să fie capabil să stea liniştit şi să asculte că eroismul şi gloria, cuvenite lui, îi reveniseră contraamiralului Spruance, căruia, din cauza eczemei aceleia afurisite, îi predase a 16-a mare unitate operativă?

  Destinul se comportase, faţă de el, cel puţin mişeleşte. Din pricina râiei neurogene, pierduse din mână operaţiunea pe care presa americană o descria ca pe-o etapă crucială a întregului război mondial. Temându-se de accesele viceamiralului, nici medicii nu mai intrau bucuroşi în salonul său. Hullthy interzisese să i se mai aducă ziarele, fiind pline de articole închinate victoriei.

  Aproape tot timpul stătea întins în pat, ducându-şi, din când în când, mâna la sticla de whisky pe care adju-tantul i-o aducea în mare secret. Nu-i mai făcu nici o bucurie nici măcar ordinul american al Legiunii de Onoare pe care i-l trimisese preşedintele S. U. A., pentru incursiu-nea asupra oraşului Tokyo.

  Capitolul XVI.

  Avionul Y-98 zboară chiar în apropierea marginii superioare a norilor. Aceştia arată ca nişte ghemotoace de vată, albă ca zăpada. Uneori, învăluie aparatul pentru câteva clipe. Atunci, în carlingă se face întuneric şi avionul trepidează, aruncat de curenţii ascendenţi ai atmosferei. După câteva secunde, aparatul iese din nori, în universul albastru scăldat de soare, unde mereu trebuie să roteşti capul, cu ochii larg deschişi, pentru a nu fi expus vreunui atac, prin surprindere, din partea avioanelor ame-ricane.

  Yasuziro e neliniştit: zboară de mult timp deasupra norilor. Vor fi în stare să iasă precis la ţintă, neavând posibilitatea de a vedea vreun punct de reper ajutător? Intenţionând să-şi împărtăşească şovăielile, pilotul se întoarce spre navigator. Cu uimire, constată că pe scaunul acestuia şade Tiyeko, îmbrăcată în chimonoul pe care i-l dăruise înainte de nuntă. La spatele ei, acolo unde ar fi trebuit să se afle paraşuta, se instalase, comod, un băieţel cu chipul rotund. Yasuziro pricepe imediat că acesta-i fiul său. Oare Tiyeko, la despărţire, nu-i făgăduise că-i va naşte un băiat? Dar de ce-i atât de mare? După înfăţişare, pare să aibă cam în jur de patru ani. Deodată, Tiyeko dă speriată din mână, arătând spre ceva înaintea ei. Yasuziro priveşte în direcţia aceea şi observă cum se năpusteşte asupra lui carcasa cenuşie a cuirasatului „California” pe care-l torpilase la Pearl Harbor. Acum, trebuie să execute pentru a doua oară această operaţie. Ţinteşte cu grijă şi apasă pe trăgaciul pentru lansarea torpilelor. Yasuziro simte cu precizie cum avionul saltă în aer, eliberat de încărcătura prea grea. Execută un viraj, încercând să privească rezultatul torpilării. Şi, deodată, observă, îngrozit, că nava asupra căreia îşi lansase torpilele nu era „California”, ci „Akagi”. Pentru întâia oară îri viaţa sa, Yasuziro purcese să se roage ca torpilele să treacă pe lângă ţintă. Însă acestea spintecă apa, de-a drep-tul spre bordul navei. Yasuziro îşi închide ochii de groază şi de frică şi, brusc, aude un hohotit sinistru, din pricina căruia trupul îi este cuprins de frisoane. Recunoaşte glasul şi deschide ochii: pe scaunul navigatorului nu mai şade Tiyeko, ci Fugu, ce-şi rânjeştş la el dinţii artificiali. Nagosawa îşi întinde încet mâinile, grase şi păroase, spre gâtul lui Yasuziro. Pilotul încearcă să se ferească, dar centurile de siguranţă îl împiedică s-o facă. Mâinile lu Fugu, cu negrul murdăriei sub unghii, i se şi înfig în gât şi încep să-l sugrume.

  Yasuziro sloboade un strigăt şi-şi deschide ochii. Prin vălul coşmarului ce se împrăştie, pilotul distinge nişte oameni în halate albe plecaţi asupra lui.

  Deocamdată, nu-i în stare să deosebească visul de realitate. Însă are impresia că nu mai e vorba de vis.

  — Îşi revine, şopteşte o femeie, iar de buzele lui se atinge un obiect. În gură i se toarnă un lichid aromat, înghite anevoie, de două ori. I se învârteşte capul, iar pleoapele se lipesc.

  — Acum o să trăiască. Starea de şoc a trecut, rosteşte ferm un bărbat.

  Yasuziro se cufundă într-un somn adânc, fără să-i mai fie străbătut de vise urâte…

  În prima perioadă, după reîntoarcerea de pe lumea cealaltă, cum îi spunea în gând Yasuziro stării de pierdere a cunoştinţei, în care zăcuse câteva zile, pilotul sau dormea, sau stătea întins în pat, cu ochii închişi, într-o apatie totală. Trupul contuzionat îl durea. Fiece încercare de a-şi răsuci gâtul, sau pentru a-şi schimba poziţia, îi stârnea migrene cumplite, de nesuportat. Uneori, durerea era atât de puternică, încât i se administra morfină.

  Dar organismul lui de fier şi tratamentul calificat îşi spuseră cuvântul. Pe la mijlocul lui august, i-au înmânat un pachet întreg de scrisori, care circulaseră îndelung, în căutarea adresantului, pe întreg teatrul acţiunilor mili-tare din Oceanul Pacific. În una din scrisori, Tiyeko îl anunţa că-i născuse o fiică, pe care au botezat-o Satiko. Yasuziro era în culmea fericiri, aflând că devenise tată. Însă bucuria, provocată de această veste, nu-l potoli pe ursuzul căpitan, care zăcea în patul învecinat.

  — Dacă ţi s-ar fi născut un fiu, te-aş fi felicitat. Dar fată?… Am vreo cinci, iar numele de familie n-am cui să-l transmit. O fată – asta înseamnă cheltuieli cu duiumul. Şi căpitanul repetă proverbul pe care pilotul îl mai auzise din gura tatălui lui Tiyeko: Sacul e mic, dar încape mult în el; fata nu-i mare, dar cheltuielile-s uriaşe.

  Însă pilotul nu acordă atenţie acestor bombăneli. După citirea scrisorii primite de la Tiyeko, sănătatea-i începu să se refacă grabnic. Peste puţină vreme i se îngădui să se ridice în capul oaselor, apoi să se dea jos din pat şi să umble prin salon, iar, mai târziu, chiar să se plimbe prin curtea spitalului.

  Yasuziro se gândea mereu şi chinuitor la viitor. Cel mai mult îl frământa întrebarea dacă i se va mai permite să zboare.

  Într-o zi, Yasuziro întâlni un rănit, al cărui chip, sluţit de arsuri, i se păru cunoscut. Mâinile-i mari şi muncite strângeau o pereche de cârje. Rănitul îl salută.

  — Ai lucrat pe „Akagi”? Îl întrebă Yasuziro.

  — Întocmai, domnule căpitan-locotenent. Sunt subofiţerul Gozyen, mecanic de aviaţie. Acum, nu mai sunt decât fost, zâmbi el întristat, arătând cu capul spre piciorul amputat mai sus de genunchi.

  — Schijă?

  — Nu, cangrenă.

  — Tu, Gozyen, eşti primul om de pe „Akagi” pe care-l întâlnesc. Povesteşte-mi, cum a fost cu tragedia portavionului nostru.

  Yasuziro observă că subofiţerului îi venea greu să stea în picioare, întocmai ca şi lui. Însă pilotul nu voia să încalce tradiţiile ofiţereşti, şi să-i îngăduie unui grad inferior să se aşeze şi, mai ales, să se aşeze amândoi, unul lângă altul.

  — Au fost câteva bombe de avion care-au nimerit la ţintă. Însă „Akagi” şi-a găsit sfârşitul din pricina uneia care-i explodase în elevator. Mai întâi, au luat foc avioa-nele instalate pe elevator, iar după aceea au început să explodeze cisternele cu benzină. În decursul nopţii, a devenit limpede că „Akagi” nu mai putea fi salvat. Ardea ca o făclie. Oamenii au fost transbordaţi pe alte vase, iar portavionul scufundat.

  Yasuziro nu-şi putea imagina portavionul „Akagi” cuprins de flăcări şi afumând cerul cu nori de funingine. În amintirea sa, portavionul rămăsese aşa cum se deprinsese să-l vadă, atunci când se întorcea din zboruri.

  — Iar eu am ars, când au explodat rezervoarele de pe avionul care luase foc, şi pe care încercam să-l aruncăm de pe punte…

  Dar nu asta îl interesa pe Yasuziro.

  — Ştii ceva despre aviatorii detaşamentului nostru? Ce s-a întâmplat cu Morimoto şi cu căpitan-locotenentul Kyenzi Takasi?

  — Despre domnul căpitan-locotenent, nu ştiu nimic. Însă pe comandantul nostru, Morimoto-san, a trebuit să-l scoatem din avionul acela care luase foc. Aparatul său Y-97 m-a lăsat fără picior. Gyozen privi chiorâş la cracul pantalonului, prins cu un ac de siguranţă. Domnul căpitan de rangul trei se întorsese din misiune aproape fără carburant, şi puntea era ocupată de două aparate avariate, pe care însă nu izbutisem să le zvârlim în mare. Alte portavioane nu l-au primit. Atunci, domnul comandant al detaşamentului a fost nevoit să coboare pe „Akagi”, însă în timpul apuntării a agăţat un alt avion. Navigatorul a murit, trăgătorul a scăpat nevătămat, iar domnul căpitan de rangul trei se afla într-o situaţie foarte gravă. Îi fusese smulsă laba piciorului.

  — Şi unde-i acum?

  — Nu ştiu. La spitalul-plutitor „Sakito-Maru”, nu era. Am aflat asta de la felcer.

  Gozyen tăcu. Iar Yasuziro se gândi întristat că-şi pierduse toţi prietenii.

  — Domnule căpitan-locotenent, dumneavoastră ştiţi c-au pierit şi celelalte portavioane – „Soryu”, „Hiryu” şi „Kaga”?

  — Da, Gozyen, am auzit vestea asta îngrozitoare. Yasuziro se întoarse şi, fără să-şi ia rămas bun, porni mai departe, sprijinindu-se de cârjele scârţâitoare din lemn de bambus. Simţea nevoia să fie singur.

  La câteva zile, după această discuţie, lui Yasuziro i se adresă cu o plângere un marinar necunoscut, care purta medalia „Soarele Răsare”, prinsă pe halatul de spital. Îl reclama pe subofiţerul Gozyen. Marinarul suferise o contuzie. Capul şi mâinile i se bâţâiau, iar ochii îi erau podidiţi de lacrimi, fiindcă fusese jignit. Mai întâi, bâlbâindu-se puternic, povesti pentru ce anume primise medalia. Vasul lor de pază fusese scufundat de un distrugător american, la vreo treizeci de mile de insula Truk. Când yankeii începuseră să-i culeagă pe cei ce înotau, el refuză, nevroind să procedeze ca laşii ce se urcaseră pe puntea vasului inamic. Preferase captivităţii – moartea, şi a înotat cât mai departe de distrugător. Pe marinarii japonezi care nu se lăsară capturaţi, americanii îi împuşcară. El scăpase cu viaţă doar datorită faptului că fusese singur şi departe de grupul care se agăţase de resturile vasului.

  — Când le-am povestit, în salon, despre actul meu de curaj, spunea marinarul, smiorcăindu-se, subofiţerul Gozyen mi-a zis că, pesemne, mai înainte fusesem un simplu cretin, iar acum, după contuzie, am devenit un idiot cu medalie.

  Yasuziro fu cât pe ce să zâmbească, Gozyen acesta se pricepea să dea o definiţie exactă.

  — M-a condamnat pentru actul meu de curaj, domnule căpitan-locotenent, spunându-mi că un om deştept, în locul meu, s-ar fi predat. Şi, în general, Gozyen ăsta face propagandă roşie. Ieri a zis că războiul aduce oamenilor de rând numai nenorocire şi că invalizii de război, indiferent de eroismul lor, sunt o povară şi pentru familii şi pentru stat. Iar despre japonezi a spus că-s nişte vite supuse, pe care generalii şi amiralii le mână la război.

  — Bine, îl opri Yasuziro, chiar astăzi am să-l lămuresc şi-am să-l pedepsesc. Îţi mulţumesc pentru vigilenţa şi cinstea ta. Ai procedat ca un adevărat patriot. Iar acum, am să te rog să nu vorbeşti nimănui despre convorbirea noastră. Este un secret militar.

  Măgulit, marinarul încremeni în poziţie de drepţi, ca şi cum Yasuziro ar fi intenţionat să-i mai prindă o medalie pe halatul jegos.

  „De ce-or fi oare bâlbâiţii atât de guralivi? Cugetă Yasuziro, privind la fizionomia marinarului, cioplită în halul ăsta de natură. Iar imbecilului de Gozyen trebuie să-i dau un avertisment foarte sever, până nu ajunge în dosul gratiilor.”

  După micul dejun, se aşeză pe-o bancă în apropierea secţiei unde se aflau internate gradele inferioare. Peste puţin timp, văzu figura omului în cârje.

  — Gozyen, îl strigă el, ia vino încoace! De ce l-ai jignit pe eroul decorat cu medalia „Soarele Răsare”?

  Mecanicul tăcu, plecându-şi capul.

  — Mi-e ruşine de tine, Gozyen. Dacă n-ai avea arsurile ăstea pe chip, căpătate în luptă, ţi-aş fi plesnit câteva palme peste obraji. Şi mai ţine minte: dacă nu declar astăzi, la secţia de jandarmi, despre discuţiile tale, o fac doar pentru faptul că, până să fii rănit, ţi-ai îndeplinit cinstit datoria faţă de împărat. Şi, poate, şi pentru că ne-am vărsat împreună sângele, în aceeaşi luptă. Du-te, Gozyen şi nu uita că pentru asemenea vorbe s-ar putea s-o păţeşti zdravăn de tot. Scoate-ţi din cap rătăcirile astea dăunătoare.

  Gozyen se înclină, fără să scoată o vorbă.

  Însă încercarea lui Yasuziro de a-i vârî în cap ameninţarea că poate fi întemniţat într-o închisoare militară, nu-i reuşi. Ori Gozyen nu-şi încetase propaganda, ori marinarul nu-şi ţinuse cuvântul dat, şi divulgase „secretul militar”.

  — Cine era omul ăla, c-un singur picior, cu care ai stat de vorbă în curte? Îl întrebă căpitanul, vecin de salon.

  — Un fost mecanic, de pe „Akagi”.

  — El şi încă vreo câţiva marinari au fost arestaţi, astă-noapte, de jandarmi.

  — Pentru ce?

  — De obicei, ăştia nu se prea întind la vorbă. Dar am auzit că pentru propagandă duşmănoasă…

  — Nu-i posibil! Yasuziro reuşi să exprime o uimire destul de naturală. Subofiţerul era un militar exemplar. Cum să-l aresteze, de vreme ce încă nu i s-a închis rana?

  — Nu-i o problemă, zâmbi căpitanul, la închisoare totul i se va vindeca la iuţeală.

  Yasuziro părăsi salonul, cuprins de-o senzaţie de amărăciune în urma acestei convorbiri. Şi nu ştia nici el motivul, dar îi părea rău de acel Gozyen, cu un singur picior.

  Căutând să scape de plictiseala din spital şi de contactul neplăcut cu vecinul de salon, Yasuziro se repezi asupra ziarelor şi revistelor. Citea cu osebită atenţie, mai ales ştirile referitoare la operaţiile de război. Unele articole, ale comentatorilor militari, îi provocau nedumerirea.

  Propaganda japoneză aprecia bătălia de la Midway ca o victorie. Dar unde era victoria? Atolul rămăsese în mâinile americanilor. Marea unitate de portavioane îşi pierduse cele mai bune nave de şoc. Practic, flota japoneză nu mai poseda acoperire aeriană.

  Pierderile americane, comparativ cu cele japoneze, erau cu totul neînsemnate. Lor le fusese scufundate doar portavionul „Yorktown” şi distrugătorul „Hamman”.

  Şi asta se numea victorie?

  De ce erau minţiţi? Avea cineva nevoie, ca el, ostaşul şi samuraiul Yasuziro Hattori, să nu cunoască adevă-rul? Sau adevărul acesta, nemistificat, era extrem de jalnic?

  La începutul lui decembrie, Yasuziro a fost externat din spital. Umbla acum fără baston, aproape neşchiopătând. Dar starea generală a sănătăţii rămăsese debilă, iar el se simţea deprimat. Temporar, comisia medicală nu-i permisese să zboare, acordându-i un concediu de o lună, pentru a pleca în sânul familiei.

  Dezbrăcându-şi halatul, de care i se făcuse lehamite în lungile luni de boală, fiind îmbibat în întregime cu mirosuri de medicamente şi dezinfectante, pilotul îşi îmbrăcă noua uniformă, abia adusă de la croitor. Cea veche, laolaltă cu tot avutul său, se dusese la fund, împreună cu portavionul „Akagi”. În timpul cât zăcuse la spital, fusese avansat căpitan-locotenent, iar pieptul vestonului împodobit cu încă o decoraţie – ordinul „Uliul de Aur” – cea mai înaltă distincţie pentru merite aviatice.

  Mângâiat de pomana pe care mikadoul şi-o făcuse cu el, cu banii adunaţi în patru luni de zile pleca acasă, la părinţii săi, la Tiyeko şi la fetiţa lui, Satiko. Însă nu se simţea fericit. Se întorcea la Hiroshima plin de răni şi contuzii, înlăturat de la zboruri, îngândurat şi încărcat de îndoieli. Nu era o întoarcere victorioasă.

  Iar vuietul războiului nu încetase în Oceanul Pacific. Americanii declanşaseră contraofensiva.

  Capitolul XVII.

  Robert Harris îşi puse în dulapul din perete valiza cu efectele de base-ball şi se schimbă la pijama.

  Se împliniseră aproape două luni de când se întorsese la Honolulu, venind din atolul Midway.

  Victoria asupra armadei lui Yamamoto nu fusese dobândită uşor. În bătălia pentru insula Midway nu puţini au fost camarazii lui, din aviaţia militară, care şi-au pier-dut viaţa, şi asta îl deprima. În schimb, asupra celor care trăiau, Fortuna îşi revărsase cornul abundenţei.

  America îşi preţuia eroii. Comandamentul rechiziţionase, pentru aviatori, cele mai bune hoteluri din Honolulu, ca aceştia să se întremeze şi să-şi vină în fire, după ororile îndurate.

  Robert Harris şi Charles Mallory trăiau ca într-o sta-ţiune climatică la modă, desfătându-se în tihnă şi confort. Piloţii, cel mai adesea, jucau rugbi şi base-ball, în loc să se ocupe de antrenamente.

  Băieţii din escadrila 332 arătau splendid: oacheşi de bronzaţi ce erau, cu părul decolorat de soare şi de apa mării, veseli, plini de energie şi de dorinţa de-a se tăvăli pe plaja de la Waikiki, chiar şi până la nimicirea Japoniei.

  În august, la Waikiki, valurile se spărgeau grandios de ţărm. Acuma, când îşi mai uşuraseră sufletele, aviatorii aveau posibilitatea să practice şi surfingul.

  Efectivul escadrilei 332 nu voia să-şi împovăreze mintea cu gândurile zilei de mâine şi nici cu tristeţea că, la multe mile de Honolulu, războiul continua, deşi, în realitate, fiecare simţea, intuitiv, că trândăvia lor era ca acalmia dinaintea furtunii.

  În cap aveau o singură dorinţă: acalmia să dăinuie cât mai mult cu putinţă!

  La uşa camerei se auzi un ciocănit.

  — Intră, răspunse Robert, încheindu-şi nasturii de la pijama.

  În prag se ivi Kate. Îşi scoase ochelarii de soare.

  — Bună puştiule! N-aşteptai vizite?

  — Ce surpriză plăcută! Scuză-mă că sunt îmbrăcat de casă!

  — S-ar putea crede că nu te-am văzut şi-n slip, ieri, la plajă.

  — Plaja-i cu totul altceva. Acolo, oamenii-s mai aproape de natură.

  Kate îşi întinse obrazul, să i-l sărute.

  Robert o luă în braţe, o ridică uşor, prinzându-i mâinile.

  — Mai încet, ursule, că mă sugrumi. Ce, nu poţi şi tu să fii un pic mai gingaş?

  — Asta-i numai din cauza bucuriei de-a te vedea aici!

  — Aşază-mă într-un fotoliu şi dă-mi să beau ceva, răcoritor.

  — De băut, poftim, îţi dau, însă-n privinţa fotoliului, prea eşti frumoasă şi prea mult te-am aşteptat ca să-ţi dau drumul din braţe…

  După plecarea lui Kate, se înfiinţă şi Charles Mallory.

  — Bună, Bob! Am ceva noutăţi.

  — Dă-i drumu'!

  Dar Charles nu se grăbea. Se aşeză în fotoliu şi-şi turnă în pocal din sticla borţoşică, utilizată cu câteva momente în urmă de Kate. Se instală cât mai comod, punându-şi picioarele pe măsuţa cu reviste. Avea o mină de parcă i s-ar fi cuvenit un onorar pentru veştile aduse.

  — Am impresia c-ai avut musafiri! Am observat, plecând din faţa hotelului, un Chrysler ce mi se părea cunoscut.

  — Da, a fost Kate.

  — Însă marinăraşul de pe „Yorktown” trebuie să fie acum la Pearl Harbor. Ce-i cu el, a intrat în disgraţie?

  — Ducă-se dracului, amândoi! Această doamnă nici nu vrea s-audă de-o căsătorie cu mine. Pretinde c-ar fi logodită cu Henry Hughes, şi-aşteaptă să se-mplinească un an de la moartea lui bărbatu-său. Mie-mi acordă doar puţină atenţie, în cinstea vechii noastre prietenii.

  — Ei, dacă doamna Kate îl iubeşte atât de mult pe Henry al ei şi are de gând să se mărite cu el, atunci de ce dracului îţi mai suceşte şi ţie capul?

  — După mine, Kate ţine cel mai mult la hârtiile verzi, cu portretul preşedintelui. Iar Henry posedă o grămadă, nu ca subsemnatul.

  — Şi mândria ta, de bărbat, nu suferă din cauza asta?

  — Chack, dar ce să-i fac eu păpuşii ăsteia, dată dracului, dacă nici un băiat de talia lui Eugene Tekker, fiindu-i bărbat, n-a fost în stare să-i vină de hac?

  — Nu fi amărât, că se va găsi el unul. Mai ales că, peste puţin timp, unul din iubiţi îi va pleca spre insulele Solomon, iar celălalt va brăzda întinderile oceanului.

  — Despre ce-i vorba, Chack? O-ntindem de-aici? Eu, de ce n-am auzit nimic despre chestia asta?

  — Ai plecat înaintea mea de la serviciu. Pe scurt, îţi mai aduci aminte de sergentul acela de stat major care ne-a făcut bucuria cu avansarea şi decorarea noastră, anul trecut?

  — Roşcovanul? Şi, dacă minte?

  — Ce interes ar avea? Însă, bagă de seamă, e strict secret. Ce mai calea-valea, Bob, pregăteşte-te pentru Guadalcanal, chiar în toiul luptelor ce se dau acolo.

  Robert se ridică de pe canapea şi execută câteva flexări elastice. V ~

  — Da, vestea nu-i din cele mai plăcute. Guadalcanalul ăsta nu-mi pică bine deloc…

  Capitolul XVIII.

  Au plecat spre Polinezia, la Guadalcanal, nu peste două zile, cum crezuse Bob, ci mult mai târziu. Abia peste o săptămână aviatorii escadrilei 332 se aflau la bordul transportorului de tip Liberty, recent lansat de pe cala de construcţie a unui şantier naval. Marinarii vorbeau că vasul fusese construit după o nouă metodă rapidă – aproape în numai două săptămâni.

  — Acum, vasele acestea sunt nituite cât ai bate din palme, spunea un marinar mai vârstnic, trăgând dintr-o lulea scurtă. În privinţa calităţii, vedeţi şi singuri. Socoteala-i simplă – să ţină măcar o cursă, iar după aia n-are decât să se facă bucăţi. Atâtea Libertyuri, din astea, s-au construit în ultima vreme, încât submarinele nemţeşti şi japoneze abia mai prididesc să le scufunde. Se duce la fund o jumătate de milion de tone, de pe calele de construcţie s-au şi lansat Libertyuri de-un milion de tone…

  Relatarea marinarului avea un iz de adevăr. Urgenţa, preţul redus, precum şi ideea, întrucâtva deprimantă, garantată de însuşi proiectul pentru un vas valabil doar o singură cursă, erau vizibile pretutindeni: în chiţimiile sudate la iuţeală, care cu greu puteau fi numite cabine, pentru cazarea echipajului şi a pasagerilor, în primitivi-tatea agregatelor energetice (o maşină cu aburi de 2 500 c.p.) ce nu erau în stare să dezvolte o viteză mai mare de 10 noduri, în tunuleţul antiaerian stingher, instalat la pupa, parcă anume pentru amuzamentul aviaţiei japoneze, şi chiar în alcătuirea echipajului exclusiv din beţivi.

  — Numai uită-te la mutrele lor de piraţi, cu nasuri vinete! Se exprima Robert, indignat. Nici bătrânul Corsar Flint n-a avut un asemenea echipaj. Iar căpitanul, ce să mai vorbim! Ca mâine îşi dă duhul.

  — Nu te enerva, dragul meu comandant. Cine-i sortit spânzurătorii – ăla nu se îneacă. Iar mie, îmi place căpitanul. E-un bătrânel isteţ, cu experienţă. Dacă nu se dezintegrează pe drum, atunci precis ne duce până la punctul de destinaţie.

  Împreună cu aviatorii, în cale mai navigau şi Lightningurile lor, ambalate în lăzi mari. Încărcătura era mai bine plasată decât pasagerii. După ce s-au emis unele obscenităţi… Lumea s-a resemnat. Doar se ducea la război.

  Libertyul şi încă cinci alte transportoare formau un convoi care, încă de la Pearl Harbor, era escortat de un divizion de distrugătoare. Sufletele oamenilor parcă se mai înveseleau, privind la siluetele lor avântate. Ar fi vrut să creadă că băieţii de pe distrugătoare, care şedeau în spa-tele hidrolocatoarelor, nu vor lăsa să le scape nici un submarin japonez şi-l vor da la fund, mai înainte ca acesta să apuce să-şi răsfire evantaiul de torpile.

  Au navigat timp îndelungat, aproape trei săptămâni. La traversarea ecuatorului, şi-au făcut de cap. „Bobocii” au fost scăldaţi într-o baie confecţionată din foaie de cort, conform verdictului emis de Neptun, pe care Bob Harris îl întruchipa cu brio.

  În drum, convoiului i se adăugau noi vase. Lângă insulele Samoa, li s-au ataşat încă şapte transportoare, iar în apropiere de Fiji, au fost luaţi sub tutela crucişătoarelor grele „San Francisco” şi „Salt Lake City”. Se simţea, după toate semnele, că se apropiau, din ce în ce mai mult, de zona acţiunilor de luptă.

  Odată, înainte de apusul soarelui, cei doi prieteni se aflau la pupa, privind la apa înspumată şi la pescăruşii de curând apăruţi, care zburau în urma vasului.

  — Uite! Arătă Charles silueta unui hidroavion.

  — E japonez, afirmă, sigur de sine, Robert. Kawasaki. Catalina noastră are două motoare, pe când ăsta-i cvadrimotor.

  Kawasaki se roti puţin deasupra convoiului, în afara limitei de accesibilitate a automatelor antiaeriene, şi apoi se îndepărtă spre nord-vest.

  — Dacă aparatul ăsta de cercetare îşi va invita încoace cuirasatele, n-o să ne fie prea bine, spuse, îngândurat, Charles.

  — Să nădăjduim că navele amiralului Yamamoto sunt ocupate cu alte probleme, mult mai importante, îl temperă Robert.

  — Da, se dovedeşte c-ai avut dreptate, oftă Charles, călătoria în Mările Sudului nu ne făgăduieşte nimic atrăgător. Poate, încă din clipa asta, un băiat cu pomeţi relie-faţi ne priveşte prin lentila periscopului, aşteptând ca Libertyul să ajungă în dreptul semnului calculat al filamentului înălţătorului.

  — Termină cu născocirile. Când te-aud vorbind aşa, îmi vine s-o iau la fugă spre puntea inferioară, după vesta de salvare…

  Epuizaţi de prelungita perioadă de navigaţie, oamenii chiar se bucurară, când, de dincolo de orizont, se ivi insula, acoperită de verdele veninos al pădurilor. Guadalcanalul avea o tristă faimă. Aviatorii ştiau că aici îi aşteptau ţânţarii mosquito, malaria tropicală, căldura umedă, lipsa unei vieţi organizate, precum şi teme de luptă, în permanenţă pline de riscuri grave.

  După descărcarea transportoarelor, aviatorii au fost conduşi şi instalaţi într-un orăşel de corturi, lângă aerodromul „Henderson”. Tot într-acolo, tractoarele pentru tancuri au târât, pe nişte tălpice, lăzile cu avioane.

  Aerodromul ce se numea acum „Henderson” fusese început de japonezi. Desantul american, lansat la Guadal-canal, îl capturase când pista de decolare-aterizare încă nu era terminată. Lungimea acesteia reprezenta doar 1 150 de metri, ceea ce nu permitea decât decolarea şi aterizarea aparatelor de vânătoare şi a bombardierelor uşoare de punte. Îmbrăcămintea artificială a aerodromului era executată din sfărâmături de corali, argilă, balastru şi ciment uscat.

  Avioanele, care erau staţionate pe aerodromul „Henderson”, se aflau la sol, o parte din ele fiind adăpostită în caponiere uşoare, iar alta în teren deschis, acoperită cu plase de mascare.

  Făgaşele adânci, pe care le lăsaseră roţile, mărturiseau că în perioada ploilor nu era lucru uşor să rulezi pe pistă.

  — Unde-s cazaţi aviatorii, la voi? Îl întrebă Robert pe un sergent, care-i ieşise în cale, şi a cărui uniformă putea fi doar ghicită, după galoanele de pe mâneci şi emblema Diviziei I de infanterie marină – atât era de îngălată şi dezordonată.

  Sergentul îi arătă un cort, instalat sub copaci.

  — Uitaţi, acolo-s echipajele de serviciu.

  Din interiorul căsuţelor fabricate din foaie de cort răzbăteau glasuri domoale. Robert ridică pologul de la intrare şi observă un grup de aviatori, jucând cărţi în jurul unei mese.

  — Salutări din Honolulu, băieţi! Acolo, fetiţele voastre se usucă de plictiseală, iar voi, aici, vă roadeţi nădragii.

  — Bună, Bob! Ce vânt v-aduce?

  Jucătorii părăsiră cărţile şi strânseră mâinile celor sosiţi.

  — Nu vă mai întreb cum o duceţi pe-aici, continuă Bob, bătându-i pe spate. Privind la banda voastră în combinezoane jegoase, nu s-ar zice că sunteţi nepoţii generosului Unchi Sam.

  — Nu-i nimic, îi răspunseră arţăgoşi „băştinaşii”, să te vedem şi pe tine, după o lună. Trei-patru atacuri de artilerie, plus o ploiţă, şi-ai să năpârleşti întocmai ca zdrenţele noastre.

  — Tu, Bob, mai bine spune-ne, ai adus ceva mai mult whisky? Aici, cantinierii nu ne prea răsfaţă. Intendenţa vine rar pe insulă, aşa că suntem aprovizionaţi foarte nasol.

  — Pentru azi, o să v-ajungă să vă udaţi gâtlejurile uscate şi, totodată, să sărbătorim începutul unei noi ere, de înduioşătoare unire a aviaţiei de uscat cu aviaţia maritimă.

  — Ascultă, mister Harris, de unde-ai învăţat să trăncăneşti în chipul ăsta, de parc-ai fi predicator în Armata Salvării?

  — Totul e numai din pricina bucuriei de-a vă vedea mutrele voastre nebărbierite. Faceţi cunoştinţă, prietenul şi camaradul meu, locotenentul de rangul întâi Charles Mallory, îl prezentă Robert pe Charles.

  O voce puternică, izbucnind din difuzor, le întrerupse hărmălaia:

  — Echipajele de serviciu, poziţie de alarmă numărul unu! Pornire urgentă a motoarelor! Repet, echipajele de serviciu, poziţie de alarmă numărul unu…!

  Aviatorii, de parcă i-ar fi suflat vântul din cort, se repeziră în goană spre aparate. Pe mese rămaseră cărţile de joc împrăştiate.

  Robert se uită la Charles:

  — Haidem, Chack, să căutăm un adăpost mai de nădejde decât cortul ăsta. Nasul meu simte că peste puţin timp va mirosi a ars…

  Noaptea trecu într-o stare de nelinişte. În trei rânduri se dădu alarma de luptă, şi cea mai mare parte a timpului aviatorii şi marinarii au petrecut-o ca nişte libărci, pitiţi prin şanţuri. Însă alarmele se dovediră a fi false. Inamicul nu apărea, iar pe ecranele radarurilor se iveau şi dispăreau nişte ţinte de neînţeles.

  În zori, istoviţi de aşteptarea atacului, oamenii se împrăştiară pe la corturi, prăbuşindu-se la pat. Şi, tocmai în momentul acela, asupra aerodromului începură să curgă proiectilele: distrugătoarele japoneze debarcaseră trupe de desant la capul Esperance, şi deschiseseră foc din toate categoriile de armament.

  Din nou au fost nevoiţi să se repeadă la adăposturi.

  — Aici, n-ai când să te plictiseşti, glumi Robert, sărind în tranşee.

  Peste zi, apăru un avion de recunoaştere Oiodo, care ţâşnise de undeva, de după masivul deluros Loong şi, după ce survolă de două ori aerodromul „Henderson”, execută trageri razante de mitralieră asupra locurilor unde staţionau avioanele şi a orăşelului din corturi.

  Celula de serviciu a avioanelor de vânătoare Grumman decolă în urmărirea japonezului, îl ajunse la vreo cinci mile de ţărm şi deschiseră focul asupra lui.

  Inginerii şi tehnicii se apucară să monteze de urgenţă Lightningurile. Deocamdată, aviatorii se plictiseau din lipsă de activitate, stăteau tolăniţi la pat, jucau pasionaţi cărţi. În cea de-a treia zi, Charles Mallory nu a mai rezistat şi se ridică, zvârlind pachetul de cărţi:

  — Ştie cineva unde-i cazat capelanul nostru? Vreau să mă duc şi să-i cer aparatul de radio. Trăim aici şi nu ştim nimic de ceea ce se întâmplă în lume.

  — Şi chiar ai chef să te ridici de la joc? Se miră Robert. Ce, nu-ţi ajunge hărmălaia caterincei ăsteia? Arătă el spre difuzor. ^.

  — Permiteţi să intru? Le întrerupse discuţia locotenentul-tehnic Huli, vârându-se în cort. Domnule coman-dant, avioanele dumneavoastră, în număr de douăzeci, sunt gata de decolare. Peste o jumătate de oră, va fi gata şi aparatul locotenentului Mallory.

  — Gata! Oftă cu părere de rău Robert. S-au dus frumoasele timpuri. Acum ne vor încăleca cu „serviciile”, fără să mai vorbim de misiunile de luptă.

  Toate Lightningurile fuseseră montate, iar piloţii, până seara târziu, le-au încercat în zbor. În corturi s-au întors abia în cursul nopţii. De-a doua zi, începeau serviciile de alarmă.

  Însă piloţii n-au fost în stare să închidă ochii multă vreme. Au şuşotit, au fumat, s-au zvârcolit sub plasele montate împotriva ţânţarilor.

  — Chack, în cât e mâine? Întrebă Robert. M-am încurcat, rău de tot, cu socoteala datelor.

  — În treisprezece, comandantule.

  — Dracul s-o ia! Înjură Robert. Nu-mi merge deloc bine într-o zi ca asta.

  — Fleacuri. Nu crede, comandantule, în superstiţii. Noapte bună.

  Aviatorii au fost treziţi devreme, încă înainte de răsăritul soarelui. Mesele din popotă erau gata puse, însă nimănui nu-i venea să mănânce. Charles şi Robert băură câte o ceaşcă de cafea şi apoi se grăbiră spre aerodrom.

  Abia se instalaseră piloţii în carlingile lor, când auziră deasupra capului fâşâitul şuierător al proiectilelor de mare calibru. Acestea explodară în junglă, cutremurând toată insula.

  — Tir de la mare distanţă…!

  — Atenţie, pornire motoare şi decolare! Aterizare la Espiritu Santo.

  Dar n-au reuşit toţi să evite tragerile de artilerie. Proiectilele grele ale cuirasatelor japoneze porniră să cadă pe pista de decolare şi asupra locurilor de staţionare a avioanelor. Piloţii care nu decolaseră se vârâră prin şanţuri şi adăposturi.

  Robert Harris şi Charles Mallory, planând deasupra coastei, observară clar escadra japoneză şi cuirasatele „Haruna” şi „Kongo”, împroşcând foc asupra Guadalcanalului. Pe Robert îl mâncau palmele, dar ce puteau întreprinde ei, cu tunurile şi mitralierele lor de mic calibru, împotriva acestor giganţi cuirasaţi?

  Peste câteva zile, au fost rechemaţi la Guadalcanal, când pe insulă se desfăşurau lupte înverşunate cu întăririle japoneze debarcate. Acum, în Guadalcanal, erau vreo treizeci de mii de soldaţi ai mikadoului, care tindeau, cu orice preţ, să ocupe aerodromul şi să-i zvârle pe americani în mare. Un singur detaşament jappnez reuşise să facă o străpungere până la limita sudică a „Hendersonului”, dar contraatacul infanteriei marine l-a respins în junglă. Acest eveniment a avut unele consecinţe imprevizibile.

  Cât a fost noaptea de lungă a tot plouat, iar Lightningurile se afundaseră zdravăn în pământul moale.

  Dimineaţa, un grup de bombardiere uşoare de punte şi de avioane de vânătoare japoneze apăru deasupra aerodromului. Charles şi Robert au fost siliţi să-şi vâre iarăşi nasul în noroi, aşteptându-se ca, dintr-o clipă în alta, să pornească să plouă cu bombe peste capetele lor.

  Când însă, auzind exclamaţia de uimire emisă de Robert, Charles îşi ridică privirea, văzu ceva de neînţeles: avioanele japoneze îşi coborâseră trenul de aterizare şi zburau în cerc, pregătindu-se, pesemne, să aterizeze.

  — Ce, vin să se predea?! Se miră Charles.

  — Haideţi, băieţi, să târâm aparatele la decolare! Ordonă Robert Harris mecanicilor.

  Aviatorii priveau temători la japonezi. Dar, încurajaţi de faptul că aceştia nu trăgeau, se apucară să târască, cu mâinile, opt Lightninguri pe pista de decolare-aterizare.

  Îndată ce-au decolat, intrară în luptă, trăgând direct în japonezii uluiţi.

  Un pilot japonez, făcut apoi prizonier, şi care se salvase sărind cu paraşuta, povestea că un ofiţer din trupele de uscat raportase comandamentului ocuparea aerodromului „Henderson” iar aviatorii japonezi planau deasupra acestuia, aşteptând semnalul de aterizare.

  În lupta aceasta, Robert Harris şi Charles Mallory doborâseră câte două aparate japoneze.

  La un ceas după bătălie, se dezlănţui o furtună tropi-cală. Însă bubuiturile asurzitoare, ce se rostogoleau din înaltul cerului, li se păreau o penibilă parodie faţă de tirul artileriei de mare calibru al vaselor de linie japoneze.

  Capitolul XIX.

  Şeful clanului Hattori, colonelul în retragere Akahito, era fericit. Zeii îndurători îi dăruiseră bucuria de a-şi îmbrăţişa din nou ambii feciori, reuniţi sub acoperişul părintesc. Ce-i drept, băiatul mai mic, Yasuziro, care nu se restabi-lise după rănire, arăta deprimat şi închis în sine. În schimb, cel mare, Otoziro, care venise în prima sa per-misie de ofiţer, se veselea, mânca şi bea, cât pentru doi.

  La locul de cinste, în dreptul vazei cu trandafiri şi rămurele de pin, Akahito îl aşezase pe prietenul şi rubedenia sa Kyosi Morisawa. Cu picioarele încrucişate, bărbaţii fumau şi-l întrebau pe Otoziro despre evenimentele din China. Acesta le povestea încântat şi la amănunt des-pre ciocnirile cu „roşii” şi cu gomindaniştii la care participase personal.

  Yasuziro şedea pe tatami şi, tăcând, asculta conversaţia rudelor. „Otoziro s-a schimbat mult, se gândea el, examinându-şi fratele. Din neîndemânaticul de mai înainte n-a mai rămas nici urmă. A devenit plin de sine, e mândru că face parte din armata din Kwantung, în care se acordă cinstea de-a servi numai celor mai vajnici ostaşi. În decursul a doi ani, s-a îmbibat, ca un burete, de spiritul unui devotament fanatic faţă de mikado şi de ură faţă de duşmanii lui”.

  — De mult am fi strivit bandele Armatei Roşii chineze şi lepădăturile gomindaniste, dacă n-am fi fost obligaţi să menţinem o mare parte a diviziilor la graniţele cu Rusia şi Mongolia… Otoziro privi pe furiş, la ceas, temându-se ca nu cumva să întârzie la „Casa veselă”, pentru „Perlele mării”. Acum, cea mai importantă problemă este să lovim Rusia, împreună cu marele nostru aliat din apus, şi s-o nimicim. Ruşii sunt epuizaţi din cauza războiului. Curând, vor mai retrage din Extremul Orient încă vreo zece divizii. Iar cu cele rămase, ne răfuim în doi timpi şi trei mişcări şi ocupăm Siberia, chiar până la Omsk.

  — Cum poate fi atacată Rusia, lăsând în spatele frontului o Chină neînvinsă? Puse sub semnul întrebării socrul lui Yasuziro posibilitatea realizării planurilor pe care le expunea ofiţerul. Nu ne vom trezi cu armata din Kwantung între Rusia şi China, ca între ciocan şi nico-vală?

  — Comandamentul consideră că unităţile dislocate în Mandjou-Go şi cavaleria guvernatorului Mongoliei Interioare, prinţul Dyevan, sunt întru totul suficiente pentru apărarea căilor de comunicaţie şi a spatelui frontului armatei din Kwantung. Acuma, chinezii s-au potolit complet.

  „După el, prea reiese că totul merge ca pe roate!” îl judecă în gând Yasuziro pe fratele său. După pieirea portavionului „Akagi” şi a celorlalte portavioane japo-neze, începuse să privească inamicii cu mai multă consideraţie.

  Tiyeko intră tiptil în odaie şi, înclinându-se elastic, atinse rogojina cu mâna.

  — Cu-adânc respect, vă rog să-mi iertaţi tulburarea convorbirii domniilor voastre, dar totul este pregătit pentru ceremonia tya-no-iu-.

  Bărbaţii se ridicară şi trecură în odăile învecinate, scăldate de penumbră.

  Ghicind gestul lui Akahito, Tiyeko dădu la o parte paravanele peretelui, dincolo de care era plantată o mică grădiniţă decorativă, împrejmuită de un gard din pietre de cele mai ciudate forme şi culori. Cea mai apropiată şi mai mare amintea un tigru moţăind. Mai departe, în parcela din dreapta a grădiniţei, se aflau câţiva pini bătrâni, cu coroanele de un verde-închis. Trunchiurile le erau întortocheate şi arcuite. Dădeau impresia că fuseseră răsucite de rafalele puternice ale unui uragan şi nu de mâna îndemânatică a grădinarului. A doua jumătate a grădinii era alcătuită din plante tropicale veşnic verzi.

  Bărbaţii, aşezaţi în jurul unei măsuţe lăcuite, joase, priveau la Tiyeko, preparându-le băutura preferată. Aşezând într-un vas de sticlă ceai mărunţit, ca praful, Tiyeko turnă peste acesta apă dintr-un recipient de bambus, apoi o agită cu o periuţă, după care umplu o ceaşcă de porţelan. Ţinând-o cu amândouă mâinile, o aşeză, plecându-se, înaintea oaspetelui de onoare – tatăl ei.

  Morisawa, sorbind o înghiţitură, se plecă şi transmise ceaşca gazdei. Akahito, după cum prescriau ritua-lurile tya-no-iu, şterse cu degetul locul pe care-l atinsese buzele lui Morisawa, îşi uscă degetul cu un şerveţel de masă, alb ca zăpada, şi, sorbind şi el o înghiţitură, dădu ceaşca lui Otoziro. După ce aceasta trecu şi pe la fiul mai mic, Yasuziro, ciclul se repetă în ordinea de mai înainte. În pauze, când Tiyeko prepara o nouă ceaşcă de ceai, bărbaţii discutau în şoaptă. Se făceau comparaţii în legătură cu calităţile şi modurile de opărire a ceaiurilor negre şi verzi.

  Ceremonia servirii ceaiului încheindu-se, Morisawa le ură celor de faţă:

  — Limpezească-se cele şase simţuri ale voastre!

  — Fie ca viaţa de dincolo de mormânt a monahului Yeisai să rămână în vecii vecilor fericită şi netulburată, pentru că ne-a adus sămânţa ceaiului! Grăi şi Akahito Hattori.

  În clipa aceea, se auzi un vuiet înăbuşit, care făcu să încremenească toată lumea. Pământul se cutremură şi Începu să se clatine, porniră să scârţâie şi să trosnească grinzile şi bârnele scheletului casei; purceseră să se legene trunchiurile pinilor şi să se mişte, ca vii, pietrele grădinuţei; de pe împrejmuire se rostogoliră câteva sfărâmături, prăbuşindu-se peste boschetul verde, decorativ.

  Tiyeko fu prima care-şi veni în fire. Se repezi în odaia alăturată, o luă în braţe pe micuţa şi speriata Satiko, pentru ca apoi să fugă afară. Pe urmele ei, părăsiră casa şi bărbaţii. Dar vuietul subteran se potolise, iar pământul îşi redobândi soliditatea obişnuită.

  — Slavă îndurătoarei Kannon, deoarece am scăpat cu bine, spuse Akahito Hattori, cercetându-şi casa care rezistase.

  Luându-şi rămas bun, ceremonios şi mulţumind pentru timpul plăcut petrecut împreună, Morisawa se îndepărtă grăbindu-se; era îngrijorat pentru propria lui casă.

  După ce petrecuse trei săptămâni în ospeţie, Otoziro Hattori îşi începu preparativele pentru drum, făgăduind ca, într-un răstimp foarte scurt, să-i trimită fratelui său nişte leacuri ce aveau să-i readucă vigoarea. Într-adevăr, de pe urma rachiului de orez, în care se macerase rădăcină de ginseg, Yasuziro începu să se simtă mult mai bine. Şi i-au dispărut şi durerile de cap. Peste puţin, Yasuziro plecă şi el la unitate.

  Medicii nu l-au admis la zboruri. După îndelungate demersuri pe lângă organele de resort, cam spre sfârşitul lui decembrie 1942, Yasuziro a fost numit la dispoziţia şefului de stat major al flotei reunite, în funcţia de ofiţer al secţiei de operaţii. Statul major era instalat la bordul vasului de linie „Yamato”, care naviga sub pavilionul amiralului Yamamoto. Ancorele navei „Yamato” zăceau, pe fundul golfului, în partea de nord a insulei New Britain, unde se afla amplasată baza navală „Rabaul”.

  Yasuziro s-a acomodat destul de greu cu noul său loc de serviciu. Trecerea bruscă, de la o iarnă umedă şi geroasă, la căldurile ecuatoriale, a suportat-o mai uşor decât intrarea sa în rolul de ofiţer de stat major. Să lucreze cu hărţi şi documente, să efectueze calcule operativotactice – totul era absolut diferit faţă de activitatea lui anterioară. Şi, în afară de acestea, pe portavion se dezobişnuise de cultul apăsător datorat şefilor ierarhici, care domnea la statul major. Amirali şi căpitani de gradul întâi erau cu duiumul pe „Yamato”, iar Yasuziro trebuia mai mult să-şi îndoaie spinarea, făcând plecăciuni prelungite, decât să lucreze. Însă faptul cel mai deprimant era că se simţea ca un pion lipsit de orice personalitate, oricât de infimă, în imensul joc de aici, plin de incandescenţă şi dramatism. Viaţa aceasta nu-i plăcea şi nu-i oferea nici o satisfacţie. Căpitan-locotenentul Yasuziro Hattori era un singuratic, care nu-şi putea găsi locul. După o lună şi jumătate de staţionare la „Rabaul”, nu-şi făcuse nici un prieten.

  Chiar şi pentru un om insuficient de competent în tainele artei operative, cum era el, devenise clar că tre-burile Japoniei, în zona sud-vestică a Oceanului Pacific, nu erau strălucite.

  Resturile trupelor încă se mai cramponau de sectorul nordic al insulei Guadalcanal. Dar tentativele mikadoului de a le veni în ajutor, prin debarcări de oameni şi de tehnică, nu erau încununate de succes. Din „TokyoExpress” (cum botezaseră americanii grupurile de distrugătoare şi transportoare rapide), în unele nopţi debarcau şi câte 900 de infanterişti. Însă nu puteau fi asiguraţi cu tancuri şi artilerie, din cauza dificultăţilor de descărcare pe danele neamenajate. Pe lângă toate celelalte, americanii învăţaseră itinerarul „Tokyo-Express „-ului, şi-i puneau în cale baraje din grupuri de vase de luptă. Transportarea forţelor de desant, spre capul Esperance, începuse să devină din ce în ce mai costisitoare flotei reunite. Pentru acoperirea lor, amiralul Yamamoto fusese nevoit să le repartizeze crucişătoare grele şi vase de linie.

  În şiragul marilor bătălii navale din apropierea insu-lelor Guadalcanal şi Tassafarong, care avuseseră loc la sfârşitul anului 1942, flota japoneză pierduse două cuirasate – „Hiei” şi „Kirishima”.

  — Un crucişător greu – „Kipugasa” – patru distrugătoare şi zece transportoare rapide.

  Şi americanii suferiseră pierderi, însă considerabil mai reduse decât cele japoneze. Dintre vasele mari, americanii pierduseră numai un crucişător greu „Northampton”. Restul, de zece unităţi, era reprezentat de distrugătoare şi crucişătoare uşoare.

  În ziua de 3 ianuarie 1943, postul de radio japonez a transmis declaraţia de capitulare a armatelor germane încercuite la Stalingrad. Gruparea acestora, de zeci de mii de ostaşi, în frunte cu feldmareşalul Paulus, se predase ruşilor.

  Iar peste o săptămână, trupele japoneze părăsiră insula Guadalcanal. Şi, cu toate că această înfrângere nu suferea nici o comparaţie cu cea a „marelui aliat apusean”, de lângă zidurile Stalingradului, Japonia a fost cuprinsă de durere. Era prima înfrângere recunoscută oficial.

  Ofiţerii şi soldaţii care luptaseră la Guadalcanal preferaseră să se evacueze de pe insulă şi să nu-şi dea viaţa pentru împărat, luptând până la ultimul om.

  Yasuziro era nedumerit: soldaţii Ţării Soarelui Răsare, în timp ce fugeau din Guadalcanal, îşi prindeau mai bucuroşi mâinile de barele scărilor de pisică de pe distrugă-toare, decât de mânerele aspre ale pumnalelor rituale.

  Iar pe hărţile prelucrate de Yasuziro, se putea urmări clar înaintarea americanilor în arhipelag, spre nord.

  Partea a doua.

  NĂRUIREA SPERANŢELOR.

  Capitolul I.

  Supraîncărcate de tensiunea aşteptării tirului de artilerie dinspre mare, sau a tragerilor cu aruncătoare din junglă, zilele deveniseră extensibile ca guma de mestecat şi erau foarte puţin diferite una de alta. Uneori mai variau, datorită atacurilor întreprinse de bombardierele japoneze sau a luptelor aeriene.

  În pofida uniformităţii aparente, evenimentele acelor zile s-au încrustat adânc în memoria lui Charles Mallory. A descoperit asta, după mulţi ani, când a început să lucreze la romanul „Am rămas dator morţilor”. Memoria readucea la lumină trecutul, atât de limpede, încât nu avea altceva de făcut, decât să transcrie.

  În sfârşit, reuşiseră să cureţe jungla Guadalcanalului de japonezi. Acum, pe aerodromul „Henderson”, erau înghesuite numeroase avioane, aparţinând tuturor departamentelor.

  Şi pe pământ, şi în aer, nu mai era pic de loc. De aceea, escadrilele zburau la ore diferite. Unităţile constructoare de aerodromuri izbutiseră, fără să prejudicieze activitatea de zbor, să mărească lungimea pistei de decolare până la doi kilometri, şi acum puteau ateriza chiar şi aparate Liberator, cvadrimotoare. În acest mo-ment, când aviaţia japoneză, rărită, încetase să mai viziteze Guadalcanalul, avioanele Liberator, având o mai mare rază de acţiune decât aparatele Grumman – de vânătoare, începuseră să fie folosite mai frecvent ca avioane de asalt, în locul rezervoarelor suspendate, se acroşau două bombe de câte 225 kilograme, şi aparatele erau expediate pe mare, la vânătoare de distrugătoare şi nave japoneze.

  În marte, primind comanda escadrilei 332, lui Robert Harris i se dăduse, temporar, gradul de maior-, iar Charles Mallory fusese numit comandantul unei patrule de aviaţie. În noile lor funcţii, cei doi prieteni aveau sarcina să participe la o operaţiune combinată, a forţelor terestre, marine şi aero-navale, pentru ocuparea insulei învecinate, New Georgia.

  „A început ofensiva noastră spre Tokyo” – comenta evenimentul, foarte optimist, unul din ziarele americane. Dar, până la Tokyo, mai erau peste 5000 de kilometri.

  Charles n-a avut noroc în misiunea de acoperire a operaţiunii de desant: i s-a spart unul din radiatoare, lovit de schija unui proiectil de antiaeriană. Motorul şi-a ridicat brusc temperatura, dincolo de zona roşie a scalei. A fost necesar să-l decupleze mai înainte de-a lua foc. La înpoiere, a forţat cu un singur motor, simţind toate plăcerile tracţiunii asimetrice. Piciorul drept i se anchilozase din pricina eforturilor continue pe care fusese nevoit să le depună, pentru a ţine în frâu avionul să nu se răstoarne.

  Astfel s-a încheiat contribuţia lui Charles Mallory la eliberarea insulei New Georgia. De altminteri, şi fără el, totul s-ar fi isprăvit excelent…

  Era dis-de-dimineaţă şi cald. Charles şi aviatorii patrulei sale se aflau de serviciu într-un cort, lângă aparatele de zbor. Acţiona escadrila 339, a maiorului Mitchell.

  Şuierul şi urletul motoarelor Lightningului ce-şi lua startul amuţiră brusc. Avionul îşi întrerupse decolarea şi se avântă de-a lungul pistei, spulberând apa din băl-toacele care nu se evaporaseră încă, după ploaia torenţială din cursul nopţii. Când ajunse la capătul pistei de decolare – aterizare, Lightningul devie, rulă apoi pe pământ şi se împotmoli în noroi. Spre avion porniră în goană tractoarele roşii, ticsite cu tehnici. Lângă orificiul de intrare al cortului, frână un tractor stropit de noroi, din care sări un aviator indispus.

  — Ce-ai păţit? Îl întrebă Charles.

  — Mi s-a găurit un cauciuc, dracu' să-l ia!

  Un cui întâmplător, sau o schijă nimerită pe pista de decolare îi zădărnicise îndeplinirea misiunii de luptă. Dar locotenentul nu se dovedi a fi singurul ghinionist din dimineaţa aceea. Peste puţin timp, intră la aterizare un al doilea Lightning din grupa lui Mitchell. Făcea cale întoarsă, pentru că nu reuşise să-şi alimenteze motorul din rezervoarele suspendate sub planuri. Înjurăturile pe care le trase pilotul, referindu-se la funcţionarea instalaţiei, fură crunte, fiindcă, trei zile de-a rândul, fusese pregătit pentru o misiune extrem de secretă, de mare răspundere, de pe urma căreia spera să se aleagă cel puţin cu crucea „Pentru merite aviatice”.

  Chiar în acelaşi timp, la „Rabaul”, apropiaţii amiralulului Yamamoto se străduiau să-l convingă să îmbrace o uniformă kaki:

  — Excelenţă, zburaţi deasupra frontului. Orice lunetist vă va recunoaşte după vestonul dumneavoastră alb.

  Amiralul ştia că la Shortland, nici măcar nu mirosea a front.

  — Totdeauna port veston alb, iar astăzi n-am intenţia să fac o excepţie…

  — Dar viaţa dumneavoastră aparţine imperiului, şi nu aveţi dreptul să riscaţi…

  În cele din urmă, amiralul îngădui să se lase convins, şi se schimbă într-un costum kaki. Dar a refuzat categoric să renunţe la sabia de paradă şi mănuşile albe.

  Yamamoto şi suita sa erau aşteptaţi pe aerodrom de două bombardiere bimotoare Mitsubishi, precum şi de şase aparate de vânătoare Zero, detaşate pentru acoperire.

  Decolarea s-a efectuat exact la ora indicată de punctualul Yamamoto – la 6.00 – după meridianul Tokyo.

  Lightningurile s-au înapoiat după patru ceasuri şi jumătate de zbor. La aterizare, misiunea lor de luptă, „strict secretă”, încetase de-a mai fi un mister.

  Serviciile de informaţii ale marinei americane cunoşteau itinerarul şi orarul zborului de inspecţie întreprins de amiralul Yamamoto. Şeful acestora, căpitanul de rangul doi Joseph Rochfort, care descifrase ordinele de organizare a incursiunii forţelor japoneze asupra Midwayului, deveni, şi de astă dată, geniul rău al comandantului flotei reunite a imperiului. În capul lui Rochfort se născuse ideea unei ambuscade aeriene pe parcursul rutei amiralului. Deasupra insulei Bougainville, ambele bombardiere Mitsubishi şi cele şase avioane de vânătoare Zero fuseseră interceptate de patrusprezece aparate Lightning, aparţinând escadrilei 339.

  Luptând singuri împotriva a opt avioane japoneze, Tom Lunfer şi Rex Barber au devenit eroii acestui raid. Pe când maiorul Mitchell şi celelalte echipaje, hoinăreau pe undeva, la mare înălţime, cele două Lightninguri au doborât „trabucurile zburătoare”, cum le spuneau japonezii avioanelor Mitsubishi, deoarece luau foc încă de la primul proiectil care le nimerea. Bombardierele japoneze s-au prăbuşit în lăstărişurile pădurii sub ploaie. Două coloane de fum au ţâşnit, amestecându-se cu acelea din craterul vulcanului Balby.

  Şi au fost declarate vacante posturile de comandantşef, de şef al statului major şi de şefi ai serviciilor medical şi financiar ale flotei reunite a Japoniei.

  Aviatorii din escadrila 332, aveau pentru ce să-şi invidieze camarazii. Da, aşa misiune mai ziceau şi ei! Nu ca ale lor, plicticoase şi, de cele mai multe ori, lipsite de rezultate.

  Robert Harris amestecă rapid cărţile, apoi, întorcându-se cu spatele la partenerii de joc, îl întrebă pe Charles, care şedea pe pat, cu pipa stinsă între dinţi:

  — Profesore, dacă nu-i un secret, ce tot scrii acolo, în blocnotes?

  — Uite-aşa, comandantule, îi răspunse agale Charles Mallory, notez şi eu fel şi fel de gânduri, ce-mi trec, uneori, prin capul ăsta sec.

  — Interesant! La ce mai poţi gândi, când te afli sub tirul crucişătoarelor japoneze, iar creierii îţi sunt lichefiaţi de arşiţă?

  — Dacă voi avea norocul să plec de-aici în viaţă, atunci am să scriu, neapărat, o carte despre tot ce-am văzut şi prin câte am trecut.

  Charles îşi aşeză blocnotesul pe pătura militară, care acoperea patul, şi-şi umplu pipa cu tutun. Fumul aromat, cu miroznă de miere, se ridică în rotocoale, sub bolta cortului.

  Da, oftă el, condiţiile de-aici nu prea sunt prielnice creaţiei literare. Şi, maximumul pe care-l pot face este să-mi notez unele episoade. Pe urmă, îmi vor prinde bine, la cartea pe care am s-o scriu.

  Difuzorul emise un ţăcănit, şi un glas metalic, aşa cum, de obicei, vorbesc roboţii în filme, rosti:

  — Patrula căpitanului Harris se prezintă la cortul punctului operativ. Repet: patrula căpitanului Harris se prezintă la instructajul dinainte de zbor. Gata de decolare, pentru ora unsprezece.

  Robert se ridică.

  — Haidem, băieţi! O să isprăvim jocul… Dacă ne vom mai înapoia.

  Patru din aparatele lui Harris plecară în zbor, iar Charles fu repartizat în patrula de serviciu. Îşi imagina că ziua se va solda fără probleme, dar peste puţin timp şi formaţia lui primi ordin de pornire a motoarelor.

  Charles Mallory zbura singur: partenerul său, în timp ce rula de pe locul de staţionare, se pomenise cu o roată într-o gropiţă prost astupată, şi i se curbase elicea din dreapta.

  Prin radio, de la postul de comandă, se transmise că aveau de tras asupra unui avion de recunoaştere capabil să zboare la mari înălţimi. Charles îşi mări unghiul de luare a înălţimii, privind fix la albastrul cerului. „Aha, uite-l!” zări-pilotul firul alb al dârei de condensare, care se desfăşura în urma unei pete sclipitoare, abia vizibile.

  — Îl zăresc înainte, pe direcţia de zbor, comunică Charles spre sol.

  — Aşa-i, băiete, ţinta-i a ta, însă mai ia înălţime. Conform datelor mele, obiectivul zboară la treizeci de mii de picioare-.

  Charles privi la altimetru. Acum arăta douăzeci şi cinci de mii de picioare. Motoarele trăgeau din răsputeri, în atmosferă rarefiată. Degetele începură să-i îngheţe, fiind încălţat în ghete uşoare.

  Pentru a-şi accelera circulaţia sângelui, pilotul tropăi niţel pe fundul carlingii. Geamul cupolei sclipea din pricina cristalelor de brumă depuse.

  Altitudinea se făcea simţită nu numai prin frig şi masca de oxigen incomodă, care-i chircea faţa. Începură să se ivească şi alte simptome, mult mai neplăcute. De dimineaţă, Charles, în ciuda avertismentului dat de doctor, înfulecase o grămadă de fasole cu carne de vită, şi-acum flatulenţa, activată de atmosfera rarefiată, îi umfla stomacul. Şi, cu cât se înălţa mai mult avionul, cu atât balonarea devenea mai puternică. Iar japonezul se afla foarte aproape, la vreo două mii de picioare. Ghemuit de dureri, Charles se strădui să acopere şi această diferenţă, nu prea mare, de înălţime.

  Lightningul intră în stratul de inversiune şi, numaidecât, în urma lui, apăru dâra demascatoare. Japonezul, observând că de jos se apropie un avion de vânătoare, intră într-un viraj de cap invers. În cele din urmă, Lightningul atinse altitudinea necesară. Însă, din neatenţia pilotului, se trezi în remuurile avionului de recunoaştere japonez. Aparatul porni să trepideze ca un picamer, fiind zvârlit în toate părţile şi apoi în jos. Totul trebuia luat de la început. Dar Charles ajunsese la capătul puterilor, gata să-şi piardă cunoştinţa. Constatând că japonezul o întinde spre casă, Mallory îşi angajă aparatul în picaj şi se năpusti spre adâncul oceanului de aer, unde stomacul avea să-şi revină la normal.

  De unde să-i treacă prin cap pilotului japonez că o cutie obişnuită cu conserve de fasole îi salvase viaţa?!

  După ce rulă spre locul de staţionare, Charles se prăvăli din carlingă, îşi lepădă ghetele şi porni să-şi maseze labele picioarelor, care-şi pierduseră sensibilitatea. Mecanicii, curioşi, se adunară în jurul lui. Li se părea de necrezut că, pe o asemenea zăpuşeală tropicală, pilotul nu era deloc în stare să se încălzească.

  În sfârşit, Charles simţi că picioarele îşi recapătă mobilitatea şi, încălţându-se, porni, şontâc-şontâc, în direcţia cortului statului major. La jumătatea drumului, fu surprins de un tir puternic de artilerie. Sări în prima groapă ce-i ieşi în cale. Şi se gândi:. E mai rău decât un bombardament. Atunci, cel puţin, vezi unde vor cădea bombele”.

  Trăgeau nişte crucişătoare invizibile, de dincolo de orizont. Băteau cu calibre mari, şi exploziile puternice păreau că zguduie insula în întregime. Sfidând tirul, şase avioane Skyraider decolară de pe aerodromul „Henderson” şi se îndreptară în mare viteză în direcţia vaselor inamice.

  Atacul de artilerie luă sfârşit şi, extrăgându-se anevoios din noroi, Charles ieşi din groapă.

  Capitolul II.

  Amiralul Koga, numit comandant, după dispariţia tragică a lui Yamamoto, fu deşteptat la revărsatul zorilor, de bubuitul artileriei. Era vorba de instalaţiile de antiaeriană ale cuirasatului „Musasi”, la bordul căruia îşi instalase statul său major, şi care se angajaseră la respingerea unui atac al aviaţiei americane asupra bazei navale militare „Rabaul”.

  Koga îşi muşcă nemulţumit buzele. Atacurile deveneau tot mai frecvente. Oare nu era timpul să caute un loc mai liniştit, pentru statul major al flotei reunite?

  Privi la ceas: fusese trezit cam devreme. Însă realiză că nu mai era în stare să doarmă. Apăsă pe butonul soneriei. Ordonanţa apăru imediat în uşă, ca şi cum ar fi stat dincolo de pragul cabinei.

  — Uniforma de paradă, rosti amiralul, fără măcar să privească la marinarul înclinat într-o plecăciune adâncă.

  Pentru orele nouă fusese convocat consiliul de război, la care erau invitaţi numai comandanţii de flote şi de flotile aeriene.

  Ofiţerii de la serviciile operative şi de cercetare atârnaseră pe pereţi nişte hărţi uriaşe, cu situaţia la zi a teatrului de acţiuni militare.

  Exact la orele nouă, amiralul Koga pătrunse în salon, însoţit de viceamiralul Nagano Osami, şeful statului major, şi, fără nici un ceremonial, trecu direct la obiect:

  — Domnilor amirali! Ne-am adunat aici pentru a as-culta o informare a şefului statului major, referitoare la situaţia militară din bazinele Oceanului Pacific şi Oceanului Indian, şi a analiza circumstanţele ce s-au agravat. Koga nu vorbea cu glas puternic, însă fiecare cuvânt răsuna clar în liniştea adâncă. Şi-a turnat nişte apă rece din termos, şi a băut-o. Apoi continuă. Presupun că nu este cazul să vă amintesc că, tot ce se va discuta aici reprezintă un secret de stat. Rog pe domnii amirali să nu-şi ia nici un fel de notiţe…

  Şeful statului major, Nagano, vorbea pătruns de-o tristeţe reţinută. Cercul persoanelor admise la consiliul de război era absolut necesar să cunoască adevărul, oricât de amar ar fi fost acesta.

  — Ca rezultat al importantelor succese militare obţi-nute de ruşi la Stalingrad şi în arcul de la Kursk, s-a produs o cotitură însemnată în desfăşurarea războiului. Marele nostru aliat din apus îşi propune să oprească ofensiva armatelor ruseşti pe linia fluviului Nipru. Avem încredere în planurile lui optimiste, totuşi trebuie să fim pregătiţi şi pentru ceea ce se poate întâmpla în cazul unei retrageri în continuare a trupelor sale spre apus. Beţişorul din mâna lui Nagano se deplasă spre sudul Europei. Înfrângerea aliaţilor noştri în Africa de Nord şi ieşirea din război a Italiei au complicat şi mai mult situaţia militară şi poli-tică a Germaniei. Iar asta este imposibil să nu se repercuteze şi-asupra desfăşurării acţiunilor militare din Extremul Orient. Nagano făcu o pauză şi trecu din nou la harta teatrului de război din Oceanul Pacific. Cotitura războiului în favoarea ruşilor a obligat Marele Stat Major al Trupelor de Uscat să renunţe la planurile de invazie ale armatei din Kwantung asupra teritoriului Siberiei Sovie-tice şi a Extremului Orient.

  Amiralii convocaţi în salon păstrau o tăcere imperturbabilă.

  — În momentul de faţă, imperiul dispune de suficiente contingente de forţe de uscat pentru continuarea războiu-lui. În China şi Mandjou-Go se află o grupare de trupe de uscat cu un număr de două milioane de oameni; un milion două sute de mii sunt dislocaţi în insulele metropolei, O armată de două sute de mii desfăşoară acţiuni de luptă în Birmania. Pe insulele ocupate, din sectorul central şi sudvestic al Oceanului Pacific, efectivul garnizoanelor noastre reprezintă şase sute de mii de baionete. După cum vedeţi, armata noastră de uscat posedă peste trei milioane de oameni.

  Cifra citată stârni în salon o oarecare destindere. Amiralii începură să se mişte în scaune.

  — Războiul din China, care se desfăşoară în conti-nuare, solicită un anume efort din partea trupelor de uscat, vorbi mai departe viceamiralul Nagano. Se observă o înviorare şi intensificare a războiului de partizani în Birmania, Vietnam, Indonezia şi Filipine. Acesta, de asemenea, blochează o parte a trupelor noastre. În ce priveşte armata de uscat, situaţia noastră este totuşi bună. Neliniştea Cartierului General Imperial şi a noastră este provocată de situaţia care s-a agravat pe mare şi în aer. Numărul navelor de suprafaţă, de toate clasele, al submarinelor şi al aviaţiei flotei reunite imperiale e considerabil mai redus decât al anglo-americanilor. De aceea, în clipa de faţă, imperiul este obligat să treacă de la ofensiva strategică la strategia defensivă.

  Când Nagano isprăvi de vorbit, în salon se instală o tăcere mormântală. \par Consiliul acesta de război nu semăna deloc cu precedentele consilii dedicate victoriilor, care aveau loc pe vremea răposatului amiral Yamamoto. Figurile amiralilor, care şedeau în jurul lungii mese, arătau îngrijorate şi posomorâte. Toţi cei de faţă, într-un fel sau altul, erau vinovaţi de cele întâmplate, şi simţeau pe umerii lor greutatea unei responsabilităţi împovărătoare pentru soarta imperiului.

  După audierea părerilor exprimate de membrii consiliului de război, se adoptară modificări referitoare la planul „Z”, care se rezumau la necesitatea excluderii, din numărul zonelor de importanţă vitală, a arhipelagului Bismarck, a insulelor Gilbert şi Marshall. Cu toate acestea, trebuia continuată întărirea garnizoanelor de pe insulele mai sus citate şi transferarea, acolo, a unor unităţi suplimentare de aviaţie afectată bazelor navale, pentru a fi apărate şi păstrate până la ultimul soldat, imobilizând cât mai multe forţe expediţionare americane.

  Situaţia militară a imperiului se deteriora de la o zi la alta. Flota se retrase în apărare. După bătălia pentru atolul Midway, iniţiativa trecuse durabil în mâinile americanilor.

  Comandantul-şef al flotei reunite, amiralul Koga, şi-a părăsit vasul amiral, cuirasatul „Musasi”, în apele insulei Pallau, precum şi navele de apărare. Apoi, a evacuat grosul forţelor flotei de sub loviturile aviaţiei americane, trimiţând navele la Singapore şi în apele metropolei. Ele reprezentau rezerva sa mobilă, pe care o putea utiliza în direcţiile cele mai periculoase. Koga decisese să menţină, cu orice preţ, linia de apărare insulele Mariane – insula Pallau, dându-şi seama că, în cazul când americanii o vor străpunge, se spulbera orice speranţă într-un rezultat fericit al războiului.

  Hidroavioanele japoneze zburau aproape în permanenţă deasupra oceanului, controlând acţiunile americanilor, care îşi sporeau forţele. De aceea, pentru amiralul Koga nu constituia o surpriză înaintarea unei mari unităţi de şoc americane spre vestul insulelor Caroline, printre care se număra şi insula Pallau.

  Nucleul marii unităţi de şoc americane era reprezentat de unsprezece portavioane rapide. Acestea acţionau în trei grupuri, sub acoperirea unui mare număr de vase de sprijin. În această zonă, Koga nu dispunea de forţe navale capabile să respingă atacul americanilor. Miza de căpetenie a amiralului era aviaţia afectată bazelor navale.

  Echipajele hidroavioanelor Kawasaki raportară statului major al flotei reunite că un mare detaşament de transportoare ieşise din Insulele Amiralităţii şi înainta acum într-o direcţie vestică. Tot într-acolo se îndrepta şi o parte din portavioanele ce atacaseră insula Pallau.

  Pornind de la aceste date, comandamentul japonez decise că marea unitate operativă americană avea posibilitatea de-a întreprinde debarcarea unor trupe de desant pe coasta de vest a Noii Guinee, iar amiralul Koga ordonă statului său major să se redisloce în centrul ope-rativ „Davao”, pentru înlesnirea operaţiunilor de apărare. Tot acolo i se ordonase să sosească şi marii unităţi de portavioane, de la Singapore, a amiralului Ojawa.

  Grupul operativ al amiralului Koga, din care făcea parte şi Yasuziro, se îmbarcă la bordul a două hidroavioane cvadrimotoare Kawasaki.

  Aparatul, la bordul căruia se afla comandantul-şef al flotei reunite îşi luă primul zborul. Yasuziro se găsea în cel de-al doilea, împreună cu şeful statului major.

  La început, hidroavioariele Kawasaki au zburat în limitele legăturii vizuale, treptat însă, aparatul comandantului-şef, mai nou şi mai puţin încărcat, se detaşă. Oceanul era excepţional de calm. Hidroavioanele păreau că plutesc nemişcate deasupra suprafeţei adormite a undelor. Motoarele vuiau monoton. Unii din ofiţerii superiori picoteau, tolăniţi pe spătarele fotoliilor moi. Yasuziro îşi găsi un partener pentru go.

  La jumătatea distanţei dintre Pallau şi Davao, membrii echipajului şi marinarii-pasageri, care mai navigaseră îndelung în Mările Sudului, începură să-şi manifeste neliniştea. Soarele, care coborâse în apele oceanului, lăsa în urma sa o mare crepusculară, de o culoare roş-arămie, neobişnuită. Barometrul indica o presiune atât de scăzută, cum nimeni nu mai pomenise la o asemenea altitudine de zbor. Apoi, le-au ieşit în faţă, târându-se, nişte petice de nori zdrenţuiţi, străluminaţi de apusul roşu-sângeriu. Hidroavioanele Kawasaki, pare-se, se apropiau de taifunul dezlănţuit în ajun pe coastele de nord ale Australiei.

  Sinopticienii americani botezaseră acest monstru, care devora oamenii laolaltă cu vasele, cu gingaşul nume feminin „Stella”. Această „doamnă” lacomă de sânge, care nu izbutise să se sature cu victimele din Marea Banda, invadase întinderile oceanului şi acuma îşi întindea braţele spre hidroavioanele Kawasaki.

  Comandantul hidroavionului, neliniştit părăsi manşa şi se prezentă la şeful statului major. Înclinându-se, îi spuse câteva cuvinte. Acesta, întorcându-şi capul spre luminator, se gândi vreo două secunde, privind la învălmăşeala norilor, iar apoi dădu din cap, în semn de aprobare. Comandantul aeronavei, după ce-l salută, dispăru în cabina sa, iar viceamiralul se lăsă pe spate în fotoliu, închizându-şi ochii. Yasuziro avu impresia că şeful statului major pornise să îngâne cuvintele unei rugăciuni.

  Prin luminatoarele de bord, vedea bine cum dinspre sud-vest, se apropia, crescând în dimensiuni, un colos de nori, care atingeau cu crestele lor înălţimile cele mai mari. Spre nord-vest, mai rămăsese încă un petic de cer senin. Kawasaki, schimbând capul de zbor, o luă spre nord. Comandantul aeronavei hotărâse să ocolească lateral taifunul.

  Începu să se întunece. Norii negri, iluminaţi de flăcările sinistre ale fulgerelor, păreau şi mai înspăimântători decât în timpul zilei. Hidroavionul, în plină viteză, se îndepărta de taifun, dar „Stella” nu era de acord să se despartă atât de uşor de prada sa. Şi izbuti să acopere aeronava cu vârful aripii. Din fericire, clipa aceasta de groază nu dăinui decât câteva minute. Rafalele uraganului, dezlănţuindu-se, zvârliră turbate aparatul. Iar acesta porni să scârţâie, să geamă din nervuri şi stringherele care se curbaseră sub presiunea furtunii. Se crease impresia că, încă un brânci asemănător şi buloanele de crom, care fixau planurile de planul central nu vor mai rezista, aripile se vor plia, iar aparatul se va prăbuşi în abisul fără fund al Mării Filipinelor. Pântecele întunecat al norului, târându-se chiar deasupra apelor, revărsa continuu valuri de fulgere orbitoare. La lumina lor se distingeau clar valurile înălţându-se, încununate de creste înspumate. Şi se declanşă o aversă tropicală, care amestecă totul din jur – şi nori şi cer şi ocean. Sufletele pasagerilor din cel de al doilea hidroavion Kawasaki fură cuprinse de îngheţul agoniei. Îngânând rugăciuni în şoaptă, o implorară pe atotputernica Amaterasu să se îndure de ei. Iar zeiţa i-a auzit: ploaia începu să se împuţineze, norii se risipiră şi au încetat să mai zgâlţâie aeronava ce avusese atâta de suferit. Curând, pe direcţia de zbor, se iviră stelele. Hidroavionul, înaintând cu-o viteză de o sută douăzeci de mile pe oră, ocolise taifunul şi ieşise din zona de pericol. În spate, valurile se zvârcoleau înfuriate şi „Stella”, rămasă deasupra oceanului, era împresurată de ghemotoacele norilor cuprinşi de flăcări. În faţă se afla întunericul calm al nopţii tropicale, cu mii de stele sclipitoare, scăldându-se în apele mării.

  Şeful statului major ordonă să se ia legătura prin radio cu hidroavionul amiralului Koga. Însă toate eforturile radiotelegrafistului se dovediră zadarnice. Ca răspuns, la întrebările lui, se auzeau doar pârâiturile descărcărilor electrice, dezlănţuite în atmosfera răscolită de taifun.

  Executând un arc larg, aeronava Kawasaki izbutise să evite „Stella” şi să iasă în apropiere de insula Mindanao, însă cu rezervoarele mai mult goale. În bezna nopţii, era imposibil de deosebit uscatul de mare. Pilotul-şef intenţionă să efectueze o amerizare cât mai lângă mal, spre a rămâne la ancoră până dimineaţa. Însă valurile izbeau recifurile, lesne de observat la flacăra rachetelor lumi-noase. Încercând să găsească un loc propice pentru amerizare, navigatorul îşi epuiză întreg setul de rachete, fără să ajungă la vreun rezultat.

  Din experienţa proprie, Yasuziro ştia că o nenorocire nu vine niciodată singură. Ca şi acum: nici nu apucase mecanicul de bord să raporteze defectarea farului de aterizare, că motoarele, unul după altul, purceseră să amuţească – se isprăvise benzina.

  Piloţii se angajară în aterizare forţată, orientându-se numai după sclipirile oscilante ale stelelor. Ultimul motor mai strănută de vreo câteva ori, şi amuţi şi el. În locul zgomotului motoarelor se instală o linişte relativă, tulburată uşor de şuierul curentului de aer ce venea în întâmpinare. Apoi, acesta începu să se îmbine, din ce în ce mai intens, cu vuietul valurilor oceanului, care se spărgeau de ţărm, pe măsură ce aparatul pierdea din înălţime. Pesemne, sub ei erau recifuri, iar pilotul devie ceva mai mult de coastă.

  Apa se simţea în preajmă, însă echipajul nu avea nici o idee în privinţa înălţimii la care zbura: altimetrul barometric, fixat în cabina piloţilor, prezenta erori mari şi nu se putea conta pe el.

  Nervii pilotului-şef, care ameriza la nimereală, nu mai rezistară. Şi atunci trase o rafală de mitralieră, ca, după plescăitul gloanţelor în apă, să poată determina înălţimea, însă tentativa lui agravă situaţia: flăcările tragerilor orbiră piloţii şi aceştia pierdură posibilitatea de a citi indicii aparatelor de bord. Atunci, pilotul-şef trase instinctiv manşa spre sine şi avionul, pierzând din viteză, se angajă pe-o aripă. Din pricina loviturii brutale, fuzelajul pârâi ca o cutie de chibrituri şi se frânse în două. Partea din faţă, mai grea – motoarele şi cabina piloţilor – se cufundă imediat; cea din spate – cabina pasagerilor – se mai menţinu câteva minute pe apă.

  Asurziţi de şoc, oamenii se pomeniră în mare. Cei mai norocoşi, înotând, izbutiră să iasă la mal, dar au fost puţini la număr; ceilalţi s-au dus la fund.

  Yasuziro, când îşi veni în fire, zări un recif, înotă până la el şi se prinse cu mâinile de stâncă. La revărsatul zorilor, malul i se ivi în faţă şi înţelese că era salvat.

  Printre puţinii care scăpaseră de la pieire a fost şi şeful statului major. În privinţa soartei comandantului-şef, numai „Stella” putea povesti ceva…

  Ajungând la Davao, Yasuziro înaintă un raport la comandant, rugând să fie detaşat de la statul major la o unitate combatantă, în activitate de zbor.

  Capitolul III.

  La 1 noiembrie 1943, infanteria marină americană debarcă în punctul cel mai nordic – Bougainville – cea mai mare insulă din arhipelagul Solomon. Campania pentru ocuparea arhipelagului, care durase aproape cincisprezece luni, era încheiată.

  — Te felicit, comandantul meu, declară Charles Mallory, când auzi vestea. Acum suntem cu 400 de mile mai aproape de Tokyo. Ne-a mai rămas doar un fleac…

  La sfârşitul lui noiembrie, Robert Harris primi ordin de mutare a escadrilei 332, de la Guadalcanal pe atolul Tarawa, care se afla în grupul insulelor Gilbert.

  În ziua deplasării, aviatorii fură treziţi cu noaptea în cap. Charles se desprinse anevoie din aşternut.

  — Aprinde lanterna, îl rugă pe Paul, care şi apucase să-şi tragă pantalonii.

  După ce se îmbrăcă, Charles ieşi din cort. Era o noapte minunată. Cerul negru, înţesat de stelele strălucitoare ale Emisferei Sudice. În răstimp de un an, izbutise să se familiarizeze cu ele. Iată constelaţia Crucii Sudului – simbol al întregii emisfere. Alături – constelaţia Musca, apoi Centaurul, iar mai departe – stelele Triunghiului Sudic, Hidra şi Peştele… Frumoase astre. Însă străine, reci…

  Lumea se trezise, larma era în toi. Pânzele corturilor, luminate din interior, lăsau să se vadă umbrele mişcătoare ale celor ce se îmbrăcau. Charles zăbovi niţel, îşi limpezi faţa cu apă rece, şi se îndreptă spre popotă. Nu-i venea deloc să mănânce, însă bău în silă o cafea şi înghiţi un sandviş – nu aveau să prânzească atât de curând, ci abia după traversarea ecuatorului. Ideea îi plăcu, şi-şi notă în Jurnal: „Masa de prânz, prietene, te şi aşteaptă în Emisfera Nordică”.

  Piloţii sosiră la locul de staţionare a avioanelor, când cerul pornise să se lumineze. Gurile de evacuare ale motoarelor în probă aruncau limbi de flăcări albastre, şerpuitoare. Aviatorii, tehnicii lucrau cu sârg, bucurându-se de apropiata plecare din insula de care se săturaseră până în gât.

  Charles, împreună cu tehnicul, verifică nivelul carburantului din rezervoarele principale şi din cele suspendate. Ordonă să fie alimentate suplimentar, până la buza de sus a buşoanelor. În zborul deasupra mării, se putea întâmpla orice. În cazul acesta, cinci sau şase galoane de benzină în plus n-aveau ce strica. Alimentarea completă a Lightningului trebuia să ajungă pentru douăzeci şi patru de ore de zbor, în regim de croazieră. De fapt, nu aveau de zburat decât şapte ore, fără escală.

  Primul care a rulat spre decolare a fost un bombardier bimotor B-25 Mitchell, înţepoşat cu optsprezece mitraliere de mare calibru.

  De la turnul de dirijare se lansară rachete verzi. B-25 execută decolarea. După el, intrară în formaţie cele optsprezece Lightninguri ale escadrilei.

  Adunarea acesteia se realiză într-un tur de pistă, deasupra aerodromului „Henderson”. Robert Harris îşi conducea grupa celor patru aparate în spatele bombardierului, la dreapta, Charles Mallory se alinie cu patrula sa în stânga. Celelalte patrule zburau în urmă, la vreo două sute de metri.

  — Toată lumea la locul său? Întrebă comandantul, de la bordul Mitchellului.

  — Formaţia-i adunată! Transmise Robert, şi-şi legănă aparatul din aripi, luându-şi rămas bun de la cei care rămâneau la Guadalcanal.

  — Luăm cap patruzeci şi trei de grade, anunţă comandantul şi bombardierul viră la stânga.

  Iar memoria lor avea să păstreze întipărite verdeaţa intensă, care împodobea aerodromul „Henderson”, şi spuma albă a spargerii valurilor de ţărmul dezgustătoarei insule.

  Au urmat apoi minute monotone de zbor. Motoarele, în turaţie de croazieră, torceau egal şi catifelat, ca nişte pisici. B-25, abia legănându-se, plutea în ultramarinul cerului tropical, reflectat de suprafaţa netedă a oceanului liniştit.

  Guadalcanalul dispăruse şi acum echipajele erau împresurate, pretutindeni, de albastrul neverosimil de lu-minos care le influenţa apăsător starea psihică.

  După patru ceasuri plictisitoare de zbor, soarele, care bătuse din dreapta, se mutase în spatele scaunului cu blindaj dorsal. În rest, totul rămăsese la fel de imobil. Ampenajul dublu al avionului B-25, semănând cu nişte coarne, se legăna abia sesizabil. Trăgătorul, care şedea în turela din coadă, adormise, simţindu-se în siguranţă sub atât de puternica escortă a aparatelor de vânătoare.

  Charles îşi reţinea cu greu dorinţa prostească de a se apropia cât mai mult de avionul şefului de formaţie, pentru a-l trezi pe trăgător, ciocănind cu planul în cabina acestuia.

  — Priviţi, jos este o navă, spuse careva prin radio.

  — E de-a noastră, se răspunse de pe B-25. Însă, pentru orice eventualitate, bombardierul viră lateral: de ce să se mai expună unui tir de antiaeriană!

  În cea de-a cincea oră de zbor, Charles obosit să tot şadă în aceeaşi poziţie, închingat în centurile de siguranţă, începu să se mişte în scaun.

  — Cum te simţi? Fu întrebat de la bordul avionului şefului de formaţie.

  — Mi s-a urât să planez numai în viteză de croazieră. N-ai mai putea creşte turaţia? Că benzina n-am consumat-o nici pe jumătate.

  — Iartă-mă, prietene, nu se poate. Acesta-i regimul calculat pentru aeronava noastră.

  — N-ar fi rea, acum, o ceşcuţă de cafea, răsună din eter glasul lui Robert Harris, c-altminteri mă ia somnul.

  — Mai bine, uită-te jos.

  — Ce-i acolo? Nu se vede nimic.

  — Priveşte mai atent! Insistă şeful.

  — Despre ce-i vorba? Întrebă neliniştit Harris.

  I se răspunse cu glas tărăgănat, plin de solemnitate:

  — Traversăm ecuatorul.

  — Ar trebui marcat, sugeră Robert.

  — Alinierea în formaţie!… Sunteţi gata?

  — Gata, comandantule.

  — Foc!

  Peste o sută de dâre luminoase ţâşniră de pretutindeni pe lângă aparatul şefului de formaţie şi, trecând înainte, se curbară şi se stinseră undeva, jos.

  — Decuplaţi armamentul! Strângeţi formaţia! Nu mai avem mult de zburat, aproximativ o oră şi jumătate…

  Oboseala începu să-şi spună cuvântul. Din pricina zgomotului şi a paraziţilor radio, Charles avea impresia că i se umflase capul. Gura i se uscase, de atâta oxigen. Spatele şi picioarele i se anchilozaseră, tot şezând în aceeaşi poziţie. Timpul trecea insuportabil de încet. Acele ceasornicului parcă îngheţaseră pe cadran.

  „De-acum încolo, ampenajul ăsta cu coarne am să-l văd şi-n somn. De şapte ore îmi zgâiesc ochii la el”, se gândi Charles, menţinându-şi locul în formaţie, după ampenajul dublu al bombardierului.

  Trăgătorul din turela de la spate se trezise de mult, şi se amuza strâmbându-se la cineva.

  Printr-un efort de voinţă, Charles îşi înăbuşi dorinţa de-a privi la ceas: când nu te uiţi la el, timpul trece mai repede.

  — Priviţi! Puţin mai la stânga direcţiei noastre de zbor se vede un submarin! Exclamă Adams.

  — Care submarin? E-o balenă. Nu vezi că, mai încolo, mai sunt câteva?

  Charles cată în jos. De la altitudinea lui, grupul giganticelor animale părea un banc de peştişori. Probabil vuietul nenumăratelor motoare de avion le tulburase şi, ca la o comandă, balenele ieşiseră la suprafaţă.

  Întâlnirea cu balenele mai atenuă întrucâtva plictiseala zborului monoton. Timpul calculat pentru deplasare se apropia de sfârşit şi, cu toate că oceanul continua să fie albastru în toate direcţiile, piloţii se mai înviorară.

  — De ce-o fi creat Dumnezeu atât de multă apă sărată?

  — Da, cred şi eu, ar fi fost mai bine dacă era cherrybrandy!

  — Ascultă, şefule, nu cumva ai trecut pe lângă atol? Porni să se neliniştească Paul. După calculele mele, tre-buia să fi ajuns la punctul de destinaţie.

  — Fii calm, puştiule. Navigatorul meu calculează mai exact. Îmi promite atolul, după opt minute.

  — În ce mă priveşte, eu parcă şi disting ceva, spuse Charles, aţintindu-şi privirea asupra unei pete cenuşii, care se ivise pe fondul albastru.

  — Exact! Pământ! Răcni bucuros Paul, de parcă ar fi fost un marinar, care participa pentru prima oară la o navigaţie îndepărtată.

  — Începem coborârea! Se transmise de pe aeronava comandant şi Lightningurile glisară în jos, pe urmele călăuzei lor.

  Lângă insulă, erau aciuiate câteva vase de desant avariate. Ici-colo, încă mai fumegau construcţii distruse de bombardament.

  Aerodromul era pustiu, dacă nu s-ar fi ţinut seamă de avionul de transport Sy-47, cu care ieri zburase spre Tarawa un grup de specialişti în aviaţie, pentru întâmpinarea escadrilei ce-şi schimba baza.

  „Ce ne-o fi aşteptând aici?” se gândi Charles Mallory, conducându-şi patrula la aterizare.

  Capitolul IV.

  S-ar fi zis că nu există oameni mai fericiţi ca locuitorii din Mările Sudului. Natura mărinimoasă le dăruise totul: peşte din belşug, fructe de tot felul, printre care şi nucile de cocos. Chiar şi legendarul arbore de pâine creştea pe insulele acestea. Iar prin stufărişuri, grohăiau turme de porci negri.

  Aici nu existau nici fiare sălbatice, nici şerpi veninoşi. Fiinţa cea mai înfiorătoare, căreia polinezienii i se în-chinau ca unui zeu, trăia în adâncurile apelor verzui tropicale. Aceasta era rechinul.

  Climatul cald îngăduia localnicilor să-şi petreacă tot timpul anului numai cu o legătură peste şolduri. Da, insula era bogată din toate punctele de vedere. Odată cu apariţia europenilor, devenise un loc paradisiac şi visul multor gentlemani bogaţi, care, obosiţi de atâtea afaceri şi din pricina nevestelor răscoapte, se repezeau încoace, pentru ca, în trândăvie şi huzur, să stea tolăniţi la umbra palmierilor de pe malul lagunei, în compania fetişcanelor bronzate…

  Însă războiul, care ajunsese şi la Tarawa, adusese cu el pustiirea acestei insule înfloritoare. Întocmai ca un taifun, trecuse vijelios peste atol, frângând şi pârjolind palmierii, năruind construcţiile, ucigând soldaţi japonezi şi locuitori paşnici.

  Navele de suprafaţă ale flotei americane şi aviaţia de pe portavioane, apropiindu-se de Tarawa, distruseseră absolut totul. Apoi debarcaseră trupele de desant. Infan-teria marină luase cu asalt slabele fortificaţii japoneze, împroşcându-le cu plumbi şi cu focul aruncătoarelor de flăcări. Japonezii rezistaseră până la ultimul om. În două zile şi jumătate de lupte, din detaşamentul celor cinci mii de japonezi mai rămăseseră în viaţă doar vreo câteva zeci.

  Escadrila 332 nu participase la acţiunile de luptă de la Tarawa. Comandantul campaniei se descurcase excelent cu forţele aviaţiei ambarcate şi cu cele ale avioanelor de vânătoare Thunderbolt, aparţinând armatei de uscat, care sosiseră în zbor cu două zile mai înainte. Pe insulă, în afara lor, se mai aflau şi hidroavioane Catalina. În timpul zilei, stăteau ancorate în lagună, iar noaptea plecau în raiduri la mare distanţă, pentru a dezorganiza navigaţia japonezilor. Din pricina faptului că hidroavioanele erau vopsite în negru şi a acţiunilor lor nocturne, piloţii de vânătoare îşi porecliseră vecinele: Blackcats – Pisicile negre.

  Odihnindu-se cam o săptămână, după ce se mutaseră, aviatorii începură să cârtească nemulţumiţi. Cel mai indignat era Paul:

  — Când, oare, dracu' s-o ia de treabă, ne vom îndeplini şi noi norma misiunilor de luptă? Cum o să ne-ntoarcem în Statele Unite, dacă stăm de pomană pe insula asta?

  Însă lui Robert şi lui Charles atolul Tarawa le mersese la suflet. Serile, se retrăgeau undeva, pe ţărm, cât mai departe de oameni, şi-şi aprindeau un foc de tabără. Ascultând murmurul sacru al valurilor care se spărgeau de mal, visau la viitor. Erau scăldaţi de lumina astrelor celor două emisfere, iar Ursa Mare, care se afla la orizont, plutea, pe suprafaţa lină a oceanului, ca o pirogă polineziană.

  Robert Harris nu reuşi să-şi păstreze liniştea sufletească pentru mai mult timp. Odată, într-o dimineaţă, ateriză un avion de transport Douglas. Împreună cu materialele tehnice, aduse de la aerodromul, Henderson” şi corespondenţa recentă. Aviatorii, care aşteptau scrisori, se aruncară lacomi. Primi şi Robert un plic, şi nu mică i-a fost mirarea când a identificat un scris cunoscut. Al lui Kate! Cum de-i dăduse de urmă? Din clipa când plecase din Honolulu, Robert nu-i scrisese nici un cuvâht. De altminteri, era atât de fericit, încât nici nu-l invidie pe Charles, care avea un pachet întreg de scrisori.

  Robert desfăcu plicul şi se retrase pe mal. Kate îi scria aiurea, despre toate fleacurile – cum se duce la plajă, cum se bronzează, însă nu pomenea nimica despre Henry Hughes, de parcă nici n-ar fi fost logodită cu el. „Probabil că s-a întâmplat ceva între ei şi-acum se gândeşte serios să-şi lege viaţa de-a mea?” îi străfulgeră o idee prin minte. Ar fi dorit tare mult să creadă în ea. Fusese de-ajuns o licărire, pentru ca speranţa să se înfiripe din nou…

  Pipăind plicul, Robert sesiză că se mai afla ceva înăuntru. O fotografie de mici dimensiuni. Într-o clipă, toate speranţele lui se năruiră. Kate se imortalizase, în timpul unei plimbări pe un iaht de sport. Undele clocoteau în afara bordului de culoare deschisă, iar Kate, bronzată, ţinându-se de catarg, zâmbea provocator unui tânăr lat în umeri, cu pantalonii sumeşi până la genunchi. Va-a-i! Robert îşi amintea prea bine zâmbetul acesta şi ştia ce urmează după el… De ce i-o fi trimis fotografia? Pentru a se răzbuna că plecase, sau ca să-şi bată joc de el, puţin, nu chiar în exces. Adică: „Tu luptă, cretinule, dacă îţi face plăcere, că noi trăim foarte bine şi fără război!” Robert rupse scrisoarea şi fotografia şi le azvârli în mare.

  Oceanul clocotea deasupra recifurilor, împrăştiind în aer stropii de apă. Valurile se transformau în pulbere şi spumă, scânteiau minuscule curcubee. Pescăruşii ţipau trist. Robert se ridică de pe nisip şi o luă de-a lungul ţărmului.

  Rătăci cât mai departe de aerodrom. Acolo unde dom-nea liniştea şi nu se aflau oameni şi unde urmele războiu-lui dispăruseră complet – palmierii creşteau uimitor de falnici şi frunzoşi, neatinşi de schijele obuzelor. Şi erau atât de plini de nuci de cocos, încât Robert porni să caute un băţ, cu care să poată doborî măcar una singură, Pătrunzând mai adânc în crângul palmierilor, dădu, pe neaşteptate, peste un fuselaj de avion de vânătoare japonez. Motorul Zeroului fusese zvârlit la vreo două sute de picioare şi zăcea cu palele curbate ale elicei înfipte în nisip. Carlinga era turtită şi dejghinată… Probabil, trupul pi-lotului apucase să fie scos de-acolo…

  „Ferească Dumnezeu să termini atât de repede cu viaţa, se cutremură Robert, fără voie. Japonezul acesta pesemne că era aşteptat de părinţi, dar pe mine cine să mă aştepte? Părinţi nu am, iar neamurile au uitat de mult de existenţa mea…” Pentru o clipă, în memorie îi apăru chipul lui Kate, zâmbind provocator proprietarului iahtu-lui. Înciudat, Robert dădu din cap: „Nu, Kate nu ştie s-aştepte pe cineva, şi nici nu doreşte…”

  În gând, trase o înjurătură la adresa femeii şi, uitând de intenţia sa de a doborî o nucă, plecă, îndepărtându-se de sfărâmăturile avionului.

  Ieşind iarăşi la ţărm, decise să se scalde şi-şi găsi un locşor pe pofta inimii. Deodată, nu departe, auzi un glas de femeie. „Şi se crede că polinezienii s-au mutat de pe Tarawa pe alte insule din arhipelag”, se gândi Robert.

  Vocea femeii îl ademeni şi Robert, împins de curiozitate, îşi strânse lucrurile şi se îndreptă în direcţia de unde parcă se îngâna un cântec. Dincolo de-o tufă de mango, zări o tânără, goală, întinsă cu faţa în sus, pe-o bucată de pânză roşie. Se părea că insulara picotea, prăjindu-şi trupul la soare.

  — Mulţumesc! Bălmăji Robert primul cuvânt ce-i veni pe limbă şi, aruncându-şi lucrurile, se lăsă pe nisip, în apropierea femeii.

  Aceasta nu se sperie deloc de apariţia bărbatului necunoscut cu păr bălai. Îşi înălţă genele lungi şi porni să chicotească înveselită, zărind mutra fâstâcită a lui Robert.

  — Ma-ora-na! Îl salută ea, şi-l examină plină de-o sinceră curiozitate.

  — Ce faci aici? O întrebă Robert.

  — Îmi aştept bărbatul. E plecat după peşte.

  — Fericit om, oftă Robert, fără să-şi ia ochii de la femeie. Tare aş vrea să fiu în locul lui.

  Insulara rupse o floare albă de gardenia, dintr-o tufă, şi şi-o puse în păr.

  — Cum te cheamă? O întrebă Bob, apucând-o de mână.

  — Ei, ei! Râse ea, fără să-şi retragă mâna. Dacă-mi înşel bărbatul, n-o să mai prindă nici măcar un peştişor.

  — Dacă asta-i pricina, şi nimic altceva, atunci am să-ţi cumpăr o barcă plină cu peşte, făgădui Robert, trăgând-o lângă dânsul. Părul frumoasei femei mirosea a ulei de co-cos şi a petale de flori de gardenia.

  Erau amândoi pe ţărmul oceanului, lăstărişul des al tufelor de mango izolându-i de restul lumii.

  Istovit de mângâierile polinezienei, Robert aţipi la umbră. Iar când se trezi, tânăra nu mai era lângă el. Dispăruse. Împreună cu hainele lui. „Hai, că m-am distrat, râse Robert de el însuşi. Frumos am să mai arăt, dacă apar la bază cu-o legătură din frunze de palmier peste şolduri”.

  Privind împrejur, porni să râdă din nou. În apropiere, îşi zărise îmbrăcămintea, umplută cu nisip – arătând întocmai ca un om întins pe plajă: în timp ce Robert dormea, femeia se distrase cu hainele lui.

  Pilotul scutură nisipul din pantaloni şi controlă conţinutul buzunarelor. Totul era la locul său.

  Trecătoarea bucurie, pe care i-o dăruise întâlnirea cu insulara, îi alungase durerea sufletească pricinuită de Kate. Robert se cufundă în apele lagunei şi, după ce se învioră scăldându-se, se grăbi spre bază. Subordonaţii puteau fi neliniştiţi de îndelungata absenţă a comandantului lor.

  „Dacă i-aş povesti lui Charles despre aventură – nu m-ar crede! Zâmbi Robert plăcutei amintiri. Ce-ar fi însă dacă m-aş duce cu el în sat, luând jeepul?”

  Dar nu i-a fost dat să-şi realizeze dorinţa: insula Ta-rawa reprezentase, pentru escadrilă, doar o staţionare intermediară în lungul drum spre insulele Japoniei. Peste două zile, aviatorii părăsiră atolul.

  Tarawa, Kwajalein, Eniwetok – ce denumiri sonore, încântătoare! Insulele Gilbert şi Marshall – obiectul îndepărtatelor vise ale şcolarului Chack Mallory – se spulberară sub planurile Lightningului, dispărând, pentru totdeauna, în pâcla albastră. Escadrila 332 se îndrepta spre zona acţiunilor de luptă de pe insulele Mariane.

  Capitolul V.

  Vâjâitul monoton, care dăinuia de mai multe ore, al motoarelor hidroavionului Kawasaki, în timpul căruia se picotea atât de bine, amuţi brusc. Yasuziro îşi deschise imediat ochii. Dar neliniştea sa n-avea nici un rost – piloţii reduseseră gazul şi treceau la coborâre.

  Pe direcţia de zbor, din albastrul oceanului se iviră contururile a două insule, despărţite printr-o strâmtoare îngustă. Yasuziro se lipi de luminator: era pentru prima oară când venea în arhipelagul Marianelor.

  — Ce insule-s astea? Îl întrebă pe ofiţerul care şedea alături.

  Acesta privi indiferent prin luminator.

  — Cea mai apropiată de noi este Tinian, iar cea îndepărtată – Saipan, unde vom ateriza acum.

  — Nu credeam că Saipanul şi Tinianul sunt atât de apropiate una de alta, bâigui Yasuziro, apreciind din ochi lăţimea strâmtorii.

  Hidroavionul plană deasupra acvatoriului, între fâşia înspumată a recifurilor şi ţărm. În dreapta se zărea un orăşel cufundat în verdeaţă, cu locuinţe tipic japoneze.

  — Centrul administrativ al insulei – Garapan – îl lămuri vecinul şi, mijindu-şi ochii de plăcere, începu să-şi amintească ce whisky se fabrica aici, din trestie de zahăr, şi cât de uriaşe şi suculente erau fructele de ananas.

  Peste două-trei minute, Kawasaki efectuă amerizarea şi Yasuziro, mulţumind călduros echipajului, pentru că-l transportase cu bine la noul său loc de serviciu, plecă în căutarea comandamentului.

  La Saipan se afla instalat statul major al escadrei care acţiona în zona centrală a Oceanului Pacific. Un amiral în vârstă îl întâmpină prietenos pe Yasuziro şi, cercetând atent foaia lui matricolă, îl numi pe căpitan-locotenentul nou sosit comandant al detaşamentului de aviaţie „Crizantema albă”, care-şi avea baza pe „Aslito”.