Av. M. Br.: Da. An de an, primeam aceste adevărate instructaje cu privire la noutăţile tehnice în domeniul spionajului. Se înţelege de la sine că, după studierea lor, aveam ordin să le distrug. Tot atunci, la despărţire, am stabilit parola hărăzită să mă scoată de la „conservare” şi să mă activizeze. Parola era precedată, tot aşa, de trei apeluri telefonice. De două ori mi se închidea telefonul în nas, a treia oară eram întrebat: „Domnul avocat Braşoveanu?” „Da!” răspundeam. „Vă interesează Dreptul roman în latină?” „Nu, numai în franceză!” Ceea ce însemna că în viitoarele zile voi primi vizita unui „client” care, când va rămâne cu mine între patru ochi, mi se va adresa astfel: „Domnule avocat, daţi-mi voie să mă recomand – Fabian Grosman, şi am venit să vă cer sprijinul într-un proces de moştenire.” „Nu vă supăraţi, i-aş fi răspuns, nu pledez în cazurile de succesiune.” Cu parola aceasta, după o „conservare” de 17 ani, Valentin Savu alias John Bertrand m-a activizat, numindu-mă rezidentul reţelei Centaurul ce urma să renască din cenuşa reţelei Venus.

  Colonel P.: Acum o să vă arăt o fotografie. Să-mi răspundeţi dacă-l cunoaşteţi sau nu pe bărbatul din poză.

  Av. M. Br.: Da, îl cunosc… E Fabian, reprezentantul Centrului pentru România.

  Colonel P.: Vă mulţumesc… Apreciez sinceritatea cu care acum înţelegeţi să ne ajutaţi.

  „Procesul CODRUŢ ANGHELINI”

 

  (Extrase din memoriile lui Tiberiu Pantazi) „Aşa cum era de aşteptat, după evenimentele memorabile de la 23 August 1944, s-au produs mutaţii şi în reţeaua Argus-2. Din inamic, Fabian s-a pomenit peste noapte în postura de aliat. Alianţa asta a fost destul de relativă, chiar vremelnică. Valul revoluţionar al proletarilor români, conduşi de comunişti, ne-a surprins pe toţi prin vigoarea lui. S-a putut imediat constată că o parte din vechile cadre ale S. S. I.- ului, nu numai că nu agrea curentul revoluţionar, dar şi întreprindea acţiuni concrete pentru a-l stăvili (…) Aveam în conducerea Serviciului o sursă – Contele. Sub pseudonimul ăsta activa, în folosul nostru, un agent foarte abil şi inteligent – maiorul C. L.

 

  (.) După 23 august 1944, ne-am îngăduit, nu pentru prea mult timp, să ne întâlnim în afara oricăror criterii conspirative. (…) Contele a fost acela care mi-a satisfăcut curiozitatea în legătură cu procesul de spionaj intentat lui Codruţ Anghelini. Mi-a povestit cu tristeţe un capitol tulburător din istoria S. S. I.- ului, ce face cinste unora care, din păcate, nu mai sunt în viaţă şi deloc altora care trăiesc şi se bucură de viaţă. Mi-a vorbit de rolul nefast chiar sângeros, jucat de Mircea Rahău în „tragedia Codruţ Anghelini”, cum a numit-o Contele. Din afirmaţiile acestuia rezultă că, într-adevăr, Codruţ Anghelini reprezenta o personalitate remarcabilă a S. S. I.- ului, un ofiţer de spionaj şi contraspionaj cu o concepţie proprie asupra rolului acestuia în viaţa ţării sale. A studiat la Cambridge, pe bugetul S. S. I.- ului. Patronul meu – Fabian – a pus imediat ochii pe el, a încercat să-l contacteze, dar Anghelini a refuzat categoric. Ba i-ar fi răspuns aşa: „Am acceptat să lucrez în Serviciul secret ca să-mi slujesc patria şi nu ţări străine”. Înapoindu-se în România, Anghelini i-ar fi raportat şefului său presiunile exercitate de Fabian asupra sa. „Rău ai procedat că n-ai acceptat!” i-ar fi reproşat Moruzof. La auzul acestor cuvinte, Anghelini şi-a prezentat pe loc demisia. Desigur, nu i-a fost primită. (…) Această „cioară albă”, cum plastic l-a numit Contele pe Anghelini, hotăra, în funcţia ce o deţinea în cadrul Biroului „C-4”, soarta unor informaţii provenite din structurile superioare ale regimului antonescian. Într-una din zile, i-a căzut sub ochi o informaţie de-a dreptul senzaţională. O sursă a S. S. I.- ului „plantată” în palatul regal, îi semnala că reprezentanţi ai Partidului Comunist Român se aflau într-un contact direct cu cercurile din jurul lui Mihai I. După un timp, ofiţerul german de legătură notă:

  Din motive lesne de înţeles, nu putem da în vileag numele complet al agentului.

  Abwehr-ul îi ceru o întrevedere. Cu acest prilej, ofiţerul german îi transmise că şefii Abwehr-ului din România erau îngrijoraţi de anumite ştiri cu privire la activitatea comuniştilor. Anghelini îl linişti, făgăduindu-i să lămurească problema. Şi se ţinu de cuvânt – o lămuri. Şi iată că Anghelini, ofiţerul care, în ce privea persoana sa, respinsese conceptul de „agent dublu”, intră voluntar într-un joc dublu foarte primejdios, pe care de altfel l-a plătit cu viaţa. Nu ascund că am fost un spion de profesie, şi încă unul foarte apreciat – vezi averea ce am acumulat-o în seiful din Elveţia – dar mă văd nevoit să recunosc că n-aş fi avut niciodată curajul să mă avânt în ceea ce s-a aventurat Anghelini. Fără îndoială, e o chestie de concepţie, de structură (…) Codruţ Anghelini a acceptat ideea „jocului-dublu”, dar în condiţiile teritoriale ale ţării, în favoarea directă a ţării sale. Poate că aici ar trebui căutat şi delimitat ineditul hotărârii eroice a lui Anghelini (…) Contele mi-a povestit cum Codruţ Anghelini, tot studiind informaţiile care-i erau trimise, a ajuns să realizeze imaginea acţiunii politice-militare iniţiată de comunişti, cu scopul de a doborî regimul lui Antonescu, de a scoate România din războiul împotriva Naţiunilor Unite, de a întoarce armele împotriva armatei germane. Meritul său deosebit a constat în faptul că, sesizând marea primejdie care plana asupra conspiratorilor, a luat decizia de a apăra din umbră, atât cât îi îngăduia funcţia, planul comuniştilor. El îşi considera decizia ca fiind profund patriotică şi în concordanţă cu concepţia şi simţămintele sale. În consecinţă, discutând cu câţiva dintre colaboratori, a pus bazele unui grup pe care l-a numit „Pro Patria”, al cărui ţel suprem era apărarea secretului pregătirilor politice şi militare. Pentru a induce în eroare Abwehr-ul, Anghelini a mai iniţiat o acţiune de „intoxicare” a agenţilor germani sau a celor aflaţi în slujba Serviciului german de spionaj. Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare, stimulat de o îndrăzneală ieşită din comun, Anghelini şi cei trei membri ai grupului şi-au orientat „informaţiile toxice” către semnalarea unor inofensive tratative politice între partidele de opoziţie, trecând sub tăcere pregătirile militare… Buletinele întocmite de el – ştia că ajung şi în birourile Abwehr-ului – subapreciau într-una rolul partidelor de opoziţie şi supraapreciau puterea lui Antonescu. Perdeaua de fum lansată de notele „toxice” concepute de Anghelini a camuflat perfect pregătirile militare, hotărâtoare în acţiunea de scoatere a României din războiul împotriva Naţiunilor Unite. În timp ce-l ascultam pe Conte, mi-am amintit că multe din notele astea m-au „intoxicat” şi pe mine când conduceam Argus-ul (…) Însă Codruţ Anghelini nu s-a mulţumit să-şi limiteze adeziunea sa, neştiută de conspiratori, la planul amintit mai sus. Dorea din tot sufletul să-i ajute pe viitorii insurgenţi şi pe alte căi. Şi iată că într-o zi o notă i-a semnalat că un oarecare profesor de matematică, Florin Burcă, a început să manifeste interes pentru obiectivele militare germane din Bucureşti şi din împrejurimi. Coincidenţa a făcut ca Anghelini să recunoască în profesor pe un fost coleg de-al său de la „Mihai Viteazul”. N-a stat prea mult pe gânduri. L-a căutat, l-a găsit, l-a invitat în garsoniera lui. În faţa colegului de liceu şi-a declinat funcţia, i-a mărturisit cum, datorită „notelor” informative, şi-a amintit de el. „Ştiu că eşti membru al partidului comunist, i-a spus, presupun pentru ce dai târcoale unor obiective militare. Nu sunt comunist, dar vreau să vă ajut… Vă pot da informaţii complexe cu privire la dispozitivele militare germane. Cer ca nimeni, în afară de tine, să nu ştie cine procură informaţiile. De aici, o condiţie – legătura s-o am numai cu tine…” Aşa a început colaborarea lui Anghelini cu cei care pregăteau lovitura armată de la 23 august (…). Dar şi spionii, mici sau mări, aşi sau mai puţin aşi, au un călcâi al lui Achile. Anghelini n-a fost lipsit de acest punct vulnerabil, pe care Contele îl numea Norma Taylor. Organizatorul grupului Pro Patria ştia doar că Norma lucra pentru nemţi. O iubea cu pasiune… Nu discuta cu ea probleme de serviciu, nici ea nu încerca să-l tragă de limbă.

  Amorul lor părea deasupra tuturor meschinăriilor cotidiene. Până într-o zi când Normei i s-a oferit prilejul să-l vadă în garsoniera lui Codruţ pe Florin Burcă. A semnalat nemţilor, iar Abwehr-ul i-a întins lui Anghelini o capcană (…) Partea germană a cerut pedepsirea exemplară a lui Codruţ Anghelini. Lui Mircea Rahău, acestui filonazist prin formaţie, i-a revenit misiunea de a conduce ancheta, iar apoi de a-şi asuma întreaga răspundere pentru organizarea procesului (…) Rahău a încercat să afle de la Anghelini cine-i insul pe care Norma l-a văzut în garsonieră. Bineînţeles, Anghelini n-a scos o vorbă… Pornind însă de la declaraţiile Normei Taylor, Rahău i-a întins lui Florin Burcă o capcană. Agenţii lui l-au aşteptat, cu răbdare, chiar în garsoniera lui Anghelini. Intrigat de tăcerea prietenului său, Burcă s-a hazardat să-l caute acasă. Hotărârea i-a fost fatală. A fost arestat pe loc. Tot Rahău l-a anchetat, fără succes. Comunistul a fost torturat, dar de trădat, n-a trădat. În schimb, n-a mai putut îndura torturile, căci Rahău voia cu orice preţ să afle pentru care „putere străină” lucra şi a murit nu cu mult înainte de proces. Ca să se explice într-un fel moartea profesorului Florin Burcă, cadavrul acestuia a fost abandonat într-o noapte, după un bombardament american, printre ruinele unei clădiri distruse. (…) Codruţ Anghelini a mai săvârşit o imprudenţă: a lăsat familiei un „testament”, o ultimă dorinţă. Conţinutul testamentului„, conform dorinţei condamnatului la moarte, trebuia să fie dat în vileag abia după două decenii de la moartea sa. Rahău însă a violat plicul. Aşa a aflat, în sfârşit, de existenţa grupului Pro Patria. În consecinţă, s-a ambiţionat să dea de urmele lui. Trei ofiţeri superiori ai S. S. I.- ului şi-au găsit moartea în condiţii misterioase, şi asta doar cu câteva zile înainte de 23 August 1944… După spusele Contelui, în moartea lui Anghelini, a lui Burcă, precum şi în asasinarea celor trei ofiţeri rolul organizatoric l-a avut Mircea Rahău, ajutat de fostul şef al Biroului „C-4„, Eugen Bărbulescu. Nu am nici un motiv să nu-l cred pe Conte. Mi-a povestit toate acestea cu o mare amărăciune şi cu un respect profund pentru memoria lui Codruţ Anghelini (…) Abia după 23 August 1944, după ce viaţa politică a ţării a luat un alt curs, Rahău a înţeles urmările în timp ale „testamentului„ lui Anghelini. Poziţia sa rămăsese încă tare în cadrul conducerii Serviciului secret. Totuşi îl cuprinsese frica. Prea des se vorbea la mitinguri, în presă, de epurarea aparatului de stat, de demascarea unor vinovaţi de crime de război. Sub influenţa acestei stări a făcut câteva tentative de a intra în posesia „testamentului„, dar mama lui Codruţ Anghelini nu s-a lăsat înduplecată. Cititorul acestor caiete s-ar putea întreba, pe bună dreptate: „De unde cunosc aceste amănunte?„ În eventualitatea unei asemenea întrebări, aş vrea să amintesc că, în calitatea mea de atunci, de rezident al reţelei Argus-2, primeam mai departe rapoarte, informaţii, chiar din surse „plantate„ mai de mult la S. S. I. Într-o bună zi, o asemenea sursă mi-a semnalat următoarele (recompun din memorie): „Circulă printre noi zvonul cum că Anghelini trăieşte, că procesul n-a fost decât o înscenare, pentru a-l face dispărut pe cel cerut de Fabian cu multă insistenţă, în vederea încredinţării unei misiuni de mare importanţă. Într-o şedinţă de lucru, i s-a adresat lui Rahău o întrebare în legătură cu zvonul sus amintit. Răspunsul său a fost foarte echivoc: „Nu ştiu!

  N-am auzit… Însă în domeniul nostru orice e posibil.”

  Răspunsul ăsta evaziv a întărit şi mai mult zvonul. Care-i situaţia? Mă întreba sursa. Combatem zvonul sau îl lăsăm să circule?„ Dacă n-ar fi fost amintit Fabian în toată povestea asta, m-aş fi amuzat copios, dar aşa a trebuit să mă sesizez. Am constatat destul de uşor că zvonurile erau opera lui Rahău care, între timp, născocise o altă stratagemă, doar-doar o intra în posesia textului. Avea la S. S. I. În subordine pe unul dintre cei mai buni plastografi din ţară – Miron Fruntenaltă. (… Pe Fruntenaltă l-a pus Rahău în câteva rânduri să-i scrie Măriei Anghelini ca din partea fiului ei. Se spune că ar fi imitat perfect grafia lui Codruţ A. În orice caz, îndurerata mamă s-a lăsat amăgită şi de scris, şi de textul scrisorilor. Dar ca să intre în posesia „testamentului”, Rahău concepuse un plan de-a dreptul diabolic. Scrisorile plăsmuite de Fruntenaltă ajungeau la Măria Anghelini prin mijlocirea unui ziarist occidental… Şi de la o scrisoare la alta, Măria Anghelini a început şi ea să creadă că fiul ei trăieşte refugiat în Occident… Pregătirea psihologică a bătrânei a ţinut destul de mult şi urma să culmineze cu apariţia Normei Taylor în postură de noră. Efectul a fost cel scontat de Rahău.

  Norma urma să intre în posesia „testamentului”. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. (…) După ce ani de zile a făcut serviciul Abwehr-ului (şi mie, prin mijlocirea unei surse germane), se văzuse, după război, transferată la Fabian. Cum s-ar spune, îmi devenise colegă. Sosise în zilele acelea la Bucureşti, însoţită de noul ei amant, Virgil Obratin, spion de profesie, cu care urma să alcătuiască un cuplu destinat de Centru Orientului mijlociu (…) Lui Panaitescu-Slănic, încornoratul, soţul care ani de zile suportase toate capriciile frumoasei femei, i-a ajuns cuţitul la os. Cu câteva gloanţe bine ţintite în N. T., a spulberat toată truda Centrului, după care şi-a zburat creierii. Mircea Rahău n-a mai putut recupera niciodată „testamentul” lui Anghelini – obsesia vieţii sale. A fugit din ţară la vreme. Un timp, vocea lui a putut fi auzită pe anumite lungimi de undă, căci se angajase pe un post de crainic…”

  Stenograma nr. 2 Colonel Panait: Domnule Valentin Savu, de câte ori ne-ai vizitat ţara în ultimii 10 ani?

  Valentin Savu: De opt ori… Niciodată de două ori într-un an. Şi de fiecare dată cu o altă identitate.

  Col. P.: Anul trecut, de pildă, cu ce misiune ne-ai vizitat?

  V. S.: Am mai declarat.

  Col. P.: Mai declară o dată.

  V. S.: Cu misiunea din partea Centrului de a-l activiza, aşa cum am mărturisit şi în declaraţia scrisă, pe Cristian, recte avocatul Manole Braşoveanu.

  Col. P.: După căderea reţelei Venus în mâinile noastre, au mai rămas agenţi nedepistaţi de noi şi nearestaţi la timpul respectiv?

  V. S.: Din vechea reţea a scăpat ca prin minune un oarecare Claudiu Ronea, care a activat sub pseudonimul Ciclistul. E un bărbat în jur de 50 de ani, inspector la spaţiul locativ al Municipiului Bucureşti. De fapt, pentru a respecta adevărul istoric sau, dacă vreţi, cronologia exactă a evenimentelor, anul trecut, în toamnă, înainte de a-l vizita pe Cristian, am luat legătura cu el.

  Col. P.: De ce? Nu-ţi era teamă că ai fi putut nimeri peste o momeală?

  V. S.: Dacă ţi-e teamă de lup, nu intri în pădure! Nu-i aşa? Riscul e totuşi meseria noastră. Era necesar să iau legătura cu el. Din două motive…

  Col. P.: îţi cer să le enumeri!

  V. S.: De la el în jos, porneau firele legăturii cu Silvia, adică cu Lisette Vrancea. Evoluţia ei către reţeaua Venus a fost simplă, datează din 1958, când, după război, a vizitat Parisul, să-şi vadă nişte rude. Cu prilejul ăsta s-a întâlnit şi cu o veche cunoştinţă de a sa – Nestor Luican, membru în „Fundaţia exilaţilor”, care a atras-o către Fabian. Activitatea ei a început prin îndeplinirea unor servicii în aparenţă nu prea importante. Comisioane, de fapt mesaje, tatonări. Actriţei începuse să-i placă rolul… I se părea că „intrase” iarăşi în scenă, că „juca”. Cu timpul, a fost pusă în legătură cu Ciclistul.

  Col. P.: Prezentarea informaţiilor aveau o pondere serioasă pentru Centru?

  V. S.: Silvia a fost folosită mai puţin în acţiunea de culegere a informaţiilor. Ne interesa casa ei, pe care am folosit-o în câteva rânduri. O casă ideală, gazdă sigură. Ea a găzduit, în două rânduri, curieri de-ai noştri, trimişi în ţară. Chiar şi pe falsul Tiberiu Pantazi din Lausanne, care a condus acţiunea de lichidare a adevăratului Tiberiu Pantazi, fostul rezident al reţelei Argus-2.

  Col. P.: Ce ştia avocatul Manole Braşoveanu despre acţiunea de lichidare a bătrânului Pantazi?

  V. S.: Nimic, în afară de faptul că i s-a atras atenţia că din direcţia acestuia îl poate pândi un pericol – bătrânul ajunsese la el, îl urmărea – dar să nu aibă nici o grijă că, într-un timp scurt, problema va fi rezolvată. Când am sosit acum în ţară, i-am spus textual că am sosit şi pentru a patrona din umbră opera celor trei…

  CoL P.: Unde au locuit?

  V. S.: Doi au stat la Lido, al treilea, falsul Tiberiu Pantazi, la actriţa Lisette Vrancea. Acesta ştia bine limba română, avea asupra lui şi un buletin de Bucureşti. În general, s-a descurcat cu fantezie şi cu inteligenţă.

  Col. P.: Prin ce altceva legătura cu Lisette Vrancea mai prezenta importanţă?

  V. S.: Era o fiinţă cuceritoare… Şi astăzi, în jurul ei, gravita un univers interesant care ne furniza, uneori, informaţii preţioase. Printre vechii ei admiratori se numărau câteva personalităţi. De la ea ştiam toate plecările renumitului fizician Ţirulescu de la Institutul de fizică nucleară în străinătate. O mai frecventa cunoscutul poet Vincenţiu Pelerinu care, odată cu recitalurile sale de poezie, povestea cancanurile din lumea literaţilor… Zău, nu lipsite de interes. Persoana care ne interesa însă în cel mai înalt grad era desigur Sandu Ceampelea, fostul arhivar al S. S. I.- ului, cu care Pantazi, în anii războiului, avusese contacte, scos la pensie de noul regim. O figură bizară, ani de zile a fost omul de casă al actriţei, o iubea ca un adolescent. În taină, roşind… Şi iarăşi ceva foarte bizar, Lisette Vrancea era măgulită de dragostea umilă şi credincioasă a fostului arhivar… Credea orbeşte în el.

  În ultima vreme, îi povestise câte ceva din activitatea ei.

  În ceasurile de aduceri aminte, ceasuri numai ale lor, îşi povesteau reciproc tot felul de întâmplări. Lisette din universul ei, Ceampelea dintr-al lui… I-am transmis Silviei să-şi îndrepte atenţia spre Ceampelea. N-am făcut rău.

  Prin sursa Ciclistul, ne-a fost dat să aflăm de îndeletnicirile recente ale lui Tiberiu Pantazi. Ceampelea l-a zărit întâmplător pe stradă, a vrut să-l oprească, dar bătrânul Pantazi s-a ferit din calea lui. Faptul acesta l-a pus pe gânduri. I-a dat chiar de bănuit… I-a povestit Silviei, iar ea i-a comunicat Ciclistului. Niciunul, nici altul nu ştiau cine-i în realitate Pantazi. Telegrama primită la Centru semnala: „Trăieşte un vechi informator Tiberiu Pantazi care ar fi avut contacte în urmă cu douăzeci de ani şi cu Fabian. Îl pot folosi?” Aşa am ajuns să ne interesăm de Pantazi şi să aflăm cu ce se ocupă, că începuse să dea târcoale locuinţei lui Braşoveanu. Plana o mare primejdie asupra viitoarelor proiecte ale Centrului.

  Col. P.: Aţi ştiut de existenţa caietelor de memorii ale lui Pantazi?

  V. S.: Nu… Tot ce ştiam e că-l interesa casa lui Manole Braşoveanu.

  Cpt. Lucian: De ce a fost dat uitării?

  V. S.: Pentru că cineva de peste hotare a aflat cifrul seifului lui Pantazi şi i-a furat economiile. Practic, nu mai putea să vină în străinătate. De bine, de rău, acasă avea o pensie care-i asigura bătrâneţele.

  Col. P.: Cine l-a lichidat pe Ceampelea?

  V. S.: Lisette Vrancea, din ordinul Ciclistului.

  Col. P.: Şi pentru ce?

  V. S.: Ceampelea primise vizita unui ofiţer de securitate.

  A fost impresionat nu atât de vizita acestuia, ci de faptul că i se cerea sprijinul în cazul procesului Codruţ Anghelini. El cunoştea foarte bine rolul lui Rahău în distrugerea unor documente, printre care şi a întregului dosar Codruţ Anghelini… Simţea omu' nevoia să se descarce, să se sfătuiască. S-a destăinuit prietenei sale, neştiind că încă de luni dimineaţa caietele cu memoriile lui Pantazi se găseau ascunse la Lisette, în casă, care îşi băgase nasul în ele şi aflase de Codruţ Anghelini şi de cei vinovaţi de moartea lui. S-a bucurat încă o dată de soarta rivalei sale în ale teatrului de revistă – Norma Taylor. Ceampelea poate ar fi rămas în viaţă… Dar, printre altele, fostul arhivar, stârnit de prietena sa, a pălăvrăgit prea mult, i-a mărturisit că intenţionează să dea în vileag tot ce ştia.

  Silvia a înţeles primejdia, căci Ceampelea ştia de-acum şi câte ceva despre ea. Dintr-o altă cameră i-a telefonat Ciclistului. Acesta, împreună cu dânsa, la indicaţia mea, făcuse microfilmele după caietele lui Pantazi şi cunoştea o parte din însemnări. Ciclistul a împărtăşit neliniştea ei.

  I-a cerut Silviei, pentru că tot pleca peste câteva zile din ţară, să apeleze la o „soluţie” pe care ea, artistă, o avea în casă…

  Col. P.: „Soluţia” cu efect întârziat?

  V. S.: Da.

  Col. P.: Unde aţi găsit caietele? Ce soartă au avut ele după microfilmare?

  V. S.: Falsul Pantazi le-a găsit în valiza pe care bătrânul o luase cu el. Mi s-a relatat bucuria acestuia că, în sfârşit, era scos din ţară într-un moment când se pregătise să cadă la învoială cu Securitatea în privinţa „arsenalului” său.

  Cpt. L.: Cine a avut ideea cu scrisoarea de adio adresată căpitanului Viziru?

  V. S.: Falsul Pantazi are o minte formidabilă… Şi-a dat imediat seama că, în condiţiile relatate de Pantazi, o asemenea scrisoare ar induce perfect în eroare organele de Securitate care fuseseră oarecum alertate de fostul rezident.

  Col. P.: (către Lucian şi Frunză): Voi mai aveţi întrebări de pus?

  Cpt. Frunză: Eu, tovarăşe colonel: Cine-i Eveline Styron?

  V. S.: Mă aşteptam la întrebarea asta din partea dumneavoastră… Eveline Styron este fosta stewardesă a Tarom-ului pe liniile occidentale. Ea a fost contactată la Paris de către oamenii Centrului.

  Cpt. Frunză: Care-i identitatea ei adevărată?

  V. S.: Cozma Tereza… Atunci când a căzut de acord să lucreze pentru Centru, i s-a făcut recomandarea expresă ca deocamdată să stea inactivă, să aştepte viitoarele ei misiuni. Eu am întâlnit-o anul trecut, chiar în ziua plecării mele din ţară, când am venit în problema Centaurului. Am apreciat că era omul de care aveam mare nevoie. Cultă, vorbea franceza, engleza. Discutând de revenirea mea în ţară, am prevenit-o că o să-i aduc un paşaport pe numele de Eveline Styron… Că un număr de zile va locui cu mine la Lido, ca străină…

  Cpt. F.: I-aţi trasat vreo misiune?

  V. S.: Aşa cum am mai declarat, din prudenţă, am stat de vorbă cu ea doar cu câteva ceasuri înainte de plecare. N-a ştiut nimic de scopul vizitei mele. Iar în actuala mea călătorie, rolul i l-am limitat pe cât posibil. Doream să fie în preajma mea, s-o studiez, să văd cum se comportă, cum se mişcă… Am supus-o unor examinări. Una din examinări a avut loc în noaptea de luni. Domnule căpitan, îmi pare rău, ştiu… Dar când mi s-a adus la cunoştinţă că în valiza lui Pantazi s-au găsit memoriile sale, m-am alarmat. Eu care, în numele Centrului, puneam bazele Centaurului, eram obligat să controlez garsoniera lui Pantazi, să verific dacă n-a rămas în ea nimic compromiţător, nimic din ceea ce ar fi putut submina viitoarea activitate a reţelei. Nu de alta, dar era vorba de securitatea noului rezident – Manole Braşoveanu… Însoţit de Eveline Styron am pătruns în garsonieră. O bănuiam pustie… Sau în orice caz supravegheată numai de un agent. În plus, Eveline m-a asigurat că stăpâneşte perfect judo, karate şi că la nevoie… Am constatat că nu mă minţise. Regret că i-aţi căzut victimă.

  Cpt. Frunză: Ştiaţi unde domiciliază?

  Valeriu Savu: Nu. În stadiul acesta de lucru nu ne interesa domiciliul ei. Aveam un telefon şi o parolă.

  Era duminică. Cădea un amurg patriarhal… Ca întotdeauna în zilele libere, vacarmul străzii scădea în intensitate. Dăinuia, într-adevăr, o linişte duminicală.

  Cei trei ofiţeri de securitate stăteau în picioare: nu mai izbuteau să se despartă, mereu mai găseau ceva să-şi spună.

  — Să ştiţi, tovarăşe colonel, că totuşi au mai rămas câteva probleme neclare, ţinu Frunză să precizeze.

  — Ştiu care sunt alea, i-o luă înainte colonelul râzând.

  Cine-i Pavel Diugan? Cine l-a trimis după douăzeci de ani să recupereze „testamentul”? Din păcate, Tiberiu Pantazi n-a mai apucat să-şi încheie memoriile. N-a scris nimic nici de insul care l-a ajutat prezentându-se la Măria Anghelini în postură de ofiţer de Securitate… Ei bine, după căderea lui Braşoveanu, vom putea căuta ceva mai liniştiţi răspunsurile la toate aceste întrebări. Ah, era să uit! Ar mai fi şi întrebarea: ce căuta fotografia Terezei Cozma la Pantazi? Nu-i aşa?

  Frunză dădu din cap ca un cal în zăbale. Îşi ridică privirile şi, uitându-se în ochii şefului, îşi formulă gândul:

  — Tovarăşe colonel, aveţi o părere bună despre autocritică?

  — Foarte bună! Şi, înveselit, adăugă: Mai cu seamă când e vorba de subalternii mei.

  — Tovarăşe colonel, încercă Frunză să-şi înduplece şeful, de ce nu vreţi să vă faceţi autocritica? Pentru mine, sunteţi un model…

  — Ce vrea celibatarul ăsta de la mine? Făcu Panait pe naivul, Privindu-l complice pe Lucian.

  Lucian îşi drese glasul:

  — E vorba de Tereza Cozma şi de atitudinea dumneavoastră faţă de rapoartele prezentate în acest sens de căpitanul Frunză.

  — Ah! De Tereza Cozma era vorba?! Se lovi Panait cu palma peste frunte. Era să uit… Colonelul chemă ofiţerul de serviciu şi-i ordonă s-o introducă în cabinet pe „numita Tereza Cozma”.

  — Mai e aici? Întrebă Frunză mirat.

  — Desigur, vorbi colonelul cu seriozitate. Ştiam că trebuie să-mi fac autocritica şi m-am pregătit…

  Puţin mai târziu, Tereza Cozma apăru în cabinet; era odihnită, cochetă – precum o văzuseră cei doi căpitani prima oară.

  — Ţinea pe umăr, cu eleganţă, o poşetă vişinie… Clipind nedumerită din genele-i lungi şi dese, se uită pe rând la cei trei bărbaţi. Încruntându-şi sprâncenele, colonelul Panait se adresă deopotrivă celor doi colaboratori:

  — Daţi-mi voie să v-o prezint, pe tovarăşa locotenent major Cozma Tereza, din colectivul colonelului Iftode…

  Vă rog, ce-aţi rămas aşa?

  Tânăra pufni în râs:

  — Ne cunoaştem, tovarăşe colonel, zise ea. Suntem cunoştinţe vechi. Mai cu seamă cu tovarăşul căpitan Frunză…

  Frunză avu nevoie de câtva timp ca să-şi găsească aerul său de mucalit. Lucian însă izbucni imediat în râs.

  — Tovarăşă locotenent major, vorbi din nou Panait, tovarăşul Frunză îmi cere să-mi fac autocritica… Dumneata ce părere ai?

  — Vă referiţi la momentul acela de la Lido? Înveselit, colonelul dădu din cap.

  — Da, căpitanul Frunză, explică Tereza, era să strice atunci tot ce construiam cu atâta migală… L-am văzut că s-a luat după mine, mă recunoscuse… Poate din pricina… Dar să lăsăm de-o parte karatele… S-a apucat să se intereseze la recepţie de mine. Mi-a telefonat şi în cameră, mai târziu. Mi s-a adresat în româneşte, eu i-am răspuns în engleză. Am raportat de îndată unităţii situaţia creată.

  S-au luat imediat măsurile de rigoare.

  Colonelul ridică mâna, declarându-se mulţumit.

  — Stop! Tovarăşe Frunză, tovarăşe Lucian, aştept ca mâine, la şedinţa de lucru fixată la opt dimineaţa, să vă faceţi autocritica cu privire la necesitatea respectării disciplinei în executarea misiunilor. Şi-acum, să nu vă mai prind în sediu… E duminică… Ah, cum îmi petreceam eu, pe vremuri, duminicile!… Căraţi-vă! Lăsaţi-o pe tovarăşa Cozma să plece înainte, căci ţine de altă unitate…

  Ştiu că vă pare rău. Mai cu seamă căpitanului Frunză.

  Într-una din zilele lunii septembrie, Măria Anghelini, însoţită de familie, veni la mormântul fiului ei. Şi primul lucru pe care ochii înlăcrimaţi ai bătrânei îl zări fu o coroană mare de garoafe roşii. Pe o banderolă, cuvintele: „Patriotului Codruţ Anghelini, luptătorului care, mai presus de orice, a pus interesele Patriei sale pe care a iubit-o cu devotament. Un grup de lucrători din Consiliul Securităţii Statului.

  SFlRŞlT, Sinaia – Bucureşti ianuarie 1974 – februarie 1975.

 

 

          SFÂRŞIT