N.: Mereu intuiţi ceva şi puneţi punctul pe i, domnule colonel… Două motive m-au determinat să nu dau în vileag aspectul ăsta. În primul rând, nu aflasem încă în casa cui fusese şi cu cine se întâlnise. Reportajul trebuia să apară a doua zi, în zori, practic nu mai aveam când să-mi fac investigaţiile. Îmi propusesem ca a doua zi să lămuresc şi chestia asta… Iar în al doilea rând… Îmi permiteţi? Foarte bun coniacul! Să trăiţi domnule colonel…!

  În al doilea rând, în ziua următoare, spre seară, pe când mă îndreptam spre casa din Parcul Domeniilor, mi s-a întâmplat o chestie de necrezut. M-a ajuns din urmă o maşină, din care au coborât doi vlăjgani… Şi aşa m-am pomenit umflat direct de pe stradă!

  P.: Era maşina poliţiei, a Siguranţei?

  N.: Nu ştiu şi nici nu mi-am chinuit creierul să aflu misterul… Însă din tot ce s-a petrecut cu mine în seara aia, am dedus un lucru: că şi eu, la rândul meu, urmărind-o pe Norma Taylor, am fost urmărit…

  P.: Deci doi vlăjgani v-au umflat direct de pe stradă.

  Continuaţi, vă rog…

  N.: M-au împins pe bancheta din spate, m-am trezit precum Hristos între doi tâlhari, iar după ce maşina a pornit, mi-au pus pe nas ochelari orbi… După ce m-au plimbat aiurea prin tot oraşul, m-am pomenit introdus într-un cabinet, aşezat pe un scaun în faţa unui birou şi pocnit peste ochi cu o lumină puternică, orbitoare. Ca în filmele americane… Cineva, de dincolo de birou, mi s-a adresat cam în felul următor: Ascultă, mă Nicoară, de ce nu vrei tu să fii un băiat de treabă?„ După voce părea să fie un bărbat mai în vârstă. M-a luat, de parcă m-ar fi ştiut de când lumea… Că de ce îmi vâr nasu unde nu-mi fierbe oala? „Că dacă ar şti Bumbeşti – ăsta-i fostul meu Patron – harcea parcea m-ar face. N-are rost să întind povestea… Am primit o sumă frumuşică…

  P.: Acolo, pe loc?

  N.: Da! Despăgubiri! Ca să tac, să nu mai scriu nimic de „drama pasională” şi, în mod special, să nu mai dau târcoale casei din Parcul Domeniilor, să-mi văd de alte treburi, dacă doresc să nu am cu totul şi cu totul „întâmplător” un accident de maşină sau ceva asemănător… Am luat banii, am mulţumit şi am încheiat capitolul… Iar de ieşit de acolo, am ieşit tot aşa, ca în filme. Lumina aia orbitoare s-a stins. Am auzit cum partenerul meu de afaceri părăsea pe întuneric încăperea. Pe urmă, în scenă au intrat din nou cei doi vlăjgani. Mi s-au pus pe nas ochelarii orbi… Şi dus am fost. Nici până în prezent nu ştiu unde s-a tratat cu mine, cine a tratat, cine mi-a plătit tăcerea, ce-i drept, cu o sumă destul de mare…

  P.: După aventură asta, chiar n-aţi mai întreprins nimic, aşa ca să vă satisfaceţi curiozitatea?

  N.: Ei, ceva tot am mai întreprins eu, bineînţeles, cu discreţie. Ziaristul e tot ziarist… Din născare e curios.

  Eram curios să ştiu ce s-a mai întâmplat cu acel bărbat pe care Norma Taylor îl lăsase la hotel.

  P.: Cu supusul britanic, Virgil Obretin? Şi aţi izbutit?

  N,: Cum să nu. A doua zi sau a treia zi de la sosire, Virgil Obretin a părăsit ţara cu un avion militar occidental.

  P.: Iar în legătură cu casa din Parcul Domeniilor n-aţi mai întreprins nimic?

  N.: Nimic. Mi-am dat cuvântul, trebuia să mi-l respect…

  P.: În reportaj, daţi cititorilor de înţeles că Panaitescu-Slănic ar fi pornit, cu maşina sa, în urmărirea soţiei. Într-adevăr a urmărit-o?

  N.: Nu. A luat-o în cu totul altă direcţie.

  Colonelul întrerupse magnetofonul, adresându-i-se lui Lucian:

  — Asta-i, stimabile! Acum spune-mi ce-ai priceput din tot ghiveciul ăsta?

  Lucian nu se grăbi să răspundă, nu pentru că întrebarea ar fi fost prea dificilă, ci pentru că îl copleşise o toropeală deprimantă; poate din pricina acestei afaceri din trecut a cărei duhoare răzbea, peste decenii, acolo, în biroul lor. Dimineaţă – Ceampelea cu petele sale vizibile de otrăvire. La prânz – Norma Taylor – Panaitescu cu drama lor urât mirositoare… Iar pentru după-amiază îi aştepta o acţiune, poate decisivă, în casa Măriei Anghelini… Cine ştie ce o să mai aducă cu sine şi Pavel Diugan!

  În aşteptarea răspunsului, Panait luă un creion şi începu să se joace cu el atent, ca şi când i-ar fi fost teamă să nu-l frângă… Lucian îl urmări un timp, apoi, ştergându-şi faţa transpirată cu o batistă îmbibată şi ea de transpiraţie, se hotărî să vorbească:

  — Desigur că „amintirile” ziaristului nu sunt lipsite de interes. Ele vin să confirme exactitatea unor însemnări din caietul Măriei Anghelini, ceea ce pentru noi, în absenţa unor date de arhivă, e foarte important. De aici poate şi întrebarea – care presupun că vă frământa: Cine să fi fost bărbatul cu care Norma Taylor a sosit în ţară?

  Panait dădu aprobator din cap, îmbărbătându-l astfel pe calea deducţiilor. Nu cumva sub identitatea lui Virgil Obretin se ascundea chiar Codruţ Anghelini?… Tovarăşe colonel… Glasul brusc ridicat al subalternului îl făcu pe Panait să-şi înalţe fruntea şi să se uite cu o atenţie încordată la el… Tovarăşe colonel, acum, după ce Ceampelea ne-a făcut figura şi ne-a părăsit ducând cu el o sursă importantă de informaţii, trebuie neapărat şi cât se poate de urgent să rezolvăm o problemă care totuşi depinde de noi…

  — Care-i aia?

  — Deshumarea… Lucian tăcu; venise rândul său să aştepte răspunsul şefului care-şi reluase, dus pe gânduri, jocul cu creionul.

  — Interesul lui Pantazi-bucureşteanul, vorbi el într-un târziu, pentru familia Anghelini, moartea suspectă a lui Ceampelea ne demonstrează că, în ciuda celor două decenii ce s-au scurs de la procesul lui Codruţ Anghelini, există un interes prezent faţă de această afacere… Trebuie să fim pregătiţi pentru noi surprize… Cineva din umbră s-a alarmat… Un pion a cărui valoare n-o putem estima încă a fost eliminat din joc… Mă refer la Ceampelea… S-a sinucis? A fost lichidat? Nu ştim încă… Tot ce ştim e că deznodământul fostului arhivar s-a produs după ce noi i-am cerut sprijinul în cazul Anghelini…

  — Aseară, după ce am plecat, îşi îngădui Lucian să intervină, Ceampelea s-a îmbrăcat şi a ieşit în oraş… A trecut pe la generalul în retragere Paşcanu, a mai trecut pe la Lisette Vrancea… Cu care dintre ei o fi comunicat?

  Colonelul zâmbi sarcastic, ceea ce avu darul să-l indispună pe Lucian.

  — Vezi, căpitane, cum eşti? La un moment dat am avut sentimentul că fugi de întrebările care răsar şi tot răsar ca ciupercile după ploaie…

  — Peste două-trei ceasuri o să cunoaştem rezultatul expertizei medico-legale…

  — Foarte bine, expertiza însă n-o să ne ofere şi răspunsul la întrebarea dacă Ceampelea s-a sinucis sau a fost scos din joc. N-o să ne ofere nici răspunsul dacă în afară de vizitele făcute generalului Paşcanu şi actriţei Lisette Vrancea, a mai fost în vizită şi la o a treia persoană…

  Se auziră câteva bătăi în uşă; în prag se ivi ofiţerul de serviciu şi-i ceru colonelului Panait permisiunea de a se adresa căpitanului Lucian. Panait aprobă.

  — Vă caută la telefon tovarăşa Măria Anghelini… Într-o chestiune foarte urgentă. De la biroul dumneavoastră a fost sfătuită să vă sune aici.

  — Ce mai aştepţi, dă-i legătura! Decise colonelul.

  Ofiţerul execută un „stânga-mprejur” perfect şi ieşi.

  Panait îi indică lui Lucian aparatul de la care urma să vorbească. Căpitanul se grăbi să ridice receptorul.

  — Alo! La telefon căpitanul Lucian! Săru' mâinile!

  Auzi glasul sugrumat al bătrânei.

  — Domnule Viziru! Gemu ea Domnule Viziru!

  Respiraţia anevoioasă a bătrânei îl îngrijoră brusc şi se hotărî să-i iasă în întâmpinare:

  — S-a întâmplat ceva?

  Sesizând neliniştea subalternului, Panait ridică cel de-al doilea receptor al aparatului şi-l duse la ureche:

  Vocea bătrânei i se păru şi lui înspăimântată.

  — Cu câteva minute în urmă, povestea Măria Anghelini abia trăgându-şi sufletul, un necunoscut m-a chemat la telefon. Bătrâna se sufocă însă şi tăcu.

  — Doriţi să vin la dumneavoastră? O întrebă el.

  — Nu, nu, se împotrivi ea.

  — Ce v-a spus acel necunoscut?

  — Doar câteva cuvinte şi alea – doamne! Doamne! Se vaită bătrâna. Grele cuvinte mi-a mai spus: „V-aţi trădat fiul, pe Codruţ. Nu trebuia să predaţi plicul autorităţilor comuniste…” Măria Anghelini izbucni în plâns.

  După câteva minute de tăcere, Lucian o întrebă din nou:

  — Şi ce altceva a mai spus?

  Măria Anghelini făcu un efort ca să continue.

  — A mai spus: „Codruţ trăieşte… Abia acum o să moară… Când comuniştii vor da de el”. Atât! N-am apucat să scot o vorbă căci mi-a închis telefonul.

  Alarmat şi mai mult de starea femeii, Lucian zise:

  — Vin numaidecât la dumneavoastră… Iau o maşină şi…

  Panait dădu din cap semn că-i aprobă hotărârea.

  — Nu, vă rog!… Nu-i cazul…

  — Da' nu vă e rău? Insistă Lucian.

  — E adevărat… Da' nu sunt singură… E şi fiica mea acasă. Doar atât am avut să vă comunic! Bună ziua!

  Lucian nu mai apucă să-i mulţumească. Se auzi un declic. Rămase cu ochii fixaţi pe aparat, în liniştea ce se aşternuse, auzi deodată cuvintele: „Biata femeie!” şi-şi ridică privirile spre colonel.

  — Pavel Diugan! Şopti căpitanul cu tristeţe. S-a dus şi ultima noastră speranţă…

  — Iar eu care am pregătit un „plic” identic cu cel de pe vremuri al lui Anghelini! Suspină şi Panait. În ce hal o fi adus-o pe bătrâna telefonul necunoscutului.

  — Ce facem?

  Colonelul desluşi în întrebarea subalternului o undă de disperare.

  — Măria Anghelini a fost chemată la telefon de un necunoscut, îşi exprimă colonelul părerea. Noi presupunem că necunoscutul ar fi Pavel Diugan. Dar la fel de bine ar putea să nu fie. De aceea, acţiunea noastră rămâne în vigoare. O să te duci după-amiază la locuinţa Măriei Anghelini… Cine ştie, poate că răsare totuşi un Pavel Diugan…

  — Trag concluzia că bătrâna a fost supravegheată.

  Cu deshumarea cum rămâne?

  — Trebuie să căutăm o bază legală, fu de părere Panait. Măria Anghelini trebuie să ceară deschiderea unei asemenea acţiuni. Încearcă să stai de vorbă cu ea…

  Deşi te-ai întrebat: Vom deshuma, şi?… Vom găsi în sicriu un schelet, poate şi urmele împuşcăturilor… Ca să putem stabili dacă acel schelet îi aparţine lui Codruţ Anghelini, e nevoie de timp… Metoda suprapunerilor, cea a lui Gherasimov, cere-vreo două luni.

  — În perioada asta, îşi susţinu Lucian în continuare punctul de vedere, este absolut necesar să ştim dacă în sicriu se află un cadavru sau nişte pietroaie…

  — E în regulă! Să vedem mai întâi cu ce se întoarce Frunză.

  De cum păşi în antreu, Frunză simţi în nări un miros scârnav de murdărie de pisică şi se îngreţoşă – Pe aici, zise femeia, luând-o înainte… Se pomeni într-o odaie întunecoasă, cu mobilă veche, cu covoare făcute sul şi rânduite în picioare, unul în altul într-un colţ. Dăinuia acelaşi aer închis, stătut, ca şi, când ferestrele n-ar fi fost niciodată deschise. Insă-şi dea seama de ce în plină zi însorită, lumina pătrundea palidă, vlăguită parcă. Nu apucă să se dumirească, căci din pricina prafului care se stârnea la cea mai mică mişcare, îl cuprindea strănutul. „Unde naiba am nimerit? Se întrebă Frunză enervat. Casă de general e asta?”

  — Parlez-vous francais?

  Căpitanul avu o tresărire. Cine i-a pus întrebarea?

  Oare femeia care-i deschisese uşa şi-l condusese în „depozitul” ăla?

  — Nu, doamnă…

  — Domnişoară…

  —… Domnişoară… O imită Frunză stăpânindu-şi nervii.

  — Paşcanu…

  — Sunteţi domnişoara Paşcanu?! Era sincer uluit de prezentare, de cele ce vedea şi auzea. Şi el, care o luase drept femeie de serviciu. Din vina ei, desigur.

  — Vă rog, luaţi loc!

  Frunză se hotărî cu greu să se aşeze; îi era teamă să nu stârnească în jurul său alte valuri de praf şi aerul să nu devină astfel de nerespirat. Se aşeză şi strănută din nou, mai puternic.

  — Sunteţi răcit? Îl întrebă domnişoara Paşcanu cu o inocenţă ce te făcea să zâmbeşti îngăduitor. „Unde oi fi nimerit? Se întrebă Frunză cuprins de furia a mii de draci… Şi ce-i cu monumentul ăsta de neglijenţă dinaintea ochilor mei?”

  — Să vă servesc cu un pahar de apă?

  — Nu, nu, sări el speriat de imaginea posibilă a paharului, de limpezimea apei.

  — N-aţi mai fost la noi, nu-i aşa?

  Distincţia cu care vorbea contrasta izbitor cu rochia neagră ce cădea largă şi şleampătă pe trupul ei parcă fără forme… Cu papucii vechi şi rupţi în picioare… N-avea vârsta… Părul însă, pieptănat neglijent peste cap, îi era cărunt.

  — Aş vrea să vorbesc cu tatăl dumneavoastră, îi explică Frunză rostul său în depozitul acela de lucruri, ce se voia şi sufragerie.

  — Cu domnul general Paşcanu? Spuse ea, ca şi când musafirul încurcase protocolul, iar ea urma să-l descurce.

  — Da, cu domnul general…

  — La ora asta? Se miră ea cu o voce care, în intimitatea odăii, răsuna cam infantil.

  — De ce nu?

  Ea se aşezase pe marginea scaunului şi se uita la Frunză din ce în ce mai nedumerită; cum de nu ştia că la ora asta generalul se retrăgea în cabinetul său pentru a medita în linişte la problemele păcii şi ale războiului.

  — Da' bine, domnule, încă nimeni n-a îndrăznit să-l deranjeze la ora asta! Ochii ei se rotunjiră, părea impresionată de temeritatea bărbatului.

  — Spuneţi-i că vin din partea domnului Ceampelea.

  — Îl cunoaşteţi? Explodă ea bucuroasă că aflaseră, în sfârşit, o cunoştinţă comună. Ce om plăcut şi simpatic!

  Aseară a trecut pe la noi să-şi ia rămas bun…

  Ultimele cuvinte ale domnişoarei Paşcanu îl determinară pe Frunză s-o privească atent.

  — Nu ştiam că pleacă!

  — În vacanţă, pe mai multă vreme… Când a auzit domnu' general, s-a necăjit rău de tot!

  — De ce să se necăjească?

  — Domnul Ceampelea nu v-a spus nimic? Pentru întâia oară glasul îi deveni şovăitor.

  — Ei, ceva tot mi-a spus, minţi Frunză încercând să salveze aparenţele. Deodată, zări desprinzându-se dintr-un ungher, un cotoi negru, dolofan, care se întinse leneş lungindu-se enorm, ca apoi să se adune la loc şi să se furişeze în vestibul prin uşa întredeschisă. Simţi din nou acel miros scârnav şi se îngreţoşă. „Doamne, de-aş scăpa mai repede de aici!”

  — Vreţi chiar să vorbiţi cu domnu' general Paşcanu?

  Acum parcă-l compătimea pe musafir pentru intenţia sa, de neclintit, iar această compătimire i se instalase şi în voce. Domnul general nu e sănătos… Domnul general a suferit, în timpul bombardamentului american o contuzie… De atunci… Tăcu brusc, înduioşată de cele povestite…

  Eu îi port de grijă… Numai pe mine mă mai are… Cu domnul general nu ştiu cum o să vă înţelegeţi… Să vă fac o cafea? Sări ea la un alt gând. Lui domnul Ceampelea îi place tare mult cum prepar eu cafeaua. Şi aseară i-am pregătit o ceşcuţă… A băut şi un coniac… Părea bucuroasă că-i picase ca din cer un om să mai schimbe un cuvânt.

  — Domnul Ceampelea cum vorbeşte de se înţelege atât de bine cu domnul general?

  — Ehei, dumnealor se cunosc de mult şi se înţeleg…

  Domnul Ceampelea ştie boala tatei şi nu-l contrazice…

  Nici dumneavoastră să nu-l contraziceţi!

  Frunză se ridică impetuos în picioare, desigur stârnind praful în juru-i, şi zise:

  — Vă rog să mă anunţaţi domnului general… Strănută o dată, şi încă o dată.

  O uşă se deschise şi, pe neaşteptate, în pragul ei se ivi generalul răcnind îngrijorat:

  — Sevastiţo, ceva îmi spune că un străin a pătruns în bunker!

  Dădu cu ochii de Frunză şi încremeni. Sevastiţa se ridică încet şi i se adresă cu o bunătate copleşitoare:

  — Papa! Pe dumnealui domnul Ceampelea l-a trimis la noi!

  — Aha! Exclamă el, de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva. După ce-l măsură din tălpi şi până în creştet, i se adresă cu o voce baritonală. După mine!

  Domnişoara Paşcanu îi zâmbi lui Frunză îmbărbătându-l din priviri: „Îndrăzneşte! Te acceptă… I-ai devenit simpatic…”

  Frunză nu-şi găsi chiar atât de uşor stăpânirea de sine; îl zăpăcise apariţia surprinzătoare a generalului: înalt, cadaveric, purtând uniforma vechii armate, cu pieptul încărcat de decoraţii. Înainta spre uşă şi intră în cabinetul lui de lucru. Luminile erau aprinse; unica fereastră a încăperii era complet camuflată. Pe un perete atârna o hartă uriaşă a Europei împunsă în zona Canalului Mânecii cu tot felul de steguleţe albe şi roşii. Generalul se aşeză la birou, cu spatele la Frunză şi-l întrebă morocănos:

  — Ce grad ai?

  — Căpitan! Răspunse Frunză privind ceafa subţire şi năpădită de puf argintiu a generalului.

  — Vorbeşti engleza?

  — Nu!

  — Dar franceza?

  — Nu!

  Generalul răcni din nou, fără însă să se uite peste umăr la interlocutorul său:

  — Atunci cum vrei să duci la îndeplinire misiunea?

  Cum vrei să debarci pe insulă fără să cunoşti limba lui Churchill? Doar l-am rugat pe Ceampelea să-mi aleagă nişte agenţi buni, cu experienţă, culţi… Deodată începu să se vaite: N-am, domnule, n-am cu cine să finalizez INVAZIA! Uite harta… Operaţia-i gata! Oştile stau faţă-n faţă… Un ordin, un singur ordin, şi insula se duce-n pastele măsii. Căpitane!

  — Vă ascult, domnule general! Răspunse Frunză supus şi gata să-i ducă la îndeplinire orice poruncă.

  — Părăseşte imediat bunkerul! Vezi să nu te repereze contrainformaţia inamicului. Te strecori până în portul Playmouth şi observi mişcarea flotei regale britanice!

  Ai înţeles? Dacă le distrugem englezilor flota, îi avem pe insulari în buzunarul ăl mic. Ai înţeles?

  — 'nţeles!

  — Cunoşti cifrul!

  — Îl cunosc!

  — Dumnezeu să te ajute, căpitane!

  Frunză înţelese că era concediat; mai cuprinse o dată cu privirea acel univers demenţial şi ieşi. Generalul rămase mai departe împietrit în fotoliu, cu ochii fixaţi pe hartă, acolo unde steguleţele albastre efectuaseră de-acum invazia Angliei.

  Domnişoara Paşcanu îl aştepta în picioare, cu o anumită nelinişte pentru deznodământul discuţiei dintre cei doi militari. Se lumină văzându-l pe „trimisul” lui Ceampelea şi fu de-a dreptul bucuroasă să-l întâmpine cu cuvintele:

  — E bolnav, săracu'! Ştiţi, contuzia… E stăpânit de o idee fixă: invazia Angliei!

  Frunză năduşise complet; cămaşa i se lipise de spinare. Se îndreptă în tăcere spre ieşire. Voia să scape cât mai repede din strânsoarea „bunkerului” aceluia sufocant, să iasă la aer… În antreu fu cât p-aci să calce în picioare cotoiul. Când se văzu afară, se uită instinctiv la cer şi se bucură că există, că era adânc, azuriu şi senin… După câţiva paşi, privi peste umăr; domnişoara Paşcanu se oprise în cadrul uşii, de parcă i-ar fi fost frică să-l treacă.

  Pe faţa-i palidă, obosită de suferinţă, i se înstăpânise un surâs de recunoştinţă.

  „Doamne! Îşi zise Frunză, pornind în căutarea maşinii. Mare ţi-e grădina!”

  Colonelul Panait îşi abandonase creioanele; obosise sau se plictisise. Ascultase raportul lui Frunză cu capul în piept şi ochii închişi, gata parcă să se avânte înainte, ca un berbec… Braţele şi le lăsase în jos, într-o relaxare totală… Nici când îl întrebă pe căpitan: „Care-ţi sunt concluziile? Nu-şi ieşi din încremenire.

  — Concluzii, tovarăşe colonel, cred că e prea mult spus. Am enunţat însă două ipoteze…

  — M-am săturat de ipoteze… Mărturisi Panait cu o sinceritate dezarmantă. Ceampelea a murit otrăvit. Ne confirmă Institutul de medicină-legală. Otravă cu efect întârziat… Cinci, şase ore…

  Frunză nu era obişnuit să-şi vadă şeful în postura de om vlăguit şi gata să se recunoască învins.

  — Cinci-şase ore cu aproximaţie, preciza Panait. În sânge i s-a găsit alcool… Un procent moderat… Cofeină, resturi de mâncare nedigerată… S-a sinucis sau a fost lichidat? Asta-i întrebarea! Deschise ochii şi-şi înălţă capul căutând să surprindă pe faţa căpitanului reacţia provocată de spusele sale. Te văd bucuros. De ce?

  Frunză nu-şi mărturisi motivul bucuriei sale lăuntrice, în schimb răspunse fără să şovăie la cealaltă întrebare a colonelului:

  — Ceampelea s-a sinucis. Motivul sinuciderii trebuie căutat în trecutul său. Intrăm însă în domeniul ipotezelor, dacă-mi permiteţi?

  Panait se foi pe scaun, îşi aţinti privirile spre paharul cu creioane şi, spre liniştea sufletească a lui Frunză, alese unul roz – optimist şi nu prea, după părerea subalternului.

  — Ei, hai, intră! Consimţi colonelul suspinând.

  — Apariţia neaşteptată a căpitanului Lucian în casa lui Ceampelea, sprijinul ce i l-a cerut în… Afacerea Anghelini” l-au alarmat. Pesemne că se simţea cu musca pe căciulă. Poate că în 1944 a avut un rol în dispariţia sau distrugerea unor piese de la arhivă? Poate că după 1944 a trăit tot timpul cu teama să nu fie descoperit?

  Şi deodată primejdia se concretizează. Înţelege că nu mai are cum s-o evite. Găseşte un motiv plauzibil să amâne discuţia. Drept urmare, a luat o hotărâre proprie spionilor calificaţi, de a se sinucide. Înainte de a-şi pune capăt vieţii, trece să-şi ia rămas bun de la doi prieteni: generalul Paşcanu şi Lisette Vrancea. Şi într-un caz, şi în celălalt, îşi explică vizita sa inopinată prin plecarea sa, undeva departe, într-o vacanţă mult visată. Se întoarce acasă. La generalul Paşcanu a băut un coniac, o cafea…

  La Lisette Vrancea, de asemenea… Alcoolul i-a aţâţat foamea. Acasă încearcă să şi-o potolească pentru ultima oară… Desigur, ţin seama de resturile de mâncare nedigerate găsite la autopsie. Înghite otravă, care-i cu efect întârziat…

  Colonelul zâmbi admirativ:

  — Povesteşti frumos, băiete!

  — Nu numai frumos, ci şi logic, spuse Frunză mucalit; adică dragă doamne, a spus-o în glumă, dar de ce nu poate fi luat şi în serios.

  — Îţi mor ţie câteodată lăudătorii… Dintr-un aparat izbucni, pe neaşteptate, ceva asemănător unui bâzâit.

  Ăsta-i Lucian, zise Panait cercetându-şi ceasul de mână.

  Se ridică şi se duse să ia legătura cu maşina lui Lucian.

  Auzi în receptor:

  — Raportează căpitanul Lucian!

  — Te ascult, căpitane!

  — După telefonul de azi dimineaţă. Măria Anghelini nu se simte bine… În faţa casei s-a oprit o maşină sanitară…

  Se pare că e a Policlinicii de cartier…

  — Fii atent! Îl avertiză Panait. Cineva din echipă să verifice dacă aparţine Policlinicii şi ce doctor a consultat-o… Şi acum ce ai de gând să întreprinzi?

  — Să aştept ca medicul să plece şi să intru eu în scenă, să stau de vorbă cu ea.

  — Se apropie ora fatală. Tot mai speri în apariţia lui Pavel Diugan?

  — Dintotdeauna mi-a plăcut să sper, tovarăşe colonel…

  — Bine! Ţine-mă la curent!

  Panait reveni îngândurat la locul său, se uită chiorâş la Frunză, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte de unde-l cunoaşte sau ce căuta acolo, în dreapta sa.

  — Unde am rămas?

  — La „îţi mor ţie câteodată lăudătorii!”

  — Deci elimini ipoteza lichidării lui Ceampelea?

  — Exact, tovarăşe colonel. Dacă o accept, înseamnă că îmi creez dilema: generalul Paşcanu sau Lisette Vrancea? Şi cum, să-mi fie iertată expresia, generalul e sonat rău, nu de ieri, nici de alaltăieri… Rămâne Lisette Vrancea… Ori legătura cu ea de aproape un sfert de veac nu avea nimic conspirativ în ea. Ca Lisette Vrancea să-l lichideze, trebuie să acceptăm ideea de a fi fost legătura lui superioară…

  — Logic, recunosc.

  — Mai e ceva, de care am amintit. Atât domnişoara Paşcanu, cât şi Lisette Vrancea au arătat că Ceampelea a trecut să-şi ia rămas bun… Dacă Lisette Vrancea ar fi fost „mâna ucigaşă”, nu ar fi dat o explicaţie asemănătoare cu cea a domnişoarei Paşcanu…

  — Logic… Logic… Râse colonelul. Dar de ce refuzi tu existenţa unei a treia persoane, prezentă între cele două, şi pe care Ceampelea a vizitat-o tot aseară?

  Frunză înălţă din umeri şi răspunse fără prea multă convingere:

  — Am încercat, cu aproximaţie desigur, să reconstitui itinerarul de aseară al lui Ceampelea. De la văduva sa ştim la ce oră a plecat de acasă, în jurul cărei ore s-a întors… Nu, nu, în mod cert n-a avut când să viziteze o a treia persoană.

  Din nou se auzi bâzâitul acela de semnalizare. Panait se repezi la aparat:

  — Da, căpitane, te ascult!

  — Maşina sanitară a plecat, raportă Lucian. Locotenentul Stancu se va interesa de ea… Mă pregătesc să intru la Măria Anghelini.

  — Succes!

  După ce se reaşeză, Frunză zise pe un ton vădit serios:

  — Nu ştiu cum se descurcă acolo fără mine!

  — Să vedem cum o să te descurci tu fără el. Aşadar să acceptăm ipoteza ta. Ceampelea a venit acasă în jurul orelor 23.30… A venit hotărât să se sinucidă… A mâncat ceva frugal, a luat otrava, s-a băgat în pat în jurul orei… De acord?

  — De acord! Se învoi Frunză curios să vadă pe ce drumuri intenţiona şeful să-l plimbe.

  Colonelul scoase dintr-o mapă rezultatul expertizei medico-legale:

  — Otravă cu efect întârziat… Cinci-şase ore de la introducerea sa în organism… Noi să ne oprim la o medie cinci şi jumătate. Deci dacă regretatul nostru Ceampelea a înghiţit otrava la ora 12 noaptea, el şi-ar fi dat sufletul la cinci şi jumătate dimineaţa… Şi acum, fii atent ce se certifică aici! Panait agită în aer documentul aşa a Frunză să-l vadă mai bine. La ora 13,30, Ceampelea Sandu era mort de aproape treisprezece ore… Hai să zicem douăsprezece ore şi jumătate! Dacă facem o elementară operaţie de scădere, constatăm că Ceampelea a murit în jurul orei 1,30 dimineaţa. Facem acum a doua operaţie de scădere şi aflăm că otrava a fost înghiţită în jurul orelor.

  1, 30… Unde se găsea la această oră?

  — Plecase de la generalul Paşcanu, dar nu ajunsese încă la Lisette Vrancea, răspunse Frunză consternat.

  — Şi atunci? Ochii de culoarea oţelului ai şefului se opriră apăsători pe faţa subalternului care, în momentul acela, exprima o dezorientare elocventă.

  — Cum rămâne cu ipotezele?

  — N-am cunoscut rezultatele autopsiei, se apără Frunză, susţinând bărbăteşte privirile şefului.

  — Vezi, căpitane, d-aia ţin eu la voi, că nu vă lăsaţi copleşiţi de părerile mele. Aşa e… N-ai avut la îndemâna datele acestea. Acum le ai. Meditează! Odihneşte-te fă-ţi un duş, căci vreau, în timp ce Lucian îl aşteaptă zadarnic pe Pavel Diugan, să-i faci o vizită avocatului Manole Braşoveanu. Ai adresa lui? Foarte bine. Voi fi toată noaptea la birou… Te salut!

  Se ridică în picioare şi îi întinse colaboratorului său mâna, semn că nu-şi pierduse complet optimismul în ceea ce priveşte dezlegarea enigmei Tiberiu Pantazi – Codruţ Anghelini – Sandu Ceampelea – Pavel Diugan…

  Doamne, numai de nu ar apărea la orizont şi un al cincilea!

  Lucian se văzu în situaţia de a apăsa în câteva rânduri pe butonul soneriei. A treia sau a patra oară i se deschise. Se uită fugitiv la ceas: doar douăzeci de minute îl mai despărţeau de ora când Pavel Diugan urma să-şi facă apariţia.

  — A, dumneavoastră sunteţi?

  Săftica Albuşoiu stătea în prag, înciudată că nu avusese suficientă tărie să nu deschidă. Acum însă părea hotărâtă să nu cedeze şi Lucian înţelese acest lucru încă din prima clipă.

  — Aş vrea s-o văd pe mama dumneavoastră, i se adresă ofiţerul privind-o stăruitor în ochi.

  Femeia ripostă imediat, dârz şi categoric:

  — Îmi pare rău, nu se poate… A văzut-o doctorul…

  Are ceva cu inima… I-a recomandat repaus total…

  — Doamnă! Lucian vru să facă un pas spre vestibul, dând de înţeles că n-ar dori să continue discuţia la uşă, însă Săftica Albuşoiu îi bară calea într-un mod surprinzător de violent, ceea ce pe ofiţer îl dezarmă.

  — V-am spus că nu se poate! Roşise toată, de încordare, şi o cuprinsese un tremur stăpânit. Doctorul mi-a explicat, vorbi ea răstit, că emoţiile pot să-i fie fatale…

  Doriţi cumva să… Îşi dădu seama că era să-i scape o gravă necuviinţă şi tăcu.

  Cu gândul la Pavel Diugan care putea să-şi facă apariţia dintr-un moment în altul, Lucian încercă s-o îmbuneze:

  — Doamnă, nu trebuie să vă enervaţi… Nu ştiu dacă mama dumneavoastră v-a informat…

  — M-a informat, nu m-a informat, i-o reteză ea, vă declar că m-am săturat de toată povestea asta. Înţelegeţi? De douăzeci de ani nu aud decât de drama fratelui meu! Gata! Îmi ajunge! Îşi muşcă nervos buzele. Când o să se facă mai bine, o să vă chem la telefon, mai adăugă şi închise uşa.

  Discuţia îi lăsă lui Lucian un gust amar. Înţelegea foarte bine că izbucnirea nestăpânita a fiicei Măriei Anghelini îşi avea originea în istoria contradictorie a morţii sau dispariţiei fratelui ei, dar sentimentul că o acţiune a serviciului lor rămânea nefinalizată îl îndemnase să stăruie. Acum nu-i mai rămânea nimic de făcut decât să se retragă şi, laolaltă cu ceilalţi colegi, să pândească eventuala apariţie a lui Pavel Diugan?

  Traversă curtea, ieşi în stradă… Maşina îl aştepta la o distanţă de vreo cincizeci de metri, în dreptul unei alimentare. De acolo avea perspectiva străzii până dincolo de locuinţa Măriei Anghelini. Se îndreptă spre „Volga”. Se gândea cu părere de rău că varianta atât de bine concepută de şef nu se va mai realiza. „Plicul” lui Codruţ Anghelini era la el şi bine ar fi fost dacă ar fi ajuns în buzunarul lui Pavel Diugan… O să vină oare?

  Un ceas mai târziu, o dată cu lăsarea amurgului, încordarea-i cedă; toată nemulţumirea acumulată împotriva Săfticăi Albuşoiu se risipi. Pavel Diugan întârzia să se arate, se dovedea astfel că era una şi aceeaşi persoană cu necunoscutul care îi telefonase Măriei Anghelini în cursul zilei. Ridică receptorul şi-i raportă şefului situaţia!

  — Nu mă miră, răspunse colonelul, mă aşteptam.

  — Ce-mi ordonaţi?

  — Măria Anghelini şi toţi ai casei se cer protejaţi.

  Atenţie să nu se întâmple ceva ireparabil. Atenţie sporită în cursul nopţii… Tu vino la sediu, imediat!

  — 'nţeles! Aşteptă ca Panait să pună jos receptorul şi apoi, prin radio, luă legătura cu şeful echipei ce avea misiunea să asigure protecţia familiei Anghelini.

  DOCUMENTE.

  Declaraţie.

  Subsemnatul Marin Nită, pensionar, domiciliat în Bucureşti, strada Arsenalului 215, în legătură cu înmormântarea lui Codruţ Anghelini declar următoarele:

  Am fost agent al Siguranţei Capitalei, Corpul detectivilor, brigada a 2-a, în calitatea asta am primit, la începutul lunii iulie 1944 – nu-mi amintesc exact data – misiunea de a mă deplasa la Cimitirul Belu pentru a supraveghea o înmormântare. Până atunci n-am mai primit asemenea misiuni. Personal şeful brigăzii, comisarul Ilie Lăzărescu, m-a chemat la el în birou şi mi-a expus ce am de făcut la cimitir.

  1. Să supraveghez cu stricteţe că nu cumva să-i treacă cuiva prin cap să deschidă coşciugul.

  2. Coborârea mortului să nu se facă mai târziu de ora 15, 30.

  3. Dacă cineva din asistenţă voieşte să ţină o cuvântare, să-l împiedic, să-l legitimez şi dacă refuză să-l reţin şi să-l duc la Siguranţă.

  4. După terminarea înmormântării să mai rămân prin preajmă 3-4 ceasuri şi să supraveghez mormântul.

  Declar că am îndeplinit misiunea fără nici o dificultate. Nimeni n-a încercat să deschidă coşciugul. Dealtfel, era bine bătut în cuie. Ora coborârii mortului în groapă a fost respectată de familie. N-a fost cine să ţină cuvântări; nu erau decât câteva persoane.

  După înmormântare, aşa cum preciza misiunea, am rămas locului. Asistenţa plecase. Familia la fel… Cred că era ora cinci şi jumătate când am văzut pe aleea ce ducea la mormânt o femeie îmbrăcată toată în doliu, cu un buchet mare de garoafe roşii. M-am dat pe lângă cavouri, să nu mă observe… Am văzut-o presărând flori pe mormânt…

  A stat mult şi a plâns la crucea mortului. Nu ştiu cine era, dar când a ridicat voalul şi i-am văzut faţa, atunci am constatat cât de frumoasă era. Mai mult n-am avut de-a face cu cazul Codruţ Anghelini.

  La întrebarea „Dacă în legătură cu greutatea sicriului mi s-a părut a fi ceva suspect”? Declar că nu mi s-a părut nimic suspect.

  12 iulie 1964 NITĂ MARIN.

  Declaraţie.

  Subsemnatul Petrescu Tudor, pensionar, în vârstă de 82 de ani, domiciliat în Bucureşti, str. Bradului nr. 175, în legătură cu procesul spionului Anghelini Codruţ declar următoarele:

  Sunt bătrân şi bolnav şi nu-mi mai aduc aminte nimic.

  Tot ce îmi amintesc e că într-adevăr am ridicat de la locuinţa spionului o fotografie a actriţei Norma Taylor, pe care o păstrez şi în prezent. Nu-mi amintesc numele avocatului care a asistat, împreună cu mama spionului, la aplicarea hotărârii judecătoreşti.

  11 iulie 1964

  PETRESCU TUDOR.

  VIII. Memoria avocatului.

  În toamna anului 1939, tânărul avocat Braşoveanu Manole, căsătorindu-se, a intrat În posesia unei căsuţe tip vilă în frumosul şi distinsul cartier al Cotrocenilor.

  Acolo, cu concursul generos al socrului – un cunoscut comerciant de delicatese – îşi amenajase un cabinet care, foarte curând, îi aduse o binemeritată faimă. Pledase într-un proces care, la vremea respectivă, făcuse vâlva:

  Soţia unui înalt demnitar bucureştean, într-un moment de depresiune psihică, îşi împuşcase iubitul – un tânăr ofiţer de cavalerie – în timp ce acesta ieşea de la Capsa.

  Desigur, izbucnise un scandal de proporţii, întreţinut şi amplificat de ziarele-bombă – „Tempo” şi „Credinţa”.

  Drept urmare, soţul – Pan Maltopol – se văzuse nevoit să-şi dea demisia din înalta sa funcţie guvernamentală, hotărât însă să nu-şi abandoneze soţia care-i pricinuise un munte de necazuri. Spre surprinderea Baroului Capitalei, soţul asasinei nu a apelat la serviciile vestitului Istrate Micescu şi nici ale celebrului scriitor Ionel Teodoreanu, ci la ale unui cu totul necunoscut slujitor al justiţiei – tânărul avocat Manole Braşoveanu. Alegerea apărătorului a fost cu atât mai surprinzătoare cu cât Pan Maltopol trecea drept unul dintre cei mai înstăriţi demnitari ai ţării. Reporterii, cei care supravegheau fără contenire sala „paşilor pierduţi” de la Palatul Justiţiei, ştiuseră să speculeze şi această hotărâre derutantă a soţului inculpatei. Numele avocatului începuse să apară pe pagina întâi a ziarelor, cules cu majuscule. În câteva rânduri apăruse şi fotografia acestuia. Optând pentru un tânăr şi necunoscut apărător, scria „Universul”, dl. Pan Maltopol n-a făcut altceva decât să contribuie la pedepsirea infidelei şi pătimaşei sale soţii.

  Se înţelege de la sine că opinia publică bucureşteană aştepta cu nerăbdare „marele spectacol”. Procesul se desfăşurase patru zile cu uşile deschise, oferindu-i tânărului avocat posibilitatea ca printr-o strălucită pledoarie să răstoarne speculaţiile presei şi să obţină achitarea inculpatei.

  Procesul „Crimei de la Capsa” avusese darul să-l consacre definitiv pe Manole Braşoveanu şi cabinetul său de pe strada dr. Lister.

  Toate aceste amănunte, nu lipsite de importanţă, căpitanul Frunză le aflase de la un bătrân jurist al Ministerului de Interne, pe care-l întâlnise întâmplător pe când cobora scările. „Când a absolvit facultatea era un tânăr sărac, dar ambiţios şi tenace. S-a înavuţit însă destul de repede pe seama negustorilor şi a boierilor…”

  La orele 19, Frunză, cu forţele complet refăcute după cele două ceasuri de odihnă, suna la uşa avocatului, aşa cum convenise cu acesta într-o scurtă convorbire telefonică, îi deschise o femeie îmbrăcată elegant.

  — Soţul meu vă aşteaptă, îi zâmbi ea, cu condescendenţă şi-l invită s-o urmeze.

  „Ah, dumneaei e fiica negustorului de delicatese”, îşi aminti Frunză cu satisfacţie.

  Din vestibul, fu condus într-un salonaş destinat cândva solicitanţilor în aşteptare.

  — Pe aici, poftiţi! Îi deschise o uşă capitonată ce dădea într-o cameră luminată doar de o lampă de masă.

  Mami, a venit tovarăşul pe care-l aştepţi…

  De la un birou din stejar masiv, se ridică un bărbat de statură potrivită – abandonase lectura unei cărţi voluminoase – şi ieşi în întâmpinarea ofiţerului.

  — Dragă Kitty, se adresă el tandru soţiei, fii drăguţă şi aprinde luminile…

  Femeia îl ascultă. În timp ce strângea mâna avocatului, Frunză, stimulat de expresia prietenoasă de pe faţa acestuia, îşi mărturisi fără înconjur gândurile:

  — Nu ştiu de ce, îmi făcusem despre dumneavoastră o cu totul altă imagine: că sunteţi înalt, voinic, brunet, foarte sprâncenat, cu părul negru, vâlvoi…

  — Oho! Râse Manole Braşoveanu. Ai auzit, Kitty? Cu asemenea calităţi, tovarăşe, aş fi devenit pe scenele noastre un june prim pe viaţă…

  Doamna Braşoveanu chicoti şi părăsi biroul. Frunză îşi roti nestânjenit privirile, furat de bibliotecă de specialitate a juristului: erau cărţi vechi, îmbrăcate în piele, majoritatea scrise în latină, altele în germană şi franceză.

  Din pricina bibliotecii, şi ea din lemn masiv, respectând astfel stilul întregului mobilier, cabinetul părea strâmt.

  Sincer impresionat, Frunză îşi exprimă admiraţia, ceea ce-l flata pe avocat.

  — O avere am băgat în cărţile astea! I se destăinui el.

  De, fiecare om cu pasiunea lui! Pe mine pasiunea asta m-a mistuit şi mă mistuie – cărţile de specialitate. Numai că, vedeţi dumneavoastră… Bărbatul se uită spre uşa pe unde îi dispăruse soţia şi continuă cu o voce scăzută.

  Marea mea durere e că nu avem copii. Cui o să-i rămână casa, biblioteca? Doar n-o să le luăm cu noi pe lumea cealaltă! Iar apoi, trecând la un ton mai vesel, adăugă: Ei, dar asta-i altă poveste. Să ne aşezăm şi să-mi spuneţi ce vânt vă aduce pe la mine?

  Pe Frunză îl cuceri simplitatea gazdei ce contrasta cu stilul savant, apăsător, al mobilei şi în special al bibliotecii; simplitatea-i era întărită până şi de ţinută – purta o cămaşă cu mâneci scurte, pantaloni uzaţi, tăvăliţi prin casă; în picioare, papuci. „Aşa grăsuţ cum e, pe deasupra şi chel, îmi aminteşte de un băcan de pe vremuri, din Grant.”

  Se aşezară pe o canapea cu arcurile cam slăbite; Frunză la un capăt, avocatul la celălalt; distanţa era destul de mare, încât să se poată studia reciproc şi în voie.

  — Cu ce pot să vă fiu de folos? Deschise avocatul discuţia. Pe măsuţa din dreptul canapelei, o pipă veche stătea sprijintă de o scrumieră. O luă şi o duse, în joacă, la gură.

  M-am lăsat de fumat, de cafea… Ştiţi, cu anii, colesterolul, tensiunea şi alte marafeturi ale organismului. Medicii m-au sfătuit să dau dracului fumatul… Vocea-i era plăcută, melodioasă, dar în acelaşi timp şi energică.

  Frunză îi întinse legitimaţia. Braşoveanu o cercetă cu interes.

  — Căpitan?! Vă ascult, tovarăşe căpitan! Rosti după ce-i înapoie documentul. Se întinse în colţul său picior peste picior şi, în aşteptare, prinse a se juca cu pipa de-a fumatul. Însă de la bun început doresc să vă atrag respectuos atenţia că dacă-i vorba de un client, ştiţi, conform statutului nostru, nu vă voi da nici o informare ce ar putea prejudicia poziţia în instanţă a clientului meu…

  — Tovarăşe avocat, intuiţi ceva, ceea ce nu-i rău, căci într-o oarecare măsură îmi uşuraţi misiunea… Îmi permiteţi să fumez?

  — Vă rog, se bucură avocatul. Cu prilejul ăsta mai trag şi eu în piept puţin tutun.

  — Într-adevăr, este vorba de un client, vorbi Frunză după ce îşi aprinse ţigara, însă de unul de-acum douăzeci de ani.

  — De acum douăzeci de ani?! Se arătă avocatul surprins.

  — Cu un nume frumos ce nu se uită uşor – Codruţ Anghelini.

  — Oho! Izbucni Braşoveanu radios; şi faţa-i blondă, rotofeie, se înveseli, ca şi când numele clientului i-ar fi amintit de o trăsnaie din anii tinereţii. Cazul Anghelini!

  Misteriosul caz Anghelini… Tinereţea mea de jurist…

  Ia staţi aşa!… Căzu pe gânduri un timp, ca apoi să şoptească: Iunie, iulie… Chiar aşa! În luna asta se împlinesc douăzeci de ani!

  Doamna Braşoveanu îşi făcu din nou apariţia în cabinet, ca să pună pe măsuţa din faţa celor doi bărbaţi o tăviţă de argint.

  — Mami, ţie nu ţi-am făcut cafea, îşi mângâie ea soţul cu o voce catifelată. Da' un pic de coniac tot ţi-am adus!

  Avocatul se uită pieziş la ofiţer dând nefericit din cap, vrând parcă să-i sugereze: „Vezi ce soartă ne paşte de la o anumită vârstă?”

  — Vă rog să serviţi! Se adresă ea, de astă dată amândurora, după care părăsi încăperea abia auzit.

  — Codruţ Anghelini… Suspină avocatul cu melancolie. Deci de el e vorba. Vă stau cu plăcere la dispoziţie. Dar mai întâi vă propun să gustaţi din coniacul ăsta formidabil!

  Frunză duse păhărelul la gură. Avocatul nu exagerase; nu mai băuse un asemenea coniac. Încercă zadarnic să-i stabilească marca, nu izbuti.

  — Ce ziceţi? Fain, nu-i aşa? Îl întrebă avocatul.

  „Martell” 5 stele. Cadou din partea unui client care, în loc de zece ani, a luat numai opt! Râse, dar când îşi aminti cu ce scop îl vizitase ofiţerul de securitate, pe faţă îi răsări o expresie de nostalgie amestecată cu tristeţe. Afacerea Anghelini! Încă de pe atunci am socotit-o obscură, încărcată cu tot felul de enigme. S-ar putea să exagerez, căci pe atunci pregătirea mea juridică era încă destul de plăpândă, nu se sfii să recunoască cel ce trecea, în prezent, ca şi în trecut, drept un avocat erudit. Căzu iar pe gânduri, privind cu oarecare încordare licoarea din păhărel. Aştept întrebările dumneavoastră…

  „Să mă bată Dumnezeu, dacă ştiu de unde şi cum să încep! Se frământă Frunză descumpănit de cuvintele „Aştept întrebările dumneavoastră„. El aşteaptă, iar eu…”

  În cele din urmă, se lăsă în voia soartei şi-i mărturisi, cu sinceritate, stângăcia.

  — Tovarăşe avocat, îmi cereţi să vă pun întrebări, vă declar însă fără ocol că nu ştiu cu ce întrebări să deschid discuţia, deoarece, efectiv, nu ştim mai nimic despre ceea ce numiţi „afacerea Anghelini”.

  Avocatul, pe bună dreptate, se miră:

  — Cum vine treaba asta, nu ştiţi nimic? Şi totuşi sunteţi aici şi dumneavoastră aţi adus vorba de Codruţ Anghelini, nu altcineva!

  — E drept, sunt aici, ştiu că aţi fost apărătorul din oficiu al lui Anghelini, dar despre acest caz, despre proces nu ştim nimic. Frunză puse paharul de coniac pe tavă, lângă ceşcuţa de cafea.

  Nu, avocatul nu-l privea cu neîncredere, ci mai curând contrariat de metoda ofiţerului, căci nu credea că Securitatea nu ştie ce a reprezentat procesul Anghelini. În acest sens şi spuse:

  — De ce n-aţi consultat dosarul procesului? V-aţi fi format o idee.

  — Ca să-l consultăm, trebuie, mai întâi, să existe.

  Nu-i aşa?

  — Posedaţi doar o arhivă, de ce nu apelaţi la ea?

  Existenţa profesională a lui Codruţ Anghelini a fost strâns legată de cea a Serviciului secret de informaţii, de arhivele sale, replică Braşoveanu trădându-şi, de astă dată, neîncrederea în explicaţiile puerile ale căpitanului.

  — Ce există şi ce ştim despre Anghelini este egal cu zero.

  — Incredibil! Avocatul se apucă să-şi treacă nervos pipa dintr-un colţ al gurii în celălalt.

  — Desigur, dacă am inversa rolurile, i se destăinui Frunză amărât, cu siguranţă că aş reacţiona şi eu la fel.

  Asta-i însă realitatea şi v-aş ruga să mă credeţi.

  — Cum de-aţi ajuns ca după două decenii să vă ocupaţi de cazul Anghelini?

  Frunză găsi întrebarea justificată.

  — Ne-a vizitat, nu de mult, mama lui Anghelini.

  — Mai trăieşte? Sări în sus Braşoveanu uluit, dar şi încântat. Domnule, femeia aceasta e colosală! N-am mai întâlnit o asemenea fiinţă…!

  Dornic să fie cât mai convingător, căpitanul adăugă:

  — De la ea ştim că aţi fost apărătorul din oficiu al fiului ei.

  — V-a povestit atunci şi de ziua aceea sinistră când, împreună cu reprezentantul Parchetului, am intrat în garsoniera lui Codruţ Anghelini?

  Frunză dădu afirmativ din cap, se aplecă, luă ceşcuţa de cafea şi ascultându-l pe avocat avu senzaţia că, în sfârşit, descoperiră că au cunoştinţe comune, fapt menit să-i apropie şi să-i determine să se încreadă ceva mai mult unul în celălalt.

  — Dacă mi-e îngăduit să aflu, ce dorea doamna Anghelini de la dumneavoastră?

  — Să facem lumină, nu întârzie răspunsul căpitanului Frunză şi sorbi cu plăcere din cafea.

  Din nou pe chipul gazdei răsări un surâs nostalgic.

  — Se confirmă deci zvonul care circulase după proces, şi anume că tânărul Anghelini a lăsat familiei o „ultimă dorinţă”, un „testament”, rugămintea ca după un număr de ani să se ceară redeschiderea procesului. Nu mai reţin în ce împrejurare am întrebat-o ce-i cu zvonul ăsta.

  Ea s-a ferit să-mi dea un răspuns clar, iar eu n-am insistat…

  Pe dinaintea ochilor lui Frunză trecu imaginea lui Lucian citind caietul Măriei. Anghelini: bătrâna consemnase în ce împrejurări Braşoveanu ceruse o confirmare sau o infirmare a zvonului. Amintindu-şi de caiet, deveni mai optimist asupra cursului ce-l va lua discuţia. Dosarul procesului dispăruse; aceeaşi soartă o avusese şi un număr de documente ale S. S. I.- ului. Iată că acum acel modest caiet devenea un document, chiar de bază, al cercetărilor.

  — E adevărat! S-au împlinit două decenii şi s-a prezentat să ceară redeschiderea procesului. Iar noi, aşa cum am mai spus, nu avem cum s-o ajutăm, căci nu deţinem nici un document de referire la acest caz, la proces… De aceea, ne-am propus să apelăm la bunăvoinţa dumneavoastră…

  — La memoria mea, îl corectă avocatul, amuzat parcă de scopul vizitei ofiţerului de securitate.

  — Mai cu seamă la memorie, îi dădu Frunză dreptate.

  — Ce mai, tovarăşe căpitan, o să încerc să fac faţă.

  Ridică păhărelul cu „Martell” îndemnându-l şi pe Frunză să-l imite. Acesta o făcu bucuros – cafeaua şi coniacul erau de calitate.

  Avocatul îşi reluă poziţia sa comodă în colţul canapelei; aşa cum stătea cu braţele întinse lateral amintea de poziţia unui boxer care, din colţul ringului, aşteaptă gongul…

  Frunză socoti că sosise momentul potrivit pentru a-şi scoate pixul şi carnetul său de lucru.

  — De la bun început afacerea Anghelini mi s-a părut plină de semne de întrebare, de enigme, de obscurităţi, începu Braşoveanu să povestească degajat. Se vedea clar că nu se găsea în situaţia de a face un efort de memorie pentru a-şi depăna amintirile. Mi-am întărit şi mai mult această convingere după proces, când… Avocatul se ridică şi se îndreptă spre un dulap aflat în bibliotecă din spatele biroului său de lucru şi-l deschise aşa cum a-i deschide o fereastră. De la locul său, Frunză văzu rânduite frumos zeci şi zeci de dosare. Vedeţi, tovarăşe căpitan, aici – şi arătă cu mâna în care ţinea pipa spre dosare – păstrez, din considerente strict profesionale – sinteze ale proceselor în care am pledat, procese importante şi mai puţin importante, din trecut, ca şi din prezent… Sunt compartimentate pe cazuri… Le păstrez cu un ţel ce mi l-am propus încă din anii studenţiei, şi anume să scriu o carte sau mai multe, care să îmbogăţească literatura de specialitate… Ei bine… Închise, fereastra şi reveni la locul său. Ei bine, repetă el, şi sinteza procesului Anghelini…

  Frunză, stăpânit de nerăbdare, izbucni:

  — Să nu-mi spuneţi că a dispărut…!

  Braşoveanu râse condescendent:

  — N-am încotro! Mă văd obligat s-o declar,… „Sinteza” a dispărut din arhiva mea nu mult după 23 August 1944. Odată cu dispariţia dosarului a dispărut şi un student – Mircea Tabacu – pe care-l ţineam pe lângă mine ca un fel de secretar… Dus a fost… Fără urmă… Desigur, ar fi absurd să susţin că dispariţia sintezei a reprezentat enigma cea mai importantă a procesului. Nu, nu… Actul acesta n-a făcut decât să-mi întărească definitiv convingerea că tot procesul n-a fost decât o enigmă… Dacă Sinteza ar fi existat, prezenţa noastră discuţie ar fi fost mult uşurată… De aceea, o să vă rog să-mi puneţi întrebări.

  — Ce acuzaţii i s-au adus lui Anghelini, că instanţa n-a putut evita sentinţa condamnării la moarte?

  — Acuzaţii, în timp de război, grave. A fost acuzat că a făcut spionaj în favoarea inamicului.

  — Unui anume inamic?

  Braşoveanu se înveseli iar.

  — Vedeţi ce bună e metoda întrebărilor?! Nu în favoarea unui anume inamic, ci în favoarea Naţiunilor Unite.

  — Ca apărător din oficiu, desigur că vi s-a oferit posibilitatea să cunoaşteţi piesele de la dosar?

  — Da, însă cu un agent al Serviciului secret lângă mine… Dealtfel, pe toată durata procesului am avut credinţa că am fost supravegheat.

  — În fond, ce acuzaţii concrete s-au formulat?

  Frunză îşi reaminti de caietul Măriei Anghelini şi curiozitatea sa spori căci, în acelaşi timp, i se oferea prilejul să verifice memoria şi sinceritatea avocatului.

  — Ca funcţionar superior al Serviciului secret de informaţii călcase jurământul… Lui îi revenea obligaţia, în calitatea ce o deţinea, să menţină legătura cu reprezentantul Abwehr-ului în România…

  — Numele neamţului a fost consemnat?

  — Nu, şi nici la proces n-a compărut ca martor al acuzării. N-ar fi fost exclus să fi fost totuşi prezent în sală, căci în ciuda caracterului ultrasecret al procesului, am zărit în sală doi sau trei observatori… Din probele administrate la dosar rezultă că Anghelini se întâlnea destul de des cu omologul său, fie pe „teritoriul” S. S. I.- ului, fie pe cel al „Abwehr” -ului. Mai rezultau apoi următoarele acuzaţii:

  1. Abuzând de calitatea sa, calitate ce-i îngăduia să viziteze anumite obiective militare germane amplasate pe teritoriul României, a c plăcea pasiunea şi chiar înfrigurarea cu care tânărul ofiţer îşi formulă întrebările.

  — Agentul Naţiunilor Unite se numea Tiberiu Pantazi şi care, în clipa când urma să fie arestat, s-a sinucis, înghiţind cianură de potasiu…

  Când auzi de Tiberiu Pantazi şi de aşa-zisul său deznodământ de acum douăzeci de ani, Frunză îngheţă; îşi auzea distinct şi dureros bătăile inimii.

  — Ca atare, sublinie avocatul prefăcându-se a nu fi observat reacţia oaspetelui, Tiberiu Pantazi n-a apărut în boxă alături de Anghelini.

  — A existat totuşi un martor al apărării?

  Din pricina tulburării, în prima secundă nu-şi recunoscu glasul. Arătând indirect că-i înţelege starea, gazda îi sări în ajutor, schimbând pentru câteva minute subiectul:

  — Mai beţi un coniac?

  Fără să mai aştepte răspunsul ofiţerului, se ridică şi ieşi din încăpere ca, după puţin timp, să revină cu sticla de „Martell”. Umplu păhărelele, îl ridică pe al său şi rosti cu prietenie:

  — Vă doresc noroc! Îl lăsă pe Frunză să bea, apoi continuă. Martori ai apărării n-au existat, în schimb…

  Privirile avocatului alunecară într-o parte de parcă ar fi pornit în căutarea unui gând. Părea să-l fi găsit şi faptul acesta nu-i făcu deloc plăcere, căci se întristă… În schimb, acuzarea într-adevăr a izbutit să aducă în faţa instanţei un singur martor… pe amanta acuzatului, pe cunoscuta actriţă Norma Taylor. Pare incredibil, nu-i aşa? Îşi întoarse ochii trişti spre Frunză. Femeia asta, frumoasă ca o zeiţă, a depus mărturie împotriva iubitului cu un sânge rece care m-a revoltat…

  — Ce anume a declarat?

  — Cei doi se întâlneau, de obicei, în garsoniera lui Codruţ Anghelini, povesti avocatul, evident indispus de aceste aduceri aminte. Ea deţinea o cheie şi intra în garsonieră la orice oră din zi sau din noapte. Într-una din zile, curând după repetiţie, nu s-a mai dus la ea acasă. A urcat În garsoniera lui Anghelini. Îl ştia plecat din Bucureşti.

  Dar l-a găsit sus, şi nu oricum, ci studiind nişte microfilme. Aştepta pe cineva… Care de altfel a şi apărut: era acest domn Tiberiu Pantazi…

  Frunză se arătă surprins:

  — Cum de a săvârşit Codruţ Anghelini o asemenea imprudenţă, să transmită informaţii de faţă cu o altă persoană?

  Braşoveanu îi explică, pe îndelete, cu răbdare:

  — Faptele s-au petrecut astfel… Tipul mai era la uşă când el a rugat-o să treacă în baie… Ei bine… Chiar de acolo ea a auzit discuţia lor, împinsă apoi de curiozitate, s-a uitat prin gaura cheii şi a văzut cum Anghelini îi transmitea vizitatorului său microfilmele… Mie toată povestea asta mi s-a părut artificială, cusută cu aţă albă, ducând, printre altele, mi s-a dat de înţeles că Norma Taylor are relaţii cu spionajul german şi că, de fapt, datorită ei, Anghelini a fost dibuit şi arestat, m-am lămurit. Şi iată aşa a fost condamnat la moarte, pus la zid şi împuşcat. Răscolit de propriile sale cuvinte şi amintiri, Braşoveanu apucă nervos păhărelul de coniac şi-l goli dintr-o suflare. Norma Taylor şi-a primit, în cele din urmă, răsplata, zise el deodată cu o satisfacţie răutăcioasă, a murit şi ea împuşcată… A tras în ea nu plutonul de execuţie, ci soţul ei.

  Unde-i, domnule, Shakespeare-ul nostru? Ce material de dramă, de tragedie, chiar şi de comedie… Acolo! Braşoveanu arătă cu braţul în direcţia dulapului unde-şi ţinea închise „Sintezele” proceselor…

  — A fost un proces greu?

  — Greu?! Aş! Procesul n-a fost decât o simplă formalitate…

  — Cum asta? Se miră Frunză.

  — Pentru simplul motiv că acuzatul n-a făcut nici un efort întru apărarea sa, n-a respins nici o acuzaţie… Nu era de loc combativ… Cum să vă spun, un acuzat se înfruntă, se transformă din acuzat în acuzator. Nu recunoaşte totul, sau dacă o face, nu dintr-o dată… E un joc de-a „hoţu şi vardistu”, mă înţelegeţi? În cazul lui Anghelini, ai fi spus că abia aştepta să fie condamnat la moarte… Uneori, pe parcursul desfăşurării procesului, mă cuprindea şi senzaţia că asist la o piesă de teatru… la un spectacol. Enigmele de care pomeneam, de aici îmi pare că decurg… Prea mirosea totul a spectacol, a înscenare chiar…

  — Procedura a fost legală?

  — Nici nu se putea una mai legală! Exclamă avocatul cu sarcasm. Ceea ce mi-a întărit şi mai mult senzaţia de proces înscenat a fost declaraţia ce mi s-a cerut după „căderea cortinei”. Am fost invitat la preşedintele completului de judecată, magistratul Băltăţeanu – a murit, Dumnezeu să-l ierte!

  — Care, în prezenţa unui reprezentant al Serviciului secret de informaţii, mi-a cerut să dau o declaraţie în scris precum că, ţinând seama de natura juridică a procesului, de starea de război în care se găseşte ţara, mă angajez să păstrez secretul procesului… Toate acestea au avut loc în iunie-iulie 1944, iar o lună mai târziu Antonescu se prăbuşea, Eugen Cristescu de asemenea, iar ţara noastră întorcea armele. Au venit vremuri noi şi iată că, după două decenii, cineva şi-a adus aminte de un împuşcat, de un om care, la proces, după ce i s-a citit sentinţa, a strigat: „Trăiască Victoria Naţiunilor Unite!”

  Mai vorbiră multă vreme, dar faţă de datele cuprinse în caietul Măriei Anghelini, căpitanul Frunză nu mai reţinuse nimic nou. Trecuseră mai bine de două ceasuri de când începuse discuţia. În acest răstimp, Manole Braşoveanu nu dăduse nici un semn de oboseală sau de plictiseală, ci dimpotrivă…

  — E timpul să plec! Zise Frunză ridicându-se şi vârându-şi în buzunar pixul şi carneţelul. Îi zâmbi avocatului ca unui vechi prieten. Nu-i ascunse gândul că, în preajma lui, datorită felului său comunicativ de a fi, s-a simţit bine. Îi lăsă numerele sale de telefon, iar la despărţire îi ceru îngăduinţa să-l mai deranjeze.

  — Ori de câte ori, o să aveţi nevoie, tovarăşe căpitan, vă stau la dispoziţie! Noapte bună!

  Lia îi spuse: „Hai, dormi şi tu!”, se răsuci pe o parte şi adormi imediat. În liniştea dormitorului, devenită mai grea din pricina întunericului, se auzea pufăitul ei uşor şi regulat. În speranţa că va adormi şi el, Lucian închise ochii şi ascultă un timp respiraţia femeii. Somnul însă îl ocolea, iar el nu se îngrijoră, nu se întrebă cu desperare: unde mi-e somnul? De ce nu dorm? Ci rămase întins pe spate, resemnat, cu privirile în tavan – ecran cenuşiu – peste care, în răstimpuri, datorită unor vehicule din stradă, alunecau în viteză umbre sinistre… Apoi, furat de gânduri, ecranul se şterse. Şedinţa operativă, convocată de colonelul Panait şi încheiată cu o oră în urmă, sistematizase, ce-i drept, noutăţile zilei, dar nu adusese nici o rază de lumină în bezna tainei Pantazi-Anghelini-Ceampelea… Dimpotrivă, sistemul de apărare a secretului lor se dovedea din ce în ce mai trainic. Avocatul Manole Braşoveanu îi dezvăluise lui Frunză un fapt de-a dreptul senzaţional:

  Tiberiu Pantazi fusese implicat în procesul lui Anghelini, într-o perioadă când el trecea drept rezidentul reţelei de spionaj „Argus-1” (reţeaua „Argus-2” se constituise după evenimentele de la 23 August 1944, mai exact, după 6 martie 1945 – n.a.), deci ca reprezentant al unui serviciu „inamic”. Legătura dezvăluită de avocat părea logică. „Animat de sentimente patriotice, începu Lucian să-şi povestească, Codruţ Anghelini, membru al grupului „Pro Patria”, sustrage din fortul german documente de mare importanţă, pe care apoi le transmite chiar la locuinţa sa unui oarecare Tiberiu Pantazi. De ce la locuinţa sa şi nu în altă parte? Pentru că era cel mai sigur şi mai ferit loc. Până în acest punct faptele au o înlănţuire logică, firească. Zăpăceala însă începea de-acolo de unde tot avocatul Manole Braşoveanu relatase că acel Tiberiu Pantazi, amestecat în afacerea de spionaj Anghelini, s-a sinucis. Şi actul ăsta ar putea fi considerat ca verosimil – pentru partea adversă un rezident preţuieşte cât o comoară. Capturarea acestuia echivalează de obicei cu prăbuşirea întregii reţele de spionaj. S-ar putea deci deduce că pentru a salva reţeaua, rezidentul s-a decis să se sinucidă. Bine, de acord, se învoi Lucian, ăsta a fost destinul lui Tiberiu Pantazi de atunci, din timpul războiului, să se sinucidă!

  Iată însă că după 23 August 1944, apare un nou Tiberiu Pantazi! Cu acesta am avut de-a face în 1952. Dovadă concretă – dosarul „Spionului fantomă”! Cine-i atunci sinucigaşul din '44? Nu cumva Tiberiu Pantazi nu-i decât un simbol, un nume ce este trecut de la un rezident la altul? Paşaportul elveţianului era şi el pe numele de Tiberiu Pantazi. Da, dezvăluirile lui Manole Braşoveanu sporeau confuzia, iscau noi dileme, îngreunau cercetările… Poate că Pantazi din '44 nu s-a sinucis? Aşa cum nici Anghelini n-a fost pus la zid şi împuşcat. Nici această ipoteză, luată în consideraţie, nu avea darul să lumineze un colţişor, fie el şi neînsemnat, al enigmei. Lucian susţinu stăpânit, „Uf! Ce ciudă mi-e! E clar că un Pantazi a rămas în ţară… Bătrânul gentleman! Memorialistul! S-a ascuns şi acum ne joacă, ne provoacă. Cu ce scop? Care-i miza provocării? Ce l-a apucat să ne deschidă atâtea fronturi? De la ce sau de la cine încearcă să ne abată atenţia?

  Trecu apoi cu gândul la Anghelini, la agentul „P-41”.

  Dacă atunci când analiza elementele în legătură cu Pantazi, imaginea spionului îi apărea limpede înaintea ochilor, aşa cum îl cunoscuse în 1952 sau cu câteva zile în urmă, nu acelaşi lucru îl putea afirma în cazul lui Codruţ Anghelini. Absenţa oricărei fotografii îl stânjenea îngrozitor. Când şi-l imagină ca pe un bărbat viguros, inteligent, capabil de sentimente nobile, înălţătoare… Când imaginaţia îi oferea un Codruţ perfid, fără nimic sfânt în el, apt să-şi chinuiască mama, să-şi trădeze uşor crezul – dacă asemenea inşi mai au în viaţă vreun crez… „Anghelini e un erou sau e personajul sinistru al unei „piese de teatru„, montată de regizorii Serviciului secret de informaţii, „piesă” ce avea în vedere viitoarea evoluţie social-politică a României? Deshumarea, gândea Lucian, n-ar aduce imediat nici o clarificare, Colonelul are dreptate.

  Dacă-i vorba de o înscenare, atunci cu siguranţă că „regizorul” nu şi-a permis să vâre în sicriu altceva decât un cadavru. Iar pentru a reconstitui „chipul” mortului, după metoda suprapunerii, ar dura prea mult. Sigur, o să apelăm şi la metoda asta dacă o să fie cazul… Interesant e că şi avocatul Braşoveanu mărturiseşte că, la timpul respectiv, a avut şi el senzaţia că asistă sau participă la un „spectacol de teatru”. Hm! Ce cale să urmăm?„ Cu întrebarea asta în minte adormi. Somnul nu-i fu prea lung, nici trei ore nu dormi. Auzi în somn telefonul; câteva secunde i se păru că visează, dar aparatul, continuând să sune, îi spulberă iluzia. Lia se trezi o dată cu el şi gemu: „Luci, telefonul… Sună!” Se dădu jos din pat şi se repezi să ridice receptorul. În tăcerea nopţii ţârâitul era de-a dreptul asurzitor. Recunoscu vocea colonelului Panait.

  — Te-am sculat din somn, căpitane… Îmi pare rău…

  — La ordin, tovarăşe colonel! Îşi preciza Lucian poziţia şi căscă somnoros.

  — Îmbracă-te urgent… Acum e ora trei şi un sfert…

  Am trimis o maşină după tine. Te ia de acasă şi te duce la aeroportul Băneasa… Acolo întrebi de maiorul de aviaţie Anton… Te aşteaptă cu un elicopter… Zbori la Timişoara… Mă auzi?

  — Vă aud, tovarăşe colonel! Lucian se trezi de-a binelea. A intervenit ceva nou?

  — Marţi dimineaţa, organele de miliţie au descoperit pe şoseaua Timişoara-Stamora Moraviţa cadavrul unui bărbat în etate… Nu l-au putut identifica, nu avea nici un act asupra lui… Însă după ce noi l-am pus pe Pantazi în urmărire şi am expediat fotografia lui în ţară, identificarea pe această bază e ca şi stabilită. Ai înţeles?

  — Pantazi! Izbucni Lucian.

  — Copăcel! Îl domoli Panait. Mai întâi să vezi şi pe urmă să te minunezi. Şoferul o să-ţi aducă şi ordinul de serviciu… Dacă într-adevăr e vorba de cadavrul lui Pantazi, iei acolo toate măsurile… Te întorci la Bucureşti tot cu elicopterul. E limpede?

  — Da, să trăiţi!

  — Roag-o pe Lia să mă ierte pentru deranj…

  De dincolo, din dormitor, Lia trăsese cu urechea şi întrebă şoptit: „Ce-i, Luci, trebuie să pleci?” Auzind răspunsul afirmativ al bărbatului, coborî din pat.

  — Încotro, fată?

  — Să-ţi fac un ceai, zise ea resemnată.

  — Continuă-ţi somnul, o rugă el în timp ce se îmbrăca.

  — Lasă că un ceai n-o să-ţi strice! Îl îmbie ea, dispărând în bucătărie.

  Se făcuse aproape miezul nopţii când Frunză, după obişnuitele exerciţii cu haltere în faţa oglinzii, se întinse pe studio în căutarea somnului. Într-adevăr, fusese o zi grea, plină de evenimente. „Să fie ziua asta apogeul cazului Pantazi-Anghelini, cărora li s-a alăturat şi Ceampelea?” Se răsuci pe o parte, închise ochii, hotărât să adoarmă. După câteva minute se răsuci nervos pe cealaltă parte. Nu se putea elibera chiar atât de uşor de gândurile cărora, în ciuda orei înaintate, numai de somn nu le ardea… La şedinţa operativă unde se făcuse bilanţul zilei, convorbirile cu Lisette Vrancea, cu generalul Paşcanu, iar în final cu avocatul Manole Braşoveanu fuseseră bine apreciate. Totuşi… „Ah! Acest cuvânt! Se lamenta Frunză în sinea sa. Totuşi ce? Parcă poţi să le cuprinzi pe toate dintr-odată?” Desigur, observaţia colonelului era îndreptăţită; nu trebuia să treacă chiar atât de repede peste întâmplarea cu acel telefon bizar primit de Lisette Vrancea.

  Un necunoscut o avertizase să se aştepte la vizita unui securist… Când a auzit de chestia asta, prima reacţie a fost să se gândească cu indignare la locotenentul major Matei Corvin… Acum, tardiv, îi vin în minte tot felul de întrebări. „Vă rog, domnişoară Lisette, să-mi precizaţi în jurul cărei ore aţi primit acel misterios telefon?” „Vocea vi s-a părut cunoscută?” „Nu aţi încercat să prelungiţi convorbirea. „Poate că, din capul locului, răspunsurile artistei l-ar fi ajutat să-l scoată pe Matei Corvin din cauză.

  Căci în afară de sectorist cine putea s-o mai avertizeze?

  Probabil un vecin de-al lui Ceampelea, care-i cunoştea taina amoroasă… Unul care se găsea în curte amestecat printre cei ce alcătuiau îndurerata adunare… „Mâine am să trec din nou pe la Lisette şi o să încerc să clarific aspectul ăsta, îşi propuse Frunză. Se răsuci pe spate, închise ochii, dar pleoapele în loc să-i devină grele şi le simţea ce două petale. Ceampelea a fost otrăvit… Îşi aminti Frunză demonstraţia convingătoare a colonelului Panait. Nu încape nici o îndoială… Conform demonstraţiei colonelului, Ceampelea a mai vizitat pe cineva aseară… Pe cine? De unde dracu să ştiu? E clar că Ceampelea n-a plecat de acasă aşa, în dorul lelii… Cererea ce i-a adresat-o Lucian de a-l sprijini pe cât posibil în elucidarea cazului Anghelini, l-a alarmat… S-a simţit deodată cu musca pe căciulă… A şters-o imediat de acasă să ia contact cu legătura superioară, să se sfătuiască, iar acel cineva i-a închis gura…” De parcă întunericul camerei l-ar fi strigat pe neaşteptate, Frunză se ridică în capul oaselor. „Cine i-a închis gura? Repetă el cu glas tare formulă care începuse să-i placă din ce în ce mai mult. Cine? Generalul? De ani de zile e bolnav. Încă de pe vremea lui Antonescu.

  Operaţia „Invazia Angliei” l-a subjugat definitiv. Domnişoara general? Te uită, dom'le, ce poate să-mi treacă prin cap?„ Se întinse din nou pe spate, închise ochii şi-şi porunci: „Şi-acum dormi!„ în noaptea aceea însă firea i se răzvrătise şi nu părea deloc dispusă să-i asculte ordinele… „Ei atunci să ştii că domnişoara Lisette i-a închis gura! Hotărî el. Râse în surdină. Eşti nebun! Există după miezul nopţii un ceas când tu înnebuneşti! Şeful ţi-a demonstrat destul de concludent: cel care l-a lichidat pe Ceampelea trebuie căutat pe itinerarul artistă-general.

  Undeva la mijloc. Păcat! Nu mi-ar fi displăcut ca Lisette Vrancea să fie implicată în acest spectacol de revistă…”

  Fu cât p-aci să aţipească, dar sună telefonul. Sări de parcă-l aşteptase cu încordare. Cu o mână apăsă pe butonul veiozei şi aprinse lumina, cu cealaltă ridică receptorul; era convins că va auzi în receptor glasul colonelului Panait.

  — Tovarăşul Frunză?

  — Da, eu…

  — Tovarăşe căpitan, de la bun început îmi cer scuze, dar n-am avut încotro. Omul vorbea stins, precipitat, speriat, ca şi când cineva i-ar fi stat cu pistolul în coastă.

  Avocatul Braşoveanu la telefon…

  Frunză se ridică în picioare şi exclamă uluit:

  — Dumneavoastră?!

  — Eu, eu… Confirmă avocatul cu un glas umil, timorat. După plecarea dumneavoastră s-a petrecut ceva…

  Ceasuri în şir m-am zbătut în dilemă asta, dacă să vă chem sau nu! Am decis… Tovarăşe căpitan, vă rog să veniţi imediat la mine!

  — E chiar atât de grav?

  — Pentru mine, da… Nu cred că e potrivit să ne întâlnim la lumina zilei… Mi-e teamă! Mi-e teamă să şi vorbesc la telefon.

  — Bine… Căzu Frunză de acord. În douăzeci de minute sunt acolo.

  — Vreau să vă mai rog ceva, să nu mi-o luaţi în nume de rău şi să vă supăraţi. Trebuie. Evitaţi intrarea principală. Mai există una lăturalnică…

  Imaginea avocatului calm, bonom, stăpân pe cunoştinţele sale juridice, aşa cum şi-o făurise cu câteva ceasuri înainte, se risipi; simţi la celălalt capăt al firului un om sfârşit, care „făcuse în pantaloni”. Întrebă:

  — Da' de ce să ocolesc intrarea principală?

  — Sunt sigur că-i ţinută sub observaţie…

  — De cine?

  — Nu pot să vă spun prin telefon… Nu vă supăraţi…”

  Vă aştept chiar eu la intrarea de serviciu.

  — Bine… Aşteptaţi-mă!

  „Ce naiba l-a apucat? Ce s-a petrecut cu el? Părea un om distrus.” Formă numărul de telefon al şefului: sigur, nu plecase acasă; îi răspunse imediat, apoi ascultă răbdător raportul lui Frunză.

  — Eşti hotărât să te deplasezi?

  — I-am promis.

  — Tovarăşe colonel, se explică Frunză – Te-aş fi vrut odihnit pentru mâine. Panait oftă.

  Dacă-i aşa, îţi trimit imediat o maşină… Când ajungi la Braşoveanu, şoferul să coboare şi el, să te urmeze de la distanţă, să vadă unde intri…

  — 'nţeles!

  — Cum termini, nu ţii seama de oră, mă chemi la sediu şi-mi dai raportul! Ai înţeles?

  Şi pentru că Frunză întârzia cu răspunsul, colonelul îl luă la rost:

  — Ai amuţit? Ce-i cu tine?

  — Ce să fie, tovarăşe colonel! Mă gândeam şi eu că pe mâine aş avea nevoie de un şef odihnit…

  — Hai, nu fi linguşitor! Îl repezi Panait şi izbucni în râs. Acţionează!

  — 'nţeles!

  Avocatul îl aştepta; era în pijama, iar peste pijama îşi pusese un halat de cală uşor, din mătase. Din prima clipă, Frunză îi simţi nervozitatea, iar când ajunseră în cabinetul lui, ofiţerul îi descoperi chipul răvăşit.

  — Nu-i nimic că e lumină, zise el fără nici o legătură, am lăsat jos jaluzelele de la fereastră. Să nu se vadă nimic din stradă.

  „Fără îndoială că omului i s-a întâmplat ceva grav, judecă Frunză constatând cu propriii săi ochi ceea ce la telefon intuise doar. E speriat, dacă nu chiar înfricoşat”.

  Braşoveanu îl invită să ia loc, dar nu pe canapeaua unde şezuseră cu câteva ceasuri înainte, senini, liniştiţi, amândoi foarte mulţumiţi de cursul discuţiei, ci pe scaunul din faţa biroului său masiv. Se aşeză şi gazda; înainte însă de a deschide gura, îşi acoperi cu palmele sale albe plinuţe faţa-i răvăşită. Când şi-o descoperi din nou, zise:

  — Vă rog să mă iertaţi…

  — Să lăsăm scuzele, propuse Frunză pe acelaşi ton amical cu care îi vorbise când se despărţiseră. Era şi el sincer impresionat de frământarea acestui bărbat călit la focul atâtor procese. Numai ceva deosebit putea să-l pună pe jar în halul ăsta. Mai bine povestiţi-mi ce s-a petrecut…

  Avocatul, cu braţele sprijinite pe cele ale fotoliului, aducea în crisparea sa cu pasagerul unui avion ce aştepta clipa desprinderii de la sol. Câteva secunde se uită peste birou la Frunză, fără să-l vadă, apoi, coborându-şi privirile spre sertarele din dreapta mesei de lucru, vorbi:

  — Pe la ora zece, zece şi un sfert… Mă aflam în dormitor, întins pe pat, citeam. Deodată, am auzit soneria de la intrare. „Cine să fie la ora asta?” m-a întrebat soţia. Şi pe mine faptul m-a frapat. M-am dus să văd cine e… La uşă, am dat de un bărbat la vreo cincizeci şi cinci de ani, cu un trup viguros, aş spune chiar atletic.

  „Ce doriţi?” îl întreb. „Să stau de vorbă cu dumneavoastră…!” îmi răspunde. „Cu mine? Ripostez eu. La o oră atât de nepotrivită?” în timp ce povestea, avocatul fixa la nesfârşit unul şi acelaşi punct invizibil de pe suprafaţa biroului. Expresia de deznădejde de pe chip împietrise parcă şi, nu se ştie prin ce minune, doar buzele se mai mişcau ajutându-şi stăpânul să se exprime. „Sunteţi avocatul Braşoveanu, nu-i aşa?” „Cu cine am onoarea?” „Mai întâi v-aş ruga să mă poftiţi în casă, iar pe urmă o să vă răspund cu plăcere.”

  Frunză îl prinse în focul privirilor; preludiul întâmplării îl captivase şi aştepta nerăbdător să audă ce s-a petrecut mai departe. Avocatul vorbea însă agasant de rar, cu pauze nesuferite.

  — L-am invitat aici, s-a aşezat pe scaunul unde şedeţi acum… Mi-a întins o legitimaţie… În sfârşit, îşi ridică ochii obosiţi căutându-i pe ai lui Frunză. Da, da, o legitimaţie… Emisă de Consiliul Securităţii Statului.

  — O legitimaţie de-a noastră? Ţinu Frunză să-i mai confirme o dată.

  Avocatul clătină din cap afirmativ:

  — Da, pe numele maiorului Tudoran Constantin…

  Staţi, vă rog nu vă grăbiţi să trageţi vreo concluzie. Imediat m-am gândit la dumneavoastră. M-am întrebat… Pleacă un căpitan, vine în vizită un maior?„ în clipele alea încă îmi mai ardea de glumă. Mi-am zis: „Iar după ce o să plece maiorul, o să mă pomenesc cu un locotenent-colonel„. Povestitorul încercă zadarnic un zâmbet. N-am apucat să-mi exprim nedumerirea. Luându-şi înapoi legitimaţia, necunoscutul a izbucnit în râs… Într-un râs arogant, jignitor… După asta, mi s-a adresat pe un alt ton: Domnule Braşoveanu… Vă rog, tovarăşe Frunză, să reţineţi că până atunci fusesem „tovarăşul Braşoveanu”… Vă'propun să ascultaţi banda…

  Frunză reacţiona nedumerit.

  — Ce bandă?

  — De casetofon, îl lămuri avocatul.

  — Ce casetofon?

  — Am cumpărat acum doi ani unul pe litoral, de la un străin. E o piesă utilă. Îl folosesc cu succes în profesiunea mea, îl lămuri Braşoveanu.

  Frunză se îngrijoră şi întrebă cu o voce din care dispăruse tonul prietenos:

  — Nu cumva aţi înregistrat şi convorbirea noastră anterioară?

  Braşoveanu răspunse zâmbind nervos:

  — Cum o să-mi permit aşa ceva?… Vă asigur… Iar dacă doriţi, vă pot pune la dispoziţie toate benzile… Aparatul îl ţin în sertarul ăsta, al doilea din dreapta… Iar microfonul se găseşte ascuns în vraful de cărţi de pe birou.

  Frunză urmări braţul avocatului ce indica ascunzătoarea microfonului.

  — Când un client mă mai vizitează pe acasă şi ţine morţiş să discute cu mine între cei patru pereţi ai cabinetului, declanşez casetofonul.

  — Cu vizitatorul dumneavoastră nocturn aţi procedat la fel? Se interesă ofiţerul.

  — Da. Şi o să vedeţi de ce. Braşoveanu părea acum ceva mai puţin crispat. Scoase casetofonul din sertar şi-l puse pe birou. Era un „Naţional” japonez. Derulă banda, apăsă pe „stop”. Vă rog să fiţi atent! Îl avertiză gazda.

  Din casetofon se auzi glasul mieros al unei femei: „Domnule avocat, ajutaţi-mă… Nu mai pot… Trebuie să divorţez.”

  — E o clientă, explică Braşoveanu, imediat…

  „. Mă terorizează… Are pe altcineva… O altă femeie cu care trăieşte… Deţin probe. N-aş vrea nici să-l pun într-o situaţie delicată… Ştiţi doar ce funcţie deţine…” „Doamnă, voi face totul, se auzi glasul cald al avocatului. Veţi câştiga procesul…”

  Braşoveanu ridică arătătorul pentru a-l preveni, pe ofiţer:

  — Urmează discuţia…

  Preţ de câteva secunde, banda se derula în gol, apoi, în tăcerea ce se aşternuse, explodă glasul autoritar al unui bărbat:

  — V-aţi speriat, domnule Braşoveanu? (râsete) Liniştiţi-vă. Domnule avocat! Nu reprezint securitatea (pauză).

  Vă înţeleg stupoarea (pauză). O să vă rog să-mi iertaţi introducerea, jocul…

  — Reacţia mea este normală, se auzi vocea sugrumată a avocatului. N-ar fi normal să ştiu, la urma urmei, cu cine am de-a face?

  — Am venit în cazul procesului lui Codruţ Anghelini (pauză). Oare numele acesta nu vă mai spune nimic?

 

  (pauză).

  — Nu mi-aţi spus încă cine sunteţi… (vocea lui Braşoveanu nu mai răsuna chiar atât de gâtuită) Aţi contestat doar identitatea de pe legitimaţia ce mi-aţi arătat-o… Trebuie totuşi să ştiu cu cine stau de vorbă…

  — Legitimaţiile se fabrică greu, dar totuşi se fabrică…

  — Nu cred că m-aţi deranjat la ceasul acesta de noapte pentru ca să-mi vorbiţi de… Vă rog să părăsiţi imedi…

  — Observ că din clipa în care aţi aflat că nu reprezint securitatea, curajul dumneavoastră e în creştere.

  De dincolo de birou, avocatul mormăi înciudat:

  Ce tupeu! Ce tupeu!

  — Domnule, oricine-aţi fi, întreceţi măsura… Nu uitaţi că sunteţi în casa mea. Consider discuţia încheiată.

  Braşoveanu îi şopti ofiţerului:

  — M-am ridicat în picioare şi am aşteptat ca şi el să se ridice. Nu s-a ridicat.

  — Nu vă impacientaţi, domnule avocat… Vă rog să vă reluaţi locul (pauză) Aşa acum douăzeci de ani aţi fost apărătorul din oficiu al lui Codruţ Anghelini, nu-i aşa?

  Mă bucur că vă reamintiţi. Cu acest prilej aţi binevoit să semnaţi, la cererea Serviciului secret de informaţii, un document, o declaraţie prin care v-aţi angajat să păstraţi secretul cazului Anghelini… Aşa e sau greşesc?

  — Nu, nu greşiţi.

  Braşoveanu apăsă pe una din clapele casetofonului şi-l opri. Zise abia auzit:

  — La început, am fost înclinat să cred că, în urma discuţiei noastre, aţi hotărât să mă supuneţi unei verificări… E caraghios, desigur, dar astea erau gândurile ce mi-au trecut prin cap.

  Frunză îl privea în tăcere: nu-i era la îndemâna să-i spună că întreruperea audiţiei îl sâcâia. În ciuda stării sale de surescitare, avocatul înţelese ceva şi conectă iarăşi aparatul.

  — Doriţi să vă arăt documentul pe care l-aţi semnat în vara anului 1944?

  — Dacă îl aveţi asupra dumneavoastră… De ce nu?

  — Îl am în fotocopie (pauză) Poftim! V-aţi convins?

  — M-am convins, însă îmi vine foarte greu să înţeleg ce vă aduce totuşi în casa mea, şi încă la acest ceas de noapte?

  — V-aţi angajat să păstraţi secretul… Noi însă am fost la vreme informaţi că l-aţi călcat. Ba mai mult, că aţi realizat chiar şi o sinteză după dosarul procesului. Datorită secretarului pe care l-aţi avut pe atunci, sinteza a intrat în posesia noastră.

  — V-aş ruga să nu omiteţi că sunt doctor în drept şi, ca atare, ştiu să situez documentul semnat atunci în contextul legislativ trecut şi prezent. Nu m-am angajat faţă de o persoană particulară sau faţă de un organism de peste hotare, ci faţă de o instituţie recunoscută de constituţia şi legislaţia acelor ani…

  — Nu am de gând să vă contrazic… De fapt, domnule Braşoveanu, ne bazăm pe perspicacitatea şi inteligenţa dumneavoastră profesională… Sunt împuternicit să vă…

  — Cum aţi spus? Că sunteţi împuternicit? De cine?

  Bineînţeles dacă mi-e permis să aflu.

  — Sunt împuternicit să vă aduc la cunoştinţă că angajamentul semnat îşi păstrează chiar şi după douăzeci de ani valabilitatea.

  — Documentul respectiv trece în mod automat în jurisdicţia actualei organizări statale şi, deci, legislative…

  Aşadar, dacă aveţi ceva cu mine, vă rog să mă convocaţi unde se cuvine, iar acolo, cu legea în mână, să-mi aduceţi învinuirile ce le veţi crede de cuviinţă. Şi-apoi, nu mi-aţi răspuns la întrebare: Cine v-a împuternicit? E timpul…

  — Încă nu e cazul să vă ridicaţi. Vă sfătuiesc să mă ascultaţi cu răbdare şi înţelepciune până la capăt. E drept, nu sunt maior de securitate. În ceea ce mă priveşte – şi vă rog să mă ascultaţi atent – mai aparţin încă vechiului aparat, adică Serviciului secret de informaţii… Sper că m-am făcut înţeles?

  — Din păcate, nu v-am înţeles… De fapt, ce doriţi de la mine?

  — Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş vrea să vă mai dezvălui un lucru – ştiu că n-o să vă facă plăcere, dar n-am încotro… Nu întâmplător aţi fost numit apărătorul din oficiu al lui Anghelini… Nu, nu… Numirea a fost făcută la sugestia S. S. I. Repet: la sugestia S. S. I.- ului.

  — Interesant! Dacă ora n-ar fi atât de înaintată, mi-aş lua permisiunea să mă amuz pe seama acestei dezvăluiri.

  La vremea respectivă n-am ştiut că mă bucur la S. S. I. De o asemenea încredere…

  — Vi se deschisese chiar şi o… fişă.

  — Domnule!

  — Ascultaţi-mă până la capăt… Pe urmă, dacă o să credeţi de cuviinţă, o să chemaţi miliţia, securitatea…

  Aţi fost legionar, nu-i aşa? (pauză) E necesar să repet întrebarea?

  — Ei, şi ce-i cu asta? În septembrie 1940 devenise o modă… Cămaşă verde, pantaloni negri, diagonală…

  — Sigur, pentru unii devenise o modă… Însă în ianuarie 1941, după lichidarea rebeliunii legionare, l-aţi ascuns aici, chiar în casa asta, pe Horia Sima. În timp ce autorităţile îl căutau… Noi ştiam că-i aici… Din motive superioare nu l-am ridicat de aici. De ce nu mai zâmbiţi, domnule Braşoveanu?

  — Unde vreţi să ajungeţi?

  — După rebeliune, când s-au mai potolit lucrurile, aţi dat o declaraţie publică de repudiere a legionarismului şi de credinţă faţă de mareşal. Vedeţi, şi asta ştim… Şi asta figura pe fişa ce vi s-a întocmit.

  — Şi ce vreţi de la mine?

  — Nimic altceva decât tăcerea dumneavoastră cu privire la procesul Anghelini.

  — Aţi avut-o şi până acum. Nu-mi amintesc să fi trăncănit vreodată de Anghelini, deşi a fost pentru prima şi ultima oară când apăream în postura de apărător din oficiu… Şi-apoi, au trecut douăzeci de ani…

  — Scuzaţi-mă că vă întrerup… Suntem informaţi că securitatea a început să se intereseze de afacerea Anghelini… Probabil că vor ajunge şi la dumneavoastră. Şi încă foarte curând.

  — Bine, dar există arhivă, dosarul procesului… De ce să ajungă la mine când au totul de-a gata?

  — Nu mai există nici un dosar al procesului, aşa cum nu mai există nici sinteza ce aţi întocmit-o cândva… Ceea ce vă cerem acum e să vă ţineţi gura… E o condiţie sine qua non ca să ne-o ţinem şi noi…

  — Poftim! După douăzeci de ani în ce situaţie mă pomenesc!

  — Nu dramatizaţi, domnule Braşoveanu… Zău, nu e cazul… Situaţia dumneavoastră e uşoară. Au trecut anii…

  Nu mai staţi prea bine cu memoria… et caetera, et caetera… et caetera. Tot ce vă mai amintiţi: proces de înaltă trădare, spionaj, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare. Asta-i tot ce vă cerem. De acord? (pauză)

  — N-am încotro!

  — A! Şi încă o precizare: suntem cu ochii pe dumneavoastră… Vă asigur, domnule Braşoveanu, că vă bucuraţi de toată stima şi consideraţia noastră. N-am dori însă să ne puneţi în situaţia de a o lăsa văduvă pe doamna Braşoveanu…

  — Staţi! O clipă doar… Aţi venit, aţi redeschis un capitol uitat din trecutul meu politic şi acum mă părăsiţi fără să-mi declaraţi cu cine am avut totuşi onoarea, unde vă mai pot găsi? Bineînţeles, dacă am nevoie de dumneavoastră…

  — Deocamdată, pentru dumneavoastră sunt un oarecare Ionescu sau Popescu… Nu de noi depinde dacă o să ne mai întâlnim vreodată.

  — Tot timpul vorbiţi de noi… Noi.

  — Da, noi, cei care alcătuim gruparea „Pro Patria „ (pauză). Dacă văd bine, aţi rămas cu gura căscată, domnule avocat!

  — Cum să ştiu că nu sunteţi de la Securitate? Că n-aţi venit să mă controlaţi? Ca să mă aduceţi într-o situaţie limită?

  — Liniştiţi-vă, domnule Braşoveanu. Trei persoane au ştiut de sinteză realizată de dumneavoastră în 1944: secretarul, care nu mai e demult în viaţă, dumneavoastră şi cu mine. E un semn, cred eu elocvent, nu-i aşa?

  — Încă o întrebare: cum îl chema pe funcţionarul S. S. I. Care mi-a luat declaraţia?

  — Râsete) Deci nu v-am convins… Poftim: Grigore Petran…

  — Mă dau bătut în faţa acestor detalii pe care Securitatea, într-adevăr, nu are cum şi de unde să le cunoască.

  — Ei, cu asta convorbirea noastră s-a încheiat… Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat… Doriţi să mai spuneţi ceva sau mă înşel?

  — Domnule, aş dori, la despărţire, să vă fac o precizare. Dacă voi fi chestionat de securitate pe tema Codruţ Anghelini, prea multe n-o să-mi aduc aminte. Îmi voi respecta cuvântul dat… În acelaşi timp însă, v-aş ruga să transmiteţi prietenilor dumneavoastră, celor din „Pro Patria „, să nu conteze că, mai devreme sau mai târziu, aş putea să fiu atras în nu ştiu ce activitate… La prima propunere directă ce-o să mi se facă, voi divulga existenţa dumneavoastră. Sânt în vârstă, doresc să-mi trăiesc ultimii ani ai existenţei aşa cum i-am trăit şi până acum, în bunăstare şi libertate. Să pot să-mi scriu lucrările…

  — E clar… Nici nu vom forţa nota. Noapte bună!

  — Vă conduc!

  Banda de magnetofon fâsâi un timp în gol, apoi gazda deconectă casetofonul. Se aşternu o tăcere grea, mormântală. Braşoveanu încremenise descumpănit în fotoliu; părea că abia acum realiza cu adevărat gravitatea situaţiei…

  Copleşit deopotrivă de dezvăluirile benzii, ca şi de liniştea ce căzuse peste ei ca o lespede, Frunză nu îndrăzni să caute ochii interlocutorului; treptat, în sufletul său îşi croise un sentiment inexplicabil de jenă. Casetofonul sau, mai exact, individul care nu se jenase să-şi decline apartenenţa la o organizaţie subversivă, dezvăluise şi un episod nu prea onorabil din existenţa politică a avocatului pe care acesta, desigur, l-ar fi dorit uitat, şi încă pentru totdeauna. Sentimentul acela de jenă îşi avea originea în faptul că, după prima lor întâlnire, se despărţiseră ca doi oameni ce se cunoşteau de mult. Acum devenise limpede, cel puţin pentru Frunză, că îi despărţea ceva, şi încă ceva de neîmpăcat: deşi omul din faţa lui făcuse un gest civic, de toată lauda, demn – Îl chemase imediat la telefon şi-l informase asupra celor petrecute – deşi gestul ăsta îi fusese dictat de frică sau de oportunism.

  În fond, îşi exprimase crezul destul de elocvent… Doresc să-mi trăiesc ultimii ani ai existenţei aşa cum i-am trăit şi până acum, în bunăstare şi libertate. „Nu poţi să ceri fiecărui individ, filosofă Frunză, să fie călăuzit de un mod ideal de viaţă.”

  — Mă înţelegeţi? Sparse avocatul tăcerea. Mă înţelegeţi de ce v-am deranjat la o oră atât de nepotrivită? Nu sunteţi supărat pe mine, nu-i aşa? Îl privea pe Frunză cu ochi obosiţi, congestionaţi.

  — Domnule Braşoveanu, apreciez iniţiativa luată…

  Sunt sigur că şi şefii mei o vor aprecia. Deci nu aveţi nici un motiv de îngrijorare… Mai cu seamă că ceea ce a fost de discutat, noi am discutat…

  Un surâs vag se ivi pe chipul amărât al avocatului.

  Spuse:

  — Banda sau dacă doriţi şi casetofonul vă stau la dispoziţie.

  — Vă mulţumesc, voiam chiar să vă adresez rugămintea.

  Braşoveanu începu să umble la aparat, să-l decupleze.

  Urmărindu-i mişcările încete şi ostenite, ofiţerul îl întrebă cu o voce neutră:

  — Necunoscutul a făcut nişte referiri la trecutul dumneavoastră politic. Ce-i adevărat şi ce nu-i adevărat?

  Avocatul încetă să mai trebăluiască la casetofon. Ţinu să-şi privească interlocutorul în faţă:

  — Totul. Numai că vizitatorul nu a avut de unde să ştie că la intrarea mea în Colegiul de avocatură nu mi-am ascuns rătăcirile politice… Ele sânt cunoscute. Dumneavoastră sunteţi tânăr… Înainte vreme, avocaţii se avântau într-o proporţie considerabilă în cariera politică… Iar eu, ca avocat, n-am mai apucat existenţa numeroaselor partide burgheze…

  — La ce dată l-aţi găzduit pe Horia Sima?

  — L-am ţinut ascuns doar două nopţi. Dacă nu mă înşel, 26 şi 27 ianuarie 1941. În noaptea de 28 spre 29, a venit o maşină germană şi l-a luat de la mine… De atunci n-am mai avut nici un contact cu mişcarea legionară. Nimic din ceea ce vă spun n-am ascuns, după 23 August 1944, puterii populare…

  Frunză lăsă de înţeles că nu mai avea nici o întrebare de pus, de aceea Braşoveanu îşi reluă îndeletnicirea.

  — Gata, zise avocatul mulţumit de cum încheiase treaba. Puteţi să-l luaţi! Se ridică şi împinse aparatul spre ofiţer. Pe bandă mai sunt înregistrate două sau trei convorbiri cu clienţii mei. Vă rog să aveţi grijă să nu mi le ştergeţi…

  Frunză se ridică, cercetă cu interes aparatul; era o piesă frumoasă, lucrată cu migală: „Japonezii ăştia au mâini de aur!”. Înainte de a-l ridica, îi mai adresă avocatului o rugăminte:

  — Îmi puteţi face o descriere a tipului care v-a vizitat?

  — Desigur…

  Frunză se căută prin buzunare după un pix. Îşi scoase şi carneţelul:

  — Să începem cu înălţimea! Propuse Braşoveanu, trecând de partea cealaltă a biroului. De statura mea – eu am 1, 75 m. Mai tânăr decât mine cu 5-6 ani… Eu sunt grăsuţ… Început de burtă… Viaţă oarecum sedentară. Dumnealui era bine făcut, statură atletică. De înotător. Faţa mai mult rotundă decât ovală… Bronzat, căci se vedea că a stat mult la soare… Un soare marin… Părul şaten, tuns scurt, pieptănat peste cap… Frunte înaltă, de om inteligent… Nas drept. Gură cu buze subţiri. Purta un costum bleumarin, dintr-un fresco uşor, ce nu se găseşte prin magazinele noastre… Croială modernă. Butoni mari, de aur, la mânecile cămăşii… Asta-i tot ce pot să vă spun…

  — Vă mulţumesc, zise Frunză. O să ies tot pe unde am intrat.

  Braşoveanu dădu din cap afirmativ. În timp ce-şi conducea oaspetele, mai zise:

  — Vă rog să nu uitaţi ameninţarea proferată de individ… Nu vreau nici o clipă să simtă că mi-am călcat cuvântul…

  — Liniştiţi-vă, domnule Braşoveanu, avem noi grijă să nu vi se întâmple nimic rău… Vă mulţumesc… Casetofonul o să vi-l aduc de îndată ce ne terminăm treaba.

  Noapte bună sau bună dimineaţa, zău, nici eu nu mai ştiu.

  Afară, simţi ca pe un miracol, boarea răcoroasă a nopţii.

  IX. O zi furtunoasă.

  Se lumina de ziuă când elicopterul pilotat de maiorul de aviaţie Anton ateriza pe aerodromul Timişoarei. În tot timpul zborului, căpitanul Lucian se chinuise cu somnul, cu oboseala, cu zgomotul. Aţipea – dar după un minut sau cel mult două, se trezea brusc, dureros, în huruitul motoarelor. Coborî din elicopter ameţit, cu senzaţia că unul din motoarele aparatului de zbor i se pitise undeva în cutia craniană şi continua să funcţioneze. Aerul proaspăt al zorilor îi veni însă în ajutor; îl învioră, îi limpezi mintea de vuietul acela sâcâitor… Se uită cu invidie după maiorul Anton; aşa cum îi spusese puţin mai înainte, se retrăgea să se odihnească, desigur, până la noi ordine…

  Lângă una din clădirile aerodromului, îl aşteptau doi bărbaţi în haine civile. De la distanţa care-i despărţea, Lucian nu le desluşi feţele. Unul dintre ei însă îi făcu semn cu mâna, el le răspunse la fel. Nu, nu-i cunoştea. Primul care-i întinse mâna şi-i ură un „Bine aţi venit” se recomandă:

  — Maior Sachelarie Ion de la Securitatea regiunii – Maior Popovici, şeful Judiciarului de la miliţie.

  — Aha, se bucură Lucian, cu dumneavoastră o să colaborez.

  Şeful Judiciarului era un bărbat de statură potrivită, vânjos la trup. Se vedea că practicase atletica grea, că ridicase halterele acelea care-ţi îndeasă muşchii în trup.

  — Suntem informaţi, i se adresă maiorul Sachelarie cu un puternic accent transilvănean, că totul o să se desfăşoare în mers, de aceea nu o să vă întreb dacă doriţi să trageţi un pui de somn.

  Confirmându-i că aşa stau lucrurile, Lucian le mărturisi totuşi o dorinţă.

  — Aş vrea ca acolo unde o să stăm de vorbă, să beau o cafea, dar una tare.

  Maiorul Popovici râse cu voioşie:

  — Cafeaua?! „Drogul” nostru cel de toate ceasurile! O să stăm de vorbă la miliţie, în biroul meu, aşa că de cafea eu mă ocup.

  — Vă las pe mâini bune, tovarăşe căpitan, îl asigură mai în glumă, mai în serios, maiorul Sachelarie. Să mergem! Maşina ne aşteaptă.

  Treizeci de minute mai târziu, Lucian se afla instalat în biroul Judiciarului, sorbind cu nesaţ dintr-o ceaşcă mare de cafea.

  — Cum e, căpitane? Se interesă maiorul cu o bună dispoziţie care, se vede treaba, nu-l părăsea niciodată.

  — Merge! Îi zâmbi Lucian cu prietenie.

  — Cu ce începem? Să-ţi descriu cazul său vrei să citeşti dosarul? Fumezi?

  — Nu, m-am lăsat. Aş vrea să mă uit prin dosar şi pe urmă, dacă o să fie cazul, o să te rog să-mi dai explicaţii.

  — S-a marcat!

  Se simţeau şi îşi vorbeau de parcă s-ar fi cunoscut de mult. Maiorul Popovici desigilă un fichet şi scoase la iveală un dosar pregătit din vreme.

  — E cam subţirel, aprecie Judiciarul, dar e clar şi convingător… „Bitte!” Şi-i puse dosarul lângă ceaşca de cafea. Eu o să mă bag în fotoliul ăla din colţ şi o să-i trag un somnuleţ… Când o să ai nevoie de mine, să nu-ţi faci probleme… Să mă trezeşti că nu mă supăr…

  Lucian îl urmări cu simpatie cum se lasă în singurul fotoliu din încăpere.

  — Ştii cum sunt? Se lăudă maiorul. Un adevărat fenomen al naturii! Închid ochii şi gata, adorm imediat.

  Într-adevăr, „fenomenul” se produse imediat, chiar sub privirile uluite, dar şi invidioase ale lui Lucian. Nu, maiorul nu se prefăcea. Dormea în toată puterea cuvântului.

  Căpitanul deschise dosarul şi primul act care-i căzu sub ochi fu o declaraţie scrisă de o mână nu prea obişnuită să folosească creionul.

  Subsemnatul Ghinea Dragomir, domiciliat în comuna Stejăriş, regiunea Timiş, membru în C. A. P. „30 decembrie”, declar următoarele:

  Astăzi, 9 iulie 1964, ieşind în zorii zilei pe tarlaua de lângă şoseaua ce duce de la Timişoara la punctul de frontieră Stamora Moraviţa am zărit încă de departe în câmp ceva care mi s-a părut suspect. („Se vede că la compunerea declaraţiei l-a ajutat şi şeful de post!” deduse Lucian). Când m-am apropiat, am văzut un sac de nailon, iar în sac un bărbat mort, ce stătea întins cu faţa-n sus… Şi sacul şi mortul erau congelaţi aşa cum sunt păsările tăiate de se vând la oraş, la „Alimentara” (Lucian simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Îşi întoarse capul spre Judiciar: omul dormea adânc, cu o expresie de mulţumire infantilă pe chip. Dintr-o pornire firească, voia să-l întrebe dacă într-adevăr chestia cu congelatul s-a confirmat, dar renunţă.) Am dat fuga în comună şi l-am anunţat pe şefu' de post, pe tov. Plut. Maj. Voinea Marin care, împreună cu mine, s-a deplasat la locul cu pricina…

  Mai declar că trebuie să fi fost ora 6 dimineaţa când am descoperit cadavrul.

  Pentru care semnez DRAGOMIR GHINEA.

  Lucian trecu înfrigurat la cel de-al doilea document.

  Citi:

  PROCES-VERBAL întocmit astăzi 9 iulie 1964 de către plutonierul major Voinea Marin, şeful Postului de miliţie din comuna Stejăriş, regiunea Timiş, în prezenţa tov. Ghinea Dragomir, membru în C. A. P. „30 decembrie”.

  În dimineaţa zilei de 9 iulie 1964, ora 7,15, am fost informat de către tov. Ghinea Dragomir că pe tarlaua C. A. P.-ului, ce se învecinează la sud de comună cu şoseaua naţională Timişoara-Stamora Moraviţa, s-ar afla cadavrul unui bărbat băgat într-un sac de nailon şi congelat.

  M-am deplasat imediat, însoţit de sus-numitul Ghinea Dragomir, la locul cu pricina, unde am constatat că informaţia este adevărată. La o distanţă de circa 30 m de şosea, pe partea dreaptă când se vine dinspre Timişoara, am găsit cadavrul unui bărbat congelat într-un sac de nailon. Gura sacului era bine legată, având şi un belciug.

  Am telefonat imediat la Regiune şi am raportat cele constatate.

  Plut. Maj. VOINEA MARIN.

  Lucian nu mai avu răbdare să citească documentele dosarului înşiruite într-o riguroasă ordine cronologică şi trecu la studierea fotografiilor realizate pe parcursul cercetărilor. Foto 1: Sacul de nailon văzut de la distanţă; era îngust, de statura unui om, parcă anume confecţionat pentru a ţine locul unui sicriu. Foto 2: Sacul surprins de aproape. Din pricina congelării şi a opacităţii nailonului, faţa cadavrului nu se distingea decât foarte vag.

  Foto 3: Gura sacului. Se observă cum era legată cu un fir special din nailon şi prevăzută cu un belciug. Foto 4: Sacul deznodat, iar faţa cadavrului descoperită. Lucian încremeni. Din fotografie îl privea cu ochi ficşi şi înspăimântaţi Tiberiu Pantazi. Obiectivul aparatului surprinsese, mai jos de bărbie, papionul de la gulerul cămăşii, acel „fluture” pe care gentlemanul îl purtase în noaptea când se revăzuseră după mai bine de zece ani. „Adio, domnule căpitan!” îşi aminti Lucian de cuvintele cu care se încheia scrisoarea ce i-o adresase spionul. Lucian simţi cum bătăile inimii i se înteţeau, cum un val de fierbinţeală îi cuprindea trupul. „Ce ţi s-a întâmplat, bătrâne?” i se adresă căpitanul în gând. Ce ţi s-a întâmplat din momentul în care ne-am despărţit?” Fierbinţeala aduse cu sine şi un val de tristeţe, de tristeţe asemănătoare cu aceea ce i-o lăsaseră acum câteva nopţi dezvăluirile unui bătrân spion abandonat şi uitat de şefi…

  Fotografia următoare, marcată cu numărul 5, fusese de-acum luată la morgă şi înfăţişa cadavrul dezbrăcat de sac şi întins pe o masă, cu faţa în sus. Cercetând-o, Lucian constată că Tiberiu Pantazi, înainte de a-şi părăsi locuinţa din Vasile Lupu, nu apucase să se schimbe. Murise îmbrăcat în acelaşi costum de şantung crem pe care-l purtase duminică noaptea la restaurant. Foto 6: Trupul neînsufleţit al spionului fusese dezbrăcat, iar obiectivul aparatului înregistrase în dreptul inimii lui Pantazi, cu o claritate uimitoare, un orificiu provocat de un proiectil.

  „Aşadar, a fost împuşcat! Se gândea Lucian cu mâhnire.

  Un glonte… Unul singur… În inimă!” Foto 7: Spatele cadavrului. Nici un orificiu de ieşire… Glontele aducător de moarte rămăsese îngropat undeva, în trupul celui împuşcat. Urma un şir de imagini peste care Lucian nu mai zăbovi.

  Expertiza medico-legală confirma moartea violentă provocată prin împuşcare. Glontele tras cu precizie perforase inima victimei. Fusese găsit şi proiectilul, de 6,35 mm.

  Moarte violentă şi fulgerătoare. Congelarea cadavrului îngăduise medicilor legişti să stabilească cu uşurinţă că asasinarea lui Tiberiu Pantazi se produsese cu douăzeci şi patru de ore în urmă.

  Lucian citi apoi lista cu obiectele găsite asupra lui Tiberiu Pantazi:

  1. Un portofel de piele neagră, cu trei bancnote a una sută lei.

  2. Una fotografie înfăţişând o tânără femeie.

  3. Un lanţ cu patru chei.

  4. O bucată de hârtie albă pe care erau scrise cu creionul două numere de telefon: 1 65 38 şi 1 23 47

  5. Un pieptene.

  „Asta-i tot ce s-a găsit asupra lui Tiberiu Pantazi! Constată Lucian cu surprindere. Nici un act de identitate, deşi poseda două Buletine! Nici o valiză; şi doar plecase de acasă cu una. „În schimb, două numere de telefon, notate fugitiv, pe un petic de hârtie. Hm!

  1 23 47!… Păi ăsta e numărul de telefon al Măriei Anghelini, îşi aminti el. Se uită spre maiorul Popovici; continua să doarmă adânc, în aceeaşi poziţie. N-am încotro…

  Trebuie să-l trezesc…”

  Nu fu o problemă. Aşa cum adormise, la fel de brusc se trezi şi se uită la Lucian ca şi când n-ar fi „absentat” nici o clipă.

  — Gata! Îşi consultă ceasul. Nu peste mult timp începe şi programul. Îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa ofiţerului de securitate. Aştept întrebările! Sau vrei să-ţi mai fac o cafea?

  Lucian îi mulţumi printr-un zâmbet.

  — Fotografia expediată de voi, începu Judiciarul să-i relateze, ne-a uşurat mult cercetările. Asupra victimei, aşa cum, desigur, ai putut să constaţi, nu s-a găsit nici un act. Identificarea cadavrului s-a făcut strict pe baza fotografiei. El e, nu-i aşa? Tiberiu Pantazi, cel pe care-l căutaţi?

  — Da. El e…!

  — Ştii cine a fost?

  Lucian nu ezită să-i mărturisească.

  — Un spion formidabil.

  — I-auzi, dom'le! Se miră sincer Judiciarul. Pentru mine dumnealui reprezintă un caz cu totul şi cu totul aparte.

  — Cum asta? Fu rândul lui Lucian să se mire.

  — Din punct de vedere criminalistic, tragicul său deznodământ conturează un mod de operare nesemnalat încă la noi… Mai întâi, victima a fost împuşcată în inimă… După aceea, asasinii l-au introdus într-un sac de nailon, iar sacul l-au ascuns într-un camion frigorific ce transporta carne. L-au agăţat de un cârlig şi l-au congelat. Să ştii că din punctul de vedere al cercetărilor noastre s-a lucrat foarte rapid… Te interesează?

  — Cum să nu… Chiar dacă am citit dosarul.

  — După părerea mea, el a fost asasinat departe de Timişoara, dacă nu chiar la Bucureşti… Cadavrul a fost transportat cu un camion frigorific până aici, în regiunea noastră. Când camionul a ajuns la 15 kilometri de punctul de frontieră Stamora Moraviţa, autorii asasinatului au abandonat cadavrul. Congelarea, belciugul de la gura sacului – toate aceste elemente asociate cu urmele depistate pe şosea… Urme ce ne indicau staţionarea unui autovehicul uriaş – ne-au determinat să ne extindem cercetările şi la punctul de frontieră. Imaginează-ţi că la ora când cooperatorul Ghinea Dragomir descoperea „frumoasa comoară”, un camion frigorific aparţinând unei firme străine, în tranzit prin România, părăsea ţara cu destinaţia Italia… Prinde orbu, scoate-i ochii!

  — Ce te face să crezi că tocmai camionul ăsta este implicat în crimă?

  — Itinerarul lui, vorbi Judiciarul cu o siguranţă care îşi avea originea în seriozitatea cu care îşi desfăşurase investigaţiile. Camionul se afla duminică în Bucureşti… A părăsit Capitala în noaptea de duminică spre luni. Cei doi şoferi au sosit la Timişoara luni seara, au înnoptat la hotelul „Central”, de unde au plecat în jurul orei cinci…

  — E clar… Se învoi Lucian.

  — Identitatea victimei, faptul că a fost spion, explică prezenţa asasinilor sosiţi de peste hotare… Cu ce pot să-ţi mai fiu de folos?

  — Trebuie să pornesc din nou la drum! Suspină Lucian. Dosarul o să-l iau cu mine.

  — Să nu uit să-ţi dau şi punga cu obiectele găsite asupra victimei, îşi aminti maiorul. Se ridică de pe scaun îndreptându-se din nou spre dulap.

  — Rămâne ca Serviciul medico-legal al regiunii să expedieze cadavrul în condiţiile sanitare prevăzute de lege, preciza Lucian. Aveţi aici un telefon direct cu Bucureştiul?

  — Cum să nu… Vezi telefonul de lângă perete… al doilea, îi explică maiorul. Scoase din fichet o pungă de plastic, prin transparenţa căreia se vedeau cele câteva obiecte.

  În timp ce Lucian forma numărul de telefon al colonelului Panait, îl rugă pe Judiciar să deschidă punga.

  — Arată-mi fotografia fetei!

  De la Bucureşti, îi răspunse chiar colonelul Panait.

  — Tu eşti, Lucian? Se bucură şeful. Ia zi, băiete!

  Căpitanul îi raportă că, într-adevăr, Judiciarul timişorean nu se înşelase – era vorba de cadavrul lui Pantazi.

  Îi prezentă apoi în linii mari datele cuprinse la dosar.

  Când îşi încheie informarea, îl auzi pe colonel oftând dureros în receptor:

  — S-ar zice că l-am găsit pe Pantazi… Când ai de gând să te întorci?

  — Cred că de aici decolez în jumătate de oră şi ar fi bine… Cuvintele însă îi rămaseră în gât. Ochii îi căzură pe fotografia ce i-o întindea maiorul: era a Terezei Cozma.

  — De ce-ai tăcut? Vru Panait să ştie.

  Lucian înghiţi un nod.

  — Tovarăşe colonel, ar fi bine ca, în acest răstimp, Frunză să se intereseze cărui abonat îi este repartizat telefonul cu numărul 1 65 38… Pantazi şi l-a notat alături de numărul Măriei Anghelini.

  — Am reţinut…

  — Şi ar mai fi ceva, continuă Lucian şovăind.

  — Da' vorbeşte omule, o dată! Ce tot te poticneşti se supără colonelul.

  — În portofelul lui Pantazi s-a găsit fotografia Terezei Cozma…

  — Poftim! Se revoltă colonelul. Acum începi şi tu cu duduia Tereza! Bine, o să vedem noi… Mai ai ceva de raportat? Dacă nu, la revedere… Drum bun! De la aeroport să vii direct la sediu!

  — 'nţeles. Cu mişcări încete, de ai fi zis că trebuie să-şi cumpănească fiecare gest, Lucian lăsă receptorul în furcă. Şi de data asta fu surprins de reacţia şefului. A-şi chinui însă mintea pentru a înţelege cauza unui asemenea efect reprezenta un act inutil.

  — Ce zici, trecem la încheierea procesului-verbal? Întrebă maiorul Popovici, readucându-l pe solul realităţilor timişorene.

  — Da, da… Formele de predare-preluare sunt absolut necesare, încuviinţă Lucian fixând-o cu o înverşunare inexplicabilă pe Tereza Cozma, ai cărei ochi vicleni îl înfruntau nu fără un oarecare dispreţ. A, da! Te-aş mai ruga să dai un telefon la aerodrom… Să le comunici că în jumătate de oră voi fi acolo, gata s-o iau din loc…

  — S-a făcut, căpitane! Îi surâse Judiciarul înţelegător.

  Nu se făcuse ora opt, când căpitanul Frunză reveni în cabinetul colonelului Panait pentru a-i raporta constatarea unui fapt care-l tulburase profund. Se opri la un pas de biroul şefului, în poziţie regulamentară.

  — Îmi permiteţi, tovarăşe colonel?

  Panait nu-şi ridică imediat ochii din dosarul pe care-l citea, dar când îşi înălţă privirea, Frunză îşi dădu seama cât era de obosit după noaptea albă petrecută între pereţii biroului… Noi ne mai mişcăm… Mai călătorim cu elicopterul… Dar el?”

  — Ai amuţit sau mi se pare? Îl luă şeful la rost, dar în secunda următoare tonul îi deveni mai grav. Ce-i cu mutra asta acră?

  — Tovarăşe colonel, sarcina ce mi-aţi dat-o am îndeplinit-o, îşi începu Frunză raportul. Am controlat… Fără voia sa, vocea i se gâtui. Numărul de telefon 1 65 38 aparţine actriţei Lisette Vrancea.

  — Oho! Exclamă Panait şi vestea îl ridică în picioare, iată o altă mare şi neaşteptată surpriză. Ieşi de după birou începu să facă trei paşi spre uşă, alţi trei paşi înapoi…

 

  (Pantazi-Anghelini-Ceampelea şi acum Lisette Vrancea) Lui Frunză îi mai stătea pe limbă un nume – Tereza Cozma – dar cum, prin forţa împrejurărilor, asistase în urmă cu două ceasuri la convorbirea telefonică a şefului şi Lucian şi reţinuse replica tăioasă a colonelului: „Acum începi şi tu cu duduia Tereza!”, preferă să-l înghită.

  — Tovarăşe colonel, îndrăzni Frunză, aş vrea să vă amintesc un amănunt care, în lumina numărului ăsta de telefon găsit la Pantazi, capătă un alt sens, poate o nouă dimensiune.

  Panait se opri în dreptul căpitanului; era mai înalt şi mai voinic decât subalternul său.

  — Te ascult, băiete!

  — Mâine e sâmbătă, ziua în care Lisette Vrancea urmează să plece la Paris…

  Ochii obosiţi ai colonelului deveniră şi mai mici. Mâniaţi parcă. Îşi reluă plimbarea, cu mâinile la spate, gânditor.

  — Aş vrea să vă mai amintesc încă un amănunt, sparse Frunză tăcerea.

  Panait trecu la masa de lucru, nu se aşeză, ci rămase în picioare.

  — Chestia cu telefonul, cu necunoscutul care a avertizat-o că o să fie vizitată de un ofiţer de securitate? Zise el dându-i subalternului dovada că se gândeau la unul şi acelaşi aspect al cauzei.

  — Exact, tovarăşe colonel!

  — Ai vreo propunere?

  — Da. Să-i fac chiar acum o vizită inopinată… Să mă arăt în continuare interesat de viaţa artistică de pe vremuri… Şi să încerc să lămuresc chestia cu telefonul… Şi aş mai propune o măsură…

  — Să ne ocupăm de ea ceva mai atent, ghici din nou colonelul gândurile lui Frunză. Mâine pleacă, ce facem?

  — Până mâine mai avem timp să lămurim un aspect nu lipsit de importanţă. Printre altele, ea a afirmat că, în ajunul plecărilor ei peste hotare, primea vizita unor lucrători.

  — Să controlăm dacă e sau nu adevărat? I-o luă colonelul înainte.

  — Exact!

  — De acord, se învioră Panait, am să iau imediat măsurile ce se impun… Deşi… Ochii i se micşorară iarăşi.

  — Deşi un simplu număr de telefon găsit asupra unui cadavru nu reprezintă încă o probă, fu rândul lui Frunză să intuiască gândurile superiorului.

  — Cam aşa…

  — Ne dă însă dreptul s-o includem în cercul bănuiţilor… Îşi susţinu Frunză punctul de vedere care nu se deosebea, de fapt, de cel al şefului.

  — Mda! Mormăi Panait. O să te duci la ea, nu inopinat… Nu vreau să-i trezeşti vreo bănuială. O chemi la telefon – chiar de-aici s-o chemi – Şi să-ţi anunţi frumuşel vizita.

  — Cum motivez?

  — Foarte simplu… Vrei s-o rogi să-ţi facă un mic serviciu… Să-ţi aducă de la Paris un medicament sau să ţi-o aducă pe Brigitte Bardot… Vezi şi tu ce-i ceri… Iar cu ocazia asta caută să afli cine a vizitat-o pentru a-i cere anumite servicii. Hai telefonează-i!

  Frunză se repezi la aparat, formă numărul. După câtva timp, îi răspunse un glas de femeie. Nu, nu era al actriţei.

  — Cu domnişoara Lisette Vrancea!

  — Cine întreabă?

  — Căpitanul Frunză!

  — Domnule căpitan, domnişoara Vrancea a plecat la aeroport… Cred că la ora asta e de-acum în avion…

  Frunză nu se putu stăpâni:

  — Cum? Astăzi pleacă în Franţa, nu mâine?

  — Astăzi, domnule căpitan, astăzi!

  Frunză trânti telefonul în furcă şi se uită disperat la colonel. Murmură:

  — Aţi înţeles? M-a dus… M-a driblat… M-a indus în eroare… Mi-a declarat că pleacă sâmbătă. Îşi cercetă ceasul. E opt şi un sfert. Cursa de Paris pleacă la nouă şi treizeci… Ştiu asta precis. Ce facem, tovarăşe colonel? Întrebă Frunză înfrigurat.

  — Îl iei pe Vasiliu şi te repezi fulger la Băneasa, vorbi Panait cu un calm ce i se transmise şi căpitanului.

  Ai dat de ea întâmplător acolo… Mă înţelegi?… Te bucuri c-o vezi… Că poţi să-ţi iei rămas bun de la ea… Mă înţelegi?

  Între timp eu o să raportez tovarăşului general situaţia creată… Îl voi alarma şi pe căpitanul Vişoianu… Acţionează!

  — 'nţeles! Acţionez!

  În maşină, Frunză mai continuă un timp să se ginească la Lisette Vrancea, la „fentele” ei subtile, apoi, din pricina oboselii, poate şi a căldurii, aţipi. Şi avu un vis, scurt cât un fulger. Se făcea că la aeroport era aşteptat de Marcela Vişoianu; purta uniforma ei cochetă de stewardesă. Când l-a văzut, s-a repezit la pieptul lui îmbrăţişându-l. Un val de fericire îl năpădise auzind-o şoptindu-i la ureche: „Ce dor mi-a fost de tine, dragule!' „Şi mie!” răspunsese el ameţit de neaşteptata bucurie ce îi era dat trăiască…

  — Ai spus ceva? Întrebă Vasiliu trăgând cu coada ochiului la căpitan.

  Frunză deschise ochii. Filmul se curmă brusc. Se uită buimac în juru-i. Văzu în depărtare podul Băneasa şi se trezi de-a binelea.

  — Ai spus ceva? Îl întrebă şoferul din nou.

  — Da, suspină Frunză, că nu-i rău să visezi…

  — Dacă mai e timp şi pentru o treabă ca asta, nu-i rău, replică şoferul cu simţul său practic. Dormim ca soldaţii, adânc şi fără vise…

  Cu gândul la fărâma aceea de vis, Frunză medita: „Uite aşa, omu îşi construieşte din iluzii un castel unde îl aşteaptă o domniţă. Iluziile! Cel mai la îndemână şi cel mai ieftin material de construcţii. Iar când castelul e gata, apare cineva care te întreabă: Ai spus ceva? Şi castelul se năruie.”

  Se apropiau de aeroport şi începu din nou să se gândească la revederea cu Lisette Vrancea. Nu şi-o putea imagina altfel decât şezând pe perne, la măsuţa orientală, picior peste picior, fumând dintr-un ţigaret lung… Fumând şi privindu-l cu o căutătură seducătoare.

  Maşina viră în viteză, la dreapta – Frunză simţi virajul – descrise un semicerc şi frână în dreptul intrării principale a aeroportului.

  — Nici zece minute n-am făcut, îl informă Vasiliu cu o mândrie îndreptăţită. Nou record personal!

  Frunză îl felicită pentru izbânda, ieşi glonţ din maşină şi se îndreptă cu un pas mare, elastic, spre intrare. Când trecu de uşa rulantă, se pomeni lângă el cu un necunoscut.

  — Sunt căpitanul Vişoianu! Mi s-a telefonat… Am primit ordin să vă ajut…

  — Foarte bine… Să ne grăbim!

  Frunză îl cercetase doar câteva secunde şi făcuse o constatare plăcută: avea ochii Marcelei. Întrebă:

  — Cât mai e până la plecarea avionului?

  — Mai e… mai e… Îl linişti Vişoianu.

  Mergeau amândoi în acelaşi ritm, îndreptându-se spre punctul de control al paşapoartelor. Dincolo de el, se vedeau călătorii care aşteptau ca, dintr-un moment într-altul, să fie invitaţi să se îmbarce în avion. Deodată, Frunză o zări pe Lisette Vrancea; şedea cufundată într-un fotoliu, picior peste picior, şi fuma absentă dintr-un ţigaret lung.

  — Rămâi mai în urmă! Îi sugeră Frunză celuilalt.

  — Dacă nu te însoţesc, grănicerul n-o să-ţi permită să treci!

  Frunză îi făcu prieteneşte cu ochiul, semn că-i dădea dreptate. Acesta mai spuse:

  — Lasă-mă pe mine s-o iau înainte.

  Frunză îşi încetini mersul. Un maior de grăniceri îl salută pe Vişoianu ca pe o veche cunoştinţă. Căpitanul îi explică în şoaptă ceva. Frunză văzu cum privirile maiorului se îndreptară spre el, îndemnându-l să se apropie.

  — Legitimaţia dumneavoastră, îi ceru.

  — Îl iau pe răspunderea mea, preciza Vişoianu cu o stăruinţă care-l nemulţumi pe maior.

  — Desigur îl iei, eu însă vreau să-i controlez legitimaţia.

  Din pricina acestui scurt dialog, Frunză o pierdu pe Lisette Vrancea din raza sa vizuală, dar nu pentru mult timp. O regăsi mai târziu; se ridicase din fotoliu şi descoperindu-l pe Frunză la punctul de trecere, încremenise cu o expresie de uluire şi spaimă pe chip. Frunză îi expedie un zâmbet tandru, ea îl captă, dar fără să-şi iasă din nemişcare.

  — Poftim, intraţi, spuse maiorul, ducând din obişnuinţă mina la chipiu, să-i salute trecerea.

  Frunză îşi ascunse legitimaţia şi-i făcu fratelui stewardesei semn să-l urmeze. Apoi, totul se petrecu fulgerător. O văzu pe Lisette Vrancea prăbuşindu-se ca un trunchi retezat de la rădăcină. Se auzi o bufnitură, apoi câteva ţipete. Frunză se repezi într-acolo şi îngenunche lângă trupul artistei.

  — I s-a făcut rău! Strigă o femeie.

  — Doctoru!

  — Un doctor! Ţipă o altă călătoare.

  Frunză încercă s-o ridice, dar după rigiditatea corpului înţelese că Lisette Vrancea îşi luase rămas bun de la viaţă. Instinctiv, îşi mută privirile spre colţul gurii şi zări pe buze sticlind resturile mărunte lăsate de fiola spartă între dinţi.

  — La o parte! Îl auzi Frunză strigând pe căpitanul Vişoianu. Îi luaţi aerul! Nu mai poate să respire!

  Frunză întoarse capul spre el şi-i strigă cuprins de o disperare stăpânită:

  — Doctoru! O brancardă, imediat! S-o transportăm de aici!

  Căpitanul se repezi să execute ordinul. Frunză continuă să sprijine pe braţul său capul din ce în ce mai greu al artistei. Ceru celor din jur un ziar; un bărbat îi sări în ajutor, întinzându-i „Sportul”. Îl luă şi, folosindu-l ca pe un evantai, se apucă să-i „răcorească” moartei fruntea.

  Spera că, în felul ăsta, să abată atenţia celorlalţi de la faţa crispată şi din ce în ce mai palidă a Lisettei Vrancea.

  Din fericire, brancardierii veniră destul de repede. Supravegheaţi de o doctoriţă în vârstă, ridicară cu grijă trupul artistei. O călătoare îi puse poşeta la picioare. Frunză întâlni ochii dezorientaţi ai căpitanului Vişoianu şi-i spuse:

  — Identifică-i bagajele! Eu mă duc cu ea la cabinet.

  — Am înţeles…

  Când se văzu dincolo de maiorul de grăniceri, Frunză răsuflă uşurat. Se ţinu după brancardieri şi intră în cabinetul medical o dată cu ei.

  — E moartă! Rosti rece un brancardier, după ce trupul actriţei fu aşezat pe canapeaua îngustă acoperită cu un cearşaf alb.

  — Gura! Îl repezi doctoriţa.

  — Da' ce-am spus, doamnă doctor? Se apără omul. Se vede cale de-o poştă c-a dat ortu popii!

  Scoţându-i pe brancardieri din cabinet, doctoriţa se lovi de Frunză şi-l luă şi pe el, nervoasă, la întrebări:

  — Dumneavoastră cine sunteţi? Ce căutaţi aici?

  Fără să-şi ia ochii de pe chipul parcă cioplit în marmoră al artistei, Frunză întinse cu mişcări încete şi moi legitimaţia. Doctoriţa o cercetă superficial:

  — O însoţeaţi? Se interesă ea fără prea multă convingere. Nu mai aşteptă răspunsul. Cu mâinile înfundate în buzunarele halatului imaculat, se apropie de canapeaua pe care fusese culcat trupul neînsufleţit al femeii. A murit! E moartă de câteva minute… Ce femeie frumoasă a fost… Nu ştiu de unde o cunosc… Se uită peste umăr la ofiţerul de securitate. Nu-i cumva Lisette Vrancea, fosta actriţă de la „Cărăbuş”?

  Telefonul sună strident. Doctoriţa, oftând, se duse să răspundă. Alarmat de cele întâmplate, comandantul aeroportului se interesa de starea călătoarei. De la locul său, Frunză auzea clar glasul metalic al comandantului, întrebările lui. Doctoriţa îl informă că de faţă era şi un ofiţer de securitate. „Ce întâmplare?! Şi cum, chiar a murit?” mai întrebă el o dată, sperând într-o minune. Apoi, resemnat, adăugă: „Bine că s-a petrecut acasă, pe pământ, şi nu în avion!”:

  Doctoriţa reveni lângă cadavrul artistei. Se mai uită o dată la ea, cu mai multă luare-aminte. I se adresă lui Frunză, fără să-l învrednicească cu o privire:

  — N-a murit de moarte naturală… Dacă asta vă interesează… Copleşită apoi de eveniment, murmură abia auzit: Nu ştiu ce să întreprind… Înălţă din umeri şi se întoarse spre ofiţer implorându-i sprijinul.

  Lui Frunză i se păru că doctoriţa era gata să izbucnească în plâns şi căută s-o liniştească:

  — O să chemăm procurorul. O să vină însoţit de reprezentantul Institutului de medicină legală. În jumătate de oră decedata o să fie ridicată de aici.

  Apăru căpitanul Vişoianu; era emoţionat nu trecuse încă prin asemenea situaţii – iar din pricina asta obrajii i se îmbujoraseră. Îi raportă lui Frunză că valizele, două la număr, plus un sac de voiaj, adică tot ce Lisette Vrancea trecuse în declaraţia vamală, fuseseră găsite şi aduse într-un birou.

  — Pasagerii au fost conduşi la avion, comunică el.

  Spiritele s-au calmat.

  În mod vădit, prezenţa lui Vişoianu avu darul s-o liniştească pe doctoriţa aeroportului. Îi căuta mereu ochii… Acele lumini care lui Frunză, în ciuda frământărilor sale năvalnice, îi aminteau de stewardesă. Zise:

  — Aş vrea să dau un telefon…

  Doctoriţa îi veni în întâmpinare.

  — Puteţi telefona de aici. Dacă trebuie eu pot să ies…

  Se uita la căpitanul Vişoianu de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Am procedat bine?”

  — E direct? Se interesă Frunză.

  — Da, confirmă doctoriţa îndreptându-se spre uşă.

  — Nu, nu, vă rog! O opri Frunză.

  Îl chemă pe colonelul Panait şi îi raportă situaţia.

  — Cianură de potasiu? Se interesă Panait.

  — Cu siguranţă… Moarte fulgerătoare…

  — Bagajele le-ai găsit?

  — Da, sunt într-un loc sigur, îl informă Frunză şi îşi văzu în gând şeful jucându-se nervos cu un creion negru.

  — Rămâi locului şi-l aştepţi pe procuror… După ce se încheie procesul-verbal, preiei bagajul, precum şi toate celelalte obiecte.

  Amintindu-şi deodată de ţigaretul artistei, Frunză se îngrijoră; nu-l mai văzuse… Nu cumva s-a rătăcit? Nu cumva a rămas uitat pe locul unde Lisette Vrancea se prăbuşise?

  — Ai înţeles? Dori Panait o confirmare.

  — Am înţeles!

  — Îmbrăcămintea, obiectele, totul, dar absolut totul, trebuie să le supunem unui control minuţios, îi contura colonelul ceva mai precis misiunea.

  — Am înţeles!

  După ce puse receptorul în furcă, Frunză rămase preţ de câteva minute cu ochii aţintiţi asupra artistei; şi moartă era frumoasă. Îşi îmbrăcase un taior albastru uşor, de călătorie; şi multe, multe podoabe. La gât, la mâini, pe degete… Zări poşeta, îşi aminti iarăşi de ţigaret şi-l întrebă pe căpitanul Vişoianu dacă nu-l văzuse…

  — Era acolo, căzut lângă fotoliu. L-am ridicat, îl asigură fratele stewardesei.

  Da, fără îndoială, băiatu' ăsta-i era simpatic. O clipă, Frunză fu dornic să se intereseze pe un ton intim de sora – „Apropo, ce mai face Marcela?” zâmbi obosit:

  — Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu răbdare apariţia procurorului, a medicului legist… Fumaţi, tovarăşă doctor?

  Doctoriţa clătină indispusă din cap: da, fuma!

  Copleşit de gânduri, colonelul Panait îşi lăsă fruntea peste braţele aşezate „pernă” pe birou. Tâmplele îi zvâcneau ca nişte ciocănele delicate; iar aşa cum stătea cu tâmpla dreaptă lipită de braţul descoperit, auzea distinct impulsurile – era ca un tic-tac surd stârnit de un deşteptător neobişnuit, montat în chip miraculos înlăuntrul organismului său.

  Nu, nu voia să scape de gânduri – ar fi fost şi imposibil – ci doar să şi le rânduiască. În ultimele douăzeci şi patru de ore s-au „tras” şi continua să se „tragă” din toate direcţile cu „gloanţe reale”, cu „gloanţe oarbe”… Care erau cele reale? Care erau cele oarbe? Cum să le distingă? Focul, oricum derutant, se intensifică. Nu apucau să cerceteze o direcţie, că proiectilele începeau să plesnească în altă direcţie.

  După descoperirea cadavrului lui Tiberiu Pantazi, alias Datcu, devenise clar că erau obligaţi, prin logică lăuntrică a faptelor, să se întoarcă spre momentul iniţial al declanşării cazului. Aşadar duminică noaptea, Pantazi îl invitase pe căpitanul Lucian cu scopul de a-i propune un târg: memoriile sale, plus alte informaţii, contra unui paşaport. Dacă îmi aduc bine aminte, analiză Panait primele secvenţe ale filmului, printre celelalte informaţii, Pantazi pomenise de faptul că depistase pe urmaşul său sau pe urmaşul urmaşului său din fruntea reţelei „Argus”. Fapt de-a dreptul senzaţional…

  Pantazi însă, pe care doar pentru un timp îl crezuseră fugit din ţară, fusese găsit asasinat.

  „Ce trebuie să deducem de aici? Se întrebă colonelul.

  Că Pantazi nu ne-a indus în eroare atunci când vorbea de memoriile sale şi de alte informaţii. Memoriile sale există… Sau au existat… Asasinarea lui Pantazi ne indică precis faptul că şi el, la rândul său, fusese urmărit… Probabil că foştii lui stăpâni descoperiseră interesul bătrânului şi abandonatului spion pentru reţeaua pe care cândva a condus-o… Aşa se explică şi intervenţia lor în ultima clipă… În momentul în care urmăritorii l-au văzut stând la, masă cu Lucian – poate că au şi interceptat convorbirea – au socotit că a bătut ceasul intervenţiei lor rapide.

  Dar cine sunt asasinii prezumtivi ai bătrânului spion mistuit de dorinţa de a intra în posesia averii sale din Elveţia?”

  Panait îşi ridică fruntea, se uită buimac prin birou, apoi şi-o lăsă din nou peste braţ.

  „Cu câteva săptămâni înainte de a fi fost asasinat fostul spion – rezident al reţelei „Argus-2„, trecu colonelul la altă secvenţă, trei străini au intrat în ţară: Perech Wilhelm, Wagner Udo şi… Tiberiu Pantazi… Primii doi au tras la Lido. Domiciliul celui de-al treilea, celui mai periculos dintre ei, n-a fost încă stabilit. Modul cum a părăsit domiciliul flotant de pe strada Plugului, apoi domiciliul stabil de pe strada Vasile Lupu, urmată de acea scrisoare de „adio” adresată căpitanului Viziru, demonstrează că bătrânul a fost luat prin surprindere… I s-a arătat paşaportul celuilalt Pantazi, biletul de avion. L-au obligat, pentru a ne deruta complet, să-i adreseze lui Lucian o scrisoare de adio. Mai mult ca sigur, judecă Panait, fostul rezident s-a încrezut total în acţiunea foştilor săi stăpâni.

  A părăsit domiciliul convins fiind că pleacă din ţară… A fost apoi asasinat. În dimineaţa aceleiaşi zile, un avion de pasageri a decolat spre Paris… Printre pasageri, şi un Tiberiu Pantazi… Legătura dintre scrisoarea de adio adresată lui Lucian şi formele de ieşire din ţară a unui ins pe nume Tiberiu Pantazi este perfectă. De fapt, inducerea noastră în eroare trebuia să fie perfectă… Au lăsat în urma lor un cadavru şi cel puţin două întrebări majore: cei trei agenţi străini au intrat sau nu în posesia memoriilor fostului rezident al reţelei „Argus-2”? Din ordinul cui au acţionat cei trei şi cine-i boss-ul pe care l-au apărat scoţându-l din viaţă pe Tiberiu Pantazi?”

  Colonelul se ridică anevoie de la locul său şi începu, la fel de îngândurat, să se plimbe prin birou, în căutarea secvenţei următoare.

  „De la Tiberiu Pantazi am ajuns la Măria Anghelini, îşi preciza colonelul ideea, iar de aici la descoperirea afacerii Anghelini cu tot cortegiul de confuzii şi elemente derutante. Ce legătură a existat între bătrânul spion şi cazul Codruţ Anghelini? Deznodământul tragic al lui Tiberiu Pantazi s-a produs într-un moment în care se pregătea să-şi finalizeze investigaţiile. A cunoscut, fără îndoială, taina procesului Anghelini… Iar dacă ar fi să se acorde crezare ultimelor declaraţii ale avocatului Braşoveanu, ar trebui să reţinem că, datorită, procesului, un oarecare Tiberiu Pantazi s-ar fi sinucis… Şi s-a sinucis pentru că reprezenta legătura lui Anghelini… Ah! Oftă din rărunchi colonelul Panait, de aici începe toată zăpăceala… Înscenare? Caz real? A fost executat sau trăieşte? E erou sau trădător”? Braşoveanu, apărătorul lui din oficiu, deci omul care a ţinut în mână dosarul procesului, îl prezintă, în perspectiva timpului, ca pe victima unei înscenări… Bătrâna lui mamă nu ezită să ne prezinte „învierea” agentului „P-41” după ce, mai înainte, participase la înmormântarea lui… Ziaristul Traian Nicoară semnalează prezenţa unui bărbat care a coborât din tren, la braţ cu Normă Taylor… Într-un moment când bătrâna Anghelini afla şi ea, dintr-o scrisoare a fiului ei reînviat, că în sfârşit se va căsători cu femeia cu care, dealtfel, convieţuia de ani de zile… Putem deduce de aici că individul Virgil Obratin era una şi aceeaşi persoană cu Codruţ Anghelini? Ipotetic, da… Rămâne însă un alt mare semn de întrebare: de ce de la tragicul sfârşit al Normei Taylor până acum, nu de mult, nimeni nu s-a mai zbătut să intre în posesia mesajului lui Codruţ? De ce s-a aşteptat împlinirea a două decenii de la procesul lui Codruţ pentru ca disputa să reînceapă?”

  Panait se opri în mijlocul încăperii cu privirile îndreptate spre fereastra deschisă; afară se stârnise un fleac de vânt, iar perdeaua se umflă şi se dezumflă ca într-un joc de sine stătător.

  „Mi-e clar, reluă Panait firul gândurilor de acolo de unde îl întrerupsese, că totuşi cuiva îi este teamă de „testamentul„ lui Codruţ Anghelini, şi tocmai această teamă mă face să cred că nu trebuie să ignor nici cealaltă ipoteză… A acceptării ideii că Codruţ Anghelini a fost judecat şi împuşcat. Cui îi este teamă şi, mai cu seamă, pentru ce? Pentru cine? Dacă accept ipoteza asta, implicit accept ideea existenţei în trecut a unui grup „Pro Patria„! Şi uite că, deodată, avocatul Braşoveanu, care ne-a fost realmente de un mare folos, declară că, în urmă cu douăsprezece ore, a fost somat de un reprezentant al acestei grupări care ar fiinţa şi în prezent, să tăinuiască datele principale ale procesului… Deci care a fost în trecut scopul acestei grupări? Deocamdată n-am cum să-mi răspund. Ce reprezintă în prezent această grupare? Nici la întrebarea asta n-am ce să răspund… Un lucru însă e limpede: că, prin nici o acţiune, grupul nu şi-a trădat existenţa… Activitatea sa împotriva orânduirii noastre socialiste. Şi atunci?!”.

  Înfuriat de neputinţa sa de a-şi oferi un răspuns cât de cât încurajator, colonelul se aşeză din nou la birou, răsturnă pe suprafaţa cristalului paharul cu creioane, alese din ele unul de culoarea ierbii, îi studie vârful ascuţit, apoi luă o coală de hârtie şi începu să deseneze tot felul de rotocoale până ce se calmă. Se întoarse atunci cu gândul la Ceampelea.

  „Sinuciderea de la aeroport… Actul violent al Lisettei Vrancea, începu Panait să-şi demonstreze cu răbdare, dovedeşte că între ea şi Ceampelea a existat o legătură, că numai legătura asta poate să lămurească cine l-a lichidat pe fostul arhivar al S. S. I.- ului. Se poate presupune că urmărind să ne inducă în eroare, artista i-a servit lui Frunză cel puţin trei minciuni. Prima: Ceampelea a venit la ea în jurul orelor 22,30… În realitate, el trebuie să fi trecut în jurul orelor 21,30. A doua minciună: telefonul unui necunoscut a avertizat-o că va trece pe la ea un ofiţer de securitate. În realitate, ştiind că a strecurat în băutura prietenului ei otrava cu efect întârziat, ea se aştepta să primească vizita unui ofiţer de securitate… A unui ofiţer de securitate nu de miliţie, căci Ceampelea o informase în ce problemă Lucian îi ceruse sprijinul. Probabil că afacerea Anghelini l-a alarmat pe Ceampelea care, la rândul său, a alarmat-o pe Lisette Vrancea – legătura lui. Speriată poate de decizia luată de fostul arhivar, eventual de atitudinea ce voia s-o ia în ziua următoare, la Interne, l-a lichidat. A treia minciună: i-a spus lui Frunză că pleacă la Paris sâmbăta, când, în realitate, avea bilet pentru vineri… Apariţia neaşteptată a lui Frunză la aeroport a împins-o către gestul suprem. Ne-a prezentat astfel cartea sa de vizită – spioană de profesie… Desigur, o să mai avem de răspuns la întrebările: Pentru cine lucra Lisette Vrancea? Care a fost rolul ei în ţesătura asta greu de destrămat a afacerii Codruţ Anghelini? Şi ar mai fi o minciună, a patra: nimeni din partea aparatului Securităţii Statului nu a apelat vreodată la serviciile artistei, servicii cu care ea se lăudase în faţa lui Frunză.”

  I se făcuse deodată cald. Transpirase. Îşi aminti de existenţa unui ventilator. Se ridică şi se duse să-l deschidă; stătu câtva timp cu faţa transpirată în bătaia răcoroasă a paletelor. Apoi se întoarse la birou. Nu-şi reluă locul în fotoliu, ci se mulţumi să cuprindă cu privirea, încet şi metodic, obiectele de pe birou. Când îi căzură sub ochi documentele dosarului, suspină din nou amarnic „De abia de acum încolo ne aşteaptă o treabă grea, migăloasă…

  Ehei, dacă am fi avut memoriile lui Pantazi, misiunea noastră ar fi fost mult uşurată! Îşi spuse el cu gândul la viitoarele acţiuni… Frunză e la morgă, cu ce o să se întoarcă de acolo? Se uită la ceas: peste douăzeci de minute, elicopterul lui Lucian va ateriza la Bucureşti… Să văd ce-mi aduce… De fapt, el ne-a adus pe cap toată povestea asta cu Pantazi…” Colonelul îi zâmbi în gând subalternului care, la invitaţia nocturnă a unui necunoscut, nu alesese calea celei mai uşoare rezistenţe…

  Căpitanul Lucian i-a telefonat colonelului chiar de la aeroport raportându-i că zborul decursese normal şi că aterizase cu bine. „Ai mâncat ceva?” l-a întrebat şeful.

  „Da, da, l-a asigurat Lucian, am mâncat, şi încă destul de bine.” „Atunci să-ţi pregătesc o cafea tare?” „Asta da, tovarăşe colonel, şi vă mulţumesc!”

  Găsise cafeaua pe masa de lucru, în dreptul scaunului ce-l ocupa de obicei în stânga şefului. Băutura îi căzuse bine; îl înviorase risipindu-i orice urmă de oboseală. Prezentase un raport laconic, dar, logic în desfăşurarea faptelor.

  La rândul său, colonelul îi relată cele petrecute după plecarea sa la Timişoara – discuţia lui Frunză imediat după miezul nopţii cu avocatul Braşoveanu, apoi surprinzătoarea întâmplare de la aeroport cu Lisette Vrancea.

  În momentul de faţă, Frunză se află la serviciul 1, unde asistă la verificarea bagajelor actriţei, conchise Panait uitându-se la ceasul de mână; cred că treaba e pe sfârşite.

  Se priveau în tăcere, mistuiţi de aceleaşi gânduri. Într-un târziu, Panait mărturisi.

  — Ştii, la început n-am crezut în existenţa memoriilor lui Pantazi. În forul meu intim, mă gândeam mai curând la o capcană întinsă de vreun serviciu de spionaj şi a cărei momeală era Pantazi… Acum cred în sinceritatea propunerilor lui, dar ce folos? Memoriile sale or fi acum undeva departe…

  — Cu siguranţă că asta-i „afacerea grasă” încheiată la Bucureşti de „domnul Pantazi de la Lausanne”, afacere cu care se lăudase în avion, aminti Lucian şi colonelul reţinu nuanţa de amărăciune din glasul căpitanului.

  Pe suprafaţa mesei erau înşiruite puţinele obiecte găsite asupra lui Tiberiu Pantazi. Lucian le trecu din nou în revistă: portofelul negru, cam uzat, din care toate actele dispăruseră („Din portofelul ăsta, îşi spuse Lucian, Pantazi a scos duminică noaptea cartea sa de vizită bătută la maşină”), lanţul cu chei, batista, pieptenele, cele trei bancnote de o sută şi fotografia Terezei Cozma, de mărimea unei cărţi de joc – faţa nu-şi „schimbase” căutătura dispreţuitoare. Privind fotografia, Lucian auzi aievea replica şefului la telefon: „Acum începi şi tu cu duduia Tereza?!” Colonelul însă, şi de data asta, rămase insensibil la vederea acestui document concret, poate cel mai concret.

  — Frumos lucrat! Recunoscu Lucian. Totul calculat la milimetru. Presupun că Pantazi trebuie să-şi fi luat caietele cu el, în valiză, iar executanţii, după ce l-au lichidat, fără îndoială că i-au cotrobăit în valiză, au dat de caiete…

  Ingenios conceput, începând cu conţinutul scrisorii de adio şi terminând, în dimineaţa dispariţiei de la domiciliu a fostului rezident, cu ieşirea din ţară a unui individ purtând numele de Tiberiu Pantazi.

  — Trebuie neapărat să aflăm unde a domiciliat acest „elveţian”, atrase Panait atenţia, dar imediat adăugă:

  Ehei, dacă ar fi ăsta singurul lucru ce trebuie să-l aflăm!

  „Ce-o fi, o fi, hotărî Lucian, m-o face cu ouă şi cu oţet, eu tot o să aduc în discuţie rostul fotografiei duduii Tereza.” Nu apucă să deschidă gura, că Panait ridică pe neaşteptate o altă problemă:

  — Mă tot uit la lanţul cu chei şi încerc să-mi răspund ce fel de cheie o fi asta boantă. Nu are dimensiunea unei chei Yale normală… E ciuntită… Retezată. Scurtată. Am ţinut multe chei în mână, dar una ca asta nu prea am văzut… Tu ce crezi?

  Lucian uită pentru un timp de vecina lui Pantazi, luă lanţul cu chei, îl cercetă…

  — Interesant! Observă şi căpitanul. Asta e de la garsonieră, astea-s de la şifonier… Nici eu n-am mai văzut o asemenea cheie…

  Colonelul se arătă într-atât de dornic se dezlege taina misteriosului obiect, încât sună pe ofiţerul de serviciu şi-i ordonă să-l cheme urgent pe „Meşter Şperaclu”.

  — El e singurul om în măsură să ne ofere un răspuns, spuse Panait, bucuros că cel puţin una dintre probleme îşi va găsi, în sfârşit, dezlegarea.

  — O fi de la o casetă, încercă Lucian să ghicească.

  — Nu cred… De obicei, casetele n-au chei de tipul ăsta… Ce mult mai stă Frunză acolo! Zise colonelul pe neaşteptate.

  — Nu uitaţi că-i vorba de o artistă… O fi luat cu ea o grămadă de boarfe…

  De parcă brusc şi-ar fi amintit de ceva supărător, Panait se încruntă, îşi acoperi faţa asudată cu palmele sale mari, iar când şi le luă, zise:

  — Mă roade, băiete, mă roade un lucru dezvăluit de Braşoveanu.

  — Vă referiţi la „Pro Patria”?

  — Da… Când am auzit, faptul ca atare mi-a apărut incredibil. Dacă un asemenea grup duşmănos ar desfăşura o cât de mică activitate vrăjmaşe cauzei noastre, i-am fi înregistrat ecourile. Nu-i aşa? Iar dacă gruparea, aşa cum ne dă de înţeles avocatul Braşoveanu, este o continuare a grupării semnalate de Codruţ Anghelini în mesajul său, atunci în ambele cazuri esenţa grupării ar fi fost una şi aceeaşi – reacţionară… Nu crezi?

  — De ce la început faptul vi s-a părut incredibil, iar acum sunteţi înclinat să-l luaţi în seamă? Întrebă Lucian atras de problemă.

  — Între timp a intrat în scenă Lisette Vrancea care, fără să mai aştepte căderea cortinei, a înghiţit cianură de potasiu… Ce motive a împins-o către un asemenea final?

  Către o asemenea lovitură de teatru? Nu cumva şi ea, şi Ceampelea făceau parte din grupare?

  Se auziră câteva ciocănituri în uşă.

  La invitaţia colonelului Panait, „Meşterul Şperaclu” îndrăzni să-şi arate capul…

  — Intră, nea Marine! Îl încuraja Panait.

  — Să trăiţi, tovarăşe colonel!

  Rămase lângă uşă, simulând voit o sfiiciune uşor demascabilă. Haina-i era descheiată şi un început de burtă i se rotunjea cam caraghios.

  — Hai, hai, nu mai fă pe fata mare! Apropie-te! Lăcătuşul înaintă spre colonel. Nea Marine, ia te uită la cheiţa asta!

  Lucian îi trecu lanţul cu chei şi i-l dădu lăcătuşului.

  Acesta îl apucă de un capăt şi-l ridică în zare…

  — Am pus rămăşag cu flăcăul ăsta că nici mata nu ştii la ce s-ar potrivi cheia aia…

  — Boantă? Ghici „Meşter Şperaclu”.

  — Exact! Preciza colonelul, amuzat de felul în care meşterul ţinea în sus lanţul cu chei.

  — Pe ce-aţi pariat?

  — Pe o învoire de o săptămână, îl minţi şeful cu plăcere.

  Lăcătuşul, tot privind cheile în zare, mai întrebă:

  — Adică, tovarăşul căpitan a arătat că are încredere în priceperea mea? Bine, am înţeles!

  — Am şi eu încredere, îl contraatacă Panait, dar în legătură cu cheia aia, căpitanul a manifestat ceva mai multă încredere decât mine…

  — Tovarăşe colonel, permiteţi-mi să vă raportez… Lăcătuşul puse frumuşel lanţul pe masă, luă poziţia regulamentară şi urmă: Aţi pierdut rămăşagul. Cheia cu pricină este proprie tipului de chei folosită de Poşta centrală la cutiile poştale închiriate cetăţenilor.

  Panait deveni deodată grav. Se ridică de pe scaun şi întrebă:

  — Eşti sigur?

  — Precum mă vedeţi şi vă văd! Aduse lăcătuşul un argument suprem.

  — Nea Marine, se tulbură colonelul, îţi mulţumesc!

  — Dacă n-o fi aşa, să-mi tăiaţi învoirea ce o am de anul trecut şi de care încă nu m-am bucurat…

  Tustrei izbucniră în râs. Lăcătuşul dădu să se retragă.

  — Meştere! Îl reţinu Panait. Uite ce vreau să te rog: să-l însoţeşti pe căpitanul Lucian într-o misiune chiar acum… Bănuieşti unde? Se opri în faţa lăcătuşului şi, în aşteptarea răspunsului, îl privi cu recunoştinţă.

  — Cum să nu ştiu, tovarăşe colonel! La Poşta Centrală.

  Panait îşi întoarse capul spre Lucian – acesta îşi rezemase mâna stângă de spătarul scaunului pe care şezuse.

  O lăsă să-i cadă de-a lungul trupului când şeful începu să-i explice în ce constă obiectivul misiunii:

  — Doresc ca încă astăzi să ştiu dacă am pierdut sau nu pariul… De aceea, o să te duci imediat la Serviciul evidenţă a cutiuţelor de la Poşta Centrală… Controlezi dacă se află vreo cutiuţă pe numele lui Pantazi sau poate al lui Datcu… Dacă da, îi iei numărul… Ai cheia, controlezi să vezi… Panait tăcu, uitându-se stăruitor în ochii căpitanului.

  Lucian îi ghici gândul care-l îndemnase să formuleze misiunea:

  — Credeţi că Pantazi acolo şi-a ascuns însemnările?

  — De ce nu? Oricum, cutiuţa a fost închiriată cu un rost. Poate că dăm de o fărâmă din rostul ăsta, îşi trăda colonelul optimismul.

  — Dacă în afară de cele două legitimaţii, Datcu-Pantazi mai deţinea un buletin de identitate fals? De ce.

  Colonelul nu-l lăsă să-şi ducă părerea până la capăt!

  — Înţeleg! Se îndepărtă câţiva paşi de cei doi, reveni, căută ochii adormiţi ai lăcătuşului. Dumneata ce crezi, meştere?

  — Dacă-i aşa cum raportează tovarăşul căpitan, vorbi cel întrebat, există şi în situaţia asta o ieşire… Cheiţa aceea… „Meşter Şperaclu” întinse un deget acuzator spre lanţul cu chei de pe masă. Cheia aceea nu se potriveşte decât la o singură broască… Nu poţi să deschizi cu ea alte cutiuţe… Aşa că nu ne rămâne decât să le luăm la rând, una după alta… Câte or fi? O sută… Cinci sute… O mie… Musai să se potrivească la una…

  Colonelul îşi îndreptă din nou privirile spre căpitan şi constată că Lucian părea satisfăcut de soluţie.

  — O să vă deplasaţi chiar acum… Ce te rog, dacă nu-i trecut nici Pantazi, nici Datcu, şi trebuie apelat la formula propusă de „Meşter Şperaclu”, interesează-te mai întâi de statutul juridic al cutiuţelor… Nu vreau să mă ia pe urmă şefii la rost. Priceput-ai? Dacă da, atunci la treabă! Să nu uitaţi cheile aici! Aştept cu nerăbdare să-mi raportaţi că am pierdut pariul… Şi Panait îi conduse până la uşă.

  Misiunea se dovedi a fi mult mai uşoară decât îşi închipuise căpitanul Lucian. Un funcţionar de resort, după ce cercetă legitimaţiile celor doi reprezentanţi ai Securităţii Statului, se uită într-un registru divizat alfabetic.

  La litera D nu dădu peste nici un Datcu Tudor. În schimb, la litera P, figura un Pantazi Tiberiu, domiciliat în Bucureşti, strada Vasile Lupu. Depusese o cerere la 5 iunie 1964, rezolvată la 9 iunie: la data de 10 iunie Pantazi Tiberiu achitase taxele necesare, repartizându-i-se cutiuţa 105.

  — Cutiuţele, le explică funcţionarul, se găsesc la parter.

  În timp ce coborau, Lucian îl apucă pe Marin de braţ şi i-l strânse voiniceşte:

  — Bagă de seamă, învoirea mea e în mâinile tale…

  Dacă cheia nu se potriveşte şi-i de altundeva, ne-am ras!

  Lăcătuşul râse şi întrebă cu o inocenţă pe care Lucian nu i-o cunoştea:

  — Chiar crezi în chestia cu învoirile?! Eu am atâtea învoiri aprobate şi neîndeplinite încât, dacă le-aş aduna, ar da, nu exagerez, o jumătate de an de concediu…

  Iar în privinţa cheiţei, te-ai fi liniştit pe loc arătându-i-o funcţionarului…

  — Ce rost mai avea din moment ce Pantazi figurează în catastiful lor? Înţelese şi Lucian.

  Se duseră direct la cutiuţa poştală nr. 105. Misiunea de onoare de a potrivi cheia în broască şi de a o deschide îi reveni, bineînţeles, „Meşterului Şperaclu”. Cheia se potrivea, ceea ce îi prilejui lăcătuşului exclamaţia sa preferată:

  — Voila!

  Cutiuţa însă era pustie şi bucuria celor doi se spulberă ca o floare de păpădie.

  — Ehei, filosofă „Meşterul Şperaclu”, dacă toate ar merge ca pe roate, ar fi bine!

  Amărât din cale-afară, Lucian se îndreptă spre o cabină telefonică spre a-i raporta colonelului rezultatul misiunii, îi răspunse ofiţerul de serviciu:

  — E la laborator!

  — Şi Frunză e acolo?

  — Da!

  Nu părăsi cabina. Chemă laboratorul şi-l ceru pe colonelul Panait.

  — Raportează! Vocea şefului i se păru sugrumată de o tulburare inexplicabilă.

  — Am pierdut amândoi pariul, fură primele cuvinte ale căpitanului. Apoi îl informă succint cum se desfăşurase îndeplinirea misiunii. În final, spuse cu durere în glas: „Cutiuţa-i goală! Înţelegeţi? E goală!”

  — Nu-i nici un bai, căută colonelul să-l liniştească.

  Glasul însă îi era la fel de tulburat. Vino urgent aici, la laborator.

  Rămase câteva secunde în cabină, îngândurat. Rareori vocea şefului se lăsa influenţată de vreun şoc emotiv.

  „S-a descoperit ceva, presupuse Lucian, ceva care l-a smuls pe colonel din conduita lui.” Ieşi brusc, îl apucă pe „Meşter Şperaclu” de braţ şi-l trase spre ieşire.

  — Să ne grăbim! Spuse Lucian.

  — De ce? Se interesă lăcătuşul cu un aer de om neştiutor. Intri de îndată în învoire?

  La laborator, Lucian fu întâmpinat de Frunză; era bine dispus. Îl luă deoparte şi-l informă că şeful se găsea, în momentul acela, la tovarăşul general.

  — Şi ştii de ce? Frunză radia o bucurie de-a dreptul indecentă faţă de starea de încordare lăsată de Lucian în urmă cu o oră şi jumătate. În frumosul ţigaret al actriţei Lisette Vrancea am găsit un microfilm… Într-una din brăţările de la mână, un alt microfilm… În brichetă, un al treilea microfilm… Şi aşa mai departe… Iar toate microfilmele luate la un loc ştii ce reprezintă? Frunză nu-şi lăsă colegul să deschidă gura: Me-mo-rii-le lui Pan-ta-zi! Înţelegi? Izbucni într-un hohot năvalnic de râs.

  Făcând pe supăratul, Lucian observă:

  — Mă, ţie femeile ţi-au purtat întotdeauna noroc!

  X. „Centaurul” renaşte

  — Ei, băieţi, v-aţi odihnit? Colonelul Panait îşi privi colaboratorii pe sub sprâncene, cu o căutătură şăgalnică.

  Atât Lucian, cât şi Frunză îşi încredinţară şeful că somnul le-a priit, că se simt minunat, cu forţele refăcute.

  — Fiind sâmbăta, arătă Lucian, ne vedem chiar capabili să petrecem un week-end pe măsura misiunii ce ne-a fost pregătită.

  Colonelul îl ameninţă pe Lucian cu un creion portocaliu – după părerea lui Frunză, optimist.

  — Băgaţi de seamă, nu va fi week-end pentru niciuna din părţi… Glumit-ai, căpitane, ştiu, dar punând lucrurile la punct, nu urmăresc altceva decât să vă atrag atenţia încă o dată că misiunea-i foarte delicată… Ca să ieşim victorioşi este absolut necesar să operăm cu migala marilor chirurgi… Suntem informaţi de unitatea comandată de tovarăşul colonel Iftode, că astă-seară în jurul orelor 17,30 un Taurus albastru, înmatriculat în străinătate, va pleca din faţa hotelului Lido în direcţia Snagov şi se va opri în mod sigur la restaurantul de pe malul lacului. La volanul maşinii se va găsi un străin al cărui nume voi l-aţi aflat cu totul şi cu totul întâmplător.

  — John Bertrand, izbucni Frunză, de la 304?

  Colonelul îşi mişcă afirmativ capul.

  — Bravo, căpitane, ai o memorie bună!

  — Desigur, însoţit de Eveline Styron de la 305! Reacţiona Frunză din nou.

  Preţ de câteva secunde, Panait îşi privi dojenitor colaboratorul, intenţionând să-i taie avântul.

  — Uite, asta încă n-o ştim! Zise. Să ne întoarcem la Taurusul albastru. Iată cum cred eu că ar fi bine să acţionăm…

  Soarele asfinţea încet, toropit parcă de propria-i arşiţă.

  Depărtările care se pregăteau să-l înghită deveniseră portocalii, iar apoi incandescente. Domnul John Bertrand urmărea fascinat, de pe terasa restaurantului Snagov, spectacolul asfinţitului. În dreapta sa, tânăra Eveline Styron îl pândea cu ochi mici, ironici. Clipele de „romantism şi de poezie ale „bătrânului John„ le găsea deşuete şi o amuzau. „E frumos aici, gândea, nimic de zis, dar nici să cazi în extaz nu e cazul. A, un asfinţit de soare pe mare, e cu totul altceva!” Cu un aer plictisit, luă de pe masă cupa de şampanie frapată şi o duse la gură; Sorbi cu plăcere savurând aroma băuturii.

  Smuls din beatitudine de gestul prozaic al partenerei, John Bertrand îşi întoarse capul spre Eveline, o privi fără supărare, cu înţelegerea şi înţelepciunea ce ţi-o conferă vârsta. Îi vorbi în şoaptă, ca şi când i-ar fi dezvăluit un gând intim.

  — Nu atât asfinţitul mă tulbură, cât amurgul… Vezi, draga mea, umbrele astea care se desprind fără zgomot din cer şi se întind leneşe, blânde, peste păduri, peste oglinda lacului…

  Vorbea o engleză a cărei dicţie perfectă atrăgea cu sine respectul interlocutoarei. Totuşi, Eveline nu se putea abţine să nu-şi exprime ironia.

  — Nu cumva, dragă John, în tinereţea ta ai scris versuri?

  Bertrand se înveseli. Nu-i răspunse imediat. Ridică şi el cupa de şampanie şi o goli dintr-o răsuflare. Ştia că peste puţin timp avea să se instaleze la volanul Taurus-ului, nu-i era însă teamă de eventualul efect al alcoolului. Când lăsă din mână cupa, îi vorbi iarăşi fetei.

  — Să ştii că în tinereţe am scris şi versuri. N-am publicat numai în revista liceului… Amintindu-şi brusc de o imagine foarte îndepărtată, râse înveselit. Ştiu, draga mea, ce gândeşti în momentul ăsta despre mine… Că sunt un desuet… Nu-i aşa?

  Tânăra nu-l menajă.

  — Chiar asta gândeam!

  — Ah, generaţia voastră! Exclamă Bertrand cu compasiune.

  — Fii amabil, John, şi lasă-mi în pace generaţia. Deschise poşeta şi scoase dinăuntrul ei o pudrieră. Uite că fără generaţia mea nu poţi să te descurci, mai spuse ea în timp ce îşi cercetă mutrişoara în oglindă. Bertrand răspunse împăciuitor:

  — Ei da, aşa e! Îşi consultă ceasul. Îmi pare rău că trebuie să mă ridic şi să părăsesc terasa. Privi nostalgic în direcţia lacului, şoptind: Mi-ar plăcea, la ceasul ăsta, să mă plimb cu barca!

  Bertrand se uită atent în juru-i. Mesele, frumos aranjate, îşi aşteptau clienţii, iar pe un podium aflat la o distanţă de vreo douăzeci de metri răsăriseră cinci muzicanţi… Îşi scoteau cu mişcări moi, ostenite, instrumentele.

  — Am să plec, o anunţă Bertrand. Ai reţinut ce ai de făcut?

  Eveline clătină din cap. Bertrand îi făcu semn ospătarului să-i aducă nota de plată. Acesta i-o aduse imediat pe o farfurie.

  — Tenchiu! Mulţumi ospătarul, arătându-i astfel generosului englez care-i lăsase bacşiş o bancnotă de zece lei că limba britanicilor nu-i era chiar necunoscută.

  — Fii atentă, îi şopti Bertrand, dacă vezi că vreunul din local se ia după mine, te ridici imediat şi tu…

  Eveline nu renunţă la tonul ei zeflemisitor:

  — Oare toţi bătrânii sunt aşa de cicălitori ca tine?

  — La cincizeci şi opt de ani, un bărbat e încă tânăr!

  Răspunsul îi aduse pe chip un zâmbet superior. Nu, nu era al unui bărbat ameţit de propria sa forţă, ci al unuia care-şi cunoştea cu luciditate vigoarea fizică şi intelectuală. Am plecat…

  — O. K., John! Îl aprobă ea.

  Bertrand părăsi masa şi se îndreptă spre uşa ce duc la toaletă… În clipa când nu-l mai zări, Eveline se uită cu grijă, dar, mai cu seamă cu discreţie, la celelalte mese. Niciunul dintre puţinii consumatori aflaţi la ora aceea pe terasa localului nu se ridicase pentru a lua urma lui John. Îşi consultă ceasul: exact după zece minute îi venea rândul să se ridice şi să părăsească localul.

  Ieşind din restaurant, Bertrand se opri locului şi iscodi semirondul destinat parcajului. În dreapta, numără opt autoturisme. „Mai mult cu două decât la sosirea noastră, constată.” În stânga însă, acolo unde Taurus-ul era aliniat lângă un Fiat-1 100, numără şapte maşini. „Atâtea au fost şi la sosire!” îşi aminti Bertrand. Scrutând împrejurimile, boschetele ce alcătuiau o „frontieră” verde chiar în spatele vehiculelor, nu reţinu nimic neliniştitor.

  Coborî treptele şi porni în direcţia maşinii sale. Nu se opri în dreptul Taurus-ului, ci al Fiat-ului. Cu un gest familiar, apucă mânerul portierei din faţă, trase… Portiera era descuiată şi se deschise uşor. Cu aceeaşi siguranţă, Bertrand urcă în maşină şi se instala familiar pe banchetă, lângă volan. Un timp, cercetă prin parbriz semirondul. Încurajat parcă de pacea împrejurimilor, ridică capacul torpedoului şi scoase de acolo un tub metalic de dimensiunea unui ruj de buze, pe care apoi îl ascunse în buzunarul drept al hainei. Scrută iarăşi prin parbriz mişcarea din afara maşinii; nici de data asta nu descoperi vreun motiv să se alarmeze. Scoase atunci din buzunarul de sus al hainei un alt tub şi-l vârî în torpedoul Fiat-ului, după care, cu aceleaşi mişcări sigure, deschise portiera şi părăsi maşina… Doar câţiva paşi îl despărţeau de Taurus-ul său. Nu apucă însă să-i facă.

  Dinspre boschetele din spatele vehiculelor apăru un agent de circulaţie însoţit de doi civili. Ducând mâna la chipiu, miliţianul i se adresă respectuos:

  — Vă rog să-mi arătaţi permisul dumneavoastră de conducere…

  Bertrand încremeni lângă portiera Fiat-ului. Nu din pricina agentului, ci a celor, doi civili. Nu se pierdu însă cu firea. Zise în engleză:

  — Nu ştiu româneşte.

  Agentul de circulaţie duse din nou mâna la chipiu şi repetă cu inocenţă:

  — Vă rog permisul dumneavoastră de conducere…

  — Sunt un turist străin, încercă Bertrand să se explice tot în engleză.

  Pentru a lămuri situaţia, unul din civili interveni, adresându-i-se în limba lui Shakespeare – Domnule, vi se cere permisul de conducere!

  De astă dată, Bertrand nu mai izbuti să-şi descleşteze gura. Abia atunci celălalt civil, un bărbat scund şi brunet, se vârî înveselit în vorbă.

  — Ce naiba, acum nici engleza n-o mai ştie! Apoi făcu un pas înainte şi se opri chiar în faţa străinului, îl sfredeli cu privirile sale arzătoare, după care se recomandă: Sunt căpitanul de securitate Viziru Lucian… Profit de faptul că ştiu că limba dumneavoastră maternă e româna şi nu engleza, pentru a vă întreba direct: Care-i maşina dumneavoastră?

  Bertrand înţelese ridicolul situaţiei. Pentru o clipă se uită în direcţia restaurantului, de unde urma să se ivească Eveline Styron.

  — Aţi auzit întrebarea? Stărui Lucian.

  — Da… Se hotărî, în sfârşit, Bertrand să deschidă gura. Maşina mea e Taurus-ul de aici… Răspunse el într-o românească perfectă.

  — Cum aţi nimerit într-un Fiat care nu vă aparţine?

  Ce aţi căutat în el?

  Deodată, Bertrand o zări pe Eveline şi se îngrijoră.

  Tânără, după ce coborâse treptele, venea liniştită spre locul de parcare al Taurus-ului. „Ce-i cu ea? Se întrebă Bertrand cu febrilitate. Nu vede că nu sunt singur? Că mi s-a întâmplat o nenorocire… O gravă nenorocire…?”

  De parcă i-ar fi desluşit frământarea, Lucian, spre uluirea deplină a „englezului”, exclamă:

  — Iat-o şi pe domnişoara Styron! O aşteptam şi pe dumneaei, chiar cu nerăbdare. Acum, că-i aici, putem ridica ancora. A! Domnule Bertrand, să nu care cumva să vă treacă prin minte ideea de a vă buzunări. Vă avertizez…

  — Bine, dar am în buzunare cheia de contact, zise el devenind livid.

  — Nu numai cheia de contact, îi zâmbi Lucian, dezarmant. Constat că vorbiţi o românească perfectă!

  — Şi Taurus-ul?! Exclamă Bertrand.

  — Fiţi fără grijă… Drumul spre Bucureşti o să-l faceţi cu maşina noastră, căci trebuie să ne lămuriţi ce aţi sustras din acest Fiat, proprietatea unui român… Taurus-ul o să ne urmeze… A, domnişoara Eveline Styron!

  Tânăra făcu ochii mari şi, uitându-se mirată la „desuetul John”, îl întrebă în engleză:

  — Ce s-a întâmplat, John? Ce vor aceşti gentlemeni de la noi?

  Lucian îi spuse râzând translatorului de lingă el:

  — Nu e cazul să-mi traduceţi. Domnilor, la drum!

  Agentul de circulaţie duse cu un gest reflex mâna la chipiu.

  Se întunecase de-a binelea, când avocatul Manole Braşoveanu, ostenit de plimbarea ce-o făcuse prin pădure, iar apoi pe malul lacului Snagov, hotărî să se întoarcă la maşina sa parcată în faţa restaurantului Snagov.

  Păşea încet, gânditor, cu mâinile la spate. În răstimpuri se oprea, asculta când zvonurile înserării, când ecoul orchestrei ce se dezlănţuise pe terasă. Curând, ajungând în dreptul localului, i se făcu sete; aievea simţi în gură gustul amărui şi înţepător al berii şi-şi spuse că o halbă rece i-ar prinde cum nu se poate mai bine. Îşi aminti însă de volan, de exigenţa unor controale ale serviciului de circulaţie şi renunţă.

  La lumina lămpilor de neon, avocatul îşi văzu autoturismul – părea căzut într-o încremenire solemnă. Constată, în acelaşi timp, dispariţia Taurus-ului şi răsuflă uşurat. Grăbi pasul. Deodată, auzindu-se strigat, se opri şi întoarse capul.

  — Domnule avocat!… Domnule avocat!

  Un bărbat venea alergând spre el şi Braşoveanu îl recunoscu imediat.

  — Dumneata erai, tovarăşe căpitan! Exclamă avocatul bucuros. Ce cauţi, dom'le, pe aici şi încă la ceasul ăsta pe seară?

  Frunză se opri sincer radios la un pas de avocat şi-i răspunse cu plăcere:

  — De! Ca tot omu, am ieşit şi eu la plimbare… Cu autostopu…

  — Nu-i rău, nu-i rău, aprecie Braşoveanu, jucându-se în mână cu cheia de contact.

  — Sunteţi cu maşina? Întrebă Frunză pe neaşteptate.

  — Îhî! Uite, Fiat-ul ăla de colo e al meu, răspunse avocatul cu acea trufie specifică proprietarilor de autoturisme.

  — Mă luaţi şi pe mine?

  — Mai întrebi?

  — Da' nu sunt singur, ci cu un prieten…

  Braşoveanu izbucni în râs:

  — De ce nu cu o prietenă? Nu e voie?

  — Ba e… făcu Frunză pe prostu şi începu să-l strige pe Pop.

  Acesta se desprinse parcă din întuneric şi veni alergând spre cei doi.

  — Am rezolvat problema întoarcerii, îl informă Frunză.

  Ne ia domnul avocat cu maşina lui… Faceţi cunoştinţă!

  Pop se recomandă strângând mâna avocatului.

  — Să mergem! Mai puţin lung îmi va părea drumul acum la întors acasă, mai spuse Braşoveanu râzând.

  Se apropiară tustrei de Fiat. Frunză începu să povestească o anecdotă cu un oltean isteţ, dar, în acelaşi timp era atent la ceea ce avea să întreprindă Braşoveanu cu cheia de contact cu care se juca întruna. Un minut mai târziu, curiozitatea îi fu satisfăcută. Avocatul deschise portiera maşinii fără să se folosească de cheie.

  — Aţi lăsat maşina descuiată? Se interesă Frunză nedumerit.

  — E broasca stricată, explică avocatul cu un glas egal şi liniştit. Nu-i nici o primejdie… Cine s-o fure?

  Acasă o ţin în garaj…

  Frunză se aşeză lângă Braşoveanu, iar Pop pe bancheta din spate.

  — Ce bine că v-am găsit! Îşi manifestă Frunză încă o dată bucuria.

  Avocatul apăsă pe accelerator, maşina porni încet, ca însă după vreo cincizeci de metri viteza să crească. Urmărind mişcările lui Braşoveanu, Frunză îi vorbi într-o doară:

  — Ştiţi, domnule avocat, toată după-amiaza v-am căutat…

  — Pe mine?! Se miră Braşoveanu.

  — Da, în legătură cu casetofonul… Şeful meu doreşte urgent să stea de vorbă cu dumneavoastră… Îl interesează în mod deosebit povestea cu necunoscutul acela…

  — Cu reprezentantul grupării „Pro Patria”? Se interesă Braşoveanu.

  — Exact… Drumul vi-l arăt eu!

  Se afla în sediu o încăpere care, prin mobilierul ei, risipea ca prin minune atmosfera rece, severă, de instituţie, înstăpânind una mai caldă, mai intimă. Colonelul Panait socoti acest cadru mai potrivit în vederea atingerii cu succes a obiectivului urmărit – interogarea avocatului Manole Braşoveanu. Covorul, canapeaua, lampadarul, draperia de la fereastră, bufetul, cele câteva reproduceri după Tonitza şi, în sfârşit măsuţa din mijloc, înconjurată de patru fotolii îmbrăcate în pluş, toate la un loc urmau să-i sugereze avocatului că, deocamdată, reprezentanţii autorităţilor îl mai tratau cu o anumită amiciţie.

  Înainte de a lua loc în fotoliu, Panait se mai uită o dată prin încăpere. Florile mai lipsesc! Remarcă el mulţumit de atmosfera civilă sub al cărei semn avea să aibă loc interogarea lui Braşoveanu. Ochii săi cenuşii, deloc obosiţi la ceasul acela de noapte, se opriră asupra măsuţei acoperite cu un şervet brodat.

  — Căpitane Lucian, eu zic să „ridicăm cortina”. Puse pe măsuţă dosarul voluminos ce-l ţinuse până atunci în mână. Eu o să stau în capul acesta al măsuţei. Dumnealui, în celălalt, aşa ca să-l am tot timpul sub ochi. Iar voi, ca la şedinţe – unul în dreapta, celălalt în stânga…

  La liberă alegere! Zâmbi colonelul. Pofteşte-l!

  Lucian ieşi; lipsi doar câteva minute, în care vreme colonelul se lăsă în fotoliul moale şi confortabil. Închise ochii de ziceai că s-ar fi pregătit să aţipească. Îi deschise însă imediat, ca să mai privească o dată în juru-i. Gândi: „De la Richard Brooke – „spionul fantomă„ – parcă n-a avut un agent mai versat ca Braşoveanu. O pasăre rară. Va ceda sau nu?”

  Uşa se deschise. Manole Braşoveanu, însoţit nu numai de Lucian, ci şi de Frunză, se îndreptă direct spre Panait ridicat să-l întâmpine. Conform schemei de interogare, Frunză făcu prezentările. Reţinutul trebuia încă din prima clipă să se simtă oaspete, nu un arestat.

  — Vă rog, luaţi loc! Îl invită Panait, arătându-i lui Braşoveanu fotoliul ce-i fusese pregătit.

  Avocatul nu părea indispus de ce i se întâmplase, de neaşteptata întâlnire, la Snagov, cu căpitanul Frunză, de discuţia lor în drum spre Bucureşti.

  Fixându-l cu ochii săi tăioşi, Panait, înainte de a deschide discuţia, îşi aşeză încet palma pe dosar, ca şi cum ar fi vrut să-i sugereze „musafirului” scopul reuniunii lor nocturne. Vorbi fără a-şi retrage mâna:

  — Domnule Braşoveanu, ştim cine sunteţi, ce loc ocupaţi în ierarhia reţelei Centaurul. Vocea-i era calmă, condescendentă. De aceea, am socotit să ne adresăm dumneavoastră nu ca unui agent de rând – preţios şi acela, nimic de zis – ci ca unuia superior, ca unui… Rezident.

  Avocatul se descheiase la haină şi se aşezase comod în fotoliu, picior peste picior, din obişnuinţă grijuliu să nu-şi boţească pantalonii. Afişase o expresie de bunăvoinţă, dar încă nu se putea spune că ar fi fost măgulit de atenţia cu care era tratat.

  — Un păhărel de „Martell?” îl întrebă deodată Panait. Poate o cafea?

  Braşoveanu se uită cu simpatie la Frunză, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Sunt încântat că n-ai uitat să raportezi care-i băutura mea preferată.”

  — Nu, mulţumesc… Refuză „musafirul”.

  — Sunteţi prea versat, domnule Braşoveanu, reluă colonelul introducerea de acolo de unde o întrerupsese, ca să nu înţelegeţi că, în situaţia în care vă găsiţi, nu există decât două căi posibile de ieşire. Depinde exclusiv de dumneavoastră pe care din ele o veţi alege.

  Panait tăcu. Îşi încheiase introducerea, iar acum aştepta ca celălalt, descleştându-şi maxilarele, să-i dea un semn că l-a înţeles.

  — Apreciez sinceritatea cu care v-aţi exprimat intenţiile, vorbi avocatul. În intimitatea încăperii vocea-i răsuna liniştită, melodioasă chiar. Vă mulţumesc. Pentru a alege, una din cele două căi am nevoie de probe.

  „M-a înţeles, gândi Panait, încrezător în rezultatul acţiunii. Să-i ieşim deci în întâmpinare!” întrebă:

  — Vreţi probe? Le preferaţi pe cele din trecut sau pe cele din prezent?

  Un surâs jovial trecu peste faţa uşor transpirată al avocatului. Privindu-l pe Frunză care în momentul acela, avea pe chip o expresie neutră, răspunse:

  — Pe cele din trecut vi le-am oferit chiar eu în cursul nopţii de joi spre vineri…

  Panait socoti că n-ar fi rău să-şi pişte uşor „oaspetele”.

  — Desigur, vă mulţumim pentru generozitate, îl ironiză şeful, spre satisfacţia ascunsă a lui Frunză. Şi pentru că tot aţi adus vorba de ceea ce ne-aţi oferit cu atâta largheţe, aş vrea să vă întreb: Pe cine l-aţi avut ca partener atunci când aţi înregistrat scheciul pe banda de casetofon?

  Ochii lui Braşoveanu trădară o sclipire de îngrijorare.

  Panait nu insistă să i se răspundă, reveni însă asupra întrebării anterioare:

  — Aşadar, ce doriţi, probe din trecut sau din prezent?

  — Din prezent, îşi exprimă avocatul preferinţa. Sclipirea de îngrijorare din priviri i se stinsese. Îşi lăsase capul uşor pe umărul drept arătând că-i pregătit să asculte cu interes istorioarele ce-i vor fi debitate.

  — Mă aşteptam să manifestaţi această preferinţă, îi mărturisi cu voie bună colonelul.

  Avocatul nu-şi stăpâni curiozitatea.

  — Cum asta?

  Colonelul zâmbea întruna. (Mai târziu, mult după consumarea cazului, Frunză avea să-i destăinuie autorului că nicicând nu-şi văzuse şeful atât de zâmbăreţ.) – Pentru că probele din prezent vă convin mai mult, şi le consideraţi prea grave, preciză el. Nu, cuvintele sale nu avuseseră rezonanţa unei ameninţări, nici a unui avertisment. Urmărea cu luare-aminte să menţină, în continuare, o atmosferă voit cordială.

  Mândru de modul cum duela colonelul, Lucian gândea: „Şefu nu vrea să-l scape. Vrea cu orice preţ să-l aducă pe calea cea bună. A ales o tactică: „Fă-te frate cu dracu până ce treci puntea.”

  — Deci, cu probele prezentului, înainte! Facă-se voia dumneavoastră!

  Împrumutând tonul de veselie al ofiţerului, Braşoveanu zise!

  — Numai cu cele ale prezentului, vă rog!

  Privirile celor doi căpitani se întoarseră spre colonel.

  „Îi lipsesc creioanele”, observă Frunză. La rândul său, Lucian se întrebă: „Cu ce o să înceapă? Tare sunt curios…

  Prima mişcare! Îl văzu pe colonel scoţând din dosar un set de fotografii. „Aha, îşi spuse Lucian, demonstraţia începe de la coadă spre cap.”

  — Aşa! Zise Panait din obişnuinţă şi începu să pună sub ochii „musafirului” fotografiile. Iată! Sosirea dumneavoastră la Snagov. Coborârea din maşină… Solitar prin pădure… Glasul şefului răsuna cald, intim, ca şi când, răsfoind cu nostalgie eternul album de familie, ar fi dat unui prieten explicaţiile de rigoare. O să trec acum la un alt rând de fotografii… Poftim! Sosirea unui Taurus la Snagov. Iată-l parcat lingă Fiat-ul dumneavoastră…

  Domnul John Bertrand şi domnişoara Eveline Styron coborând din Taurus… Aici sunt în restaurant, la masă…

 

  (Braşoveanu se uita de la distanţă la fotografii. Doar din când în când, alegea una din ele, o studia de parcă ar fi dorit să aprecieze valoarea execuţiei). Dacă vă interesează, sunt fotografii făcute de un tinerel, de un fotograf amator, la început de drum… Amănuntul acesta Panait îl aminti în treacăt, ca pe un fapt oarecare. Iar avocatul, vădind nervi de oţel, nu-şi ieşise din indiferenţă.

  — Vă rog să urmăriţi acum cu atenţie următoarele fotografii, îl invită Panait. Domnul John Bertrand ieşind de unul singur din local… Acelaşi domn deschizând şi nu descuind portiera Fiat-ului dumneavoastră… Iată-l în maşină! Coborând din maşină… Judecând după cum Braşoveanu căscase, plictisit, cerându-şi apoi scuze, s-ar fi putut conchide că fotografiile nu-l prea mişcaseră.

  — Domnule avocat, îl cunoaşteţi pe John Bertrand, pe acest gentleman din fotografie?

  — Nu, îl încredinţa avocatul.

  — Cum explicaţi interesul său pentru Fiat-ul dumneavoastră?

  — Sunt uluit! Consternat chiar!

  — Cum explicaţi faptul că domnul Bertrand s-a furişat în maşină fără nici o dificultate, găsind portiera descuiată?

  — Broasca uşii e defectă… Am mai spus-o, nu văd nimic nefiresc în asta… Se explică avocatul.

  — Controlul tehnic al maşinii, făcut în prezenţa dumneavoastră, a stabilit că broasca uşii nu-i defectă.

  — Nu sunt mecanic… Ceva n-a mers şi mi s-a părut, se vede treaba, că broasca s-a stricat.

  — Totuşi, nu găsiţi nefiresc faptul că un „necunoscut” s-a introdus în maşină şi a stat câtva timp în ea, pe bancheta din faţă? Continuă Panait să-şi aplice tactica.

  Fotografia e elocventă. Străinul a urcat foarte familiar în Fiat-ul dumneavoastră… De parcă operaţia asta o mai făcuse în câteva rânduri… Ce să fi căutat în maşina altuia?

  Cu un calm imperturbabil, Braşoveanu răspunse:

  — Nu ştiu… O să-mi inventariez maşina, iar dacă o să-mi lipsească vreun obiect, o să vă semnalez.

  — Nu-i cazul să vă osteniţi, îl sfătui Panait şi-i avansă din nou un zâmbet prietenos. „Obiectul” ridicat de domnul Bertrand din Fiat-ul dumneavoastră ni l-a predat chiar el.

  — Ei asta-i! O fi căutat omu vreo piesă de schimb? Încercă avocatul să explice mai în glumă, mai în serios, comportarea bizară a necunoscutului care-i violase maşina.

  — Nu, nu, îl corectă Panait fără să-şi piardă voia bună. Repet: domnul John Bertrand e un străin… Ce nevoie avea să vină în România ca să-şi procure, şi încă pe calea furtului, piese de schimb? De la un Fiat pentru un Taurus? Pur şi simplu a ridicat din torpedoul Fiat-ului tubul cu microfilmul unui raport intitulat Centaurul către Flavius… Lăsând, în schimb, un alt tub…

  Braşoveanu deveni deodată grav. Îşi schimbă poziţia picioarelor. Zise:

  — Vă referiţi la tubul găsit în maşina mea?

  — Da, în prezenţa dumneavoastră…

  — Nu înţeleg! Sau încep să înţeleg…

  — Presupun că începeţi să înţelegeţi… I-o luă Panait înainte. Că sunteţi victima unei provocări. Aşa e?

  — Aţi intuit perfect.

  — Aşadar susţineţi că nu-l cunoaşteţi pe domnul John Bertrand. Curier al lui Flavius, adică al Fundaţiei exilaţilor, paravan al Centrului, al adevăratului patron?

  Avocatul nu-şi pierduse încă sângele rece şi nici nu dădea semne că ar fi avut de gând să şi-l piardă.

  — Nu-l cunosc! Afirmă el pe un ton categoric.

  — Bineee! Îl aprobă colonelul. O să vă citesc fragmente din două declaraţii… Panait găsi uşor între coperţile dosarului documentele la care voia să apeleze. Mai întâi, iată ce declară colaboratoarea lui John Bertrand, domnişoara Eveline Styron. „În dimineaţa zilei de sâmbătă, 13 iulie 1964, legătura mea superioară, domnul Bertrand, l-a chemat la telefon pe domnul avocat Manole Braşoveanu. De la un telefon public l-a chemat…” Şi iată acum ce dă în scris aşa-numitul John Bertrand: „Recunosc că sâmbătă dimineaţa, 13 iulie 1964, l-am chemat la telefon pe avocatul Manole Braşoveanu!” Apoi i s-a cerut arestatului să declare cuvânt cu cuvânt desfăşurarea convorbirii telefonice. Iată ce-a scris: „Casa avocatului Braşoveanu?” l-am întrebat eu. „Da!” mi-a răspuns el.

  „Chiar avocatul Braşoveanu la telefon?” „Chiar el.” „Domnule avocat, am o belea pe cap. Mă cheamă Costică Trocan şi până nu de mult am fost gestionar la un „Ferometal„. Aş vrea să trec pe la dumneavoastră.” „Când?” „Astă-searĂ. La ora şase jumătate”. „Nu pot, domnule!

  Nu insistaţi… E sâmbătă… Ies şi eu din oraş cu maşina.„ „E o situaţie…„ „Nu insistaţi. După şase zile de trudă, am şi eu dreptul barem la un Snagov, la un restaurant pe malul lacului.”

  Colonelul se opri din lectură şi îşi înălţă fruntea. Lăsă să se scurgă un timp, apoi deschise din nou discuţia.

  — Domnul John Bertrand ne-a dat şi codul convorbirii… Căpitane Lucian, la ce oră a apărut Taurus-ul la restaurantul de la Snagov?

  — La ora şase jumătate proprietarul Taurus-ului era în restaurant.

  — Mulţumesc, căpitane! Ce facem, domnule Braşoveanu, continuăm jocul? La începutul discuţiei, mi-aţi lăsat impresia că aţi reţinut sugestia mea cu cele două căi posibile. Vă încredinţez că deţinem destule probe pentru a cere Procuraturii un mandat de arestare, apoi instanţei judecătoreşti o pedeapsă severă.

  Chiar înfăţişându-i o perspectivă atât de gravă, Panait nu abdică de la atmosfera ce o construise.

  Sesizând fără echivoc că ofiţerii de securitate ajunseseră la un punct de unde erau hotărâţi să nu se mai; „joace”, Braşoveanu se interesă:

  — Aveţi în vedere calea circumstanţelor atenuante?

  — Da, a sincerităţii dumneavoastră.

  Panait îl văzu pe Braşoveanu căzând pe gânduri. Era singurul în măsură, la ora aceea, să arunce o lumină asupra cazului Anghelini. Îl lăsă un timp să mediteze în voie. Frunză simţi cum privirile avocatului i se plimbă pe chip, cum se mută apoi pe cel al lui Lucian. În cele din urmă, juristul sparse tăcerea:

  — Să revenim la probe. Mai vreau probe…

  — Ar fi microfilmul ridicat de „Mister Bertrand” din torpedoul maşinii dumneavoastră. Apoi, celălalt lăsat în Fiat.

  — Mă faceţi să râd, zise Braşoveanu. Şi chiar râse.

  N-aş vrea să credeţi despre mine că aş fi un impertinent… Dar singur aţi afirmat că microfilmul nu l-aţi găsit asupra mea.

  După cum îşi aduna sprâncenele la rădăcina nasului, Lucian şi Frunză înţeleseră că şeful intenţiona să-şi încheie „preludiul” – pregătirea psihologică a „musafirului”. Nu se înşelară.

  — Domnule Braşoveanu, nopţile de vară sunt scurte, prea mult timp să stăm la taclale nu avem… De aceea, mi-aş permite să vă sfătuiesc să nu ne subapreciaţi probele. Iată, am să vă mai citesc un extras din declaraţia lui „Mister Bertrand”. Colonelul umblă la dosar; scoase câteva file scrise de mână şi prinse într-o clamă. „După căderea reţelei Venus, scrie „Mister John Bertrand„, pe numele său adevărat Valentin Savu, Centrul a hotărât să se treacă la organizarea unei noi reţele. Misiunea aceasta a fost încredinţată unui vechi agent, aflat în „conservare„ încă din anii războiului şi care se foloseşte de pseudonimul Cristian. La începutul lunii octombrie 1963, din ordinul Centrului, am făcut o călătorie în România. N-a fost o călătorie de agrement, ci una de lucru. Mi se indicase să iau un prim contact cu Cristian, să-l încunoştinţez că perioada „conservării„ a luat sfârşit şi să-l ung rezident al reţelei în organizare Centaurul. Cu prilejul acestei misiuni am aflat că sub pseudonimul Cristian se ascunde un cunoscut avocat bucureştean, Manole Braşoveanu. Sosit la Bucureşti cu un paşaport fals – Pierre Watrin – i-am expediat lui Cristian o scrisoare din partea Centrului, avertizându-l că va primi vizita unui „curier”.

  M-am întâlnit cu Manole Braşoveanu la Colectivul de avocaţi de care aparţine. M-a primit ca pe un client oarecare. Am discutat nestingheriţi despre situaţia creată în urma prăbuşirii reţelei Venus, apoi unele probleme de organizare a Centaurului, principiile tehnice de lucru…

  În sfârşit, i-am dat şi două legături scăpate ca prin minune atunci când agenţii reţelei Venus au fost arestaţi.

  Spre bucuria mea, Cristian a acceptat toate condiţiile formulate de Centru.”

  Colonelul se opri din lectură. Din pricina efortului, i se congestionaseră ochii.

  — Ce părere aveţi?

  — Nu mi-am format încă niciuna, răspunse avocatul cu o sinceritate elocventă.

  — Atunci o să citesc mai departe din declaraţia lui Valentin Savu, îl anunţă colonelul. „Recunosc că sâmbătă dimineaţa, 13 iulie A. C, l-am chemat la telefon pe Cristian adică pe Manole Braşoveanu, conform unei înţelegeri prealabile.” Sar peste câteva paragrafe, spuse iarăşi colonelul. „Cristian îmi lăsa deschisă maşina lui, găseam în torpedo un tub, îl luăm, lăsam altul în loc… De data asta ştiind că peste trei zile părăsesc ţara, Cristian pregătise un raport către Centru. La rândul meu, în tubul lăsat de mine, i-am transmis un mesaj nu prea vesel…” Panait îşi luă din nou ochii de pe declaraţie îndreptându-i spre avocat şi-l întrebă: Cine-i Silvia?

  — Nu ştiu… N-am auzit de ea! Se apără avocatul.

  Şi-apoi tubul la care se referă individul nu l-am ridicat eu, ci oamenii dumneavoastră…

  — Deci nu ştiţi cine-i Silvia? Şi pentru prima oară glasul îi deveni ameninţător. Vă înţeleg. Doriţi să aflaţi cât mai multe probe, să le cântăriţi valoarea… Sunteţi doar un jurist, şi încă de prim rang…

  — M-aţi pus în faţa unei alternative. Să aleg una din cele două căi, nu-i aşa? Până acum am constatat că pentru activitatea desfăşurată nu iau mai mult de un an-doi.

  Colonelul zâmbi din nou, relaxat: simţea că avocatul era pe drumul cel bun, al mărturisirilor complete.

  — Conţinutul mesajului lui Savu este alcătuit doar din câteva cuvinte: „Atenţie! O sursă de la aeroport mi-a transmis că Silvia a fost nevoită să se sinucidă doar cu cinci minute înainte de îmbarcare. Ovidiu”.

  Încheindu-şi fraza, Panait scoase din dosar fotografia Silviei şi i-o înmână. Luând-o, Braşoveanu o studie îndelung, cu tristeţe. Murmură:

  — Lisette Vrancea!… Frumoasă femeie!

  — A fost… Îl completă Panait.

  — Vă asigur că n-am cunoscut-o personal, preciza „musafirul” şi puse fotografia artistei pe măsuţă, alături de celelalte.

  „A început să mă calce pe nervi. Pe deasupra mai e şi cinic”, aprecie Frunză şi se uită la Lucian, încercând să-i transmită din priviri câte ceva din simţămintele sale.

  Acesta însă urmărea un alt gând şi de aceea nu captă privirile prietenului său.

  — Ce ziceţi de un păhărel de „Martell”? Propuse din nou colonelul pe neaşteptate.

  Şi de data asta, Braşoveanu refuză.

  — Mulţumesc, nu!

  — Mă rog, cum doriţi… Brusc, glasul colonelului deveni metalic şi autoritar. Domnule Braşoveanu, orice prolog trebuie să aibă şi un… Epilog. Aş vrea să ajungem cât mai curând la el. În consecinţă, fac un salt peste multe alte probe şi, din dorinţa de a concentra esenţa „piesei” şi de a grăbi „căderea cortinei”, vă aduc la cunoştinţă că memoriile lui Tiberiu Pantazi, stră-strămoşul dumneavoastră la şefia reţelelor iniţiate întruna, fără succes, de Centru, se află în mâinile noastre. Microfilmele realizate după caietele lui le-am găsit la Silvia. Au fost developate. Am aici – Panait bătu cu palma dreaptă copertele dosarului – capitolul ce vi l-a consacrat bătrânul spion, ieşit definitiv la pensie.

  Lucian şi Frunză se aşteptaseră să-l vadă pe avocat îngălbenindu-se, prăbuşindu-se ca o cârpă în fotoliu, recunoscându-se înfrânt. Braşoveanu însă reacţiona cu totul altfel; surâse discret, admirativ parcă. Simţind că fruntea i se îmbrobonise, îşi scoase batista. În timp ce se ştergea de transpiraţie, ceru cu încăpăţânare:

  — Daţi-mi o dovadă!

  — Cu plăcere, se învoi Panait. Se aplecă şi căută printre piesele dosarului ceea ce avea nevoie. În sfârşit, găsi: erau copii mărite şi executate după microfilmele ascunse de Lisette Vrancea.

  Pregătindu-se să asculte, avocatul îşi schimbă poziţia în fotoliu; rămase însă cu batista în mina.

  — O să citesc un fragment în care Tiberiu Pantazi îşi deapănă amintirile în legătură cu cazul de spionaj Codruţ Anghelini. Iată ce scrie exrezidentul Argus-ului; „Aflând de procesul intentat lui Codruţ Anghelini, înalt funcţionar în cadrul S. S. I.- ului, l-am încunoştinţat pe Fabian printr-o telegramă. După câteva zile, răspunzându-mi, Fabian îmi cerea textual: Verificaţi dacă apărătorul din oficiu al lui Codruţ Anghelini, avocatul Manole Braşoveanu, este una şi aceeaşi persoană cu studentul care, în urmă cu câţiva ani, a beneficiat de bursa „Otlo Gagel„. Pentru eventualii cititori de astăzi sau de mâine…” Panait îşi întrerupse lectura şi spuse: „Se vede treaba că Tiberiu Pantazi se gândea serios să-şi publice memoriile…” apoi reluă:„…Aş vrea să explic, pe scurt, cine a fost Otto Gagel şi semnificaţia burselor acordate de el. Între cele două războaie mondiale, doi mari fabricanţi de pâine au dominat piaţa Capitalei – Otto Gagel şi Iosif Herdan. Unul sas, celălalt evreu, amândoi originari din România. Se înţelege de la sine că între cei doi avea loc o concurenţă acerbă. De pe urma acestei concurenţe au tras foloase atât Gabriel Marinescu, fost prefect al Capitalei, cât şi Moruzof, şeful Serviciului secret. Într-un cuvânt, cei doi fabricanţi contribuiau cu sume însemnate la bugetul celor două aşezăminte statale. Mai subtil şi mai inteligent, şeful S. S. I.- ului l-a convins pe Otto Gagel să creeze burse universitare pentru unii studenţi. Bineînţeles, în alegerea studenţilor, S. S. I.- ul, din umbră, deţinea un rol hotărâtor. La început, studenţii bursieri nu cunoşteau sensul acestor acte filantropice. În general, fericiţii erau studenţi săraci, dar eminenţi, cu o largă perspectivă de dezvoltare înaintea lor. S. S. I.- ul le urmărea cu atenţie evoluţia, le dibuia punctele solide ale personalităţii lor, apoi pe cele vulnerabile. Fără exagerare, bursierii reprezentau o pepinieră ingenioasă, născocită de cel ce a fost un adevărat as al culegerii de informaţii, Moruzof. Revenind la subiectul iniţial, recunosc că nu mi-a fost greu, în vara anului 1944, să aflu răspunsul cerut de Fabian. Îmi amintesc că după câteva zile, i-am şi transmis următoarea telegramă: „Argus către Fabian.

  Din sursă Bebe. Apărătorul din oficiu al lui Codruţ Anghelini este una şi aceeaşi persoană cu fostul student la drept, Manole Braşoveanu, beneficiar al bursei Otto Gagel încă din 1936. Mai târziu, la sugestiile S. S. I.- ului, a aderat la mişcarea legionară. Nu s-a făcut remarcat.

  După 7 septembrie 1940, S. S. I.- ul nu l-a folosit decât o singură dată: i-a cerut să-l ascundă două nopţi în casa sa pe Horia Sima. De atunci, e ţinut la conservare.”

  Vorbind de acest moment trebuie să mai povestesc că Fabian mi-a confirmat primirea raportului, interzicându-mi categoric orice încercare de a-l contacta pe Manole Braşoveanu. Ordinul era clar şi m-am supus. În acelaşi timp, cerându-mi-se să culeg informaţii despre procesul Codruţ Anghelini, m-am lovit mereu, fără voia mea, de numele apărătorului din oficiu al celui care a fost condamnat la moarte pentru spionaj.”

  Colonelul Panait puse documentul din care citise înapoi în dosar, sugerând astfel decizia sa de a pune punct tatonărilor.

  — Ce părere aveţi de ultima probă? Vă satisface?

  Ochii de culoarea oţelului ai lui Panait se opriră pe faţa mare şi transpirată a avocatului. Sub apăsarea lor, Braşoveanu îşi desfăcu larg braţele, declarând cu francheţe:

  — Domnule colonel, aţi câştigat partida! Sunt al dumneavoastră. Vă stau la dispoziţie! Se uită pe rând la cei doi căpitani, ca şi când ar fi vrut să le spună: „Băieţi, să nu uitaţi! Aţi asistat la o înfruntare memorabilă!”

  Întâlni iarăşi ochii obosiţi ai colonelului şi adăugă: Iar dacă vă mai menţineţi propunerea cu „Martell”, aş bea un păhărel!

  — Trebuie să înţeleg că aţi ales cea de-a doua cale? Vru Panait să-i afle odată hotărârea.

  Braşoveanu răspunse:

  — Desigur… Cea de-a doua cale… A circumstanţelor…

  Stenograma nr. 1 Avocat Manole Braşoveanu: Nu sunt un băutor… Dar un strop de alcool de calitate superioară vă mărturisesc că-mi prieşte… Vă stau la dispoziţie…

  Colonel Panait: Aş vrea să începem cu anii studenţiei.

  Aţi beneficiat de bursa „Otto Gagel”. Din ce an?

  Av. M. Br.: Din anul 2. Mă trag dintr-o familie de oameni săraci. În ciuda condiţiilor mizere de existenţă, mi-au plăcut cartea, învăţătura. Părinţii mei s-au zbătut din greu să mă ajute să răzbesc. Nu i-am dezamăgit: am fost premiantul întâi al liceului până la absolvire… Caz unic la „Mihai Viteazul”. Mă stăpânea o ambiţie ieşită din comun. Ţineam din toată fiinţa mea ca fiul sărăntocului Braşoveanu să se realizeze… Numai eu ştiu câte greutăţi şi situaţii umilitoare am îndurat… Mai ales în primul an de studenţie. Ziua, studiam; noaptea, pentru câţiva gologani, spălam vasele la „Cina”. Nu gologanii contau, ci faptul că aveam asigurate trei mese. Slujbuliţa asta m-a ţinut pe picioare. Aşa că atunci când mi s-a acordat bursa „Otto Gagel”, m-am socotit un om norocos. Actul în sine a reprezentat o mare binefacere. În 1936, când am aflat cui datorez gestul filantropic, nu m-am necăjit. Dimpotrivă. Ca viitor avocat, dornic să fac o carieră prestigioasă, aripa ocrotitoare a Serviciului secret nu era un favor de ignorat. De aceea, când domnul avocat Matiliade m-a invitat la el acasă, la un coniac, şi mi-a cerut în numele S. S. I.- ului să le sprijin acţiunile şi să ader la mişcarea legionară, am acceptat. Am socotit firesc să fiu recunoscător celor care, în anii de facultate, mă scoseseră din mizerie.

  Căpitan Frunză: Domnule avocat, mie mi-aţi declarat că aţi devenit legionar în 1940, furat de „valul la modă”.

  Acum aţi menţionat anul 1936. Care-i adevărul?

  Av. M. Br.: Precizez că am aderat la legionari nu din convingeri politice sau filosofice. N-am agreat niciodată ideologia morbidă, infirmă a „cămăşilor verzi”. Am intrat la ei la cererea expresă a binefăcătorilor mei.

  Căpitan Lucian: în cazul acesta, socotiţi că discuţia purtată cu căpitanul Frunză, în noaptea de joi spre vineri, şi înregistrată de casetofonul dv., se cuvine reconsiderată?

  Av. M. Br.: Desigur. Şi nu numai discuţia de la miezul nopţii – regizată de mine de la început şi până la sfârşit – dar şi o parte din conversaţia noastră anterioară.

  Col. P.: O să revenim asupra acestui aspect. Deocamdată, să ne întoarcem la anii 1936-40. Aşadar, Serviciul secret v-a cerut să pătrundeţi în mişcarea legionară. Cu ce scop?

  Av. M. Br.: Să încerc, fără prea mult tam-tam, fără cuvântări gălăgioase, pe căi subtile însă, să-mi croiesc drum către vârfurile de conducere. Şi, oricât vi s-ar părea de bizar, tactica asta m-a propulsat puţin câte puţin către obiectivul indicat de domnul Matiliade. Între timp, absolvisem şi facultatea… Cu brio… Nimic de zis, activitatea mea de avocat debutase sub un zodiac fericit. Căsătorindu-mă, am făcut o partidă foarte bună. Socrul meu, marele comerciant Bazil Niculescu, m-a ajutat foarte mult. Cu dota primită, mi-am deschis un birou de avocatură.

  Col. P.: întâlnirile cu Matiliade erau regulate?

  Av. M. B.: La început, nu. Dar după asasinarea bestială a lui Armand Călinescu, întâlnirile noastre au căpătat un caracter organizat. În general, activitatea mea „subversivă” îl mulţumea.

  Col. P.: Ce anume cerea de la dumneavoastră?

  Av. M. B.: Informaţii cu privire la planurile „mişcării verzi”. După venirea legionarilor la cârma ţării, activitatea mea a devenit mai intensă. A intervenit însă domnul Matiliade, care mi-a cerut s-o las ceva mai moale cu „zelul” meu „politic” şi să nu apar pe la tribune, să nu mă bat cu pumnul în piept pe la întruniri, într-un cuvânt, să nu mă afirm ca lider. L-am ascultat. Nu cu mult înaintea rebeliunii, mi-a cerut să mă internez într-un spital, ca nu cumva să particip la evenimentele ce se pregăteau şi care aveau să se contureze în ianuarie 1941 ca o rebeliune îndreptată împotriva lui Antonescu. L-am ascultat, m-am băgat într-un spital, de unde tot el mi-a cerut să ies chiar în zilele sângeroase ale rebeliunii. Mi-a telefonat acolo şi mi-a adus la cunoştinţă că deţine informaţii cum că Horia Sima ar dori să se ascundă la mine. „Şi ce să fac?” l-am întrebat. „Să ieşi din spital şi să vii acasă ca să poţi să-l ascunzi, mi-a indicat el. Nu te impacienta… Ai în acest sens şi aprobarea noastră.” Mult mai târziu am înţeles că, de fapt, lui Horia Sima i se sugerase locuinţa mea chiar de Serviciul secret. L-am găzduit, într-adevăr, două nopţi pe „vajnicul” luptător. Abia după plecarea acestui oaspete nepoftit, dl. Matiliade mi-a cerut, pentru prima oară, un raport scris cu privire la discuţiile purtate cu Horia Sima în cele 48 de ore cât a stat ascuns la mine. M-a sfătuit apoi să mă desolidarizez public de mişcarea legionară.

  Ceea ce am şi făcut.

  Col. P.: Între ianuarie 1941 şi iunie-iulie 1944, ce alte misiuni aţi mai primit din partea S. S. I.- ului?

  Av. M. Br. Niciuna. Ceea ce nu însemna că legăturile d-lui Matiliade cu mine fuseseră întrerupte. Nicidecum…

  Mă vizita ca şi înainte, cu regularitate… Sau mă invita la dânsul acasă. Locuia pe strada Londrei. Omul îmi plăcea, era strălucitor… Desigur, urmărea un ţel precis, iar până la atingerea acestui ţel, dorea să afle starea de spirit din barou, a unor clienţi de-ai mei, reprezentând elita Bucureştiului, părerile mele despre cursul războiului german împotriva Naţiunilor Unite. Cu prilejul unei asemenea întâlniri m-a întrebat: „Eşti filoenglez?” Iar eu i-am răspuns: „Mai curând nu sunt filogerman”. A râs satisfăcut.

  Era cu 15 ani mai în vârstă decât mine.

  Pe la mijlocul său sfârşitul lunii iunie 1944, dl. Matiliade s-a prezentat la mine însoţit de un alt mare funcţionar de la S. S. I. Îmi amintesc că mi l-a recomandat cu cuvintele astea: „Domnule avocat, în faţa dumitale se găseşte unul dintre şefii de seamă ai S. S. I.- ului, dl. Mircea Rahău. De azi înainte, locul meu în discuţiile cu dumneata îl va ocupa dl. Rahău în persoană… Mi se pare că vrea să vă roage ceva. Vă doresc o colaborare rodnică!”

  Mi-a strâns mâna, s-a retras. Nu ne-am mai văzut o bună bucată de vreme. Dl. Rahău m-a pus direct în faţa cazului Codruţ Anghelini… El mi-a adus la cunoştinţă că, la sugestia sa, voi fi propus şi acceptat de către Curtea Marţială ca avocat din oficiu la procesul lui Codruţ Anghelini.

  Mi-a înfăţişat cazul, mi-a atras atenţia asupra caracterului strict secret al dosarului, dar şi al procesului. În cele din urmă, m-a pus în faţa adevăratei mele misiuni: Să câştig încrederea acuzatului; să-l determin să mi se destăinuiască; să aflu astfel numele unor prieteni, precum şi ai unor colaboratori intimi necunoscuţi S. S. I.- ului. În acest scop, Rahău avea o vagă bănuială – că Anghelini ar fi înfiripat la S. S. I. Un grup subversiv. Într-adevăr a existat un asemenea grup „Pro Patria”.

  Col. P.: Actul de acuzare a reţinut activitatea grupului „Pro Patria”?

  Av. M. Br.: Nu. Existau bănuieli, dar nu şi probe. Rahău le căuta cu încăpăţânare. Negăsindu-le, n-a putut să pună la îndemâna Curţii Marţiale probele necesare…

  Căp. F.: Pe banda casetei ce mi-aţi predat-o în noaptea de joi spre vineri, acel „vizitator misterios” s-a dat drept reprezentant al grupării „Pro Patria” ce-şi desfăşoară şi în prezent activitatea. Ce-i adevărat şi ce nu-i adevărat în acel schimb de cuvinte?

  Av. M. Br.: Repet: tot dialogul acela înregistrat pe bandă a fost regizat de mine imediat după ce aţi plecat. Cu un scop clar: să vă dobândesc, pe de o parte, încrederea – vă mărturiseam date personale pe care, oricum, interesându-vă de persoana mea, tot le-aţi fi aflat; iar pe de altă parte, să vă creez obstacole în calea cercetărilor. Ca partener la realizarea dialogului scris de mine l-am avut pe unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai mei – Petre Văduva. O să avem ocazie să mai discutăm despre el…

  Cpt. L.: În discuţia precedentă cu căpitanul Frunză, aţi vorbit de un oarecare Tiberiu Pantazi, căruia Codruţ Anghelini i-ar fi predat rezultatele acţiunilor sale de spionaj îndreptate împotriva hitleriştilor, şi care s-ar fi sinucis în momentul în care agenţii au venit să-l aresteze. Ce-i adevărat şi ce nu-i adevărat în această relatare ce vă aparţine în întregime?

  Av. M. Br.: În anul de graţie 1944, Tiberiu Pantazi îmi era cu desăvârşire necunoscut. Acum trei sau patru luni, Centrul a aflat prin nu ştiu ce canale că mă paşte o primejdie din partea lui şi m-a avertizat. Nici nu-mi începusem activitatea şi iată, mă şi păştea o primejdie. Tragicomic era că primejdia nu mă păştea din partea Securităţii, ci a unui fost rezident al Centrului. De unde răsărise? Care era povestea lui? Ce anume l-a îndemnat să-mi caute urmele vă mărturisesc sincer că nici în momentul de faţă nu ştiu… Centrul mi l-a semnalat nu ca pe un provocator – asta-i nostimada!

  — Ci ca un ins de care trebuia să mă feresc şi de care Centrul se va ocupa… Aşa am auzit de Tiberiu Pantazi, de hotărârea Centrului de a-l scoate din ţară… De altfel, scoaterea lui Pantazi din ţară s-a produs în prima zi a acestei săptămâni. Ştiind de acest lucru, m-am gândit să-l arunc pe Pantazi în „luptă”, desigur pentru a încurca iţele… Iată adevărul.

  CoL P.: E cazul să ne răspundeţi acum la următoarea întrebare: Din tot ce ne-aţi relatat aici cu privire la procesul de spionaj al lui Codruţ Anghelini, care sunt datele reale ce se cer reţinute?

  Av. M. Br. Le voi enumera într-o anumită ordine:

  1. Caracterul strict secret al procesului. Faptul că instruirea cazului, lucrările procesului, inclusiv îndeplinirea sentinţei au fost patronate de Mircea Rahău, ca reprezentant suprem ai S. S. I.- ului.

  2. Acuzaţia ce i s-a adus lui Anghelini era de netăgăduit. De altfel, el a recunoscut că a întreprins acţiuni de spionaj împotriva aliatului german. Dar la întrebarea instanţei: „În favoarea cui?”, el a răspuns: „În favoarea României!” Toţi cei prezenţi în sală au fost de părere că Anghelini, prin răspunsul dat, a urmărit să nu implice în proces vreun serviciu al Naţiunilor Unite. Realitatea însă era alta. Un singur om o cunoştea şi acest om se numea Mircea Rahău. El ştia în mod cert că Anghelini a acţionat numai şi numai în favoarea ţării sale; era ideea care-l tulbură în cel mai înalt grad. Dacă, de pildă, Anghelini şi-ar fi expediat informaţiile peste hotare, Rahău ar fi aflat. Nu s-ar fi zbătut ca un turbat să prindă un fir în legătură cu ceea ce avea să afle mai târziu, că se numeşte gruparea „Pro Patria”.

  3. Acuzarea urma să aibă doi martori în proces: pe Norma Taylor şi un oarecare profesor Florin Burcă. Cu acesta din urmă faptele au rămas învăluite în mister. Fusese anchetat de S. S. I. Şi, nu cu mult înainte de proces, Rahău m-a informat că Florin Burcă a ieşit din cauză. Nu l-am întrebat de ce. Aşa că la proces acuzarea s-a bizuit exclusiv pe un singur martor – Norma Taylor – precum şi pe faptul că Anghelini s-a recunoscut vinovat. După citirea sentinţei, el a strigat: „Trăiască România! Trăiască victoria Naţiunilor Unite!”

  4. Mai trebuie să reţineţi că distrugerea tuturor documentelor în legătură cu procesul lui Codruţ Anghelini a avut un caracter organizat.

  Col. P.: Aţi izbutit totuşi să aflaţi câte ceva din gura lui Anghelini?

  Av. M. Br.: Nu… Absolut nimic. Se închisese în el ca într-o carapace. Presupun că era informat de legăturile mele cu Serviciul secret. N-am văzut bărbat mai puternic şi mai demn ca el… A murit lăsând în urma lui un mare semn de întrebare.

  Col. P.: Ce ştiţi despre „testamentul” lui Anghelini?

  Av, M. Br.: Nimic în plus faţă de ceea ce am declarat.

  N-am cunoscut conţinutul documentului decât acum, în ultima vreme, când s-a ivit beleaua cu Pantazi.

  Col. P. Când aţi fost instruit pentru prima oară în vederea viitoarelor activităţi de spionaj ce urma să le desfăşuraţi în ţară?

  Av. M. Br.: În toamna anului 1946 am făcut o călătorie în Elveţia, la „tratament”. A fost desigur un pretext.

  N-am stat la Geneva decât două zile. În cea de-a treia zi şi-a făcut apariţia domnul Matiliade. Nu ne mai văzusem de când mă trecuse în seama lui Rahău. Întâlnirea n-a fost întâmplătoare. Îl aşteptam. M-a luat din Elveţia cu un avion special şi m-a dus pe o insulă, nu departe de Cannes… În singurul castel de acolo, l-am cunoscut pe Fabian, reprezentantul Centrului pentru România. Fabian spera că alegerile de la 19 noiembrie 1946 vor da câştig de cauză partidelor istorice. „Orientarea României spre revoluţia comunistă trebuia împiedicată cu orice preţ.

  Pentru lumea Occidentului, România reprezintă cheia echilibrului în Balcani„ – susţinea Fabian. Argumentul principal – nu mai departe decât evenimentele de la 23 August 1944… Lovitura armată şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei a însemnat prăbuşirea întregului dispozitiv militar german din Balcani… Dacă ţărăniştii şi liberalii nu vor izbândi în alegeri, vom fi nevoiţi să căutăm alte mijloace pentru a împiedica în ţară revoluţia comuniştilor.” Aceasta a fost, desigur în linii mari, baza politică a lui Fabian în convorbirile cu mine. Aş minţi grosolan, dacă aş afirma că nu împărtăşeam punctul său de vedere cu privire la viitorul ţării. Pe această insulă din Mediterană am fost instruit mai bine de o lună de zile.

  Din capul locului, Fabian mi-a atras atenţia că instruirea mea are în vedere perspectiva în timp a evenimentelor, că mă voi afla într-un regim total de „conservare”. Nimeni nu mă va deranja până la semnalul respectiv.

  Col. P.: Şi chiar n-aţi fost deranjat din 1946 şi până în 1963?

  Av. M. Br.: Nu, vă asigur…

  Col. P.: Absolut deloc?

  Av. M. Br.: Când declar că n-am fost deranjat, mă refer la faptul că Centrul nu mi-a cerut să iniţiez nici o activitate de spionaj…

  Col. P.: Cu privire la tehnica spionajului ce aţi stabilit?

  Av. M. Br.: Fabian mi-a atras atenţia că în perioada cât voi sta la „conservare” este posibil să intervină schimbări substanţiale în tehnica activităţii de spionaj. Drept urmare, după terminarea cursului de instruire, ne-am despărţit cu următoarea înţelegere: în fiecare an, cu precădere în luna noiembrie, voi primi prin poştă o informare din partea Centrului, cuprinzând anumite noutăţi în tehnica spionajului economic, politic, militar…

  CoZ. P.: Nu era prea riscant să se expedieze asemenea documente prin poştă?

  Av. M. Br.: Poştă nu în adevărata accepţiune a cuvântului. Nu, nu… Centrul elaborase o metodă de expediţie, pe cât de ingenioasă, pe atât de simplă. „Expediţia” începea cu o alarmă de avertizare. Eram chemat la telefon de trei ori… De două ori mi se închidea telefonul, a treia oară eram întrebat: „CFR-ul? Informaţiile?” iar eu trebuia să răspund: „Greşeală! Biblioteca juridică la telefon!” – asta însemna că în ziua următoare, la ora 16, urma să găsesc în cutia poştală plicul lui Fabian.

  Col. P.: Care va să zică se apela la serviciile unui curier.