Capitolul 13

Era o dimineaţa neobişnuit de rece în Queens. Ca atâtea alte lucruri care erau proprietate publică, radiatorul din maşina oficială a lui Jake nu funcţiona, şi el stătea lângă mormânt, dorindu-şi ca soarele să răsară cât mai repede. Înarmat cu ordinul de exhumare, Jake îl trezise pe directorul cimitirului la miezul nopţii pentru a-i trimite prin fax o copie a ordinului şi pentru a aranja să înceapă exhumarea la ora 6 dimineaţa.

Era îmbrăcat în blugi, adidaşi vechi, un pulover şi o haină uşoară, insuficiente pentru o dimineaţă răcoroasă, dar perfecte pentru săpături.

Se uită la ceas: 6.32. Echipa de gropari încă nu sosise.

La ora aceasta cimitirul era paşnic – chiar, trebuia să recunoască, frumos. Soarele care răsărea se reflecta în sclipiri colorate pe vitraliile mausoleelor, monumente elaborate dedicate oamenilor bogaţi şi puternici ai unei epoci trecute, pictând pietrele mai simple de mormânt în nuanţe fantastice. Ştia că cimitirul avea morminte de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Se extinsese în toate direcţiile, mai încet abia în anii 1990, când Biserica Catolică începuse să permită incinerarea. Când Jake îşi începuse activitatea în Departamentul de Medicină Legală al municipalităţii, aproape toate cadavrele erau îngropate; acum, aproape o treime erau transformate în cenuşă.

Jake tocmai îşi scoase mobilul să-i sune pe gropari, când îi auzi venind. Nu trecuse decât o săptămână de la înmormântarea lui Pete, deci nu aveau o sarcină dificilă. Jake făcu fotografii ale mormântului şi ale inscripţiei temporare: PETER JOSEPH HARRIGAN, 1933-2005.

Apăru excavatorul, târându-se pe aleea cimitirului cu o viteză de nici zece kilometri pe oră. Jake le făcu cu mâna celor doi muncitori care coborâră din utilaj. Purtau blugi şi cizme de lucru. Unul era înalt şi slab, cu părul blond până la umeri şi o mustaţă; celalalt era rotund la mijloc şi cu păr negru rărit. Se prezentară drept Boris şi Ned.

— Nu facem prea des aşa ceva, zise bărbatul înalt, Boris. Oricum, nu pentru justiţia penală.

— Câteodată, când cineva vrea să transfere un membru al familiei în alt loc, îi mutăm, adăugă Ned. Sorbi din paharul cu cafea Starbucks{4}.

— Eu am un prieten care lucrează în New Jersey, afirmă Boris, rezemându-se de roata excavatorului. O data când a scos afară un coşciug, a găsit două corpuri înăuntru – două.

Ned ridică din umeri.

— Joe Bonnano, şeful mafiot care era proprietarul unei case de pompe funebre, îşi ascundea victimele îngropându-le în coşciuge împreună cu proprietarul de drept – unul peste celălalt.

— În cazul prietenului meu, zise Ned, casa de pompe funebre escroca familiile morţilor.

— Fascinant, interveni Jake. Dar voi nu aveaţi o treabă de făcut?

Excavatorul zgârie pământul, dând la o parte stratul neted bătătorit cu o săptămână înainte. În mai puţin de zece minute, partea de sus a cutiei de ciment care conţinea sicriul era deja vizibilă. Boris cobori în groapă, agăţă lanţuri de patru cârlige metalice de pe partea de sus a containerului de ciment şi inseră un drug de metal pentru a rupe cu el sigiliul de răşină care îl ţinea închis ermetic. Se căţără iar sus şi îi făcu semn lui Ned. Mişcând un levier, braţul excavatorului se ridică, şi lanţurile se încordară, agăţate de ciment. Boris încercă din nou să desfacă sigiliul; capacul se deschise şi fu aşezat pe peluza unui mormânt vecin. Jake ştia că acesta era motivul pentru care exhumările se făceau dimineaţa foarte devreme; era puţin probabil să apară vreo rudă a mortului.

Boris ataşă un laţ de excavator, cu care ridică sicriul din căptuşeala de ciment şi îl aşezară lângă groapă. Jake păşi înainte.

— Nu a intrat apă deloc, zise el. Foarte bine.

Sări în mormânt şi adună mostre de sol în containere mici de plastic.

Ned se holba la el.

— Ce faci?

— Iau nişte mostre de sol: de pe cele patru părţi laterale, de deasupra şi de dedesubt. Procedura standard. Trebuie să ne asigurăm că nu a intrat nimic în corp din apa freatică.

— Ca de exemplu ce?

— Arsenic, de exemplu. Au existat oameni care au fost acuzaţi pe nedrept de crimă pentru că medicii legişti au făcut această greşeală. Doi englezi la începutul secolului XX au fost spânzuraţi pentru otrăvirea soţiilor lor; mai târziu s-a descoperit că arsenicul din sol se infiltrase cu apa de ploaie în sicrie.

— Dar n-ar trebui cutia aia de ciment să ţină totul afară?

Jake se căţără afară din groapă.

— Depinde de cât de multă apă freatică există şi de cât de ermetice sunt sigiliile. E mai bine să fii precaut.

Examină sicriul. În afara unei mici cantităţi de sol care se lipise de el, lemnul era lucios şi curat, de parcă tocmai fusese coborât în pământ. Ordinul judecătoresc stipula că trebuie să facă autopsia in situ. Jake îşi adusese instrumentele din maşină.

Ned desfăcu şuruburile capacului şi Jake îl împinse încet la o parte. Inima i se înfioră. Chipul de obicei rumen al lui Pete era palid, paloarea morţii. Jake ştia că acest lucru era cauzat de îndepărtarea sângelui din corp în timpul îmbălsămării.

Dar, dincolo de asta, Pete era aşa cum fusese şi în viaţă, îmbrăcat în costumul lui favorit de stofă, cu cămaşă albă deschisă la guler, şi imaginea prietenului său, în sfârşit eliberat de orice durere, îl copleşi pe Jake cu o intensitate neaşteptată. Poate că ucigaşul îi făcuse lui Pete o favoare, dar nu ar fi trebuit să fie alegerea lui Pete? Nu ar fi trebuit ca acest om atât de mult iubit să aibă posibilitatea de a trăi până în ultimul moment, savurând puţinul timp rămas?

„Eşti sentimental. Nici măcar nu ştii dacă a fost otrăvit sau s-a sinucis, oricât de improbabil pare acest lucru. Treci la treabă.”

Jake trebuia să examineze inima lui Pete pentru a determina dacă certificatul de deces avea dreptate afirmând că suferise „un atac de cord”; ficatul, pentru dovezi de otrăvire; şi pancreasul, pentru a vedea cât se extinsese cancerul. Îi scoase haina şi cămaşa cu uşurinţă, deoarece antreprenorul de pompe funebre le tăiase deja pentru a le face mai uşor de îmbrăcat, apoi pantalonii, lenjeria şi şosetele; Pete nu purta pantofi. Jake putea diseca organele şi prelava părţi mici pentru examinare la microscop, dar ordinul judecătoresc îi interzicea să ia vreun organ din corp.

Făcu incizia în Y. Inima lui Pete era în condiţie bună pentru un bărbat de şaptezeci şi doi de ani, care băuse mult. Nu era lărgită, şi nu erau decât extrem de puţine semne de boli coronariene. „Nu inima l-a omorât.” Pancreasul era tare şi cenuşiu, aproape complet înlocuit de cancer, dar nu exista niciun semn că se răspândise în celelalte organe. Şi ficatul? Pe dinafară văzu că era zbârcit, iar în secţiune observă că lobulele erau necrozate. „Semnificativ, dar nu definitiv. Am să fac o criosecţiune imediat.”

Jake le dădu lui Boris şi Ned bacşişul obişnuit. Apoi, timp de câteva secunde, pentru a doua oară, îşi luă adio de la mentorul său.

*

— Sunt Wally, domnule doctor, raportez. În noul meu rol de doctor Winnick, cunoscut şi ca Sam Spade.{5}

Chiar şi sunetul vocii asistentului său îi făcu plăcere lui Jake.

— Ia zi!

— Cred că am găsit ceva.

— Excelent! Ce anume?

— Aş prefera să nu spun până nu sunt sigur. Dar s-ar putea să trebuiască să mai stau o noapte sau două.

Era un lucru caracteristic pentru Wally să nu spună ceva până nu avea răspunsul complet.

— Stai cât timp doreşti. Eşti bine?

— În Turner? Aţi înnebunit?

Jake închise râzând. Uşa se deschise cu zgomot. Pederson năvăli înăuntru abia controlându-şi furia.

— Ce dracu’ crezi că faci?

Avea obrajii de un roşu-aprins şi ochelarii îi alunecaseră pe marginea nasului. „Semne rele.”

— Charlie, nu e ceea ce crezi.

— E ceea ce aşa ştiu, nu cred. Stacy m-a sunat chiar acum de la laborator. A zis că ai introdus un al doilea caz sub un număr de laborator care nu corespunde cu niciunul dintre cazurile noastre, fie autopsie, fie eliberare de certificat. De cât timp eşti aici? Ştii regulile privitoare la munca particulară: niciodată fără permisiunea mea. Eşti al doilea în grad aici, Jake. Ne poţi face rău la amândoi.

Jake se aşteptase la o mustrare, dar intensitatea ei era prea usturătoare.

— Lasă-mă să-ţi explic.

— Are ceva de-a face cu Harrigan?

— A fost otrăvit. Ucis. Tetraclorură de carbon. Am criosecţiunea de ficat chiar aici, la microscop.

— Nu mă interesează nici dacă a fost înţepat mortal de furnici. Nu a murit în oraşul New York. Nu avem niciun drept.

— De fapt, avem: un ordin judecătoresc semnat de procurorul districtului Queens.

— Ai făcut chestia asta fără să mă consulţi?

Jake ridică din umeri.

— Nu ai fi fost de acord. Şi trebuia să ştiu. Tu ce-ai fi făcut dacă ai fi crezut că cel mai bun prieten al tău a fost ucis şi că ucigaşul va scăpa nepedepsit?

— Lasă-mă să mă uit şi eu, zise Pederson pe un ton mai blând. Îşi fixă ochiul la microscopul lui Jake. Necroză centrilobulară – bănuiesc că ai dreptate. Trist, dar nu mă surprinde.

— Nu te surprinde? Cuvintele îl loviră pe Jake ca un pumn. Ce vrei să spui cu asta?

— Pete nu era omul care crezi tu că era. Era un bun medic legist, probabil unul excelent. Dar eu ştiu anumite lucruri despre el pe care tu nu le cunoşti. Poate că pur şi simplu trecutul l-a ajuns din urmă.

— A ruinat un caz? A făcut ceva când era copil? Fii mai exact.

— Las-o baltă, zise Pederson, oftând. Dacă eu aş avea cancer pancreatic, aş vrea să mor. Lasă-l să se odihnească. Se întoarse spre uşă. Ocupă-te mai bine de treaba ta. Morga nu îi aparţine lui Harrigan, nici ţie şi nici mie.

— Charlie, trebuie s-o sun pe Elizabeth. E dreptul ei să afle.

— Şi să nu afle. De ce vrei să-i faci rău? Credeam că îi erai prieten. Cu aceste cuvinte ieşi.

Mintea lui Jake fu copleşită de o confuzie deasă ca o ceaţă. „Am fost prietenul lui. L-am cunoscut mai bine ca oricare alt om de pe pământ. Oare ce-a vrut Pederson să spună despre trecutul lui Pete?” Se ridică în picioare şi începu să se plimbe agitat prin birou, încercând să reconstituie anii în memorie. Era adevărat, se întâlniseră când Jake era la facultatea de medicină; atunci înflorise prietenia lor. Pete nu îi vorbise mult despre copilăria sa sau despre anii de şcoală, dar, la urma urmei, nici Jake nu făcuse acest lucru. Amândoi lucraseră în timpul prezent, trăiseră pentru momentul prezent, şi deseori, când aveau un caz împreună, trăiseră unul pentru celălalt. Totul în legătură cu Pete părea deschis, chiar transparent. „Şi totuşi, se gândi Jake, mi s-a mai întâmplat să mă înşel. Am crezut că mariajul meu cu Marianna va însemna dragoste eternă. Ha! Şi a ţinut doar câţiva ani.” Cu Pete fusese mai mult de un deceniu.

Jake se aşeză iar la birou. „De ce nu m-a întrebat Pederson despre cealaltă mostră, cea pe care am luat-o de la doamna Alessis? De ce vrea să renunţ la caz? De ce să nu-i spun lui Elizabeth? Oare ştie ceva în legătură cu oasele?” Îşi frecă ochii obosiţi. „Trebuie să continui, chiar dacă asta înseamnă să-mi pierd slujba. Dar sunt blocat. Fără oase nu mai am nicio pistă. Fără cooperarea lui Elizabeth, uciderea lui Pete va rămâne nerezolvată.”

Ridică receptorul. O ultimă şansă.

— Elizabeth, sunt eu, Jake. Sun într-un moment rău?

— Daniel nu e aici, copiii îşi fac temele, mă relaxez pentru prima dată pe ziua de azi după nebunia cu presa de la birou. Da, e un moment rău – adică e rău dacă mă suni în legătură cu tata.

— Urăsc că trebuie să fac asta, şi nu aş face-o dacă nu ar fi esenţial. Dar s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, şi, dacă va fi aşa, trebuie să-ţi spun adevărul. Tatăl tău nu a murit de o boală de inimă sau de cancer. A fost otrăvit. Ucis. Am exhumat corpul azi-dimineaţă. Dovada este incontestabilă.

Urmă o tăcere lungă. Numai după sunetul respiraţiei lui Elizabeth Jake ştia că nu închisese.

— Poate ar trebui să încerci să trăieşti la suprafaţa pământului o vreme, zise ea în cele din urmă, nu numai acolo dedesubt cu viermii.