Capitolul 11

Mai era un loc care trebuia cercetat. Încet, metodic, Manny conduse maşina până la Institutul Psihiatric Turner.

Ajunseră acolo la ora trei. Manny insistă ca Kenneth să rămână să aştepte în Porsche. Avea nevoie de el să pornească maşina dacă trebuiau să plece în grabă, zise ea – la urma urmei plănuia să intre ilegal în clădire. Deschise compartimentul de bord să ia o lanternă.

— Dar spitalul e defunct, zise Kenneth. A murit ca şi pacienţii săi. N-ai să găseşti nimic aici.

— S-ar putea să mai fie nişte hârtii sau alte lucruri pe care autorităţile să le fi uitat. Am pierdut toate dovezile, Kenneth. Dacă nu găsesc nimic, cazul acesta e defunct.

Kenneth se aşeză mai comod în scaun.

— Poate că n-ar trebui să ţi-o spun chiar aşa, surioară. Dar ar fi înmormântarea ta.

*

Manny se găsea în faţa unei clădiri imense, cenuşii, dărăpănate, care se înălţa pe creasta unui deal asemenea unui castel medieval. Avea toate luminile stinse, uşa de la intrare încuiată. Manny studiase planurile arhitectonice şi ştia că aceasta era corpul SERENITATEA, care fusese pe vremuri singura clădire a spitalului, cu birouri la parter şi cu saloanele de pacienţi la etaj. Manny numără şase etaje. Observă că ferestrele etajelor superioare erau excesiv de înguste, probabil pentru a nu le permite pacienţilor sinucigaşi să se arunce afară. Pe un semn pe uşa de la intrare scria ADMINISTRAȚIA. „Cu siguranţă acolo îşi ţineau dosarele, chiar şi când spitalul s-a extins. Dacă voiau să ascundă un dosar, să nu-l trimită la Poughkeepsie, ar trebui să fie încă aici.” Încercă uşa. Încuiată. O uşă laterală era de asemenea încuiată, şi la fel o alta în spatele clădirii. Ferestrele erau închise şi, când se uită prin geamurile mizerabile, Manny văzu că erau dublate cu plasă de sârmă; ar fi trebuit nu numai să spargă geamul, ci şi să taie plasa pentru a intra pe acolo.

Fu dintr-odată cuprinsă de un sentiment de inutilitate. „Vrei să spargi uşa şi să cauţi prin şase etaje şi o pivniţă? Ai înnebunit?”

Se trase înapoi. Veniseră până aici pe un drum foarte abrupt, şi opriseră în parcarea practic pustie din faţa intrării; în depărtare se vedea câmpul unde fuseseră descoperite oasele. Soarele era jos pe cer, aruncând umbrele clădirilor din jur peste iarba ce părea aproape neagră, şi aerul se făcea din ce în ce mai rece. „Poate e cineva pe aici.” Manny văzu o mică lumină la poala dealului şi, deşi nici nu ştia dacă se afla pe terenul spitalului, porni într-acolo. O altă clădire, complet întunecată, se înălţă ameninţătoare în dreapta ei, apărând brusc din umbră de parcă tocmai sosise acolo. Tresărind de surpriză, Manny se apropie de ea. Pe o tăbliţă deasupra uşii scria aproape ilizibil CASA PROMISIUNII. Recunoscu numele. Pe când Institutul Psihiatric Turner funcţiona, aceasta era reşedinţa pacienţilor care aveau nevoie de cele mai puţine îngrijiri. Era şi ea încuiată. Manny şterse un cerculeţ în stratul de mizerie din colţul unui geam, îşi aprinse lanterna şi fu răsplătită pentru eforturile ei cu priveliştea unui cadru ruginit de pat răsturnat peste o saltea acoperită cu mucegai verde, a unor pereţi pătaţi de igrasie, a paginilor rupte ale unor reviste vechi şi a cadavrului unui şobolan. Promisiunea nu fusese onorată.

„Isuse Hristoase!” O veveriţă îi trecu în viteză printre picioare, ridicându-i pielea de găină pe tot corpul. Scoase un ţipăt, apoi şi-l înnăbuşi, nevrând să fie descoperită. „Un semn de viaţă omenească ar fi plăcut, totuşi.” Se adunau nori, şi un vânt rece promitea ploaie.

La stingă se înălţa o clădire de cărămidă, având în partea din faţă o seră de sticlă. Majoritatea geamurilor fuseseră sparte; înăuntru era adevărat talmeş-balmeş de pietre, cărămizi, sticle de bere sparte, porumbei morţi. Aceasta fusese sufrageria, ştia Manny; pacienţii luau masa vara la lumina soarelui. Văzu în minte instituţia aşa cum şi-o amintea din fotografiile din perioada sa de prosperitate: o casă elegantă şi cochetă pentru femei cu „nervi delicaţi” şi bărbaţi alcoolici care îşi puteau permite preţurile. În anii de mai târziu se confruntase cu aceleaşi probleme pe care le are orice spital de boli mintale de mari dimensiuni: personal neadecvat, pacienţi drogaţi până la tâmpire, bani suficienţi doar pentru a-i hrăni cu tocană şi jeleu. „Există ceva îngrozitor într-un loc unde atât de mulţi oameni, chiar nebuni, au fost trataţi în felul ăsta. E ceva greşit, ca o tabără de vară iarna. Sau ca o închisoare.” Manny se simţi brusc copleşită de un val de milă faţă de locotenentul James A. Lyons.

Merse înainte, deşi îşi dădu seama că lumina spre care se îndrepta era totuşi prea departe pentru a face parte din incinta spitalului. Puţin mai încolo pe cărare se găsea o mică clădire joasă, având poate doi metri şi jumătate lungime şi trei înălţime, cu un singur gemuleţ situat aproape în vârf. Cu un fior de suferinţă, Manny o recunoscu: era CAMERA SOLITUDINII, unde erau trimişi pacienţii cu cele mai mari probleme. „Este un sanctuar spiritual”, proclama o broşura a Spitalului de Boli Mintale Turner, „un loc unde cei tulburaţi pot să-şi regăsească pacea”. „Minciuni gogonate” fusese reacţia lui Manny când citise rândurile acelea, „minciuni gogonate” îşi spuse şi acum. Era o celulă de detenţie, nu un sanctuar. Dacă voiai să disciplinezi un pacient sau să-i distrugi voinţa, puteai să o faci aici, departe de atenţia celorlalţi pacienţi şi a personalului auxiliar.

Manny încercă uşa. Se deschise. Ca un speolog, îşi îndreptă lanterna spre interior. Pereţi capitonaţi, îşi dădu ea seama cu un fior. Camera conţinea un pat de o persoană şi o saltea zdrenţuită, o chiuvetă şi o toaletă; nimic altceva. Deşi ştia că nu avea ce dosar să găsească aici, Manny păşi înăuntru, cu mintea plină de fantezii născute din zeci de filme de groază. Afară era deja aproape beznă; lanterna ei era singura sursă de lumină.

Pe peretele din stânga, o porţiune a căptuşelii fusese sfâşiată, lăsând să se vadă un perete alb de stuc, pe care era mâzgălit ceva cu cerneală neagră. Scria ceva? Da! Manny se aplecă să cerceteze. Gaura era la nivelul stomacului ei. Scrisul de pe stuc putea să fi fost al unui copil sau al unei persoane adulte care stătuse în genunchi. Manny se lăsă şi ea în genunchi şi concentră lumina lanternei pe perete. Mesajul răsări clar în lumină:

Te rog, Doamne, eliberează-mă. Pune capăt suferinţei mele.

Ai mila de sufletul meu.

Id la S

Manny auzi bătăile propriei inimi. „Biată creatură chinuită. Oare ce ţi-au facut?”

Simţi pe ceafa atingerea unui aer cald, şi pentru un moment nu reuşi să identifice de unde putea proveni. Când îşi dădu seama însă, o cuprinse o groază atât de intensa, încât înţelese că ceea ce simţea acum o va bântui pentru totdeauna. „Respiraţie. Respiraţie omenească. Cineva stă chiar în spatele meu.”

Suflarea i se opri în piept. Se întoarse brusc, clătinându-se, cu lumina desenând modele caleidoscopice pe pereţii capitonaţi.

— Cine-i acolo?

Dar în camera nu era nimic în afară de mobila sărăcăcioasă şi de pereţii albi capitonaţi. Uşa deschisă arata locul pe unde ieşise intrusul.

„A fost cineva aici. Sunt sigură de asta.” Prea îngrozită să ţipe, dar nu şi să fugă, Manny o luă la goană afară din CAMERA SOLITUDINII, urcă dealul pe lângă CASA PROMISIUNII şi corpul SERENITATEA, până ajunse în braţele sigure ale lui Kenneth şi în interiorul protector al maşinii Porsche.