Dar erau doar dinţii ascuţiţi ai Oliveirei. Se uită şi văzu că pusese din nou guesquel-u nesăţioasă.

  Oliveira îşi abandonă activitatea şi se urcă călare pe Malko cu o strălucire amuzată în ochi.

  — N-am mai făcut niciodată aşa, zise ea. Să fii atent.

  Se pătrunse încet, mişcându-si buzele să nu ţipe, apoi rămase câteva secunde nimişcată, trăgându-si răsuflarea, începu să se mişte cu ochii închişi, cu degetele crispate pe pântecul lui Malko, de parcă ar fi vrut să-l respingă. Instrumentul infernal îi râcâia intimitatea ca un mic animal ostil şi complice totodată. În ciuda durerii, Oliveira acceleră ritmul şi începu să ţipe. Avu un orgasm foarte repede, apoi un al doilea, după care continuă fără încetare, legănându-si capul, cu unghile crispate în trupul lui Malko.

  Un sunet neaşteptat domină deodată urletele Oliveirei. Telefonul. Malko trebui s-o zguduie ca să se întrerupă. Tânăra femeie se uită la el cu privirea în ceaţă.

  — Puţin îmi pasă…

  — Dacă e locotenentul tău şi nu răspunzi; s-ar putea să vină aici…

  Asta o hotărî. Fără să se ridice de pe Malko, Oliveira întinse mâna şi ridică receptorul. Conversaţia fu scurtă. Tânăra închise cu o exclamaţie enervată:

  — Lasă-mă! Dorm!

  — Era Pedro, zise ea. Voia să ştie de ce mă interesez de Tania. Îl munceşte ideea asta.

  Reîncepu să se mişte încet. Malko nu reuşea să se concentreze asupra plăcerii lui. Locotenentul era cam alertat.

  — Nu-ţi mai plac? Întrebă Oliveira indignată. Malko o prinse de şolduri. R Ba da.

  Încercă din toate puterile să se concentreze, să se convingă că situaţia era clară. Locotenentul Aguirre confirmase evadarea Taniei.

  Oliveira îşi primi plăcerea cu un urlet sălbatic şi căzu peste el; faţa inundată de sudoare i se lipi de pieptul lui Malko.

  Acesta rămase cu ochii deschişi, pândind tăcerea nopţii. Unde era Tania Popescu?

  Oliveira dormea pe burtă. Fundul ei ridica aşternutul ca o sfidare tăcută. Malko se ridică încet. Dormise foarte prost, întorcând pe toate feţele datele problemei. Unde se ascundea Tania? Construise o ipoteză. Tania, agent K. G. B., putea foarte bine să-l fi manipulat pe Carlos Geranios, pentru a-l separa de americani, făcându-l să creadă că CIA voia să-l omoare, îl ajuta să ajungă în cuibuşorul stângii.

  De verificat nu se putea verifica, pentru că cel în cauză făcea des contactele cu foştii lui patroni.

  Se potrivea perfect cu tot ce ştia. Inclusiv cu faptul că Tania prefera să nu fie confruntată cu Carlos.

  Vinul chilian îi lăsase o gură de carton. Bău jumătate dintr-o sticlă de Contrex, aşezată pe podea, lângă pat şi se simţi mai bine.

  Oliveira mârâi şi Malko se grăbi să iasă din cameră. O ceaţă matinală plutea încă peste Santiago. Urcă în Datsun şi porni spre centru. Era nerăbdător să vorbească cu John Villavera.

  Să-i spună ce idei avea. Şi să-i aducă la cunoştinţă ce-i ascunsese.

  Fu nevoit să aştepte cu răbdare în spatele autobuzelor urât mirositoare în timp ce parcurgea Providencia. Fără să vrea, de fiecare dată când auzea o motocicletă se uita în oglinda retrovizoare. Misterioasa motociclistă care îl urmărise de mai multe ori lucra probabil pentru Tania. Şi asta închidea perfect cercul.

  Mai era încă loc în marea parcare de la Moneda şi traversă piaţa pe jos până pe Caile Augustinas. John Villavera era matinal. Şef al biroului CIA din Santiago, americanul trebuia deseori să trimită telexuri foarte de dimineaţă. Malko trecu de barajul secretarelor, bătu la uşă şi intră în biroul americanului. Acesta tocmai îşi bea cafeaua.

  — Te-am sunat la hotel, zise Villavera. Plecaseşi deja…

  Malko nu se aşteptase. Viaţa lui personală nu-l privea decât pe el.

  — Eram la footing, explică Malko, fără să se aştepte să fie crezut.

  — Am ceva pentru dumneata, zise John Villavera cu un zâmbet misterios.

  Îi întinse lui Malko un articol tăiat din Mercurio. Ziarul relata despre evadarea spectaculoasă a unei teroriste periculoase, Tania Popescu, datorită atacului unui coamando mirist care îi doborâse cu sălbăticie pe cei doi gardieni din escortă. Sfârşitul articolului stigmatiza sălbăticia duşmanilor marxişti… Malko puse jos bucata de hârtie.

  — Şi eu am o surpriză pentru dumneata, zise el.

  Îi povesti americanului de vizita făcută lui Carlos Geranios în mina părăsită. John Villavera zâmbi în faţa stingherelii lui Malko când acesta menţiona acuzaţiile lui Carlos aduse agenţiei…

  — Îl înţeleg pe băiatul ăsta nefericit, zise el. D. I. N. A. S-a purtat oribil cu el. Povestea de la ambasadă este adevărată. Dar nu eu am denunţat-o pe această Magali, adăugă el cu un zâmbet puţin forţat, ci Tania.

  — Tania?

  John Villavera îi arătă un dosar gros.

  — Lată ce mi-a lăsat predecesorul meu despre Tania Popescu. Este un agent al lui Castro şi al K. G. B.-ului. Trimisă aici să supravegheze regimul. Ştia, de la Chalo Goulart, despre ajutorul dat de Carlos Geranios agenţiei. Dar nu putea face nimic căci, acum, toate mişcările de stânga sunt solidare. A preferat să facă treaba pe care ar fi trebuit s-o facă D. I. N. A. Ea a denunţat-o pe Magali. Ştiu asta din informaţii absolut sigure. A recidivat atunci când a fost arestată. Dacă nu era ea, D. I. N. A. N-ar fi găsit niciodată ascunzătoarea lui Geranios.

  Ţinea. Malko simţea o imensă uşurare. Tania nu-l interesa. Dar trebuia să-l ajute pe Carlos Geranios să fugă, mai înainte ca acesta să aibă proasta idee de a se întâlni cu ea.

  — Ai putea organiza fuga lui Geranios? Întrebă el. John Villavera dădu din cap afirmativ.

  — Cu siguranţă, la legătura cu el, ca să fim siguri că este pregătit să plece. Fii atent! Pentru Tania eşti omul care trebuie doborât…

  Malko se ridică şi îi strânse mâna.

  Era aproape vesel când ajunse în piaţa zgomotoasă şi se hotărî să se ducă să-i ceară scuze Oliveirei pentru plecarea lui precipitată. O merita. După care se va duce la mina părăsită şi va încerca să-l convingă pe Carlos Geranios.

  Urcă din nou în Datsun, fericit să scape de centrul sufocant şi zgomotos. Ceaţa mai ascundea încă creştetul colinelor care împresurau Santiago. O maşină tocmai cobora de pe trotuar în faţa, prăvăliei unde lucra Oliveira.

  În timp ce aştepta să se elibereze locul, Malko aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Simţi că îi îngheaţă sângele în vine. Bătrâna ucigaşă cu motocicleta era oprită la semaforul de pe Caile Condei! Cu ochelarii care îi ascundeau chipul şi cizmele albe. Băgă imediat mâna sub banchetă, scoase pistolul extraplat şi lăsă în jos geamul cu mâna stângă. Îşi simţea gura uscată. Motocicleta pornise de la semafor. Peste câteva secunde ajungea în dreptul lui.

  Sprijini ţeava pistolului pe marginea portierei. Nu exista decât o şansă mică de tot să o doboare fără să fie omorât.

  În secunda în care urma să apese pe trăgaci, ochiul lui Malko înregistra că femeia de pe motocicletă nu avea nici o armă în mână. Duduitul motocicletei se auzi lângă el. Bătrâna făcu un gest cu mâna stângă, aruncând un obiect în interiorul maşinii, instinctiv, Malko crezu că e vorba de o grenadă. Se aruncă afară dintr-un singur elan, se rostogoli pe asfalt şi rămase ghemuit în imediata vecinătate a maşinilor. Apoi, pentru că nu se întâmpla nimic, se ridică furios şi încurcat.

  Un grup de lolas, sugând îngheţate pe trotuar, comentau plonjonul lui cu ironie.

  Motocicleta nu mai era decât un punct care se pierdea în zare. Se întoarse în Datsun şi remarcă imediat pe podeaua din faţă un cocoloş alb.

  Îl luă de jos: era o foaie de hârtie cu o piatră înăuntru. Desfăcu hârtia şi descifra cele câteva rânduri scrise în spaniolă. Cu senzaţia că brusc i se injectase mercur în vene. „Tarifa este închisă într-o casă de pe Caile Subercaseaux nr. 34, alături de Cerro Santa-Lucia. Este o clădire mică cu aparenţa unei clinici chirurgicale… Tania se află într-una din celulele de la subsol.” împături hârtia, o puse în buzunar şi demară ca un automat, fără să răspundă la apelurile Oliveirei care tocmai ieşise din magazin.

  Nu era în stare să-i vorbească. Era dominat în egală măsură de o furie oarbă şi de o angoasă îngrozitoare. Tot edificiul său se năruia. Dacă Tania nu evadase, asta însemna că toată lumea îl minţise. Cu excepţia lui Carlos Geranios. Abia reuşi să nu dea peste un grup de lolas care făceau autostopul în mijlocul drumului. Coti la stânga pe o alee şi pătrunse în cartierul Barrio Alto. Opri maşina şi căzu pe gânduri. Primul impuls era să se întoarcă la Ambasada Americană şi să-l arunce pe John Villavera pe fereastră.

  Reciti mesajul, încercând să ghicească intenţiile celor care gravitau în jurul lui. Incontestabil că jena mulţi oameni. Asta putea să fie o nouă viclenie deosebit de înşelătoare pentru a se debarasa de el.

  Nimic nu doveea că femeia cu motocicleta lucra pentru Carlos Geranios. Putea foarte bine să lucreze pentru Tania. Şi să-i întindă o cursă.

  Mototoli cu furie hârtia. Totul revenea mereu în acelaşi punct. Atâta vreme cât nu o găsea pe Tania, oriunde s-ar fi aflat, nu putea să rezolve dilema. Toată lumea putea fi bănuită că minte, de ambele părţi. Ancheta trebuia luată de la capăt şi dusă pas cu pas, în ciuda riscurilor.

  * * *

  Cele două ambulanţe erau parcate în faţa unei mici clădiri albe cu două etaje, cu storurile lăsate la ferestre. Lângă uşă se găsea o placă de cupru: Casa de Saudade.

  Malko trecu încet prin faţa ei, fără a îndrăzni să se oprească, ca să nu atragă atenţia. Una dintre ambulanţe era goală. La volanul celeilalte dormita un bărbat destul de în vârstă îmbrăcat cu o bluză albă. Absolut nimic suspect. Continuă să înconjoare Cerro Santa-Lucia, o mică colină înaltă de vreo sută de metri, în formă de boabă de fasole, brăzdată de alei cu bănci pentru îndrăgostiţi. Opri maşina ceva mai departe. O porni pe jos, aborda Cerro Santa-Lucia din altă parte şi ajunse la o bancă ce domina clinica prin poziţia ei mai spre vârful colinei. Se aşeză pe bancă, prefăcându-se că dorea să profite de soare şi începu să observe ce se petrecea.

  După zece minute, un bărbat ieşi din clinică, urcă în ambulanţa cu şofer şi vehiculul se îndepărtă.

  Apoi timpul se scruse fără să se mai întâmpla ceva. Ambulanţa reveni peste patruzeci de minute. Cei doi bărbaţi deschiseră uşile din spate şi transportară o targa pe care Malko zări forma unui corp întins. Apoi şoferul se întoarse la maşină şi se instala din nou la volan cu un ziar în mână.

  Mako îşi impuse să mai rămână încă două ore. Era copleşit de necaz şi frustrare. Clădirea semăna cu o clinică adevărată. Fără antene pe acoperiş, fără oameni în uniformă, nici măcar multă vânzoleală. În trei ore nu fusese adusă decât o singură persoană. Cealaltă ambulanţă nu se mişcase din loc. Faptul că această clinică exista în locul indicat nu însemna nimic.

  Furat de gânduri, Malko nu o zări pe bătrâna care se apropia cu paşi mici. Femeia se aşeză lângă el şi începu imediat conversaţia, plângându-se de ultimele scumpiri… Malko îi răspunse monosilabic nedorind să se facă remarcat. Apoi se gândi deodată la ceva.

  — Locuiţi în acest cartier? Întrebă el.

  Încântată că se interesează de ea, femeia îi răspunse:

  — Da, locuiesc mai jos, pe Caile Salvador, cea de colo.

  — Lucraţi la clinica de pe Caile Subercaseaux? Întrebă cu nevinovăţie Malko. Acolo unde se văd ambulanţele?

  Femeia se uită la clădirea albă pe care i-o arătă el, bombăni un răspuns neclar, rămase o clipă tăcută apoi se ridică şi se îndepărtă fără nici o vorbă. Mutismul brusc contrasta în mod ciudat cu flecăreala de mai înainte.

  Tulburat, Malko se ridică şi el. Murea de foame. Soarele îi ardea rana. Coborî colina, urcă în maşină şi se îndreptă spre-Los Leones.

  La o masă de pe terasă îl zări pe Jorge Cortez. Diplomatul dominican era însoţit de două fiinţe încântătoare cu părul ca pana corbului. Dominicanul îi făcu semn să vină la masa lor şi îl prezentă celor două lolas.

  — Să luăm masa împreună, propuse el.

  — Ai avut un accident? Întrebă una dintre fete.

  Malko îşi pipăi involuntar arcada. Los Leones era într-adevăr o oază de calm. Încercă să uite ororile care aveau loc în jurul lui. Cinci minute mai târziu, un amiral – unul dintre cei patru ofiţeri ai juntei – trecea escortat de patru carabinieros îndreptându-se spre terenul de golf. Prietenele lui Jorge Cortez se uitau cu jind la Malko. Erau nişte produse pure ale cartierului Barrio Alto. Purtau haine costisitoare provenite din Brazilia, erau bine coafate, arogante, atrăgătoare şi disponibile.

  Au comandat eternele erizos şi churrascos. Malko nu era prea atent la conversaţie. Se gândea la bătrâna de pe Ceiro Santa-Lucia. Deodată ciuli urechea: una dintre ele vorbea de noua ei muncă de jurnalistă la agenţia Prensa Latina.

  — O cunoşti pe Carmen Rosario, o întrebă el, o ziaristă de la Mercurio?

  O cunoştea. Malko făcu uz de privirea lui seducătoare.

  — Aş vrea s-o întâlnesc, zise el. Pregătesc un memoriu despre Chile şi am nevoie de informaţii.

  Lola luă un aer puţin cam înţepat.

  — Va fi încântată, afirmă ea. Pot să-i telefonez, dacă vrei. La ora asta e la ziar.

  Fata se îndepărtă legănându-si cu naivitate şoldurile. Când se întoarse la masă anunţă cu un aer plin de regret:

  — Carmen te aşteaptă la Mercurio după-masă. Adică la orele patru…

  Regreta în mod vizibil iniţiativa lui Malko. Piciorul prietenei se sprijini sub masă de cel al lui Malko fără ca asta s-o împiedice să-l prindă de mână pe dominican.

  — Diseară dau o mică petrecere, zise diplomatul. Vino şi dumneata. Împreună cu Oliveira.

  — Oh! O cunoaşte pe Oliveira! Exclamă prietena lui. Piciorul se sprijinea cu şi mai multă insistenţă de cel al lui Malko. Era delicios de excitant să sufli'amantul unei prietene…

  — Dacă mai rămâi mult la Santiago, n-ai să mai poţi pleca. Sunt prea multe fete drăguţe, zise Jorge râzând.

  Cele două lolas chicotiră încântate. Lui Malko îi era cam greu să participe la această veselie. Se gândea la ce-i mai putea aduce ziua aceasta. Probabil că Oliveira era furioasă la culme. Şi când va mai şi afla că a luat masa fără ea la Los Leones… Prietenele ei se vor grăbi să o informeze. Era nerăbdător să ajungă la Mercurio. Bău o gură de vin chilian tare şi încercă să se destindă puţin. Dar nodul care îi strângea stomacul refuza să-i dea pace.

  Carmen Rosario era o blondă drăguţă, puţin cam solidă, cu pieptul dezvoltat, cu părul lung şi nasul. Coroiat. Îl primise pe Malko într-un mic separeu din sticlă în redacţia ziarului Mercurio, care era aproape goală a ora aceea. El îi propuse să meargă să bea ceva şi ea acceptă imediat.

  — Să mergem la Carlton, îi zise ea. E alături. Să pot fi anunţată dacă se iveşte ceva.

  Când intră la Carlton, Malko avu impresia că se întoarce cu cincizeci de ani în urmă. Totul era prăfuit, chiar şi chelnerii; scaunele aveau fundurile rupte, perdelele erau adevărate zdrenţe, totul mirosea a mucegai. Câteva doamne bătrâne serveau ceaiul şi flecăreau cu glas scăzut. Probabil că pe la începutul secolului fusese un local foarte elegant, dar de atunci nimeni nu mai schimbase feţele de masă…

  În faţa eternului pisco-sour – whisky-ul nefiind la îndemâna chilianului mediu – Carmen şi Malko au început să discute. Despre politică, modă, orice. Ziarista vorbea cu uşurinţă. Când Malko o întrebă cum intrase la Mercurio tânăra râse.

  — Oh, eram deja ziaristă de pe vremea lui Allende.

  — Şi nu ai avut necazuri? Se miră el. O luminiţa veselă luci în ochii ziaristei.

  — Nu. Tatăl meu are prieteni în junta. Directorul ziarului a fost arestat şi totul s-a oprit aici. Acum câştig 1 500 000 escudos – un salariu bun.

  — Şi scrii ce vrei?

  Ea ezită puţin înainte de a răspunde.

  — Da… Dar sunt lucruri pe care e mai bine să nu le încerci. De exemplu să ataci guvernul.

  Râse.

  — Am făcut o anchetă despre hrana socială, pe care junta a impus-o tuturor restaurantelor, obligându-le să o afişeze în meniul lor pentru preţul de 1 luca. Ca săracii să nu sufere prea mult din cauza inflaţiei. Am descoperit că majoritatea restaurantelor ofereau pentru acest preţ ciorbă de capete de peşte! Am fost sfătuită să nu-mi public ancheta. Deocamdată…

  — Ce ţi s-ar fi întâmplat dacă ai fi publicat-o? Tânăra se strâmbă.

  — Oh probabil că aş fi fost convocată la D. I. N. A. Unde nişte ofiţeri mi-ar fi explicat că făceam jocul marxiştilor şi mi-ar fi citit lista amanţilor mei, ca să mi se arate că se ştia totul despre mine. Şi după aceea mi-ar fi oferit o „cafea-cafea”.

  — Chiar ştiu totul?

  Carmen Rosario dădu cu gravitate din cap.

  — Totul, confirmă ea. Au multe mijloace şi un număr mare de informatori. Cei mai buni.

  Tânăra zâmbi.

  — Dacă trimiţi o telegramă la hotel, trebuie să nu apară în ea lucruri compromiţătoare. Vezi mica anexă de sub scară, acolo unde se află biroul I. T. T.? Un poliţist vine de două ori pe zi după copia telegramelor…

  — Încântător!

  Malko îşi zise că ziarista părea un spirit destul de independent ca să poată merge mai departe.

  — Mi se pare că am citit ceva scris de dumneata în Mercurio, zise el. Recent. O poveste cu o evadare.

  Ea aprobă imediat.

  — Ah da, evadarea Taniei Popescu.

  — Cum ai obţinut această informaţie? Credeam că D. I. N. A. Este destul de discretă în privinţa operaţiunilor ei.

  Tânăra ezită imperceptibil, apoi îşi aşeză picioarele unul peste altul.

  — Logodnicul meu este ofiţer, explică ea. Din când în când îmi dă informaţii pe care ceilalţi nu au cum să le afle. De aceea sunt aşa de bine plătită la Mercurio…

  Cu siguranţă că militarii făceau ravagii printre aceste lolas.

  — Prin urmare, te-a dus la locul faptei? Întrebă Malko.

  — Oh nu! Exclamă imediat Carmen Rosario. Mai întâi, că s-a întâmplat noaptea. Şi apoi, D. I. N. A. Nu vrea să i se identifice agenţii! Mi-a povestit cum s-a întâmplat şi chiar mi-a dat o fotografie a Taniei ca să o public, promiţând o recompensă. Era o poveste foarte bună pentru că este prima dată când cineva evadează de la D. I. N. A.

  Conversaţia devie spre politică, M. I. R., junta. Chiliana era în mod vizibil favorabilă regimului fără a-i fi cu adevărat robită. Malko plăti şi ieşiră de acolo revenind în secolul XX.

  Ziarista urcă la sediul ziarului. El plecă de jos. Era din ce în ce mai gânditor. Faţa Taniei plutea în mintea lui ca o fantomă rea.

  Unde era?

  Nimeni altul decât el n-ar fi putut să răspundă în mod sigur la această întrebare. Răspunsul implica un risc extrem de mare. Totuşi, Malko era hotărât să şi-l asume încercând să profite de un strop de noroc…

  Jorge Cortez, înfăşurat într-un halat de baie, cu picioarele goale, cu părul răvăşit, deschise uşa cu un zâmbet surprins şi îl invită pe Malko să intre.

  — Nu mă aşteptam să te văd, făcu el. Şi adăugă cu glas scăzut:

  — Făceam dragoste.

  Malko îl urmă în salon. Casa era situată pe una din nenu-măratele străduţe liniştite din Barrio Alto, într-un colţ strict rezidenţial. O servitoare bătrână se ivi bombănind, dar se îmblânzi văzându-l pe Malko.

  Diplomatul izbucni în râs.

  — E de speriat cu ea, urăşte femeile… De fiecare dată când e aici o fată, bătrâna e odioasă, refuză chiar să le aducă micul dejun sau să le vorbească.

  Încă nu-si termiase fraza când îşi făcu apariţia una din fetele de la restaurant, cu aerul furios, înfăşurată într-un prosop care se oprea în partea de sus a coapsefor puternice şi frumoase. Se lăsă să cadă lângă Malko, descoperind şi mai mult din trupul ei şi izbucni:

  — Servitoarea ta m-a făcut putoare când am întrebat-o unde e sala de baie!

  Prosopul alunecă, descoperind un sân alb pe care nu-si dădu osteneala să şi-l acopere. Era furioasă foc.

  — Dacă te va vedea în ţinuta asta, remarcă cu blândeţe Jorge, îşi va spune că nu s-a înşelat!

  Furioasă la culme, fata se ridică dând drumul prosopului şi traversă camera, în întregime goală, aproape lovindu-se de servitoare. Aceasta bombăni cu claritate un cuvânt urât şi îşi făcu semnul crucii. Fata scuipă ca o pisică furioasă. După cinci minute pleca, trântind uşa, mai-mai să năruie pereţii.

  — Cred că acesta e sfârşitul unui frumos roman de amor… Plină de bunăvoinţă, bătrâna veni să-l întrebe ce dorea să bea. Jorge râse din toată inima şi se întoarse spre Malko.

  — Sper că n-ai venit să-mi deranjezi viaţa sentimentală fără un motiv serios.

  Zâmbetul lui era cam şters. Malko zâmbi şi el, dar privirea îi rămase rece.

  — Întâmplarea face ca în acest moment să fii singura persoană din Santiago în care am încredere, zise el, deşi abia ne cunoaştem. Or, am astăzi nevoie de cineva în care să am încredere absolută. Pentru o problemă de viaţă şi de moarte.

  Jorge Cortez ridică mirat din sprâncene.

  — Mi ş-a spus că eşti agent CIA. Ai totuşi numeroşi prieteni în oraş. În ciuda micului incident pe care l-ai avut cu D. I. N. A., John Villavera are legătură cu cei pentru care lucrezi.

  — Este adevărat, recunoscu Malko. Dar asta nu schimbă cu nimic problema mea.

  — Te ascult, zise Jorge Cortez fără să insiste.

  — Nu îţi voi cere nimic periculos, explică Malko. Doar să anunţi un mic număr de persoane dacă nu-ţi voi da nici un semn de viaţă la un moment dat. Dacă nu vorbeşti nimănui de această înţelegere, atunci nu rişti nimic.

  — Foarte bine, zise diplomatul. Ai cuvântul meu.

  * *

  Malko opri Datsun-ul în spatele ambulanţei şi se îndreptă spre intrarea clinicii. Liniştit, dar cu stomacul contractat, deschise uşa. Culoarul era destul de întunecat, dar la stânga lui se găsea o gheretă din sticlă care nu se putea vedea din exterior. Acolo se aflau doi bărbaţi în civil. Unul dintre ei, văzându-l pe Malko, îşi părăsi locul şi ieşi pe culoar, barându-i calea.

  — Señor?

  Se vedea clar că nu avea mutră de infirmier.

  — Am întâlnire cu locotenentul Pedro Aguirre, zise Malko. La ora cinci.

  Era cinci fără zece.

  — Locotenentul Pedro Aguirre? Repetă civilul. Nu-l cunosc. Aici este…

  — Informează-te, zise tăios Malko.

  Civliul îl măsură din cap până în picioare, nehotărât, apoi, vizibil tulburat, încuviinţă din cap.

  — Aşteptaţi aici, señor*.

  Intră în ghereta de sticlă, închise uşa şi se apropie de un telefon. Malko nu-si lua ochii de la el. După spusele Oliveirei, Aguirre lucra noaptea, deci n-ar fi trebuit să fie la post în timpul zilei… Dacă l-ar fi găsit, Malko avea o explicaţie gata pregătită. Convorbirea telefonică se prelungea. Semn bun. In sfârşit, civilul puse telefonul în furcă şi reveni cu un aer necăjit/

  — Nu l-am putut găsi pe locotenentul Aguirre, zise el. Dar dacă v-a dat întâlnire, cu siguranţă că va veni. Să vă arăt unde îl puteţi aştepta.

  Malko îl urmă până la capătul culoarului. Acolo intrară într-o încăpere mică cu câteva scaune. Civilul îl lăsă acolo şi închise uşa.

  Parcă ceva îngheţase în el. Îşi recăpătase tot sângele rece. Mesajul aruncat de bătrâna motociclista nu minţise. Această „clinică” era într-adevăr un centru al temutei D. I. N. A. De altfel îl frapa ceva: lipsa mirosului caracteristic al clădirilor spitaliceşti. Acum trebuia verificat ultimul punct. Nu avea mult timp la dispoziţie. Se ridică, deshise uşor uşa şi privi în jur. La câţiva metri de acolo, în faţa unei scări care ducea la subsol, doi carabinieri stăteau pe două taburte, cu puştile de asalt SIK între picioare. Malko înainta încet pe culoar, mergând în direcţia opusă până când ieşi din raza lor vizuală. Apoi se întoarse fără să se ascundă. Văzându-l pe Malko, amândoi se ridicară în picioare. Acesta îi măsură cu privirea şi întrebă tăios:

  — A apărut cumva locotenentul Aguirre? Unul dintre soldaţi scutură din cap.

  — N-am văzut pe nimeni. Dar, señor, cine…

  — Tu, vino cu mine, zise Malko. Tu*rămâi aici, Imediat ce locotenentul Aguirre soseşte de la sediul de pe Calle Londres, spune-i că maiorul Salto a şi venit.

  Carabinierii erau dezorientaţi. Tonul de comandă al iui Malko îi impresiona. În principiu, toţi cei care se găseau în „clinică” făceau parte din D. I. N. A. Sau din armată. Mulţi ofiţeri se îmbrăcau în civil.

  Celulele se aflau la subsol. Ei nu se găseau acolo decât de la începutul dimineţii şi nu cunoşteau pe toată lumea. Gărzile se schimbau noaptea, când circulaţia era interzisă, ca să nu se vadă uniformele. In timpul zilei, carabinierilor li se interzicea în mod categoric să apară afară, dacă nu voiau să se trezească la Ritoque.

  — Vamos, repetă Malko cu un ton nerăbdător.

  Ascultător, unul dintre soldaţi porni pe scară cu arma în mână. Malko venea după el. Celălalt se aşeză din nou pe taburet.

  Ajunseră jos. Soldatul bătu într-o uşă şi se întoarse spre Malko.

  Acesta îşi strecură mâna sub haină, scoase pistolul extraplat cu un gest foarte natural şi înfipse ţeava în gâtul soldatului.

  — Silencio, zise el cu glas scăzut, şi no te mata.1) îi smulse arma cu mâna stângă şi se rezemă de zid. Încremenit de uimire, celălalt nu-si recăpătase glasul. Malko deschise uşa şi îl împinse cu putere înaintea lui.

  Zări un civil aşezat la o masă de lemn şi citind o revistă ilustrată. Omul ridică capul şi văzu pistolul lui Malko îndreptat spre el.

  În spatele mesei se întindea culoarul centrai spre care se deschideau vreo douăsprezece uşi.

  Civilul se schimbase la faţă. Nu era ras, nu purta armă, era gras şi destul de în vârstă. Privirea lui se plimba de la Malko la carabinier, plină de mirare.

  — În care celulă e Tania Popescu?

  Gardianul nu reacţiona, fie că că nu ştia, fie că era prea uluit ca să răspundă. Malko se îndreptă spre prima uşă fără să-i scape din ochi.

  O deschise fără greutate. Înăuntru nu era nimeni.

  Făcu semn celor doi să se apropie, îi împinse în interior şi trase un zăvor mare pe afară. Apoi se duse la următoarea uşă, trase zăvorul şi deschise. Doi bărbaţi stăteau întinşi direct pe podea, în mijlocul propriilor excremente, plini de sânge, într-un miros îngrozitor. Malko lăsă uşa deschisă, cuprins de greaţă. Nenorociţii nici măcar nu se mişcară. Alte două încăperi erau goale. O altă adăpostea şase prizonieri aşezaţi pe jos, cu spatele la zid, cu mâinile legate în lanţuri unii de alţii. Oamenii ridicară spre Malko o privire lipsită de expresie, luându-l în mod vizibil drept unul din călăii de la D. I. N. A.

  — Tania? Întrebă el. Tania Popescu?

  Nu i se răspunse. În celula următoare, o femeie tânără, cu hainele sfâşiate, cu sângele curgându-i de-a lungul piciorului, gemea slab, cu ochii închişi. Fu gata să vomeze. Când ieşi de acolo auzi strigăte şi paşi pe culoarul de la parter. Probabil că se întrebau unde dispăruse… Nu mai avea decât foarte puţin timp.

  Zgomotul cizmelor zguduiră scara. Mai avea trei uşi. S-ar fi putut să nu aibă timp să le deschidă pe toate. Dacă nu o găsea pe Tania, atunci ar fi rămas cu o îndoială. Asta era ultima ocazie… Alese ultima uşă din dreapta şi o deschise în momentul în care uşa culoarului se deschidea cu violenţă. Un bec gol ardea agăţat de tavan, într-un colţ era ghemuită o formă omenească, într-un miros insuportabil, cu faţa atât de umflată încât abia o puteai recunoaşte, cu capul căzut pe piept. În faţă i se pusese o strachină, ca unui animal. Părul murdar atârna, lipit de sudoare şi sânge. Nasul era ca un cartof. Strivit. Pieptul semăna cu cel al unei femei bătrâne, flasc, plin de urmele loviturilor. Tania întoarse uşor capul spre Malko. Privirea ei lipsită de expresie nu-i putea indica dacă îl recunoaşte sau nu.

  Urletele şi răpăitul cizmelor îl forţară pe Malko să se întoarcă în momentul în care haita se arunca asupra lui.

  Copleşit de numărul soldaţilor şi al civililor, Malko căzu sub lovituri. Ultimul gând, înainte de a-si pierde cunoştinţa, fu că nu-l vor ucide imediat. Pe asta şi contase.

  Jorge Cortez îşi termină paharul de J&B şi se ridică să schimbe discul. Se făcuse noapte şi era răcoare. Închise uşa din salon, se întoarse în fotoliu şi luă telefonul lângă el. O angoasă difuză îl împiedica să se destindă. Malko ar fi trebuit să fie înapoi de mai bine de o oră. Încercase să-si spună că circulaţia pe Providencia era îngrozitoare la sfârşitul zilei, că ar fi putut să rămână în pană, că poate îi pierduse numărul de telefon… Dar toate astea nu-l linişteau deloc.

  Se uită la plicul închis pe care i-l lăsase vizitatorul lui. Jorge Cortez nu era un om de acţiune. O avere importantă îi permisese o carieră agreabilă în diplomaţie, fără să se preocupe prea mult de salariu. Îi plăceau femeile, petrecerile, conversaţiile mondene şi mâncarea bună. Niciodată înainte de Chile nu mai fusese amestecat în vreo poveste a Serviciilor Secrete. Chiar evita să-i frecventeze prea mult pe ataşaţii militari. De data aceasta îşi vârâse degetul în maşinărie. Zvonurile îi aduseseră foarte repede la cunoştinţă că Malko nu se găsea în Chile ca să se ocupe de Wifd Life Fund. _Tose ştia în micul cerc diplomatic. Nu voia să cunoască adevăratul motiv al vizitei lui. Dar nici nu se putea sustrage. O complicitate insolită îl lega de Malko. În parte din cauza experienţei lor comune cu D. I. N. A. Mai ales pentru că se recunoscuseră ca fiind din aceeaşi rasă. Desfăcu plicul şi se uită la hârtie. Erau înşirate trei nume în ordine, fiecare cu câte două numere de telefon.

  1. John Villavera.

  2. Colonelul Federico O'Higgins.

  3. David Weise. Langley. Virginia.

  Malko îi precizase lui Jorge Cortez să-i anunţe pe primii doi despre telefonul care îi fusese dat celui de al treilea. Jorge îşi trecu limba peste buzele uscate şi formă primul număr. Sigur că Malko nu va mai reveni.

  — Aşa, porcule, voiai să mă vezi, ai? Petrolul se scurgea în picături de pe faţa lui Malko, arzându-i ochii. Mâinile prinse în cătuşe la spate nu-i permiteau să se şteargă. Lichidul cleios i se lipea de piele. Dar nu se gândea la propriile lui suferinţe. Era sufocat de o furie oarbă împotriva celor care îl minţiseră. Dădu din cap, încercă să deschidă ochii, zări vag silueta locotenentului Pedro Aguirre postat în faţa căzii pline cu petrol. O variantă a supliciului El scaphandro perfecţionată de D. I. N. A…

  Bine înfipt în cizmele lustruite, cu uniforma impecabilă strânsă pe el, cu privirea rea, locotenentul Aguirre se uita la Malko clocotind de o furie nemărginită. Şapca înaltă era agăţată în cuier. Tăcuţi, cei doi carabinieri în haine de lucru, care îl ţineau pe Malko în cada de petrol, se străduiau să nu alunece pe mozaicul lipicios. Şi ei erau murdari de lichidul urât mirositor. Fuseseră gata să-l omoare cu lovituri de picioare. Îl urcaseră la primul etaj numai într-o bătaie, până când un ofiţer dăduse ordin să nu fie ucis înainte de a vorbi. Carabinierul îşi amintea de numele dat de Malko pentru a-i înşela vigilenţa… Plecaseră acasă după locotenentul Aguirre. În aşteptarea acestuia, se străduiseră să-l pregătească pe Malko.

  Mai întâi lovituri, apoi dezbrăcatul la pielea goală, scotoceala umilitoare, loviturile. În sfârşit, cada cu petrol.

  Aguirre tocmai sosise. Copleşit de o mânie indescriptibilă.

  Faptul că Malko ajunsese la Tania servindu-se de numele lui nu putea decât să-i atragă necazuri. Dar era ceva şi mai rău. Avea siguranţa că Malko se afla cu Oliveira când telefonase. Şi Oliveira îl refuza…

  Îl va face pe acest gringo să plătească pentru toate.

  — Nu vrei să spui nimic? Urlă el la Malko.

  „Ce face Jorge?” îşi zicea acesta din urmă. Se întreba dacă nu cumva fusese nebun să se încreadă într-o persoană aproape necunoscută.

  Pedro Aguirre îşi dădu seama deodată că dezvăluirile prizonierului puteau fi stinghieritoare pentru orgoliul lui.

  — Voi ieşiţi, le ordonă el carabinierilor.

  Aceştia îi dăduseră drumul lui Malko care alunecă în cadă, numai cu capul ieşit afară, pentru că se proptise cu picioarele de pereţi. Imediat ce uşa se închise, locotenentul Aguirre se aplecă spre el.

  — Cine ţi-a spus că Tania e aici, căcat de comunist ce eşti?

  — Nimeni! Făcu Malko.

  — Mincinosule! Răcni locotenentul. O să te fac să plăteşti pentru toate minciunile.

  Probabil că în acest moment telefonul funcţiona între Washington şi Santiago. Colonelul O'Higgins era deci anunţat că Washington-ul era la curent. Malko conta pe faptul că, în mod oficial, Chile nu-si putea permite să lichideze un agent CIA.

  Dar nu se ştia niciodată…

  Dacă Malko se înşelase, David Wise ar fi fost obligat să se mulţumească cu repatrierea a ceea ce mai rămânea din el în condiţii decente.

  — De ce voiai s-o vezi pe Tania? Întrebă locotenentul Aguirre.

  Malko înghiţi puţin petrol şi tuşi.

  — Asta nu te priveşte.

  Şi adăugă cu un ton dispreţuitor:

  — Locotenente Aguirre, vei fi obligat să mă eliberezi şi să-mi ceri scuze. Reprezint Guvernul Statelor Unite. Vei avea de dat socoteală… Şi s-ar putea ca Oliveira să-ţi poarte pică pentru asta…

  Pedro Aguirre îl contemplă îndelung, clocotind de ură. Apoi încuie uşa şi se aplecă peste cadă.

  — Ştii că îi interoghez pe toţi ticăloşii de felul tău? Că nimeni nu a venit până acum să se plângă? Ştii, spune? Nici tu nu vei veni să te plângi. Nici americanilor, nici altcuiva.

  Fără să-i lase timp să-i răspundă, chilianul apăsă cu palma mâinii drepte capul lui Malko, cu toată puterea, forţându-l să alunece în petrol. Malko se încorda din toate puterile sprijinindu-se de pereţii alunecoşi şi rezistă mai multe secunde. Mâna apăsa fără milă. Pe faţa lui Aguirre apăruse un rictus feroce şi plin de încântare. Ca în ziua în care îi turnase apă pe gât unui student de stânga până când acestuia îi plesniseră intestinele. Însărcinările lui speciale îi confereau o atotputernicie ameninţătoare. Brusc, picioarele lui Malko derapară şi alunecă în cadă. Braţul locotenentului intră în petrol, murdărind uniforma până la cot. Dar nu-i păsa. La douăzeci de centimetri sub petrol simţea capul lui Malko luptând împotriva asfixiei şi asta aproape că îi procura o plăcere sexuală.

  Imaginea Oliveirei îi trecu prin faţa ochilor şi apăsă şi mai tare.

  Malko n-ar fi fost primul suspect decedat în timpul unui interogatoriu. De la clinica rechiziţionată, D. I. N. A. Nu păstrase decât un singur medic. Foarte util la semnarea certificatelor de deces cu motivaţii de tipul: stop cardiac. Bineînţeles, fără să precizeze cauza.

  Corpul lui Malko avu un spasm furios. Înghiţise o gură mare de petrol.

  * * *

  Colonelul O'Higgins tocmai schimba pila electrică de la buiotă când telefonul începu să sune.

  Ridică receptorul cu mâna stângă. Dreapta îl durea din ce în ce mai rău. Lividă, se strânse ca o gheară de animal, cu unghiile albăstrite. Auzind vocea lui Jorge Cortez, îi rugă să aibă răbdare câteva secunde şi îşi puse la loc mănuşa de lână. Apoi apucă iar receptorul.

  Faţa îi încremeni imediat ce auzi vorbele diplomatului. Răspunse monosilabic, fără să se angajeze la nimic, ascultându-l pe dominican până la capăt.

  Apoi, foarte politicos, îi explică că era foarte sigur vorba de o păcăleală, de o glumă proastă… Că se vor întâlni a doua zi la club şi vor râde împreună de această întâmplare. Dar Jorge Cortez nu prea părea dispus să râdă. Când menţiona numele lui David Weis, Federico O'Higgins fu nevoit să facă un efort ca să nu închidă şi să nu-i trimită o echipă D. I. N. A. În lagăre şi., cimitire mai erau încă destule locuri. Se strădui din răsputeri să continue cu o voce mondenă, glumind chiar. Îl asigură că totuşi se va informa, în virtutea raporturilor excelente dintre ei. Dar că, mai mult ca sigur, nimic nu era adevărat în povestea asta. Chilianul puse receptorul în furcă, scoase un mârâit furios, lovi cu piciorul coşul de hârtii şi începu să se plimbe prin birou, strângând buiota japoneză de parcă ar fi vrut s-o rupă. Ticălosul!

  Spumega de furie. Încredinţând mesajul unui diplomat, Malko îl punea la adăpost de represaliile celor din D. I. N. A. Nici colonelul O'Higgins nu putea să ordone arestarea primului consilier al Ambasadei Dominicane, din cauza reputaţiei pe care o avea Chile. Se aşeză din nou. Dădu câteva telefoane şi recapitula situaţia…

  Avea foarte puţin timp la dispoziţie ca să acţioneze. După aceea, procesul ar fi fost ireversibil. Ridică receptorul şi formă un număr cu arătătorul mort.

  Mâna care îl apăsa pe cap îl prinse deodată de păr şi îl trase în sus. Sufocându-se, dar conştient încă, Malko îşi zise că în sfârşit sosea „cavaleria”. Capul îi ieşi afară din petrol, aspiră cu aviditate o gură de aer, auzi vociferări, strigăte, interjecţii furioase. Apoi începu să vomite şi puţin îi mai păsă de restul. Avu impresia că s-a scurs un timp infinit de lung până când nişte mâini l-au ridicat, l-au smuls din cadă şi l-au aruncat jos. Ochii lipiţi de petrol îl împiedicau să vadă cu claritate. Nu distingea decât siluete. Cineva înjură încercând să-l apuce cu mâinile. În cele din urmă îl traseră de picioare într-o încăpere vecină şi îi desfăcură cătuşele.

  Aproape imediat un jet violent de apă îl lovi în faţă. Sufocându-se din nou, Malko tuşi, se zbătu, jetul coborî asupra corpului. Începu să spele petrolul. Apoi l-au frecat viguros cu nişte cârpe, curăţindu-i mai ales ochii şi faţa. În sfârşit putu să vadă. Se găsea pe mozaicul unei încăperi. Doi carabinieri, în cămăşi, cu un aer dezgustat, îl curăţau cu buretele. În fine i se aruncă un şervet umed.

  Făcu un mare efort să se ridice în picioare, se sprijini de zid şi simţi că ameţeşte. Carabinerii se uitau la el rânjind.

  — Ne simţim mai bine după baie, nu?

  Malko preferă să nu răspundă. Dacă scăpase de petrol, asta însemna că planul lui mersese. Îl binecuvântă în gând pe Jorge Cortez. Diplomatul îşi ţinuse promisiunea. Altfel, probabil că acum şi-ar fi dat ultima suflare, cu plămânii plini de petrol. O femeie fără vârstă intră în încăpere şi îi întinse hainele, după ce-l puse să semneze de primire. Legalitatea nu-si pierdea drepturile. Se îmbrăca cum putu… Se uită la ceas. Nouă şi zece. Mersese repede.

  Un civil, cu o faţă impenetrabilă, îl aştepta pe culoarul de la parter. Când îl zări se ridică în picioare.

  — Sefior, am ordin să vă conduc la colonelul O'Higgins.

  Malko ieşi primul din „clinică” şi se opri în prag să adulmece aerul proaspăt. O furgonetă Chevrolet, vopsită în negru şi alb, staţiona în spatele ambulanţei. Datsun-ul dispăruse. Malko urcă în Chevrolet. Civilul se sui lângă el şi trecu la volan. Partea din spate era separată de cabină printr-un grilaj gros. De pereţi atârnau curele. Chevrolet-ul se deplasa cu repeziciune. Maşinile se îndepărtau singure din calea lui. Numai D. I. N. A. Folosea acest tip de vehicul… Parcurseseră Providencia fără să schimbe nici o vorbă, pătrunseră în cartierul Barrio Alto, prin acel labirint de străduţe şi în cele din urmă maşina opri într-o curbă, în faţa unei case joase înconjurată de o grădină.

  — Aici este, sefior, zise civilul.

  Malko coborî. Se grăbea să ajungă în faţa lui John Villavera. Americanul îi deschise uşa cu faţa gravă. Se măsurară din priviri câteva secunde, apoi primul îi zise celuilalt cu o căldură puţin cam forţată:

  — Îmi pare bine că nu te simţi prea rău.

  Malko îl ţintui cu o privire glacială fără să ia în seamă mâna întinsă spre el.

  — Cred că ai să-mi dai anumite explicaţii.

  Americanul clătină din cap şi trăsăturile îi încremeniră brusc. Se trase într-o parte pentru a-l lăsa pe Malko să intre.

  — Colonelul Federico O'Higgins se află aici, îl anunţă el. Malko simţi cum îl cuprinde furia.

  — Sunt încântat să ajung din nou în faţa acestei lepădături, zise el.

  Intră în salon clocotind de furie. Ofiţerul chilian stătea într-un fotoliu, cu mâna dreaptă strânsă pe buiotă. Schiţă un surâs palid şi stânjenit şi zise cu o voce blândă:

  — Vă înţeleg iritarea, prinţe Malko, dar şi dumneata m-ai minţit. Mi-ai promis categoric că nu te vei mai ocupa de cazul Geranios. (Suspină.) N-am o meserie uşoară.

  Malko îl întrerupse necruţător.

  — Aproape toţi cei care au avut aceeaşi meserie ca a dumitale au fost spânzuraţi, colonele.

  Tenul lui Federico O'Higgins deveni şi mai palid ca de obicei.

  — Prinţe Malko, îl întrerupse John Villavera, nu fi prea aspru cu colonelul.

  Malko căută privirea chilianului.

  — Şi aşa, Tania Popescu a evadat?

  Federico O'Higgins lăsă ochii în jos şi zise cu un zâmbet josnic:

  — Prinţe Malko, pentru motive care ţin de securitatea ţării, nimeni nu trebuia să ştie că această persoană mai este încă deţinută la noi. Am primit ordinul scris chiar de la generalul Pinochet.1) A trebuit să-l mint şi pe domnul Villavera, lucru pe care poate să-l confirme. N-am făcut-o cu inima uşoară…

  Scârbit, Malko îndreptă un deget răzbunător spre colonelul chilian.

  — Ai minţit pentru că voiaţi s-o torturaţi în linişte. Până când va vorbi sau va muri. Aşa cum faceţi cu toţi oamenii pe care îi arestaţi…

  — Nu am mai torturat-o, protestă O'Higgins. A fost transportată în acea clinică ca să fie îngrijită în urma exceselor comise asupra ei.

  — Îngrijită cu băi de petrol, făcu cu amărăciune Malko. Încetaţi să mai minţiţi.

  Se întoarse spre John Villavera, care asista mut la această altercaţie.

  — Asta e valabil şi pentru dumneata. Manipulându-mă, ai încercat să-l dai pe Carlos Geranios pe mâna celor de la D. I. N. A. Ca să-l asasineze.

  Americanul se înroşi brusc, începând cu fruntea.

  — Uiţi că lucrăm pentru acelaşi guvern şi că colonelul O'Higgins este un prieten al Statelor Unite.

  — Mă îndoiesc că Congresul se mândreşte cu o astfel de prietenie, lovi Malko. În ultima vreme la Washington s-au schimbat anumite lucruri. Ar trebui să faci o plimbare până acolo…

  Federico O'Higgins se ridică şi îşi puse mâna îngheţată pe braţul lui Malko.

  — Vreau să mă explic, zise el, veţi judeca după aceea. Mai întâi jur că John Villavera nu ştia mai mult decât dumneata. Această persoană, Tania Popescu, aştepta întăriri din Argentina. Un comando de asasini de extremă stângă. Veneau aici să reihstaureze teroarea. Arestarea lor în munţi ar fi fost cu neputinţă. Sunt patru mii de kilometri de frontieră şi nu avem prea multe mijloace la dispoziţie. Singurul nostru indiciu era Tania Popescu.

  Ştiind-o încă în închisoare, stângiştii n-ar fi venit… Supraveghem toate ascunzătorile. Ca să le aflăm locul, am fost obligaţi să o interogăm puţin cam brutal…

  Furia lui Malko slăbea. Oboseala şi dezgustul… Şi apoi, vocea blândă şi persuasivă a colonelului O'Higgins era greu de combătut. Acesta schimbă buiota dintr-o mână în alta şi adăugă:

  — Prinţe Malko, nu luptăm împotriva unor copii de cor. Cunoaşteţi metodele marxiştilor. Ştiţi ce se petrece în Argentina. Această Tania a fost cauza uciderii multor oameni în timpul „regimului Allende”. De multă vreme am fi arestat-o dacă nu ar fi avut protecţii înalte.

  Ochii mari şi proeminenţi păreau avizi să convingă. Dar Malko nu voia să fie convins. Se întoarse spre John Villavera.

  — Cum poţi susţine în mod serios că încercai să-l scoţi pe Carlos Geranios din Chile când întreţii legături atât de bune cu colonelul O'Higgins?

  John Villavera îşi trecu limba peste buzele uscate. Ochii palizi şi proeminenţi ai colonelului chilian se îndreptară asupra americanului.

  — Sper că prinţul Malko vorbeşte la trecut. Ştiţi că acest Geranios este extrem de periculos şi s-a făcut vinovat de delicte grave în această ţară.

  — N-am vrut niciodată să-l sustrag justiţiei voastre, bâigui John Villavera, ci doar să-l încurajez să se constituie prizonier. Şi cred că atunci, făcând apel la generozitatea dumitale…

  Colonelul O'Higgins dădu cu gravitate din cap. Efectiv suntem totdeauna gata să-i iertăm pe cei care se căiesc…

  — S-ar trezi macerându-se în petrol, în aşteptarea gestului dumitale generos, remarcă Malko caustic.

  Chilianul nu-l luă în seamă.

  — Prinţe Malko, mă crezi în privinţa Taniei Popescu? (Se apropie şi mai mult de Malko.) Dacă într-adevăr am fi vrut să ne debarasăm de Carlos Geranios şi dacă domnul Villavera ar fi fost complicele nostru, era uşor să vă urmărim şi după aceea să punem mâna pe el. Mi se pare că i-ai comunicat locul unde se ascunde.

  Malko nu răspunse. Era singurul argument care îl tulbura cu adevărat. Şi la care nu avea nici un răspuns. Se aşeză, epuizat, mirosind încă a petrol.

  — Foarte bine, admise el cu o voce ostenită. Toate astea sunt o ţesătură de chiprocouri. Asta nu înseamnă că D. I. N. A. Nu seamănă tare mult cu un organism pe care l-am cunoscut în tinereţea mea: Gestapoul.

  O'Higgins îşi masă cu grijă buiota. John Villavera îşi freca bărbia grea, stânjenit.

  — Astea sunt nişte vorbe foarte aspre, zise el, care cu siguranţă că nu reflectă exact ceea ce crezi…

  — Vă voi părăsi, anunţă O'Higgins. Sper că această afacere s-a terminat definitiv.

  Apăsase pe cuvântul „definitiv”.

  Malko îl lăsă pe american să-l conducă pe colonelul O'Higgins; între timp îl cuprinsese un acces de tuse provocat de petrol. John Villavera se întoarse cu fruntea barată de o cută adâncă.

  — M-ai pus într-o poziţie foarte dificilă, îi reproşa el lui Malko. O'Higgins e furios rău de tot împotriva mea. Am fost obligat să-i povestesc totul ca să te scot din buclucul în care te vârâseşi.

  Malko nu se putu hotărî dacă să-i tragă un picior în burtă sau să-l scuipe în faţă. Era prea obosit.

  — Am fost torturat de două ori de o organizaţie pe care mi-ai lăudat-o pentru comportarea ei corectă, făcu el cu amărăciune. Toată lumea m-a minţit. Au încercat să mă asasineze!

  — Nu ştiam că Tania Popescu fusese transferată într-un alt centru de tortură, mărturisi Villavera. Ştii, O'Higgins nu-mi spune totul. În privinţa lui Carlos Geranios însă îţi jur că nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l dau pe mâna celor din D. I. N. A.

  Dimpotrivă. Te implor să mă crezi şi să continui încercarea de a-l salva. Eşti singurul care o poate face.

  Malko închise ochji, cuprins de ameţeală. Era prea mult pentru o singură zi. Întreaga povară recădea pe umerii lui. Care era adevărul? Scrută faţa crispată a lui John Villavera care emana sinceritate şi angoasă.

  Într-un fel sau altul, soarta lui Carlos Geranios se afla în mâinile lui.

  Se ridică.

  — Duceţi-mă la hotel, ceru el. Vom mai vorbi mâine.

  * *

  Malko deschise pleoapele. Senzaţia era oribilă: cum închidea ochii se vedea în cada cu petrol. Dormise prost. Prin fereastra rămasă deschisă auzea rumoarea din piaţa Moneda. Se ridică. Luase o hotărâre: îl va anunţa pe fugar, furnizându-i toate elementele, apoi îl va lăsa să-si aleagă singur soarta. Totul era să ajungă la ascunzătoarea lui cu o şansă rezonabilă de a nu fi urmărit. Era riscant, dar nu avea de ales. Se îmbrăcă şi coborî. În mod miraculos, Datsun-ul îşi făcuse apariţia în parcarea pieţei, iar cheia, lăsată la hotel, fusese pusă într-un plic cu numele lui. În timp ce mergea pe lângă gaura de metrou de pe Alameda, un zgomot ca de petardă îl făcu să întoarcă capul: bătrâna ucigaşă pe motocicletă sosea în spatele lui. Se uită cum se apropie. Bătrâna ţinea cât se poate de limpede ghidonul cu ambele mâini şi mergea foarte încet. Era o apariţie incredibilă cu ochelarii ei mari şi cerceii de ţigancă. Dar nu părea să aibă intenţii rele.

  Rămânând totuşi circumspect, Malko o lăsă să ajungă în dreptul lui şi coborî geamul. Ea se aplecă, fără să dea drumul ghidonului, schiţă un zâmbet şi strigă:

  — Hay informaciones para el Señor Carlos? 1)

  — Da, strigă Malko.

  Femeia îi făcu semn să coboare şi Malko îi dădu ascultare, îl aşteptă să ajungă lângă ea fără să oprească motorul.

  — Vamos, señor!

  Malko se uită la şaua dublă, apoi se hotărî să încalece. Bătrâna demară imediat şi o luă la dreapta pe o stradă cu sens interzis. O parcurse trecând foarte aproape pe lângă maşini şi primind cu calm toate înjurăturile şoferilor. Conducea cu îndemânarea unui bărbat. Malko se prinse de mijlocul ei gros. Nimeni nu putea să-i urmărească. Puţin mai departe se întoarseră în cartierul central. Opri în faţa unei case vechi de prin anii treizeci, murdară şi negricioasă, îşi scoase ochelarii şi îşi netezi fusta. Era perfect calmă.

  — Pe aici, domnule.

  O urmă într-un ascensor greoi. Intrară într-un apartament burghez de la etajul nouă. Câteva fete stăteau pe divane şi scaune, fumând şi flecărind. Nu era nevoie să întrebe unde se găsea. O braziliancă enormă veni să-i propună serviciile într-o spaniolă aproximativă. Bătrâna îşi făcu din nou apariţia însoţită de o femeiuşcă mică şi rotofeie cu ochi vioi. Se închiseră toţi trei într-o încăpere goală şi femeia îl întrebă pe Malko:

  — V-au dat drumul?

  — Da, răspunse Malko. Vreau să-l văd pe Carlos. Am noutăţi. Am găsit-o pe Tania.

  Cele două femei rămaseră tăcute. Malko insistă:

  — E în acelaşi loc?

  — Da, zise bătrâna.

  — Anunţă-l, îi ceru Malko.

  Coborî împreună cu bătrâna. Femeia se urcă pe motocicletă şi se îndepărtă, fără măcar să-i propună să-l ducă de unde îl luase. Malko fu nevoit să ia un taxi. Totul durase aproape un sfert de ceas. M. I. R. Era încă bine organizat… Se hotărî să-i facă o vizită Oliveirei.

  Aproape că nu mai sinţea petrolul şi avea nevoie de puţină destindere. Găsi un loc de parcare în faţă la Coppelia şi merse pe jos până la Palta. Fu nevoit să urce la primul etaj ca să dea de Oliveira. Ea îl văzu într-o oglindă şi se întoarse spre el. Malko îşi reţinu o exclamaţie de surpriză. Ochiul stâng şi mai albastru ca de obicei, era subliniat de un semn lat şi vânăt care se întindea până la mijlocul obrazului. Pometul şi maxilarul erau umflate.

  Oliveira îi aruncă o privire în stare să îngheţe un mort.

  — Ce vrei? Nu-mi place să fiu deranjată aici… Malko nu se aştepta deloc la o astfel de primire.

  — În fond, ce ţi-am făcut? Întrebă el cu glas scăzut. Se temu o clipă că chiliana îi va scoate ochii.

  — Ce mi-ai făcut? Mârâi ea. L-ai spus lui Pedro că m-am culcat cu tine! A venit ieri seară şi puţin a lipsit să nu mă omoare.

  Acum era rândul lui Malko să fie cuprins de mânie.

  — Ascultă, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu i-am spus nimic locotenentului. El a fost gata-gata să mă asasineze. Dacă a aflat despre noi, eu nu am nici un amestec, deşi ghicesc eu cum. Dacă ne întâlnim disearăâţi voi explica…

  Ochii Oliveirei se mai îmblânziră.

  — Vino mai târziu să mă iei. Îmi pare bine că nu i-ai spus. Mă întristasem.

  Santiago dispăruse în depărtare de multă vreme. Malko aştepta să fie depăşit de un autobuz mare înainte de a se angaja pe drumeagul de ducea la mina părăsită. Era obosit, împăcarea cu Oliveira fusese aproape la fel de epuizantă ca o baie în petrol. Măcar să-i fi trimis bătrâna mesajul. Altfel oamenii lui Carlos l-ar fi ciuruit fără vorbă multă… Încetini şi intră domol în mină, semnaliza cu farurile şi aşteptă.

  Nu durăhnriult. Un bărbat cu o torţă şi o armă Kalaşnikov se apropie de maşină.

  Carlos Geranios era în spatele lui. Chilianul îi strânse mâna lui Malko. Faţa fugarului era şi mai slăbită iar barba îi năpădise de tot obrajii subţi. Cearcăne mari îi subliniau ochii prea strălucitori.

  — Ştiu ce s-a întâmplat, zise el. Era gata să mori din cauza mea. Dar acum ai aflat adevărul!

  — Am multe noutăţi, îl anunţă Malko.

  Carlos Geranios îl conduse spre interiorul minei. Se aşezară pe lăzile vechi şi Malko începu să-i povestească tot ce aflase.

  — Voi pleca!

  Malko îşi asuma o responsabilitate enormă. Dar chilianul era şi el în aceeaşi situaţie. În cele din urmă, după ce cântăriseră totul, ajunseseră la concluzia că John Villavera spusese adevărul. Că prin urmare Carlos Geranios se putea încrede în el. Malko se ridică.

  — Pe mâine.

  — Pe mâine, zise-Carlos.

  Se uită la Malko cum se îndepărtează, gândindu-se la corpul aruncat în curtea Ambasadei Italiei cu trei săptămâni în urmă. Datsun-ul se pierdu în depărtare de-a lungul colinelor. Zarurile erau aruncate. Oricum, n-ar fi putut să stea la infinit în gaura aceea.

  — Îmi pare bine că neînţelegerile dintre noi s-au risipit, strigă John Villavera pe deasupra mesei.

  Vacarmul era atât de mare la celelalte mese de la El Parron încât erai obligat să strigi ca să poţi comunica. Zilnic era la fel la ora prânzului. Chilieni înstăriţi, negustori sau prieteni ai regimului care se îmbuibau cu nidos^i udate de valuri de vino ţinto de 15 grade… Cel puţin, nimeni nu putea asculta conversaţiile. Malko alesese acel local pentru că era chiar în faţa magazinului unde lucra Oliveira, pe Providencia. Tocmai îl anunţase pe şeful biroului CIA de acceptarea lui Carlos Geranios de a se folosi de ajutorul agenţiei pentru a părăsi Chile. Malko aşteptă să se potolească gălăgioşii de la o masă vecină şi îl privi pe american drept în ochi.

  — John, zise el, eşti sigur că nu va fi nici o fraiereală? Răspunzi cu viaţa ta de Geranios…

  Americanul avu o mimică şocată.

  — Tot ceea ce-ţi cer, făcu el, este ca O'Higgins să nu afle niciodată că l-am minţit până la capăt. Mi-ar face o viaţă infernală… Voi pune toate amănuntele la punct chiar azi. Va trebui mers pe drumul spre Ibacache, pe dreapta, începând de la drumul spre Valparaiso, după care oprirea se va face între kilometrul şapte şi kilometrul opt. Acolo e o porţiune dreaptă unde poate ateriza un avion uşor.

  — Credeam că folosim un teren.

  — M-am informat şi e mult prea frecventat. Poate că e chiar supravegheat de D. I. N. A. Aparatul se va îndrepta direct spre Mendoza, în Argentina. Cu Geranios. Iar dumneata, dacă vrei, mă iei de acasă şi mergem să petrecem week-end-ul la Vifia Del Mar.

  Ochii americanului străluceau de o bucurie anticipată.

  Chemă chelnerul.

  — Voi trimite imediat un telex la Langley ca să anunţ vestea cea bună.

  — Aş vrea şi eu o copie, ceru Malko.

  — Numai că e o telegramă codificată, „ultrasenzitivă”, protestă John Villavera şi nu ştiu dacă eşti autorizat să ai cunoştinţă de ea. Mai întâi trebuie să întreb la Langley.

  — Asta îl va linişti pe Geranios.

  Gândul îi zbură la o altă evacuare în curs, la mii de kilometri de acolo la enormele aparate C5-A evacuându-i de la Saigon pe toţi „trădătorii” hărăziţi plutonului de execuţie de către G. R. P. Şi nord-vietnamezi. De toată bucătăria asta se ocupa CIA. Cubanezi, sud-vietnamezi, sud-americani: începea să se strângă cam multă lume… Dacă se continua în ritmul ăsta, ar fi fost evacuat şi Israelul.

  — De unde iei avionul? Întrebă Malko.

  — Îl închiriez de la aeroclubul Eulegio Sanchez, zise americanul. Nu e prima oară când o fac. Un mic Piper Comanche. Va decola cu un plan de zbor fals.

  — Cine îl va pilota?

  — Un băiat sigur. Un tip de la noi, detaşat într-o. Misiune de asistenţă tehnică la Anaconda. Se pare că a făcut o treabă bună înaintea evenimentelor. În seara asta stabilim ora… Până atunci relaxează-te.

  Note:

  1) Nido – mâncare chiliana din came şi cartofi (N. A)

  — Sper că prietenul nostru O'Higgins pleacă şi el în vacanţă, zise Malko.

  Se despărţiră pe trotuar şi Malko traversă Providencia pentru a ajunge la Oliveira. Se simţea ciudat de calm. Acum acţiunea era pornită. Dar era cu neputinţă ca D. I. N. A. Să fi abandonat orice speranţă de a-l găsi pe Geranios prin intermediul lui. Prin urmare, trebuia să fie mai prudent ca de obicei.

  Oliveira aştepta în faţa magazinului. Faţa i se dezumflase, iar ochelarii negri îi ascundeau ochiul vânăt pe care îl compensa cu o pereche de blugi care ţipau pe ea şi păreau lipiţi pe fesele ei insolent de provocatoare. Îl luă pe Malko de braţ şi îl trase spre Datsun. Se înţeleseseră să ia cafeaua la Los Leones.

  — Mâine voi pleca la Vina, îl anunţă ea.

  — Bună idee, aprobă Malko.

  Merseră până la Leones. Malko avea întâlnire cu Jorge Cortez. Dominicanul îl aştepta singur la o masă. În timp ce Oliveira era plecată să-si mai fardeze puţin ochiul învineţit, Jorge se aplecă spre Malko.

  — Acum mă urmăresc tot timpul…

  Îi arătă cu privirea doi bărbaţi aşezaţi la o altă masă. Costume de culoare deschisă, păr gras, feţe măslinii. Poliţişti. Ţineau sub observaţie masa fără să se ascundă. Malko îşi întoarse privirea de la ei.

  — Ai avut necazuri?

  — Nu chiar, zise dominicanul. Am fost convocat la D. I. N. A., unde un maior mi-â reamintit relaţiile excelente care domnesc între ţările noastre şi obligaţia pe care o aveam de a nu mă amesteca în afacerile interne ale acestei ţări… Am spus că a fost vorba de o intervenţie personală şi totul s-a oprit aici. Dar ştiu că de atunci telefonul meu este pus sub ascultare şi sunt urmărit zi şi noapte. Servitoarea mi-a spus că nişte poliţişti au interogato la piaţă.

  — Îmi pare rău, zise Malko. Dar te asigur că intervenţia dumitale a fost indispensabilă…

  — Nu te scuza, protestă diplomatul, dar fii atent. Ştiu dintr-o sursă sigură că O'Higgins a jurat că nu vei părăsi Chile în viaţă. Un accident se poate întâmpla oricând. Oh, nu te vor împuşca, asta ar face prea multe valuri. Dar poate foarte bine să te calce o maşină…

  Tăcu. Oliveira se întorcea la masă. Conversaţia aborda subiectul zilei. Cea de a şaptesprezecea devalorizare a monedei naţionale de la începutul anului. Asta o încânta pe tânără femeie.

  — Afacerile nu au fost niciodată aşa de bune, zise ea. O sumedenie de lolas cumpără ca nişte nebune…

  Şi în acest timp 30% din copii sufereau de malnutriţie. Iar salariul minim era de 80 de mii de escudos, aproape 20 de dolari S. U. A.

  Malko se uită la cei doi poliţişti. În minte îi stăruie dureros avertismentul lui Jorge Cortez. D. I. N. A. Dispunea de mijloace puternice şi un accident putea fi înscenat cu uşurinţă!

  Oliveira se aplecă la urechea lui şi îl atinse uşor cu limba.

  — Vii diseară?

  — Nu. Îmi adun forţele pentru mâine.

  — Vom face dragoste ca nişte nebuni, îi şopti ea. Am o surpriză pentru tine. Vei vedea.

  Poate un alt guesquet?

  Jorge Cortez se uită la ea zâmbind.

  — Lată tichetul dumneavoastră, zise tânăra funcţionară de la Lan-Chile. Avionul decolează la orele 14. Să fiţi la aeroport cu două ore înainte. Formalităţile durează totdeauna mult. Călătorie plăcută.

  Malko mulţumi şi ieşi din agenţie amestecându-se cu mulţimea de pe Caile Augustinas. Chiar în faţă se găsea un fals Gucci. Obiecte de o urâţenie întristătoare care purtau acest nume celebru. O glumă a lui Allende, perpetuată de noul regim. Malko se gândi cu o fărâmă de nostalgie la week-end-ul cu Oliveria. Era un risc pe care nu şi-l putea permite. Mai ales după avertismentul lui Jorge. Neanunţând-o pe Oliveira, telefonându-i pentru a-i vorbi despre acest week-end, nu făcea decât să nniştească D. I. N. A. În felul acesta vor considera că mai au încă puţin timp la dispoziţie ca să se debaraseze de el. Va trimite câteva rânduri pentru Oliveira. De la New York sau de la Rio. Universul paralel în care trăia parţial nu permitea sentimentalismul. Era nerăbdător să ajungă la castelul lui din Liezen, să simtă mirosul de lemn al bibliotecii, să vadă boscheţii frumos tăiaţi, să fie servit de Krisantem şi mai ales să o regăsească pe vulcanica, cărnoasa, incredibila şi unica Alexandra, care probabil că îşi pierduse răbdarea bănuindu-l de cele mai rele neruşinări. Măcar de n-ar afla vreodată de existenţa guesquel-u Sănătatea lui Malko n-ar fi rezistat… Era nerăbdător să vadă noile ţigle pe care le comandase în Boemia pentru refaoerea acoperişului. Costau practic cât greutatea lor în aur.

  Sau în sânge.

  Regreta că nu găsise nici un loc pe Scandinavian Airlines, dar toate avioanele lor care zburau spre Rio erau pline, chiar şi la clasa întâi. Lan-Chile nu-i inspira decât foarte puţină încredere. Merse până la Ambasada Statelor Unite să vorbească din nou cu John Villavera.

  — P/per-ul va fi aici la orele şapte, îl anunţă americanul. Pilotul are de gând să aterizeze la Mendoza, de cealaltă parte a Anzilor. Cineva de la noi va fi acolo să-l întâmpine pe Carlos cu bani şi un paşaport.

  John Villavera jubila. Maxilarul lui mare părea că a mai câştigat în greutate. II duse pe Malko în faţa unei hărţi prinse de perete şi îi arătă drumul spre Ibacache. Era barat cu două linii roşii.

  — Avionul va ateriza în acest loc, preciza el. Intre bornele şapte şi opt. Mai întâi va face o trecere să se asigure că sunteţi acolo, l-am spus cum arată tipul şi ce culoare are maşina dumitale. Pentru a evita o eroare improbabilă, vei face un cerc cu vopsea neagră pe acoperiş în ultimul moment;

  — Şi D. I. N. A.? Întrebă Malko.

  — E week-end, explică Villavera. Majoritatea serviciilor moţăie. O'Higgins pleacă în sud. Dar fii totuşi atent să nu te urmărească.

  Villavera dădu ocol biroului şi îi strânse mâna îndelung, cu ochii strălucitori în dosul ochelarilor.

  — Voi trimite un raport extrem de favorabil la Washington, zise el.

  *

  * *

  Sprijinit cu coatele de fereastră, Malko se uita jos la piaţa pustie. În parcare nu mai rămăseseră decât câteva maşini, printre care şi a lui. Era ora unu fără zece. Peste zece minute circulaţia în Santiago era interzisă. Rarii trecători se grăbeau spre casele lor. Peste tot se închisese de multă vreme. Bagajele lui erau gata. În mod oficial pleca foarte devreme la Vina Del Mar.

  În week-end.

  Se culcă, încercă să doarmă, numără orele şi jumătăţile de oră anunţate de biserica din apropiere.

  Se trezi tresărind şi se uită la ceas: era patru şi jumătate. Până la urmă adormise. Fu gata în zece minute; nu luă cu el decât o husă de haine. Holul era pustiu. Un funcţionar mătura şi altul moţăia la recepţie. Malko ieşi în piaţa Moneda. Încă nu se luminase. Urcă în maşină, singura rămasă în parcare şi plecă pe Alameda.

  Abia încetase interdicţia de circulaţie. Zări o maşină de poliţie care nu-i dădu atenţie; zece minute mai târziu gonea pe drumul spre Valparaíso. Deodată, la ieşirea din oraş, un carabinier ieşi dintr-un adăpost şi îi făcu semn să oprească.

  — Señor, viteza e limitată la 45 pe acest tronson. N-aţi văzut panourile indicatoare?

  Malko îngână o sumedenie de scuze jşi plecă mai departe. Pistolul extraplat era ascuns sub husă. În spatele lui răsărea soarele, dar perdele mari de ceaţă mai ascundeau încă vaste zone din peisaj. Nu se zărea nici măcar aeroportul, pe dreapta drumului. Un autobuz trecu pe lângă el, din sens invers, venind de la Valparaíso. Altfel, drumul era total pustiu. Ca şi cerul. Zadarnic se uitase în oglinda retrovizoare, nu zărise nimic apărându-i în spate. Plecând la acea oră, era sigur că nu va fi urmărit. Condiţie sine qua non pentru reuşita operaţiunii.

  În afară de pericolul la care se expunea, era nerăbdător să afle dacă hotărârea lui fusese justă, dacă intuiţia îl înşelase sau nu. Absorbit de gânduri, trecu de bifurcaţia care ducea la mina părăsită şi fu nevoit să se întoarcă. Acum se făcuse ziuă de-a binelea şi deşertul era mov.

  Avea un avans de o oră. Frână brusc: drumul era barat de o şaretă cu cal. Pe când se pregătea s-o ocolească, nişte oameni înarmaţi ieşiră din boscheţii de pe marginea drumului. Malko recunoscu trăsăturile slabe ale lui Geranios. Rebelul îi adresă un salut vesel şi se apropie de maşină.

  — Buenos diasl Nu ne temem de dumneata, dar nu se ştie niciodată! S-ar fi putut să fii capturat ieri seară şi să fi fost forţat să spui unde se află ascunzătoarea. Aşa că ne-am mişcat din loc…

  Malko se uită în jurul lui. Erau vreo doisprezece oameni, toţi foarte tineri, echipaţi cu arme de tot felul, îmbrăcaţi în civil şi neraşi. În plus, Isabella-Margarita avea cizme şi blugi. Şi ea era înarmată cu un pistol-mitralieră Beretta. Deodată Malko fu cuprins de nelinişte:

  *

  Teroare la Santiago

  — Nu pot lua pe toată lumea! Carlos Geranios îl linişti imediat.

  — Ceilalţi nu pleacă. Mai este încă treabă de făcut aici. Să-i regrupeze pe camarazi, să refacă celulele, să prelucreze masele. Până la urmă regimul se va nărui, iar noi îi vom da o mână de ajutor…

  — Să mergem, zise Malko. Eşti gata?

  — Sunt gata, răspunse Geranios.

  Întinse arma unui bărbos şi înainta spre Isabella-Margarita. Şi ea lăsase arma jos. Se îmbrăţişară îndelung, fără o vorbă, apoi se sărutară cu furie.

  Se despărţiră şi Carlos Geranios se lăsă să cadă pe bancheta maşinii. Ridică pumnul.

  — VivaEIMir!

  — Viva!

  Strigătul jeşise din toate piepturile. Malko îşi zise că viaţa era ciudată. În timp ce maşina se îndepărta, Carlos se întoarse de mai multe ori. Isabella-Margarita stătea în mijlocul drumului şi îi făcea cu mâna.

  — Nu ştiu când o voi revedea, zise chilianul.

  Merseră în tăcere. Carlos Geranios îl îndruma pe Malko pe întortocheatele piste ale deşertului, pentru a evita reîntoarcerea pe drumul mare spre Valparaiso. Nu se vedea nici ţipenie de om.

  — Ţi-ai riscat viaţa şi ai suferit din cauza mea, remarcă deodată chilianul. N-aş fi crezut aşa ceva cu putinţă din partea unui agent CIA.

  — Nu sunt un agent obişnuit, zise Malko. În plus, mi se pare că ai lucrat şi dumneata pentru CIA.

  Carlos Geranios afişă un surâs disperat.

  — Este adevărat. Dar am comis o greşeală teribilă, teribilă, repetă el cu glas scăzut. Voiam să-l forţez pe Allende să accepte revendicările muncitorilor. Dar ei aveau nevoie de hrană. Aşa că am acceptat banii de unde veneau; nu credeam că Allende era atât de fragil. Nu mi-o voi ierta toată viaţa. Comuniştii ne acuză că ne-am lăsat cumpăraţi. E fals. Ne-am înşelat. Totdeauna am urât imperialismul Nordului.

  Se făcu din nou tăcere. Malko se simţi deodată obosit. Vedea drumul dublu în faţa lui.

  — Ăsta e drumul spre Ibacache, zise Carlos Geranios. La-o la dreapta.

  Malko intră pe un mic drum asfaltat care ducea spre sud, şerpuind prin deşert. Încetini, depăşi borna şapte. Ajunseseră la locul întâlnirii. Malko trase pe margine şi opri motorul.

  Tăcerea era impresionantă. O pasăre trecu în zbor în înaltul cerului. Un vultur. Cei doi bărbaţi coborâră. Era ora şase şi jumătate. Malko căscă, scoase pistolul din husă şi îl încarcă. Carlos avea la centruă un pistol-automat de calibrul 45. Chilianul se sprijini de maşină epuizat.

  — De când am fugit de la Ambasada Italiei, mărturisi el, n-am mai petrecut o singură noapte adevărată… Nu ştii ce înseamnă să nu poţi niciodată să te. Odihneşti total. Să fii gata mereu să sari la arme. Când voi ajunge la Mendoza, voi dormi o săptămână întreagă.

  Malko scoase cutia cu vopsea, o pensulă şi începu să traseze cercul negru pe acoperişul maşinii, după ce îi explică lui Geranios despre ce era vorba. Apoi examina drumul cu nelinişte. Era plin de găuri mari. Niciodată avionul n-ar fi putut să aterizeze. Se întoarse la Carlos Geranios, încercând să-si ascundă îngrijorarea. Chilianul stătea jos, sprijinit de maşină.

  — Ce este? Îl întrebă el văzându-i aerul preocupat.

  Malko îl înştiinţa despre starea drumului. Rebelul se duse să vadă şi reveni schimbat la faţă.

  — Nu va putea să aterizeze, zise el posomorât. Dacă totuşi reuşeşte, riscă să capoteze la decolare.

  Rămaseră tăcuţi. Era şapte fără cinci. Prea târziu ca să mai poată face ceva. Malko îşi luă inima în dinţi.

  — Dacă… Nu poţi pleca, ai prevăzut ceva?

  Carlos Geranios clătină uşor din cap, cu ochii plini de deznădejde.

  — Nu, făcu el. Nu ar fi prea multe probleme din punct de vedere material. Moral însă, nu ştiu dacă voi rezista. Trebuie să pun toate astea la loc sigur…

  Îi arătă o geantă din piele închisă cu un lacăt. Un zâmbet palid îi scoase la iveală dinţii albi.

  — Pentru conţinutul acestei genţi au vrut să mă omoare, zise el.

  — Ce ai înăuntru? Întrebă Malko.

  Carlos Geranios ezită înainte de a răspunde.

  — Dovezile că Federico O'Higgins este un agent al CIA, unul din ei, de ani de zile. Şi apoi nişte lucruri care îi interesează mult pe americani. Documente despre proiectul „Camelot”. Un raport despre reuniunea „Comitetului celor 40” care a avut loc la Washington la 27 iunie 1970. Subiectul discuţiilor a fost Chile. Erau de faţă Henry Kissinger, directorul CIA, secretarul Departamentului Apărării şi alţii…

  — Dar ce mai e şi proiectul „Camelot”? Întrebă Malko. Geranios zâmbi.

  — Ar trebui să ştii. O creaţie a „Diviziei clandestine” a CIA. Clasată drept High-risk covert operation. În vederea destabilizării regimului Allende… Totul se află aici.

  Bătu cu mâna peste geantă.

  Malko îşi simţi stomacul preschimbându-se în plumb. Îi era frică să înţeleagă. Dar totul îşi găsea locul cu atâta claritate încât nu putea ignora dezvăluirile lui Geranios…

  — Carlos, zise el, de ce nu mi-ai spus despre toate astea zilele trecute?

  Chilianul scutură din cap.

  — Nu puteam s-o fac. Nu aveam destulă încredere în dumneata.

  — Şi John Villavera ştie că ai aceste documente?

  — Probabil că da. Cei din vechea echipă erau la curent. Au încercat să le recupereze prin negocieri.

  — Cine ţi Ie-a procurat?

  Carlos Geranios avu un zâmbet ostenit.

  — Tania.

  Cercul se închisese. Tania, agent sovietic, intenţionase să compromită regimul lui Pinochet şi CIA. Malko se uită la cerul gol. Simţi cum îl cuprinde o angoasă inexorabilă. Revăzu faţa prea cuminte a lui John Villavera, persoana care reprezenta CIA la Santiago…

  — Trebuie să plecăm de aici, zise el cu o voce albă. Cât mai repede posibil. Să ne întoarcem în mina părăsită. Vom avea timp să reflectăm.

  Carlos Geranios îl privi cu uimire.

  — Dar de ce? Mi-ai spus că…

  — Nu ştiam că deţii aceste documente compromiţătoare pentru CIA. Asta schimbă totul. S-o ştergem de aici.

  Carlos Geranios nu-l mai asculta. Privea cerul spre est. Deodată întinse braţul cu faţa luminată de bucurie.

  — Priveşte!

  Malko se uită în direcţia indicată. Un avion se apropia de drum, zburând destul de jos. Un mic aparat cu un singur motor. Greutatea care apăsa stomacul lui Malko se volatiliza într-o fracţiune de secundă. John Villavera nu-l minţise! Ceea ce-si imaginase adineauri nu era decât un coşmar teribil.

  Micul aparat se apropia, zburând la câteva sute de metri, paralel cu drumul. Malko îşi zise că cercul negru de pe acoperiş era inutil. Nu exista nici o fiinţă omenească pe di-stanţă de o milă de jur-împrejur. Cu un zumzăit vesel, Piper-uvopsit în galben trecu pe deasupra capetelor lor. Amândoi îi făcură semne fără să reuşească să-l vadă pe pilot.

  — Se va întoarce! Strigă Geranios. Peste cinci minute vom fi plecaţi.

  Malko se gândi la starea îngrozitoare a drumului şi se întrebă cum l-ar putea preveni pe pilot de pericol. Urmări cu privirea avionul. Acesta continua să zboare drept, fără să lase impresia că intenţiona să se întoarcă la ei. Malko îşi spuse la început că era victima unei iluzii optice. Că virase deja, că se întorcea. Dar micul punct se micşora, se micşora… Zgomotul motorului la fel… Căută privirea lui Carlos Geranios. Chilianul se transformase parcă în statuie.

  Avionul dispăru în ceaţa care încă mai acoperea contraforţii colinelor. Pustiul redevenea tăcut. Câţiva vulturi sau condori zburau în cerc foarte sus pe cer. Malko se repezi la maşină.

  — Repede!

  Chilianul privea încă spre locul unde dispăruse avionul. Cu lacrimi în ochi. Huruitul motorului îl făcu să tresară.

  — Ce faci? Strigă el.' Se va întoarce.

  — Nu, strigă Malko, vino!

  Carlos se apropie şi se aşeză cu regret lângă Malko. Acesta demară. Încercă să întoarcă cu atâta brutalitate încât motorul se opri. În scurta clipă de tăcere, înainte de a demara din nou, percepu un zgomot care îi îngheţă sângele în vine. Părăsi volanul şi se repezi afară din maşină.

  — Atenţie, Carlos!

  Carlos Geranios nu mai înţelegea. Strânse la piept geanta de piele şi coborî iar din maşină. Malko întinse braţul spre orizont către nord-est. Ochiul lui exersat distingea un punct care se apropia cu toată viteza, zburând foarte jos. Zgomotul lui îl alarmase… Un Jet1) de luptă.

  Malko se uită în jurul lui. Şanţurile de pe marginea drumului nu erau prea adânci iar deşertul se întindea neted ca în palmă… Deodată, la o depărtare de vreo sută de metri, zări o falie mare de origine vulcanică, ceea ce chilienii numeau quebradas. Malko o luă la fugă, trăgându-l după el pe Carlos Geranios. Plonjară în acelaşi timp pe pământul pietros, în mijlocul cactuşilor, în timp ce urletul Jet-ului devenea asurzitor.

  Şi un alt zgomot se suprapuse primului, cel al unui tun rapid. Urmară o serie de explozii şi apoi una mai mare. Zgomotul Jet-ului se îndepărtă. Malko se caţără pe marginea faliei şi se uită afară. Rămăşiţele Datsun-ului ardeau; portierele fuseseră proiectate la o distanţă de mai mulţi metri. Avionul nu mai era decât un punct mic în direcţia munţilor.

  — Dacă a văzut că nu eram în maşină, zise Malko, se va întoarce să ne termine până când nu va mai rămâne nimic din noi…

  Strângând servieta la piept, Geranios se uita fix la cer. Cu o încetineală exasperantă, avionul – un Mirage chilian – urca pe cer, realizând un arabesc plin de graţie, strălucind în răsăritul soarelui. Apoi alunecă pe o aripă, revenind spre ei. Cu coloana de fum negru urcând din deşert, pilotul ar fi trebuit să fie orb ca să rateze ţinta. Malko se gândi cu o furie de nedescris la cercul de vopsea neagră făcut după sfatul lui John Villavera… Oferise pur şi simplu băţul cu care să fie bătut.

  Se aruncară din nou în falie, fără să ia în seamă cactuşii care le zgâriau pielea. Îşi ţinură respiraţia, cu muşchii încordaţi… Tirul rapid se repetă, urmat de exploziile proiectilelor. Dar niciunul în apropierea lor. Se ridicară în picioare. Avionul Mirage urca drept spre cer. Pilotul nu făcuse decât să tragă o rafală de siguranţă în rămăşiţele care ardeau pe drum. Malko şi Geranios rămaseră nemişcaţi în timp ce aparatul zbura în cerc probabil ca să se asigure că nimic nu mai trăia în maşina incendiată. Inima lui Malko bătea cu putere.

  După câteva minute, care pentru cei doi durară adevărate ore, Mirage-uluă direcţia nord-est, de acolo de unde venise. Cei doi bărbaţi ţâşniră afară din falie, smulgându-si acele cactuşilor intrate în piele şi haine, palizi la faţă. Mâinile lui Carlos tremurau. Malko era dominat de o furie oarbă şi totodată de o groază retrospectivă.

  — Vor veni după cadavre, zise el.

  Cu gâtul uscat, cu plămânii parcă în flăcări, cu picioarele ca de plumb, Malko alerga spre vest, cu ochii ţintă la linia colinelor care păreau că se îndepărtează pe măsură ce se apropiau de ele.

  Note:

  ^ JET-avion cu reacţie (n.t.)

  Carlos Geranios alerga alături de el, cu gura deschisă ca să aspire cât mai mult aer, trăgând după el servieta grea din piele. Departe în urma lor, focul mistuise aproape complet maşina. Mirage-ul dispăruse de parcă n-ar fi existat niciodată. Se îndepărtau de drumul Santiago-Valparaiso, căci pe acolo urma să vină D. I. N. A. După cadavre. Cel puţin aşa credeau… Malko avea impresia că plămânii lui vor face explozie. Nu avea decât un singur gând. Să pună mâna pe John Villavera. Dar americanul se afla la Santiago. Într-o altă lume… Epuizat, Malko se opri din alergat. Carlos Geranios îl trase de mână.

  — Repede, compañero, repede, dacă vin acum ne omoară. Dacă ar fi existat martori, atunci ar fi fost mai dificil să-i suprime.

  — Du-te, Carlos, zise Malko. Nu mai pot.

  Îi venea chiar să arunce pistolul extraplat, aşa de insuportabilă i se părea greutatea lui. Geranios scutură din cap.

  — Vamos! Vamos!

  Deodată, o explozie ca de petardă, îi făcu să întoarcă capetele. Se apropia o maşină, vestigiu dintr-o altă epocă: un Ford T, vechi de cincizeci de ani, înaintând pe mijlocul drumului cu treizeci de kilometri la oră. Claxona slab şi, văzând că cei doi bărbaţi rămăseseră în mijlocul drumului, se opri cu un scârţâit tânguitor de frână. Înăuntru nu era decât un ţăran bătrân care le adresă un zâmbet larg şi o frază lungă, într-un limbaj de neînţeles pentru Malko. Dialect chilian.

  Carlos vorbi cu bătrânul. Apoi chilianul traduse pentru Malko.

  — A văzut rămăşiţele maşinii. Crede că am avut un accident, l-am cerut să ne ducă la Santiago. Mergea la Ibacache. Vine de la Los Rotos.

  Negocierile durară câteva minute, impulsionate considerabil de un teanc de escudos. În sfârşit, cei doi urcară în maşină. Carlos se aşeză lângă şofer. Fordul fu gata să nu mai pornească. După douăzeci de minute traversau Ibacache şi se îndreptau spre Santiago.

  Malko îşi rumega furia. Acum nu mai putea interveni decât ambasadorul SUA. Ţăranul le întinse o pungă de hârtie cu empenadas, un soi de foi din aluat local pe care se grăbiră să le consume cu multă poftă.

  După aceea, Malko moţăi, clătinat de hurducături şi se trezi la claxonările furioase ale unui autobuz care îi depăşi aproape aruncându-i în şanţ. Intrară în Santiago pe la sud. Malko sita că în timpul zilei nu risca prea mult. D. I. N. A. Era prea prudentă. Şi, deocamdată, în mod oficial era mort…

  Asta îi oferea un oarecare răgaz.

  Fordul pătrunse pe Alameda, în spatele palatului Moneda. Ţăranul opri, devorând cu privirea vechea clădire.

  — E prima oară când vin aici, zise el extaziat, e frumos! Carlos şi Malko săriră din Ford, îi strânseră mâna şi se îndepărtară. Intrară într-un bar, Harţi, unde pentru 350 escudos o chelneriţă în mini le aduse amândurora câte o „cafea-cafea”. Băură amândoi câte două, una după alta.

  — Să mergem la ambasadorul Statelor Unite, sugeră Malko. Carlos Geranios dădu negativ din cap.

  — Nu. Nu mai am încredere în americani. Mă voi ascunde în Santiago şi îmi voi organiza plecarea altfel.

  Îi întinse mâna.

  — Adios.

  Malko îi strânse mâna. Nu-i venea să creadă că misiunea lui se terminase.

  — Cum voi putea să iau legtura cu tine? Întrebă el. Carlos Geranios ezită.

  — Prin patroana bordelului de pe Caile Miraflores, Anna, răspunse el. Ea va şti întotdeauna unde sunt.

  Luă geanta de piele şi ieşi de la Haiti, dispărând în mulţime. Malko îl imită foarte repede. Nu avea decât un singur gând: să-i spună lui John Villavera ce credea despre el. Era sâmbătă. La Langley nu era nimeni. Luând avionul chiar în acea zi, ar fi ajuns ia Washington duminică dimineaţă. Era nerăbdător să ajungă în biroul lui Michael Burrough, cel care patrona „Western Hemisphere”, la Clandestine Division. Ca să-i „aranjeze” soarta reprezentantului CIA la Santiago.

  Zgomotul unei fanfare militare îl făcu să întoarcă capul. Un convoi lung înainta pe Avenida Presidente Bunez. Soldaţii mergeau cu un pas lent şi rigid, de paradă în spatele unui sicriu purtat pe un afet de tun acoperit cu drapelul chilian. Din rândurile lor se auzea un cântec, sfâşietor şi insolit. Malko avu impresia că visează. Soldaţii cântau „Lili Mariane”.

  Se apropie de un trecător şi îl întrebă ce se petrece. Acesta îi răspunse cu indiferenţă:

  — Îl îngroapă pe amiralul Bonilla. Cel care s-a prăbuşit cu elicopterul.

  Soldaţii trecură prin faţa lui cu pas de gâscă, tropăind pe şosea, cu privirea fixă, cântând în gura mare vechiul cântec al Wehrmacht-ului. Rarii spectatori îşi întorceau privirile sau dispăreau pe străzile din apropiere. Vreo douăzeci de ofiţeri mergeau solemn în capătul coloanei, împopoţonaţi ca nişte brazi de Crăciun. Malko îl căută cu privirea pe colonelul O'Higgins, dar nu-l zări.

  Porni spre Sheraton, în timp ce ropotul cizmelor descreştea în spatele lui. Avea câteva lucruri urgente de făcut.

  * * *

  Malko tocmai vroia să închidă după ce lăsase telefonul să sune de vreo zece ori. Dar cineva ridicase în sfârşit receptorul.

  — Hellol făcu vocea lui John Villavera.

  Malko încercă să facă abstracţie de furia lui preţ de câteva secunde. Să se bucure de această clipă. Apoi anunţă cu o voce sarcastică:

  — O surpriză, John, o surpriză neplăcută.

  Nu auzi deGât pârâiturile zgomotului de fond. Cu siguranţă că John Villavera îi recunoscuse vocea. Trebuia să-si revină. Şi-l închipuia strângând receptorul în mână; căutând o explicaţie… Înnebunit, furios. Întrebându-se ce nu mersese.

  — John, făcu Malko, apăsând pe fiecare cuvânt, bănuiam că eşti o lepădătură. Dar în halul ăsta eşti demn de admirat. Aşa că fă-ţi comisioanele singur. Chilienii nu sunt conştiincioşi… Sunt viu. Şi Carlos la fel. Badnews^, nu-i aşa?

  Americanului îi reveni în sfârşit glasul. Fiecare cuvânt părea că iese cu greutate.

  — Eram sub duş, ce se întâmplă? De ce nu eşti în drum spre Argentina?

  — John, făcu Malko, dacă n-ar fi depins decât de tine, acum aş fi fost în drum spre iad… Numai că eu mă duc la Washington, unde voi explica cum tu, reprezentantul CIA la Santiago, ai organizat asasinarea mea şi a lui Carlos Geranios. Voi afla cine a dat ordinul! Am câţiva prieteni acolo…

  Vocea lui John Villavera deveni ascuţită.

  — Nu înţeleg nimic din ce spui! Unde e Geranios? Ce s-a întâmplat? De ce mă acuzi?

  — Ai fost de un cinism nemaipoment când m-ai sfătuit să fac un cerc negru pe acoperişul maşinii, continuă Malko sufocân-du-se de furie. Cam cum i-ai cere unui iepure să-si deseneze o ţintă pe piept. Să ştii că apreciez asta, John. Totdeauna se spune că funcţionarii n-au umor. E o greşeală. Ţu ai foarte mult, John! Îţi spun adio. Dar vei mai auzi de mine. Înainte de a părăsi această frumoasă ţară, mă voi duce să-i spun şi ambasadorului ce cred despre tine.

  — Aşteaptă, protestă Villavera, trebuie să mergem împreună în week-end la Vina Del Mar…

  — John, făcu Malko, eşti mai abject decât îmi închipuiam. Malko închise telefonul puţin uşurat. Pornirea de a-i telefona lui Villavera fusese mai tare decât el. Acum voia să facă o baie. La Santiago era neputincios, nu putea lupta împotriva unui guvern legal. La Washington, un anumit număr de înalţi funcţionari îl apreciau şi îl respectau. Povestea asta avea să-i intereseze tare mult. Mai ales în momentul în care CIA era pe banca acuzaţilor. „Agenţia”, încercând să suprime un martor al infamiei ei, oferea un cadou bine venit pentru numeroşii săi detractori. Jack Anderson va profita de pe urma acestei situaţii. William Cobby, actualul director al CIA, risca să cadă. Poate chair şi Kissinger… La ieşirea din baie auzi

  1) Veşti proaste (n.t.) telefonul. Era o voce de femeie.

  — Señor Linge? De la Lan-Chile. Îmi pare rău. Zborul nostru a trebuit să fie anulat. Dacă vreţi, vă reţinem un loc pentru marţi. Până atunci nu mai avem nici un loc…

  Malko înjură printre dinţi.

  — Şi alt zbor nu mai este?

  — Nu ştiu, îi răspunse tânăra, nu sunt autoizată să fac rezervări pentru alte companii. Vă menţin rezervarea…

  — Nu, zise Malko.

  Închise şi se repezi la cartea de telefon. După treizeci de minute fu nevoit să renunţe. Nici o companie nu mai avea un loc pentru aparatele care părăseau Santiago. Trei avioane plecau sâmbătă şi toate erau pline. Nu exista nici măcar o listă de aşteptare… Mai mult decât suspect. Sună la Lan-Chile. Îi răspunse altcineva. Întrebă dacă erau locuri pentru avionul spre Rio şi dacă va pleca la timp.

  După cinci minute avu răspunsul. Da, erau locuri. Da, avionul pleca la orele patrusprezece şi treizeci de minute.

  — Numele dumneavoastră, vă rog, ceru funcţionara. Malko i-l spuse. Aşteptă. Mai multe minute. Apoi interlocutoarea i se adresă din nou.

  — Señor, îl anunţă ea cu o voce stingherită, m-am înşelat, acest zbor a fost anulat. Nu am fost anunţaţi. Marţi dacă…

  Malko închisese. D. I. N. A. Şi John Villavera reacţionaseră repede. Luaseră hotărârea să-l asasineze până marţi.

  Ceea ce însemna că Washington-ul nu era probabil la curent. Nu era pentru prima dată când un reprezentant local se arăta zelos.

  Îi mai rămăsese ambasadorul Statelor Unite. El nu era cumpărat de D. I. N. A. Şi cu siguranţă că Departamentul de Stat nu se grăbea să acopere o crimă comisă de CSA. Singura soluţie era să se refugieze la el. Luă din nou telefonul.

  Douăzeci de minute mai târziu, după ce sunase de zece ori, află că ambasadorul era plecat în week-end la pescuit de rechini.

  — Dă-mi atunci un număr de la Washington, ceru Malko centralistei de la hotel. Trebuie să mai aştept mult?

  — Vi-l dau imediat…

  Dădu numărul direct al lui David Wise… Oriunde ar fi fost, şeful Serviciului Planuri putea fi găsit fie că era zi, fie că era noapte. De la primul apel, Malko se repezi la telefon.

  — Señor, numărul nu răspunde, anunţă centralista.

  Era mai mult decât improbabil. Malko avu deodată o inspiraţie.

  — Sunaţi la acest număr, ceru el.

  Fata notă al doilea număr de la Washington. Malko aşteptă. Apoi tânăra îl anunţă, cu aceeaşi părere de rău, că nici acest număr nu răspundea. Malko mulţumi şi închise. Fără iluzii.

  Al doilea număr era cel al Casei Albe.

  Cursa se închisese. Nu putea pleca cu avionul, nu putea comunica. Malko trebuia să rămână în Chile. Şi mai ales să nu poată spune ce se întâmpla. Rămânea o soluţie: Carlos Geranios. Malko zâmbi amar de această răsturnare de situaţie. Omul, pe care venise să-l salveze, s-ar fi putut să-i dea acum lui o mână de ajutor…

  Deodată auzi în uşă lovituri violente. Sări după pistol şi aşteptă. Loviturile încetară şi se auzi soneria de la intrare. Se uită la fereastră. Pe acolo nu avea cum să fugă. Era la etajul treisprezece. Se apropie de uşă şi rămase lipit de zid, amintindu-si de felul în care pătrunsese D. I. N. A. La Geranios.

  — Cine este?

  — Deschide repede!

  Oliveira ţâşni în încăpere gâfâind. Albastrul de cobalt al ochilor ei străluceau de o lumină neobişnuită. Pe umăr purta agăţată aceeaşi traistă.

  — Am încercat să-ţi telefonez de o sută de ori, zise ea. Tot timpul suna ocupat…

  — Dar abia la^prínz trebuia să vin la tine…

  Tânăra chiliana îl privi drept în faţă. În ochii ei se oglindea spaima.

  — Adineauri mi-a telefonat Pedro. M-a întrebat dacă eşti la mine. L-am răspuns că nu. Mi-a spus să nu încerc să te văd, că asta ar putea să fie foarie periculos pentru mine… Mi-e frică.

  Malko se simţi din nou cuprins de angoasă. Situaţia evolua. Chiar şi hotelul devenea periculos.

  — Pedro are dreptate, zise Malko. D. I. N. A. A hotărât să mă lichideze. Nu pot să părăsesc Santiago. Trebuie să mă ascund până luni când se va întoarce ambasadorul american din week-end.

  — Îi voi cere tatălui meu…

  — Vreau să rămân cu tine. Nu vor îndrăzni să-mi facă nimic…

  — Asta nu e sigur, zise Malko.

  — Cu atât mai rău. Rămân.

  Şi se repezi în braţele lui. Îl sărută cu dragoste, violent cu tot corpul lipit de el.

  — Unde mergem? Şopti ea.

  — Ai o maşină?

  — Nu.

  — Voi lua un taxi.

  Nu-si luă cu el decât valijoara-diplomat, lăsând pe loc restul bagajelor. Liftierul nu le acordă nici o atenţie.

  Ieşiră din hotel. Soarele strălucea orbitor. În faţa Sheraton-ului, cu spatele la parcare, se alinia un şir de maşini de închiriat, cu şofer. Semaforul de la colţul străzilor Teations şi Augustinas arăta culoarea roşie. Malko înainta spre mijlocul străzii cu sens unic, spre maşini. Parcursese zece metri când strigătul Oliveirei, rămasă pe trotuar în faţa Sheraton-ului, îl făcu să întoarcă capul.

  Trecând pe roşu, o maşină „404” break se năpustea peste el.

  Văzu doi bărbaţi în faţă, bara de protecţie fără placă de înmatriculare, apoi făcu un salt disperat spre una din marile limuzine albastre. Maşina „404” îl atinse uşor, derapa, se redresa şi dispăru spre Alameda. Un şofer dădu fuga să-l ajute pe Malko să se ridice, potopindu-i cu blesteme pe şoferii imprudenţi. Oliveira traversă ca o nebună.

  — Ei sunt! Strigă ea. Nu aveau număr! Malko se scutură de praf.

  Ar fi putut să fie cel mai lung week-end din viaţa lui.

  Limuzina albastră se deplasa pe aleea Vitacura cu o viteză de melc. La preţul la care se vindea benzina, şoferul nu voia să facă nebunii. Oliveira, cu capul lăsat pe umărul lui Malko, plângea încet. Pudic, şoferul se făcea că nu vede nimic. Crezând că e vorba de o ceartă între îndrăgostiţi. Malko mai vedea şi acum maşina aceea venind peste el. A doua tentativă în aceeaşi zi. Şi nu avea să fie ultima.

  — Unde mergem? Întrebă cu glas scăzut Oliveira.

  — La John Villavera, zise Malko.

  Şoferul se întoarse să-i întrebe dacă nu doreau să se reculeagă la picioarele enormei statui reprezentând Imaculata Concepţie, care domina Cetro San Cristóbal, chiar în dreapta lor. Malko refuză politicos. John Villavera va mai avea o surpriză neplăcută. Dădu şoferului adresa de pe Caile Laperouse.

  — Am o socoteală cu acest domn, îi zise el Oliveirei. Apoi vom aştepta la el întoarcerea ambasadorului.

  Ea îl privi înspăimântată.

  — Îl vei… Ucide?

  — Nu e total exclus, răspunse cu răceală Malko.

  Merseră în tăcere până la Barrio Alto. Malko se simţea rece ca un aisberg. Totdeauna avusese oroare de violenţă gratuită. Dar John Villavera nu merita nici cea mai mică milă. Ceea ce pusese el la cale era josnic… Avea pur şi simplu poftă să-l suprime. Apăru curba de pe Caile Laperouse unde se găsea casa americanului. Malko simţi cum i se strânge stomacul. Chiar în faţă era oprită o furgoneta mare, de culoare albă, aparţinând bine cunoscutei D. I. N. A.

  — Mergi mai departe, îi spuse el şoferului.

  Acesta, pe trei sferturi adormit, nu auzi şi opri chiar lângă furgoneta, apoi întoarse capul spre Malko zâmbind.

  — Să vă aştept, señor?

  Geamurile din spate se găseau chiar în dreptul cabinei furgonetei. Malko zări o şapcă şi o faţă măslinie cu nişte ochi cercetători. Aproape imediat auzi deschizându-se cealaltă portieră a furgonetei. Văzu o siluetă în uniformă dând ocol furgonetei pentru a vedea cine era în interiorul limuzinei. Mai mult ca sigur că semnalmentele lui fuseseră difuzate. Măsură distanţa care îl separa de casa lui John Villavera. Era imposibil să o parcurgă fără să fie ucis. Şi mai era şi Oliveira.

  Făcu un salt afară din limuzină, îl ocoli pe şofer şi urcă în locul lui.

  — Culcă-te pe banchetă! Îi strigă el Oliveirei.

  Limuzina făcu un salt înainte, măturându-l pe şofer cu portiera deschisă şi evitându-l pe puţin pe poliţist. Surprins, acesta din urmă nu avu nici măcar timp să tragă. Limuzina dispăru după colţ. Malko trecu pe roşu la o intersecţie şi se pomeni pe aleea Amerigo Vespucci. Oliveira sări peste spetează şi se aşeză în faţă.

  — Fantastic, făcu ea cu un râs nervos, e ca în filmé!

  — În filme, zise Malko, gloanţele nu ucid.

  Furgoneta difuza deja semnalmentele maşinii. Cursa se închidea din ce în ce mai mult. Parcurse Providencia cu o viteză nebună şi se strecură până pe Caile Miraflores. Era duminică şi strada era pustie. Coborî şi o lăsă pe Oliveira în maşină.

  — Aşteaptă-mă aici.

  Se repezi în ascensor şi apăsă pe butonul etajului 9. Sună la uşa bordelului „mamei Anna”, care se găsea chiar alături de cea a unui medic. Clienţii aveau totul la domiciliu…

  Uşa se deschise şi apăru o fată foarte tânără, superbă, exagerat de machiată, cu gene interminabile şi o gură mare şi roşie care îi adresă lui Malko un zâmbet fermecător.

  — Señora Anna?

  Încântătoarea creatură luă un aer dezolat.

  — La casa esta cerreda! Hoy, esta une matrimonio. Yo se va.

  Şi într-adevăr ieşi. Taiorul „retro” îi accentua îngustimea taliei şi opulenţa şoldurilor. În ascensor fata îl examina pe Malko fără ruşine.

  — Tu vienes mañana, gringo, şopti ea. Pregunta por Laurencia…1)

  Deocamdată nu asta căuta Malko. Oliveira se întunecă la faţă văzându-l ieşind cu acea creatură strălucitoare.

  — De ce te-ai dus la curve? Şuieră ea.

  — S-a nimerit să coborâm împreună, jură el.

  Porniră din nou. Singura soluţie rămăsese acum prietenul lui, Jorge Cortez, diplomatul dominican.

  — Ne urmăreşte o maşină, îl anunţă Oliveira.

  Malko simţi cum îl furnică mâinile de frică. Mergeau de-a lungul râului secat, spre Barrio Alto. Se întoarse şi văzu o maşină „404” cu doi oameni la bord. Şi o antenă deasupra… Inutil să se mai întrebe cine erau. Avea să-i ducă direct la Jorge Cortez. Maşina nu încerca să-i prindă din urmă. Se întrebă cum dăduseră de urma lor.

  Poate că pur şi simplu printr-un noroc.

  Trebuie să se debaraseze de urmăritori. Repede. Trecu în revistă toate posibilităţile. Oliveira tăcea cu mâna crispată pe braţul lui. Din cauza ei, nici nu putea fi vorba să se lase prins din urmă şi să angajeze lupta. Se gândi deodată la oferta şoferului de taxi şi la una din serile precedente. Viră brusc la stânga şi întoarse trecând un pod metalic peste râuleţ. Maşina „404” era tot timpul în spatele lui.

  — Unde mergem? Strigă Oliveira.

  — Vei vedea!

  Ajunse la poalele colinei San Cristóbal şi intră pe un drum îngust ce şerpuia de-a lungul ei până la restaurantul Oenothéque, loc favorit al agenţilor secreţi ai CIA, de unde se putea vedea tot oraşul. Drumul urca în serpentine şi vederea era splendidă.

  — Dar eşti nebun, 'izbucni Oliveira, ne vor prinde. Nu mai e alt drum ca să coborâm…

  — Ştiu, zise Malko.

  1) Tu vino mâine, gringo. Întreabă de Laurencia, (n.t.)

  Mări cu brutalitate viteza. Bătrânul Chevrolet făcu un salt înainte. Maşina „404”, care se apropiase, dispăru la cotitura următoare. Nu era în stare să lupte împotriva celor opt cilindri ai maşinii americane pe această coastă abruptă. Limuzina arunca pietrişul în părţi, cauciucurile gemeau, capota supraîncălzită făcea un zgomot de-ţi frângea inima, înspăimântată, Oliveira stătea agăţată de Malko.

  Intrară pe esplanada care înconjura restaurantul din vârful colinei.

  Fără măcar să încetinească, Malko execută o întoarcere pe loc şi o porni în sens invers pe drumul pietros. Strânse în mâini volanul şi ţâşni cu toată viteza. Nimic la primul viraj.

  Nimic la al doilea.

  Maşina „404” apăru la mijlocul celui de al treilea, urcând cu greu, lipită de peretele perpendicular. Şoferul zări limuzina şi trase instinctiv de volan spre dreapta. Malko acceleră şi merse drept înainte. Cu aproape cincizeci la oră, calandru! Chevrolet-ului izbi în plin maşina „404” la nivelul primei uşi din stânga. Şocul fu îngrozitor, bara de protecţie a limuzinei intră ca în brânză în tabla maşinii „404”, împingând-o afară de pe drum ca pe o bilă de biliard. Maşina urmăritorilor căzu în râpă, alunecând pe cele patru roţi, cu un oribil pârâit de tablă. Limuzina se opri, cu partea din faţă în gol, cu aripa stânga sfărâmată şi calandrul spart. Maşina „404” se rostogoli de mai multe ori de-a lungul colinei, explodă la cincizeci de metri mai jos, izbindu-se de un pilon de ciment şi luă foc.

  Totul nu durase decât un minut. Oliveira începu să respire, cuprinsă de un tremur nervos.

  Malko dădu înapoi. Roata din faţă se frecă de aripă cu un zgomot exasperant, dar se putea deplasa. Când ajunse la poalele colinei, Oliveira era în plină criză. Malko o porni spre nord. Obţinuse o mică amânare… O trase pe Oliveira spre el.

  — Nu-ţi fie frică, te voi lăsa la un prieten sigur.

  — Vreau să rămân cu tine, gemu ea.

  Malko nu răspunse. Situaţia devenea mult prea periculoasă… După cinci sute de metri un beculeţ roşu se aprinse pe tabloul de bord. Temperatura ajunsese la o s^ta. Şocul spărsese radiatorul. Limuzina se mişca din ce în ce mai greu. Un jet de abur începu să iasă prin crăpăturile capotei… Motorul se opri din nou şi un jet de abur ţâşni din capotă! Malko sări din cabină trăgând-o pe Oliveira după el. Deveniseră prea uşcr de reperat.

  — Să mergem pe jos, zise el.

  Mai aveau cam un kilometru până la casa lui Jorge Cortez.

  * * *

  Amabil ca întotdeauna, dominicanul îi servise cu va/nas.1) După ce află toată odiseea lor, diplomatul, fără să facă nici un comentariu, le propuse:

  — Ar fi mai bine să rămâneţi aici până mâine. Vă voi conduce cu maşina mea la Ambasada Americană.

  Malko scutură din cap.

  — E prea periculos pentru dumneata. Sunt dezlănţuiţi. Vor neapărat să mă termine.

  — Dar Villavera?

  — E de partea lor.

  Urmă o tăcere apăsătoare. Oliveira, care fusese în sala de baie, se întoarse palidă la faţă şi se aşeză lângă Malko.

  — Cred că nu avem de ce ne teme atâta vreme cât e ziuă, zise Malko. Dar cât timp circulaţia e interzisă vor face tot ce le va sta în putere. Nu uita că O'Higgins ştie că suntem prieteni. Va fi primul loc unde va veni.

  — Atunci ce vrei să faci?

  — Am nevoie de maşina dumitale, zise Malko. O voi lăsa undeva. Prefer să nu-ţi spun, ca să nu ştii nimic.

  — O găseşti în garaj, făcu diplomatul. Eşti sigur că nu vrei să dormi aici?

  — Sigur, îi răspunse Malko. Mi-ai făcut destule servicii. Băură. Apoi diplomatul îi conduse în garaj şi le dădu cheia Buick-ului Riviera. Se uită după ei făcându-le cu mâna. Malko mergea încet, acum ceva mai liniştit. Până la căderea nopţii rămăsese mai puţin de o oră şi maşina aceea nu era încă cunoscută de D. I. N. A. Dar foarte curând avea să se pună problema nopţii. Nu puteau să doarmă în maşină, era prea periculos într-un oraş atât de patrulat de poliţie ca Santiago.

  Tânăra chiliana nu spunea nimic. Puse o casetă cu Jim Croce şi închise ochii. Malko conducea ca un automat, parcurgând aleile liniştite din Barrio Alto. Simţea privirea Oliveirei îndreptată spre el. Drumurile de ieşire din Santiago erau cu siguranţă supravegheate de D. I. N. A.; despre aeroport nici nu putea fi vorba. Carlos Geranios rămânea de negăsit.

  — Unde mergem? Întrebă Oliveira.

  — Asta mă întrebam şi eu, suspină Malko. Cel mai bine ar fi să încercăm să ne refugiem ia o ambasadă…

  — Nu e uşor, observă Oliveira. Sunt foarte bine păzite. Carabinierii au ordin să tragă fără somaţie.

  Încă o uşă care se închidea. Malko simţi că îi este şi foarte foame. Dar toate restaurantele erau periculoase. Înjură cu glas scăzut, blestemând CIA şi mai ales pe John Villavera. Merse mai departe pe Providencia, încetini când trecu prin faţa reşedinţei ambasadorului american.

  O maşină „404” cu patru oameni la bord staţiona lângă trotuar şi o furgoneta vopsită în alb şi negru bloca poarta.

  Ceva mai departe coti la dreapta, pe Vicuria McKenna, o alee largă care ducea spre sud.

  Opri la stop, cuprins de furie şi de descurajare totodată. Plasa întinsă de D. I. N. A. Se strângea cu scurgerea fiecărui ceas. Nu era uşor să lupţi împotriva unei poliţii atotputernice, într-un oraş unde nu cunoştea practic pe nimeni, unde duşmanii lui aveau puteri depline.

  Poate Carlos Geranios fusese prins… Era obligat să se debaraseze de Oliveira, să rămână singur. Era frânt de oboseală şi murea de foame.

  Fără să ştie încotro merge, o porni pe Vicuria McKenna. Buick-ul mergea fără probleme. Deodată Oliveira se îndreptă pe scaun.

  — Ştiu un loc unde nimeni nu va veni să ne caute! Izbucni ea.

  Malko fu gata să lovească o rablă care venea în faţă.

  — Unde?

  Pentru prima oară de când porniseră la drum, Oliveira avea o lumină veselă în privire.

  — La Valdivia, zise ea.

  — E un hotel, îi explică Oljveira. Unde te duci să faci dragoste. Este foarte cunoscut. În Time Magazine a apărut un articol despre el.

  Malko crezu că nu auzise bine. Time Magazine nu avea obiceiul să facă reclamă unor astfel de stabilimente. Nici măcar la Santiago.

  — Ce are deosebit? Întrebă el. Tânăra femeie râse stingherită.

  — Nişte decoruri extraordinare în camere. Fiecare e diferită. Tahitiana, capsula. Spaţială, franceza, japoneza, galeria oglinzilor, maşina, o şaretă cu fân şi multe altele. Fiecare îşi alege ce vrea. Mai ales că nu ai nevoie de acte ca să intri. Ci numai de 35 de mii de escudos.

  Malko nu se putu reţine să nu fie intrigat de întinderea cunoştinţelor tinerei chiliene.

  — Mergi des acolo?

  Ea clătină din cap, în timp ce trecea prin faţa porţilor înalte de la Ambasada Argentinei: o clădire cenuşie în mijlocul unui parc, bine păzită de carabinieri.

  Mă duceam cu ţăranul meu de bărbat. De fiecare dată când veneam la Santiago. Cred că am făcut toate camerele.

  Oliveira îşi însoţi vorbele cu o strâmbătură încântătoare.

  — Dar nu era deloc grozav. Înainte de a merge acolo beam mult şi după aceea în cinci minute totul era gata şi adormea… Asta nu se putea numi decât risipă de bani.

  — Mi se pare o idee bună. Zise Malko. Ne-am putea odihni. Unde este?

  — Mergi drept înainte.

  Maşina continua să străbată Vicuria McKenna aproximativ un kilometru, după care coti pe o stradă mică fără lumină, mărginită de un zid orb. Mai multe fete în super-mini se plimbau pe trotuare. Prostituate.

  — Intră acolo, îi zise Oliveira arătându-i o poartă mare. Tocmai ieşea o maşină lugă de culoare neagră. Pe bancheta din spate Malko zări o mireasă în mare ţinută care îi adresă un salut vesel şi complice.

  În curte se găseau aliniate mai multe boxe pentru maşini. Paznicul se ivi imediat şi îl conduse într-una din ele. Apoi îl însoţi la o casă unde oficia o funcţionară indiferentă. Oliveira se aplecă spre ea şi îi şopti ceva. Casiera examina o foaie de hârtie aşezată în faţa ei şi dădu din cap afirmativ.

  O fată într-o fustă mini de culoare neagră îi conduse apoi pe un culoar în aer liber ce ducea la o serie de bungalouri răspândite într-o mică grădină. Lumina era extrem de slabă şi decorul părea feeric: boschete de plante verzi, cocotieri, masive de flori. Lămpi mici semnalau fiecare bungalou.

  Nu văzu pe nimeni. La intrare nu li se ceruse nici un act. Călăuza îi duse până la un bungalou izolat, le deschise uşa, dând la iveală nişte trepte care coborau în adâncime. Malko era uluit. Ai fi zis că este o adevărată cavernă cu pereţii cenuşii, neregulaţi, stalagmite, iar lumina ascunsă cu abilitate sub torţe false. Un adevărat decor de cinema. După ce călăuza închise uşa, Oliveira se lipi de Malko.

  — Asta e peştera! Îi explică ea, cu un ton încântat. Totdeauna am dorit să mai vin aici…

  Coborâră treptele până jos. Solul era acoperit cu blănuri, erau colţuri tapisate cu oglinzi şi pline cu perne. „încăperea” se termina cu o banchetă lată care avea deasupra o oglindă imensă. În fund, prin pereţii din sticlă, se zăreau rădăcini enorme luminate de proiectoare. O muzică domoală se revărsa din difuzoarele invizibile. Malko rămase cu gura căscată în faţa patului: un soi de culcuş preistoric acoperit cu blană, încadrat de oglinzi, unde chiar şi telefonul era vârât într-un toc păros…

  În afară de muzică nu se auzea nimic. „Peştera” era săpată în sol. Aveai impresia că legătura cu lumea era tăiată. Malko înţelegea gustul îndrăgostiţilor pentru Valdivia. Era într-adevăr un decor perfect în care te puteai iubi liniştit. Absenţa ferestrelor întărea impresia de intimitate. Se gândi la mireasa îmbrăcată în alb care tocmai plecase. Valdivia era într-adevăr o instituţie…

  Deodată gura caldă a Oliveirei îi aminti că nu era singur. Îl împinse pe pat fără o vorbă şi se întinse peste el cu presiune exigentă a întregului corp. Mai tremura încă; un tremur nervos, scurte accese sacadate. Malko primi această destindere cu bucurie; tensiunea nervoasă din ultimele ore fusese prea puternică.

  Deodată Oliveira se rostogoli lângă el.

  — Mi-e foame! Zise ea. Şi se târî până la telefon.

  — Comandă şampanie, îi şopti Malko.

  Şi până la sosirea comenzii îşi explorară domeniul. Pereţii din stuc semănau aproape perfect cu cei ai unei peşteri adevărate, dar cu aer condiţionat…

  — Vei vedea, şopti ea, am o surpriză pentru tine.

  Malko spera că va fi o surpriză plăcută. Se gândi din nou la John Villavera şi furia îi alungă dorinţa. „Peştera” nu era decât un interludiu agreabil.

  Un chelner bătu la uşă şi aşeză o tavă imensă lângă pat. Arici de mare şi nişte scoici mari specifice ţării, machas. La care se adăugau două sticle de Moet şi Chandon. Flămânzi, se aruncară amândoi asupra mâncării. Malko desfăcu şampania. Băură şi mâncară. Fiecare înghiţitură de şampanie mai risipea o părticică din tensiunea lui Malko.

  După prima sticlă de Moet, Oliveira se ridică îşi luă traista şi dispăru în sala de baie. Când îşi făcu apariţia, Malko simţi un şoc în epigastru.

  Creatura din faţa lui, îmbrăcată într-un furou negru din dantelă, confundându-se cu ciorapii de aceeaşi culoare şi purtând în picioare pantofi cu tocuri interminabile, părea ieşită dintr-o bandă desenată pentru adulţi. Îşi mişcă formele până la pat în foşnet de veşminte şi căzu în braţele lui Malko râzând.

  — Prevăzusem asta pentru week-end! Zise a. Ca să-ţi arăt că nu sunt o ţărancă.

  Contactul cu corpul parfumat, cu materialul foşnitor care îmbrăca coapsele pline şi pieptul abia acoperit de dantelă, avură drept efect transformarea lui Malko cât ai clipi într-un adevărat om al cavernelor, respingând într-o depărtare nebuloasă CIA, D. I. N. A. Şi pe Geranios.

  Şampania, peştera şi oglinzile topiseră „pojghiţa socială” a tinerei femei. Oliveira trase cu nerăbdare capul lui Malko spre pântecul ei. Apoi privi în oglinda mare imaginea picioarelor lungi cu ciorapi negri strângând între ele părul blond. Acest tablou fu gata să-i declanşeze orgasmul.

  Iar când acesta se produse, unghiile îi pătrunse în ceafa lui Malko, dădu capul pe spate şi ţipă.

  Lui Malko îi venea să muşte, ca o fiară sălbatică, cu dorinţa multiplicată de strigătele partenerei.

  Se repezi peste ea pătrunzând-o dintr-o singură mişcare. Ea îl primi cu un geamăt de bucurie şi făcu faţă asaltului agăţată cu braţele şi picioarele de de el, scuturată de spasme de plă-cere atât de apropiate încât păreau unul singur.

  Apoi rămaseră lipiţi unul de altul, trăgându-si răsuflarea. După care au mâncat din nou, au băut şampanie, întinşi pe perne în faţa oglinzii. Oliveira, cu părul în ochi, cu cearcăne mari, cu o lucire irezistibilă în privire, părea că se, bucură ca şi Malko de „deghizarea ei”.

  Acesta, poate pe nedrept, se simţise total la adăpost. Oliveira îl mângâia, îl stropea cu şampanie ca să-l poată usca apoi cu limba.

  — Nu cred că omul cavernelor a avut atâta confort, zise Malko întinzându-se cu un suspin.

  Drept răspuns, Oliveira, care terminase de mâncat, se instala peste un teanc de perne şi îngenunche în faţa lui ca o hetairă supusă şi experimentată. Gura ei caldă zgândări din nou părticele de erotism din corpul obosit al lui Malko. Acesta încercă să profite din plin de clipa prezentă. Când aprecie că îi trezise din nou forţele, Oliveira îşi întrerupse mângâierea, bău dintr-o înghiţitură o cupă de şampanie şi se întoarse singură cu spatele la el şi cu faţa la oglindă.

  Cu capul între braţe, cu fundul ridicat, părea, datorită ţinutei, o pisică mare şi neagră care aştepta să fie posedată.

  Ridică ochii şi privirile li se încucişară în oglindă. Conturul pupilelor ei era de un albastru apropiat de negru, iar centrul abia colorat.

  Malko citi în ei dorinţa animalică, neînfrânată, absolută, o supunere totală. O chemare mută.

  O prinse de şolduri şi o pătrunse. Picioarele lungi şi subţiri rămaseră strânse unul lângă altul, ca pentru a face accesul mai dificil. Malko se retrase, alunecă mai sus, milimetru cu milimetru şi o pătrunse din nou, aproape la fel de brutal. Reacţia neprevăzută a Oliveirei fu un strigăt de plăcere răguşit. O simţi strângându-se în jurul lui într-o contracţie excitantă… >

  La fiecare elan Oliveira scotea un geamăt scurt, cu mâinile agăţate de blană, primindu-l cu tot corpul.

  Malko lăsă ochii în jos şi îi surprinse privirea fixă şi tulbure contemplând cu aviditate în oglindă imaginea celor două trupuri înlănţuite. Asta îi declanşa imediat plăcerea. Oliveira ţipă din nou. Apoi, fulgeraţi, se rostogoliră într-o parte, nedezlipiţi unul de altul, cu creierul gol, cu trupul sătul. Fericiţi ca nişte animale. Farmecul „peşterii” îşi făcea efectul.

  Edificio Diego Portales. Etajul 17. Singura fereastră luminată era cea a lui Federico O'Higgins. Şeful D. I. N. A. Menţinea o presiune telefonică constantă asupra diferitelor servicii. Ca de fiecare dată când era contrariat, mâna atrofiată îl durea îngrozitor. Degeaba dăduse buiota la maximum, avea impresia că mâna îi ardea din interior. Cu degetele crispate pe sursa de căldură, respira cu calm ca să nu urle.

  Se auzi unul din telefoane. Ridică receptorul şi recunoscu vocea locotenentului Pedro Aguirre. Acesta mărturisi cu umilinţă că nu-l găsise pe Malko. O'Higgins nu avu curajul nici măcar să-l certe. Ştia că Aguirre nu visa decât să-l ucidă cu mâna lui pe adversarul lor comun. O'Higgins se răsuci cu fotoliu cu tot şi revăzu în minte elementele de care dispunea.

  Cei doi avuseseră un noroc incredibil că scăpaseră de Mirage. Pilotul lui era unul dintre cei mai buni din forţele aeriene. Specializat în atacul la mică altitudine. De altfel nu ratase maşina…

  După aceea pista fugarilor dispărea. Indiciul următor era* apariţia în faţa casei lui John Villavera, apoi atacul maşinii poliţiei pe Cent) San Cristobal, care se soldase cu un mort şi un grav rănit. Acum atotputernica D. I. N. A. Nu ştia nici măcar ce vehicul folosea Malko. Toate locurile posibile erau supravegheate fără întrerupere.

  Colonelul O'Higgins trecu printr-un moment de descurajare. Dacă nu-i găsea pe cei doi, viitorul lui era compromis. CIA nu agrea decât trădătorii eficace… Se duse până ia fereastră şi privi firma luminoasă a imobilului Xerox, chiar în faţa lui, apoi drumul pustiu. Străzile golite de interdicţia de circulaţie erau străbătute fără încetare de toate vehiculele de care dispunea D. I. N. A. Elicoptere survoulau oraşul şi împrejurimile pentru cazul în care ar fi încercat să fugă.

  Chilianul se întreba cu disperare unde se putuseră refugia. Avea totuşi informatori peste tot. Trebuia să-i găsească înainte de sfârşitul week-end-ului. Dacă nu, era compromis.

  Începu din nou să dea telefoane. Aproape două sute de agenţi îl hăituiau pe bărbatul blond şi pe Carlos Geranios. Deodată îi veni în minte un element. Trebuia imediat verificat.

  * *

  Malko se trezi primul. Anchilozat, dar grozav de destins. Cu senzaţia de a fi trecut printr-un storcător. Oliveira, fulgerată de plăcere, nu se mai dezbrăcase. Dormea de-a curmezişul patului, cu trăsăturile luminate de o mare plăcere. Malko se simţi din nou invadat de un impuls irezistibil. După pericolele prin care trecuse cu o zi înainte, psihicul lui reacţiona violent.

  Atinse uşor şoldul Oliveirei şi ea se întoarse cu faţa în sus, fără să se trezească. Se strecură lângă ea, o pipăi puţin şi o pătrunse cu sălbăticie. Ea se trezi cu un mic strigăt, se ridică pe coate, recăzu şi se cambra imediat ca să-l primească mai bine. În câteva minute atinseră paroxismul plăcerii. Apoi rămaseră unul lângă altul treziţi de-a binelea.

  Ceasul lui Malko se oprise. Al Oliveirei arăta orele patru. Dormiseră şaisprezece ore… Se repeziră sub un duş deosebit de sofisticat, compus din patru jeturi orizontale. Malko, mort de sete, ceru o sticlă de Sainte-Yorre. Şampania era delicioasă, dar provoca sete.

  — Am chef să schimbăm camera, propuse Oliveira. Există una cu oglinzi peste tot. Ai impresia că o mie de inşi fac dragoste…

  Apa călduţă îi biciuia plăcut. Malko relua contactul cu realitatea. Mâine îi va telefona ambasadorului american. Se gândi că nu-l putea abandona pe Carlos Geranios.

  — Trebuie să ies, anunţă el. Oiiveira îi aruncă o privire speriată.

  — E periculos!

  — Am ceva important de făcut, zise el. Nu-ţi fie teamă, n-am să risc.

  Malko ieşi de sub duş, se îmbrăcă, îşi puse arma la centură şi întrebă:

  — Patronul hotelului nu se va mira că stăm aici două zile la rând?

  Oiiveira scutură veselă din cap.

  — Oh nu! Sunt obişnuiţi. Mulţi vin din provincie şi stau câte opt zile. Se ppate face chiar o înţelegere ca să încerci mai multe camere în aceeaşi zi.

  Malko o luă în braţe. Era încă udă.

  — Plec. Mă aştepţi aici? Ea se strâmbă.

  — Nu, mă duc în cealaltă cameră. Galeria oglinzilor.

  Malko urcă scara, deschise uşa şi fu întâmpinat de o rază orbitoare de soare. O palisadă din plastic verde îl ghidă până la ieşire; sistemul era astfel conceput încât cei care intrau să nu se întâlnească cu cei care ieşeau. Discreţie înainte de toate.

  Buick-ul lui Jorge Cortez fusese spălat. Malko dădu 5 000 de escudos paznicului şi ieşi. Nu putea părăsi fără îngrijorare portul care era Valdivia.

  * * *

  Din prudenţă, garase maşina departe de casă. Anna cea plinuţă şi cu privire pătrunzătoare îl recunoscu şi îl pofti să intre. Aceeaşi formaţie de fete care aşteptau cuminţi în salon. Anna îl conduse pe Malko într-o cămăruţă. Imediat expresia de pe faţă i se schimbă.

  — Ce s-a întâmplat, señor?

  — Trebuie să iau imediat legătura cu Carlos, zise el. Femeia scutură din cap.

  — Imposibil acum, señor. Poate diseară şi nici atunci nu sunt sigură… Poate să vă telefoneze?

  Malko îşi zise că era prea periculos să dea numărul de la Valdivia.

  — Nu, zise el. Te sun eu diseară. Fără să-mi spun numele. Din partea Juliei.

  Femeia îi dădu numărul şi îl conduse până la ieşire. Când a ajuns la Buick, răsuflă uşurat.

  Era în continuare încolţit. Fu tentat să se ducă la John Villavera, dar se stăpâni. Se întoarse la Valdivia.

  Totul era calm. Paznicul îl salută cu un zâmbet larg. Probabil că Oiiveira dăduse anumite instrucţiuni, căci o servitoare durdulie îl conduse direct într-o încăpere care dădea într-un mic culoar al clădirii principale, în mod curios acoperit cu muşchi în care te afundai ca în zăpadă. Oiiveira îl aştepta aşezată pe perne, bând un pisco-sour. Când îl văzu, se ridică într-o clipă şi se aruncă în braţele lui.

  — Mi-a fost aşa de teamă că n-ai să te mai întorci, murmură ea.

  Camera pătrată era tapisată cu oglinzi, dar lucrul cel mai extraordinar era alcovul unde era patul. Datorită oglinzilor care reflectau una spre alta lumina, corpurile se oglindeau la infinit. Tavanul nu era nici el altceva decât o oglindă imensă.

  — Va fi fantastic, şopti Oiiveira.

  Părea să fi uitat complet de tragica lor cursă din faţa urmăritorilor.

  Malko se aşeză pe perne, zicându-si că era ultima noapte de destindere. Cineva bătu la uşă: le aduceau cina. Eternii arici de mare. Cinci minute mai târziu, goi puşcă, făceau dragoste în mijlocul oglinzilor. Era o impresie extraordinară, să ţi se pară că sunt mai mulţi în încăpere nefiind totuşi decât doi… Din nou, ţipătul Oliveirei cutremură oglinzile.

  — Nu voi uita niciodată Valdivia, zise ea mai târziu. Este pentru prima oară când fac cu adevărat ceea ce vreau.

  Alunecă la picioarele lui şi începu o felaţie blândă şi lentă, multiplicată la infinit de oglinzile care închipuiau pereţii. Un fel de imn al recunoştinţei.

  Apoi băură din nou şampanie.

  — Dacă Pedro m-ar vedea aici cu tine, m-ar omorî… Pufni Oiiveira puţin ameţită.

  Se ridică în picioare cu faţa la peretele de oglindă şi îşi turnă uşor între sâni conţinutul unei cupe de şampanie. Se înfiora de muşcătura lichidului rece. Malko profită de acest răgaz ca să o sune pe Anna. Imediat ce auzi parola, femeia îi zise:

  Şi închise imediat fără să-i lase timp să repete. Oiiveira venise deja lângă el şi îi vârâse.sub nas pieptul îmbibat de şampanie, nelăsând decât o singură soluţie unui gentleman grijuliu care nu voia s-o lase să răcească. După ce uscă toată pielea călduţă, Malko îşi simţi limba da de carton din cauza zelului cu care se ocupase de Oiiveira. Deodată îi veni poftă de mai multă şampanie. Ridică receptorul telefonului, în timp ce Oiiveira, de-a dreptul nesătulă, se târa spre pântecul lui. Malko închise ochii plin de mulţumire.

  Recepţia nu se hotăra să răspundă. În momentul în care voia să spună „alo”, Malko surprinse în receptor ecolul mai multor voci. Probabil că în clipa în care Malko sunase, apăruse cineva şi cel de la recepţie aşezase telefonul pe masă.

  — Un gringo blond, înalt. E cu o chiliana… Auzi el.

  Inima începu să-i bată cu putere. Închise cu un gest de automat.

  Avu impresia că un balon gigantic îi pătrunsese în stomac tăindu-i răsuflarea. După privirea lui, Oiiveira îşi dădu seama că era vorba de ceva serios. Se ridică repede în picioare.

  — Ce este? Întrebă ea cu o voce albă.

  — D. I. N. A., zise Malko, e la recepţia hotelului. Ne caută.

  Buzele Oliveirei tremurau. Era albă la faţă. Se îmbrăcă sumar cu gesturi stângace, uitându-si şosetele. Malko era deja gata. Deschise uşa care dădea în culoar. Valdivia era tot calmă, în aparenţă. Exista o foarte mică şansă ca D. I. N. A. Să nu fi ocupat curtea unde se găsea maşina. O împinse pe Oiiveira pe culoar.

  — Repede.

  Închiseră uşa camerei cu oglinzi şi plecară în fugă, domolind pasul la trecerea pe lângă o servitoare, coborâră, găsiră culoarul în aer liber luminat.de un neon verde.

  Şi acolo era pustiu.

  Malko încetini din nou pasul când văzu ieşirea. Examina curtea prin uşa îngustă. Imediat o împinse pe Oiiveira înapoi. O furgonetă mare, vopsită în alb şi negru, aparţinând odioasei D. I. N. A., bloca intrarea în parcare. Se întrebau cum de îi găsiseră. Dar deocamdată asta nu era decât o întrebare pur academică. Retrăgându-se în grabă, se loviră de un cuplu care ieşea: un bărbat cu păr argintiu trăgând după el o târfă în haine de duminică, care se uită la ei şocată.

  Ezitau, neştiind ce să facă, auziră un zvon de voci de la celălalt capăt al culoarului.

  Malko se repezi în prima cameră deschisă. Înăuntru mirosea a vopsea şi a lipici. Era o mică galerie de oglinzi neterminată. Lipiţi unul de altul, auziră nişte voci care spuneau că trebuie să scotocească peste tot… Mirosul lipiciului celulozic le făcea greaţă.

  Ieşiră imediat ce vocile se îndepărtară, traversară culoarul şi ajunseră la un altul. Trebuia să câştige timp. Cu siguranţă că D. I. N. A. Avea să cerceteze tot hotelul. Malko se gândi la telefon. Dacă reuşea să-l anunţe pe Carlos Geranios, poate că chilianul i-ar fi putut veni în ajutor. Dar nu putea telefona chiar el. Deodată avu o idee.

  O porni pe culoar, încercând toate uşile. Două camere erau goale. Alte două încuiate. A cincea era descuiată.

  Apăsă uşor pe clanţă şi uşa se deschise.

  Camera, în parte tapisată cu oglinzi, avea o cavitate în mijloc unde se găsea o enormă motocicletă B. M. W. O fată cu un păr lung şi negru stătea în picioare pe pedale, aplecată peste ghidonul de care se ţinea cu amândouă mâinile, în timp ce primea asaltul unui bărbat grăsuţ care se găsea în spatele ei şi se mişca gâfâind. Cei doi erau atât de ocupaţi încât nu auziră uşa.

  Amândoi răsuflau din greu, întretăindu-si suspinele cu interjecţii obscene. Deodată femeia se nărui peste ghidon, gemând de plăcere. Bărbatul întoarse capul şi-l zări pe Malko. Rămase cu gura căscată de mirare, apoi o furie violentă îi strâmbă trăsăturile. Partenera lui nu observase încă nimic.

  — Silencioîi porunci Malko venind spre el.

  Pistolul se transformă în argument hotărâtor în sprijinul acestei cerinţe. Femeia se întoarse brusc, scoase o exclamaţie şi nu se mai mişcă. Bărbatul coborî de pe motocicletă, în timp ce erecţia lui se cocârjea în mod jalnic.

  Avea vreo cincizeci de ani, împănat de grăsime aproape peste tot, grozav de păros.

  — Ceânseamnă.? Începu el.

  Malko arătă cu pistolul o scară care urca spre un mare alcov mărginit de lanţuri.

  — Urcaţi amândoi. Fără discuţii. Repede.

  Bărbatul ieşi primul din cavitate. Malko îl împinse cu ţeava pistolului. Femeia îl urmă tremurând. Avea probabil vreo patruzeci de ani, cu un corp puţin cam greoi, dar încă frumos. Malko şi Oiiveira urcară şi ei scara. Partea de sus era ocupată de un pat mare la nivelul solului. Cuplul aştepta în picioare.

  — Întindeţi-vă, zise Malko. Pe margine. Mai întâi ea. Femeia se supuse cu o privire înspăimântată.

  — Aşază-te peste ea, îi ordonă Malko partenerului ei. Acesta se lungi cu stângăcie peste femeie, aruncând o privire speriată spre Malko. Era vizibil că nu înţelegea ce voia. Malko dădu ocol patului şi se lungi între perete şi cuplu, trăgând-o pe Oiiveira la el. În felul acesta, cineva care îşi trecea capul pe mica scară mărginită de lanţuri nu vedea decât un cuplu făcând dragoste. Dar deocamdată aveau mai curând aerul unor oameni surprinşi de erupţia Vezuviului. Malko înfipse ţeava pistolului în coastele bărbatului.

  — Nu aşa, faceţi dragoste ca lumea…

  Nu era sadism, dar nu voia să trezească vreo bănuială poliţiştilor de la D. I. N. A.

  — Dar nu pot! Gemu nefericitul. Manuela fă ceva. Nu minţea.

  Ochii femeii sclipiră. Se desprinse de el şi se ghemui aplecându-se spre pântecul lui. În alte împrejurări mai puţin tragice, scena ar fi fost rizibilă. Bărbatul închidea ochii şi făcea eforturi incredibile să se concentreze… Nimic. Furios, bărbatul bombăni:

  — Chupas como una huevona! 1) în sfârşit ajunse la un rezultat aproape onorabil. În orice caz suficient pentru ce voia să facă.

  — Aşază-te într-o parte, ordonă Malko.

  Cei doi făcură întocmai. Femeia stătea acum cu spatele la el. Simţea pielea călduţă sprijinindu-se pe stofa subţire a costumului său. Bărbatul abia se mişca, cu ochii închişi. Malko realiză brusc că femeja se împingea în el cu fundul. Cerând discret să fie asaltată din acea parte! Protesta cu glas scăzut, gemea şi îl împingea imperativ. Fantasmele astea…

  Jos se auzi un zgomot. Cineva bătu la uşă şi nişte voci strigară. Femeia îşi opri imediat mişcarea.

  — Răspundeţi, şopti Malko.

  Omul răspunse cu o voce sugrumată.

  — Haipersonas? Întrebă o voce răguşită.

  — Aquil.

  Paşi grei scuturară scara. Malko îşi ţinu respiraţia, gata să tragă. Dar după o clipă de tăcere paşii coborâră.

  — Nu e el, auzi Malko.

  Poliţiştii plecară şi, imediat, bărbatul se ridică agitat.

  — Cine eşti?

  De data asta îi era într-adevăr frică, crezând că e vorba de capriciul unui pervers sexual… Malko îi arătă telefonul.

  — Nu are importanţă. Vei mai face încă ceva. Sună centrala şi cere numărul 732 864. Repede.

  În mod normal, o convorbire cerută din această cameră n-ar fi avut de ce să trezească bănuieli.

  Bărbatul ceru numărul şi aşteptă. Malko îi luă receptorul.

  — Cine e? Făcu o voce de bărbat.

  — Malko.

  Urmă o tăcere, apoi se auzi din nou vocea lui Carlos Geranios.

  — Malko? Ce s-a întâmplat?

  Malko fu gata să tragă un chiot de bucurie recunoscându-i vocea.

  — Sunt fa Valdivia, zise el. D. I. N. A. E aici. Mă hăituieşte…

  — Vin, zise Carlos Geranios. Voi fi afară.

  Închisese. Oliveira se uită la Malko cu o privire înspăimântată. Cuplul nu mai avea deloc chef să facă dragoste. Malko se gândi. D. I. N. A. Nu avea cum să se limiteze la o cercetare superficială a hotelului. Trebuia să iasă de acolo. Era ora când circulaţia era interzisă. Nimeni nu le-ar fi venit în ajutor cu excepţia lui Carlos Geranios.

  Trecu un sfert de oră.

  — Poate că vor pleca, zise Oliveira plină de speranţă.

  — Cu siguranţă că nu, răspunse Malko. Trebuie să găsim un loc unde să ne ascundem, dar nu o cameră.

  — Ne-am putea folosi de aceştia doi ca să ne protejăm? Sugeră chiliana.

  Noţiunea de ostatic îi făcea oroare lui Malko. Şi ideea nu ar fi fost nici prea eficace.

  Deodată femeia începu să plângă.

  — Oh, lăsaţi-ne să plecăm!

  — Veţi rămâne aici, zise Malko. Vă sfătuiesc să nu spuneţi nimic. Altfel D. I. N. A. Vă va considera complici.

  Era ameninţarea cea mai convingătoare ca să-si ţină gura.

  Malko şi Oliveira coborâră scara cu lanţuri. Malko se lipi de uşa de jos şi ascultă. Dinspre culoar nu venea nici un zgomot. Deschise.

  Alergară spre ieşire. Când să ajungă, în faţa lor se auziră deodată voci. Malko se repezi la prima uşă şi o deschise. Dădea spre o scară care ducea la un culoar subteran foarte îngust spre care se deschideau trei uşi. O fundătură. Dacă ar fi fost prinşi acolo totul s-ar fi terminat. Dar culoarul de sus era deocamdată piin de lume. Nu putea să urce imediat. Deschiseră prima uşă. O „peşteră” ultramodernă, orbitor de albă. Un bărbat aţipise lungit pe spate. Sub duş, o brunetă îşi provoca singură plăcere, cu capul dat pe spate, cu jetul îndreptat între coapse. Ieşiră. A doua încăpere era goală. După un moment de odihnă, întinşi pe ciudatul sol de muşchi, pândind zgomote din exterior, Malko se hotărî în cele din urmă să iasă de acolo.

  Trebuia neapărat să urce la suprafaţă. Culoarul era din nou gol. Alergară spre celălalt capăt al clădirii, încercând să găsească o a doua intrare. Din nou se auzi un zgomot de cizme şi iar se repeziră în prima cameră ieşită în cale. Malko se pomeni în faţa unei maşini ciudate, cu faruri mari şi o capotă de un verde ca smaraldul. Din tavan atârnau piese de ia motor. Dar falsa maşină avea în centrul ei un pat acoperit cu o piele de panteră. În mijlocul lui, o femeie îngenuncheată aplica unui bărbat în picioare, sprijinit de volan, o felaţie conştiincioasă.

  Femeia se opri brusc la apariţia intruşilor.

  Malko duse un deget la buze.

  — Sssst! Silencio.

  Pe culoar se auzeau paşi apropiindu-se. Cineva bătu la uşă. Malko se întoarse gata să tragă. Cuplul, rămas în aceeaşi poziţie, nu îndrăznea nici să mai respire. O voce răguşită urlă prin uşă că toată lumea trebuia să părăsească Valdivia.

  Malko schimbă o privire cu Oliveira. Acesta era sfârşitul. D. I. N. A. Îi aştepta afară.

  O trase pe Oliveira după el, lăsând cuplul traumatizat pe viaţă. După o alergare disperată printr-un labirint de culoare înguste, abia luminate, împinşi de cupluri înspăimântate care se iveau peste tot, ajunseră într-un birou mic. Bârlogul patronului.

  În faţă se găsea centrala telefonică păzită de un carabinier cu pistol-mitralieră. De partea cealaltă a unei curţi mici se găsea un soi de bucătărie şi magazie de băuturi unde-si făceau de lucru câţiva din angajaţii casei. Era intrarea de serviciu care părea mult mai puţin păzită. Cineva se ivi în spatele lui Malko intrând pe o uşă pe care acesta nu o văzuse.

  — Señor?

  Omul îl recunoscu pe Malko, văzu pistolul, se albi la faţă şi se lăsă să cadă pe scaunul de la birou.

  — Señor, no me mata, murmură el. Ochii lui priveau fix la pistol.

  — Unde sunt? Întrebă Malko.

  — Peste tot, şopti patronul. Peste tot, señor. Scotocesc hotelul cameră cu cameră, nu le puteţi scăpa.

  În stradă, foarte aproape, clănţăni o rafală de armă automată. Oliveira scoase un strigăt. Malko se încorda tot. Era cu siguranţă Carlos Geranios.

  O apucă de mână pe Oliveira şi o împinse afară din birou. În faţa lui se deschidea un culoar îngust şi rău mirositor care dădea spre stradă. Se repeziră în această direcţie. În acelaşi moment cineva se ivi din stradă, fugind de împuşcături şi pătrunse pe culoar. La lumina felinarelor, Malko recunoscu pălăria albă şi silueta scurtă a lui Juan Planas, poliţistul torţionar! Chilianul, din cauza umbrei de pe culoar, îl recunoscu şi el doar o fracţiune de secundă mai târziu. Se dădu înapoi spre stradă ducându-si mâna la centură.

  — Hei, señor! Strigă el.

  Braţul lui Malko zvâcni înainte. Arma sări din mâna chilianului. Pălăria albă păru luată de o pală de vânt, de o floare roşie în mijlocul frunţii.

  Cu gura deschisă, fulgerat, Juan Planas se prăbuşi pe spate agitat de mişcări necontrolate.

  Malko trecu peste corp, trăgând-o după el pe Oliveira care urla de spaimă şi ajunse la ieşire. Un carabinier şi un civil erau întinşi pe trotuar. Dintr-o maşină neagră, oprită la dreapta, la capătul străzii, ţâşneau luciri scurte. O furgoneta mare dintre acelea pe care le avea în proprietate D. I. N. A. Era oprită între intrarea de serviciu şi intrarea principală, la stânga lui Malko, ripostând tirului celor care trăgeau din maşina neagră. În spate, grupuri de poliţişti şi de clienţi de la Valdivia se retrăgeau în dezordine fugind de gloanţe.

  Malko o prinse pe Oliveira de mână şi îi arătă maşina neagră.

  — Fugi!

  Malko se avântă înainte. Cei din furgoneta îi văzură. Farurile vehiculului se aprinseră. O grindină de gloanţe ţâşni din maşina neagră pentru a proteja fuga lui Malko. Furgoneta se puse în mişcare venind spre ei.

  Înspăimântată, Oliveira dădu drumul mâinii lui Malko şi vru să se lipească de zid pentru a scăpa de vehicul. Prea târziu. Furgoneta continuă să înainteze şi o prinse pe Oliveira între peretele drept şi zidul Valdiviei. Atins uşor de vehiculul greu, Malko auzi un strigăt cumplit. Trăgând mereu, văzu capul spart al şoferului.

  Furgoneta continuă să meargă şi se lovi de un camion staţionat în zonă.

  Malko se repezi la silueta întinsă pe trotuar, vru s-o ia în braţe, dar îşi trase mâinile pline de sânge. Oliveira zăcea pş burtă, cu capul sfărâmat, ucisă pe loc, în mijlocul unei bălţi de sânge care se mărea.

  Nici măcar nu avea timp să se ocupe de ea. Deja gloanţele şuierau pe lângă el, ricoşând din zid şi din asfajt.

  Alergă, în zigzag spre maşina neagră. Gâfâind, se aruncă înăuntru prin portiera deschisă. Primi o jerbă fierbinte în faţă şi se prăbuşi pe podea, în timp ce maşina demara cu brutalitate. Omul de lângă el golea încărcătorul armei Kalaşnikov prin gemuleţul din spate. Deodată ţipă şi se prăbuşi în momentul în care maşina intra pe Vicuña McKenna.

  Primise şi el un glonţ în cap.

  Carlos se întoarse cu faţa rătăcită, cu un rictus disperat.

  — Ea a murit?

  — Da, răspunse Malko.

  — Câini împuţiţi! Făcu rebelul. Nu…

  Nu-si termină fraza. În spatele lor clănţăni o rafală. Carlos se aruncă la început înapoi, apoi capul îi căzu pe volan fără o vorbă, de parcă ar fi avut o ameţeală. Cu un ultim reflex, chilianul apăsă cu piciorul pe frână şi Fiatul mare se opri brutal, lovindu-se de trotuar.

  — Carlos!

  Malko sări afară, deschise portiera şi trase corpul lui Carlos Geranios. Ochiul stâng îi rămăsese agăţat de volan, scos de glonţul care îi trecuse prin cap. Corpul căzu pe trotuar. Malko auzi maşinile poliţiei demarând. Aleea Vicuria McKenna se întindea în faţa lui total pustie.

  Trecu la volan şi porni. Fără să se uite în urma lui, fără să se mai gândească la ceva. Străzile din Santiago erau goale. Mersul pe străzile acelui oraş mort îi provoca o senzaţie extraordinară. Cu cât se depărta mai mult de Valdivia, cu atât mai mult se accentua senzaţia de coşmar. La început conduse mecanic, încercând să-si revină de pe urma şocului provocat de moartea celor doi şi de pericolul la care se expusese. Apoi se dumiri că era în viaţă. Revăzu corpul Oliveirei, dislocat, sfărâmat, cu capul terciuit şi creierul răspândit pe trotuar. Îi venea să urle de ura neputincioasă. Fără să-si dea seama, îndreptă maşina spre Barrio Alto.

  Malko traversă peluza ca o fantomă, cu pistolul în mână, abia luminat de clarul de lună. Lăsase Fiatul la o depărtare de cinci sute de metri ca să ajungă la casa lui John Villavera prin grădinile celorlalte vile. O furgonetă mare, vopsită în negru şi alb, staţiona în faţa grilajului grădinii. Deci era aici.

  Uşi le-ferestre ale salonului erau închise. Malko dădu ocol casei. Nu găsi nimic deschis. Dacă ar fi spart un geam, ar fi atras imediat atenţia poliţiştilor. Merse până la garaj şi zări Lincolnul mare înăuntru. În fund, în spatele maşinii, era o uşă mică ce comunica cu casa. Aşteptă, pândindu-i pe oamenii din furgonetă. În momentul în care şoferul aprindea o ţigară, Malko se repezi în garaj şi se ghemui în spatele maşinii.

  Apoi, metru cu metru, ajunse în fund şi încercă uşa. Era deschisă! Intră şi o închise imediat. Încercă să-si amintească topografia clădirii. Dormitorul lui John Villavera era la celălalt capăt al culoarului, lângă salon.

  Înainta cu grijă pe mozaic. Ochii i se obişnuiau treptat cu întunericul.

  Uşa dormitorului era întredeschisă din cauza pisicii. Malko zări o formă în pat şi auzi o respiraţie regulată. John Villavera dormea. Protejat nu numai de D. I. N. A. Pe noptieră se găsea o armă care nu-i era necunoscută: un pistol-mitralieră M. A. C.1) • scurt şi masiv, prelungit cu o surdină de douăzeci de centimetri, încărcătorul avea 52 de gloanţe…

  Malko întinse braţul şi îl luă. Făcea mai puţin zgomot decât pistolul lui. Americanul se mişcă în somn şi se ridică deodată în capul oaselor pipăind să aprindă lumina.

  Ochii lui somnoroşi se umplură de silueta lui Malko cu arma în mână.

  — John, ştii de ce-am venit? Zise Malko fără să ridice glasul. John Villavera clipi, ridică maxilarul care părea gata să-i cadă, respiră adânc şi se ridică. Purta o pijama albastră cu dungi. Îşi puse mâinile în buzunare şi ridică capul.

  — Da, ştiu, zise el cu o voce fără timbru.

  — Oliveira a murit, spuse Malko. Carlos Geranios, la fel. O luminiţă trecu prin ochii lui John Villavera.

  — Ai… Hârtiile?

  Fără să vrea, Malko simţi un oarecare respect pentru el. Un om care se ştie deja mort şi se mai preocupa de munca lui, asta forţa admiraţia.

  — Nu, nu am hârtiile, John, zise el. Nici măcar nu ştiu unde sunt.

  John Villavera avea dreptul să afle asta.

  — John, zise Malko, ai vreun mesaj de transmis, ceva…

  Americanul scutură uşor din cap, cu maxilarele strânse.

  — Nu.

  Malko se gândi deodată la ceva.

  — Ei l-au ucis pe Chalo Goulart? Americanul dădu afirmativ din cap.

  Ceva mişcă lângă pat şi fugi printre picioarele lui Malko. Pisica. John Villavera o urmări cu privirea. Malko profită ca să apese pe trăgaci, cruţându-l pe american de cruzimea de a se vedea murind. Gloanţele intrară în piept, în gât, în cap. Sub impactul proiectilelor de 38, John Villavera se clătină şi căzu pe spate.

  Degetul lui Malko se ridică de pe trăgaci.

  Se apropie. Imaginea Oliveirei cu capul sfărâmat îi dădu curajul să întoarcă corpul. John Villavera mai respira încă în sughiţuri, apăsându-si cu amândouă mâinilepata roşie care i se lărgea pe pijama. Malko îşi întoarse ochii. II cuprinse o tristeţe de moarte. Moartea lui Villavera nu-i învia nici pe Oliveira, nici pe Carlos. Dar trebuia să moară.

  Mirosul acru al explozibilului invada încăperea. Malko se simţi rău. Aproape niciodată, în cursul lungii cariere de agent secret, nu omorâse cu sânge rece. John Villavera îl manipulase cu răceală pentru a-l face să ducă un om la moarte. Mai era răspunzător şi de moartea Oliveirei. Poate că primise ordin să facă astfel. Malko nu avea să ştie niciodată. Nu va pune această întrebare. Cunoştea CIA. Ar fi fost minţit. Dar uneori trebuia făcută ordine. Altfel deveneai aidoma adversarilor împotriva cărora luptai.

  Era riscul cel mai vechi din lume pe care Malko îl evitase până atunci. Ieşi din cameră fără să mai întoarcă capul. Nu-l lichidase pe John Villavera degeaba. Americanul ştia pentru ce murise…

  Ieşi pe culoar şi ascultă zgomotele din exterior. Detunăturile înăbuşite ale armei nu-i alarmase pe poliţiştii de la D. I. N. A.

  Se simţea vlăguit. Aproape că nu-i mai păsa ce se va întâmpla cu el. Totuşi, instinctul de conservare fu mai tare. Creierul reîncepu să funcţioneze, căutând o posibilitate practică de a ajunge la reşedinţa ambasadorului Statelor Unite, în ciuda obstacolelor din drum.

  Deodată îi veni în gând Lincolnul blindat cu cauciucuri rezistente la gloanţe din garajul lui John Villavera. Exact ce-i trebuia: un adevărat tanc.

  Se întoarse în garaj şi urcă la volan. Porni motorul. În oglinda retrovizoare îi văzu pe cei doi poliţişti din furgonetă tresărind. Aprinse luminile cu calm. Ca şi cum ar fi fost John Villavera. Ieşi încet cu spatele din garaj. Unul din poliţişti ieşi din furgonetă să-l ghideze! Era prea întuneric ca să poată fi recunoscut.

  Conduse încet îndreptându-se spre centru. Radioul pornise automat, potrivit pe un post bolivian care difuza nişte cântece frumoase, cu acompaniament de chitare şi flaut indian, unde se vorbea de moarte şi de libertate. La capătul Providenciei se ivi un girofar: o maşină „404” – D. I. N. A. Văzând maşina americană, frână brusc şi întoarse pornind în urmărirea ei. Malko acceleră, distanţându-se cu uşurinţă. Imediat auzi un zgomot înăbuşit în partea din spate. Un glonţ lovise ferestruica… Nu-i provocase nici măcar o gaură.

  Malko îşi continuă drumul depăşind reşedinţa ambasadorului american, urmărit de sirenă şi de o rafală de gloanţe care lovea caroseria cu un zgomot de grindină. Avea sentimentul ameţitor că era invulnerabil… Zări în trecere grilajul reşedinţei, carabinierii, mai multe maşini, poliţişti care alergau, alarmaţi de maşina „404” care îl urmărea.

  După două sute de metri frână brusc şi viră scurt la stânga ca să întoarcă. Văzându-i manevra, maşina „404” opri în spatele lui şi din ea ţâşniră trei oameni cu pistoale-mitraiieră. Traversară terenul ce separa benzile de circulaţie aşteptându-l. Malko acceleră uşor în momentul în care poliţiştii deschideau focul asupra Lincolnului. Cu tot sângele rece, lăsă instinctiv capul în jos când gloanţele de calibru 38 loviră parbrizul gros de cinci centimetri… Reuşind doar să-l umple de plesnituri.

  În caroserie se auziră o serie de şocuri înfundate, oglinda din stânga deveni opacă şi asta fu totul.

  Grilajul era acum la treizeci de metri. Apăsă cu disperare pe acceleraţie. „Tancul” făcu un salt înainte. Mai mulţi carabinieri se dădură în lături urlând, din nou îl încadra o ploaie de gloanţe, grilajul apăru în faţă, urmă un şoc îngrozitor, un zgomot de tablă şi fiare şi se trezi în grădina reşedinţei, trăgând în urma lui bucăţi din grilaj. Conduse maşina în spatele clădirii, sări afară şi se repezi spre peron. Îndreptă arma spre broască şi trase două rafale lungi. Uşa se deschise.

  Malko se năpusti pe scara superbă urcând câte patru trepte deodată, intră într-un birou la etajul unu şi încuie uşa.

  Era biroul ambasadorului.

  Abia atunci se mai destinse puţin.

  Se făcuse ziuă. Peste câteva ore ambasadorul avea să fie acolo. Se aşeză pe un scaun şi ascultă zarva furioasă care venea din stradă. Fără maşina blindată a reprezentantului CIA.

  Nu ar fii ajuns acolo de cât mort. De odată se gândi la sacoşa de documente pe care o avea Carlos Geranios. Ce se întâmplase cu ea?

  Asta nu mai era problema lui. În uşa biroului se auziră bătăi violente. Voci întrebau în americană ce se întmpla. Erau cei doi puşcaşi ai marinei însărcinaţi cu paza reşedinţei, treziţi din somn din cauza împuşcăturilor.

  Liniştit, Malko deschise şi se trezi nas în nas cu doi tipi în maieu şi cu coltul în mână. Le arătă paşaportul emis de Departamentul de Stat şi el explică rapid că fusese obligat să se refugieze acolo din motive de forţă majoră… Cei doi nu aveau nici ce mai mică slăbiciune pentru chilieni. Unul dintr e ei un sergent, salută şi zise:

  All right, Sir. Odihniţi-vă. Ne vom îmbrăca şi vom coborâ. Şi vă jur că niciunul din scârboşi ăştea de poliţişti nu va pune piciorul aici.

  Malko mulţumi. Închise uşa, se întinse pe divan şi adormi imediat.

  Capitolul 21

  Limuzina neagră, arborând fanionul american pe aripa dreaptă, înainta încet pe Alameda, în ciuda maşinilorde politie care trebuiau sa îi deschidă calea.

  Pe bancheta din spate ambasadorul Statelor Unite şi Malko nuşi adresaseră practic nici un cuvânt decând plecaseră de la reşedinţă. Fiind în termeni excelenţi cu toţi membri juntei, deplânsese hotărât operaţiunea Geranios şi consecinţele ei. Fusese nevoie de o telegramă oficială de la Departamentul de Stat care să-i ceară diplomatului să-l însoţească el însuşi pe Malko până la avion şi să aştepte decolarea acestuia, ca să se hotărască s-ăl scoată pe Malko din ţară. Nu apreciase de loc pătrunderea în reşedinţa lui, nici dezordinea care o însoţise.

  Protestele guvernului chilian se strângeau teanc pe biroul lui însoţite de o acuzaţie de o omucidere voluntară a supra persoanei lui John Villavera, consilier cultural al ambasadei…

  Malko avusese o convorbire confidenţială cu Michael Burrough, cel care răspundea de Western Hemisphere la Compartimentul clandestin. Delicată şi uneori violentă. Nu avea să ştie niciodată adevărul despre Carlos Geranios. Dar va duce la Washinton un număr din Rebelde en la clandestinidad care producea o scrisoare foarte compromiţătoare a unui fost reprezentant al CIA adresată colonelului O”Higgins care nu era pe atunci de cât căpitan. Cu câteva fotocopii ale cecurilor. Ziarul sosise la ambasadă pe numele său. Carlos Geranios era mort dar răzbunarea lui abea acum începea.

  Deodată maşina frână şi se opri. Alea era blocată de soldaţi. Malko privi prin geamul blindat. Deveni neliniştit. O”higgins era capabil de orice… Dar nu era pentru el. Mai întâi văzu un gard viu format din carabinieri cu pistoalele-mitralieră în mână. Un poliţist civil ieşi de sub bolta unei porţi ţinând în mână un obiect ciudat… O statuie de gips reprezentând un picior omenesc închis într-o cuşcă. Poliţistul o ţinea ca pe o colivie, de un inel prins deasupra…

  În spatele lui, un altul purta o colivie asemănătoare unde, de data asta, era o mână de om, apoi altul cu q colivie mai mică, care conţinea un pumn închis.

  În sfârşit, în urma lor, un om în carne şi oase. Bărbos, îmbrăcat cu o cămaşă şi nişte pantaloni albaştri. Avea mâinile prinse la spate cu cătuşe şi faţa gravă. Doi poliţişti îl îmbrânceau plini de zel.

  Malko întoarse capul spre ambasadorul american, înlemnit în faţa acestui spectacol insolit.

  — Domnule ambasador, zise el cu calm, vă alegeţi tare rău prietenii.

  Diplomatul nu răspunse. Scena era atât de simbolică încât părea ireală. Cu grijă, poliţiştii aşezară în furgonetă coliviile ' vinovate de a-l fi ofensat pe generalul Pinochet, apoi îl urcară şi pe sculptor. Furgonetă demară şi limuzina putu să-si continue drumul.

  Până la aeroport făcură aproape o jumătate de oră. Malko părăsea Chile fără regret. Un titlu enorm în Mercurio anunţase moartea lui Carlos Geranios în cursul unei lupte feroce cu carabinierii. Editorialul conchidea că, de acum, la Santiago va domni ordinea şi că interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii avea să fie în curând ridicată.

  Nici un rând despre moartea Oliveirei. O puteai găsi la rubrica accidentelor rutiere. Victima unui şofer neidentificat. Iar ucidera lui John Villavera era opera unor asasini neidentificaţi, probabil făcând parte dintre extremiştii de stânga.

  Maşina pătrunse pe pista de zbor, precedată de cea a poliţiei şi merse până la avionul DC-8 vopsit în galben. Plecarea era peşte zece minute şi toţi pasagerii se găseau la bord. Lima şi Miami. De acolo Malko urma să zboare spre Europa.

  Când maşina opri, Malko avu un şoc. Colonelul O'Higgins era acolo, cu câţiva poliţişti. Ambasadorul îl linişti nu prea bine dispus.

  — Nu-ţi fie teamă, m-a anunţat că va fi aici. A venit pentru ca totul să fie în regulă.

  Malko coborî primul şi merse spre maşina colonelului. Federico O'Higgins nu se mişcă, afişând un zâmbet nesigur pe faţa rotundă şi lividă de tont. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

  Cuprins de o inspiraţie subită, Malko înainta spre el. Zâmbi şi îi întinse mâna.

  Chilianul fu atât de uluit încât întinse şi el mâna.

  Numai că în loc să-i apuce mâna stângă, Malko îl prinse de dreapta, cea ale cărei degete moarte strângeau buiota japoneză. O'Higgins nu avu timp să reacţioneze. Buiota căzu pe asfalt. Malko îl privi ţintă în ochi şi începu să strângă.

  Cu toată puterea.

  La început O'Higgins se strâmbă, încercând să-si păstreze demnitatea. Ca şi cum ar fi fost o glumă proastă lipsită de importanţă. Apoi durerea deveni foarte puternică şi se dădu înapoi încercând să-si desprindă mâna. Malko se deplasă o dată cu el fără să-i dea drumul.

  Atunci gura colonelului chilian se deshise şi se auzi un strigăt ascuţit. Malko strângea mai departe ştiind cât de insuportabilă era durerea. Din ochii lui O'Higgins ţâşniră lacrimile. Alb la faţă, cu sudoarea picurându-i de pe frunte, murmură:

  — Dă-mi drumul. Te rog.

  Malko nu răspunse, strângându-l mai tare. Deodată genunchii lui O'Higgins cedară şi căzu în genunchi pe ciment, cu faţa deformată de durere. Nimeni nu îndrăznea să intervină. Malko îl mai ţinu aşa încă câteva secunde, apoi îi dădu drumul dintr-o dată. Cu gura deschisă, O'Higgins încercă să nu-si piardă cunoştinţa în mijlocul unui cerc plin de oroare. Malko urcă calm pasarela. Înainte de a dispărea în avion, se întoarse. Colonelul chilian era tot în genunchi, îndoit de durere. Malko regretă în mod sincer că nu putuse să-i facă un rău mai mare.

 

 

          SFÂRŞIT