Teroare la Santiago

 

 

 

  Capitolul I.

  Break-ul cenuşiu „404”, fără placă de înmatriculare, se deplasa cu rapiditate pe aleea Miguel Claro, venind dinspre sud. Farurile luminau şoseaua pustie înecată încă în ceaţă. Era cinci dimineaţa şi interdicţia de circulaţie încetase abia de câteva minute. Prudenţi, locuitorii nu se aventurau pe străzi decât începând cu ora cinci şi jumătate, nevrând să se trezească la Ritoque, lagărul de concentrare creat de junta în apropierea oraşului. Acei carabinieros şi poliţiştii de la D. I. N. A.1) -Gestâpo-ul regimului – nu glumeau. De la unu noaptea până la orele cinci dimineaţa, Santiago era un oraş mort.

  Vehiculul semnaliza lângă intersecţia cu aleea Clemente Fabria, încetini şi trase la trotuar, cu faţa la grilele care înconjurau parcul Ambasadei Italiei, una dintre cele mai frumoase proprietăţi din cartierul înstărit Bilbao. Imediat, carabinierul îngheţat de frig, sugrumat In uniforma lui măslinie, înainta spre maşină ameninţând-o cu pistolul-mitralieră. Ceilalţi poliţişti, postaţi la fiecare sută de metri, cât ţinea ambasada, se scuturară cu nervozitate. Un câine-lup, ţinut în lesă, latră. Ambasada Italiei, ca toate celelalte enclave diplomatice de la Santiago, era încercuită zi şi noapte de poliţie. Orice persoană care ar fi încercat să treacă gardul ar fi riscat să fie doborâtă fără somaţie, în interiorul fiecărei ambasade se înghesuiau deja zeci de refugiaţi politici, fugiţi de represiunea feroce dezlănţuită de junta generalului Pinochet, aşteptând să poată ieşi din ţară cu un permis special. Unii stăteau acolo de aproape un an… După harababura din primele zile, D. I. N. A. Închisese ermetic ambasadele şi nimeni nu mai reuşea să se refugieze aici. Mai mult, carabinierii invadaseră Ambasada Columbiei ca să pună mâna pe fugarii care se ascundeau acolo… Protestele declanşate de acţiunea lor fuseseră atât de violente încât nu mai îndrăzniseră să repete figura… Dar căinţa lor nu mersese până acolo încât să-i înapoieze pe cei răpiţi…

  Portiera maşinii „404”, care se oprise în faţa Ambasadei Italiei, se deschise şi îşi făcu apariţia o siluetă şovăielnică şi insolită.

  Un bărbat scurt şi solid, aproape un pitic, cu o pălărie albă, trasă pe frunte, îmbrăcat cu un costum de culoare închisă foarte strâns pe corp. Ochii lui mici, injectaţi de sânge, priviră cu insolenţă ia ţeava pistolului-mitralieră; sughiţă, vârî mâna într-un buzunar şi scoase o legitimaţie pe care o puse sub nasul carabinierului.

  Note:

  1) Dirección de las Informaciones Nacionales (n.a.)

  Acesta lăsă imediat arma în jos şi schiţă un zâmbet uşor servil.

  — Esta bien, Señor.

  Motorul maşinii nu se oprise. Era singurul zgomot care rupea tăcerea zorilor.

  Bărbatul cu pălărie albă îşi puse legitimaţia la loc, sughiţă din nou şi se apropie de poartă cu un mers nesigur. Carabinierul îşi întoarse faţa. Nou-venitul putea a alcool de la o poştă. Fixând cu privirea clădirea cenuşie cu un etaj, care se ridica în mijlocul parcului, bărbatul cu pălărie albă scuipă cu violenţă, bombănind o insultă. Apoi se întoarse la maşină, deschise uşa din spate şi îl chemă pe omul de la volan. Acesta coborî imediat şi veni lângă el. Carabinierul, nemişcat pe trotuar, îl auzi pe şofer pronunţând câteva cuvinte de reproş pe un ton respectuos, după care omul fu nevoit să suporte o ploaie de înjurături. Bărbatul cu pălărie albă se aplecase deja în interiorul vehiculului şi, ajutat de şofer, trase afară un sac de iută maro. Când sacul căzu pe asfalt, bărbatul cu pălărie albă râse cu toată gura, apoi se întoarse şi îl chemă pe carabinier cu o voce de om beat. Acesta simţi că i se face greaţă: după formă, era uşor să-ţi dai seama că sacul conţinea un corp omenesc.

  Carabinierul se apropie cu un pas de automat.

  — Señor?

  Vocea îi era nesigură şi se străduia să nu privească sacul.

  — Lasă gura şi ajută-ne, zise bărbatul cu pălărie albă.

  Şi apucă el însuşi de un capăt. Toţi trei transportară până la poartă sacul de pânză murdar de pete de culoare închisă. Chiar în momentul acela, la o fereastră de la parterul ambasadei se aprinse lumina.

  * * în picioare, în spatele perdelelor din sufrageria Ambasadei Italiei, un tânăr bărbos observa cu mare atenţie tot ce se petrecea în faţa porţii. Mobilele din încăpere fuseseră împinse la perete pentru a face loc la vreo douăzeci de saltele improvizate. Mirosul din încăpere era îngrozitor. De luni de zile, refugiaţii veneau acolo unii după alţii. Fiecare partid politic avea încăperea lui. Partidul comunist se instalase în salonul mare, M. I. R.1) ocupase sufrageria, lăsând subsolul pentru M. A. P. U. În fiecare noapte unul dintre ei stătea de veghe pentru a evita orice surpriză pusă la cale de D. I. N. A. Toate intervenţiile ei aveau loc în timpul interdicţiei de circulaţie, ca să nu existe martori.

  Tânărul cu barbă nu-si lua ochii de la maşina „404”. Era din ce în ce mai nervos. D. I. N. A. Folosea aproape totdeauna astfel de maşini fără placă de înmatriculare. Ce voiau? Părăsi fereastra şi se strecură până la un bărbat ghemuit într-o cuvertură; deasupra lui era agăţată o pancartă care proclama: „Nu aruncaţi gunoiul pe jos, curăţenia e revoluţionară!”

  Bărbosul îl scutură uşor pentru a nu-i trezi pe ceilalţi.

  — Carlos!

  Tânărul care dormea se trezi imediat şi se ridică cu ochii încă cârpiţi de somn, dar gata să riposteze. Deşi avea o faţă slabă, era frumos, avea o bărbie voluntară, un păr negru pieptănat pe spate şi o gură senzuală. Aproape că avea aerul unui seducător din anii '30. Numai gura, mare şi bine conturată, îmblânzea acea faţă nerasă.

  — Ce este…

  — Sunt afară! Şopti bărbosul.

  Carlos se repezi la fereastră. Inima îi bătea cu putere. D. I. N. A. Oferea pentru prinderea lui 4 200 de dolari. O sumă enormă într-o ţară bântuită de o inflaţie de 375%.

  Tânărul văzu maşina şi sacul, dar nu înţelese imediat.

  — Trezeşte-i şi pe ceilalţi, îi zise el bărbosului.

  Măcar să nu se lase sugrumaţi ca nişte oi. În timp ce bărbosul îi scutura pe cei care dormeau, Carlos se uita cu mare atenţie la ce se întâmpla afară. Deodată înţelese şi fu izbit de un val de ură şi oroare. În spatele lui, refugiaţii se ridicau în picioare cuprinşi de panică, întrebându-se unii pe alţii ce se petrece, cu glasurile pline de spaimă. Uitând de orice prudenţă, Carlos deschise fereastra cu violenţă şi se aplecă în afară.

  — Vamos! Vamos! Bombăni bărbatul cu pălărie albă. Era atât de beat încât scăpă de două ori sacul înainte de a reuşi să-l caţăre pe gard. Fără să scoată o vorbă, şoferul şi carabinierul îl ajutau din toate puterile. Apoi, cu un salt neîndemânatic, bărbatul cu pălărie albă îl făcu să cadă în grădina ambasadei, după care alunecă şi pălăria i se rostogoli pe trotuar.

  Şoferul o ridică repede de jos şi proprietarul ei şi-o puse imediat pe cap cu o înjurătură, fără măcar să o mai scuture de praf.

  Din ambasadă ţâşni un strigăt: -Assassinos!

  Era o voce de bărbat, puternică şi bine timbrată. Bărbatul cu pălărie albă ameninţă cu pumnul şi plecă urmat de şofer.

  Note:

  1) M. I. R.

  — Partid de stìnga (n.a.)

  Maşjna „404” demară, întoarse pe şoseaua pustie şi o porni spre sud. Carabinierul îşi trecu limba peste buzele uscate. Se uită spre ambasadă. Ferestrele se luminau unele după altele. De data asta, strigătul zecilor de voci îi îngheţă sângele în vine:

  — Assassinos!

  * * *

  Vocea lui Carlos rupse tăcerea ireală, trezindu-i pe cei care dormeau în camera vecină.

  Tânărul îi văzu pe cei doi urcând în maşina care demară în trombă. Iar strigătele de ură o urmăriră până când dispăru în depărtare. Hărmălaia cuprinse treptat întreaga ambasadă. Carlos părăsi fereastra, traversă cu rapiditate camera, lovind cutiile de conserve goale, care serveau drept gamele şi se îndreptă spre holul de la intrare. Bărbosul îl prinse de braţ.

  — Carlos! E prea periculos, nu te duce! Ar putea să tragă în tine…

  În principiu, D. I. N. A. Nu ştia că el, Carlos Geranios, unul din şefii M. I. R.-ului, partid de extremă stângă, se ascundea la Ambasada Italiei sub un nume fals.

  Patru funcţionari ai ambasadei traversau deja în fugă peluza. Ridicară sacul de jos şi îl duseră spre clădire. Acum toată lumea se trezise. Soarele apăru brusc, sfâşiind ceaţa dimineţii, scăldând peluza în lumină. Vara australă era pe sfârşite, dar martie era încă foarte cald. Tăcuţi, masaţi pe peronul ambasadei, sechestraţii de bunăvoie se uitau la funcţionarii care aduceau sacul cu o sfoară groasă. Aceştia îl aşezară pe parchetul de la intrare, evitând privirile fugarilor.

  — Deschideţi-l! Strigă cineva.

  Nimeni nu mişcă.

  Apoi bărbosul dădu la o parte primul rând de oameni şi se lăsă în jos cu un cuţit în mână. Tăie sfoara şi desfăcu sacul. Carlos Geranios veni lângă el.

  Apăru un picior. Un picior de femeie, foarte alB. În marele hotel se auzi un murmur de oroare. Livid, Carlos Geranios degajă şi al doilea picior, apoi un bărbat cu ochelari trase sacul de celălalt capăt, descoperind încet tot corpul. Murmurul crescu în intensitate şi cei din primul rând se înfiorară. O femeie începu să plângă în hohote. Cel care trăsese sacul se ridică mototolind mecanic în mâini iuta grosolană, cu ochii plini de lacrimi, incapabil să vorbească. Nu pudoarea îl făcu să-si întoarcă privirea de la corpul gol, ci groaza.

  Îngenuncheat lângă cadavru, cu ochii uscaţi şi pupilele mărite, Carlos Geranios atinse uşor umărul gol. Carnea era încă călduţă.

  Lăsă ochii în jos, străduindu-se să privească acel spectacol îngrozitor. Pielea era plină de pete albastre: lovituri. Se vedeau bine şi ulceraţiile negricioase ale arsurilor de havană. Tot sânul drept era plin de astfel de urme. Faţa nu mai era decât o masă însângerată, informă, strivită de lovituri; umflată, de nerecunoscut. Torţionarii de la D. I. N. A. Îi smulseseră toţi incisivii, ceea ce dădea gurii un aspect insolit de bătrâneţe.

  Carlos Geranios întinse mâna şi ridică buza de sus spartă cu sălbăticie, descoperind o punte de aur care lega trei dinţi.

  În clipa aceea avu impresia că o mână invizibilă îi strânge pieptul, că va începe să urle. Era el însuşi surprins că putea fi atât de calm, fără să tremure, fără să plângă. Nu mai auzea exclamaţiile pline de oroare din spatele lui. Privirea îi coborî până la pancarta de carton agăţată cu o sfoară de gâtul moartei: „A trădat partidul. Executată de patrioţi”. Cu trăsăturile înţepenite într-un rictus involuntar, Geranios încercă să-si golească creierul. Să nu se gândească la ce simţise Mag aii când îi fuseseră smulşi dinţii cu cleştele, când îi arseseră cu ţigările carnea delicată a sânilor, când îi zdrobiseră faţa cu patul armelor…

  Privirea îi coborî şi mai mult şi ceea ce văzu îi provocă o senzaţie de vomă. Moarta avea mâinile legate la spate; nu şi picioarele. Partea de jos a pântecului fusese ruptă, tăiată cu baioneta până la os. Apoi torţionarii vârâseră acolo – probabil pe când victima mai era încă în viaţă – un cactus a cărui culoare verde era acum impregnată de sânge şi umoare. Carlos Geranios ştia ce precedase acest ultim ultragiu.

  Colonelul Manuel Chonio, numit şi Măcelarul din Los Angeles, din cauza atrocităţilor comise în acest oraş din Chile, situat în sud, fusese însărcinat cu urmărirea „miriştilor” la Santiago.

  Acesta folosea metode deosebite la interogatorii. Ţinând un şobolan într-o mănuşă de piele, îl vâra în vaginul suspectei cu botul înainte. Până când aceasta vorbea sau înnebunea.

  Cineva îl trase înapoi pe Carlos Geranios; tânărul nu opuse rezistenţă. Zări privirea înspăimântată a ambasadorului, în-făşurat într-un halat de casă, total depăşit de eveniment. Peste corpul martirizat fu aruncată o cuvertură. Dar imaginea îngrozitoare persista pe retinele tuturor.

  Carlos ieşi din hol, urmat de tânărul cu barbă. Se opri lângă ferestrele salonului, privind parcul şi soldaţii de pe trotuar cu o ură neputincioasă.

  — Ştiai că fusese prinsă? Întrebă încetişor tovarăşul lui.

  Carlos Geranios aplecă capul fără să răspundă.

  Aflase de două săptămâni că Magali căzuse în mâinile celor de la D. I. N. A. Era una din puţinele persoane care ştiau unde se ascundea. Carlos sperase, împotriva oricărei logici, spunându-si că Magali era tânără, frumoasă, cu mult sânge rece. Că o vor bate, o vor viola cu siguranţă, dar că va fi cruţată de celelalte josnicii…

  Numai că subestimase dorinţa lor de a-l găsi. O făcuseră să vorbească. După aceea femeia murise sau o ajutaseră să moară. Oricum, nu mai putea fi „arătată”. De câteva săptămâni, junta începuse să aibă o uşoară grijă de respectabilitate. Pe terenurile virane din Santiago erau găsite cadavre torturate pre-tinzându-se că fuseseră executate de M. I. R. Sau de comunişti.

  Un singur lucru îl mira pe Carlos Geranios. De ce aduseseră cadavrul acolo unde se afla el? Ca o sfidare…

  Acum ştia că nu vor da înapoi de la nimic ca să pună mâna pe el.

  Se întoarse spre tânărul cu barbă.

  — Vor veni după mine, zise el cu glas scăzut.

  Ambasadorul nu ar fi luat în mână un pistol-mitralieră să se transforme în erou pentru el. Ar fi emis un protest diplomatic energic, care nu l-ar fi scăpat pe Carlos Geranios de tortură şi de moarte. D. I. N. A. Avea ca obiectiv mărturisit: zdrobirea nemiloasă a tot ce putea încă să se opună juntei. După ce opoziţia va ajunge la cimitir, atunci puteau să redevină drăguţi… Până atunci însă epurarea era feroce… De la ora când începea interdicţia de circulaţie, D. I. N. A. Îşi trimitea furgonetele Chevrolet, vopsite în alb şi negru, să-i aresteze pe suspecţi în liniştea nopţii. Majoritatea dispăreau fără să lase vreo urmă. Numai generalul Pinochet, şeful statului, avea puterea să se opună acestei D. I. N. A.

  Rareori uza de această putere. D. I. N. A. Era creaţia lui. Bărbosul se apropie şi mai mult de Carlos Geranios.

  — Ce vei face? Îl întrebă el. Carlos dădu nehotărât din cap.

  — Încă nu ştiu.

  În ajun adormise visând la viitor. Peste două zile ar fi trebuit să părăsească Chile într-un lot de expulzaţi cu destinaţia Venezuela. Până la urmă Magali ar fi fost eliberată. S-ar fi reîntâlnit în Mexic. Sau în Cuba, sau în altă parte. Ar fi făcut dragoste pe o plajă scăldată în soare. Ochii i se umplură de lacrimi. Va avea în faţa ochilor toată viaţa cactusul care o viola odios, chiar şi moartă.

  — Compañero, zise bărbosul, până la urmă revoluţia va triumfa. Curaj!

  Carlos dădu din cap fără să răspundă. Puţin îi păsa de revoluţie în clipa aceea.

  Magali, moartă la 23 de ani, după chinuri infernale, nu va mai cunoaşte niciodată triumful. Hotărârea îi alungă cu brutalitate disperarea. Nu le va oferi duşmanilor bucuria de a-l tortura şi pe el. Îşi întoarse spre bărbos ochii încă strălucind de lacrimi.

  — Ai dreptate, Luis, zise el, vom triumfa.

  Hotărâse să nu-i aştepte pe asasini. Va lupta şi se va răzbu-na. Carlos traversă salonul, intră în sufragerie, se aplecă lângă cuvertura lui şi luă de jos o sacoşă de piele maro plină cu documente. Era singurul lucru preţios care îi mai rămăsese.

  — Imbecilule! Trădătorule! Cretinule!

  Palma răsună dureros în capul lui Juan Planas, reuşind să-l trezească din beţie. Frumoasa lui pălărie albă zăcea pe podeaua biroului, călcată de cizmele colonelului Chonio. Micul poliţist stătea în poziţie de drepţi în mijlocul încăperii. Colonelul, vânăt la faţă de furie, cu ochii ieşiţi din orbite, îl pălmuia şi îl înjura, burduşindu-l cu lovituri de picior. Juan Planas se legăna docil, cu capul în jos, încasând loviturile fără să scoată o vorbă. La început încercase să-i spună superiorului său că nu avea o meserie amuzantă, că nervii suportau cu greu torturarea unei femei ore în şir, că fără whisky-ul confiscat nu ar fi rezistat… Până la urmă se resemna să îngâne nişte scuze amărâte pentru mica glumă de la Ambasada Italiei. Era conştient de consecinţe. Trezit din beţie, începea să-si dea seama de imprudenţa făcută şi aproape că îi venea să-i mulţumească colonelului pentru palme. Acesta se apropie de el şi îi zise:

  — Ascultă-mă bine, găozarule! Dacă tipul ăsta ne scapă printre degete, te vei plimba prin ţinutul lui Magellan la capătul unei frânghii, până când vei îngheţa de viu… Acum şterge-o şi apucă-te de treabă.

  Teroare ia Santiago Juan Planas îşi luă de jos pălăria încercând să-i redea forma iniţială. În partea cea mai de sud a ţării, militarii juntei se distrau legând suspecţii cu o frânghie agăţată de un elicopter şi lăsân-du-i să atârne în oceanul îngheţat. Până când nenorociţii mureau de frig.

  Nu avea deloc chef să suporte şi el acelaşi tratament. Chiar dacă trebuia să petreacă alte nopţi albe interogând suspecţii.

  Capitolul II.

  O femeie tânără urcă treptele scării, traversă clubul şi se opri o clipă examinându-i pe cei de pe terasă.

  Stil hippie de lux, încălţăminte cu toc interminabil, un fel de traistă din pânză spânzurată pe umăr, un ceas „Seiko'-sport la mână, blugi decoloraţi mulându-i-se pe şoldurile înguste şi un fund obraznic. Părul prins în coc, nasul în vânt şi impertinent şi bluza ei de mătase aminteau adevărata ei apartenenţă socială. Când ajunse în dreptul lui Malko îi adresă o privire lungă şi plină de curiozitate, aproape provocatoare. Apoi trecu pe lângă vreo şase domni în vârstă, respectabili şi în „năruire”, dintre aceia pe care chilienii îi numeau „mumii” şi se instala singură la o masă… Malko simţi un fior agreabil pe şira spinării. Incă de la sosirea la Santiago în ajun, remarcase neruşinarea cu care femeile se uitau la bărbaţi. Erau foarte diferite de cele din alte ţări ale Americii Latine. Ochii lui aurii, eleganţa discretă, înfăţişarea de animal bine, un amestec de nonşalanţă şi tensiune nu constituiau nişte explicaţii suficiente. Întoarse capul cu re-gret. Din păcate, nu venise la capătul lumii ca să alerge după fuste.

  — E încântătoare, nu? Remarcă John Villavera.

  — Adorabilă, aprobă Malko.

  Încântătoarea necunoscută se încadra perfect în atmosfera luxoasă şi puţin învechită a clubului Los Leones, bijuteria din Barrio Alto, cartierul rezidenţial din Santiago. Saloanele erau demne de un club englez, serviciul impecabil, iar sub terasă se întindea un teren de golf întreţinut cu somptuozitate. O insulă de lux în acel oraş de mizerie. La un kilometru de acolo, în linie dreaptă, sărmanii poblaciones îşi vindeau ultimele zdrenţe ca să-si poată cumpăra puţină pâine uscată, încercând fără speranţă să ţină pasul cu inflaţia galopantă. După cum declarase în ajun, fără pic de umor, un purtător de cuvânt al juntei, situaţia economică progresa sensibil: de la 500%, inflaţia ajunsese acum la numai 375%.

  Un chelner discret şi temător se apropie de masa lor. Numai privilegiaţii noului regim frecventau Los Leones.

  — Pisco-sour? Întrebă John Villavera.

  Era aperitivul tipic în Chile. Un fel de alcool servit cu gheaţă. Malko încuviinţă.

  Maxilarul cabalin care dezechilibra faţa colţuroasă a celui care era şeful biroului CIA de la Santiago părea deja că mestecă. Ochelarii mari cu ramă din baga şi alura lui puţin stângace îi dădeau aerul unui profesor întors din exil fără permisiune oficială. Vorbea perfect spaniola şi părea că e cunoscut de toată lumea din oraş. Se ridica şi saluta sau dădea mâna cu fiecare nou venit. La aeroport numele lui făcuse miracole… Malko fusese aşteptat de o limuzină pentru a fi condus la bătrânul hotel Sheraton-Carrera, în centrul oraşului, în faţa palatului Moneda unde Allende1) îşi găsise moartea. Edificiul mai purta încă urmele bombelor şi de atunci rămăsese nelocuit.

  Note:

  1) La 24 octombrie 1970, în Chile au loc alegeri parlamentare. În urma lor este ales preşedinte socialistul SALVADOR ALLENDE GOSSENS, susţinut de Frontul Unităţii Populare, grupare de stânga din care făcea parte şi partidul comunist. Noul preşedinte întreprinde reforme economice şi sociale profunde, trecând la o politică externă independentă. Salvador Allende este însă ucis în urma loviturii de stat militare de la 11 septembrie1973, puterea fiind luată de o junta militară, cu frunte cu generalul AUGUSTO PINOCHET UGARTE. Parlamentul este dizolvat, partidele politice interzise, instaurându-se un regim conservator şi foarte autoritar. La 17 decembrie 1974, generalul Pinochet devine preşedintele ţării. (N. T).

  O maşină uimitoare: Lincoln Continental negru. In exterior semăna cu oricare altă maşină, dar fusese special comandată la „Ford” pentru Central Intelligence Agency la preţul unic de 45 000 de dolari. Geamurile aveau o grosime de trei centimetri şi puteau rezista la rafalele unui pistol-mitralieră, dacă se trăgea de aproape. Un buton aflat sub volan permitea inundarea vehiculului cu zăpadă carbonică doar în câteva secunde. Dar lucrul cel mai uimitor era partea din spate. Acoperişul fusese fixat cu patru nituri explozive. Apăsând pe un braţ al banchetei, acesta sărea şi bancheta din spate era ejectată în mod automat… Asta în cazul în care maşina ar fi avut portierele blocate. Cu o astfel de maşină şeful biroului CIA se putea plimba liniştit… John Villavera îl primise imediat pe Malko în biroul lui de la Ambasada Americană, care se ascundea în mod ciudat de la etajul şaisprezece până la etajul douăzeci al unei clădiri hidoase, faţă în faţă cu Sheraton-Carrera. O placă superbă de cupru împodobea uşa biroului Wild Life Fund. În mod oficial, John Villavera se afla în Chile pentru a studia protecţia speciilor pe cale de dispariţie…

  Mai era şi ataşat cultural al ambasadei.

  Cordialitatea lui faţă de Malko fusese exemplară. Michael Borrough, cel care conducea Western Hemisphere Divizion, îl avertizase că COS-ul1) de la Santiago îi va dezvălui obiectivul misiunii la faţa locului. John Villavera se arătase foarte evaziv în ajun, asigurându-l pe Malko că nu era nici o grabă, că vor discuta a doua zi.

  Santiago era un oraş tare urât. Un amestec de Detroit şi Buenos Aires, cu străzi triste şi zgomotoase, prăvălii goale, un cer cenuşiu, clădiri masive şi negricioase. Contrastul era frapant între animaţia din timpul zilei şi calmul apăsător care domnea noaptea. Cuprins de insomnie din cauza decalajului orar, Malko observase de la fereastra lui, în plină noapte, piaţa Moneda, pustie şi tăcută, străzile goale şi imensul turn neterminat al televiziunii, unde străluceau mii de lumini roşii.

  Un adevărat Pompei.

  Ca o mantie de plumb, o frică difuză se aşternea peste Santiago din clipa în care orice mişcare înceta, de la ora când începea interdicţia circulaţiei. Ziua, restaurantele erau goale.

  De parcă bogaţilor le-ar fi fost ruşine de victoria lor asupra lui Allende… Los Leones era primul loc agreabil pe care-l vedea Malko.

  — Erai aici când Allende?… Îl întrebă Malko după plecarea chelnerului.

  John scutură energic din cap.

  — Nu, nu, eu am sosit acum opt luni. Toată echipa a fost schimbată.

  Malko îşi permise un zâmbet.

  — A costat mult? Întrebă el.

  John Villavera se uită la el cu o privire nevinovată.

  — Ce?

  — Răsturnarea lui Allende? Americanul luă un aer profund şocat.

  — Ştii, făcu el, nu e foarte adevărat tot ce se spune. Agenţia nu a jucat un rol prea important. Noi doar am dat o mână de ajutor la „destabilizarea” unui guvern care leza grav interesele americane şi ducea ţara la faliment. Nu se găsea mai nimic. Unul dintre prietenii mei, care stătea la Santiago pe vremea aceea, era obligat să-si pună pasta de dinţi în seiful hotelului când pleca! Devenise un produs la fel de preţios ca aurul. În ceea ce priveşte echipa care se găseşte acum la putere, ea nu e formată din monştri aşa cum se vorbeşte. Nişte militari de carieră puţin depăşiţi de evenimente… Dar cinstiţi, absolut cinstiţi.

  Malko îşi aminti de tot ce citise despre Chile.

  — Totuşi s-a cam destabilizat în mod definitiv, remarcă el.

  — S-a mai şi greşit, recunoscu John Villavera. Dar nu poţi face omletă fără să spargi ouăle.

  Avea importanţă şi calitatea cojii!

  — De altfel, adăugă americanul, este sigur că execuţiile care au avut loc au redus şansele unui război civil…

  Era un punct de vedere… Chelnerul aşeză în faţa lui Malko un castronaş plin cu un lichid incolor în care pluteau nişte chestii mari şi gălbui asemănătoare cu nişte limacşi…

  — Ce sunt astea? Făcu Malko neliniştit.

  — Arici de mare. Aici sunt foarte mari! Se mănâncă în supă. Malko gustă. Era delicios.

  Întoarse capul şi întâlni privirea tinerei hippie îndreptată spre el.

  — O cunoşti pe fata asta? Întrebă Malko.

  John Villavera zâmbi complice şi răspunse cu glas scăzut.

  — Numai din vedere. Se numeşte Oliveira Chunio. Este fata unui colonel. Mi se pare că e divorţată.

  Malko se întrebă dacă să-i trimită câţiva arici de mare. Dar mai întâi munca.

  — Ce se aşteaptă de la mine? Întrebă el. În afară de seducerea acestei creaturi încântătoare?

  John Villavera îşi îndreptă talia şi aruncă privire în jurul lui. Dar nu erau acolo decât „mumii”…

  — E vorba de o misiune foarte delicată, începu el. Eu am cerut celor de la Langley pe cineva cu tact şi cu pricepere pentru a o duce la bun sfârşit…

  Malko se încorda uşor. Măgulitorul scoate totdeauna castanele din foc cu mâna măgulitului.

  — Mai exact?

  — În timpul lunilor care au precedat cădera lui Allende, continuă americanul, un chilian ne-a făcut nişte servicii foarte importante. Un membru din M. I. R., care se opunea politicii lui Allende. El a acceptat să distribuie şoferilor de camion, aflaţi în grevă, fondurile de care aveau nevoie pentru continuarea mişcării lor. Inutil să-ţi mai spun că nu ştiau de unde provin…

  — Evident… Făcu Malko. Sper că aţi recompensat acest ajutor după cum merita.

  — Din nenorocire n-am reuşit să-l recompensăm, suspină Villavera. Acest om se găseşte pe lista neagră întocmită de D. I. N. A., poliţia politică a juntei, din cauza apartenenţei lui la M. I. R., mişcare de extremă stânga. Este acuzat de a fi participat la elaborarea planului „Djakarta”, care prevede asasinarea tuturor ofiţerilor de dreapta. Junta a fixat o recompensă pentru prinderea lui…

  Malko se încruntă sceptic.

  — Aveţi şi voi un cuvânt de spus… John Villavera dădu cu durere din cap.

  — Chilienii sunt foarte susceptibili. Totuşi l-am putut ajuta pe Carlos Geranios să se refugieze la Ambasada Italiei şi chiar i-am obţinut un permis de liberă trecere emis de junta, ca să poată pleca în Venezuela, ceea ce ar mulţumi pe toată lumea.

  — Cu siguranţă, zise Malko. Şi? Nu a vrut să plece?

  — S-a petrecut ceva neprevăzut, zise John Villavera, un incident regretabil… Nişte poliţişti ameţiţi de băutură au aruncat în grădina ambasadei corpul unei tinere femei pe rare el o cunoştea. Atunci, deodată i s-a făcut frică şi, în ajunul plecării, a fugit de la ambasadă fără măcar să se ştie cum. Probabil ascuns într-o maşină…

  — Perfect, făcu Malko, se va descurca el să iasă din Chile. Americanul clătină sceptic din cap.

  — Mi-e teamă că nu. D. I. N. A. E teribil de eficace. Cu siguranţă că îl vor găsi şi riscă să aibă necazuri mari…

  John Villavera era regele litotei…

  — De aceea aş vrea să-l găseşti, ca să-l punem la adăpost, sugeră americanul. Ştiu că nu e uşor, dar te voi ajuta cu tot ce pot. Trebuie acţionat repede. Poate fi arestat dintr-o clipă în alta. După aceea va fi prea târziu… Dacă îţi aminteşti, în Bolivia CIA nu voia ca bolivienii să-l execute pe Che Guevara1). Şi totuşi l-au lichidat.

  Note:

  V ERNESTO GUEVARA, zis Che – om politic cubanez, de origine argentiniapă, mort în 1967. Medic, tovarăş al lui Fidel Castro, el a încercat organizarea unor focare revoluţionare în America Latină şi a participat la gherila boliviana (n.t.).

  Malko cunoştea povestea şi ştia că era adevărat. Agentul american CIA care ajutase la arestarea lui Che se luptase după aceea să-i salveze viaţa. Zadarnic. Bolivienii îl executaseră şi îl îngropaseră după aceea într-un loc secret. Îl lichidaseră chiar şi pe ofiţerul care cunoştea amplasarea mormântului, pentru mai multă siguranţă. În privinţa ferocităţii, sud-americanii de dreapta sau de stânga erau nişte candidaţi ideali la medalia cruzimii.

  — De ce nu te ocupi personal de treaba asta? Întrebă Malko.

  — Prea riscant. Nu pot avea aerul că mă opun deschis celor din junta cu care sunt în raporturi bune. Sunt foarte susceptibili în privinţa politicii interne. Dacă vor exista „fricţiuni” în legătură cu Geranios, poziţia mea va rămâne destul de confortabilă după ce vei fi preluat cazul, pentru că nu mă ocup de el în mod oficial.

  Mai prudent nici că se putea…

  Malko îşi îndreptă privirea spre harta mare agăţată de perete.

  — Dar unde naiba să-l găsesc pe acest Geranios? Dacă este chiar atât de căutat precum spui, asta înseamnă că se ascunde cu grijă. Admiţând că mai este încă la Santiago.

  — Evident, admise Villavera, dar îţi furnizez un om de legă-tură. Un chilian care s-ar putea să ştie unde se găseşte. Trebuie să-i aduci la cunoştinţă că vrei să-l ajuţi, să-i dai o mână de ajutor să părăsească ţara. Îţi voi da numele şi adresa lui „Chalo” Goulart, un domn bătrân încântător. În timpul lui Allende a acceptat să transporte fonduri pentru camionagii. Bineînţeles, nu menţionezi numele meu. Spui că vii direct de la Washington. Cei de aici sunt…

  Americanul tăcu brusc. Malko întoarse capul urmărind privirea însoţitorului său.

  Pe terasă apăruseră trei bărbaţi. Doi erau nişte militari, îm-brăcaţi în impecabile uniforme kaki, cu cizme înalte, şepci turtite, un pistol-mitralieră „Beretta” lipit de corp şi faţa inex-presivă, încadrau un civil mult mai scurt decât ei, îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă, cu braţul drept îndoit lângă piept, de parcă ar fi fost rănit. Civilul îi adresă un zâmbet vesel lui John Villavera şi veni spre el. Malko îşi zise că semăna în mod ciudat cu actorul Peter Lorre – care îl jucase pe vremuri pe nebunul ucigaş din filmul „Dl. Le Maudit” de Fritz Lang – cu părul lui negru dat pe spate, ochii bulbucaţi, zâmbetul puţin cam forţat şi uşor abject, gura moale cu buze prea palide.

  John Villavera se ridică şi făcu prezentările.

  — Excelenţa Sa, colonelul Federico O'Higgins.

  Chilianul întinse mâna stângă. Malko văzu că, deşi era foarte cald, dreapta era acoperită cu o mănuşă de lână neagră şi strân-gea între degete ceva asemănător unui radio cu tranzistori. Ciudat…

  Colonelul trase un scaun spre el şi se aşeză, în timp ce în-soţitorii rămaseră în picioare, privind spre terenul de golf cu un aer absent. Colonelul îi zâmbi lui Malko şi îl întrebă într-o engleză foarte bună:

  — Nou venit la Santiago?

  John Villavera se grăbi să-i răspundă:

  — Prinţul Malko a fost trimis de Departamentul de Stat de la Washington ca să redacteze o notă informativă despre situaţia de la Santiago. Pentru o comisie a Congresului.

  Colonelul Federico dădu din cap cu un aer complice. Obrajii flasci îi tremurară uşor.

  — Nu e chiar aşa de rău, zise el. Avem încă numeroase dificultăţi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se va aranja. Acum domneşte un calm desăvârşit.

  — Totuşi aţi menţinut interdicţia de circulaţie, remarcă Malko.

  Ochii bulbucaţi îl priviră cu o expresie de bunătate aproape angelică.

  — Voiam să ridicăm această interdicţie, afirmă colonelul O'Higgins. Dar, când a fost anunţată ştirea, am primit sute de scrisori de la femei care ne cereau să menţinem interdicţia! Ex-plicând că, datorită ei, soţii lor rămân în sfârşit acasă, nu-si mai petrec nopţile bând sau umblând după fuste. Atunci am cedat cererii poporului…

  Malko rămase fără glas. Era pentru prima dată când interdicţia de circulaţie i se prezenta ca măsură cu caracter social. Ofiţerul chilian zâmbi încurajator.

  — Vizitaţi-mă la Edificio Diego Portales. Voi fi fericit să-mi comunicaţi impresiile dumneavoastră despre Chile.

  Se ridică şi se îndreptă spre celălalt capăt al terasei, escortat de cei doi cerberi cu cizme. Malko îl urmări cu privirea. O primejdie nedesluşită se degaja din silueta lui insolită pusă la patru ace. Colonelul se opri lângă masa unde lua dejunul falsa hippie. Fata se ridică şi îi strânse mâna.

  — Cine este? Întrebă Malko.

  'John Villavera zâmbi puţin stingherit.

  — Omul care conduce D. I. N. A. Un tip încântător, foarte pro american.

  — Într-adevăr, făcu Malko, humele lui nu preae chilian. Şeful biroului CIA dădu aprobator din cap.

  — Oh! Aici e ceva curent. Au fost mulţi imigranţi europeni. Nu toate numele sunt hispanice…

  — Ce are la mână?

  — A fost rănit, cu mult timp în urmă. I s-a scos artera din braţul drept. Are mâna complet necrozată. Trebuie să ţină tot timpul o buiotă ca să o încălzească puţin… De aceea o protejează cu o mănuşă de lână. Într-o zi va trebui să-i fie amputată. Şi-a comandat în Japonia o mini-buiotă cu baterie pe care o poartă în permanenţă. E foarte curajos, nu se plânge…

  Colonelul O'Higgins se înclină în faţa frumoasei blonde şi îşi continuă drumul. Aproape imediat, tânăra hippie se ridică, îşi luă traista, trecu prin faţa mesei lor, aruncând din nou spre, Malko o privire insistentă şi dispăru.

  John Villavera se aplecă spre Malko.

  — Ai făcut impresie. Este una dintre cele mai drăguţe fete din Santiago. Un caracter îndrăcit. A vrut să fie cântăreaţă. Executa un număr la cabaretul Sheraton. Tatăl ei a fost atât de furios încât intervenţia lui a dus la închiderea sălii vreme de o săptămână. La 17 ani s-a măritat cu un mare proprietar din sud care i-a făcut doi copii fără măcar să-si scoată cizmele. După aceea s-a întors acasă la tatăl ei.

  Malko se gândi deodată la un fapt bizar.

  — Nu aţi avut refugiaţi la Ambasada Americană? Întrebă el. John Villavera dădu încet din cap.

  — Nu.

  — Cum asta?

  Americanul ridică din sprâncene vrând să arate că nici el nu înţelegea.

  — Ăăă… Politica guvernului nostru este foarte strictă, nu-i aşa… Nu putem primi refugiaţi politici în afara cotei. Probabil că lucrul acesta se ştie…

  Malko îşi reţinu unzâmbet incredul.

  — Dă-mi adresa acelui Chalo, zise el. Mă voi duce să-i fac o vizită.

  *

  Tânăra hippie era acolo, cu traista pe umăr, sprijinindu-se de o maşină oprită la intrarea pe strada ce ducea spre centru. Văzând Datsun-ul aprbpiindu-se, tânăra înainta încet pe şosea şi ridică un deget, făcând gestul bine cunoscut al celor care se deplasează cu autostopul.

  Malko frână. Era surprins mai mult decât agreabil. Fata părăsise clubul de vreo douăzeci de minute.

  Tânăra deschise portiera, îşi aplecă faţa bronzată şi inex-presivă şi întrebă în engleză:

  — Mă poţi duce până la Providencia?

  Malko ar fi dus-o până şi în Ţara de Foc. Providencia era un fel de Champs-Élysées local, mare arteră rutieră din Santiago care ducea din centrul oraşului până în inima cartierului Barrio Alto.

  — Cu plăcere, zise el sincer.

  Ea se lăsă să cadă lângă el, răspândind un parfum uşor, foarte în largul ei, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.

  — Faci des autostopul? Întrebă Malko.

  — Oh, da. Aici e ceva obişnuit. Nu sunt autobuze suficiente. Iar maşina mea tocmai s-a stricat…

  Tânăra îl cercetă cu o privire sigură şi pătrunzătoare.

  — Nu locuieşti la Santiago?

  — Exact, făcu Malko. De unde ştii?

  Tânăra femeie îi atinse uşor cu degetul geaca de catifea neagră.

  — După asta. Aici, în Chile, noi nu avem aşa ceva.

  Malko remarcă la ea unghiile tăiate foarte scurt, aproape roase. Privirea îi alunecă până la sânii mici care se desenau sub pulover, apoi urcă spre faţa voluntară, bronzată, fină şi senzuală. Erau deja pe Providencia.

  Parcurgând acea alee largă, Malko zări grupurile de fete foarte tinere, cu şosete albe şi fuste plísate, dar cu faţa machiată, provocatoare, ridicând un deget la marginea trotuarului. Pasagera zâmbi în colţul gurii.

  — Dacă vrei să iei o lola…

  — Ce e aceea o lola? Întrebă Malko amuzat.

  — O tânăra la modă. Sunt cu zecile pe Providencia.

  Urmă o tăcere. După cinci minute tânăra se întoarse spre Malko.

  — Lasă-mă aici, te rog, chiar după următorul semafor. Malko opri lângă trotuar. Pasagera lui zâmbi, arătând nişte dinţi strălucitori şi întinse mâna spre un magazin de modă.

  — Lucrez acolo. La Plata. Dacă ai o iubiţică, va trebui să vii să-i cumperi câte ceva. E cea mai bună prăvălie din Santiago.

  — Nu am nici o iubiţică, zise Malko. Abia ieri am sosit.

  Cu mâna pe mânerul portierei, tânăra păru că ezită. Malko îi surprinse privirea. Avea nişte pupile uimitoare. De un albastru foarte închis pe margine, spre centru culoarea devena foarte deschisă, aproape albă. Ai fi zis că sunt nişte ochi de pasăre de noapte.

  — Dacă vrei, zise ea deodată, diseară dau un dineu. Malko nu-si putu reţine zâmbetul.

  — Inviţi des necunoscuţi?

  Ea săltă din umeri, foarte relaxată.

  — Erai la club, nu?

  Subânţelegându-se că luând masa la Los Leones nu putea fi un vagabond.

  — Accept cu plăcere, zise Malko, numai că din nefericire sunt singur.

  — Nici o importanţă, zise ea cu o voce egală. Vor fi acolo multe fete drăguţe.

  Scoase din traistă un carnet şi un stilou, apoi scrise ceva pe o foaie şi i-o întinse lui Malko. Un nume – Oliveira Chunio – şi o adresă – strada Amerigo Vespucci nr. 120.

  — Pe diseară la ora opt. Stau în cartierul Vitacura, nu departe de club. Apropo, cum te cheamă?

  — Malko. Prinţul Malko Linge. Sunt austriac.

  Zâmbetul lumină din nou faţa bronzată a tinerei Oliveira. Cu un gest natural, fata se aplecă şi îl sărută pe obraz, atât de stângaci, încât îi atinse uşor comisura buzelor.

  — Pe diseară.

  Sări din Datsun, trânti portiera şi se îndepărtă cu mersul ei legănat. Malko îşi continuă drumul fericit.

  *

  Sprâncenele foarte negre contrastau în mod ciudat cu părul aproape alb ca neaua. Malko îşi zise că „Chalo” Goulart nu era departe de şaptezeci de ani…

  Malko îl examina cu simpatie. Avea un aer de om înstărit şi onest.

  — Senor?

  — Sunteţi Chalo Goulart? Întrebă Malko. Un zâmbet primitor lumină faţa chilianului.

  — Eu sunt. Cu cine am…

  — Prinţul Malko Linge. Nu cred că mă cunoaşteţi, se grăbi să spună Malko. Am obţinut numele dumneavoastră de la un înalt funcţionar de la Departamentul de Stat din Washington. Aş vrea să stăm de vorbă despre ceva confidenţial.

  — Intraţi, făcu chilianul. Nu avusese nici o ezitare.

  Malko pătrunse într-un interior care mirosea puţin a mucegai, un mic salon lipsit de fantezie. Pereţii erau acoperiţi cu nişte curioase tablouri suprarealiste, puţin cam în stilul lui Dali. Femei ciudate în decoruri de un colorit tărcat.

  Chalo Goulart dispăru, apoi reveni cu o sticlă de coniac Lagrange… Şi două pahare. Turnă alcoolul cu gesturi măsurate, apoi se aşeză în faţă lui Malko.

  — Ce pot face pentru dumneavoastră, señor?

  — Vreau să intru în contact cu un anume Carlos Geranios, zise Malko. Cred că l-aţi cunoscut bine.

  Bătrânul domn rămase cu paharul în mână, sincer surprins.

  — Carlos Geranios? Este refugiat la Ambasada Italiei.

  — Nu mai este, îl corectă Malko.

  Apoi îi povesti ce aflase. Bătrânul domn îl ascultă gânditor. Dădu din cap şi spuse cu tristeţe:

  — Oamenii de la D. I. N. A. Sunt foarte brutali. Uneori mă întreb dacă am avut dreptate să facem ceea ce am făcut. Se povestesc lucruri oribile.

  Părea depăşit de situaţie, plin de îndoială.

  — Mă puteţi ajuta? Întrebă Malko. Chalo Goulart luă o gură de coniac.

  — Aş dori mult să-l ajut pe Geranios, zise el, dar nu ştiu unde se află. Însă cunosc o persoană care s-ar putea să ştie. Dacă e pentru binele lui, ne va ajuta. Va trebui să vă întoarceţi aici mâine… Până diseară e la Viña Del Mar. Dar cinăm îm-preună.

  Malko se uită la tablouri.

  — Pictaţi? Îmi plac tare mult. Chalo Goulart râse:

  — Oh, nu! O prietenă de-a mea. Am să-i spun, asta îi va face plăcere.

  Malko schimbă subiectul.

  — Mi se pare că aţi participat la răsturnarea lui Allende?

  Un zâmbet aproape copilăresc lumină faţa ridată a chilianului.

  — Oh, foarte puţin! Mă duceam în Brazilia după fonduri pe care apoi le înmâham lui Carlos Geranios. El le distribuia greviştilor. Totdeauna era vorba de sume importante. Mai multe zeci de mii de dolari în bancnote. Noroc că sunt un un cinstit. Banii nu se numărau.

  — Nu aţi fost niciodată arestat? Bătrânul scutură din cap.

  — Oh, nu, erau foarte dezorganizaţi. Malko nu înţelegea.

  — M. I. R. Este o mişcare de extremă stânga, nu-i aşa? De ce ' lucra Geranios cu CIA?

  Chalo Goulart zâmbi cu bunătate.

  — Voia să-l forţeze pe Allende să facă o politică mai spre stânga. Îmi spunea că americanii îşi risipeau banii, că până la urmă M. I. R. Va câştiga. Şi că, din moment ce ajutam cauza revoluţiei, mă va proteja pentru că eram un burghez. (Râse.) Acum eu îl voi proteja. S-a înşelat.

  Malko se ridică.

  — Stau la Sheraton-Carrera, zise el. Mă puteţi suna mâine? De îndată ce veţi putea intra în contact cu acea persoană?

  — E mai bine să veniţi la mine, propuse Chalo. Pe ja aceeaşi oră. Vom cina aici. Prietena mea va pregăti masa. Îi place mult să gătească.

  Bătrânul îl conduse până în stradă. În jurul lor totul era calm. Malko urcă în maşina închiriată. În ultima clipă Malko îi zise cu voce scăzută:

  — Fiţi foarte discret. Malko promise.

  Maşina porni spre centru, urmând cursul râului secat care şerpuia de-a lungul aleei Providencia. Străzile din centru se întretăiau în unghi drept, după moda americană, animate şi triste, mărginite de clădiri vechi. Deseori se mai vedea încă urma plăcii de cupru desprinse în grabă la schimbarea regimului. Malko se rătăci şi nimeri într-un ambuteiaj pe avenida Alameda, răscolită de lucrările viitorului metrou.

  Parcarea din faţa pieţei Moneda era plină ca de obicei. Îşi lăsă maşina pe o stradă transversală, cu riscul de a-i fi ridicată de poliţie. Nu mai avea timp decât să se schimbe înainte de întâlnire. Doi mici lustragii, dintre aceia care mişunau pe străzile din Santiago, s-au ţinut după el până în holul cu coloane de la Sheraton.

  — Şampanie?

  Malko luă paharul enorm în formă de balon din mâinile Oliveirei. Tot fundul era tapisat cu zmeură proaspătă. Surprinse privirea albastră, plină de intensitate, a gazdei lui. Tânăra îşi schimbase ţinuta hippie cu o rochie ţigănească de mătase imprimată sub care nu purta practic nimic. Sânii mici îi jucau sub mătase, provocatori şi plini de aroganţă. În locul ceasului „Seiko”-sport purta acum unul mai mic din aur şi oţel.

  Casa, construită în stil colonial, era înconjurată de o grădi-nă. Aproape cincizeci de persoane beau, discutau sau dansau în cele două saloane şi în curtea interioară. Cei mai mulţi erau destul de tineri. Fete cu pantaloni prea strâmţi, cu privirea neruşinată şi râs dezagreabil dansau flirtând fără fereală. Multe aveau din nenorocire dinţi de aur foarte vizibili. Mireasma de marijuana plutea discret prin colţuri. Mai multe perechi tolănite pe perne fumau în tăcere, legănate de muzică. Şiruri de sticle se aliniau lângă un perete, chiar pe podea, Moet şi Chandon, sticle mari de J&B, coniac Gaston de Lagrange şi chiar Perrier, importate din Franţa. La cursul monedei oficiale, tot ce era acolo costa o adevărată avere. Toată lumea bea mult. Oliveira nu-l părăsea deloc pe Malko.

  — Tot ce e lola în Santiago se găseşte aici în seara asta, remarcă ea.

  Discurile proveneau din SUA, ca şi whisky-ul, lux nemaipomenit într-o ţară unde sticla de J&B costa 50 000 de escudos. Salariul lunar al unei bone.

  Malko aşeză jos paharul şi o trase după el pe Oliveira. Dansară mai multe slow-uri. Tânăra femeie se comporta mai bine decât majoritatea celorlalte fete. Totuşi, Malko avea impresia că aştepta ceva.

  — Cât timp rămâi în Chile? Întrebă ea.

  — Nu ştiu, zise Malko cu sinceritate, asta depinde de afacerile mele.

  — Cu ce te ocupi?

  — Lucrez pentru guvernul american. Un soi de misiune de studiu.

  Oliveira îl privi râzând.

  — Ai venit să-i vezi pe coloneii cei răi?

  Discul se opri şi se duseră să stea jos. Malko murea de sete. Bău toată şampania. Oliveira îi luă paharul.

  — Mă duc să-ţi aduc altul, zise ea.

  Şi dispăru printre invitaţi. Malko se simţea puţin ameţit. Efluviile marijuanei începeau să devină mai consistente.

  Malko văzu un mustăcios slab, într-un costum cenuşiu, apu-când-o de braţ pe Oliveira cu un zâmbet de rechin şi atrăgând-o la dans.

  Băiat cuminte, Malko se ridică căutând o altă pradă eventuală.

  Lângă bufet surprinse privirea unui bărbat de vreo treizeci de ani care purta pe faţă urma unei răni adânci, abia cicatrizată.

  O lovitură care îi înfundase arcada şi îi rupsese pometul. Omul îi zâmbi lui Malko. Acesta se apropie, iar celălalt, care observase scena, remarcă:

  — Oliveira a fost recuperată de pololo.

  — Pololo?

  — Logodnicul ei. Pololo este masculinul de la lola, îi explică el. Dar nu-ţi fie teamă, ştiu că locotenentul Aguirre intră de serviciu ia miezul nopţii. Oliveira se va întoarce la dumneata. De altfel, cred că îi placi foarte mult. Scuză-mă, nu m-am prezentat: Jorge Cortez. Lucrez la Ambasada Dominicană. Ştiu cum te cheamă, mi-a spus Oliveira.

  Malko îşi îndreptă privirea spre rana abia cicatrizată.

  — Ai avut un accident? Interlocutorul lui zâmbi în colţul gurii.

  — Dacă vrei.

  O fată în pantaloni de satin mov se apropie de el, îl sărută pe gură şi plecă din nou să danseze. Bărbatul se întoarse spre Malko.

  — A doua zi după lovitura împotriva lui Allende, continuă ei, am fost prins în cursul unei razii. Din cauza accentului. Meu au crezut că sunt cubanez. Am intrat imediat pe mâna acestei D. I. N. A. Până când să dea de mine ambasadorul meu, au avut timp să mă distrugă serios…

  Îşi desfăcu un nasture de la cămaşă, o deschise şi Malko zări pe pieptul lui o urmă mare şi brună, abia cicatrizată.

  — M-au ars, preciza diplomatul. Cu acid.

  — Unde s-a petrecut asta? Celălalt făcu un gest evaziv.

  — Oh, într-o casă de pe Caile Londres. În plin Santiago. D. I. N. A. Face ce vrea. Povestea mea supărătoare nu a fost singura de acest gen. Multe lucruri urâte se spun despre tatăl Oliveirei. Opozanţii l-au numit „Călăul din Los Angeles”.

  Încântător.

  — Nu e aici în seara asta?

  — Vine foarte rar. Niciodată când fata lui are invitaţi. Mai au o casă în afara oraşului.

  Oliveira îşi făcu apariţia din mulţime, cu ochi strălucitori, aducând două pahare enorme de şampanie cu zmeură.

  — Pedro nu voia să-mi dea drumul. E furios că e obligat să plece.

  Malko o examina atent, gândindu-se la ce-i spusese diplomatul dominican. Brusc se simţi jenat de această petrecere. Venind la Oliveira, se rătăcise şi mersese de-a lungul terenului de polo. Nişte ziduri înalte şi verzi având dasupra sârmă ghimpată, în faţa unui cartier de magherniţe instalat în albia râului secat. Cu siguranţă singurul teren de polo din lume înconjurat cu sârmă ghimpată. Îşi bău din nou şampania. Se simţea ciudat, de parcă ar fi plutit în vată. Probabil că era de vină decalajul orar. Se îndreptă spre canapea să stea jos şi i se păru că trec ore întregi până când parcurse această distanţă.

  Treptat, invitaţii plecau unul după altul. Malko se uită la ceas: miezul nopţii. Oliveira tocmai se întorsese la el.

  — În curând te voi părăsi, zise Malko. N-aş vrea să dorm la închisoare. S-ar putea să nu-mi placă la Sheraton.

  Cu excepţia piscinei de la ultimul etaj, hotelul era de o tristeţe mortală. Mai exista unul nou-nouţ, în faţa cartierului Barrio Alto, dar, din păcate, foarte departe de centru.

  Oliveira rase.

  — Rămâi. Împreună cu câţiva prieteni vom prelungi petre-rea până în zori. Vei pleca la cinci dimineaţa. Când se va face ziuă.

  Malko încercă să lupte împotriva toropelii care punea stăpânire pe el. Simţea că Oliveira îl voia acolo. Îl căută cu privirea pe diplomatul dominican şi îl văzu dansând cu o brunetă Jurdulie, agăţată de gâtul lui, încolăcită pe el. Se ridică şi ieşi în grădina întunecoasă ca să se mai trezească puţin. Se făcuse răcoare şi cerul era acoperit. Santiago, situat într-o căldare muntoasă, era deseori înecat de ceaţă. Toată aleea era mărginită de case superbe. Te-ai fi crezut în Beverly Hills. Ce contrast cu centrul plin de praf şi căldură. Aici nimeni nu era preocupat de inflaţie. Asta aproape că te şoca. Venind spre reşedinţa Oliveirei, Malko văzuse cozi imense de oameni aşteptând autobuzele. Fără cârtire. Privirile oamenilor de pe stradă erau stinse, vorbele prudente. Un fost deputat petrecuse trei luni la închisoare pentru că îndrăznise să cânte într-un loc public un cântec al celor din M. I. R…

  — Ce faci?

  Malko se întoarse brusc. Oliveira se uita la el cu un aer întrebător. O luă de braţ şi tânăra se sprijini de el.

  — Priveam stelele.

  — Dar nu sunt stele… Vino, e frig.

  Malko o urmă în casă. O parte din lumini fuseseră stinse. Câteva perechi se lăfăiau pe divanuri. Muzica continua. Oliveira îi întinse un pahar cu pisco-sour. Malko bău lichidul rece ca gheaţa care se transformă în lavă fierbinte în stomacul lui.

  Din nou avu o senzaţie bizară. Nu se mai putu ţine pe picioare şi se lăsă să cadă pe canapea. Simţi privirea tinerei femei îndreptată spre el şi se strădui să zâmbească.

  — Ar trebui să plec, zise el Sunt obosit.

  — Imediat te vei simţi mai bine.

  Vocea ajungea la el slab. Deodată îşi zise că muzica nu se mai auzea. Totuşi perechile continuau să danseze. Bizar.

  Brusc îi fu frică că nimerise într-o capcană. Încercă să se ridice, văzu ochii imenşi, aproape albi ai Oliveirei apropiindu-se şi apoi nimic.

  Strigătul modulat, răguşit şi prelung avu nevoie de mai multă vreme să ajungă la creierul lui Malko. Vibraţia timpanelor îl treziră brusc. Se ridică atât de brusc încât se izbi violent cu capul de o lampă. Cu gura cleioasă, neştiind unde se află, Malko încercă să reia contactul cu lumea exterioară.

  Ochii i se obişnuiră cu penumbra. Se găsea tot pe canapeaua din salonul Oliveirei. Acolo unde se prăbuşise în toro-peala lui ciudată. Strigătul ieşea din gâtul unei fete aflate la capătul canapelei la trei metri de el. O brunetă durdulie, în întregime goală cu excepţia pantofilor roşii. Stătea călare pe un bărbat îmbrăcat, aşezat pe canapea, cu mâinile agăţate de umerii lui, urlând şi coborând în ritmul dorinţei, cu capul dat pe spate. Gemând de plăcerea care nu se mai sfârşea.

  Malko vedea muşchii coapselor mişcându-se sub pielea mată de fiecare dată când se ridica, ca apoi să se pătrundă din nou.

  În sfârşit geamătul se stinse. Fulgerată, tânăra se nărui peste partenerul ei care mârâia de plăcere. Malko avu impresia că în pântecele lui explodase o grenadă. Îşi întoarse privirea spre Oliveira care stătea întinsă lângă el. Machiajul îi dispăruse, dar ochii ei semănau cu două boabe de cobalt topit. Probabil că o observa pe fată de mai multă vreme decât el. Vârfurile sânilor mici întindeau mătasea rochiei. Se aplecă peste Malko, întinse gura cu buzele şi îl întrebă:

  — Tuquieres? ^)

  Note:

  1) Vrei? (n.a.)

  Fără să mai aştepte răspunsul, tânăra se ridică, îl prinse de mână şi îl trase după ea prin living. Deschiseră o uşă. Oliveira se opri cu o exclamaţie de ciudă. Malko avu timp să zărească un cuplu tăvălindu-se într-un pat. La ieşire se lovi de trupul călduţ al Oliveirei. Se produse un fel de scurt-circuit. Lipiţi unul de altul, cu sângele bătându-le în tâmple, se legănară strângân-du-se cu furie în braţe. Malko nu mai era groggy. Se simţea extrem de lucid, detaşat, pe faţă.

  O împinse în living, în căutarea unui alt pat. Deodată tânăra se desprinse de el şi făcu un gest neaşteptat. Cu mâna stângă îşi ridică rochia până la şolduri. Apoi îşi smulse cu repeziciune un mic slip alb pe care îl aruncă pe podea. După care se lăsă să cadă pe mochetă trăgându-l pe Malko după ea.

  În mijlocul salonului! Lângă şirul de sticle. Fără nici o jenă, îşi ridică din nou rochia până la şolduri, descoperind un pântece bombat, apoi îl atrase pe bărbat spre ea. Pielea ei goală era fierbinte. După câteva secunde Malko pierdu orice reţinere. Rostogolindu-se unul peste altul, lovindu-si dinţii, luptând cu costumul de alpaca, atinseră un grad incredibil de excitaţie. Dezlănţuită, Oliveira îi administra o felaţie atât de furioasă încât fu gata să-i pună capăt dorinţei.

  Dar Malko se smulse, o răsturnă pe spate, posedând-o direct pe podea, ca o cătană. Femeia gemu.

  Mai târziu Malko privi spre oglinda aburită ce cobora până la podea zărind siluetele lor îmbrăţişate. Rochia de mătase coborâse descoperind unul din sâni. Malko se aplecă şi îşi frecă buzele de sfârcul lui. Tânăra femeie se înfiora.

  — A fost aşa de bine, murmură ea. Nu-mi place să fac dragoste într-un pat. E prea burghez. Fostul meu soţ nu a vrut niciodată să ne culcăm decâtaşa.

  Malko se uită în jurul lui. În afara perechilor prăbuşite încă pe canapea, mai zări unul înfundat între perne, nemişcat. Fata, goală, se ridică, traversă liniştită încăperea, păşi peste ei ca să-si toarne ceva de băut, apoi se duse să se ghemuiască lângă bărbatul care o făcuse să simtă plăcerea. Avea trăsături grosolane, regulate şi vulgare. Puţin jenat, Malko întrebă mai în glumă, mai în serios:

  — Totdeauna îţi primeşti astfel invitaţii? Ea avu un zâmbet de carnasier.

  — Nu premeditasem nimic. Pur şi simplu mi-au plăcut ochii tăi când te-am văzut ieri la club. Dar cred că cineva a pus drog în şampanie. Pentru că m-am simţit ciudat. Bănuiesc că e opera lui Mercedes, fata de lângă noi. Este om mapucha, o indiană. Dacă nu se droghează nu simte nici o plăcere.

  Malko îşi explica acum senzaţiile lui bizare.

  Tăcură. Pe canapea reîncepea confruntarea. De data asta indiana se întinse cu capul în perne. Malko se ridică, îşi aranja hainele şi întinse mâna Oliveirei. Femeia se sculă în picioare, luă de jos slipul cu un gest perfect natural, apucă o sticlă pe Pepsi-Cola, o goli pe nerăsuflate, suspină de satisfacţie şi întrebă:

  — Vrei să faci un duş?

  Malko se uită la ceas: era patru. Încă o oră până la reluarea circulaţiei.

  — Bucuros, zise el.

  — Vino după mine.

  Ajungând în faţa sălii de baie, Oliveira se întoarse şi se lipi din nou de el.

  — Sâmbătă mergem la Vina Del Mar. Am o casă acolo. Malko îşi zise că până atunci se puteau întâmpla o sumedenie de lucruri.

  * *

  Malko înghiţi a treia pastilă de aspirină. Tot creierul îi clocotea. O întreagă garnitură de metrou se rotea în cerc sub cutia lui craniană. Cu gura vâscoasă, goli o sticlă de Perrier, simţindu-se ceva mai bine. Pereţii verzui ai camerei se în-vârteau în jurul lui. Un soare strălucitor îşi răspândea razele peste Santiago. Nu dormise decât şase ore. Înainte de a-l părăsi, Oliveira îl mai antrenase într-o prestaţie improvizată în umbra porţii de la intrare.

  Vacarmul circulaţiei, ajungând până la înălţimea celor treisprezece etaje, îi accentua migrena. Acum se trezea într-o altă lume. A lui. O mlaştină periculoasă, perfidă, trădătoare, unde fiecare putea să însemne o cursă. Găsi un mesaj telefonic strecurat pe sub uşă: colonelul Federico O'Higgins îl sunase în timp ce era plecat la masă şi îi cerea să-l sune la Edificio Diego Portales. Malko ezita. Dacă nu suna risca să şi-l pună în cap pe şeful de la D. I. N. A. Dar avea întâlnire cu Chalo. Hotărî să sune mai târziu. Ieşi din cameră şi luă ascensorul. Dat-sun-ul era un adevărat cuptor. Se strecură în el cu precauţie şi o porni spre cartierul Bilbao.

  * * *

  Chalo Goulart întârzia. După ce sună de trei ori, Malko coborî peronul şi se instala în maşină. Pe acea alee mică şi calmă nu trecea nimeni. Începu să se gândească la cei cu care se întâlnise. La acel amestec de primejdie şi de farmec de care nu putea să scape. Gândul la colonelul O'Higgins îi provocă un dezgust instinctiv. Oliveira era un mic animal ciudat. Se întrebă ce ştia cu adevărat despre metodele juntei.

  Brusc îşi dădu seama că aştepta de trei sferturi de oră. În casă nu se zărea nici un semn de viaţă. Era de mirare. Bătrânul Chalo părea un domn serios. În cazul în care ar fi intervenit ceva i-ar fi lăsat un mesaj la hotel.

  Malko coborî din maşină, se duse din nou să sune, cu acelaşi rezultat, apoi dădu ocol căsuţei izolate în mijlocul unei grădini. În spate era o uşă care dădea spre un fel de poiată, încercă clanţa şi uşa se deschise. Acolo se găseau câteva plante tropicale şi stăruia un miros greu şi ameţitor. O a doua uşă dădea spre bucătărie. Malko o deschise şi strigă:

  — Senor Goulart?

  Nici un răspuns. Deodată un miros nou îi izbi nările: gaz. Se opri în loc, regretând că nu îşi luase cu el pistolul extraplat. Era sigur că ceva nu era în regulă. Strigă din nou, apoi deschise o uşă care dădea spre o cameră întunecoasă. Nu îndrăznea să aprindă lumina din cauza gazului, de teamă să nu provoace o explozie. Înainta pe bâjbâite, ghici că e vorba de un dormitor şi _ un corp întins pe pat. Mirosul era din ce în ce mai puternic. Îşi ţinu respiraţia, găsi fereastra şi o deschise larg. Se întoarse.

  Chalo Goulart era întins pe pat, îmbrăcat cu pantaloni, o cămaşă desfăcută şi jiletca lui. Avea o faţă calmă şi ochii închişi. Lângă el se găsea o butelie de butan al cărei furtun îl ţinea pe piept. Gazul ieşea în continuare cu un şuierat uşor. Malko se repezi şi închise robinetul. În ciuda ferestrei deschise atmosfera era încă înăbuşitoare. Trebui să se aplece în exterior şi să tragă de câteva ori aer în piept, gata-gata să i se facă greaţă. Apoi se duse în bucătărie, umezi o cârpă şi se întoarse cu ea pe faţă.

  Avea intenţia să-l tragă pe bătrân afară din încăperea aceea. Dar aplecându-se spre el îşi dădu imediat seama că era inutil. Chalo Goulart murise de câteva ore. Buzele, pomeţii, urechile aveau o înfiorătoare culoare albăstruie. Îi ridică una din mâini: unghiile îi erau cianozate şi ele, simptom evident al unei anoxii. Avea ochii închişi.

  Malko se lăsă pe un scaun, privind cu atenţie corpul bătrânului. Totul te-ar fi putut face să crezi că era vorba de o sinucidere. Numai că ceva nu se potrivea. În ajun bătrânul părea foarte vesel, foarte fericit. Ce se întâmplase? Malko inspecta rapid toată casa, fără să găsească nimic suspect. O casă de burlac bătrân, maniac şi înstărit. Frigiderul era plin. Pe masă zări o sticlă de coniac Gaston de Lagrange şi îşi turnă un pahar. Ca să alunge mirosul de gaz.

  Alcoolul îi făcu bine.

  Îşi stăpâni repulsia şi scotoci buzunarele mortului fără să găsească nimic. Corpul abia devenise ţeapăn, ceea ce însemna că Chalo Goulart murise de mai puţin de şase ore.

  De ce?

  Era ceva care îl tulbura, un element care îi scăpa. În momentul în care se pregătea să iasă din încăpere, în altă cameră începu să sune telefonul. Malko se repezi să răspundă, apoi rămase câteva secunde nemişcat în faţa aparatului.

  În sfârşit ridică receptorul.

  — Chalo?

  Era o voce de femeie. Răguşită, enervată, îngrijorată.

  — Nu este Chalo, zise Malko.

  Nu avu timp să continue. Necunoscuta închisese. Fără să aibă nici o dovadă în acest sens, fu imediat convins că era vorba de persoana misterioasă care trebuia să-l conducă la Carlos Geranios.

  Reacţia ei dovedea că îi era frică.

  De cine şi de ce?

  Se apropie de tablouri căutând semnătura. Era foarte lizibilă: Tania. Oare cu ea trebuia să cineze în ajun Chalo Goulart? A ei era vocea de la telefon?

  Brusc, atmosfera acelei case a morţii îi deveni insuportabilă. Traversă parterul şi fugi prin uşa din spate. Maşina era la locul ei. Urcă la volan şi demară imediat.

  În timp ce conducea se întreba cum să o găsească pe această Tania. Singura persoană care ar fi putut să-l ajute părea a fi John Villavera. Se gândi şi la Oliveira, dar respinse această idee: tânăra femeie era prea implicată în sistem. Îşi aminti de sfaturile omului de la CIA şi se îndreptă spre tristul Sheraton-Carrera. Hotărât să nu mai plece nicăieri fără pistolul lui extraplat.

  Aştepta nerăbdător ziua următoare şi convorbirea cu John Villavera.

  Intrarea în Ambasada Statelor Unite nu se distingea prin nimic extraordinar. Existenţa ei nu era semnalată decât de drapelul care fâlfâia pe faţada building-ului cenuşiu de pe îngusta Caile Augustinas. Ultimele patru etaje – de la şase la nouă – erau separate printr-o grilă din cupru şi păzită de puşcaşii marini. John Villavera veni după Malko în biroul secretarelor, cu un aer important, ieşind din sala de proiecţie care se găsea la dreapta intrării.

  — Am avut o întrunire, explică el. Ceva important?

  — Da, făcu laconic Malko.

  Villavera îl conduse imediat în biroul lui şi îl ascultă cu atenţie, jucându-se cu un creion. Maxilarul greu era parcurs de frisoane imperceptibile.

  — E ciudat, suspină el. Într-adevăr ciudat.

  Malko tocmai îi relatase „sinuciderea” lui Chalo Goulart. John Villavera îşi scoase ochelarii, vizibil afectat. Avea nişte ochi cenuşii de miop, blânzi şi puţin înceţoşaţi.

  — În acest caz nu mai avem nici o pistă.

  — Nu, recunoscu Malko. Deodată se gândi la tablouri.

  — Cu ocazia vizitei mele, Chalo Goulart mi-a vorbit de o persoană foarte apropiată lui, cu care trebuia să cinăm. Poate că e aceeaşi.

  — Pot încerca să mă informez, propuse americanul.

  — Ar putea fi periculos, obiectă Malko. Mi-ai spus că D. I. N. A. E foarte eficace.

  — Este adevărat, recunoscu Villavera, dar am şi prieteni siguri care cunosc pe toată lumea. Această sinucidere este într-adevăr supărătoare, suspină John Villavera.

  — Mai ales pentru Chalo Goulart, remarcă Malko.

  Voia să-i facă o vizită lui Federico O'Higgins. Să nu-i lase şefului D. I. N. A. Impresia că fugea de el.

  Enormul Edificio Diego Portales se compunea dintr-un turn de douăzeci şi trei de etaje, ultramodern, ce se înălţa deasupra unei clădiri largi care ocupa un întreg bloc de imobile. Fusese construit pentru congrese, dar junta se instalase aici după lovitura de stat. Pista de elicoptere de pe acoperiş permitea o deplasare uşoară şi asta crea o imagine modernă guvernului…

  Partea de jos era înconjurată de sârmă ghimpată şi toate ieşirile fuseseră desfiinţate cu excepţia celei care dădea spre o străduţă din spatele aleii Alameda. În holurile pustii, în grădini, pe scările exterioare ale clădirii, făceau de gardă soldaţi impecabili, cu cizmele lor înalte de culoare neagră şi pistolul-mitralieră Beretta. Malko ridică capul spre turnul care adăpostea guvernul chilian. I se luase paşaportul dându-i-se în schimb un permis de liberă trecere şi, de la postul de pază până la intrarea în turn, fusese controlat de trei ori… Imobilul viermuia de militari şi de civili, toţi purtau o insignă la reverul vestonului. Chestia asta avea un aer vag de naţional-socialism, din cauza uniformelor şi a expresiilor sălbatice de pe feţe.

  Intră într-unui din cele patru ascensoare moderne şi apăsă butonul etajului 17. Etajul colonelului Federico O'Higginş. Cei patru generali care formau junta îşi rezervaseră ultimele două etaje şi pista de elicoptere de pe acoperiş, mărginită de o bandă lată de culoare roşie, care era particularitatea buiiding-ului. Nu se deplasau niciodată cu maşina. Era prea periculos… Malko ieşi pe palierul etajului 17 şi fu imediat acostat de un poliţist în civil care îi luă permisul de liberă trecere şi îl duse într-o anticameră. Fiecare etaj era păzit de mai mulţi soldaţi înarmaţi. Fără insignă nu puteai face nici trei metri…

  Secretare elegante şi decoltate dactilografiau cu hărnicie în toate colţurile. Te-ai fi crezut la o mare societate multinaţională, dacă n-ar fi fost portretele omniprezente ale celor patru generali agăţate în fiecare birou.

  În timp ce Malko aştepta, o secretară ieşi de la una din toalete şi el zări portretul generalului Pinochet suspendat deasupra scaunelor de la W. C.-uri. Colonelul O'Higginş ieşi dintr-un birou, îmbrăcat în civil, strângând mica buiotă în mănuşa de lână neagră. Malko îl urmă într-un birou mobilat ultramodern. Un portret imens al generalului Pinochet împodobea peretele. Pereţii de sticlă coborau până la podea. Colonelul îl pofti călduros pe Malko să ia loc pe o canapea şi se aşeză lângă el.

  — Deci, cum găsiţi Santiago? Îl întrebă el imediat.

  Malko se pierdu în câteva banalităţi politicoase, observat de ochiul inchizitor al chilianului, întrebându-se de ce ţinuse atât de mult să-l viziteze. De parcă i-ar fi ghicit gândurile, Federico O'Higginş îi zise deodată:

  — Lat-o pe teribila D. I. N. A.! Uită-te în jurul dumitale. Vezi pete de sânge, auzi strigăte de oameni torturaţi?

  Ochii bulbucaţi aveau acum o expresie de indignare şi plină de durere. În faţa tăcerii lui Malko, O'Higginş dădu din cap cu tristeţe.

  — Am fost foarte mult calomniaţi… Chiar acum, recent, nişte mirişti au asasinat un agent dublu, o femeie şi au făcut să se creadă că noi am fost autorii. De parcă am avea timp să ne dedăm unor astfel de excese! Sigur, generalul Pinochet ne-a cerut să fim fermi, dar umani, înainte de orice foarte umani. Ca el.

  Se ridică şi-i arătă lui Malko un set de fotografii unde generalul Pinochet nu reuşea decât să aibă aerul unui militar mărginit, în ciuda eforturilor pentru a stoarce din el un zâmbet crispat.

  — E foarte uman, nu-i aşa? Întrebă cu o nelinişte emoţionantă colonelul O'Higginş.

  Malko aprobă cu moliciune. Tot nu ştia unde voia să ajungă interlocutorul lui. Colonelul puse jos fotografiile şi schimbă subiectul.

  — Se pare că alaltăieri aţi participat la o serată agreabilă. Oliveira Chunio e încântătoare. Sper că aţi* rămas până dimineaţă?

  Malko îşi dădu seama subit că e supus unui interogatoriu, că omul din faţa lui era un profesionist periculos. Că îl sonda. O'Higginş îi arătă lui Malko un dosar gros de culoare roz aşezat pe biroul lui.

  — Aici sunt graţierile… Totul trece prin mâinile mele. Generalul Pinochet mi-a cerut să fiu foarte generos. Este foarte uman. Eliberăm mulţi oameni compromişi cu Allende sau îi lăsăm să plece în străinătate. Nu-i hărţuim decât pe marxiştii foarte periculoşi. Cei care s-au făcut vinovaţi de crime de neiertat… (Se aplecă spre Malko de parcă ar fi putut fi auzit de cineva în ciuda uşii închise.) Voiau să-i asasineze pe toţi ofiţerii neocomunişti când generalul s-a hotărât să reacţioneze. M. I.… RSună telefonul. Federico O'Higgins răspunse monosilabic, cu faţa gelatinoasă brusc încremenită de respect. Puse receptorul în furcă şi se aşeză.

  — Señor, am să vă rog să mă scuzaţi, mă cheamă generalul Pinochet.

  Malko nu aşteptă să-i mai spună o dată. Această între-vedere începuse să-l cam apese. Înainte de a ajunge la uşă, îşi oferi plăcerea să arunce o săgeată.

  — Toate birourile care aparţin de D. I. N. A. Se găsesc în acest building?

  Federico O' Higgins nu se tulbură, începând să se joace maşinal cu buiota.

  — La început nu am avut localuri, explică el onctuos. De aceea am fost obligaţi să ne instalăm cam peste tot, dar acum închidem treptat aceste sedii.

  Îl conduse pe Malko până pe palier. În clipa în care urma să-l părăsească, se uită în ochii lui şi zise cu o voce mieroasă:

  — În timpul anchetei pe caré o faceţi despre Chile veţi întâlni mulţi oameni. Vă mai aştept, la mine. Să mai flecărim…

  Era un apel la delaţiune. Probabil adevăratul motiv al insistenţei cu care voia să-l vadă. Malko urcă în ascensor dezgustat şi perplex. Colonelul O'Higgins – asta era vizibil – se străduise să-l convingă că D. I. N. A. Nu era decât o asociaţie amabilă de cercetaşi uneori cam prea zeloşi… Ceva tulbure în privirea lui îngrijora. Se întreba cum ajunsese să conducă D. I. N. A.… O întrebare pe care i-o va pune lui John Villavera. Se gândi din nou la Carlos Geranios, omul pe care venise să-l salveze. Unde să-l mai caute, acum după ce murise Chalo Goulart?

  Trecu toate barajele în sens invers, îşi recupera paşaportul de la postul de pază, lăsând în schimb permisul de liberă trecere semnat de Federico O'Higgins şi când ajunse în stradă se simţi uşurat.

  Nu avea nimic precis de făcut… Se gândi brusc la Oliveira. Poate că de la ea putea să afle ceva despre misterioasa prietenă a lui Chalo Goulart. Merse până la Datsun ocolind Edificio Diego Portales. Străduţele din spate erau mărginite de prăvăliile unor artizani care contrastau ciudat cu turnul enorm din sticlă şi beton care adăpostea junta.

  Vreo şase lolas pe jumătate goale, probând bluze, se uitau cu neruşinare la Malko şi râdeau de parcă ar fi fost gâdilate. De cum îl zări, Oliveira, îmbrăcată într-o salopetă de catifea reiată mulată de corp, îşi părăsi clienta şi se repezi spre Malko. Fermoarul care pornea dintre picioare şi se sfârşea la gât era lăsat aproape până la buric, lăsându-te să observi că nu purta nimic pe dedesubt. Oliveira îl sărută pe gură, fără jenă.

  — Drăguţ din partea ta că ai venit să mă vezi, murmură ea râzând. Toate vor fi geloase.

  Magazinul mişuna de tinere la modă care se înghesuiau la cabinele de probă sau încercau hainele chiar în mijlocul magazinului. Una dintre ele veni drept la ei, în pantaloni şi sutien, întrebând de preţul unui tricou. Avea pieptul atât de umflat încât abia mai putea să vorbească, uitându-se cu jind la ochii aurii ai lui Malko. Oliveira informă puţin agasată.

  — Să mergem la Coppelia, sugeră tânăra femeie. Aici nu putem fi liniştiţi.

  Ieşi după ea. Coppelia era un salon de ceai foarte aproape de Palta. Comandară două îngheţate enorme şi se aşezară într-un colţ.

  Malko se aplecă spre ea.

  — Cunoşti cumva pe un anume Chalo Goulart? Ea ridică ochii surprinsă.

  — Chalo”, bineînţeles! Dar e foarte bătrân. Ce ai cu el?

  — Nimic, zise Malko, s-a sinucis ieri seară…

  Îi povesti despre cina ratată. Oliveira dădu din cap cu părere de rău.

  — Păcat, era foarte drăguţ. Ştii, aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii de la noi…

  Malko avu deodată o inspiraţie.

  — Am văzut la el nişte tablouri uimitoare. Suprarealiste. Îmi spusese că mă va prezenta pictorului.

  — Oliveira pufni cu nasul în îngheţata ei.

  — Nu e un bărbat, ci o femeie. Tania. O româncă. E de multă vreme amanta lui Chalo. El a protejat-o după răsturnarea lui Allende. Pentru că a ajutat mult noul regim.

  — Ştii unde o pot găsi? Oliveira îl zgârie uşor pe mână.

  — Vrei să te culci cu ea? Dar imediat izbucni în râs.

  — Dacă e vorba de Tania, îţi voi da fără probleme adresa ei. Ar putea să-mi fie mamă.

  — O cunoşti? Tânăra dădu din cap.

  — Bineînţeles. Se pare că a fost foarte frumoasă, adăugă perfid Oliveira.

  Malko îşi reţinu un zâmbet.

  — Cu ce se ocupă în afară de pictură?

  — Nu ştiu. A venit din Europa şi s-a culcat cu mulţi înainte de a fi cu Chalo. Nu iese niciodată. Îţi voi explica unde locuieşte. E uşor: chiar în faţa terenului de polo, la dreapta, cum vii dinspre râu pe Caile Carrera. O căsuţă vopsită în galben.

  Îi desenă cu rapiditate un plan grosolan pe o bucată de hârtie şi semnă cu o inimioară. Apoi ridică spre el ochii albaştri plini de veselie.

  — Te văd diseară?

  — Cu bucurie, zise Malko.

  Oliveira îşi umflă pieptul, ceea ce avu ca efect coborârea fermoarului cu încă puţin.

  — Vin să te iau de la hotel. E mai simplu. Mergem să luăm masa în afara oraşului, cunosc un restaurant cu o ambianţă foarte plăcută. În oraş e sinistru. După aceea vom bea un păhărel la mine acasă.

  Malko o însoţi până ia intrarea magazinului, priviţi de un grup de lolas care îşi sugeau îngheţatele pe trotuar. Urcă din nou în Datsun. În momentul când urma să demareze, o apariţie neaşteptată se materializa lângă el. O femeie în vârstă cocoţată pe o motocicletă, împopoţonată ca un personaj din „Portocala mecanică”. Cizme albe din material plastic, ochelari negri de conducere, cercei de ţigancă, o fustă pantalon şi o geacă. Neînfricată, femeia încerca să-si pornească motorul fără să ia în seamă glumele grupului de lolas. Una dintre ele strigă foarte tare:

  — Hola, Rota!)

  Malko parcurse Providencia, trecând prin faţa Ambasadei Uniunii Sovietice, închisă de noul guvern, apoi coti la stânga pe Vitacura, ca să ajungă în Barrio Alto. Soarele străpunsese perdeaua de nori şi se făcea cald. Ziarul Mercurio menţiona moartea lui Chalo Goulart. Fără comentarii, într-un anunţ necrologic. Malko merse de-a lungul râului secat şi întoarse în faţa terenului de polo pe Caile Carrera. După două sute de metri zări căsuţa galbenă descrisă de Oliveira. Opri maşina ceva mai departe şi se întoarse pe jos, apoi traversă mica grădină care înconjura căsuţa. Apăsă pe butonul soneriei.

  Ochii proeminenţi reflectau frica. Malko fotografie mintal nasul cam, gura senzuală şi moale, cocul, bărbia teşită, faţa pe care se citea o angoasă difuză. Bluza i se mula pe sânul greu puţin lăsat, fusta lungă, cu nasturi în faţă, era desfăcută până la jumătatea coapselor. Numai cele câteva kilograme în plus şi ridurile uşoare de sub ochi anunţau că nu era departe de patruzeci de ani.

  Malko zâmbi încurajator, îşi scoase ochelarii negri şi întrebă:

  — Sunteţi Tania?

  După o mişcare imperceptibilă, Malko crezu că îi va închide uşa fără măcar să-i răspundă. Ea îşi aplecase capul, puţin spre umăr şi îl observa. Apoi se destinse puţin.

  — Cine eşti? Ce vrei?

  — Aş vrea să văd picturile, zise el. Mi s-a spus că aveţi mult talent.

  Privirea Taniei se îmblânzi dintr-o dată, dar continua să rămână circumspectă.

  — Cine ţi-a spus asta? Întrebă ea.

  — Chalo Goulart.

  În jurul gurii îi apăru un cerc alb. Apoi femeia îngână cu o «. Voce fără timbru:

  — Dar Chalo a…

  — Murit, zise Malko, ştiu. E oribil. Nu înţeleg ce s-a întâmplat.

  Femeia se hotărî brusc să deschidă uşa. Malko o privi atent zicându-si că Oliveira se înşela. Tania avea încă mult farmec pentru o femeie de patruzeci de ani.

  Traversară un mic antreu şi pătrunseră într-un salonaş. Fe-meia se aşeză în faţa lui Malko, aranjându-si marginile fustei peste genunchii rotunzi. Aplecată spre el, încordată, îl observa cu circumspecţie. Peste tot erau agăţate tablouri suprarealiste. Aceleaşi ca la Chalo Goulart. Într-un colţ se zărea un şevalet.

  — Nu te-am văzut niciodată la Santiago, zise ea. De unde îl cunoşti pe Chalo? De la cine ai aflat adresa mea?

  — De la Chalo, răspunse Malko. Mi-a vorbit despre dumneata ultima oară când ne-am întâlnit… Nu locuiesc în Chile, dar avem prieteni comuni.

  În timp ce vorbea, femeia îl observa cu o intensitate aproape jenantă. Pieptul i se ridica de parcă ar fi respirat cu greutate.

  Încheieturile degetelor erau albe de atâta crispare.

  În curând Malko fu sigur că se afla pe drumul cel bun. Tania era terorizată. Cu siguranţă că asta avea o legătură cu moartea lui Chalo Goulart. Deodată se strădui să zâmbească. Un zâmbet forţat, încremenit, nervos.

  — Scuză-mă că te-am primit astfel, zise ea, dar în ultimele luni am trăit momente grele. Viaţa nu e uşoară la Santiago… Iar moartea lui Chalo a fost un şoc puternic pentru mine. Era un prieten foarte sigur şi foarte drag…

  Tăcu, cu glasul frânt de lacrimi. Malko îi respectă durerea câteva minute înainte de a o întreba:

  — Dumneata care îl cunoşti bine ştii de ce s-a sinucis? Ea nu răspunse, din nou încordată.

  — Nu ştiu, zise ea în cele din urmă.

  Era sigur că minţea. Deodată Tania se strădui să zâmbească şi se ridică.

  — Scuză-mă, nu te primesc cum trebuie. Şi eşti un prieten al lui Chalo. Aduc ceva de băut. După aceea ne putem uita la picturi, dacă te interesează.

  Malko avu impresia că Tania se abţinea să nu-l dea afară.

  Femeia dispăru în bucătărie. Se aştepta să apară cu veşnicul „pisco-sour”, dar ea se întoarse cu o carafă plină cu un lichid roşiatic în care pluteau bucăţi de fructe.

  — Bourgognia, anunţă Tania. Cam ca sangria^ spaniolă. Umplu paharele şi băură. Privirile li se încrucişară.

  — Trăieşti singură? Întrebă el.

  — Da.

  O nouă tăcere. Umbra lui Chalo Goulart era prezentă între ei. Malko se hotărî.

  — Chalo Goulart nu ţi-a vorbit despre mine?

  — Acum cred că da, făcu ea. Vii din Statele Unite, nu?

  — Da.

  Iar tăcere. Era vizibil că nu voia să se întindă la vorbă… Pe strada pustie se auzi zgomotul puternic al unei motociclete. Malko aşteptă să se îndepărteze şi întrebă:

  — Cum ai ajuns în Chile? România e departe. Ea zâmbi trist.

  — Am fugit când comuniştii au luat puterea, după război. La Roma am întâlnit un pictor chilian care m-a adus până aici. Apoi ne-am despărţit, după ce mi-a trezit pasiunea pentru pictură. Dar am rămas. E foarte departe de aici. Nu mai ştiu cum arată Europa… Mi-am făcut prieteni minunaţi, aşa cum a fost Chalo.

  De îndată ce începea să vorbească avea farmecul exuberant al românilor, trăsăturile i se însufleţeau, mâinile lungi descriau arabescuri, ochii străluceau. Fusta i se deschisese, descoperind nişte coapse lungi şi grele, în formă de fus, foarte apetisante încă. Era destul de curios că ea continuase legătura cu Chalo care nu era chiar un Don Juan… Asta nu se potrivea cu personajul. Malko avea impresia că o bună parte din personalitatea ei îi rămânea ascunsă…

  Ea reveni la ce-l interesa.

  — De unde ai aflat de moartea lui Chalo?

  Chalo Goulart, pe care nu-l văzuse decât o singură dată în viaţa lui, devenea ciudat de prezent între ei. De parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna.

  — Trebuia să cinez cu el, zise domol Tania. Nu a venit. Asta m-a îngrijorat, pentru că totdeauna era foarte punctual. La ora nouă am telefonat, am crezut că i s-a făcut rău şi m-am dus să văd. A trebuit să chem poliţia ca să intru. Era întins pe pat. Cu furtunul de gaz…

  Malko revăzu scena. Oare ea bănuia că el fusese primul care îl descoperise pe Chalo?

  — Nu ai fost surprinsă de această sinucidere? Insistă el. Ea încuviinţă din cap.

  — Ba da, bineînţeles. Dar niciodată nu reuşeşti să-i cunoşti foarte bine pe oameni. Chalo era deseori deprimat. Se plângea că nu stă bine cu sănătatea. Poate că a…

  Lăsă fraza neterminată. Malko bău o înghiţitură din pahar înainte de a-si lua inima în dinţi. Tania aştepta în aparenţă indiferentă.

  — Ştii pentru ce am venit? Întrebă el deodată. Tânăra femeie îi susţinu privirea.

  — Da, pentru tablourile mele, mi-ai spus. Dar cele pe care le prefer sunt acasă la Chalo.

  Nepăsarea ei părea puţin forţată. Sau Malko se înşela complet, sau avea în faţa lui o bună actriţă…

  — Nu ţi-am spus adevărul, zise el. Am venit pentru ceva mai important. Da, care poate că are legătură cu moartea lui Chalo.

  Tania se arătă neîncrezătoare.

  — Care… Cum asta?

  — Poate că Chalo nu s-a sinucis. Tania păli, apoi lăsă repede ochii în jos.

  — Dar e cu neputinţă. Era pe pat, cu furtunul de gaz. L-am vşizut cu ochii mei.

  Malko căută să-i prindă privirea.

  — Pe dumneata, care îl cunoşti, nu te-a mirat această sinucidere?

  Ea tăcu un moment înainte de a răspunde cu o voce stingherită:

  — Ba da, dar…

  — Nu te sinucizi când te pregăteşti să iei cina cu o femeie drăguţă, zise Malko. Cred că prietenul nostru a murit pentru un motiv foarte precis. În legătură cu vizita pe care o fac azi aici.

  Tania ridică brusc capul.

  — Ce vrei să spui? Bărbia îi tremura uşor.

  Malko observă trăsăturile încordate ale tinerei femei şi zise încet:

  — Am venit în Chile pentru a încerca să-l salvez pe unul din prietenii lui Chalo: Carlos Geranios. Cred că cineva a vrut să mă împiedice omorându-l pe Chalo. Încă nu ştiu de ce.

  Tania rămase tăcută, jucându-se distrată cu paharul, având o privire de nepătruns. Apoi întrebă cu o voce rece, contrastând cu emoţia arătată până atunci:

  — Nu înţeleg ce spui. Chalo nu a fost asasinat, s-a sinucis. L-am văzut. Şi nu ştiu de ce mă amesteci pe mine în toate astea. Este extrem de neplăcut.

  Indignarea ei era vehementă, dar nelipsită total de sinceritate. Malko nu se lăsă.

  — Chalo trebuia să mă prezinte cuiva care ştia unde se află un anume Carlos Geranios, zise el. Am toate motivele să cred că acea persoană eşti dumneata.

  Tania se ridică, parcă gata să-l dea afară.

  — Cine eşti? Pentru ce o cauţi pe persoana numită adineauri?

  Avu din nou impresia că are de-a face cu o femeie inteligentă, perfect stăpână pe ea însăşi. Se hotărî să spună adevărul. Era cea mai bună soluţie.

  — Sunt un agent CIA, mărturisi el. Mi s-a cerut să-l scot din ţară pe Geranios care a adus servicii guvernului american în timpul grevei camionagiilor. Se pare că D. I. N. A. Îl caută şi că se află în primejdie de moarte. Şi că eşti una dintre puţinele persoane capabile să mă ducă la el… De aceea mă aflu aici. Deoarece Chalo este mort.

  Tăcu. Tania îl observa cu o intensitate incredibilă fără să spună o vorbă. În privire avea o luminiţă ce părea că reflectă un amestec de ură şi neîncredere. Din nou pieptul i se ridica în chip dezordonat. De parcă s-ar fi stăpânit cu greu. Avu intuiţia fulgerătoare că va vorbi, că îi va aduce la cunoştinţă ceva, că gheaţa se va sparge. Dar, cu o voce egală, nu spuse decât-atât:

  — Cred că ai pornit-o pe un drum complet greşit. Nu înţeleg nimic din ce-mi spui. Nici măcar nu cunosc acest nume Geranios.

  Malko insistă:

  — Să ştii că nu te mint. Şeful biroului CIA de la Santiago mi-a cerut să fac imposibilul pentru a-l scoate din ţară pe Geranios. Ca să scape de D. I. N. A.

  Femeia dădu din cap dezolată.

  — Îmi pare rău. Nu am cunoştinţă despre ceea ce-mi vorbiţi. Acum am câteva cumpărături de făcut.

  Era un mod politicos de a-l pofti să plece. Deodată se auzi soneria de la intrare. Tania se înfiora de parcă ar fi fost traversată de un curent electric. Teama îi apărea din nou pe faţă. Aruncă o privire scurtă spre Malko, îşi reveni şi zise:

  — Scuză-mă.

  Ieşi din salon şi închise cu grijă uşa în urma ei. Malko aşteptă. Nu mai mult de cinci minute. Femeia se întoarse. Pe faţa ei nu se putea citi nimic.

  — Trebuie să merg în oraş, zise ea. Eşti cu maşina?

  — Sigur, răspunse Malko. Pot să te las oriunde.

  Ea înclină capul şi îl precedă în micul hol, apoi îl invită să iasă primul. Caile Carrera era la fel de liniştită. Tania se uită în jurul ei de parcă s-ar fi aşteptat la ceva, apoi se instala în Datsun.

  — Unde mergi? Întrebă Malko.

  — Spre Providencia.

  Maşina se deplasă pe aleile calme din Vitacura. Amândoi erau tăcuţi. Ajunşi pe Providencia, Tania îi spuse pe neaşteptate.

  — Aş vrea să dau un telefon. De acolo, de la braseria Munichoise. Mă aştepţi o clipă?

  Părea mult mai destinsă. De parcă Malko ar fi redevenit o fiinţă inofensivă. Aşteptă foarte puţin. Când reveni, Malko înţelese după expresia feţei că avea noutăţi. Se întoarse spre el cu o privire care îl străpunse.

  — Vrei într-adevăr să-l ajuţi pe Carlos Geranios?

  — Bineînţeles, făcu Malko surprins de această schimbare

  — Cui i-ai spus că vei veni la mine?

  — Nimănui, o asigură el.

  Oliveira nu conta. Acum îşi simţea bătăile inimii accelerându-se.

  — Ai…

  Ea îl întrerupse cu o voce stăruitoare:

  — Trebuie să mă ierţi pentru adineauri… Dar suntem obligaţi să fim foarte prudenţi. Voiam să verific ceva. De la mine n-o puteam face. D. I. N. A. Ascultă toate convorbirile.

  Zgomotul circulaţiei de pe Providencia le acoperea vocile.

  — Deci? Întrebă Malko încercând să nu-si arate nerăbdarea.

  — Vei face ce-ţi spun eu, ordonă Tania. Conduci până la Amerigo Vespucci. Faci la stânga lăsând impresia că vrei să mergi spre Vitacura. După aceea intri pe Presidente Kennedy, spre ieşirea din oraş.

  Spusese totul dintr-o răsuflare. Malko întoarse şi urmă întocmai itinerarul indicat. Trecură pe lângă un post de carabinieri unde se găsea carcasa ruginită a unui Fiat 600 ciuruit de gloanţe. Noaptea era mai bine să opreşti la prima somaţie… Tania nu mai spunea nimic.

  Aleea Presidente Kennedy era un fel de autostradă care mergea spre nord-vest, în mijlocul unui pustiu de bolovăniş, mărginită de câteva poblaciones. Focuri de lemne ardeau în faţa unor barăci din lemn. Totul avea un iz de mizerie şi de frică.

  — La dreapta, ordonă deodată Tania.

  Era un soi de pistă perpendiculară pe aleea Presidente Kennedy. Malko intră pe acest drum. Terenul era neted ca în palmă. Nu se putea să nu fii reperat. Tania întorsese capul de mai multe ori, dar nici un vehicul nu se găsea în spatele lor. După un kilometru ajunseră în partea de sus a cartierului Vitacura. Tania îl ghidă pe Malko printr-un labirint de străduţe liniştite şi elegante. Coborâră spre centrul oraşului şi circulaţia deveni din ce în ce mai densă.

  Ajunseră pe aleea Santa-Rosa, una dintre marile artere nord-sud.

  — Mergi drept înainte, îi spuse Tania. E foarte departe, în cartierul San Miguel.

  Circulaţia deveni demenţială, cu zeci de autobuze arhipline mergând bară lângă bară. Ieşiseră de multă vreme din cartierele elegante. În jurul lor nu mai erau decât antrepozite, uzine şi case mici.

  — Unde mergem? Întrebă Malko.

  — Vei vedea, răspunse scurt Tania. Vrei să-l găseşti pe Carlos Geranios, nu-i aşa?

  Malko nu insistă, punând agasarea pe seama tensiunii nervoase. De parcă ar fi înţeles că mersese prea departe, Tania se destinse, aşezându-si picioarele unul peste altul.

  — În curând vom ajunge, anunţă ea.

  Se apropiau de limita de sud a oraşului. Cartierul San Miguel. Realiză că Tania nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă. Aleea Santa Rosa se îngustă brusc şi vreme de douăzeci de minute fu nevoit să meargă în fumul puturos al unor rable de autobuze.

  — La stânga, ordonă deodată Tania.

  Părăsiră artera aglomerată şi pătrunseră pe o stradă mult mai calmă, pe direcţia est-vest, mărginită de căsuţe lipsite de graţie şi câteva prăvălii. Trecură prin faţa unei cazărmi păzite de soldaţi. Deodată Malko îşi dădu seama că Tania îl făcea să meargă în cerc. Era a patra oară când treceau prin faţa aceluiaşi Vinhera verde din colţul unei străduţe. Descifra numele străzii: Caile Santa Fe.

  — De ce ne rotim în loc? Întrebă el. Tania se încruntă.

  — Fă ce-ţi spun. Altfel nu te voi duce unde vrei să mergi. Malko nu zise nimic. Era destul timp pentru discuţia cu Carlos Geranios. În sfârşit, Tania indică o casă albă fără etaj, încadrată de două porţi metalice.

  — Opreşte acolo. Malko făcu întocmai.

  — Opreşte motorul.

  Tania întinse mâna spre uşa de lemn. Ferestrele erau închise, protejate de bare vopsite.

  — Aici este.

  Malko se uită cu atenţie la căsuţa albă care părea nelocuită.

  — Nu vii?

  Ea scutură din cap. -Nu.

  — Dar cum te vei întoarce?

  — Voi lua autobuzul. Nu-ţi face probleme…

  — Geranios e aici? Întrebă el.

  — Da. Eşti aşteptat.

  Malko înţelese că nu va obţine nimic mai mult de la ea. Coborî, merse până la uşă şi apăsă pe butonul soneriei. Se uită după Tania şi o văzu îndepărtându-se în mare grabă.

  Uşa se deschise. Întoarse capul şi zări faţa unei brunete foarte drăguţe, de tip hispanic, îmbrăcată cu o bluză albă şi pantaloni galbeni. În mod curios, purta nişte gene false lungi ca măturică. Fără să pronunţe un cuvânt, se dădu la o parte pentru a-l lăsa pe Malko să intre.

  Malko făcu un pas înainte; avu timp să zărească o siluetă lipită de zid. Un şoc îngrozitor îi dădu impresia că ceva îi făcuse explozie în cap.

  Nu se mai putu ţine pe picioare şi uşa se închise cu zgomot în urma lui.

  *

  Tania coborî din taxi şi simţi că i se opreşte inima. Erau acolo. Patru oameni într-o maşină 404 fără număr, oprită chiar în faţa casei ei. Ezită, fu gata să-i spună şoferului să o ducă mai departe, dar era o prostie. Ar fi prins-o cu uşurinţă. De la moartea lui Chalo, în fiecare clipă aştepta să se întâmple asta. Plăti şi înainta spre casă de parcă n-ar fi văzut nimic. Fiecare minut câştigat era o victorie. Ştia ce o aşteaptă. Dar, slavă Domnului, nu va fi nevoie să reziste multă vreme…

  Una din portierele maşinii 404 se deschise şi un bărbat mic de statură, cu o pălărie albă, veni spre ea cu un zâmbet răutăcios pe buze. Îşi săltă pălăria cu o politeţe exagerată.

  — Señora Tania Popescu? De parcă n-ar fi ştiut…

  — Eu sunt, zise Tania.

  — Am vrea să vă punem câteva întrebări. Dacă vreţi să ne urmaţi…

  Nu încearcă nici măcar să discute. Strada se golise. Probabil că erau foarte grăbiţi dacă nu aşteptaseră ora când începea interdicţia de circulaţie. Urcă în partea din spate a maşinii cu gesturi de automat, între cei doi poliţişti care miroseau a sudoare şi tutun. Maşina o porni încet spre centrul oraşului. Nimeni nu vorbea. Pentru Tania, trecătorii, viaţa exterioară deveneau deja ireale.

  Maşina parcurse Avenida Alameda, înscriindu-se cuminte în fluxul circulaţiei, apoi trecu prin faţa unei biserici vechi de pe o străduţă laterală şi se opri în faţa unui soi de vilă învechită cu obloanele închise. Galant, poliţistul cu pălărie o ajută pe Tania să coboare din maşină. Zâmbetul lui o îngheţă de oroare. După un culoar, urmă o încăpere plină de bărbaţi care o priviră cu aviditate. Erau în cămaşă, mulţi dintre ei aveau arme la centură, glumeau… Poliţistul cu pălărie albă îi făcu semn Taniei să se aşeze pe un scaun.

  — Nu durează mai mult de câteva minute, zise el. Am vrea să ştim unde se află cineva pe care îl cunoşti bine.

  — Cine? Întrebă Tania cu o voce albă.

  — Carlos Geranios.

  Simţi că ceva se chirceşte în ea. Deodată poliţistul se repezi la ea urlând:

  — Nu răspunzi, târâtură!

  Totul se dezlănţui brusc: fu apucată, pipăită, dezbrăcată. Femeia urla ca un animal cuprins de o panică viscerală. Degeaba se pregătea psihologic; niciodată nu s-ar fi gândit că va fi astfel. Ploua cu palme şi pumni. Părea că fiecare vrea să-i smulgă o bucată din haine. Căzu pe jos şi fu târâtă de păr în altă încăpere. O călcară în picioare. Apoi fu aşezată pe o masă medicală, cu braţele prinse în curele, cu picioarele desfăcute. Sub o lumină orbitoare.

  Primul, poliţistul cu pălărie albă, îşi scoase haina, se desprinse de grup, o apucă de şolduri şi o violă temeinic, fără să se grăbească. Toţi ceilalţi se succedară împroşcând-o cu glume fără perdea şi insulte. Tania ar fi vrut să urle dar nu putea. Nu reuşea să scoată nici un sunet, strigătele rămâneau în ea. Începu să vomite, fu lovită, apoi turnară peste ea o găleată cu apă rece. În sfârşit fu dusă din nou în camera vecină. Poliţistul cu pălărie albă se proţăpi în faţa ei.

  — Asta doar ca să-ţi faci o idee despre ce te aşteaptă, dacă nu ne spui unde e porcul ăla de Geranios, făcu el. Acum ne vom ocupa serios de tine.

  Tania închise ochii. Nu mai avea ceasul la mână. Îşi spuse că trebuia să mai reziste cel puţin o oră. Pentru o marjă de siguranţă. Chiar două, dacă era posibil.

  — Nu ştiu, făcu ea.

  — Putoareo! Urlă poliţistul cu pălărie albă. Şi se năpusti la ea cu pumnii ridicaţi.

  — Mata Io!

  Vocea femeii întărâtate ajunse la Malko ca printr-o ceaţă groasă. Simţi că era ridicat, deschise ochii, văzu un bec, nişte gene false, nişte unghii roşii care îi ameninţau faţa, o bluză transparentă frumos bombată.

  În micul vestibul se înghesuiau mai mulţi bărbaţi. Unul dintre ei îi trase un pumn în plin plexus solar. Clătinându-se, recepţiona lovitura altui adversar care îl expedie de perete cu o lovitură de cot ce îi crăpă arcada. Orbit de sânge, cu răsuflarea tăiată, cu capul huruindu-i îngrozitor, Malko încerca să pareze loviturile cele mai periculoase. Trei bărbaţi se aruncară asupra lui în acelaşi timp, împingându-se unul pe altul ca să-l poată lovi, înconjuraţi de vocea ascuţită a fetei în bluză albă care voia cât se poate de evident să-l vadă făcut bucăţele. O durere cumplită în partea de jos a pântecului îi smulse un geamăt involuntar. Vederea i se întunecă şi căzu din nou, încercând să-si protejeze, faţa şi pântecele. Cei trei adversari se năpustiră imediat asupra lui. Ultimul luau pe care îl văzu înainte de a-si pierde cunoştinţa fură picioarele cu unghii lăcuite ale femeii care îi deschisese. Vârf'ul unui pantof veni spre el să-l izbească, dar nu mai simţi lovitura.

  *

  Malko avu mai întâi impresia că se urcase în căluşei, aşa de tare se roteau pereţii încăperii. Avu nevoie de mai multe secunde să-si dea seama că era întins pe jos într-o încăpere pardosită cu plăci, aproape fără mobile. Zgomotul vocilor îl provoca dureri de cap. Nu reuşea să-si deschidă ochiul drept şi asta îl făcu să jntre în panică. Avea mâinile legate la spate şi îi luaseră haina. Încercă să se ridice, dar mişcarea îi smulse un strigăt de durere. Simţi o masă tare în locul ochiului drept: sângele coagulat care îi cursese din arcada despicată bloca pleoapa. Reuşi să-si mişte globul ocular sub crustă şi asta îl mai linişti puţin, fără să-l facă să înţeleagă motivele acestei primiri de o brutalitate nemaivăzută.

  — Ticălosul se trezeşte, zise o voce venind din camera alăturată.

  Imediat îşi făcură apariţia doi bărbaţi care îl apucară de subsuoară şi îl lăsară să cadă pe un scaun de fier. Malko mârâi de durere. Partea de jos a pântecului îl durea îngrozitor şi se întreba dacă nu cumva îi provocaseră un rău ireparabil. Pe o masă îşi zări pistolul extraplat aşezat lângă un pistol-mitralieră Beretta şi mai multe pistoale automate. Nu avu răgaz să-si pună mai multe întrebări. Un bărbos se apropie de el şi îl întrebă în engleză:

  — Voiai să-l vezi pe Carlos Geranios, nu-i aşa? Malko îşi trecu limba peste buzele umflate de lovituri.

  — Da, zise el. Dar…

  — Eu sunt Carlos Geranios.

  Malko îl examina cu ochiul valid. Purta o pereche de blugi şi un pulover. În ciuda părului lung şi a bărbii, era frumos, avea o frunte lată, trăsături regulate şi energice. Alţi patru bărbaţi, toţi foarte bruneţi, cu un aer sălbatic, îl înconjurau pe Malko. Fără a mai pune la socoteală pe fata cu gene false.

  Se uită în jurul lui. Peste tot se găseau lăzi, cutii de conserve, haine împrăştiate, un aparat mare de radio cu antena ridicată, o maşină de imprimat şi teancuri de manifeste prin toate colţurile.

  Carlos Geranios se aplecă spre el şi zise cu un ton ameninţător:

  — Ai auzit, maricon? 1) Malko ridică capul.

  — De ce m-aţi primit în felul ăsta? Întrebă el. Nu sunt duşmanul vostru.

  Carlos Geranios se îndreptă de spate cu un râs forţat şi se întoarse spre ceilalţi.

  — Auziţi? Întreabă de ce l-am înghesuit puţin.

  — Lasă-mă să-i scot ochii ticălosului ăstuia! Strigă fata cu o voce isterică.

  Malko simţi un fior pe spate. Gândea într-adevăr ce spunea. Carlos Geranios îl pălmui cu toată forţa, încât era gata să cadă de pe scaun. Şocul făcu să sară crusta de pe ochiul rănit şi simţi o durere cumplită.

  — Chancho! 1) Ce credeai? Că-ţi vom oferi un pisc©? Ne vom distra bine şi amicii tăi de la Diego Portales nu te vor găsi. O să crapi încet, după cum meriţi. Cum a murit Chalo.

  — Chalo! Protestă Malko. Dar Chalo s-a sinucis! Crezu că Geranios îl va pălmui din nou.

  — Sinucidere! Şuieră chilianul. Ştii ce i-au făcut? Au venit mai mulţi. L-au legat cu ciorapi de femeie ca să nu lase urme, apoi l-au forţat să respire gaz până când a murit. Nu e primul şi tu o ştii prea bine.

  Malko era consternat. Nu avu timp să pună întrebări. Un alt bărbos îl apucă de gât.

  — Maricon! Găozarule! Urlă el. Ştii ce i-au făcut prietenului meu Luis-Miguel cei din Divizia aeropurtată?

  Malko nu ştia… De altfel celălalt nu-i lăsă timp să răspundă.

  Note:

  1) Poponarule! (n.a.)

  — L-au legat de o frânghie agăţată de un elicopter în ţinutul lui Magellan. Acolo unde apa e aproape gheaţă. Şi l-au ţinut aşa ore în şir, în timp ce el îngheţa de viu, urla, cerea îndurare. Şi apoi i-au smuls testicolele cu cleştii. Şi l-au lăsat să sângereze până când a crăpat! Ai auzit, gunoiule, până când a crăpat…

  Deodată bărbosul se aplecă şi apucă părţile sexuale ale lui Malko strângându-le cu brutalitate. Durerea inumană îl făcu pe Malko să urle. Din fericire Geranios îl dădu la o parte pe torţionar.

  — Aşteaptă, Miguel, mai întâi trebuie să-l interogăm. Miguel îi dădu drumul cu un mârâit ameninţător:

  — Nu pierzi nimic aşteptând, ticălosule. Acolo unde te vom duce vom avea tot timpul să ne distrăm cu tine…

  Geranios îl întrerupse.

  — Du-te să vezi dacă putem încărca maşina. Dacă Luis a terminat.

  Malko profită să-si tragă puţin sufletul. Miguel se întoarse imediat însoţit de un alt băiat cu mâinile pline de unsoare şi aerul preocupat.

  — Nu vom putea pleca decât peste cel puţin trei ore, făcu el. A trebuit să demontez puntea din spate…

  Carlos Geranios înjură printre dinţi.

  — Nu poţi s-o faci mai repede?

  — Imposibil. Îţi dai seama…

  Erau maşini Fiat montate în Chile care rămâneau tot timpul în pană. Totuşi se grăbea să părăsească casa aceea unde se aflau deja de prea multă vreme. În viaţa clandestină, dacă voiai să supravieţuieşti, trebuia să fii foarte prudent… Se întoarse spre Malko.

  — Pentru că avem timp, vom începe imediat, ticălosule. Furia îl făcu pe Malko să-si recapete puţin din forţe.

  — Bine, dar eşti nebun! Strigă el. Am venit să te scot afară din ţară, să te protejez de D. I. N. A.

  Carlos Geranios avu un surâs plin de venin.

  — Vrei să mă duci afară din Chile, hai? Făcu el.

  — Am venit în Chile special pentru asta. Zâmbetul ironic al chilianului se lăţi.

  — De ce? D. I. N. A. Nu reuşea?

  — De când ai fugit de la ambasadă, nu ţi se mai găseşte urma, zise Malko. Totul era…

  Lovitura îi veni direct în gură. Cu buzele strânse, albe, Carlos Geranios se încrâncenă împotriva lui. Malko rezistă câteva minute apoi îşi pierdu cunoştinţa.

  Când îşi reveni, Carlos Geranios era proţăpit în faţa lui.

  — Cine te-a trimis? Întrebă el.

  — Trebuie să plătească pentru Magali! Strigă cel mai tânăr care avea nişte ochi albaştri, un nas coroiat şi agita un pumnal de paraşutist.

  Malko începea să se întrebe dacă va ieşi viu din această casă de nebuni. Atmosfera aceea de ură palpabilă putea să facă pe oricine să-si piardă sângele rece. Dacă nu întreprindea repede ceva, îl omorau fără măcar să fi avut timp să se explice.

  Cei cinci bărbaţi se învârteau în jurul scaunului ca nişte muşte agresive.

  — Ascultaţi, pleda el, nu sunt ce credeţi voi. Dacă vă îndoiţi luaţi legătura cu John Villavera, vă va confirma ce v-am spus. Şi instrucţiunile pe care mi le-a dat.

  Carlos Geranios dădu din cap cu agasare.

  — Ne crezi nişte debili mintal, gringo.

  În camera vecină auzi deodată un zgomot de robinet şi apoi apa curgând cu presiune maximă. Malko nu îndrăzni să se gândească la ce-l aştepta. Carlos Geranios avea la centură un Colt 45. Veni în faţa lui Malko.

  — De ieri am dat ordinul să fii ucis. Te-au rulat. Dacă tot te afli aici, atunci cel puţin să ne spui câteva lucruri. După aceea te vom lichida după cum meriţi.

  * * *

  Capul îi cădea de la dreapta la stânga, în ritmul loviturilor. Tania încerca să nu-si piardă minţile. O singură idee o mobiliza: SĂ NU SPUNĂ NIMIC. Cuvintele alunecau pe lângă ea, poliţiştii strigau toţi deodată, o insultau.

  — Curvă, târâtură comunistă, vorbeşti?

  Bărbatul cu pălărie albă îi urla în faţă, cu ură, dezlănţuit, cu mânecile suflecate.

  Apoi totul reîncepu. Din ce în ce mai cumplit. Tania înţelese că era la capătul rezistenţei. Acum nu mai avea importanţă, vor găsi o casă goală. Bineînţeles, după aceea aveau să reînceapă. Dar între timp putea să-si recapete forţele, poate chiar va reuşi să se sinucidă.

  Profită de primul moment de acalmie şi murmură:

  — Mi-a spus. Sunt…

  — Unde? Unde? Strigară toţi aeodată.

  — Bine, dar eşti nebun dacă vrei să mă omori, protestă cu violenţă Malko.

  Carlos Geranios se uită la el de parcă ar fi spus o obscenitate.

  — Ascultă, gringo, prietenii tăi de la D. I. N. A. Ţi-au spus că miriştii sunt nişte imbecili?

  Rebelul cu ochi albaştri vârî capul pe uşă şi strigă cu o bucurie feroce:

  — Baia mar/con-ului e gata!

  Carlos Geranios şi ceilalţi mirişti îl apucară imediat de braţe pe Malko trăgându-l după ei în ciuda rezistenţei pe care o opunea. Avu timp să zărească o mică sală de baie cu o cadă, pe fata în bluza albă cu mâinile în şolduri şi suprafaţa apei cu clăbuci de săpun. Se opuse din toate forţele dar fu zadarnic.

  — Vamos por el scaphandrial1) strigă fata.

  Când pântecul lui Malko ajunse în dreptul marginii de la cadă, cei doi bărbaţi îl apăsară cu violenţă pe umeri, împingându-l înainte. Avu prezenţa de spirit să închidă gura şi să-si ţină respiraţia în momentul în care atingea cu faţa de suprafaţa apei rece ca gheaţa.

  Avu impresia că îl închideau într-un bloc de gheaţă. Intră cu capul înainte şi se lovi cu creştetul de fundul căzii. Şocul se reverberă dureros în creier. Patru braţe îl menţineau la fundul apei. Secundele treceau. Dădu drumul la câteva bule de aer ca să uşureze presiunea din plămâni. Apoi la încă câteva. Durerea devenea de nesuportat. O venă i se zbătea frenetic la tâmplă. Dintr-o dată, nemaiputând să reziste, dădu drumul la aproape tot aerul fără să reuşească să reînchidă gura.

  Lichidul cu săpun îi pătrunse în gât, arzându-l, asfixiindu-l. Avu un spasm teribil încercând să scape, dar nu reuşi decât să înghită mai multă apă…

  Apoi, un timp care i se păru infinit de lung, simţi apa invadându-i plămânii, îşi zise că va pieri fără măcar să ştie de ce îl omorau. Nu-si dădu seama când îşi pierdu cu adevărat cunoştinţa… Eră aplecat peste o chiuvetă şi voma cu spasme mari înghiţiturile de apă cu săpun. Nu putea să vorbească. Avea ochii roşii, gâfâia, îl ardea tot pieptul. În spatele lui, cei doi bărbaţi îl ţineau temeinic şi îl înjurau. Abia dacă îi vedea. Sângele reîncepuse să curgă din arcadă orbindu-l. Inima i se zbătea cu o sută douăzeci de pulsaţii pe minut. Fata cu gene lungi îi întinse o ceaşcă emailată.

  Bău şi scuipă cu un sughiţ. Era cafea sărată.

  Cu o strâmbătură plină de ură, tânăra îi aruncă conţinutul ceştii în faţă.

  — Aşa i-au făcut ticăloşii ăia surorii mele, zise ea. Toată noaptea. Până când a acceptat să le-o sugă la toţi…

  Fu tras din nou spre cadă. Carlos Geranios stătea cu mâinile în şold şi îl privea batjocoritor.

  — Mai vrei să te joci de-a scafandrul? Gringo…

  — Eşti nebun! Zise Malko, nu ştiu nimic din ce mă întrebi. Te. Og, sună-l pe John Villavera.

  Note:

  1) înainte cu scafandrul (n.a.)

  — Cinete-a trimis aici?

  — Chalo Goulart, zise Malko cu disperare. Carlos dădu agasat din cap.

  — Mincinosule! Cine ţi-a spus să te duci la Chalo? Stai aşa. Vei vorbi.

  Malko fu din nou băgat în apa cu săpun. De data aceasta nu mai făcu greşeala să-si ţină respiraţia până la capătul puterilor.

  Mai bine să se termine repede. Înţelesese că voiau cu adevărat să-l facă să vorbească. Abia după aceea urma să-l tortureze. Trebuia deci să câştige timp.

  Cu toate că nu prea vedea ce putea să spere.

  Cine ar fi putut să vină după el aici? Numai Tania ştia unde se află. Dar nu ea avea să-l ajute. John Villavera nu ştia, după cum nu ştia nici de vizita lui acasă la Tania. Iar Oliveira îl aşteptase probabil zadarnic.

  O nouă explozie în plămâni şi îşi pierdu cunoştinţa. Fu scos din cadă şi târât la chiuvetă unde începu acelaşi joc.

  În timp ce Malko se scutura şi scuipa, pe jumătate conştient, miristul cu ochi albaştri se strecură lângă el şi îl apucă de părţile sexuale. Apoi îl strânse cu toată puterea.

  — Tu tienes muy chico, gringo! 1) rânji el.

  Malko aproape că se simţi uşurat când îl vârâră din nou în cada plină de apă cu săpun.

  Litania ororii continuă. Capul în cadă, sufocarea, dat afară, lovituri, ameninţări, interogatoriu, vomă. Pierduse de tot noţiunea timpului. Călăii făceau cu schimbul, încurajaţi de fata în bluză albă care contempla cu satisfacţie tortura. Malko se întreba cât îi va mai rezista inima. Deja ultimele sincope fuseseră mult mai lungi. Sângele de la rană colorase apa din cadă. Mai gândea încă cu claritate, cu intermitenţă, dar abia putea să vorbească. Şi cu atât mai puţin să răspundă întrebărilor lui Carlos Geranios.

  I se dădu drumul şi căzu pe mozaicul ud. Contactul rece îi făcu aproape bine. Rămase acolo tremurând din tot corpul, cu obrazul lipit de podea, întrebându-se ce aveau să-i mai facă.

  Luis, mecanicul, intră ca o furtună, în încăpere.

  — Maşina e gata.

  — Mâncăm rapid ceva, făcu Geranios şi plecăm.

  Fata se apropie de Malko şi îi trase cu piciorul în partea de jos a pântecului.

  Din fericire, vârful pantofului alunecă şi nu lovi decât interiorul coapsei.

  Decepţionată că nu-l aude urlând, se aplecă deasupra lui. Apoi îi şopti la ureche ce urma să-i facă.

  Malko era prea epuizat ca să reacţioneze.

  Beneficia deci de un răgaz. După care aveau să-l tortureze până când va muri sau va vorbi. Şi cum nu avea nimic de spus… Acum frigul îi provoca un tremur nervos şi clănţănitul dinţilor.

  Ceilalţi se aşezaseră cu toţii la masă, în camera vecină şi îl supravegheau prin uşa deschisă. Nu-l mai legaseră, dar toţi aveau arma la îndemână.

  Malko îi auzea mâncând şi discutând cu voce scăzută, de parcă n-ar fi fost şi el acolo. Încrâncenarea lor împotriva lui era de neînţeles. Auzi vag numele Taniei fără să înţeleagă ce spuneau despre ea.

  Un sunet scurt al soneriei de! A intrare le întrerupse conversaţia. Malko avu. Senzaţia că i se opreşte inima. Nu putea fi decât ceva bun. Se încorda, gata de orice.

  Carlos Geranios sărise fără zgomot de pe scaun, trăgând Coltul de la centură.

  Apăsă ţeava în gâtul lui Malko, îl forţă să se ridice «şi îi desfăcu repede mâinile.

  — Tu vei deschide, gringo, îi şopti el. Dacă sufli vreo vorbă, îţi golesc încărcătorul în spate.

  Cu ţeava Coltului în spate, Malko traversă salonul şi ajunse în micul antreu. Se opri în faţa uşii care dădea spre stradă. De afară nu se auzea nici un zgomot. Blondul cu nas coroiat apăru în spatele lui, cu pistolul-mitralieră în mână.

  — Trebuie să fie Tania, îi şopti el lui Carlos Geranios. Malko simţi apăsarea armei în spate.

  — Deschide, gringo.

  Tonul lui Carlos Geranios nu permitea replică. Malko făcu un pas înainte şi puse mâna pe clanţă. In momentul în care începea să apese pe ea, auzi afară un zgomot metalic.

  Instinctul îl făcu se se lipească fulgerător de perete. Afară răsunară o serie de detunături. Lemnul uşii fu găurit de şocul loviturilor. Blondul scoase un strigăt. Coltul 45 ripostă.

  O fracţiune de secundă mai târziu un şoc violent făcu uşa ţăndări. Malko avu timp să zărească uniforme şi flăcările galbene ale armelor automate înainte de a se trânti la pământ. Tânărul blond care se strecurase pe îângă perete, cu un glonţ în coaste, îşi goli încărcătorul pistolului-mitralieră asupra celor care se năpusteau în vestibul. Doi dintre ei se prăbuşiră, dar focul violent al mai multor arme automate îl tăiară practic în două pe blond. Şi afară se trăgea. Malko auzi strigăte şi gloanţe ricoşând din poarta de fier de lângă casă.

  Vocea lui Carlos Geranios strigă ceva în spatele lui. Malko stătea lungit lângă perete şi făcea pe mortul. Strigătele, focurile de armă, totul indica că D. I. N. A sau armata înconjurase casa. Vestibulul rămase gol preţ de câteva secunde, apoi, cu coada ochiului, Malko zări o haită de civili care se năpustea în interior, trăgând fără somaţie, ciuruind pereţii. Câteva gloanţe îl atinseră uşor, intrând în zid, desprinzând tencuiala care căzu peste el. Scuturat de proiectile, cadavrul blondului se întoarse pe o parte. Din fericire Malko era întins lângă uşă şi cei care intrau nu-l vedeau de la început.

  Dar când încăperea s-a umplut, prezenţa i-a fost imediat remarcată.

  Cu un strigăt feroce, unul din carabinieri se repezi şi trase o rafală de Beretta la zece centimetri de capul lui. Gloanţele dărâmară bucăţi din zid şi detunăturile îl asurziră. Strigă încercând să explice cine era, dar nimeni nu-l asculta. Doi civili se năpustiră asupra lui şi îi loviră cu pistoalele înjurându-l. Pentru că se zbătea, unul dintre ei se aşeză călare pe spatele lui şi începu să-l izbească în cap cu patul pistolului.

  — Termină-l pe ticălosul de comunist! Urlă celălalt.

  O lovitură mai violentă îi zgudui tot capul. Îşi zise că va fi omorât acolo. De data asta de D. I. N. A. Deodată, îşi făcu apariţia pe neaşteptate un civil voinic, cu un coit mare în mână şi pe cap cu o pălărie albă. Îl văzu pe Malko cu faţa acoperită de sânge.

  — Opreşte-te, Diego! Urlă el. Trebuie să vorbească.

  Se repezi şi-l azvârli deoparte pe omul care îl lovea pe Malko. Acesta din urmă, încercă să vorbească, dar sângele îi pătrunse pe grt şi avu un acces violent de tuse. În acelaşi moment împuşcăturile reîncepură în spatele casei. Simţi vag că era târât, zise: „Sunt american”, dar îşi dădu seama că nici o vorbă nu-i ieşise din gură…

  * *

  Bărbosul golea încărcător după încărcător, ghemuit în colţul uşii de la bucătărie, încercând să-i oprească pe asediatorii masaţi în salon. Fata, care îşi pierduse genele false, era deja la volanul maşinii Fiat 126 garată în curticică. Motorul mergea. Prin găurile porţii de fier se zăreau maşinile populaţiei şi proiectoarele. Poliţiştii nu se grăbeau, siguri că nimeni n-ar fi putut să le scape.

  Carlos Geranios, cu trăsăturile crispate, cu buzele strânse, ţinea lipit de corp ceva care semăna cu un pistol-lansator: urr M79. O armă care lansa grenade capabile să distrugă totul pe o rază de zece metri… Era hotărât să nu se lase prins viu.

  — Luis, strigă el, deschide poarta!

  — Dar ne vor ucide! Protestă bărbosul.

  Din fericire erau protejaţi de întuneric. Poliţia nu ştia câţi sunt.

  — Haide, Luis! Repetă Geranios.

  Luis părăsi bucătăria după o ultimă rafală, sări până la poartă şi deschise spre interior unul din batanţi. Mai multe siluete se dădură în grabă la o parte. Carlos Geranios, ghemuit în umbră, duse la umăr lansatorul M 79. Grenada plecă cu o explozie scurtă. Urma o lumină orbitoare în stradă, o explozie şi tot ce trăia în faţa porţii fu nimicit.

  Carlos Geranios se întoarse spre maşină.

  — Vamos! Isabella-Margarita.

  Fiatul porni înainte. O grindină de gloanţe ţâşni dinspre casă, abătându-se peste capotă, spărgând farurile. Tânăra opri brusc. Luis se strecură imediat pe lângă Fiat, lipit de zid. Apoi apăru în faţa poliţiştilor care luaseră poziţie de-a lungul zidului exterior al casei. Toţi traseră în acelaşi timp. Pistolul-mitralieră al lui Luis îi ciopârţi pe cei trei oameni grupaţi ca pe o ţintă de bâlci. O bucată de creier se lipi de una din ferestre. Dar fusese > timp suficient să riposteze şi Luis se prăbuşi pe spate, cu braţele în cruce pe capota Fiatului.

  Carlos Geranios se aruncă în maşina care porni înainte cu furie. Corpul lui Luis fu măturat, căzu jos, o rafală răsună în spatele lor, burduşind portbagajul. Isabella-Margarita evită o furgonetă Chevrolet oprită de-a curmezişul pe Caile Santa Fe şi în faţă nu mai văzu decât întunericul. Nu mai exista nici un baraj! Trase de volan spre stânga, deplasându-se în zigzag spre sud. Cauciucurile din spate erau sparte.

  Geranios plângea în tăcere cu capul în mâini.

  — Luis, murmură el, Miguel, o să-i tortureze…

  — Au murit, zise Isabella-Margarita. Sper că şi ăla a murit.

  — Taci, ticăloşiile!

  Malko protestă în engleză, încercând să se ridice. Un carabinier îi trase o lovitură în coaste cu patul armei. Era întins pe burtă, cu mâinile prinse în cătuşe la spate, direct pe podeaua ambulanţei care gonea pe străzile pustii din cauza interdicţiei 'de circulaţie, precedată şi urmată de mai multe maşini ale poliţiei. Ungă el se afla cadavrul lui Luis, cu ochii ficşi, cu capul spart, zăcând într-o băltoacă de sânge. Cealaltă ambulanţă ducea cinci poliţişti răniţi, iar a treia alţi morţi, mirişti şi poliţişti. Fusese un adevărat masacru.

  Dintre cei atacaţi nu mai rămăsese în viaţă decât Malko. Junghiuri oribile îi torturau capul şi sângera. Din când în când, carabinierul care îl păzea îi trăgea câte un picior să se asigure că mai este încă în viaţă sau îi promitea cu amabilitate că îl vor sodomiza cu baioneta…

  Ambulanţa opri. Carabinierul sări jos şi îl trase afară pe Malko. Cum nu se ţinea pe picioare, îl potopiră cu lovituri pentru a-l face să parcurgă cei trei metri până la uşa mică. Avu timp să zărească o stradă îngustă, o clădire din piatră neagră, cu ferestrele acoperite. Îl împinseră pe un culoar murdar unde se prăbuşi pe o bancă. Abia vedea din cauza ochiului rănit.

  Un civil veni spre el şi, brusc, îl lovi în arcada despicată. Malko scoase un urlet şi avu forţa să strige în spaniolă:

  — Sunt american!

  — Eşti un porc de comunist! Rânji poliţistul. Dar aici, la Casa de los Carinios^, vei începe să gândeşti altfel…

  Înţelese instantaneu că făcuse o gafă, ar fi trebuit să continue să vorbească în engleză. Asta îi oferea o şansă mai bună.

  Doi carabinieri puseră mâna pe el împingându-l de-a lungul culoarului. Printr-o uşă deschisă zări un birou mic unde plângea o femeie aşezată pe un taburet, cu mâinile prinse în cătuşe la spate, încadrată de doi civili dotaţi cu vână de bou. Un al treilea, cu un aer ostenit, în cămaşă, bătea la maşina de scris.

  Dintr-o altă încăpere răzbăteau strigăte însoţite de zgomotul surd al loviturilor. Fu împins într-o celulă goală, cu ferestrele închise, care mirosea a mucegai şi a sudoare. Nu rămase acolo decât cinci minute. Nici măcar cât să-si mai revină. Îşi făcură apariţia doi civili, îl traseră afară lovindu-l şi înjurându-l, apoi îl aruncară pe o scară. Cineva deschise o uşă îngustă care dădea spre un culoar subteran luminat de un bec. Mai întâi nu văzu decât o masă de corpuri de ambele sexe, în picioare, înghesuite ca sardelele într-o încăpere de aproximativ trei metri pe patru. Feţe umflate de lovituri se întoarseră spre el. Unul din civili răcni:

  — Împingeţi-vă mai încolo, cretinilor, aveţi un nou amic. Erau ţărani cu cătuşele la mâini, legaţi cu o ffânghie lungă unii de alţii. Un băiat cu ochelari schiţă un gest de apărare în faţa ameninţărilor civililor. Scăpă ochelarii. Încercă să-i ia de jos. Unul din civili se repezi la el, îi burduşi faţa cu lovituri de pumn şi îi strivi ochelarii cu piciorul. Băiatul începu să plângă. Tovarăşii lui priveau scena într-o tăcere sufocantă.

  — Înapoi, porcilor! Strigă unul dintre civili.

  Masa de corpuri înghesuite se ondulă uşor. Malko îşi zise că puteau fi vreo douăzeci de persoane. Chiar şi femei, cărora le zărea părul lung.

  Uşa fu trântită în spatele lui şi crezu că va muri asfixiat. Cei din fundul încăperii se destindeau cu brutalitate. „Laminat” între uşă şi corpurile mirosind a sudoare, a sânge coagulat şi a urină, puţin a mai lipsit să i se facă rău. Tot corpul îl durea îngrozitor, iar sângele reîncepu să-i curgă pe faţă.

  Note:

  1) Casa mângâierilor (n.a.)

  Un bătrân de lângă el, neras şi palid, îl întrebă:

  — Acum te-au arestat? Malko răspunse în spaniolă.

  — Da, nu e mai mult de o oră. Celălalt suspină.

  — Aici e foarte greu. Nici măcar nu te poţi culca. De urinat trebuie să urinez în picioare ca animalele. Nu ne lasă să ieşim.

  O dată pe zi ne aruncă nişte pesmeţi şi puţină apă. Şi pe urmă mai e şi piticul…

  — Care pitic? Întrebă Malko.

  Lângă el, adolescentul cu ochelarii striviţi hohotea în tăcere, cu faţa însângerată.

  — Vei vedea destul de repede, zise bătrânul. Dacă te cheamă, să ştii că la el te duc. E un diavol. Se vorbeşte că ar fi dintre ai noştri şi că se răscumpără.

  — De cât timp sunteţi aici? Întrebă Malko. Bătrânul numără încet pe degete.

  — Unsprezece zile!

  — Unsprezece zile!

  Malko se întrebă cât va fi ţinut în acea pivniţă oribilă. Deja avea crampe. Murea de sete, din cauza apei cu săpun; îşi simţea capul ca într-o menghină, îl dureau toţi muşchii. Se gândi la Carlos Geranios. Misiunea lui se sfârşise. Miristul murise. Ca şi fata frumoasă cu bluză albă. Tot nu înţelegea cum reuşise^D. I. N. A. Să atace atât de repede. Era sigur că atunci când venise cu Tania nu-l urmărise nimeni. Uşa se deschise atât de brutal încât fu gata să cadă în exterior. Doi carabinieri examinară cu privirea masa de oameni. Unul dintre ei întinse degetul spre Malko.

  — Lată-l pe acel ticălos de comunist american.

  Îl trase cu brutalitate afară, astfel încât cătuşele să i se înfigă bine în carne. În ciuda durerii, Malko se simţi uşurat. Va putea să se explice, să se facă cunoscut, să scape de acel infern.

  Celălalt carabinier trânti uşa şi o zăvorî, apoi veni lângă Malko.

  — Vei fi împuşcat, ticălosule!

  Urcă iar acea scară mică. Pe culoarul de la parter apăruse o targa cu un mort. Şi un grup de oameni plini de sânge abia aduşi. Nenorociţii nu spuneau nimic; aveau ochii morţi, năuciţi, uluiţi. Trecu un ofiţer cu cizme lustruite. Cei doi carabinieri îl împinseră pe Malko într-o încăpere goală şi murdară.

  — Dezbracă-te, porcule, ordonă unul dintre ei.

  Pentru că nu executa ordinul destul de repede, patul unei arme îl lovi peste tibie. Atunci, cât putu de încet, îşi scoase toate hainele, păstrând doar slipul. Carabinierul arătă cu ţeava pistolului-mitralieră spre el.

  — Ce, nu vrei să-ţi arăţi coaiele de comunist? Grăbeşte-te, că altfel ţi le pompez în burtă.

  În faţa unui astfel de limbaj nu te puteai decât supune. Sce-nariul era destul de bine pus la punct pentru a-l descumpăni pe prizonier şi a-l face să-si piardă orice demnitate. Unul dintre carabinieri desfăcu cătuşele lui Malko, îl trase cu brutalitate spre un calorifer şi îi priponi mâinile în jurul unei conducte, astfel încât să nu poată nici măcar să se aşeze pe jos. Apoi îi zise, înainte de a ieşi:

  — E ultima ta noapte, porcule! Dar mai întâi o să-ţi aplicăm tratamentul special…

  Malko rămase singur, încercând să-si revină cât de cât. De ce fusese scos din celula comună? Asta nu prevestea nimic bun… Deodată auzi prin peretele despărţitor un vacarm cumplit. Era torturat un om care urla. Vociferările torţionarilor se amestecau cu strigătele torturatului, fără a stârni vreun ecou în acea lume surdă şi oarbă, îngheţată de spaimă. Malko îşi zise că acea casă mică şi neagră, deşi în inima oraşului Santiago, se găsea în altă dimensiune. Deodată i se făcu frică. Era o maşină oarbă de măcinat fiinţe omeneşti. Furia îl sufoca la fel de tare ca durerea. Îşi aminti de faţa binevoitoare şi de vorbele liniştitoare ale colonelului O'Higgins. D. I. N. A. Atât de blândă şi atât de drăguţă! Atât de corectă. Încercă să găsească poziţia cea mai puţin inconfortabilă. În cele din urmă se aşeză în genunchi. Auzea oamenii trecând pe culoar, interpelându-se, uneori un hohot de râs sau, dimpotrivă, un geamăt. În camera vecină ţipetele încetaseră.

  Era atât de obosit încât în cele din urmă aţipi. Tresări când uşa se deschise. Piticul voinic pe care-l zărise la asaltul casei de pe Caile Santa Fe se uita la el legănând o vână de bou în mâna dreaptă. Arăta ridicol în costumul lui negru. Se apropie de Malko şi îl întrebă în spaniolă:

  — Ai fost bine tratat până acum?

  Malko se stăpâni să nu-l scuipe în faţă. Răspunse în engleză cu o voce cât se poate de calmă.

  — Ştiţi foarte bine în ce hal am fost tratat. Sunt un cetăţean american în misiune oficială în ţara voastră. Am fost arestat din greşeală şi vă rog să mă eliberaţi imediat. Anunţaţi-l pe colonelul Federico O'Higgins. Mă cunoaşte.

  Pe măsură ce vorbea ochii piticului se făceau mai mici. În cele din urmă, zâmbi arătându-si dinţii stricaţi.

  — Bineînţeles că eşti american, căcănarule! Dar am arestat mulţi ca tine. Şi ştii unde sunt?

  Se aplecă şi zise cu un ton confidenţial:

  — Li s-a oferit o plimbare cu elicopterul… Fără bilet de întoarcere.

  — Nu sunt comunist, zise Malko şi am fost arestat din greşeală.

  Cu un zâmbet răutăcios, piticul se lovi uşor cu vâna de bou peste cracul pantalonilor.

  Apoi se aplecă brusc, îl apucă de păr pe Malko şi trase cu toată puterea, obligându-l să ridice faţa spre el.

  — Unde e porcul de Carlos Geranios?

  Stupefacţia îl făcu pe Malko să uite de durere. Prin urmare Geranios scăpase!

  — Nu ştiu nimic, răspunse el. Vreau să-l văd pe colonelul Federico O'Higgins.

  Celălalt îi dădu drumul la fel de brusc, plesni din limbă şi zise cu un ton conciliant:

  — Ascultă, pari un comunist inteligent. Nu eşti ca acei tineri cretini care, cum îi eliberezi, se duc să urle peste tot că suntem nişte sălbatici, că li s-au făcut nişte chestii oribile. (Se apropie vehement de Malko.) Şi pentru ce? Ai? Pentru o mamă de bătaie, câţiva dinţi, un testicol, la nevoie. (Ridică un deget.) Niciodată două… Nu suntem nişte brute. Sunt sigur că ne putem înţelege amândoi. Să ştii că sunt obosit şi nu-mi face nici o plăcere să dau în tine. Mai bine fumăm amândoi o ţigară, nu?

  Şi pentru că Malko, cuprins de dezgust şi de un soi de ilaritate nervoasă, nu răspundea, poliţistul suspină.

  — Hotărât lucru, toţi sunteţi la fel. Vrem să fim salon cu voi şi asta nu serveşte la nimic.

  Şi începu să-l lovească metodic pe Malko. De la primele lovituri crezu că va ceda. Avea impresia că i se dezlipea carnea. Ploua cu lovituri peste fund, mijloc, faţă şi braţe. Cu maxilarul strâns, poliţistul căuta locurile sensibile. Malko încerca să se închidă în el ca să scape de durere, umilire, ca să ţină piept omului care îi tortura. Îl urî, îl dispreţui, uitând de lovituri.

  După câteva minute ura lui atât de puternică încât aproape că nu mai simţea durerea. Oricum, atât de puţin încât îşi zise că celălalt ar fi putut să-l ucidă fără să-l facă să cedeze…

  Poliţistul se opri deodată gâfâind. Puse jos vâna de bou şi se uită cercetător la Malko.

  — Eşti un dur, hai? Făcu el. Te-ai format în Cuba? Uite, înainte de a continua în mod serios, îţi voi arăta ceva care poate că te va face să vorbeşti, până când nu va fi prea târziu pentru tine…

  Ieşi din încăpere lăsându-l singur. Peste zece minute îşi făcu din nou apariţia, însoţit de doi carabinieri cu feţe indiferente, care intrară ducând o targa cu un corp acoperit de un cearceaf plin de sânge. Carabinierii au pus targa jos şi au ieşit fără să arunce nici cea mai mică privire spre Malko. Acesta se întreba ce nouă oroare va mai avea de înfruntat. Piticul cu pălărie albă se aplecă şi trase uşor cearceaful, descoperind corpul gol al unei femei.

  — Priveşte-ţi prietena, făcu Juan Planas cu un ton cumsecade.

  Malko se strădui să lase ochii în jos. La început crezu că poliţistul minţea. Apoi în mintea lui se făcu legătura şi se simţi cuprins de oroare. Acel sărman lucru torturat care odihnea pe targa era Tania.

  Sau mai curând ce mai rămăsese din ea.

  Tânără femeie fusese literalmente masacrată. Avea corpul presărat cu mici răni rotunde şi purulente, acolo unde fusese arsă. Mâna dreaptă nu mai era decât o masă sângerândă, cu oasele şi carnea zdrobite, de parcă ar fi fost strivite cu lovituri de ciocan. Faţa era de nerecunoscut, umflată de echimoze. Îi lipseau mai mulţi dinţi. Era goală, legată de targa cu curele de piele. Malko îi văzu sânii grei şi puţin lăsaţi ridicându-se încet. Cu capul într-o parte, cu ochii închişi, abia respira. Partea de jos a pântecului nu mai era decât o rană. Gâtul spart al unei sticle îi ieşea dintre coapsele murdare de sânge.

  Piticul dădu din cap cu o milă afectată şi explică:

  — Vezi, a vorbit, dar prea târziu. Mai întâi ne-am enervat puţin. O prostie, nu?

  Malko nu răspunse, invadat de dezgust. Piticul o scutură pe Tania de umăr. Femeia deschise ochii cu un geamăt. Avea pleoapele atât de umflate încât nu se vedea decât o linie. Totuşi Malko zări distinct străfulgerarea de stupefacţie când îi văzu faţa însângerată şi corpul plin de urmele loviturilor. Piticui sesiză şi el schimbarea expresiei.

  — Îi face plăcere să te revadă, remarcă el cu acelaşi ton cumsecade.

  — Am văzut-o pe această femeie o singură dată în viaţa mea, zise Malko. Ceea ce i-aţi făcut e josnic.

  Piticul dădu din cap.

  — Este o femeie foarte periculoasă. O prietenă bună a lui señor Allende şi a acelui porc de Fidel Castro…

  Luă un aer şmecheros.

  — Să ştii că e foarte inteligentă. Până acum a fost protejată, nu ne-am putut atinge de ea. Pentru că se lăsa călărită de o „mumie”. Un prieten personal al Excelenţei Sale generalul Pinochet. (Suspină.) Şi apoi mumia a murit. Atunci am putut să stau la palavre cu señora Tania. Datorită ei te afli aici. Dar mai ştie încă multe lucruri; De exemplu unde se află acum Carlos Geranios… Dar încă nu a vrut să ne spună. Aşa că unul dintre voi trebuie să se hotărască…

  Tania închise iar ochii. Malko se întreba cum de ajunsese Tania acolo. Dacă arestarea avea vreo legătură cu vizita la Chalo Goulart. Piticul se proţăpi în faţa lui.

  — Acum spune-mi unde e Carlos^Geranios?

  — Nu ştiu nimic, zise Malko. Îţi repet că lucrez pentru guvernul american şi că probabil cei de la ambasadă mă caută deja…

  Juan Planas dădu din cap.

  — Americanii sunt prietenii mei… (îşi desfăcu haina, arătând un colt „Python” agăţat la centură într-un toc din piele.) Ei mi-au dat asta. Ca să pot omorî mulţi comunişti. (Suspină.) Pentru că tu nu vrei să vorbeşti, o voi întreba pe prietena ta, Tania.

  Piticul se aplecă şi luă de pe targa o seringă enormă, din cele folosite pentru a face injecţii la cai. Malko se întrebă ce atrocitate va mai comite.

  Cătuşele îl făceau total neputincios.

  Juas Planas trase încet pistonul înapoi, îşi dădu pe spate pălăria albă şi se lăsă pe vine lângă targa cu seringa în mână.

  — Sunt fete care ar plăti să li se aranjeze sânul, făcu el cu jovialitate.

  Cu mâna stângă, apucă între două degete extremitatea sânului stâng trăgându-l în sus pentru a întinde pielea, apoi, cu un gest precis, înfipse seringa la baza sânului, orizontal, de-a lungul coastelor. Preţ de vreo trei centimetri. Malko simţi că i se face pielea ca de găină şi urlă:

  — Ticălosule!

  Tania deschise ochii şi scoase o tânguire ascuţită. Juan Planas începu să apese încet pe pistonul seringii, introducând aer între cuşca toracică şi carnea sânului. În faţa ochilor plini de oroare ai lui Malko, sânul începu să-si mărească volumul. La început Tania gemu, apoi un urlet strident îi ieşi dintre buze, transformându-se într-un ţipăt inuman, îngrozitor. Corpul i se arcui încercând să scape de durerea cumplită care îi sfâşia pieptul. Presiunea aerului dezlipea derma. Sânul stâng era acum aproape dublu faţă de cel drept. Piticul trase brusc seringa contemplându-si opera cu un aer satisfăcut.

  Apoi aoucă sânul cu toată mâna şi se aplcă peste faţa Taniei strângând degetele.

  — Acum îmi spui unde e porcul ăla?

  Malko crezu că zidurile celulei se vor nărui, atât de violent fu urletul Taniei. Strigă şi el o mulţime de înjurături. Faţa iui Juan Planas rămânea netulburată. Mâna strângea mai departe sânul. Cu gura larg deschisă, cu ochii daţi peste cap, Tania horcăia.

  Poliţistul o lăsă şi îşi întoarse spre Malko ochii mici şi injectaţi de sânge.

  — Sunt tari comuniştii ăştia, nu?

  Dădu ocol tărgii, trase din nou pistonul seringii, umplând-o iar cu aer, se lăsă pe vine şi o înfipse cu răceală în sânul drept. De data asta apăsă pe piston mult mai brutal. Probabil că durerea fusese cu mult mai cumplită, căci Tania reuşi să smulgă una din curelele de piele care o ţineau legată. Braţul i se lăsă peste faţa călăului, dându-i jos pălăria. Juan Planas căzu în fund şi cu o înjurătură dădu drumul seringii care rămase înfiptă în sân. Se ridică imediat, goli cu violenţă seringa şi o trase afară.

  Respira greoi. Se ridică, îşi aşeză piciorul drept pe sânul umflat artificial şi apăsă mişcându-l.

  Strigătul victimei se stinse într-un sughiţ. Horeai, apoi se destinse pierzându-si cunoştinţa. Poliţistul înjură, se lăsă în jos şi începu să-i frământe din nou sânii cu degetele lui groase. Fără rezultat. Tania era inconştientă. Ochii aurii ai lui Malko deveniseră complet verzi. Un singur gând mai avea în minte: să-l sugrume cu mâinile lui pe Juan Planas. Acesta se ridică furios.

  — Ea va vorbi altă dată. Dar tu vei vorbi acum.

  Tania era nemişcată. Sânii, cu vârfurile îndreptate spre tavan, erau albăstrui şi semănau cu o îngrozitoare sculptură suprarealistă.

  Juan Planas îşi luă de jos pălăria albă, şi-o puse pe cap şi se apropie încet de Malko. Ochii lui mici şi negri aveau o intensitate incredibilă.

  — Sunt obosit, zise el. Dar cred că mă voi distra grozav cu tine.

  Se duse la uşă, o deschise şi strigă: fără rezultat. Ieşi pe culoar bombănind. Malko îi auzi paşii îndepărtându-se. Imediat zise cu glas scăzut:

  — Tania!

  Românca întredeschise ochii. Îşi întoarse ochii spre Malko. Buzele i se mişcară. Malko fu nevoit să facă un efort ca să înţeleagă ce murmura.

  — Lartă-mă… Nu ştiam. Dacă scapi, spune-le că am rezistat mult. Julia de la Vina Del Mar. Restaurantul Papagalul…

  Era cu neputinţă să-si dea seama dacă era total conştientă sau dacă delira.

  Auzi paşi pe culoar. Poliţistul cu pălărie albă se întorcea însoţit de carabinieri. Tania închisese din nou ochii. Oamenii în uniformă luară de acolo targa cu un aer indiferent. Juan Planas dădu din cap.

  — Partea proastă la tine, zise el, e că nu eşti inteligent. (Râse.) în acest moment, prietenul tău Carlos o călăreşte pe Isabella-Margarita… Datorită ţie. Iar tu uite unde eşti. Dacă vei continua aşa, tu n-ai să mai călăreşti pe nimeni niciodată… (Se apropie.) Ascultă, în cinci minute se poate termina totul. Vii cu noi şi pe urmă eşti liber.

  Şi adăugă cu un ton confidenţial:

  — Îmi place de tine că ai curaj. În plus îţi las şi fata. Poţi să faci ce vrei cu ea… Cred că ştie să facă treabă bună…

  Malko răsuflă adânc şi făcu ce nu făcuse niciodată în viaţa lui. Îl scuipă în faţă pe poliţist.

  Spre marea lui surprindere, acesta nu se năpusti asupra lui. Se mulţumi să scoată o batistă din buzunar şi să-si şteargă faţa, cu maxilarele crispate. Dar spuse cu o voce glacială:

  — Când voi termina cu tine, te voi trimite la Valvidia, la Regimentul 2 vânători de munte. Au acolo o şmecherie foarte bună pentru comuniştii care nu vor să înţeleagă. (Tăcu un moment ca să dea mai multă greutate vorbelor.) Nişte condori într-o cuşcă. Te leagă înăuntru şi te lasă să te mănânce. Durează câteva zile. Şi ştii cu ce încep? Cu ochii şi cu testicolele…

  Malko îşi spusese zadarnic că totul era un coşmar, ştia că e adevărat, că în aceasta a patra dimensiune a ororii i se putea întâmpla orice. Că se găsea într-o altă lume.

  Carabinierii veniră din nou. Fu dezlegat şi împins pe culoar. Nu merse departe. Carabinierii îi împinseră într-o încăpere asemănătoare cu cea pe care o părăsise. Cu diferenţa că în mijlocului ei era un om spânzurat de picioare. Malko se uită la el înspăimântat. De tavan atârna un soi de trapez. De el erau legate picioarele omului, depărtate unul de altul. Mâinile le avea la spate, în cătuşe. Era gol, cu excepţia unei cămăşi murdare cu mâneci scurte care îi cădea peste cap, atârnând până la câţiva centimetri de podea, alături de o găleată plirtă cu apă murdară. Dar detaliul cel mai înfiorător era coada de mătură care ieşea dintre fesele albăstrui ale nenorocitului şi care îi fusese înfiptă câţiva centimetri în anus. Juan Planas se apropie, apucă bucata de lemn şi o mişcă ca pe o manetă de viteze. Omul torturat scoase un geamăt răguşit, se răsuci şi deschise ochii.

  Imediat poliţistul se aplecă, îi ridică capul trăgându-l de păr, apropie găleata cu o lovitură de picior şi dădu” drumul capului în apă. După câteva secunde prizonierul începu să se răsucească violent, ca un peşte în agonie, sufocându-se, lovindu-se cu capul de găleată. Planas apucă bucata de lemn care ieşea din anus şi o apăsă urlând:

  — Stai liniştit, porcule!

  Convulsiile se accentuară. Prizonierul se sufocă în apa murdară din găleată. Juan Planas îl trase brusc afară. Omul gemu. Poliţistul se întoarse spre Malko.

  — Prietenii noştri brazilieni ne-au învăţat asta, Paâ de Arară. Vorbeşti sau crapi. Îi vei lua locul.

  Dădu un ordin. Carabinierii se repeziră, îl dezlegară pe prizonier şi îl întinseră pe podea. Malko îşi coborî privirea spre el şi simţi un şoc îngrozitor. Faţa nu mai avea nici o expresie, era distrusă, prostită. „Absent”, în afara lumii. Malko îşi întoarse cu spaimă ochii să scape de fixitatea tragică a privirii lui. Această prezenţă îi provoca o angoasă fără margini. Oare nu va deveni şi el aşa după câteva ore? Frânt şi resemnat. Năucit.

  — E rândul tău! Ordonă Juan Planas.

  Cei doi carabinieri se repeziră spre Malko.

  Sângele îi pulsa în tâmple. În piept simţea o durere violentă. Juan Planas se distra smulgându-i cu pumnul părul de pe piept, în comparaţie cu ce suferise până atunci şi cu ce-l aştepta, asta nu părea decât o glumă; totuşi avea nervii atât de încordaţi încât urlă.

  — Aşteaptă, făcu Planas. În curând vei fi ca el.

  Omul căruia îi luase locul gemea cu o voce slabă, monocordă, care nu trăda nici un sentiment; geamătul unui animal muribund, fără ură sau mânie.

  Juan Planas' agită în faţa lui Malko bucata de coadă de mătură.

  — Se pare că toţi comuniştii sunt pederaşti, o să-ţi placă asta.

  Malko îşi adună toate forţele şi se concentra, gândindu-se la castelul său, la nişte detalii triviale, la lambriurile pe care le comandase în stil franţuzesc înainte de plecare, la frescele din sufragerie care se cojeau… la tavanul aurit al bibliotecii care avea nevoie de câteva foi de aur.

  Mai avea încă paisprezece încăperi de restaurat în întregime.

  Un adevărat butoi al Danaidelor.

  Vocea lui Juan Planas îi întrerupse gândurile.

  Poliţistul se uită la ceas.

  — Ascultă, e târziu, făcu el. Sunt obosit. Îţi dau cinci minute de gândire. Dacă tot nu renunţi, îţi jur că încep prin a-ţi înfige chestia asta în cur până când nu se va mai vedea. Chiar dacă pentru asta va fi nevoie s-o bat cu ciocanul…

  Cum Malko nu răspundea, Planas se depărta, aprinse o ţigară şi se sprijini de perete. Cu sângele în cap, Malko era la un pas de sincopă. Îl auzi pe Juan Planas bombănind:

  — Să ştii că nu e deloc amuzant să faci treaba asta pentru o mie de lucas pe lună! Stau toată noaptea în picioare să vă ascult minciunile… Nu mai dau şi eu ochii cu nevasta!

  Malko încercă să nu se gândească la sufocarea urât mirositoare care îl aştepta, la josnicul viol al trupului. Ştia că în poziţia în care se găsea, oricând se putea declanşa un edem al plămânului. Până la urmă ar fi fost de dorit.

  Juan Planas îşstrivi ţigara cu piciorul.

  — Bun, îi dăm drumul, eşti cu adevărat tâmpit…

  În momentul când luase de jos coada de mătură, cineva bătu la uşă şi o voce strigă ceva ce Malko nu înţelese. Bombănind, poliţistul se duse să deschidă. Din poziţia în care se găsea, Malko zări nişte cizme negre bine lustruite. Apoi privirea îi urcă de-a lungul uniformei şi zări o bărbie, o mustaţă, o faţă căreia i se păru vag familiară.

  Nou-venitul îl examina cu o expresie de dezgust pe faţa lui odihnită.

  — Asta cine este? Întrebă el. Piticul nu avu timp să răspundă.

  — Locotenente Aguirre! Urlă Malko. Sunt prietenul Oliveirei. Ajută-mă!

  Ofiţerul se încruntă şi se apropie stupefiat. După expresia feţei, Malko îşi dădu seama că'âl recunoscuse. Fu gata să plângă de uşurare. În sfârşit, lumea exterioară venea în aceasta a patra dimensiune… *

  — Dezleagă-l, ordonă locotenentul.

  Juan Planas se repezi să execute ordinul. Ajutat de ofiţer, Malko reveni pe picioare. Dar îl cuprinse ameţeala şi abia reuşi să nu cadă. Chilianul îl examina cu o curiozitate nu prea amicală.

  — Cum aţi ajuns aici? Întrebă el.

  — A fost arestat acasă la Carlos Geranios, se grăbi să spună Juan Planas. Celălalt a scăpat.

  Expresia locotenentului Aguirre deveni vădit ostilă.

  — Ce făceaţi acolo? Întrebă el cu o voce tăioasă. Malko îşi mai revenise puţin.

  — Uite, zise el, e o poveste lungă. Vă cer să-l anunţaţi imediat pe colonelul O'Higgins, care mă cunoaşte, ca să mi se dea drumul. Mă aflu în ţara voastră în misiune oficială…

  Aguirre ezita. Faptul că îl întâlnise pe Malko la Oliveira îl impresiona. Dar nu putea să-si ia responsabilitatea de a-i elibera. Munca lui din fiecare noapte consta în a vizita toate centrele de interogatoriu pentru a-i tria pe cei care trebuiau executaţi, trimişi la Ritoque sau interogaţi din nou. Uneori câţiva erau şi eliberaţi, chiar dacă mai târziu îi aştepta o nouă arestare. Cazul lui Malko îl depăşea.

  — Aşteptaţi, zise el, mă duc să cer instrucţiuni.

  Gol, tremurând, epuizat, Malko se sprijini de perete. Piticul se uita la el gânditor.

  — Prin urmare mă voi putea duce la culcare, făcu el cu o jovialitate forţată.

  Malko nu răspunse, păstrându-si puţina putere care îi mai rămăsese.

  Nu reuşea să scape de angoasă. Ofiţerul putea să nu găsească pe nimeni la telefon sau pur şi simplu să nu telefoneze. Era atât de uşor să-l facă să dispară fără să lase urme!

  Se mai putea şi ca lui Federico O'Higgins să nu-i pese de soarta lui.

  Uşa se deschise. Intrară doi carabinieri cu un pachet de haine^ Hainele lui Malko!

  — Îmbrăcaţi-vă, senor, zise politicos unul din ei.

  Cu-un ton atât de natural de parcă Malko ar fi ieşit de sub duş.

  Se îmbrăcă cât putu de repede. Juan Planas se apropie de el.

  — Ai putea să spui că am fost corect cu dumneata, nu? Eu ascult de ordine, asta e tot.

  După ce se îmbrăcă, cei doi carabinieri îl scoaseră din celulă. Malko abia putea să meargă. Culoarul era gol. Probabil că toată lumea se dusese la culcare. L-au condus într-un mic birou. Acolo îl regăsi pe locotenentul Aguirre. Acesta îi făcu semn să stea jos.

  — Señor, îl anunţă el, l-am găsit la telefon pe colonelul O'Higgins care, datorită bunelor relaţii care domnesc între ţările noastre, mi-a dat ordin să vă eliberez. Totuşi va trebui să vă prezentaţi chiar mâine la Edificio Diego Portales pentru a da explicaţii asupra împrejurărilor în care aţi fost arestat.

  Malko nu mai avea decât un gând: să iasă din acea casă a ororii. Abia se ţinea pe picioare, capul îl durea insuportabil.

  — Îmi pare bine pentru această intervenţie, făcu el cu toată răceala de care era în stare. După tot ce-am pătimit, asta e o nimica toată.

  Aguirre nu răspunse.

  — Voi da ordin să fiţi dus la hotel, zise el, sau în altă parte dacă doriţi…

  — Ştiţi ce se petrece aici? Îl întrebă Malko. Aguirre zâmbi ironic.

  — Trec pe aici în fiecare noapte, señor. Lupt împotriva dezordinii care dezonorează ţara.

  — Dumneata dezonorezi uniforma pe care o porţi… Răspunse Malko.

  Livid, Aguirre nu răspunde. Era vizibil că primise ordin să-l respecte pe Malko orice s-ar fi întâmplat. Acesta se gândi deodată la Tania.

  — Nu voi pleca de aici decât cu tânăra femeie care se numeşte Tania, zise el.

  Trebui să facă un mare efort de voinţă să nu-si piardă cunoştinţa. Prin faţa ochilor îi trecu o puzderie de lumini.» Aguirre se albi la faţă.

  — Nu primesc ordine de la dumneavoastră, se răsti el. Nu sunt autorizat să vă dau informaţii despre nimeni. Şi dacă nu vreţi să ieşiţi, pot da ordin să fiţi condus într-o celulă…

  Malko îşi zise că mai întâi trebuia să părăsească centrul de tortură, să fie liber. După aceea se va încerca să o salveze pe Tania. Ieşi din birou clătinându-se, urmat de locotenent. Acesta din urmă îi zise:

  — Señor, sunt obligat să vă amintesc că adresa acestui imobil este secret militar.

  Malko nu avu forţă să răspundă. Se simţea din ce în ce mai rău.

  Când uşa se deschise, respiră cu aviditate aerul proaspăt al nopţii. Jeep-ul îl aştepta cu motorul pornit, cu un carabinier la volan. Malko vru să se apropie de maşină. Dar, brusc, picioarele nu-l mai ascultară. Fu nevoit să se sprijine de perete, se uită la cer şi avu impresia că stelele se sting una după alta. Îl zări pe carabinier sărind din jeep şi alergând spre el. Dar ajungea prea încet, ca într-un film proiectat cu încetinitorul. Malko alunecă într-o gaură fără fund.

  Auzi printr-un fel de ceaţă glasul îngrijorat al locotenentului Aguirre.

  — Întinde-l.

  Apoi simţi că e purtat în braţe. De data asta cu precauţie, încercă să vorbească, să mai spună că vrea să se întoarcă la Sheraton, dar cuvintele nu-i mai ieşeau. O durere puternică îi smulse un strigăt, apoi totul deveni negru.

  Geamurile groase de trei centimetri ale Lincolnului Continental atenuau zgomotele străzii, huruitul maşinilor care săpau calea metroului pe Alameda. Malko avea impresia ciudată că este izolat de restul lumii, că pluteşte în alt univers. După patru zile de îngrijiri şi odihnă într-o cameră din spitalul Del Salvador, unde i se diagnosticase un traumatism cranian, se mai simţea încă teribil de slăbit. Când se uitase în oglindă i se făcuse frică.

  Toată partea dreaptă a feţei era încă foarte umflată, ochiul pe trei sferturi închis, arcada striată de puncte de sutură. De fiecare dată când mişca muşchii maxilari îi venea să strige de durere.

  Ochelarii negri ascundeau o parte din „stricăciuni”, dar nu scuteau de durere. Cât priveşte corpul, acesta nu era decât un imens punct dureros. La fiecare inspiraţie parcă ar fi tras foc în piept. Parcă fiecare muşchi i-ar fi fost răsucit. Dar cel mai mult îl îngrijorau durerile de cap. Junghiuri oribile care îi zguduiau creierul şi îi întunecau vederea…

  — Crezi că ai făcut bine ieşind din spital? Îl întrebă John Villavera cu o voce îngrijorată.

  — Doar nu era să rămân acolo toată viaţa, îi răspunse sumbru Malko.

  Un geam îi despărţea de şoferul chilian. Lincolnul se târa în mijlocul circulaţiei aglomerate de pe Alameda cu 10 km pe oră. Building-ul Diego Portales părea că nu se mai apropie…

  Malko îl văzuse pe John Villavera apărând lângă patul lui de spital la câteva ore după ce fusese transportat acolo. Americanul venise apoi în fiecare zi. Îl asigurase pe Malko că furnizase explicaţii satisfăcătoare celor de la D. I. N. A.- dar că colonelul O'Higgins dorea să-l vadă imediat ce ieşea din spital.

  — Să nu fii prea dur cu colonelul O'Higgins, îi sugeră cu prudenţă John Villavera. A reacţionat foarte bine.

  — De fapt ce i-ai spus?

  Malko încercă să întoarcă capul spre american, dar trebui să renunţe: avea coloana cervicală blocată de durere. Era agasant să-i vorbeşti cuiva fără să-l priveşti.

  — Aproape adevărul, răspunse Villavera. Că pe lângă misiunea pe care o aveai, CIA ţi-a cerut să-l găseşti pe Geranios. Bineînţeles, a trebuit să mă scuz pentru această ingerinţă în afacerile chiliene, dar O'Higgins e inteligent.

  — Cred mai ales că vă datorează mult, remarcă Malko. Sau mai curând guvernul lui. Cum ai explicat prezenţa mea acasă la Geranios?

  — Nu am intrat în detalii, l-am spus doar că reuşiseşi să ajungi la el. Vei vedea ce mai poţi să adaugi.

  Malko se gândea şi el la asta, Chalo Goulart fiind mort şi Tania arestată, nu risca mare lucru dacă spunea adevărul… Pentru că oricum D. I. N. A. Ştia că Tania cunoaşte locul unde se refugiase Geranios. Lincolnul coti pe străduţa care înconjura Edificio Diego Portales şi*opri în faţa postului de gardă. De patru zile Malko era obsedat de o întrebare. De ce îl tratase Carlos Geranios ca pe un duşman?

  — Îţi las maşina, îi propuse americanul Mă duci pe mine şi apoi se întoarce să te aştepte.

  Datsun-ul lui Malko probabil că mai era şi acum pe Caile Santa Fé, dacă nu cumva fusese distrus în timpul atacului asupra casei. Malko ieşi cu greutate din Lincoln. Se simţea bătrân. Plămânii îl ardeau. Gardienii se uitau la faţa lui umflată plini de suspiciune.

  Colonelul Federico O'Higginss îşi scoase delicat mănuşa de lână care îi proteja mâna infirmă şi îşi pipăi degetele moarte. Onctuos şi în acelaşi timp glacial.

  — Aţi comis o gravă imprudenţă, señor. Foarte gravă. Care ar fi putut să vă coste viaţa.

  Cum Malko se pregătea să-l întrerupă, colonelul îşi ridică degetele întărite şi îngălbenite:

  — Ştiu totul, señor Villavera mi-a adus la cunoştinţă. N-aţi făcut decât să respectaţi instrucţiunile ce vi s-au dat. Bineînţeles că vom înainta un protest oficial, dar, între noi, pot să vă spun că afacerea a fost clasată în ceea ce vă priveşte. Nu veţi fi nici măcar convocat pentru un interogatoriu.

  Malko se întrebă dacă cel din faţa lui se aştepta la mulţumiri. Colonelul O'Higgins îşi puse mănuşa cu grijă, îşi masă degetele, luă buiota şi adăugă:

  — Bineînţeles, nu veţi mai putea încerca să intraţi din nou în contact cu acest Geranios… De altfel în curând va fi arestat. După cum aţi putut vedea, serviciile noastre de informaţii sunt destul de eficace…

  Malko îi aruncă chNianului o privire de gheaţă.

  — Eficace, nu ştiu. În orice caz, feroce sunt. Tot ceea ce am văzut şi mi s-a întâmplat mie nu face onoare unei ţări civilizate. Aceşti poliţişti s-au purtat ca nişte porci.

  Obrajii palizi ai colonelului O'Higgins se împurpurară uşor.

  — Señor, pleda el, trebuie să-i înţelegeţi pe aceşti oameni!

  V-au luat drept un terorist periculos. Din nefericire, câţiva • * extremişti americani au luptat alături de mirişti. Doi din camarazii lor au fost ucişi în timpul asaltului. S-au enervat. Dar de îndată ce am fost anunţat, am şi dat ordin să fiţi imediat eliberat.

  — Credeam că toate birourile D. I. N. A. Se află aici, zise ironic Malko. Nu mi-aţi vorbit de centre de tortură asemănătoare cu cel unde am fost dus.

  Colonelul O'Higgins îşi trecu buiota din mâna dreaptă în cea stângă.

  — Nu este un centru de tortură, zise el domol. Numai un loc de regrupare pentru suspecţii arestaţi.

  Malko se gândi la nenorociţii înghesuiţi în celula de doisprezece metri pătraţi. Din nefericire nu putea să facă nimic pentru ei. Un junghi brusc îi străbătu tot capul. Fără să vrea schiţă o grimasă de durere. O'Higgins se aplecă imediat spre el, plin de solicitudine.

  — Nu vă simţiţi bine?

  — Ba da, răspunse Malko.

  Mai simţea şi acum loviturile vânei de bou peste tot corpul.

  — Îmi pare într-adevăr rău pentru acest incident, repetă chilianul, dar, din nefericire, nu pot supraveghea totul şi se întâmplă ca oamenii mei să fie cam zeloşi.

  Malko profită de ocazie.

  — Apropo, ştiţi cum l-au găsit oamenii dumneavoastră pe acest Geranios?

  Federico O'Higgins deveni imediatonctuos.

  — Cred că li s-a dat o informaţie. Îl căutau de multă vreme. Asta nu are nici o legătură cu prezenţa dumneavoastră acolo.

  Malko ştia ce trebuie să creadă despre această „informaţie”. Juan Planas nu ascunsese felul în care smulsese adresa de la Tania. Îşi zise că o parte din onorabilitatea acestei D. I. N. A. Se prăbuşise brusc. Or, O'Higgins părea foarte preocupat de această imagine de marcă. Era momentul să profite de acest lucru… Încercă să dea feţei sale o expresie amicală.

  — Colonele, zise el, o femeie a fost torturată în prezenţa mea în mod josnic. O anume Tania.

  Ochii verzi-albaştri ai lui Federico O'Higgins se însufleţiră de o căldură bruscă.

  — Puteţi să-mi spuneţi de către cine?

  — Un poliţist foarte scurt – aproximativ un metru cincizeci şi cinci – care purta o pălărie albă. Avea şi mustăţi. Mi se pare că îl cheamă Juan…

  O'Higgins nota şi dădea cu tristeţe din cap.

  — Senor, zise el, vă mulţumesc. Eu însumi am interzis categoric orice brutalitate. Vă dau cuvântul meu de caballero că acest om va fi suspendat din funcţie şi aspru pedepsit. (Suspină din nou.) Suntem în război cu un duşman nemilos… Aceste interogatorii tari sunt indispensabile pentru a exploata rapid informaţiile. Dar există nişte limite!

  Cimitirul, printre altele… Malko hotărâse să-si păstreze calmul. Orice S-ar întâmpla…

  — În cazul femeii de care vobeam, zise el, aceste limite au fost cu mult depăşite, l-am promis că voi interveni pentru ea. Ar fi prea mult dacă v-aş cere să interveniţi personal pentru a fi dusă la spital? Cred că dacă am vizita-o împreună, asta ar şterge proasta impresia a popasului făcut în clădirea de pe Caile Londres.

  O umbră trecu brusc peste faţa colonelului chilian. Malko îi văzu degetele crispându-se pe buiotă, apoi, imediat, omul zâmbi.

  — Excelentă idee! Mă voi ocupa de această Tania şi am să vă anunţ la hotel. Odihniţi-vă. *

  Malko nu avu cum să evite strângerea de mână a colonelului. O'Higgins îl conduse până pe palier, din nou plin de politeţe. Cei care treceau pe lângă ei se uitau cu coada ochiului la faţa lui Malko plină de urmele loviturilor primite. Lincolnul aştepta pe străduţa din spatele impunătorului Edificio Diego Portales.

  — La ambasadă, îi zise el şoferului lăsându-se cu uşurare pe banchetă.

  Lucrările la metrou continuau, oamenii aşteptau autobuzele, maşinile circulau în ambele sensuri. Se gândi cu oroare la ce se ascundea în spatele acestei faţade liniştitoare a oraşului Santiago. Îi venea să strige adevărul acestei mulţimi apatice. Să le vorbească de Casa de los Carinios…

  — Sunt tare mulţumit că n-a ieşit mai rău!

  Ochii miopi din spatele lentilelor groase erau aproape umezi de emoţie. John Villaveraâl învălui pe Malko, ale cărui vânătăi şi puncte de sutură erau cât se poate de vizibile, într-o privire afectuoasă. Diplomatul clătină din cap uşurat. Din fericire nu avea nici o fractură.

  — Ar fi mai bine să te întorci în Statele Unite, sugeră americanul. Nu mai eşti în stare să continui. Cred că a fost înfiorător. Aceşti militări sunt lipsiţi de experienţă şi prea zeloşi. Se supun cu stricteţe generalului Pinochet, care a dat ordin ca marxismul să fie curăţat prin toate mijloacele…

  Malko nu răspunse. Mereu aceeaşi poveste. Răul era contagios. Luptând împotriva îngrozitorului sistem comunist, se ajungea până la urmă să se folosească aceleaşi metode… De parcă i-ar fi ghicit gândurile, John Villavera adăugă:

  — Am aflat că cel care te-a interogat atât de… Ă.ă brutal, făcea parte pe vremuri din poliţia secretă a lui Allende. S-a salvat denunţându-si foştii camarazi. L-au păstrat pentru că era un bun tehnician. Duc lipsă de specialişti, nu-i aşa… Acest om a fost suspendat din funcţie şi trimis în sud, într-un post unde nu va mai putea să dea frâu liber relelor sale instincte.

  Malko ar fi preferat să fie tăiat feliuţe şi -fript în ulei încins, dar trebuia să se mulţumească cu această jumătate de măsură… „

  — Nu plec, zise el. In doua zile voi fi perfect refăcut, voi încerca să-l regăsesc pe Geranios. Apropo, ştii că fără intervenţia carabinierilor m-ar fi executat?

  Americanul tresări.

  — Te-ar fi executat? Dar e cu neputinţă…

  — M-a luat drept un agent D. I. N. A., explică Malko. A refuzat să mă creadă când i-am spus că vin din partea dumitale…

  — Probabil că nu-l mai ţin nervii, comentă John Villavera. Ce păcat că nu a rămas la Ambasada Italiei! N-am fi avut toate problemele astea. Eşti sigur că nu vrei să renunţi? Colonelul O'Higgins ar turba de furie dacă ar afla.

  — Nu-ţi fie teamă, zise Malko. Voi fi prudent. Am văzut ce înseamnă D. I. N. A… Nu ţin să cad din nou în mâinle lor.

  John Villavera părea preocupat.

  — Dar cum vei face? După acest incident, Carlos Geranios va fi convins că l-ai denunţat, te va doborî din prima clipă… Şi unde îl vei găsi?

  — Am o idee, zise Malko. Dacă nu merge, atunci renunţ. John Villavera suspină.

  — În rest îţi sunt al naibii de recunoscător! Apropo, Phnom Penh a căzut ieri seară. Comuniştii sunt la cincizeci de kilometrii de Saigon. Malko se gândi la misiunea cu un an în urmă în Cambodgia. Ce tristeţe! Blânzii khmeri aveau să cadă sub jugul comunist. Lincolnul opri în faţa bătrânului Sheraton.

  — Odihneşte-te, îi recomandă John.

  Malko avea impresia că un tren îi traversează capul de la o ureche la alta… Dar nu putea să nu se gândească. Tania era sigură acum că el nu face parte din D. I. N. A… Ea îl va ajuta să-l regăsească pe Carlos Geranios. Colonelul O'Higgins va fi folositor.

  În momentul în care lua cheia apartamentului, un glas de femeie îi zise „bună ziua. Se întoarse. Oliveira! Când îi văzu faţa surâsul fetei încremeni.

  — Oh, Dumnezeule!

  — Dar cum de eşti aici? O întrebă Malko.

  — Am telefonat la San Salvador. Mi-au spus că ai ieşit… În fiecare zi am întrebat cum te simţi…

  O luă de braţ şi o duse spre ascensor.

  — Dacă nu ţi-e frică că vei fi compromisă, vino cu mine sus. Mi-e ruşine să mă vadă lumea aşa…

  Tânăra îl urmă. În ascensor Malko îi observă cu aviditate şoldurile înguste, pieptul mic şi arogant, picioarele lungi, părul buclat.

  Imediat ce ajunseră în camera lui, Oliveira îşi aruncă tolba pe pat şi se întoarse spre el, plimbându-si uşor degetele peste trăsăturile învineţite. Malko se lăsă în voia ei respirându-i cu deliciu parfumul uşor. Ardea. Îl durea tot corpul, avea impresia că scuipă baloane de săpun de fiecare dată când respira, dar o dorea imediat pe Oliveira. Ea ghici şi se apropie de el. Când blugii fetei îi atinseră pântecul, Malko fu gata să ţipe de plăcere.

  — Pedro nu mi-a spus, murmură ea. E oribil. Au fost gata să te ucidă…

  — Ştii ce mi s-a întâmplat? Ea dădu din cap afirmativ.

  — Dar. Ştii că Pedro e logodnicul meu. Mi-a spus că fuseseşi arestat de D. I. N. A… Că el a ordonat să fii eliberat… Dar a trebuit să mergi la spital. Nu mă gândeam că… (Se opri.) Că e chiar aşa.

  Malko preferă să nu intre în detalii. Îşi aşeză cu precauţie buzele peste buzele Oliveirei. Când se îndepărtă, ea îi zise;

  — Credeam că n-am să te mai văd niciodată. Te-am aşteptat în seara aceea până la ora zece.

  Un lung moment rămaseră aşa, uitându-se unul la altul. Apoi Oliveira zâmbi cu stângăcie, îşi scoase geaca, îşi aruncă sandalele, dădu drumul blugilor să alunece de-a lungul picioarelor bronzate şi subţiri. Îşi trase peste cap tricoul şi rămase goală.

  — Vino repede, zise ea, nu am prea mult timp. Trebuie să vină Pedro să mă ia la masă.

  Se îmbrăţişară legănându-se în mijlocul camerei. Fără măcar să meargă până la pat. Malko o spriji de birou şi o pătrunse cu sălbăticie ca să-si şteargă din minte imaginea unui pitic cu pălărie albă, gustul de apă cu săpun şi loviturile primite în cap. Termină aproape imediat, cu sacade lungi. Atât de violent încât îşi pierdură amândoi echilibrul, căzând pe podea şi separându-se involuntar. Malko scoase un strigăt de durere. Oliveira râse şi se lipi de el.

  — Asta îmi aminteşte de bărbatul meu, zise ea. Totdeauna făcea dragoste cu mine aşa repede…

  — Te rog să mă ierţi, zise Malko. Dar… Oliveira se ridică râzând.

  — Sunt răutăcioasă… Să ştii că totuşi a fost bine. Aveam o poftă atât de mare…

  Fugi spre sala de baie. Când se întoarse, inocentă şi bine coafată, se aşeză pe braţul fotoliului unde Malko se trântise să-si revină.

  — Pedro mi-a povestit de nişte lucruri, zise ea. Îmi promiţi că nu vei spune la nimeni?

  — Jur! Zise Malko:

  — Fata aceea, Tania, la care te-ai dus tu, era o agentă a comuniştilor. Ei ştiau asta de multă vreme. Dar nu se puteau atinge de ea. Pentru că era amanta lui Chalo, care era respectat aici de toată lumea. Ar fi scos-o pe Tania din închisoare în cinci minute. Pentru că era îndrăgostit la nebunie de ea. Dar imediat ce el a murit, au arestat-o. Şi aşa te-a găsit…

  — De ce s-a sinucis? Întrebă Malko.

  — Nu ştiu. Pedro nu ştia. Mi-a spus doar că au fost foarte mulţumiţi de moartea lui, că Tania îi sfida. Ştiau că ea îl cunoaşte pe Geranios… Dar juri că nu vei vorbi de toate astea? Pedro s-ar înfuria… Acum am fugit. Sună-mă mâine…

  Malko se uită după ea cum traverează camera. Tare mult ar fi vrut să ştie de ce se sinucisese Chalo. Numai Tania îi poate răspunde.

  Iar Tania!

  *

  * * în receptor se auziră. Mai multe pârâit&ri, apoi o voce cu un accent puternic spuse în engleză:

  — Vi-l dau pe Excelenţa Sa colonelul Federico O'Higgins. Vocea onctuoasă a chilianului îi făcu pielea ca de găină.

  Folosindu-se de o sumedenie de perifraze îl întreba cum se mai simţea. Malko îl linişti şi întrebă:

  — Ce s-a mai făcut în legătură cu ce v-am cerut?

  — M-am ocupat imediat, afirmă chilianul. Poliţistul care v-a maltratat a fost trimis la Putna Arenas, în sudul ţării. Într-un post mizerabil. Am dat ordine foarte stricte pentru ca orice practică ilegală să fie o severitate reprimată de ofiţerii D. I. N. A. Însărcinaţi cu conducerea diferitelor servicii.

  — Şi femeia?

  Simţi imediat stinghereala din vocea colonelului O'Higgins.

  — Dimineaţă n-am vrut să vă decepţionez, explică chilianul, dar eram aproape sigur că nu vă puteam satisface. Fiind plecat din Santiago, nu am urmărit tot ce s-a petrecut. Dar de atunci am verificat…

  — Ce anume?

  — Acea Tania a evadat, mărturisi cu tristeţe O'Higgins.

  — A evadat! Exclamă Malko. Dar e cu neputinţă…

  — A fost ajutată să evadeze, se corectă chilianul, la două zile după ce aţi fost eliberat. În timpul transferului, unul din vehiculele noastre a fost atacat de un comando mirist care a ucis şoferul şi un gardian… Tania se găsea printre prizonierii care au fugit cu această ocazie. Nu eram sigur pentru că nu-mi spuseseţi decât prenumele.

  Malko mulţumi şi închise. Era încurcat. Nu mai putea conta decât pe el însuşi pentru a-l regăsi pe Carlos Geranios. Dacă Tania se duse ia el, atunci s-ar putea să fie primit mai bine decât prima dată. Dar nu deţinea prea multe informaţii pentru a-l regăsi. Prenumele unei femei… Un restaurant la Vina Del Mar. Un papagal…

  II cuprinse iar durerea de cap şi se repezi să ia pastilele. Mai era şi mâine o zi!

  Jorge Cortez, diplomatul dominican, îi făcu semn lui Malko să vină la masa lui, unde se găsea împreună cu două încântătoare lolas cu sâni insolenţi. Atmosfera de la Los Leones era în continuare la fel de agreabilă. Văzându-l cum arată, dominicanul se încruntă.

  — Ai avut un accident? Malko îl privi în faţă.

  — La fel ca dumneata.

  Cele două lolas îşi întoarseră capul jenate. Jorge Cortez se strâmbă.

  — Sunt periculoşi. Unde te-au dus? La depozitul de materiale al armatei de uscat?

  — Nu, zise Malko. Într-o casă de pe Caile Londres. Şi după aceea la spitalul San Salvador…

  — Aveau dreptate?

  — A fost o confuzie de persoane, explică prudent Malko. Dominicanul dădu din cap.

  — De la lovitura de stat au ucis cel puţin şase americani. Stângişti. Unul dintre ei a fost găsit cu două gloanţe în frunte în faţa Ambasadei Americane.

  Tăcură amândoi. La ce bun să mai vorbească despre asta? Dominicanul chemă chelnerul şi îl întrebă pe Malko-:

  — Lei dejunul?

  — Nu, răspunse Malko.

  — Atunci, cafea?

  — Cafea, făcu Malko.

  Trebuia să fii atent cum ceri. Dacă spuneai simplu cafea, atunci ţi se servea o mixtură infectă. Ca să bei o cafea adevărată, trebuia să ceri „o cafea-cafea”.

  Malko bău repede cafeaua. Îşi recuperase Datsun-ul de pe Caile Santa Fe. Acum relua totul, hotărât să-l regăsească pe Geranios. Dacă Tania evadase, cu siguranţă că se afla în contact cu el. Singura lui pistă era cea indicată de Tania în casa de pe Caile Londres. Trebuia să se ducă la Viña Del Mar şi să încerce să reînnoade firul.

  Îşi luă rămas bun de la fete şi de la dominican.

  * *

  Casa Taniei nu trăda nici un semn de viaţă. Nu se vedea nimeni. Avea probabil convingerea că românca nu se va întoarce aici. Porni mai departe spre centru.

  Opri să facă plinul la ieşirea de pe Alameda. Staţia de benzină era goală. Preţul benzinei crescuse în ajun cu 100%… Ţinându-se cu veselie după inflaţia de 375%… Cursul dolarului se schimba la fiecare două săptămâni. Mereu în sus. Era singura ţară din lume unde nu se devaloriza… Malko avu nevoie de treizeci de minute să iasă din Santiago, strecurân-du-se printre „iepuri”, autobuze mici de culoare albastră şi verde care parcurgeau oraşul, pentru a ajunge pe drumul spre Valparaíso.

  Când ajunse pe autostrada care servea şi aeroportul Padahuel, drumul deveni mai uşor.

  După bifurcaţia ce ducea la aeroport, auzi un zgomot de motor în spatele lui.

  Trase de volan spre dreapta. În oglinda retrovizoare apăru o motocicletă. Avu timp să zărească ochelarii mari, părul răvăşit şi nişte cizme albe de plastic. Bătrâna motociclista zărită pe Providencia.

  Strivi pedala frânei chiar mai înainte de a fi văzut pistolul automat îndreptat spre Datsun. Motocicleta îl depăşi ca o săgeată. Înregistra detunăturile, braţul întins, motocicleta care se îndepărta. Datorită reflexului avut, gloanţele trecuseră prin faţa capotei.

  Malko vârî mâna sub banchetă şi luă pistolul extraplat. John Villavera i-l înapoiase la ieşirea din spital, fără să ştie cine i-l adusese americanului.

  Motocicleta intrase deja pe un drum de pământ care se întindea perpendicular pe şosea şi se îndepărta într-un nor de praf. Urmărirea era imposibilă. Îşi continuă drumul spre Valparaíso.

  Cine intenţionase să-l omoare?

  D. I. N. A.? Improbabil. Prietenii lui Carlos Geranios… Ceea ce însemna că Tania nu putuse comunica cu fugarul. Era mare nevoie de o explicaţie. După câţiva kilometri drumul şerpuia printre coline golaşe. La punctul de plată pentru autostradă, carabinierul de serviciu îi aruncă o privire distrată. Mâi avea vreo sută de kilometri până la Oceanul Pacific. Porni din nou, sigur că nu era urmărit. În spatele lui şoseaua se întindea cu desăvârşire pustie.

  * * *

  Vina Del Mar era un soi de încrucişare, cu iz învechit, între Deauville şi Brighton, cu case vopsite în roz şi ocru, un cazinou închis şi o esplanadă lugubră pe marginea oceanului. La stìnga, spre sud, se întindea Valparaiso. Colinele erau pline de poblaciones, bidonviluri înghesuite unele în altele, dominând vilele foarte „bogate”. Animaţie puţină. Sezonul aproape că trecuse, acum la sfârşitul verii. Malko se angaja pe drumul de pe marginea oceanului, singurul de altfel, traversă o zonă industrială presărată cu cuve pentru benzină, insolită în acest loc turistic şi crezu că visează văzând pe stìnga, de-a lungul mării, o duzină de tunuri şi mitraliere grele îndreptate spre Pacific. Un soi de mini-zid al Atlanticului. Pancartele îţi aduceau la cunoştinţă că era interzis să fotografiezi şi că pedeapsa minimă era împuşcarea. Soldaţi cu alură marţială făceau de pază. În aşteptarea unui foarte improbabil atac-surpriză din partea Boliviei, care de altfel nu avea nici marină, nici acces la mare. După ce trecu de această enclvă războinică, Vina Del Mar i se înfăţişă ca toate plajele din lume. Vile, hoteluri, restaurante. Pacificul se lovea cu furie de stânci.

  Malko opri să se gândească, lângă o plajă mică unde se făcea surf. Deţinea două elemente pentru regăsirea lui Geranios. Un prenume – Julia – şi un papagal… Porni din nou maşina şi frână în faţa primului restaurant. Explică chelnerului că avea întâlnire cu un prieten într-un restaurant căruia îi uitase numele şi unde se găsea' un papagal…

  Nici un rezultat. Porni mai departe. În sfârşit, la al patrulea restaurant, i se arătă o baracă din sticlă căţărată pe o stâncă plecată spre plajă.

  — Acolo e un papagal!

  Malko îi dădu zece lucas şi duse maşina într-o mică parcare. Zări un papagal jerpelit, aproape fără culori, agăţat de un lanţ de fier pe o stinghie. Cu o pancartă: „Nu fiţi la fel de prost ca el, nu-l plictisiţi.”

  Lăsă pasărea în tristeţea ei şi urcă în sala pustie unde se instala cu faţă spre mare.

  Comandă o langustă friptă, cel mai scump fel de mâncare din meniu, 24 000 escudos, ceea ce îl situa în categoria miliardarilor şi reflectă. Cine era Julia? Cum să intre în contact cu ea?

  Când chelnerul îi aduse langusta, îşi luă inima în dinţi şi îl reţinu.

  — Julia e aici?

  Celălalt afişă o surpriză totală.

  — Julia? Aici nu e nici o Julia…

  Malko îi dădu o bancnotă de 5 000 de escudos.

  — Informează-te.

  În faţa unui argument atât de puternic, chelnerul lăsă langusta şi se supuse. Jos era o plajă mică cu oameni urâţi şi albi care ţineau morţiş să se scalde în apele reci ale Pacifi-cului. Aproape că terminase langusta când chelnerul îşi făcu din nou apariţia sincer dezolat.

  — Nu e nimeni cu acest nume aici, zise el.

  Furios, termină langusta şi comandă trei „cafele-cafele” una după alta. Trei sute de kilometri degeaba! Şi se întoarse la maşină.

  De volan era agăţată o hârtiuţă pe care cineva scrisese cu creionul: „El fotograf o en el puerto Valparaiso”^).

  Se uită în jurul lui. Nu era nimeni. Oricine ar fi putut să lase acel mesaj în timp ce el se lupta cu langusta. Inclusiv ucigaşa cu motocicleta. Dar trebuia să se ducă acolo…

  Puse mesajul în buzunar şi porni spre Valparaiso. Acolo era şi mai urât decât la Santiago: antrepozite, case lipsite de'farmec şi eternele bidonviluri agăţate de colinele care dominau portul.

  Duse maşina într-o. Parcare, chiar în faţa portului unde se găseau ancorate vreo zece cargouri. Prăvălioarele ofereau fleacuri marinarilor aflaţi în trecere.

  — Un vechi cargou polonez părea gata să se scufunde, chiar în faţa cheiului. Examina mulţimea şi zări un fotograf ambulant folosind un aparat vechi de când lumea cu burduful lui de pânză neagră. Le făcea poze amatorilor de suveniruri urcându-i pe o lama de lemn. Malko lăsă câţiva turişti să se îndepărteze şi se apropie de bătrânul chilian bronzat, care purta pe cap o pălărie de pai. Acesta îl împinse imediat spre lama.

  — Numai doi lucas, señor. O aveţi în cinci minute.

  — O caut pe Julia, făcu Malko cu jumătate de glas.

  — Julia… Repetă fotograful de parcă n-ar fi înţeles. Apoi îl examina pe Malko cu ochii mijiţi. Acesta insistă:

  — Vin de la Viña Del Mar. Am un mesaj important pentru ea. Fotograful se uită în jur.

  — Vă voi face o fotografie, señor.

  Malko se supuse, urcă pe lama, simţindu-se complet ridicol. Fotograful îşi vârî braţul în camera neagră, mânui obiectivul, îi dădu poza… Când Malko cobora de pe iama de lemn, bătrânul îi şopti fără să se uite la el:

  — Calle Asunción, señor, numero 45, secundo p/so.1)

  Malko o şi luase din loC. Îl întrebă pe un şofer de taxi unde se găsea Calle Asunción. Acesta rânji şi îi arătă o stradă la o sută de metri mai încolo. Când ajunse în dreptul ei avu un şoc. Calle Asunción nu era decât o înşiruire de cocioabele mateloţi. Practic fiecare imobil avea un hotel de raport cu un bar nenorocit, în culori ţipătoare şi fete în mini pe la uşi. Difuzoarele urlau vechi melodii americane.

  O fată, care probabil că nu avea mai mult de doisprezece ani, cocoţată pe nişte tocuri de douăzeci de centimetri, cu o fustă lată cât o centură îi strigă cu un aer provocator:

  — Una morsa, señor, dies lucas.2)

  Note:

  1) Strada Asuncion, domnule, numărul 45, etajul doi. (n.a.)

  Nu o luă în seamă şi se opri la numărul 45. Pătrunse pe culoarul murdar, puţind a urină şi alte murdării… Se opri la primul etaj şi vârî un cartuş pe ţeava. Aşeză haina peste braţ pentru a ascunde arma pe care o păstra în mână.

  Nu se simţea în stare să reînceapă figura cu scafandrul. Cu oricine ar fi fost. Să fii torturat în aceeaşi zi de D. I. N. A. Şi de M. I. R. Reprezenta în sine un record pe care nu avea nici un chef să-l doboare…

  La etajul doi nu era decât o uşă. Auzi un radio. Bătu uşor şi aşteptă. Radioul se opri. Când uşa se deschise, Malko fu gata să scape din mână pistolul. În faţa lui era tovarăşa lui Carlos Geranios, bruneta înaltă cu sâni grei. Fata deschise gura, apoi o închise, dându-se înapoi; spaima îi crispa trăsăturile.

  — Riquelme! Strigă ea cu o voce sugrumată.

  — Nu-ţi fie frică, zise Malko.

  Un bărbos în maiou se ivi dintr-o altă încăpere, ţinând în mâini o armă Kalaşnikov.

  — Nu trage! Strigă Malko. Vin din partea Taniei.

  Rămase nemişcat ţinând pistolul ascuns sub haină. Cu ochii măriţi de spaimă, fata se uita la el ca la un diavol. Bărbosul cu arma în mână părea transformat în statuie de sare. Era suficient să-si deplaseze degetul câţiva milimetri ca să-l taie pe Malko în două.

  Ochii căprui, puţin cam proeminenţi ai fetei erau plini de oroare.

  — Tania! Dar…

  — Taci! Zise bărbosul.

  Privirea lui era fixată într-un punct situat pe pieptul lui Malko. Acolo unde se pregătea să tragă.

  — Am fost arestat de D. I. N. A., se grăbi să spună Malko. M-au torturat. Am văzut-o pe Tania în casa de pe Caile Londres. Au torturat-o în faţa mea.

  — Te-au torturat şi pe tine? Nu credeau…

  — Cum ai scăpat? Îl întrebă bărbosul arţăgos.

  Malko se hotărî să nu mintă. Povesti totul: locotenentul Aguirre, Oliveira… Când menţiona numele chilianei bărbosul scrâşni din dinţi.

  — Şi vrei să ne faci să credem că ne vrei binele?

  — Lucrez pentru CIA, recunoscu Malko. Este adevărat. Dar nu am nimic de-a face cu D. I. N. A. Mă aflu în Chile pentru a-i veni în ajutor lui Carlos Geranios. Dacă ştiţi unde se găseşte, trebuie să mă duceţi la el…

  — Carlos te va ucide, zise fata. Voia să te omoare încă înainte de a fi venit cu Tania. Din clipa în care l-ai contactat pe Chalo. De atunci patru de-ai noştri au fost ucişi din cauza ta.

  Noi n-am scăpat decât printr-o minune. Malko îi susţinu privirea.

  — Nu v-am denunţat. Tania a fost arestată. Nu din cauza mea. A vorbit.

  — Nu e adevărat! Strigă bărbosul.

  Se făcu tăcere, o tăcere din ce în ce mai încordată.

  — Datorită Taniei am putut să vă regăsesc, insistă Malko. Povesti tragica confruntare cu românca. Cei doi îl ascultară cu un scepticism abia disimulat.

  — Ce ne garantează că nu lucrezi pentru D. I. N. A.? Întrebă fata.

  Tensiunea nu scădea. Îl simţea pe bărbos gata să tragă la cea mai mică alarmă.

  — Tania poate să vă spună, făcu răbdător Malko. M-a văzut cum am fost torturat de un anume Juan Planas. Pentru că ea a evadat.

  — A evadat?

  Erau amândoi stupefiaţi.

  — Tania nu a evadat! Izbucni bărbosul. Am fi ştiut.

  — Riquelme, zise fata, e ceva care mă tulbură. Julia era o parolă care trebuia folosită numai în caz de urgenţă. Doar Tania o ştia. Eu o cunosc. Nu i-ar fi scăpat, chiar şi torturată. Dacă el o ştie, înseamnă că într-adevăr ea i-a spus-o.

  Se făcu din nou tăcere. Pe stradă, două târfe se ocărau pentru un client, un marinar polonez care le înjura pe limba lui. In cele din urmă bărbosul coborî puţin arma.

  — Fă cum vrei, bombăni el.

  Malko îşi aşeză cât se poate de delicat pistolul pe masă şi se depărta imediat. Era suficient o fracţiune de secundă pentru ca bărbosul să declanşeze rafala.

  — Şi eu trebuie să fiu prudent, zise el. Dar sunt prietenul vostru.

  — Cum ai putea să fii prietenul nostru! Îi reproşa bărbosul. Americanii au făcut tot ce se putea face pentru a-l aduce pe Pinochet la putere, ajută D. I. N. A., îi dă bani, material. Cine crezi că a plătit Mercedes-ul 280 al colonelului O'Higgins? Şaizeci de milioane escudos. Nu câştigă decât două pe lună.

  — Îl iau cu mine, zise fata. Trebuie să ştim. Numai Carlos… Bărbosul dădu din cap.

  — Es muy perigrosc* Isabella-Margarita. Eşti căutată. De data asta nu te vor rata.

  — Ai o maşină?

  — Da, zise Malko, în port.

  Note:

  1) E foarte periculos (n.a.)

  — Foarte bine. Ieşi primul şi aşteaptă-mă în colţul scuarului de la capătul străzii.

  Malko se pomeni pe palierul urât mirositor, coborî şi merse până în port. Mai avea să-l convingă pe Geranios de buna lui credinţă şi să-i organizeze evadarea.

  Se uită în jurul lui fără să vrea. Nu văzu nimic suspect. Frica celor doi fugari era contagioasă. Soarele înfierbântase maşina. Fotograful îl văzu şi se repezi la el agitând fotografia.

  — Señor, aţi uitat-o. (Şi adăugă imediat cu glas scăzut:) Es bien? ¿

  — Es bien, îl asigură Malko.

  Luă fotografia şi urcă în Datsun. Când ajunse în colţul scuarului, Isabella-Margarita era deja acolo. Tâhăra se ridică de pe bancă şi urcă în maşină.

  — Unde mergem? Întrebă Malko.

  — La-o pe drumul spre Santiago.

  Urcară drumul în serpentină, mărginit de bidonviluri, după care urmă o insolită pădure de brazi. Isabella-Margarita îşi aşezase geanta de pânză între genunchi; din ea ieşea ţeava unui pistol-mitralieră Beretta. Fata se uită la Malko cu gravitate.

  — Nu vreau să fiu prinsă de D. I. N. A. Dacă ne opreşte, trag. Observă că Isabella-Margarita avea mâini lungi şi fine cu nişte unghii foarte lungi şi foarte roşii. Era foarte machiată. Cochetăria nu-si pierdea drepturile nici în clandestinitate. Drept vorbind, era o fată superbă. Şi periculoasă. Îşi aminti cu câtă cruzime se purtase faţă de el…

  — Pentru ce lupţi? O întrebă Malko.

  Ochii ei mari şi căprui se tulburară imediat de trislaţe.

  — Fratele meu a fost ucis de carabinieri în timpul luptelor de la uzina Sumar, l-au zdrobit mijlocul cu patul armelor. Înainte de a-i trage un glonţ în cap.

  Stătea cu umerii aduşi, cu degetele strânse pe ţeava armei. Malko o întrebă cu blândeţe:

  — De ce ai acceptat să mă duci la el? Ultima dată nu prea mă aveai la inimă.

  Ea se tulbură uşor.

  — Vreau să-l văd pe Carlos. Iar dacă Tania ţi-a dat parola, înseamnă că avea un motiv. Şi vom afla ce s-a petrecut în casa de pe Calle Londres.

  Urmă o tăcere. Drumul şerpuia printre colinele golaşe. Malko se gândea că se va afla din nou faţă în faţă cu Carlos Geranios. Isabella-Margarita întorcea des capul cu nervozitate.

  — La dreapta, pe drumeag, îi zise ea lui Malko.

  Pista indicată părăsea drumul principal şi pătrundea printre colinele pustii. Maşina se hurduca pe făgaşele pline de pietriş. Malko reduse viteza la douăzeci pe oră.

  Fără să vrea, simţea în mâini furnicăturile fricii.

  — Unde mergem? Întrebă el.

  — Ţâre teamă?

  În vocea Isabellei-Margarita era o fărâmă'de ironie.

  — Nu, zise Malko, nu-mi place când ceilalţi nu au încredere în mine.

  — Încrederea este un lux pe care nu ni-l putem permite. Vorbele din urmă căzuseră ca lama ghilotinei.

  Merseră vreo douăzeci de minute pe un drum din ce în ce mai prost, traversând o pădure, trecând pe la poalele unui munte povârnit ca să ajungă la o platformă tăiată în coasta unei coline fără vegetaţie. In timp ce se apropia, Malko zări o deschizătură de mărimea unui tunel de cale ferată care se căsca pe platformă.

  — Aprinde farurile şi intră, îi zise Isabella-Margarita.

  Malko făcu întocmai. Se aflau în mod sigur într-o veche galerie de mină.

  Înainta hurducându-se peste şinele vechi. Farurile luminau nişte pereţi umezi, negricioşi, cu grinzi putrede.

  — Stop. Aşteaptă-mă aici. Stinge farurile. Isabella-Margarita coborî şi se îndepărtă în întuneric. După câteva minute, fasciculul puternic al unei lanterne lumină maşina. Apoi un altul prin spate. Carlos Geranios, tras la faţă, neras, încruntat, veni spre maşină şi deschise portiera.

  — Coboară!

  Imediat doi oameni îl scotociră pe Malko luându-i pistolul.

  Apoi îl împinseră înainte. Coloana era compusă din şase oameni. Fiecare avea o lanternă. Merseră un sfert de oră prin galerii înguste şi umede, pe jumătate surpate, ca să ajungă în sfârşit într-un spaţiu mai mare, luminat de torţe prinse de pereţi.

  Acolo fusese instalată o tabără provizorie cu cuverturi, lăzi şi două jeep-uri. Carlos Geranios îşi îndreptă lanterna spre Malko.

  — Uite unde ne forţează să stăm. Trăim ca şobolanii! Într-o gaură.

  Cei din jur formau un cerc tăcut şi plin de ostilitate. Malko, orbit de lanterna miristului, zise cu simplitate:

  — Tocmai ca să te scot de aici am ţinut să te întâlnesc. Carlos Geranios rânji.

  — Mai bine aici decât în închisorile D. I. N. A… Dar nu vei mai putea repeta figura de zilele trecute. La intrarea în galerie sunt postaţi doi oameni cu mitraliere. Pot ţine în loc un regiment întreg vreme de o zi. Mai am încă trei ieşiri.

  — Nu eu v-am denunţat.

  — Ba eu cred că da, zise Carlos Geranios cu un ton sinistru. Probabil că eşti plătit tare bine dacă accepţi să te expui unor astfel de riscuri. Dar americanii sunt bogaţi… Numai că de data asta ai vrut să fii prea şmecher.

  În penumbră se auzi un murmur aprobator. Carlos îşi puse braţul pe umerii Isabellei-Margarita.

  — Ai făcut bine că l-ai adus. Se întoarse spre Malko.

  — Cine ţi-a spus parola Julia?

  — Tania.

  Carlos Geranios îl pălmui cu violenţă.

  — Ticălosule! Ai torturat-o.

  Malko se stăpâni să nu sară la el şi să fie astfel masacrat.

  Îşi reîncepu explicaţiile cât putu de calm.

  Termină menţionând evadarea Taniei. Prenză cum aflase ea.

  — Ai terminat cu minciunile? Zise Carlos Geranios cu răceală.

  Tania a murit sau e încă arestată de D. I. N. A. Nimeni nu a ajutat-o să evadeze. Tu ai omorât-o!

  O voce din întuneric îl întrerupse. Tonul era calm şi definitiv.

  — Mata Io!

  Carlos Gernaios încuviinţă din cap.

  — Ai dreptate, Pablo, ia-l.

  Malko văzuse ivindu-se din întuneric o chică neagră şi zbârlită care îl împinse spre o galerie ce pătrundea în măruntaiele muntelui.

  — Vamos, gringo!

  În vocea lui nu era nici măcar ură. Doar o hotărâre impersonală. Malko porni clătinându-se, furios pe el că evaluase greşit ura şi neîncrederea lui Carlos Geranios. Ironie a sorţii: îl omora omul pe care venise să-l salveze.

  Se gândi din nou la Alexandra, la castel, la parcul nou-nouţ, la fântâna arteziană şi la lambriurile aurite din salonul mare. Toate acestea vor continua să existe fără el. Ştiuse totdeauna că norocul se va schimba. Că din cauza castelului o să i se înfunde într-o bună zi. Liezen va exista şi peste câteva secole dacă un alt nebun îşi va sacrifica viaţa pentru a-l ţine în picioare. Îl copleşea din nou fatalismul lui slav. Şi orgoliul. Multe lucruri puteau fi ratate, dar nu şi moartea lui. Uitând de omul care mergea în spate, se gândi din toate puterile la o anumită zi când făcuse dragoste cu Alexandra pe canapeaua mare din bibliotecă. Parcă simţea şi acum în căuşul palmelor conturul călduţ şi provocator al şoldurilor ei.

  — A qui, gringo. ^)

  Malko se opri şi se întoarse. Se dezmetici. Pablo puse lanterna în echilibru astfel încât să-l lumineze pe Malko. Apoi îndreptă arma spre el.

  — Nu: ţi fie frică, gringo, zise el cu o voce lipsită de răutate, nu doare rău.

  Degetul apăsă pe butonul „rafală”.

  Note:

  1) Aici, gringo. (n.a.)

  Malko nu mai avut timp nici să gândească. Închise ochii fără să vrea în momentul în care chiulasa plecă înainte. Dar în locul zgomotelor asurzitoare ale detunăturilor, nu se auzi decât pocnetul sec şi sonor al chiulasei care se lovea de magazie. Amorsa nu percutase. Pablo trase automat înapoi levierul de încărcare, ejectând cartuşul defect. Malko reacţiona imediat, sărind la picioarele chilianului.

  Amândoi căzură în momentul în care rafala pornea, degetul lui Pablo rămânând crispat pe trăgaci. În spaţiul acela îngust, detunăturile aveau un răsunet îngrozitor. Malko lovi cu toată forţa gâtul lui Pablo cu muchia palmei. Chilianul scoase un gâlgâit şi rămase întins pe spate, Malko se ridică, luă de jos automatul şi smulse de la centura tânărului un încărcător plin cu care îl înlocui pe celălalt. Pablo încercă să se ridice. Malko îl lovi cu patul armei la tâmplă.

  Luă lanterna şi porni înapoi pe drumul pe care venise. Asculta cu atenţie şi cu arma gata pregătită. Se săturase de atâtea emoţii. Încă câteva incidente de felul acesta şi se va vorbi de ei la trecut.

  În momenul când pătrundea în spaţiul descoperit, se auzi vocea lui Carlos Geranios:

  — Pablo. Todo es bien?

  Grupul se strânse în jurul unei torţe. Toţi lăsaseră armele jos. Malko înainta îndreptând lanterna spre ei.

  — Todo es bien, repetă el.

  Urmă o tăcere impresionantă. Malko mai înainta puţin pentru ca toţi să-i vadă arma.

  — Ticălos fascist, zise cu o voce alterată Carlos Geranios, l-ai omorât pe Pablo. Asasinule.

  Malko rezistă tentaţiei de a goli încărcătorul armei de asalt asupra grupului. Cu mâinile încrucişate pe piept, Isabella-Margarita îl privea din nou cu oroare.

  — Nu l-am omorât pe Pablo, zise Malko.

  Mai înainta puţin. Apoi, cu calm, apăsă pe un buton şi încărcătorul armei căzu la pământ. Manevră levierul de armare şi aruncă afară cartuşul din magazie, puse patul armei în pământ şi spuse:

  — Acum mă vei crede, Geranios?

  Tăcerea se prelungi mai mult de un minut. O venă bătea cu putere la tâmpla lui Malko. Îşi juca viaţa ca la riscă. Din exasperare. Apoi Geraniot, înainta spre el, îl cercetă îndelung cu privirea şi zise:

  — Cine eşti cu adevărat? Atmosfera se mai destinse.

  — Ţi-am spus, zise Malko cu agasare. Un agent CIA, trimis în Chile cu misiunea să te ajute să pleci din ţară. Pentru serviciile aduse. Nu eu am denunţat-o pe Tania. Nu lucrez cu D. I. N. A. Şi dacă mi-a dat drumul a făcui asta pentrutvcljhietD. I. N. A. Nu se poate pune rău cu CIA. CuToafe astea arrrstatpatru zile în spitalul Del Salvator. Poţi verifica.

  Carlos Geranios dădu din cap. Dar de data asta fără ostilitate.

  — Nu înţeleg, mărturisi el. Moartea lui Chalo Goulart a coincis cu intervenţia ta. Sunt sigur că a fost „sinucis” de D. I. N. A. Nu reuşesc să cred că Tania a vorbit, că le-a spus unde ne ascundem. Sunt sigur că nu a evadat… Nu poţi evada de la D. I. N. A. Am fi ştiut şi noi.

  Ceilalţi ascultau cu respect. Gestul lui Malko; abandonarea armei în faţa oamenilor care cu zece minute mai înainte se pregăteau să-l omoare, era un act de macho. Ceva care îi impresiona în mod inconştient. „Machoismul” era cheia Americii Latine.

  Deodată se auzi un zgomot de paşi şi strigăte. Dar se opri brusc văzând ce se petrece, total depăşit de situaţie.

  — Ştiu de ce a fost arestată Tania, zise Malko.

  Le spuse. Geranios avea fruntea barată de o cută groasă.

  — Îţi menţii afirmaţia că acţionezi la ordinele lui John Villavera pentru a mă ajuta să ies din Chile?

  — Bineînţeles, făcu Malko exasperat. E uşor de verificat. Surprinse privirea de stupefacţie totală schimbată între Carlos Geranios şi Isabella-Margarita. Aceasta din urmă dădu din cap.

  — Spune-i.

  — Cred că eşti sincer… Zise el. Cu câteva zile înainte să vii în Chile, eu mă găseam la Ambasada Italiei. Urma să obţin un permis cu care puteam ieşi din ţară sub un nume fals. D. I. N. A. Nu ştia că sunt acolo. Într-o zi, din întâmplare, una dintre rarele persoane care ştiau unde mă găseam a menţionat acest lucru în faţa cuiva. După trei ore cei de la D. I. N. A. O arestau. Era o femeie, adăugă el o voce schimbată. O femeie foarte drăguţă. (Tăcu un moment.) Nimeni nu a mai revăzut-o în viaţă. Eu am revăzut-o. Moartă. VNu poţi să-ţi închipui-ce^u făcut. (Glasul i se frânse.) Nu mai era o fiinţă omenealcăj^nd/ppltţrştii^de, D. I. N. A. Au venit să o arunce pe defisuptâ'gardului deiterTT*?

  Ambasada Italiei… A fost opera omului care te-a interogat. Juan Planas. Un transfug mirist. Singura greşeală pe care au comis-o. Băuseră şi nu şi-au dat seama. Voiau să mă intimideze, să-mi arate că dăduseră de mine, că nu puteam să le scap. Ştiam că nu mă vor lăsa să plec, că vor veni după mine la ambasadă, chiar dacă după aceea ar fi prezentat scuze. Atunci am riscat şi am fugit, revenind în acest oraş unde fiecare locuitor poate fi un duşman. Ca să am o Şansă să mă răzbun. Şi să rămân în viaţă.

  Malko îl asculta îngrozit. Ştiind deja ce îi va aduce la cunoştinţă chilianul. Acesta din urmă îl întrebă cu o voce calmă:

  — Ştii cine a denunţat-o pe femeie? Telefonând direct colonelului Federico O'Higgins?

  Malko rămase tăcut.

  — John Villavera.

  Malko avu impresia că stomacul i se umple de plumb. Acum înţelegea reacţia lui Carlos Geranios, în casa de pe strada Santa Fe. Se simţea năucit… Totuşi părea o enormitate, ceva incredibil.

  — Dar de ce a acţionat astfel John Villavera?

  — De ce?

  Carlos Geranios rânji cu amărăciune.

  — Pentru că am fost destul de imbecil să aduc servicii acestei CIA. Sunt unul dintre singurii oameni care pot dovedi că Allende a fost răsturnat cu bani de la Central Intelligence Agency. Că junta a beneficiat de ajutorul unor societăţi americane, direct şi indirect. Şi încă alţe lucruri. Înţelegi? Au mers prea departe. Reprezentanţii CIA de aici au fost mustraţi şi atenţionaţi. Aşa că acum trebuie suprimate dovezile. Trebuie să mă suprime. CIA vrea să facă treaba asta prin D. I. N. A. Dar D. I. N. A. Nu poate să mă găsească. Atunci intervii dumneata. Dacă nu aş fi putut să aflu de intervenţia lui Villavera te-aş fi primit cu braţele deschise. Şi m-ai fi dus la moarte.

  — Bine, dar de cer-se? Chilianul dădu din cap cu convingere.

  — Să nu vorbesc, să nu dau în vileag documentele. Am nume, fapte, date. Dar asta voi şi face, adăugă el sumbru. Vreau să afle toată lumea. Cunosc numele tuturor celor care lucrează pentru ei. Colonelul O'Higgins e trecut pe statul lor de plată. Şi alţii la fel. Îi voi da în vileag.

  Geranios tăcu brusc. Malko lăsă ochii în jos. Nu-i venea să creadă că blândul John Villavera era în stare de această maşinaţie oribilă…

  — Eşti sigur de ceea ce spui? Că Tania e încă în mâinile celor de la D. I. N. A.? Că John Villavera vrea să te găsească ca să te omoare? Că se serveşte de mine drept câine de vânătoare?

  — Absolut, afirmă chilianul.

  — Dacă aşa stau lucrurile, zise încet Malko, îţi jur că te voi ajuta. Şi mâi cred că cei de la Washington nu cunosc adevărul… Dar mai întâi trebuie să fiu sigur.

  — Informează-te.

  — Eşti gata să mă laşi să plec de aici? Chilianul nu ezită.

  — Da.

  Malko îl revăzu în gând pe John~Villavera cu aerul lui calm. Îşi aminti de insistenţa cu care voia să fie găsit Carlos Geranios. Cu siguranţă că mai era şi altceva la mijloc. O păcăleală oribilă pusă la cale de cineva care avea interesul să încurce cărţile. Poate că nu vedea decât o bucată din aisberg. Anii de experienţă îl învăţaseră că soluţia cea mai evidentă nu era totdeauna cea mai bună.

  Deodatăji veni o idee.

  — Dacă tot ce mi-ai spus este adevărat, remarcă el, D. I. N. A. Ar fi trebuit deja să fie aici. Nu era, greu să mă urmărească. Deţin mijloace sofisticate.

  Carlos Geranios săltă cu nepăsare din umeri.

  — Poţi să nu mă crezi dacă nu vrei. Dar ştiu că am dreptate. D. I. N. A. Şi prietenul dumitale John Villavera merg mână în mână.

  Lui Malko îi veni în minte numele Taniei. Poate că ea era cheia. Îşi amintea că O'Higgins îi spusese că era vorba de un agent K. G. B. Ea ar fi avut interes să încurce cărţile…

  — Mă puteţi ajuta să aflu unde se găseşte Tania dacă mai e încă în viaţă? Întrebă el.

  Cărlos nu ezită.

  — Da.

  — Foarte bine, zise Malko. Vom afla adevărul.

  Dubla panglică asfaltată a şoselei se întindea drept, printre colineledeşertice, spre Santiago. Malko abia dacă vedea drumul. În minte nu avea decât un singur nume: TANIA. Cheia enigmei. Românca torturată de D. I. N. A. Murise sau era încă în viaţă? Era în închisoare sau era liberă?

  Cine minţea? Geranios? John Villavera?

  Într-o jumătate de oră nu trecuseră pe lângă el decât două şarete şi un autobuz. Mina părăsită se găsea la cincizeci de kilometri în spatele lui. Versiunea lui Geranios părea trasă de păr: nu prea era verosimil ca John Villavera să fi chemat de la Washington un agent CIA care să-l găsească pe mirist şi după aceea să-l lichideze prin cei de la D. I. N. A… Existau totuşi fapte tulburătoare…

  Carlos Geranios îi promisese lui Malko că îşi va mobiliza toţi informatorii pentru a afla soarta tinerei femei. Şi, dacă era posibil, unde se găsea, în cazul în care ar fi fost încă în viaţă.

  Apoi era rândul lui Malko să intre în joc.

  Maşina depăşi bifurcaţia ce ducea la aeroportul Puntahuel. Nu avea decât o singură dorinţă: să se odihnească. Ultimele ore îl solicitaseră din plin… Fu aproape fericit să revadă şanţul metroului de pe Alameda şi building-ul cenuşiu al hotelului Sheraton. La recepţie găsi un plic. Oliveira îl ruga s-o sune. Făcu un duş şi telefona la magazin. Uşurarea chilienei la auzul vocii sale îi făcu plăcere.

  — Credeam că iar ai probleme.

  Malko o asigură că nici vorbă de aşa ceva şi o invită la cină. Era prea târziu să mai meargă la Ambasada Americană. Păcat. Era nerăbdător să afle adevărul. Hotărî să aştepte până a doua zi.

  Fără ochelari, John Villavera părea mai dur, mai neliniştitor, maxilarul enorm îi domina faţa, ochii clipeau. Pus ca totdeauna la patru ace, John Villavera îl examina pe Malko frecându-si ochii.

  Rumoarea de pe Caile Augustinas năvălea pe fereastra deschisă. Americanul îşi puse din nou ochelarii şi căscă.

  — Scuză-mă, n-am dormit prea bine. Mi-a fugit pisica. Am căutat-o peste tot. Ai ceva noutăţi?

  — Nu încă.

  Malko minţise fără să se gândească. Dintr-o dată se înfurie împotriva lui. Spălarea creierului făcută de Carlos Geranios îşi făcea efectul.

  Şeful biroului CIA de la Santiago îşi încrucişa degetele pe mapa din faţă.

  — De n-ar face Geranios vreo imprudenţă! Am aflat în dimineaţa asta că generalul Pinochet i-a reproşat personal colonelului O'Higgins că l-a lăsat să scape. Trebuie neapărat să-i dăm de urmă înainte de a fi prea târziu.

  Părea sincer îngrijorat, aproape emoţionat. Malko avea ciudă pe el însuşi, era gata să spună adevărul, îşi zise că va fi luat drept un idiot şi renunţă.

  — Cum vrei să-l scoţi din Chile? Îl întrebă el pe american.

  — Cu avionul, zise Villavera. Dacă îl găseşti, asta o aranjez eu. Se va da un plan de zbor local, dar avionul va zbura în Argentina, la Mendoza. Cunosc o mică pistă lângă drumul spre Valparaiso…

  Prin urmare nu departe de mina părăsită.

  Era atent. Fără riscuri. Dar ceva îl reţinu pe Malko. Nu-i plăceau coincidenţele, nici punctele neclare. Iar în situaţia de faţă erau prea multe. Hotărî să lanseze un balon de încercare.

  — Mi s-a spus că acea Tania nu a evadat, după cum a afirmat colonelul O'Higgins. Ce spui de asta?

  John Villavera strânse din buze neîncrezător.

  — E îndoielnic. Mai sunt şi lucruri care nu merg. Aceşti militari nu sunt obişnuiţi cu munca de poliţişti. Dar în presă a apărut un articol care relata această evadare, în urma căreia forţele de ordine au pierdut doi oameni. În timp ce erai în spital.

  — N-au apărut şi fotografii? Americanul clătină negativ din cap.

  — S-a petrecut în timpul interdicţiei circulaţiei… Dar voi încerca să aflu mai mult. Ce ai de gând să faci?

  — Sunt blocat, zise Malko, atâta vreme cât nu o găsesc pe Tania, nu am nici o altă pistă. Apropo, crezi că D. I. N. A. A pus să fiu urmărit?

  John Villavera luă un aer sincer reprobator.

  — Nu cred. Am avut o convorbire foarte sinceră cu O'Higgins.

  L-am promis că ai abandonat căutarea lui Carlos Geranios la cererea mea. Că nu cauţi decât elementele raportului pe care îl ai de făcut pentru Langley.

  Uneori agenţii cei mai experimentaţi dădeau dovadă de o ciudată candoare. Malko suspină.

  — Să sperăm că e mai sincer cu dumneata decât eşti dumneata cu el… Oricum, aş vrea să am o întâlnire cu el. Se poate aranja?

  — Imediat?

  — Dacă se poate.

  John Villavera ridică receptorul telefonului direct şi formă numărul de la Edificio Diego Portales.

  * * *

  Malko nu-si putea lua ochii de la mâna dreaptă acoperită cu mănuşa din lână neagră, care strângea mini-buiota japoneză, frământând-o inconştient în timp ce colonelul Federico O'Higgins vorbea. Ochii verzi-albaştri ai chilianului îl fixau fără răgaz, îl examinau, de parcă ar fi urmărit să descopere un secret. Malko îşi zise că era un adversar redutabil. Nu aşteptase mai mult de trei minute. Prin geamuri intrau razele unui soare cald. Atmosfera acelui birou modern era liniştitoare, funcţională. Te găseai departe de celulele instituţiei.

  — L-aţi dat de urmă acelei Tania? Întrebă Malko. Colonelul O'Higgins clătină negativ din cap.

  — Nu şi e una din grijile mele. Sunt aproape sigur că a putut ajunge la Carlos Geranios şi că împreună pun la cale atentate, propagandă, diversiuni. D. I. N. A. A întocmit un raport care îmi semnalează că M. I. R. Încearcă acum să formeze comitete de Rezistenţă Populară, din cel mult şapte indivizi. Ca să facă agitaţia de la persoană la persoană.

  — Mi se pare totuşi că ţineţi bine în mână situaţia, remarcă Malko. Că populaţia e de partea puterii.

  Colonelul aprobă onctuos.

  — Bineînţeles. Primim numeraose scrisori de denunţare a marxiştilor de care nici măcar nu ţinem cont. Dar rămâne un nucleu de agitatori profesionişti pe care trebuie să-l punem în imposibilitatea de a face rău, înainte de a putea să revenim la condiţii de viaţă normale. Ca această Tania. Fusese trimisă de Castro pentru a-l îndoctrina pe Allende.

  Malko ridică o privire candidă spre cel care conducea D. I. N. A.

  — De ce nu aţi arestat-o mai din timp?

  — Dar nu aveam probe! Exclamă cu convingere Federico O'Higgins. A fost nevoie de o anchetă lungă.

  Malko fu gata să vorbească de Chalo Goulart, apoi îşi zise că era total inutil.

  — Tania era foarte legată de Carlos Geranios?

  — Aşa cred. Dar nu de multă vreme… După cum ştiţi, miriştii au dat o mână de ajutor la căderea lui Allende. Îl considerau prea de dreapta… Dar cu siguranţă că de atunci s-au apropiat. Cu toate că Tania Popescu este o comunistă de strictă obedienţă…

  Puse jos buiota, îşi masă degetele cu precauţie, cu o mică strâmbătură care făcu să-i tremure obrajii flasci.

  — Cum se schimbă vremea, remarcă el, mă doare teribil. Pune mâna.

  Ridică mâna şi întinse degetele spre Malko. Acesta le atinse uşor: erau reci ca pielea de şarpe.

  — Nu mai am arteră, făcu cu tristeţe O'Higgins. Poate că vor fi obligaţi să-mi taie braţul.

  Îşi puse din nou mănuşa şi se uită la ceas. Malko se ridică. N-ar mai fi obţinut nimic în plus de la el.

  — Sper că o veţi regăsi pe Tania, zise el.

  Federico O'Higgins îşi dădu osteneala să-l conducă. În ascensor, Malko se întrebă dacă nu cumva Tania evadase într-adevăr, dar fără să-l anunţe pe Geranios. Explicaţia putea consta în diferenţele lor ideologice…

  Se gândi că servindu-se de Oliveira ar putea avea şansa să afle mai mult despre evadarea Taniei, datorită locotenentului Pedro Aguirre.

  Vacarmul era îngrozitor. Toată sala relua refrenele cântate de un bucătar enorm în tocă albă, acompaniat de o cântăreaţă la chitară. Melodii chiliene. Un beţiv se ridică şi veni să se încline comic în faţa Oliveirei, cu o sticlă în mână. Oliveira izbucni în râs şi se sprijini şi mai mult de Malko strivindu-si de el pieptul obraznic. Beţivul le turnă de băut cu conştiinciozitate, inundând faţa de masă şi se întoarse la masa lui. Doi bărbaţi dansau împreună. Oliveira înfipse o limbă ascuţită în urechea lui Malko, în timp ce cu unghiile îi zgâria uşor coapsa. Fără să-i pese de vecinul aflat în pragul apoplexiei.

  — E vesel aici, şopti ea.

  Se găseau la vreo douăzeci de kilometri de Santiago, într-un soi de cabană unde cânta o mică orchestră. Malko îşi desprinse mâna şi se uită la ceas.

  — A trecut de miezul nopţii. Oliveira zâmbi.

  — Cu mine nu ai de ce te teme. Am un permis de liberă trecere. Semnat probabil de colonelul Manuel Chunio, Călăul din Los Angeles. Tatăl ei.

  — Dacă dăm peste locotenentul Aguirre, remarcă el, s-ar putea să nu fie prea încântat.

  Ea râse complice.

  — Imposibil. E de serviciu toată noaptea la D. I. N. A. E foarte ambiţios. Dar cu siguranţă că mă va căuta la telefon. Ca să vadă dacă sunt acasă. Aşa că e mai bine să ne întoarcem…

  — Nu e gelos? Oliveira pufni.

  — Ca o pumă. Dacă ar şti… Dar poate să mai aştepte. Se întrerupse, se desprinse de el cu ochii strălucitori şi trase în jos de pulover scoţându-si sânii şi mai în relief.

  Vino.

  În maşină, Oliveira se ghemui lângă el, râzând când virajele o proiectau pe protieră. Malko plutea pe un norişor roz, ajutat de alcool şi de oboseală. Având totuşi o mică idee care îi umbla prin minte… Din nefericire, în meseria lui era greu să disocieze complet plăcutul de util.

  Oliveira alunecă printre mâinile lui ca o anghilă rătăcită într-un acvariu de Miss Dior…

  Vinul chilian greu îi provocase o nebunie erotică comunicativă. Dar pentru un motiv de neînţeles, i se refuza, mulţumindu-se cu mângâieri sofisticate, mergând de la relaţia pasionată până la folosirea extrem de specială a genelor, îngenuncheată lângă Malko, numărase cu vârful limbii ascuţite urmele albastre şi negre răspândite pe corpul lui, provocându-i de fiecare dată un mic şoc delicios. Începea să se întrebe dacă dulcea Oliveira nu avea cumva poftă să fie violată…

  Deodată îl iasă întins pe mochetă şi se duse să scotocească în sertarul noptierei.

  Malko îi ghicea corpul bronzat în penumbră, cu petele albe ale feselor rotunde. În Chile încă nu exista bronzarea integrală.

  Se întoarse la el şi îl sărută sprijinită în mâini. Apoi gura îi alunecă de-a lungul pieptului. Malko simţi din nou mângâierea delicată şi abilă a limbii, repede înlocuită de degetele ei suple.…

  Făcând ceva ciudat.

  Malko se ridică pe coate intrigat.

  — Ce faci?

  — Stai aşa!

  O simţi făcând să-i alunece ceva în jurul sexului. Ceva ca un inel de cauciuc care îl strângea fără să-l doară. Unghiile scurte ale Oliveirei îl duseră până la jumătatea sexului. Apoi tânăra se întinse pe el încet, cu tot corpul. Ondulându-se domol, lăsând picioarele să-i alunece de-o parte şi de alta, cabrându-se ca o pisică la vânătoare.

  — Acum hai, murmură ea.

  Se rostogoliră pe mochetă. Malko o răsturnă sub el şi o pătrunse cu aviditate. Oliveira se încorda, încet. Încet.

  El se supuse, întrebându-o cu gura lipită de buzele ei: -Cemi-aipus?

  — După, gâfâi ea, am să-ţi spun…

  Începu să se mişte mai încetişor. Controlându-se, aşa cum stătea bine unui gentleman, chiar şi atunci când era în călduri.

  — Haide! Ceru ea cu un ton brusc imperios.

  Vorba asta îl dezlănţui pe Malko: partenera lui scoase deodată un geamăt răguşit, neaşteptat. Ea care niciodată nu deschisese buzele. Când se retrase, crezând că a durut-o şi reveni imediat neputând să reziste, geamătului ei se transformă într-un strigăt răguşit. Malko îi simţi picioarele încordându-se şi strângându-se tremurătoare în jurul lui. Acceleră ritmul smulgându-i un adevărat răcnet. Apoi, cu unghiile scurte înfipte în umerii lui Malko, cu picioarele înnodate în spatele lui, strângându-l ca într-un cleşte, geamătul Oliveirei deveni continuu.

  — Încet, încet, îl imploră ea.

  Malko simţea cutremurul venind din străfundul pântelului ei după accelerarea mişcărilor. Se mişca la fel de încet, făcând apel la toată voinţa lui ca să se controleze iar geamătul neîntrerupt îl bicuia ca un afrodiziac nemaipomenit. Oliveira îi zgâria spatele de parcă ar fi vrut să cojească o portocală.

  Tornada care ţâşni din pântecul ei îl făcu să uite toate recomandările de prudenţă ale Oliveirei. O asalta cu ferocitate gândindu-se brusc numai la plăcerea lui. Efectul fu extraordinar.

  Strigătul Oliveirei se frânse, rămase cu gura deschisă, tremurând, încordată sub el ca un arc, ridicându-i cele optzeci de kilograme cu forţa orgasmului. Apoi strigătul apăru din nou când plămânii i se umplură iar de aer, un strigăt atât de puternic încât îl sperie pe Malko. Probabil că se auzea până pe Providencia. Subiect de visare pentru toate acele le-las., Malko căzu fulgerat, dar Oliveira continuă să geamă, să suspine, să tremure sub el de parcă un sex invizibil şi-ar fi continuat activitatea. Malko, plutind, gâfâind, nici măcar nu se mai gândea la inelul ciudat pus de Oliveira. În cele din urmă femeia se linişti şi îl îndepărtă cu un zâmbet satisfăcut. Mâha ei coborî şi îi scoase inelul misterios. Lumina lămpii de noapte scotea la iveală cearcănele de un brun-închis, gura umflată, ciudatele pupile culoarea cobaltului, dilatate, pline de o bucurie animalică.

  Întinse mâna şi îi arătă lui Malko un cerc de sfoară din care plecau nişte asperităţi circulare.

  — Ştii ce este?

  Era maşina infernală care declanşase acel superorgasm.

  — Nu, zise Malko.

  — Este un guesquel. Provine din Bolivia. Cei din tribul ayamara îl confecţionează dintr-o pleoapă de lama căreia i s-au lăsat genele. Când faci dragoste, acestea se întăresc. Am impresia că am o perniţă de ace care încearcă frenetic să iasă din mine. Senzaţia e atât de puternică încât e aproape insuportabilă. Numai că, nu trebuie făcut prea repede pentru că aş putea să mor sau să-mi pierd minţile, să nu mă mai gândesc decât la asta…

  Malko contemplă visător obiectul. Hotărât lucru, civilizaţia inca era mult mai avansată decât se credea…

  — Cine ţi l-a dat?

  — Primul băiat cu care am făcut dragoste după divorţ. Pentru că nu reuşeam să simt plăcerea. Un bolivian frumos ca un zeu. S-a întors acolo, mi-a spus că nu voi uita niciodată, că mă voi gândi la el de fiecare dată când voi face dragoste cu acest… Că fără el mi se va părea fad…

  — E adevărat?

  — E adevărat, făcu ea cu gravitate. E ca un drog. Orice macho de aici m-ar ucide dacă ar şti că mă gândesc la un alt bărbat în timp ce fac dragoste cu el…

  — Ca să vezi, zise Malko, locotenentul tău încă nu te-a unat.

  — Nu va întârzia, îl asigură ea cu un zâmbet ambiguu. Malko avu o inspiraţie bruscă.

  — Ştii că Tania a evadat de la D. I. N. A… Oliveira se încruntă.

  — A evadat! Nimeni nu evadează de la D. I. N. A.

  — Întreabă-l pe locotenentul tău, zise el pe jumătate în erios, pe jumătate în glumă.

  Chiar în acel moment sună şi telefonul. Oliveira îi aşeză un deget pe buze.

  — Ssst! Cu siguranţă că e el.

  Ridică receptorul şi zise cu o voce pe care reuşi să şi-o refacă adormită: -Alo?

  Făcu cu ochiul lui Malko şi se instala cu spatele sprijinit de pat şi picioarele îndoite. Malko îşi închipui ce, mutră ar fi făcut locotenentul Aguirre dacă ar fi văzut-o astfel. Evident că nu auzea decât jumătate din conversaţie. Destul ca să înţeleagă. Nu constitui nici o surpriză pentru el când o auzi spunând, după ce închise telefonul:

  — Ai avut dreptate. Mi-a spus că s-a scris în ziare. Dar eu nu le citesc.

  Îl sărută… Apoi puse un disc şi rămaseră multă vreme întinşi pe mochetă. Malko era atât de obosit încât aţipi. Se trezi tresărind, visa că un condor îi păpa părţile nobile.