Bătrânul se uită la mine cu o privire fixă. Apoi explodă.

  — Un german nu-şi cere scuze! Şi mai ales unui asiatic.

  Trânti cu zgomot uşa în urma lui.

  — Dar ce-a păţit colecţionarul de timbre? Am întrebat surprins. Doar era întotdeauna blând ca un miel!

  — De câteva luni participă la toate reuniunile electorale, explică Georgie din întuneric.

  — Aşadar, asta-i explicaţia!

  Orlow şi Erna Bönig plecaseră deja, când doamna Zalewski începu deodată să plângă.

  — Nu puneţi prea mult la inimă, încercai s-o liniştesc. Acum nu mai putem face nimic.

  — E prea înfiorător, suspină dânsa. Trebuie să mă mut. N-am să pot uita niciodată!

  — Ba o să uitaţi, am asigurat-o. O dată am văzut câteva sute de oameni care arătau aşa. Englezi asfixiaţi într-un atac cu gaze. Şi-am uitat totuşi.

  Mi-am luat rămas bun de la Georgie şi m-am dus în camera mea. Se întunecase. Fără să vreau, m-am uitat spre fereastră înainte de a aprinde lumina. Apoi am tras cu urechea la camera lui Pat. Dormea. M-am îndreptat spre dulap, am luat o sticlă de coniac şi mi-am umplut un pahar. Era coniac de bună calitate şi mă bucuram că-l am în casă. Am pus sticla pe masă. Hasse fusese ultimul căruia îi turnasem din ea. M-am gândit că ar fi fost mai bine să nu-l las singur. Eram abătut, dar nu puteam să-mi reproşez nimic. Trecusem prin atâtea, încât ştiam că trebuie fie să-ţi reproşezi totul, fie să nu-ţi reproşezi nimic Fusese neşansa lui Hasse că totul se întâmplase tocmai într-o duminică. În orice altă zi a săptămânii s-ar fi dus la birou şi poate că ar fi reuşit să depăşească impasul.

  Am mai băut un coniac. N-avea nici un rost să mă frământ. Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. Nimeni nu ştie dacă pe cel pe care-l deplânge astăzi nu-l va invidia mâine.

  Am auzit mişcare în camera lui Pat şi am trecut dincolo. Mă întâmpină privindu-mă cu ochii ei mari deschişi.

  — E exasperant ce se întâmplă cu mine, Robby. Iar am adormit adânc.

  — Dar nu văd nici un rău în asta.

  — Nu. Se ridică sprijinindu-se într-un cot. Nu vreau să dorm atât de mult.

  — De ce nu? Uneori aş vrea să dorm fără întrerupere timp de cincizeci de ani.

  — Dar nu doreşti să fii cu cincizeci de ani mai bătrân!

  — Nu ştiu. Asta nu poţi s-o ştii dinainte.

  — Eşti trist?

  — Nu. Dimpotrivă. Tocmai am hotărât că e cazul să ne îmbrăcăm şi să mâncăm ceva pe cinste. Numai ceea ce îţi place foarte mult. Şi o să ne ameţim puţin.

  — Asta-mi convine. Nu face cumva parte din marele nostru faliment?

  — Da şi asta face parte.

 XXI.

  La mijlocul lui octombrie m-a chemat Jaffé. Era zece dimineaţa, dar, din pricina vremii mohorâte, la clinică ardea încă lumină. Se amesteca cu amurgul înceţoşat de afară într-un clarobscur artificial, bolnăvicios.

  Jaffé stătea singur în spaţiosul lui cabinet de consultaţii. La intrarea mea îşi înălţă capul chel şi lucitor. Morocănos, arătă spre ferestrele mari în care bătea ploaia.

  — Ce părere ai de vremea asta blestemată?

  Am ridicat din umeri.

  — Să sperăm că o să înceteze curând.

  — Asta nu se mai opreşte.

  Tăcu şi mă privi. Luă un creion de pe masă, îl cercetă, ciocăni cu el în tăblia mesei şi-l puse iar la loc.

  — Îmi dau seama de ce m-aţi chemat. Drept răspuns. Jaffé mormăi ceva de neînţeles. Am aşteptat o clipă. Apoi am continuat: Probabil că Pat trebuie să plece în curând.

  — Da.

  Jaffé se uita încruntat în jos.

  — Mă hotărâsem pentru sfârşitul lui octombrie. Dar cu vremea astA. Întinse din nou mâna după creionul de argint.

  O rafală de vânt azvârli cu putere picurii de ploaie în ferestre. Răsuna ca un tir îndepărtat de mitralieră.

  — Când consideraţi că că trebui să plece? Am întrebat.

  Mă privi deodată drept în faţă.

  — Mâine!

  O clipă, am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Aerul era ca de vată şi mi se lipea de plămâni. Apoi mi-am revenit, încercând să vorbesc cât se poate de calm, dar îmi auzeam vocea venind de foarte departe şi aveam impresia că altcineva întreabă în locul meu.

  — S-a înrăutăţit dintr-odată atât de mult?

  Jaffé dădu violent din cap şi se ridică în picioare.

  — Dacă starea i s-ar fi agravat atât de repede n-ar fi putut să plece deloc, explică el supărat. Numai că e mai bine să plece. Pe o vreme ca asta, fiecare zi e un pericol. Dacă răceşte sau face ceva asemănător.

  Luă câteva scrisori de pe masă.

  — Am pregătit totul. Nu trebuie decât să vă urcaţi în tren. Pe medicul-şef al sanatoriului îl cunosc încă de pe vremea studenţiei. E foarte priceput. L-am informat exact asupra cazului.

  Îmi înmână scrisorile. Le-am luat, dar nu le-am băgat în buzunar. Mă privi, apoi se apropie şi-şi puse mâna pe braţul meu. Era uşoară ca o aripă de pasăre. Nici n-o simţeam.

  — E greu, spuse încet, cu voce schimbată, ştiu. De aceea am şi amânat cât s-a putut.

  — Nu-i greu.

  Mă opri cu un gest al mâinii.

  — Lăsaţi.

  — Nu, n-am vrut să spun asta. Vreau să ştiu doar un singur lucru: se mai întoarce de acolo?

  Jaffé tăcu o clipă. Ochii săi întunecaţi şi înguşti licăreau în lumina tulbure, gălbuie.

  — De ce vrei să ştii asta acum? Întrebă după un timp.

  — Pentru că altfel e mai bine să nu plece.

  Ridică repede privirea.

  — Ce tot îndrugi, omule?

  — Altfel, e mai bine să rămân aici.

  Se uită fix la mine.

  — Îţi dai pe deplin seama ce-ar însemna asta? Întrebă încet şi aspru.

  — Da. Ar însemna să nu moară singură. Şi ştiu ce-n-seamnă asta.

  Jaffé ridică umerii, ca şi cum l-ar fi pătruns frigul. Apoi se îndreptă încet spre fereastră şi se uită în ploaie. Când se-ntoarse, faţa-i era ca o mască. Se opri în faţa mea, aproape de tot.

  — Câţi ani ai? Mă întrebă.

  — Treizeci, i-am răspuns.

  Nu ştiam unde vrea să ajungă.

  — Treizeci, repetă cu o intonaţie ciudată, ca şi cum ar fi vorbit singur, fără să fi înţeles ce i-am spus. Treizeci, Doamne-Dumnezeule!

  Se îndreptă spre masa de scris, unde se opri, mic şi ciudat de absent, cu totul pierdut lângă mobila aceea uriaşă şi strălucitoare.

  — Am aproape şaizeci de ani, spuse fără să mă privească, dar n-aş putea face aşa ceva. Aş încerca totul, fără încetare, chiar dacă aş şti sigur că e inutil.

  Am tăcut. Jaffé părea să fi uitat de tot ce-l înconjoară. Făcu un gest şi obrazul îşi pierdu expresia de până atunci. Surise.

  — Sunt aproape sigur că acolo sus o să suporte bine iarna.

  — Numai iarna?

  — Sper că la primăvară o să se poată întoarce.

  — A spera, ce înseamnă a spera?

  — Totul, replică Jaffé. Întotdeauna totul. Acum nu-ţi pot spune mai mult. În rest e vorba doar de posibilităţi. Trebuie să vedem mai întâi cum o să evolueze situaţia acolo sus. Dar sper din toată inima că la primăvară o să se poată întoarce.

  — Cu adevărat?

  — Da. Ocoli masa de scris şi împinse cu piciorul un sertar deschis, atât de violent, încât se auziră zăngănind nişte pahare. La naiba, omule, doar îmi pare şi mie rău că trebuie să plece, murmură dânsul.

  Intră o soră. Jaffé îi făcu semn să plece, dar femeia îndesată, greoaie, cu o faţă de buldog sub părul cenuşiu, nu se urni.

  — Mai târziu, mârâi Jaffé, vino mai târziu!

  Sora ne întoarse spatele supărată. Când ieşi, stinse lumina electrică. Cenuşie şi lăptoasă, ziua se revărsă dintr-o dată în încăperea spaţioasă. Jaffé păli brusc.

  — Zgripţuroaică afurisită! De douăzeci de ani vreau s-o dau afară. Dar e mult prea capabilă. Se-ntoarse spre mine. Ei bine?

  — Plecăm astă-seară, i-am spus.

  — Astăzi?

  — Da. Dacă trebuie, atunci mai bine azi decât mâine Am s-o însoţesc. Câteva zile pot lipsi din oraş.

  Încuviinţă şi-mi întinse mâna.

  Drumul până la uşă mi se păru interminabil. Afară m-am oprit. Mi-am dat seama că am încă scrisorile în mână. Ploaia se prelingea pe ele. Am îndepărtat stropii de ploaie şi am băgat plicurile în buzunarul de la piept. Apoi am privit jur împrejur. Un autobuz oprise chiar în faţa casei. Era plin şi o mulţime de oameni se revărsau din el. Câteva fete în impermeabile negre, lucitoare, glumeau cu conducătorul. Era tânăr şi dinţii lui albi, strălucitori contrastau cu faţa oacheşă. „Dar nu-i posibil, mi-am spus, toate astea nu pot fi adevărate! Atâta viaţă în jur şi Pat trebuie să plece!” Autobuzul demară claxonând. Roţile lui împrăştiară un val de apă peste trotuar. Am pornit-o mai departe, ca să-i dau de veste lui Köster şi să iau biletele de tren.

  La prânz am ajuns acasă. Rezolvasem totul şi telegrafiasem la sanatoriu.

  — Pat, am strigat-o încă din uşă, poţi să împachetezi totul până diseară?

  — Trebuie să plec?

  — Da. Da, Pat.

  — Singură?

  — Nu. Mergem împreună. Te întovărăşesc până acolo.

  Culorile îi reveniră în obraji.

  — Şi când trebuie să fiu gata?

  — Trenul pleacă la zece seara.

  — Te mai duci undeva acum?

  — Nu. Rămân aici până termini.

  Respiră uşurată.

  — Atunci, e simplu, Robby. Ne apucăm imediat de treabă?

  — Mai avem timp.

  — Vreau să începem imediat. Aşa, terminăm mai repede.

  — Bine.

  Am strâns repede cele câteva lucruri pe care voiam să le iau cu mine şi în jumătate de oră eram gata. Apoi m-am dus dincolo, la doamna Zalewski şi i-am comunicat că vom pleca în aceeaşi seară. Am căzut de acord să eliberez camera Patriciei până la întâi noiembrie, dacă nu se ivea mai repede vreo ocazie ca s-o închirieze. Încercă să se lanseze într-o discuţie mai lungă, dar am părăsit-o în mare grabă.

  Pat îngenunchease în faţa cufărului. În jur erau atârnate rochii, pe jos era întinsă lenjeria şi tocmai îşi împacheta pantofii. Mi-am amintit că tot aşa îngenunchease ca să despacheteze când s-a mutat în această cameră şi mi s-a părut că de atunci trecuse o veşnicie şi totuşi parcă ar fi fost ieri.

  Ridică privirea.

  — Iei şi rochia argintie cu tine?

  Dădu din cap.

  — Dar ce ne facem cu toate celelalte lucruri, Robby? Cu mobila?

  — Am vorbit deja cu doamna Zalewski. Cât încape, iau în camera mea. Restul îl dăm în păstrare la o întreprindere de transporturi. De acolo le luăm când te întorci.

  — Când o să mă întorc, repetă dânsa.

  — Da, la primăvară, când o să te întorci bronzată.

  Am ajutat-o să împacheteze şi când afară a început să se întunece terminasem. Era ciudat: mobilele se aflau în acelaşi loc, numai dulapurile şi sertarele erau golite şi cu toate astea, camera păru deodată rece şi tristă. Pat se aşeză pe divan. Arăta obosită.

  — Vrei să aprind lumina?

  Mă opri cu o mişcare a capului.

  — Mai aşteaptă puţin.

  M-am aşezat lângă ea.

  — Vrei o ţigară?

  — Nu, Robby. Să stăm puţin.

  M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Afară, flacăra felinarelor pâlpâia neliniştită în ploaie. Vântul răscolea copacii. Rosa trecu încet prin faţa casei. Cizmele ei înalte străluceau. Purta un pachet sub braţ şi se îndrepta spre Interna ţional. Probabil că erau andrelele şi lâna cu care tricota ceva pentru copilaşul ei. Fritzi şi Marion o urmară, amândouă în impermeabile noi, albe, strânse pe talie. După câteva clipe, Mimi, jerpelită şi istovită, se strecură în urma lor.

  M-am întors. Se-ntunecase atât de tare, încât nu mai puteam zări silueta Patriciei. Îi auzeam doar respiraţia. În spatele copacilor din cimitir, reclamele luminoase începură să arunce una câte una licăriri obosite. Cea pentru ţigări se întinse peste acoperişurile caselor, asemenea unui cordon roşu, de decoraţie, cercurile albastre şi verzi ale firmelor producătoare de vinuri începură să ţâşnească, iar contururile distincte ale reclamelor pentru fulgi de săpun se aprinseră şi ele. Lumina lor arunca un reflex mat şi difuz prin ferestre, pe pereţi şi pe plafon. Acesta se plimba de colo-colo şi camera îmi păru deodată un mic clopot de imersiune pierdut pe fundul mării, în jurul căruia vuiau perdelele de ploaie şi la care mai ajungea doar din mari depărtări o licărire palidă a lumii multicolore.

  Se făcuse ora opt. Afară răsună un claxon.

  — E Gottfried cu taxiul! Am strigat; a venit să ne ia la masă.

  M-am ridicat, m-am îndreptat spre fereastră şi i-am strigat că venim. Apoi am aprins lumina de la noptieră şi am trecut în camera mea. Mă simţeam grozav de dezorientat. Am luat sticla de rom şi am tras repede pe gât o duşcă. Apoi m-am aşezat într-un fotoliu, privind fix tapetul. După un timp m-am sculat din nou şi m-am dus la chiuvetă, ca să mă pieptăn. Am uitat s-o mai fac când mi-am descoperit deodată faţa în oglindă. Am examinat-o cu o curiozitate rece. Mi-am schimonosit gura într-un rânjet. Oglinda îmi întoarse rânjetul livid şi crispat.

  — TU. Am rostit cu voce joasă.

  M-am întors în camera Patriciei.

  — Pornim, dragă? Am întrebat-o.

  — Da, dar vreau să mai intru o dată în camera ta.

  — De ce? Magherniţa aia veche.

  — Rămâi aici, mă-ntrerupse Pat. Mă întorc imediat.

  Am aşteptat o vreme, apoi m-am dus după ea. Stătea în mijlocul camerei şi când m-a zărit a tresărit. N-o mai văzusem niciodată aşa. Părea că viaţa i se stinsese. N-a durat decât o secundă, apoi a zâmbit din nou.

  — Vino! Acum putem să mergem.

  În uşa bucătăriei ne aştepta doamna Zalewski. Îşi agita cârlionţii cărunţi şi purta broşa cu răposatul Zalewski pe rochia de mătase neagră.

  — Ţine-te tare, i-am şoptit lui Pat, o să te îmbrăţişeze.

  În clipa următoare, Pat dispăru deja la pieptul uriaş. Faţa impunătoare de deasupra ei fremăta. Peste câteva secunde, Pat ar fi fost complet inundată; când doamna Zalewski plângea, ochii ei se aflau sub presiune ca sticlele de sifon.

  — Scuzaţi, am intervenit, trebuie să plecăm îndată. Timpul ne presează.

  — Vă presează timpul? Doamna Zalewski îmi aruncă o privire nimicitoare. Trenul plecă abia peste două ore! Probabil că între timp vrei s-o îmbeţi pe biata copilă.

  Pat nu-şi putu stăpâni un zâmbet.

  — Nu, doamnă Zalewski. Vrem doar să ne luăm rămas bun de la ceilalţi.

  Mătuşa Zalewski dădu neîncrezătoare din cap.

  — Vă uitaţi la tânărul acesta ca la o carafă de aur, domnişoară Hollmann. Şi de fapt el e, în cel mai bun caz, o sticlă de ţuică poleită.

  — Frumoasă imagine! Am remarcat.

  — Copila mea. Doamna Zalewski fu din nou cuprinsă de înduioşare. Întoarce-te cât mai repede! Camera îţi stă oricând la dispoziţie. Dacă însuşi Împăratul ar sta într-însa, l-aş obliga să se mute când te întorci.

  — Vă mulţumesc, doamnă Zalewski, spuse Pat. Vă mulţumesc frumos pentru tot. Şi pentru ghicitul în cărţi. N-am să uit nimic.

  — Mă bucur. Şi odihneşte-te bine, ca să te însănătoşeşti.

  — Da, am să încerc. La revedere, doamnă Zalewski. La revedere, Frida.

  Am plecat. Uşa coridorului se închise, în urma noastră. Casa scării zăcea în semiobscuritate; câteva becuri se arseseră în tăcere. Pat cobora scările cu paşi uşori. Aveam impresia că se terminase o permisie şi că acum, în dimineaţa cenuşie, ne îndreptam spre gară ca să plecăm pe front.

  Lenz deschise uşa taxiului.

  — Fiţi atenţi, ne preveni dânsul.

  Maşina era plină de flori. Două pachete uriaşe de trandafiri albi şi roşii ocupau locurile din spate. Cunoşteam provenienţa: grădina catedralei.

  — Sunt ultimii, explică Lenz mulţumit de sine. M-au costat un mic efort. A trebuit să stau de vorbă mai mult timp cu un preot.

  — Unul cu nişte ochi limpezi, albaştri, de copil? Am întrebat.

  — Aha, prin urmare despre tine era vorba, frate! Făcu Gottfried. Mi-a povestit de tine. A fost teribil de dezamăgit când şi-a dat seama ce ascundeau pioasele tale rugăciuni la Calvarul Mântuitorului. Crezuse că sporeşte din nou cucernicia în rândul populaţiei masculine.

  — Şi te-a lăsat s-o ştergi aşa, cu florile?

  — S-a lăsat convins. Până la urmă, m-a ajutat chiar să le culeg.

  Pat râse.

  — Chiar aşa?

  Gottfried zâmbi.

  — Desigur. Era formidabil să-l priveşti pe sfinţia-sa sărind în semiîntuneric după crengile cele mai înalte. Dobândise spirit competitiv. Mi-a povestit că la liceu fusese un bun fotbalist. Mijlocaş dreapta, dacă nu mă-nşel.

  — Ai dus un preot în ispită, l-ai făcut să calce porunca „Să nu furi!” Asta o să te coste câteva secole de infern. Dar unde-i Otto?

  — S-a dus înainte, la Alfons. Că acolo mergem să mâncăm, nu-i aşa?

  — Bineînţeles, răspunse Pat.

  — Atunci, să-i dăm drumu’!

  Alfons ne aştepta, îmbrăcat cu jachetă, pantaloni de catifea reiată şi cravată gri-argintie.

  — Te însori? Îl întrebă uluit Lenz.

  — Nu, dar cunosc protocolul, declară Alfons, sărutând mâna Patriciei.

  Cusăturile costumului prea strâmt plesneau, reliefând proeminenta sa musculatură.

  — Dă-ne de băut ceva tare, bâlbâi Lenz.

  Îşi freca ochii, ca şi cum ar fi avut halucinaţii. Alfons îşi îndreptă bustul şi făcu majestuos un semn către picoloul Hans. Acesta aduse o tavă cu pahare.

  — Poţi să spui ce vrei, Gottfried, dar înainte de masă nimic nu-i mai bun ca rachiul de chimen.

  — Îmi place mai mult o votcă de bună calitate! Replică Lenz.

  Alfons se întoarse spre Pat.

  — Doamnă, încă din 1916 ne certăm pe tema asta. Disputa a început înaintea Verdunului şi băiatul ăsta nu vrea să asculte glasul raţiunii. Acestea fiind zise, fiţi bineveniţi şi în sănătatea dumneavoastră!

  Am băut.

  — Rachiul ăsta de chimen e delicios! Exclamă Pat. Parcă ar fi lapte proaspăt de la stână.

  — Mă bucur că vă place. Puţini oameni se pricep la rachiu de chimen. Alfons luă sticla de pe tejghea. Încă un păhărel?

  — Da, acceptă Pat. Încă unul.

  Alfons turnă rachiul.

  — Alunecă!

  Făcu cu ochiul, plin de înţelegere. Pat îşi goli paharul şi se uită la mine. I l-am luat din mână şi l-am întins către Alfons.

  — Dă-mi şi mie!

  — O luăm cu toţii de la capăt, declară Alfons. Iar apoi – iepure cu varză roşie şi mere coapte.

  — În sănătatea ta. Pat! I-am urat. În sănătatea ta, camarad credincios.

  La sfârşit ne puse la patefon un cor al cazacilor de pe Don. Era un cântec tare blând. În care corul vibra înăbuşit, ca o orgă îndepărtată, în timp ce înălţa o voce solitară şi limpede. Aveam impresia că uşa se deschisese fără zgomot, lăsând să intre un om bătrân şi obosit care s-a aşezat tăcut la o masă ca să asculte cântecul tinereţii sale.

  — Copii, spuse Alfons când corul descrescu în intensitate şi se stinse cu un suspin, copii, ştiţi la ce mă gândesc de fiecare dată când ascult asta? La Ypres în 1917, Gottfried, atunci în martie, la seara aceea cu Bertelsmann.

  — Da, spuse Lenz, îmi aduc aminte, Alfons. Era seara cireşilor.

  Alfons încuviinţă. Köster se ridică.

  — Cred că e timpul să plecăm. Se uită la ceas. Da, trebuie să mergem.

  — Încă un coniac, interveni Alfons. Un Napoleon veritabil. Doar l-am adus special pentru voi!

  Am băut coniacul şi ne-am pregătit de plecare.

  — La revedere, Alfons! Spuse Pat. M-am simţit întotdeauna foarte bine aici.

  Îi întinse mâna.

  Alfons roşi. Îi strângea mâna între labele lui mari.

  — Dacă vreodată o să aveţi nevoiE. Daţi-mi de veste. O privi foarte încurcat. Acum vă socotim de-ai noştri. N-aş fi crezut niciodată ca o femeie să poată fi camarad cu noi.

  — Mulţumesc, exclamă Pat, mulţumesc, Alfons! N-ai fi putut să-mi spui ceva mai frumos. La revedere şi numai bine.

  — La revedere! Pe curând!

  Köster şi Lenz ne-au condus la gară. Am oprit un moment în faţa casei noastre şi m-am dus după câine. Jupp transportase deja geamantanele la gară.

  Am ajuns tocmai la timp. Abia ne-am urcat, că trenul a şi pornit-o. Când locomotiva s-a pus în mişcare. Gottfried a scos din buzunar o sticlă învelită şi mi-a întins-o prin fereastră.

  — Robby, ţine asta. Întotdeauna e bun aşa ceva la drum.

  — Mulţumesc, beţi-o voi astă-seară. Eu am tot ce-mi trebuie.

  — Ia-o, răspunse Lenz, din asta n-ai niciodată destul.

  Mergând paralel cu trenul, care pornise, îmi aruncă sticla.

  — La revedere, Pat! Strigă el. Când dăm faliment aici, venim cu toţii acolo sus, la tine. Otto ca schior, eu ca profesor de dans, Robby ca pianist. Atunci, împreună cu tine o să formăm o trupă şi o colindăm din hotel în hotel.

  Trenul luă viteză şi Lenz rămase în urmă. Pat sa aplecă pe fereastră şi făcu semne cu mâna până ce gara dispăru după o curbă. Apoi se întoarse. Era foarte palidă şi ochii ei aveau o strălucire umedă. Am luat-o în braţe.

  — Hai să bem ceva. Te-ai comportat minunat.

  — Dar nu mă simt deloc minunat, spuse încercând să zâmbească.

  — Nici eu. Tocmai de aceea trebuie să bem ceva.

  Am deschis sticla şi i-am dat un pahar de coniac.

  — E bun?

  Făcu semn că da şi se sprijini de umărul meu.

  — Ah, dragostea mea, ce o să se mai întâmple cu noi?

  — Nu trebuie să plângi. Am fost atât de mândru de tine că n-ai plâns deloc azi.

  — Dar nici nu plâng, se opuse scuturând capul, în timp ce lacrimile-i şiroiau pe faţa trasă.

  — Hai, mai bea puţin, i-am spus strângând-o lângă mine. Primul moment e mai greu, apoi lucrurile se aranjează ca de la sine.

  Dădu din cap.

  — Da, Robby. Nu trebuie să te sinchiseşti de lacrimile mele. Îmi trece imediat şi e mai bine dacă nu mă priveşti. Lasă-mă singură câteva minute, o să-mi revin.

  — Dar de ce? Ai fost toată ziua atât de curajoasă, încât acum poţi să plângi liniştită cât vrei.

  — N-am fost deloc curajoasă. Numai că tu n-ai observat.

  — Poate, dar tocmai ăsta e adevăratul curaj.

  Încercă să zâmbească.

  — De fapt, la ce bun, Robby?

  — Pentru că nu trebuie să te declari înfrântă. I-am mângâiat părul. Cât timp nu te resemnezi, eşti mai tare decât soarta.

  — Eu n-am curaj, scumpule, murmură dânsa. N-am decât spaimă. O spaimă jalnică în faţa spaimei celei mari de pe urmă.

  — Tot curaj se cheamă, Pat.

  Se sprijini de mine.

  — Ah, Robby, tu nici nu ştii ce-i spaima.

  — Ba da, ştiu.

  Se deschise uşa. Conductorul ceru biletele. I le-am dat.

  — Biletul pentru vagonul de dormit e al doamnei? Întrebă dânsul.

  Am confirmat.

  — Atunci, trebuie să mergeţi în vagonul de dormit se adresă el lui Pat. Biletul nu-i valabil pentru celelalte compartimente.

  — Bine.

  — Şi câinele trebuie dus în vagonul de bagaje. Câinii călătoresc numai în vagonul de bagaje.

  — De acord. Dar unde-i vagonul de dormit?

  — La dreapta, al treilea vagon. Cel de bagaje e în faţă de tot.

  Plecă. O lanternă mică se legăna pe pieptul lui. Ai fi spus că parcurge galeriile unei mine.

  — Atunci, hai să ne mutăm, Pat. Pe Billy am să-l strecor pe furiş la tine. N-are ce căuta în vagonul de bagaje.

  Pentru mine nu cumpărasem tichet la vagonul de dormit. Nu-mi păsa dacă o să-mi petrec noaptea într-un colţ de compartiment. Pe deasupra era şi mai ieftin.

  Jupp transportase bagajele Patriciei în vagonul de dormit. Compartimentul era o cuşetă plăcută, lambrisată cu lemn de mahon. Pat avea locul de jos. L-am întrebat pe conductor dacă cel de sus e ocupat.

  — Da, de la Frankfurt încolo.

  — Când ajungem la Frankfurt?

  — La două jumate.

  I-am dat un bacşiş şi s-a retras la locul său, în fundul vagonului.

  — Mă-ntorc în jumătate de oră cu câinele.

  — Dar n-o să meargă, conductorul rămâne în vagon.

  — O să meargă. Numai să nu închizi uşa pe dinăuntru.

  M-am întors în compartimentul meu, trecând prin faţa conductorului, care m-a urmărit cu privirea. La următoarea staţie am coborât cu câinele şi am mers de-a lungul peronului până am trecut de vagonul de dormit. La vagonul următor am aşteptat până a coborât conductorul ca să stea la taifas cu şeful de tren. Apoi am urcat din nou, am traversat coridorul până la vagonul de dormit, ajungând astfel la Pat fără ca cineva să mă fi văzut.

  Purta o manta moale, albă şi arăta minunat. Ochii-i străluceau.

  — Acum mă simt în formă, Robby, spuse dânsa.

  — Foarte bine! Dar nu vrei să te întinzi? E grozav de strâmt aici. Pe urmă mă aşez şi eu pe marginea patului.

  — Da, daR. Ezită, arătând spre patul de sus. Dacă ne trezim odată cu preşedinta uniunii pentru salvarea fetelor pierdute!

  — Până la Frankfurt mai e o bună bucată de drum, am liniştit-o. Am eu grijă. N-o să adorm.

  Puţin timp înainte de a ajunge la Frankfurt m-am întins în compartimentul meu. M-am aşezat în colţul de la geam şi am încercat să adorm. Dar la Frankfurt se urcă un bărbat cu o barbă de focă, care-şi despachetă imediat valiza şi începu să mănânce. Înfuleca atât de zgomotos, încât n-am reuşit să aţipesc. Ospăţul dură aproape o oră. Apoi, bărbosul se şterse la gură, se-ntinse şi-ncepu un concert cum nu auzisem niciodată în viaţa mea. Nu era un simplu sforăit; era un oftat sfâşietor, întrerupt când şi când de sughiţuri bruşte şi de gâlgâieli prelungi. N-am putea descoperi vreo ordine sonoră sistematică în infinita varietate a zgomotelor pe care le producea. Din fericire, la cinci şi jumătate individul a coborât din vagon.

  Când m-am trezit, afară totul era alb. Ningea cu fulgi mari şi compartimentul era scăldat într-o lumină ireală. Trenul traversa munţii. Era aproape ora nouă. M-am întins şi m-am dus apoi să mă spăl şi să mă rad. Când m-am întors am găsit-o pe Pat în compartiment. Părea odihnită, proaspătă.

  — Ai dormit bine?

  Dădu din cap afirmativ.

  — Şi cum e bătrâna zgripţuroaică din compartimentul tău?

  — Tânără şi frumoasă. O cheamă Helga Guttmann şi merge la acelaşi sanatoriu ca şi mine.

  — Nu mai spune?!

  — Da, Robby. Dar tu n-ai dormit cum trebuie, asta se vede. Ai nevoie de un mic dejun substanţial.

  — Cafea, cafea cu puţin cherry.

  Ne-am dus la vagonul restaurant. Deodată, am fost cuprins de bună dispoziţie. Perspectivele îmi apăreau mai puţin sumbre decât în seara precedentă.

  Helga Guttmann ocupase deja o masă. Era o fată zveltă, vioaie, tip meridională.

  — E ciudat că s-a nimerit să mergeţi la acelaşi sanatoriu, am observat eu.

  — Nu-i deloc ciudat, răspunse fata.

  Am privit-o întrebător. Începu să râdă.

  — În perioada asta, păsările migratoare se regrupează. AcolO. Arătă spre un colţ al vagonului-restauranT. Toţi cei de la masa aceea merg într-acolo.

  — De unde ştii?

  — Îi cunosc de anul trecut. Acolo sus ne ştim unul pe altul.

  Chelnerul aduse cafeaua.

  — Daţi-mi şi un cherry dublu, am cerut.

  Simţeam nevoia să beau ceva. Şi deodată, totul îmi apăru atât de simplu! Oamenii de aici mergeau la sanatoriu, chiar pentru a doua oară şi asta nu-i impresiona mai mult decât o simplă plimbare. Era o prostie să-ţi fie frică. Pat va reveni aşa cum au revenit toţi aceşti oameni. N-am stat să mă gândesc că de fapt acum ei se duceau din nou acolo sus; îmi ajungea să ştiu că exista întoarcere şi că din clipa revenirii ai în faţă un an întreg. Într-un an se pot întâmpla multe lucruri. Trecutul ne învăţase să facem planuri numai pentru perioade scurte.

  Am ajuns după-amiază târziu. Se înseninase, soarele strălucea auriu pe întinderile acoperite de omăt şi cerul era de un albastru cum nu mai văzusem de multe săptămâni. Gara era înţesată. Cei veniţi în întâmpinare făceau semn cu mâna şi cei ce soseau le răspundeau din tren. Helga Guttmann fu primită de o femeie blondă, veselă, însoţită de doi bărbaţi eu pantaloni bufanţi de culoare deschisă. Era emoţionată şi nerăbdătoare de parcă s-ar fi întors acasă după o lungă absenţă.

  — La revedere, pe curând, sus! Ne strigă dânsa urcându-se împreună cu prietenii ei într-o sanie.

  Oamenii se risipiră repede şi câteva minute mai târziu ne aflam singuri pe peron. Un hamal se apropie de noi.

  — La care hotel? Întrebă dânsul.

  — La sanatoriul Waldfrieden, i-am răspuns.

  Dădu din cap că a înţeles şi făcu semn unui birjar. Cei doi aşezară valizele într-o sanie vopsită în abastru-deschis, trasă de doi cai albi. Caii aveau la cap panaşuri colorate, iar aburii respiraţiei le înconjurau boturile ca nişte nori sidefii. Am urcat.

  — Vreţi să vă duc la teleferic, sau mergeţi cu sania? Întrebă birjarul.

  — Cât facem cu sania?

  — Jumătate de oră.

  — Atunci, cu sania.

  Birjarul plescăi din limbă şi o pornirăm. Drumul traversa satul şi continua urcând în serpentine. Sanatoriul se afla pe un platou deasupra satului. O clădire întinsă, albă cu lungi şiruri de geamuri. În faţa fiecăreia – un balcon. Pe acoperiş – un steag fâlfâind în adierea vântului. Mă aşteptasem să arate a spital, dar, cel puţin la parter, semăna mai mult cu un hotel. În şemineul din sala mare ardea focul, iar la câteva mese fuseseră aduse serviciile de ceai.

  Ne-am prezentat la birou. Un om de serviciu ne-a adus bagajele de afară şi o doamnă mai în vârstă ne-a informat că Pat va ocupa camera 79. Am întrebat dacă pot să închiriez şi eu pentru câteva zile o cameră. A scuturat din cap.

  — În sanatoriu nu, dar în clădirea anexă se poate.

  — Unde se află anexa?

  — Chiar alături.

  — Bine; atunci daţi-mi o cameră acolo şi spuneţi să mi se ducă bagajele.

  Am urcat cu un ascensor silenţios la etajul al doilea. Sus, clădirea semăna mai mult a spital. Un spital foarte confortabil, e drept, dar oricum un spital. Coridoare albe, uşi albe, totul strălucitor – sticlă, nichel şi curăţenie. O soră-şefă ne luă în primire.

  — Domnişoara Hollmann?

  — Da, răspunse Pat, camera 79, nu-i aşa?

  Sora-şefă încuviinţă, o luă înainte şi deschise o uşă.

  — Iată camera dumneavoastră!

  Era o cameră luminoasă, de mărime mijlocie, în care se revărsau, printr-o fereastră mare, razele soarelui pe cale să apună. Pe masă, într-o glastră, se răsfăţa un buchet de flori galbene şi roşii, iar afară strălucea diamantin întinderea de zăpadă, în care satul se tupila ca sub o plapumă uriaşă şi moale.

  — Îţi place? Am întrebat-o pe Pat.

  M-a privit o clipă.

  — Da, spuse apoi.

  Omul de serviciu aduse geamantanele.

  — Când trebuie să merg la consultaţie? O întrebă Pat pe soră.

  — Mâine dimineaţă. Cel mai bine ar fi să vă culcaţi devreme azi, ca să fiţi odihnită.

  Pat îşi scoase paltonul şi-l puse pe patul alb, deasupra căruia era fixat un grafic de temperatură.

  — Camera n-are telefon? Am întrebat eu.

  — Există un racord, răspunse sora. Se poate branşa un aparat.

  — Mai trebuie să rezolv ceva? Întrebă Pat.

  Sora dădu din cap.

  — Azi nu. Abia mâine, după consultaţie, se stabileşte totul. Consultaţia e pe la ora zece. Am să vin să vă iau.

  — Mulţumesc, spuse Pat.

  Sora plecă. Omul de serviciu mai aştepta încă la uşă. I-am dat un bacşiş şi a plecat şi dânsul. Deodată în cameră se aşternu liniştea. Pat stătea la fereastră şi se uita afară. Capul ei se contura în linii negre pe fondul de o albeaţă orbitoare.

  — Eşti obosită?

  Se-ntoarse.

  — Nu.

  — Pari totuşi obosită.

  — Sunt altfel obosită decât crezi tu, Robby. Dar pentru felul ăsta de oboseală mai am tot timpul.

  — Vrei să te schimbi? Sau mai coborâm pentru o oră? Cred c-ar fi mai bine să coborâm.

  — Da. E mai bine.

  Am mers cu liftul silenţios şi jos, în holul cel mare, ne-am aşezat la una dintre măsuţe. Puţin mai târziu a venit Helga Guttmann cu prietenii ei. S-au aşezat la masa noastră. Helga părea emoţionată şi cuprinsă de o veselie excesivă, dar mă bucuram că e cu noi şi că Pat are de acum câţiva cunoscuţi. E întotdeauna greu să treci de prima zi.

 XXII.

  M-am întors acasă după o săptămână. De la gară m-am dus direct la atelier. Se înserase când am sosit; tot mai ploua şi mi se părea că trecuse un an de când plecasem cu Pat.

  Köster şi Lenz erau în birou.

  — Ai picat la ţanc! Mă-ntâmpină Gottfried.

  — Dar ce s-a întâmplat? Am întrebat.

  — Lasă-l măcar să intre, spuse Köster.

  Mi-am luat şi eu un scaun şi m-am aşezat lângă ei.

  — Cum se simte Pat? Întrebă Otto.

  — Bine. Pe cât e cu putinţă. Dar povestiţi-mi ce se întâmplă pe-aici.

  Era vorba de maşina avariată. O reparasem şi o predasem în urmă cu două săptămâni. Ieri. Köster plecase să ia banii. Între timp, proprietarul maşinii dăduse faliment şi maşina fusese inventariată printre obiectele poprite ce urma să fie scoase la licitaţie.

  — Doar nu-i nimic, am remarcat. Noi n-avem de-a face decât cu societatea de asigurări.

  — Aşa am crezut şi noi, replică scurt Lenz, dar maşina nu-i asigurată.

  — Ei, fir-ar să fie! E adevărat. Otto?

  Köster confirmă.

  — Am aflat-o abia azi.

  — Pentru asta l-am oblojit pe tipul ăla ca nişte surori de caritate şi ne-am mai şi bătut pentru hârb, mârâi Lenz. Ca să fim acum în pagubă cu patru mii de mărci.

  — Cine putea să prevadă aşa ceva? Am spus.

  Lenz izbucni în râs.

  — E prea de tot!

  — Ce ne facem acum, Otto? L-am întrebat.

  — Am notificat creanţa noastră la sindicatul falimentului. Dar mă tem că n-o să ne alegem cu cine ştie ce.

  — O să fim nevoiţi să-nchidem taraba, cu asta o să ne alegem, spuse Gottfried. Şi secţia financiară ne strânge de gât cu impozitele.

  — Nu-i exclus, recunoscu Köster.

  Lenz se ridică.

  — Calmul şi ţinuta demnă în situaţii dificile sunt mândria soldatului!

  Deschise dulapul şi scoase sticla cu coniac.

  — Cu coniacul ăsta putem avea şi o comportare eroică, am adăugat. Dacă nu mă-nşel, e ultima noastră sticlă de calitate.

  — Comportarea eroică, tinere, se potriveşte în vremuri grele, replică Lenz dojenitor. Noi însă trăim vremuri de disperare. Aşadar, singura comportare potrivită este umorul.

  Îşi goli paharul.

  — Aşa şi acum o să încalec bătrâna noastră Rozinantă şi o să pice să fac rost de ceva mărunţiş.

  Traversă curtea întunecată şi porni cu taxiul. Köster şi cu mine am mai rămas câteva minute.

  — Curat ghinion. Otto! Avem al dracului de mult ghinion în ultimul timp!

  — M-am obişnuit să nu gândesc mai mult decât e absolut necesar. Şi asta-i încă prea mult. Cum a fost sus?

  — Dacă n-ar fi fost boala puteai spune că e un adevărat paradis. Zăpadă şi soare. Înălţă capul. Zăpadă şi soare. Sună cam neverosimil, nu crezi?

  — Da, al naibii de neverosimil. Acolo sus, totu-i neverosimil.

  Mă privi.

  — Ce ai de gând să faci astă-seară?

  Am ridicat din umeri.

  — Până una-alta, am să-mi duc valiza acasă.

  — Mai trebuie să plec pentru o oră. Vii mai târziu la bar?

  — Sigur că da. Ce-aş putea face altceva?

  Mi-am luat valiza de la gară şi am dus-o acasă. Am deschis uşa cât se poate de încet, pentru că n-aveam chef să vorbesc cu nimeni. Am reuşit să trec fără să cad în ghearele doamnei Zalewski. O vreme am stat în camera mea. Pe masă erau scrisori şi ziare. Scrisorile conţineau numai prospecte. N-aveam pe nimeni care să-mi scrie. „De acum însă voi avea pe cineva”, mi-am spus.

  Mai apoi m-am sculat, m-am spălat şi m-am schimbat. Nu mi-am despachetat însă valiza. Lăsam înadins asta pentru mai târziu, când aveam să mă reîntorc acasă. Nici în camera Patriciei nu m-am dus, cu toate că ştiam că nu locuia nimeni într-însa. M-am furişat tiptil pe coridor şi am răsuflat uşurat când am ajuns în stradă.

  M-am dus la Café Internaţional ca să mănânc ceva. Chelnerul Alois mă salută la intrare.

  — Nu v-am mai văzut de mult.

  — Aşa-i. Dar până la urmă, toţi ne-ntoarcem de unde am plecat.

  Rosa şedea cu celelalte fete în jurul unei mese mari. Se adunaseră aproape toate; era pauza dintre cele două runde ale racolării de clienţi.

  — Dumnezeule, e Robert! Exclamă Rosa. Un musafir rar.

  — Nu mă-ntreba prea multe, am implorat-o. Principalul e că sunt iar aici.

  — Cum aşa? Ai să vii mai des de-acum încolo?

  — Aşa se pare.

  — Nu pune la inimă, căută dânsa să mă consoleze uitându-se la mine. Totu-i trecător.

  — Ai dreptate. Ăsta-i adevărul cel mai sigur de pe lume.

  — Evident, continuă Rosa. Şi Lilly a simţit-o pe pielea ei.

  — Lilly? Abia acum am remarcat că stătea lângă Rosa. Ce cauţi aici? Eşti doar căsătorită şi-ar trebui să stai acasă, în atelierul vostru de instalaţii.

  Lilly nu mi-a răspuns.

  — Atelier de instalaţii! Şuieră Rosa sarcastic. Cât a avut bani, totul a fost în regulă. Lilly-n sus şi Lilly-n jos, n-avea nici o importanţă trecutul. Exact şase luni a durat toată minunea! După ce i-a stors ultimul sfanţ, domnul acela, care devenise cineva datorită banilor ei, n-a mai vrut să aibă de soţie o târfă.

  Pufăi dispreţuitor.

  — Evident, dintr-o dată s-a trezit că nu ştiuse nimic! Era teribil de surprins aflându-i trecutul! Atât de teribil, încât ăsta i-a fost motivul de divorţ. Dar banii, bineînţeles, s-au dus.

  — Erau mulţi? Am întrebat.

  — Patru mii de mărci. Nu-i o nimica toată! Gândeşte-te cu câţi derbedei a trebuit să se culce ca să-i strângă!

  — Patru mii de mărci! Am exclamat. Din nou cifra asta. Parc-ar stărui în atmosferă.

  Rosa mă privi fără să-nţeleagă.

  — Mai bine cântă-ne ceva, propuse dânsa, să ne schimbe dispoziţia.

  — De acord – mai ales că suntem iar cu toţii împreună.

  M-am aşezat la pian şi am cântat câteva şlagăre. În timp ce cântam, mă gândeam că pentru plata sanatoriului banii lui Pat nu ajung decât până la sfârşitul lui ianuarie şi că trebuie să câştig mai mult decât până acum. Loveam mecanic clapele şi-o vedeam în apropiere, pe banchetă, pe Rosa, care asculta transportată, iar lângă ea faţa palidă a lui Lilly, împietrită de imensa decepţie, o faţă mai rece şi mai neînsufleţită decât dacă ar fi fost moartă.

  Un ţipăt mă trezi din sumbra meditaţie. Rosa tresărise brusc din visare şi se ridicase. Stătea dreaptă în spatele mesei, pălăria-i alunecase într-o parte, ochii-i erau larg deschişi şi încet, fără ca ea să observe, cafeaua se prelingea din ceaşca răsturnată pe masă în poşeta deschisă.

  — Arthur, bâigui ea, Arthur, tu eşti cu adevărat?

  Am încetat să mai cânt. Intrase un bărbat uscăţiv, cu mişcări dezordonate, cu o pălărie tare, dată mult pe ceafă. Avea un ten gălbui, bolnăvicios, un nas mare şi un cap mic, ţuguiat.

  — Arthur, mai bâigui încă Rosa. Tu?

  — Ei, cine altul? Mârâi Arthur.

  — Dumnezeule, dar de unde vii?

  — De unde-aş putea să vin? De pe stradă şi am intrat pe uşă.

  Pentru un om care revine după o atât de îndelungată absenţă, Arthur nu se dovedea prea amabil. L-am privit cu curiozitate. Deci, aceasta era idolul legendar al Rosei! Tatăl copilului ei. Arăta ca şi cum tocmai ar fi ieşit din închisoare. Nu reuşeam să descopăr la dânsul nimic care să fi justificat dragostea oarbă a Rosei. Sau poate că tocmai asta era. Era ciudat să vezi de cine se lăsau prinse în capcană aceste foarte încercate cunoscătoare de bărbaţi! Fără să-ntrebe pe cineva, Arthur înşfacă un pahar cu bere care se afla pe masă în apropierea Rosei şi-l goli. Pe gâtul lui subţire cu tendoane proeminente, mărul lui Adam urca şi cobora, ca un ascensor. Rosa îl privea cu încântare.

  — Mai vrei una? Întrebă dânsa.

  — Se-nţelege, mormăi Arthur. Dar mai mare.

  — Alois! Fericită, Rosa făcu semn chelnerului. Mai vrea o bere!

  — Se vede, declară impasibil Alois, umplându-i paharul.

  — Şi micuţa! Arthur, nici n-ai văzut-o încă pe micuţa Elvira!

  — Gura. Pentru prima oară, Arthur se însufleţi. Ridică braţul într-un gest de refuz. Să nu mă baţi la cap cu de-alde astea! Nu-i treaba mea! Am vrut să te scap atunci de plod. L-aş fi făcut îngeraş dacă. Se cufundă într-o neagră meditaţie. Acuma, ăsta-nghite şi-nghite, bineînţeles, la bani.!

  — Nu-i chiar un dezastru. Arthur. Şi apoi, e o fată.

  — Costă şi ea, spuse Arthur dând pe gât al doilea pahar de bere. Poate găsim şi noi vreo femeie nebună şi bogată s-o adopte. În schimbul unei despăgubiri frumuşele, bineînţeles. Asta ar fi şpilul cel mai bun. Se trezi din reflexiile sale. Ai cash la tine?

  Rosa îşi deschise în grabă poşeta pătată de cafea.

  — Numai cinci mărci, Arthur. Doar n-aveam de unde bănui că ai să apari. Acasă însă am mai mult.

  Ca un paşă, Arthur băgă banii în buzunarul vestei.

  — Sigur că nu poţi să câştigi nimic dacă stai aici cu fundul pe sofa, mârâi prost dispus.

  — Hai că mă duc, Arthur. Dar la ora asta nu pică mai nimic. Oamenii sunt la cină.

  — Şi mărunţişu-i bun! Declară Arthur.

  — Mă duc!

  — Atunci. Arthur schiţă un salut. Mai trec pe la douăşpe.

  Cu mişcările lui dezordonate, părăsi încăperea. Rosa privi încântată în urma lui. Arthur nu se uită înapoi şi lăsă uşa deschisă.

  — Măgaru’! Înjură Alois închizând uşa.

  Rosa ne privi plină de mândrie.

  — Nu-i aşa că-i un tip colosal? Nu-l doboară nimic. Unde o fi stat tot timpul ăsta?

  — Doar se vede după pielea lui, observă Wally. La răcoare. O scârbă patentată!

  — Nu-l cunoşti.

  — Mi-ajunge ce-am văzut, spuse Wally.

  — N-ai habar. Rosa se sculă. Asta-i un bărbat adevărat. Nu o cârpă. Ei bine, eu o iau din loc. Vă pup, copii!

  Întinerită şi plină de elan, ieşi legănându-şi şoldurile. În sfârşit, exista iar cineva care să-i bea banii şi s-o mai şi bată după aceea. Era fericită.

  O jumătate de oră mai târziu plecară şi celelalte. Numai Lilly, cu faţa ei împietrită, rămase pe loc. Am mai zdrăngănit ceva la pian, apoi am mâncat o tartină cu unt şi am plecat şi eu. Era insuportabil să stai mai mult timp aşa numai cu Lilly.

  Am hoinărit pe străzile ude şi întunecoase. În dreptul cimitirului se postase o unitate din Armata Salvării. Acompaniaţi de trâmbiţe şi trompete, cântau despre paradisul ceresc. M-am oprit. Deodată, am avut senzaţia că nu mai pot suporta să fiu singur, fără Patrice. Mă uitam la pietrele cimitirului, care străluceau stins, zicându-mi că acum un an am fost mult mai singur şi că atunci nici măcar n-o cunoşteam pe Pat, că acum ea există pentru mine, chiar dacă nu e lângă mine, dar consideraţiile astea nu-mi erau de vreun folos. Mă simţeam dezorientat şi foarte abătut. Până la urmă, am urcat în camera mea, să văd dacă nu cumva venise vreo scrisoare de la ea. Era o prostie să presupui că ar fi putut sosi şi nici nu sosisE. Dar, cu toate astea, am urcat.

  Când am plecat din nou l-am întâlnit pe Orlow la uşă. Purta un smoching sub paltonul deschis şi era în drum spre hotelul în care dădea lecţii de dans. L-am întrebat dacă auzise între timp ceva despre doamna Hasse.

  — Nu, mi-a răspuns dânsul. N-a mai trecut pe-aici. Nici la poliţie n-a fost. E mai bine dacă nu se mai întoarce.

  Mergeam împreună pe stradă. La colţ staţiona un camion cu saci cu cărbuni. Şoferul ridicase capota şi trebăluia la motor. Apoi s-a urcat în cabină. Tocmai când am trecut pe lângă camion a pornit motorul şi l-a ambalat puternic. Orlow tresări. M-am uitat la el. Devenise alb ca varul.

  — Nu vă simţiţi bine? L-am întrebat.

  Zâmbi cu buzele strânse şi negă dând din cap.

  — NU. Dar uneori mă sperii dacă aud pe neaşteptate zgomotul ăsta. Când tatăl meu a fost împuşcat în Rusia au dat drumul afară la un motor de camion, ca să nu se-audă împuşcăturile. Dar noi le-am auzit.

  Zâmbi iar, de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze.

  — Cu mama nu s-au mai omorât atâta cu firea. Au împuşcat-o în zorii zilei, într-o pivniţă. Noaptea, fratele meu şi cu mine am reuşit să fugim. Mai aveam încă diamante. Dar fratele meu a murit de frig pe drum.

  — De ce-au fost împuşcaţi părinţii dumitale? L-am întrebat.

  — Înainte de război, tatăl meu fusese comandantul unui regiment de cazaci care participase la înnăbuşirea unei răscoale. Ştia ce-l aşteaptă. Găsea, cum se spune, că-i în regulă. Mama gândea altfel.

  — Şi dumneata?

  Schiţă un gest obosit, de parcă ar fi trecut cu buretele peste tot.

  — S-au petrecut atâtea de-atunci.

  — Da, asta e. Mai mult decât poate să cuprindă o biată ţeastă de om.

  Am ajuns în faţa hotelului unde lucra. O doamnă care tocmai coborâse dintr-un Buick se năpusti asupra lui cu strigăte de bucurie. Foarte grasă şi elegantă, avea faţa inexpresivă a unei blonde de patruzeci de ani care nu cunoscuse greutăţile vieţii şi nu-şi făcuse niciodată probleme.

  — Scuzaţi-mă, spuse Orlow adresându-mi o privire aproape imperceptibilă, afacerile.

  Se-nclină în faţa blondei şi-i sărută mâna.

  La bar i-am găsit pe Valentin, Köster şi Ferdinand Grau. Lenz a sosit ceva mai târziu. M-am aşezat la masa lor şi am comandat o jumătate de sticlă de rom. Mă simţeam încă al dracului de rău.

  Masiv şi greoi, Ferdinand şedea într-un colţ, cu fata întunecată şi ochii albaştri, limpezi de tot. Băuse de acum destul de mult.

  — Ei, micuţule Robby, spuse bătându-mă pe umăr, ce se-ntâmplă cu tine?

  — Nimic, Ferdinand şi tocmai asta-i rău!

  Mă fixă câteva clipe.

  — Nimic, spuse mai apoi, nimic? Asta-i foarte mult! Neantul este oglinda în care se recunoaşte lumea.

  — Bravo! Strigă Lenz. Nemaipomenit de original Ferdinand!

  — Tu să taci, Gottfried.

  Ferdinand întoarse spre el capul lui uriaş.

  — Un romantic ca tine e doar un saltimbanc patetic la marginea vieţii. O-nţelege mereu greşit şi şi-o reprezintă ca atare. Ce ştii tu despre neant, superficialule?!

  — Destul ca să-mi doresc să rămân un superficial, declară Lenz. Oamenii cumsecade respectă neantul, Ferdinand. Nu-l scormonesc ca o cârtiţă.

  Grau îl privi cu ochi mari.

  — Noroc, spuse Gottfried.

  — Noroc, dop de plută! Replică Ferdinand.

  Îşi goliră paharele.

  — Mi-ar plăcea să fiu un dop de plută, am intervenit golindu-mi paharul. Aşa, unul care pluteşte, oricât de învolburate sunt apele şi care iese întotdeauna la suprafaţă. Măcar câtva timp.

  — Renegatule! Ferdinand se înfundă în fotoliu cu atâta forţă, încât acesta trosni. Vrei să dezertezi? Să trădezi fraternitatea?

  — Nu, nu vreau să trădez nimic. Dar aş vrea să nu dăm mereu greş.

  Ferdinand se aplecă mult înainte. Faţa lui mare şi sălbatică fu străbătută de o tresărire.

  — Aparţii în schimb unui ordin, frate – ordinului celor care nu reuşesc, care nu se descurcă, celor cu dorinţe fără ţel, cu aspiraţii fără obiect, cu dragoste fără viitor, cu disperare fără raţiune.

  Surâse.

  — Fraternităţii secrete a celor care preferă să eşueze în mizerie decât să facă carieră, care preferă să se joace cu viaţa, s-o fărâmiţeze, s-o piardă decât să falsifice sau să uite imaginea intangibilă, imaginea, frate, de neşters, săpată în inimă, atunci în orele, în zilele şi nopţile în care nu mai exista nimic altceva decât viaţa faţă-n faţă cu moartea.

  Ridică paharul şi-i făcu un somn lui Fred, care se afla la bar.

  — Dă-mi de băut.

  Fred aduse sticla.

  — Să vă mai pun o placă la patefon?

  — Nu, spuse Lenz. Aruncă-ţi naibii gramofonul şi adu nişte pahare mai mari. Stinge apoi jumătate din lumini, pune câteva sticle pe masă şi cară-te în biroul tău.

  Fred încuviinţă şi stinse plafonierele. Nu mai ardeau decât lămpile cele mici cu abajururi de pergament, pe care erau pictate hărţi vechi. Lenz umplu paharele.

  — Noroc, copii. Să ciocnim pentru că trăim! Pentru că respirăm! Pentru că simţim viaţa atât de puternic, încât nici nu mai ştim ce să facem cu ea!

  — Aşa e, spuse Ferdinand. Numai nefericitul ştie ce-i fericirea. Fericitul nu-i decât o marionetă a elanului vieţii. Nu face decât s-o ilustreze, dar nu o posedă. Lumina nu străluceşte în lumină, ci doar în întuneric. Să ciocnim pentru întuneric! Cine a cunoscut furtuna nu mai are ce face cu o maşină de imitat fulgere. Blestemată fie furtuna! Binecuvântată fărâma noastră de viaţă! Şi pentru că o iubim, să n-o drămuim. S-o facem praf! Beţi, copii! Există stele care mai luminează-n fiecare noapte, cu toate c-au explodat în urmă cu mii de ani-lumină! Beţi cât mai e timp! Trăiască nefericirea! Trăiască întunericul!

  Îşi umplu un pahar mare cu coniac şi-l dădu pe gât.

  Simţeam sângele înfierbântat de rom pulsându-mi cu putere în tâmple. M-am sculat încet şi m-am dus în biroul unde era Fred. Dormea. L-am trezit şi i-am cerut să-mi facă legătura la telefon cu sanatoriul.

  — Poţi aştepta aici, mi-a spus el. La ora asta nu durează mult.

  Cinci minute mai târziu, sună telefonul; avem legătura cu sanatoriul.

  — Aş vrea să vorbesc cu domnişoara Hollmann, am spus.

  — O clipă, vă dau legătura cu secţia. Sora-şefă ridică receptorul.

  — Domnişoara Hollmann doarme deja.

  — N-are telefon în cameră?

  — Nu.

  — N-aţi putea s-o treziţi?

  Vocea ezită.

  — Nu. N-are voie să se scoale azi din pat.

  — S-a întâmplat ceva?

  — Nu. Trebuie doar să stea câteva zile în pat.

  — Sunteţi sigură că nu s-a întâmplat nimic?

  — Da, dar aşa-i întotdeauna la-început. Trebuie întâi să stea în pat să se obişnuiască.

  Am agăţat receptorul.

  — Prea târziu, nu-i aşa? Întrebă Fred.

  — Ce vrei să spui?

  Îmi arătă ceasul.

  — E aproape miezul nopţi.

  — Aşa-i. Nici n-ar fi trebuit să dau telefon.

  M-am întors şi-am continuat să beau. La două ne-am despărţit. Lenz i-a dus pe Valentin şi pe Ferdinand cu taxiul acasă.

  — Vino, îmi spuse Köster punând motorul lui Karl în funcţiune.

  — Lasă, pot să fac câţiva paşi pe jos, Otto. Mă privi.

  — Mai ieşim puţin în oraş.

  — De acord.

  Am urcat în maşină.

  — Condu tu, spuse Köster.

  — E o prostie, Otto. Nu pot să conduc, sunt criţă.

  — Dă-i drumu’! Pe răspunderea mea.

  — Ai să vezi, am mai apucat să spun aşezându-mă la volan.

  Motorul dudui. Mâinile îmi tremurau pe volan. Străzile se ondulau, casele se clătinau şi felinarele stăteau înclinate în ploaie.

  — Nu merge, Otto, am să mă ciocnesc de ceva.

  — Ciocneşte-te! Replică dânsul.

  L-am privit. Faţa-i era senină, încordată şi oglindea stăpânire de sine. Se uita la strada din faţa noastră. M-am proptit în speteaza scaunului şi-am strâns volanul mai puternic. Mi-am muşcat buzele şi-am închis ochii. Treptat, strada îmi apăru cu mai multă claritate.

  — Încotro, Otto?

  — Dă-i drumul. Să ieşim din oraş.

  Am ajuns la şoseaua care ducea în afara oraşului.

  — Faza mare! Ordonă Köster.

  Strada betonată se-ntindea cenuşie în faţa noastră. Ploaia încetinise, dar picăturile mă loveau peste faţă ca nişte alice. Vântul sufla în rafale puternice şi norii atârnau foarte jos. Deasupra pădurii se destrămau, lăsând să se strecoare o lumină argintie. Mintea înceţoşată mi se limpezi. Vuietul motorului îmi pătrundea prin braţe în tot corpul. Simţeam maşina şi forţa ei. Exploziile din cilindri îmi îndepărtau amorţeala surdă din cap. Simţeam pistoanele ca nişte pompe în sângele meu. Am accelerat. Maşina zbura de-a lungul şoselei.

  — Mai repede, mă îndeamnă Köster.

  Cauciucurile începură să şuiere. Copacii şi stâlpii de telegraf zburau ca nălucile pe lângă noi. Un sat trecu ca vuietul năprasnic al unei furtuni. Mahmureala se evaporase.

  — Apasă pe accelerator, spuse Köster.

  — O să mai pot frâna? Şoseaua-i udă.

  — Ai să-ţi dai tu seama. Înaintea curbelor treci în viteza a treia şi apoi accelerează.

  Motorul urla. Aerul îmi biciuia obrazul. M-am ghemuit în spatele parbrizului. Şi deodată am pătruns în trepidaţia maşinii, m-am contopit cu ea, o singură tensiune, o vibraţie înaltă, simţeam roţile sub picioarele mele, simţeam pământul, şoseaua, viteza, cu o smucitură ceva îşi redobândi poziţia iniţială, noaptea urla şi şuiera, alungând din mine tot ce era străin acestei senzaţii, buzele mi se strânseseră, mâinile deveniră crampoane şi nu mai eram decât mişcare şi viteză, inconştient dar în acelaşi timp cu atenţia foarte încordată.

  La o curbă, maşina derapă pe roţile din spate. Am redresat-o o dată, de două ori şi-am accelerat. Pentru o clipă, totul fusese suspendat ca un aerostat, apoi maşina s-a repus pe roţi.

  — Bine, spuse Köster.

  — Erau frunze ude, am explicat simţind căldura şi relaxarea care-ţi inundă întreaga fiinţă după trecerea unui pericol.

  Köster dădu din cap.

  — De asta trebuie să te fereşti toamna, la curbele din pădure. Vrei o ţigară?

  — Vreau.

  — Acum putem să ne-ntoarcem, spuse Köster.

  Ne-am oprit să fumăm.

  Am condus până în oraş şi am coborât.

  — Mi-a prins bine. Otto. Am trecut peste momentul greu.

  — Data viitoare îţi arăt altă tehnică de trecere prin curbe. Întoarcerea pe loc cu frânele. Dar nu se poate face decât când străzile sunt mai uscate.

  — Bine, Otto. Noapte bună.

  — Somn uşor, Robby.

  Karl porni în trombă. Am pătruns în casă. Eram foarte obosit, dar îmi redobândisem calmul, iar tristeţea se risipise.

 XXIII.

  La începutul lui noiembrie am vândut Citroën-ul. Banii ne-au ajuns ca să menţinem un timp atelierul în funcţiune, dar situaţia noastră se înrăutăţeşte pe zi ce trecea. Iarna, oamenii-şi lăsau maşinile la garaj, pentru a economisi benzină şi impozitul, iar reparaţii ne picau din ce în ce mai rar. De bine, de rău ne mai scotea din încurcătură taxiul, dar câştigul era prea mic pentru trei oameni şi de aceea am acceptat cu bucurie propunerea patronului de la Interna ţional ca începând din decembrie să cânt iar seara la pian în localul lui. Norocul îi surâsese în ultima vreme: asociaţia negustorilor de vite închiriase salonul din fund al Interna ţionalului ca sediu pentru reuniunile lor săptămânale; urmaseră exemplul negustorilor asociaţia de cai şi la urmă Societatea partizanilor incinerării. În felul acesta puteam să las taxiul pe seama lui Lenz şi a lui Köster şi pe deasupra îmi convenea; de multe ori nu ştiam cum să fac să treacă serile.

  Pat îmi scria regulat. Aşteptam nerăbdător scrisorile ei, dar nu-mi puteam imagina cum o duce şi uneori în săptămânile sumbre şi murdare de decembrie, când nici măcar la prânz nu se lumina ca lumea, mi se părea că am pierdut-o de mult şi că totul se terminase. Simţeam că e o eternitate de când plecase şi nu-mi puteam imagina că se va mai întoarce vreodată. Apoi veneau seri când mă invada un dor sălbatic şi sfâşietor şi când nu mai exista altă ieşire decât să beau cu prostituatele şi cu negustorii de vite până la ivirea zorilor.

  Proprietarul obţinuse permisiunea să ţină localul deschis în seara de Crăciun. Urma să aibă loc o mare petrecere pentru burlacii din toate asociaţiile. Stefan Grigoleit preşedintele asociaţiei negustorilor de vite, specializat în comerţul de porci, oferi doi purceluşi de lapte şi câteva picioare de porc. Era de doi ani văduv şi având un suflet bun voia să petreacă sărbătorile în societate.

  Proprietarul făcuse rost de un brad înalt de patru metri, care fu instalat lângă tejghea. Rosa, care se pricepea ca nimeni alta să realizeze o atmosferă intimă şi familiară, acceptă să împodobească pomul. Marion şi Kiki, care aveau un deosebit simţ al frumosului, o ajutară. Au folosit o grămadă de globuri colorate, de luminări şi de beteală, dar până la urmă pomul arătă într-adevăr minunat. Ca o atenţie la adresa lui Grigoleit, au fost fixate în pom câţiva purcei de marţipan roz.

  După-amiază m-am întins ca să dorm câteva ore. Când m-am trezit se întunecase. A trebuit să mă dezmeticesc întâi ca să-mi dau seama dacă era seara, sau dimineaţa. Visasem, dar nu-mi aminteam ce. Reveneam de foarte departe şi mi se părea că mai aud încă cum se-închide o uşă neagră în urma mea. Apoi mi-am dat seama că cineva bate la uşă.

  — Cine-i acolo? Am strigat.

  — Eu, domnule Lohkamp!

  Am recunoscut vocea doamnei Zalewski.

  — Intră. Uşa-i deschisă.

  Clanţa scârţâi şi în uşă, am zărit-o pe Doamna Zalewski obturând cu trupul ei lumina gălbuie din coridor.

  — A sosit doamna Hasse, îmi şopti. Vino repede. N-am tăria să-i spun.

  N-am făcut nici o mişcare. Trebuia întâi să-mi adun gândurile.

  — Trimite-o la poliţie.

  — Domnule Lohkamp!

  Doamna Zalewski ridică rugător mâinile.

  — Nu-i nimeni în casă. Trebuie să mă ajuţi. Doar eşti suflet de creştin!

  Se profila în canatul uşii ca o umbră neagră, unduitoare.

  — Destul! Am exclamat supărat. Am să vin.

  M-am îmbrăcat şi am ieşit. Doamna Zalewski mă aştepta afară.

  — Ştie deja ceva?

  Negă dând din cap şi-şi lipi batista de buze.

  — Dar unde-i?

  — În fosta ei cameră.

  În uşa bucătăriei stătea Frida, transpirată de emoţie.

  — Poartă o pălărie plină de pene şi are şi-o broşă cu diamante! Şopti dânsa.

  — Ai grijă ca bucătăreasa asta necioplită să nu tragă cu urechea, i-am spus doamnei Zalewski şi am intrat în cameră.

  Doamna Hasse stătea la fereastră. S-a întors repede la intrarea mea. Evident, se aşteptase să vadă pe altcineva. Era o tâmpenie, dar nu m-am putut împiedica să-i privesc mai întâi pălăria şi broşa. Frida avusese dreptate: pălăria era somptuoasă. Broşa mai puţin. Femeia se împopoţonase ca cineva care vrea cu ostentaţie să arate altuia ce bine-i merge. În ansamblu nu arăta rău, oricum mai bine decât în anul pe care-l petrecuse aici.

  — Hasse mai lucrează şi în seara de ajun, nu-i aşa? Întrebă sarcastic.

  — Nu mai lucrează.

  — Dar unde-i? În concediu?

  — Ce mai vrei de la el?

  — Să-mi iau lucrurile. Să ne socotim. La urma urmei, o parte din ceea ce are îmi aparţine.

  — Nu mai trebuie să te socoteşti. Acum îţi aparţine totul.

  Mă privi nemişcată.

  — E mort, am adăugat.

  Aş fi vrut să i-o spun altfel. Cu menajamente şi o pregătire prealabilă. Dar nu ştiam cum să procedez. Mi-era şi mintea tulbure după somnul de după-amiază, somnul acela care te apropie atât de mult de sinucidere.

  Doamna Hasse stătea în mijlocul camerei, şi-n clipa când i-am comunicat vestea, în mod ciudat şi cu toată claritatea am realizat că nu se va lovi de nimic dacă se va prăbuşi. Era straniu, dar într-adevăr nu vedeam nimic altceva şi nici nu gândeam altceva.

  Dar nu se prăbuşi. Rămase în picioare, uitându-se la mine.

  — Aşa, spuse, aşa.

  Numai penele de pe pălăria ei tremurară. Şi deodată, fără să-mi pot da seama ce se-ntâmplă, am văzut cum femeia aceasta împopoţonată şi parfumată îmbătrâneşte sub ochii mei. Ca şi cum timpul s-ar fi năpustit, biciuind-o cu forţa unei furtuni dezlănţuite, fiecare secundă acţiona devastator, ca un an întreg. Încordarea se frânse, triumful se nărui, faţa se descompuse. Ridurile apărură ca nişte viermi şi când bâjbâi cu precauţie după un scaun, când se aşeză ca şi cum s-ar fi temut să nu spargă ceva, ai fi spus că ai în faţă un alt oM. Atât părea de obosită, descompusă şi bătrână.

  — De ce-a suferit? Întrebă, aproape fără să mişte buzele.

  — S-a întâmplat pe neaşteptate.

  Nu mă asculta. Îşi privea mâinile.

  — Şi acum ce mă fac? Murmură. Ce mă fac?

  Am aşteptat un timp. Nu mă simţeam în apele mele.

  — Probabil că ai pe cineva la care să te poţi duce, am rupt până la urmă tăcerea. Ar fi mai bine să nu rămâi aici. Dealtfel, cred că nici n-ai vrut să rămâi.

  — Dar acum nu-i acelaşi lucru, replică fără să ridice privirea. Acum ce mă fac?

  — Cu siguranţă că ai pe cineva care te aşteaptă. Du-te la el şi discutaţi despre toate astea. Iar după Crăciun treci pe la comisariatul de poliţie. Acolo sunt depuse lucrurile răposatului şi carnetul de economii. Trebuie să te prezinţi acolo ca să poţi ridica banii.

  — Banii, bani, murmură apatic. Ce fel de bani?

  — Destul de mulţi. Cam o mie două sute de mărci.

  Înălţă capul. Ochii ei căpătară deodată o expresie dementă.

  — Nu, ţipă, nu-i adevărat!

  N-am învrednicit-o cu vreun răspuns.

  — Spune-mi că nu-i adevărat, şopti.

  — Poate că nu-i adevărat. Dar poate că i-a strâns pentru zile negre.

  Se ridică. Era dintr-o dată complet schimbată. Mişcările-i deveniseră rigide ca de jucărie mecanică. Îşi apropie obrazul de al meu.

  — Da, e adevărat, şuieră, simt că-i adevărat. Nemernicul! Ah, nemernicul! Mă face să trec prin câte am trecut şi apoi aflu că de fapt. Dar am să-i iau şi am să-i risipesc, toţi, într-o seară, am să-i arunc în stradă, ca să se-aleagă praful de ei? Să nu mai rămână nimic, nimic.

  Am tăcut. Mie-mi ajungea. Trecuse de primul moment greu, ştia că Hasse nu mai trăieşte, n-avea decât să se descurce singură. Probabil că o să se mai prăbuşească o dată, când o să afle că se spânzurase, dar asta o privea. Hasse nu putea fi readus printre cei vii de dragul ei.

  Acum plângea. Lacrimile se revărsau ca o cascadă. Plângea cu sughiţuri ascuţite şi penibile, ca un copil.

  O ţinu aşa o vreme. Aş fi dat mult să pot fuma o ţigară. Nu suportam să văd pe cineva plângând.

  În sfârşit, încetă. Îşi şterse faţa, scoase cu un gest mecanic pudriera şi se pudră fără să se uite în oglindă. Apoi băgă cutia de argint la loc, dar uită să-nchidă poşeta.

  — Nu mai ştiu nimic, spuse cu vocea frântă, nu mai ştiu nimic. Cred că a fost un soţ bun.

  — Într-adevăr, a fost un soţ bun.

  I-am dat adresa comisariatului de poliţie şi i-am spus că la ora asta e închis. Socoteam că-i bine să nu se ducă imediat. Îi ajungea pentru azi.

  După plecarea ei, doamna Zalewski a ieşit din salon.

  — Nu mai e suflet de om în casa asta? Am întrebat, furios pe mine însumi.

  — Numai domnul Georgie. Ce-a spus?

  — Nimic.

  — Cu atât mai bine.

  — Depinde. Câteodată nu-i mai bine.

  — Nu mi-e milă de ea, declară energic doamna Zalewski. Nici un pic.

  — Mila-i cel mai inutil articol de pe lume, am spus mânios. Este reversul bucuriei simţite la necazul altuia, ca să ştii. Dar cât e ceasul?

  — Şapte fără un sfert.

  — La şapte aş vrea să-i telefonez domnişoarei Hollmann. Dar să nu tragă nimeni cu urechea. Credeţi că se poate?

  — Doar în casă nu-i nimeni în afară de domnul Georgie. Pe Frida am expediat-o deja acasă. Dacă vrei, poţi să stai în bucătărie. Cordonul telefonic ajunge până acolo.

  — Bine.

  Am bătut la uşa lui Georgie. Trecuse mult timp de când nu-l mai vizitasem. Stătea chircit la masa lui de scris şi arăta al dracului de prost. În jur – o grămadă de hârtii rupte.

  — Bună, Georgie, dar ce faci acolo?

  — Inventarul, răspunse cu un zâmbet chinuit. De Crăciun e treabă cât se poate de potrivită.

  M-am aplecat să ridic de pe jos o hârtie. Era dintr-un caiet studenţesc înţesat de formule chimice.

  — De ce l-ai rupt? Am întrebat.

  — Nu mai are nici un rost, Robby.

  Arăta foarte slăbit. Urechile-i erau ca de ceară.

  — Ce-ai mâncat azi?

  Făcu un gest de lehamite.

  — Nu contează. Şi nici nu-i vorba despre asta. Despre mâncare. Dar pur şi simplu nu mai rezist. Trebuie s-o las baltă.

  — E aşa de rău?

  — Da, oftă.

  — Georgie, am reluat liniştit, uită-te la mine. Nu crezi că şi eu mi-am dorit altceva decât să fiu pianist într-un bordel ca hotelul Interna ţional?

  Îşi frământa mâinile.

  — Ştiu, Robby. Dar asta nu mă consolează. Pentru mine, studiul era totul. Iar acum mi-am dat seama că n-are nici un rost. Că nimeni nu are rost. Şi atunci de ce să trăieşti?

  Cu toate că arăta atât de mizerabil şi cu toate că lua lucrurile foarte în serios, m-a pufnit râsul.

  — Prostule, ce lucru colosal ai descoperit! Crezi că eşti singurul în posesia acestui adevăr grozav? Sigur că n-are nici un rost! Dar nici nu trăim pentru un rost anume. Nu-i chiar aşa de simplu. Hai, îmbracă-te. Mergi cu mine la Interna ţional. Trebuie să sărbătorim că te-ai făcut om mare. Până acum n-ai fost decât un biet şcolar. Vin să te iau în jumătate de oră.

  — Nu.

  Era la pământ.

  — Ba da. Fă-o pentru mine. Nu vreau să fiu singur azi.

  Mă privi plin de îndoială.

  — Treacă de la mine! Spuse apoi fără tragere de inimă. La urma urmei, tot nu contează.

  — Ei, vezi? Am exclamat. Pentru început, e o deviză destul de bună.

  La ora şapte am cerut legătura cu Pat. De la această oră se percepea doar jumătate din tariful obişnuit şi puteam aşadar să vorbesc de două ori mai mult. M-am aşezat pe masa din vestibul şi am aşteptat. Nu voiam să mă duc la bucătărie. Acolo mirosea a fasole verde şi nu voiam nici măcar la telefon s-o asociez pe Pat cu acest iz.

  Un sfert de oră mai târziu, am obţinut legătura. Pat a venit imediat la aparat. Când i-am auzit atât de aproape vocea caldă, învăluitoare şi puţin ezitantă am fost atât de emoţionat, încât aproape n-am mai putut să vorbesc. Simţeam un fel de tremur în mine, pe care, cu toată silinţa, nu mi-l puteam stăpâni.

  — Doamne-Dumnezeule, Pat eşti chiar tu?

  Râse.

  — Dar de unde vorbeşti, Robby? De la birou?

  — Nu, sunt la doamna Zalewski şi stau pe masă. Cum te simţi?

  — Bine, dragul meu.

  — Te-ai trezit?

  — Nu. Stăteam la fereastră, în halatul meu alb. Afară ninge.

  Deodată, cu ochii minţii am recompus clar imaginea făpturii ei. Vedeam zborul învolburat al fulgilor, capul alungit şi brun, umerii drepţi şi puţin aduşi în faţă, pielea bronzată.

  — Dumnezeule, Pat, dacă n-ar fi banii ăştia blestemaţi m-aş urca pe loc într-un avion şi chiar în seara asta aş ateriza la tine.

  — Ah, scumpul meu.

  Amuţi. Auzeam doar nişte zgomote îndepărtate şi-un zumzet pe fir.

  — Mai eşti la telefon, Pat?

  — Da, Robby. Dar nu-mi mai spune asemenea lucruri. M-a cuprins ameţeala.

  — Şi eu sunt al dracului de ameţit, i-am răspuns. Povesteşte-mi ce faci acolo toată ziua.

  Începu să vorbească, dar curând n-am mai ascultat ce-mi spune. Nu-i auzeam decât vocea, şi-n timp ce stăteam ghemuit în vestibulul întunecat, între capetele de mistreţ şi bucătăria cu iz de fasole verde, mi se păru că se deschide uşa şi pătrunde un val de căldură şi de lumină, mângâietor şi colorat, plin de vise de dorinţă şi de tinereţe. Mi-am sprijinit picioarele pe masă, mi-am aşezat obrazul în palme, am privit capetele de mistreţi şi uşa uzată care dădea în bucătăriE. Dar cu toate acestea se făcu deodată vară, vântul adie, seara coborî deasupra lanurilor de spice şi o lumină verde inundă drumurile ce străbăteau codrii.

  Vocea tăcu. Am tras mult aer în piept.

  — Ce plăcut e să pot vorbi cu tine, Pat! Şi astă-seară ce faci?

  — Astă-seară e o mică petrecere. Începe la opt. Tocmai mă-mbrăcam.

  — Ce îmbraci? Rochia argintie?

  — Da, Robby. Rochia argintie, în care m-ai purtat pe coridor.

  — Şi cine te însoţeşte?

  — Nimeni. Petrecerea-i aici în sanatoriu, în holul de jos. Doar ne cunoaştem cu toţii.

  — Trebuie să-ţi fie greu să nu mă înşeli. În rochia argintie.

  Izbucni în râs.

  — În rochia asta, chiar că nu. Îmi aminteşte de prea multe lucruri.

  — Şi mie. Am văzut ce efect are. Dar nici nu vreau să ştiu prea precis. Poţi să mă înşeli, numai să nu ştiu. După aceea, când o să te întorci va fi ca un vis uitat, care a trecut.

  — Ah, Robby, făcu ea încet, cu o voce mai gravă decât înainte. Nu pot să te-nşel. Mă gândesc mult prea mult la tine. N-ai de unde să ştii cum e aici sus. O strălucitoare şi frumoasă închisoare. Te prefaci pe cât posibil că nu-ţi dai seama, asta-i tot. Când mă gândesc la camera ta nu ştiu uneori ce să mă mai fac şi atunci mă duc la gară şi privesc trenurile care vin din vale şi mă gândesc că sunt mai aproape de tine dacă mă urc într-un compartiment sau mă prefac că am venit să-ntâmpin pe cineva.

  Îmi muşcam buzele. N-o auzisem încă niciodată vorbind în felul acesta. Fusese întotdeauna sfioasă şi ataşamentul ei se desluşea mai degrabă dintr-un gest sau o privire decât din cuvinte.

  — Am să caut să vin să te văd, Pat.

  — Vorbeşti serios, Robby?

  — Da, poate la sfârşitul lui ianuarie.

  Ştiam că era foarte puţin probabil, pentru că începând din februarie, trebuia să facem rost şi de banii pentru sanatoriu, dar i-am spus-o ca să aibă la ce să se gândească. Mai târziu nu va fi prea greu s-o amân până când va sosi momentul întoarcerii ei în oraş.

  — Cu bine, Pat. Petrecere frumoasă. Fii veselă şi atunci voi fi şi eu vesel. Fii veselă astă-seară.

  — Da, Robby astă-seară sunt fericită.

  L-am luat pe Georgie şi ne-am dus la Café Internaţional. Magherniţa veche şi afumată era de nerecunoscut. Lumânările bradului răspândeau o lumină blândă, care se reflecta în sticlele, paharele, în nichelul şi cuprul barului. În rochii de seară şi împodobite cu bijuterii false, fetele stăteau în jurul unei mese şi erau pline de nerăbdare.

  Fix la ora opt intră corul unit al asociaţiilor negustorilor de vite. Coriştii se aşezară lângă intrare după voci – la dreapta primul-tenor, la extrema stângă al doilea bas. Stefan Grigoleit, negustorul de porci văduv, scoase un diapazon, dădu tonul şi corul se porni pe patru voci: Sfântă noapte, revarsă în inimi pacea cerului, Dăruieşte odihnă pelerinului, /Mângâiere blând ă durerii lui. Stelele se-aprind şi scânteieaz ă-n dep ărt ări albastre. Vreau cu drag s ă vin la tine, /Spre ceruri.

  — Înduioşător, oftă Rosa ştergându-şi ochii.

  Ultimele acorduri ale cântecului se stinseră. Răsunară aplauze furtunoase. Corul se-nclină, în semn de mulţumire. Stefan Grigoleit îşi şterse transpiraţia de pe frunte.

  — Beethoven rămâne Beethoven, declară el.

  Nimeni nu-l contrazise. Stefan îşi băgă batista în buzunar.

  — Şi-acum, să pornim la atac!

  Masa fusese pusă în sala cea mare de reuniuni. În mijlocul mesei tronau în toată splendoarea, pe tăvi de argint, deasupra unor mici spirtiere, cei doi purcei de lapte, rumeni şi bine prăjiţi. În bot aveau câte-o lămâie, pe spate purtau mici brazi cu lumânări aprinse şi nu se mai mirau de nimic.

  Alois apăru într-un frac revopsit, un cadou al proprietarului. Aduse şase mici ulcioare cu rachiu Steinhäger şi ne turnă în pahare. Odată cu el sosi şi Potter de la societatea de incinerări, care şi în seara de ajun avusese de lucru.

  — Pace pe pământ! Strigă el plin de emfază.

  Îi întinse mâna Rosei şi luă loc lângă dânsa. Stefan Grigoleit, care fără să zăbovească îl invitase pe Georgie la masă, se ridică în picioare şi ţinu cea mai reuşită şi cea mai scurtă cuvântare a vieţii sale. Ridică paharul, în care sclipea rachiul de ienupăr, aruncă în jur o privire plină de încântare şi strigă:

  — Noroc!

  Apoi se aşeză din nou şi Alois aduse răciturile de porc, varza acră şi cartofii. Proprietarul sosi cu sonde mari de sticlă pline cu bere aurie de Pilsen.

  — Mănâncă-ncet, Georgie, i-am şoptit. Stomacul tău trebuie să se obişnuiască întâi cu carnea grasă.

  — Mai întâi eu trebuie să mă obişnuiesc cu toate, mi-o întoarse el privindu-mă.

  — Asta merge repede. E de ajuns să nu faci mereu comparaţii şi atunci e în ordine.

  Dădu din cap şi se aplecă iar peste farfurie.

  La capătul mesei izbucni o ceartă. Se auzi vocea ascuţită la lui Potter. Voise să ciocnească cu unul dintre invitaţi, negustorul de ţigări Busch, dar acesta îl refuzase, argumentând că nu vrea să bea ca să poată mânca mai mult.

  — Asta-i o tâmpenie, vocifera Potter. La mâncare trebuie să bei! Cine bea poate să mănânce mai mult.

  — Prostii! Mârâi Busch.

  Era un bărbat slab şi înalt, cu ochelari de baga pe nasul turtit.

  Potter îşi ieşi din pepeni.

  — Prostii? Asta mi-o spui mie, bufniţă chioară?

  — Linişte! Strigă Stefan Grigoleit. Fără scandal în noaptea de Crăciun!

  Ceru să i se explice despre ce este vorba şi pronunţă un verdict solomonic. Litigiul trebuia rezolvat printr-o probă. În faţa celor doi combatanţi fură aşezate mai multe castroane de aceeaşi mărime, cu carne, cartofi şi varză. Erau porţii uriaşe. Potter avea dreptul să bea după pofta inimii, Busch trebuia să se abţină. Pentru a da întrecerii mai mult farmec, se puseră pariuri. Grigoleit le ţinea evidenţa.

  Potter se înconjură cu o salbă de halbe cu bere, printre care sclipeau ici-colo, ca nişte mici diamante, păhărele cu rachiu Steinhäger. Pariurile-l favorizau cu 3:1. Apoi, Grigoleit dădu semnalul.

  Busch mesteca înverşunat, aplecat adânc deasupra farfuriei. Potter combătea într-o atitudine relaxată, dreaptă. După fiecare înghiţitură trăgea o duşcă în sănătatea lui Busch, care-i întorcea o privire plină de ură.

  — Mi se face rău, îmi şopti Georgie.

  — Hai să ieşim.

  L-am condus la toaletă şi m-am aşezat în vestibul ca să-l aştept. Mirosul dulceag al lumânărilor se amesteca cu trosnetul şi parfumul acelor de brad care ardeau.

  Şi deodată mi se păru că aud paşii uşori, îndrăgiţi, că simt răsuflarea ei caldă şi văd doi ochi aproape de tot.

  — Fir-ar să fie! Am spus ridicându-mă. Ce-o fi cu mine?

  În aceeaşi clipă a ajuns până la mine un concert de răcnete.

  — Potter! Bravo, Aloysius!

  Societatea de incinerări repurtase victoria.

  În sala de reuniuni se fuma şi se servea coniac. Încă mai şedeam lângă bar. Fetele se apropiară şuşotind misterios.

  — Dar ce-i cu voi? Le-am întrebat.

  — Avem şi noi de împărţit daruri, răspunse Marion.

  — Aşa deci.

  Sprijinindu-mi capul de bar, mă întrebam ce-o fi făcând Pat în clipa aceea. Îmi imaginam holul sanatoriului, focul din şemineu şi pe Pat împreună cu Helga Guttmann şi alţi câţiva pacienţi la una dintre mesele de lângă fereastră. Trecuse atât de mult timp. Uneori mă gândeam că s-ar putea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să constat că totul s-a şters, că trecutul a fost uitat, înghiţit, înecat. Nu mai exista certitudineA. Nici amintirea nu era ceva sigur.

  Sună un clopoţel. Ca un cârd de păsări speriate, fetele alergară spre sala de biliard. Rosa era acolo cu clopoţelul. Îmi făcu semn să vin şi eu. Pe masa de biliard, sub un brad mic se rânduiau câteva farfurii acoperite cu hârtie de mătase. Pe fiecare era un bilet cu un nume, dedesubt un pacheţel cu cadourile pe care şi le făceau fetele. Rosa aranjase totul. Fiecare trebuise să-i dea cadourile pe care le oferea şi ea le plasase în farfurii.

  Fetele turuiau emoţionate, grăbite ca nişte copii să vadă că primiseră.

  — Tu nu vrei să-ţi iei farfuria? Mi se adresă Rosa.

  — Ce farfurie?

  — A ta. Ai primit şi tu daruri.

  Într-adevăr, un bileţel purta numele meu în două culori – roşu şi negru. Caligrafiat în toată regula. Mere, nuci, portocalE. De la Rosa un pulover lucrat de mână, de la patroană un papion verde, culoarea ierbii, de la Kiki o pereche de şosete roz de mătase vegetală, de la frumoasa Wally o curea de piele, de la chelnerul Alois o jumătate de sticlă de rom, de la Marion, Lina şi Mimi împreună o jumătate de duzină de batiste şi de la patron două sticle de coniac.

  — Copii, am spus, copii, dar nu m-am aşteptat la aşa ceva!

  — E o surpriză! Strigă Rosa.

  — Absolut!

  Stăteam încurcat şi emoţionat până la lacrimi.

  — Copii, ştiţi când am primit ultima oară daruri de Crăciun? Nici eu nu-mi mai amintesc. Trebuie să fi fost înainte de război. Iar eu n-am nimic pentru voi!

  Bucuria pricinuită de reuşita surprizei izbucni zgomotos.

  — Pentru că ne-ai cântat mereu câte ceva, spuse Lina roşind.

  — Ei bine, cântă-ne ceva. Asta o să fie darul tău, propuse Rosa.

  — Tot ce vreţi voi, am acceptat. Tot ce vreţi.

  — Din vremea tinereţii mele! Strigă Marion.

  — Nu, ceva vesel, se opuse Kiki.

  Majoritatea se pronunţă împotriva lui. Dealtfel, nu se bucura de prea multă autoritate bărbătească. M-am aşezat la pian şi i-am dat drumul. Toată lumea mă acompania în cor.

  Din vremea pierdută-a tinereţii.

  Răsună-un cânt îndepărtat.

  Cât de departe e pe calea vieţii.

  Ce fost-am altădat’!

  Patroana stinse lumina electrică. Doar lumânările răspândeau pâlpâirea lor blândă. Robinetul de bere susura lin ca un izvor de pădure şi Alois cel cu platfus se foia în spatele oaspeţilor ca un Pan întunecat. Am atacat strofa a doua. Cu ochi strălucitori şi chipuri de mic-burgheze respectabile, fetele înconjurară pianul – dar ce să vezi? Cine izbucni într-un plâns de ţi se rupea inima? Kiki, Kiki cel cu covrigii săraţi, Kiki din Luckenwalde.

  Uşa de la marea sală de reuniuni se deschise încet. Îngânând melodios, bărbaţii din cor intrară în şir indian şi se aşezară în spatele fetelor. În frunte păşea Grigoleit, trăgând dintr-o ţigară neagră, braziliană.

  Când mi-am luat bun rămas, lumea plină părea să-mi fie.

  Acum, când m-am întors, a devenit cu totul pustie.

  Cântecul corului mixt se stinse încet.

  — Ce frumos! Exclamă Lina.

  Rosa aprinse artificiile. Fâşâiau şi aruncau scântei.

  — Aşa, şi-acum ceva vesel! Strigă Rosa. Trebuie să-l înveselim pe Kiki.

  — Şi pe mine! Exclamă Grigoleit.

  La unsprezece sosiră Köster şi Lenz. Am luat loc împreună cu palidul Georgie la o masă lângă bar. Georgie a trebuit să mănânce câteva felii de pâine uscată ca să-şi vină în fire. Nu trecu mult şi Lenz se avântă în vânzoleala negustorilor de vite. Un sfert de oră mai târziu, apăru cu Grigoleit la bar. Îşi înlănţuiră braţele şi băură bruderşaft.

  — Stefan! Spuse Grigoleit.

  — Gottfried! Replică Lenz şi amândoi dădură pe gât paharul de coniac.

  — Îţi trimit mâine un pachet cu lebăr şi caltaboş, Gottfried. E-n regulă?

  — E-n regulă! Lenz îl bătu pe umăr. Eşti un băiat bun, bătrâne!

  Stefan radia.

  — Ştii să râzi aşa de minunat! Exclamă el entuziasmat, îmi place când cineva ştie să râdă. Eu mă-ntristez prea uşor, ăsta-i defectul meu.

  — Şi al meu, spuse Lenz. Tocmai de aceea râd. Vino Robby, bea un pahar cu noi în sănătatea nesfârşitului râs universal!

  — Dar ce-i cu micuţul ăla? Întrebă Stefan arătând spre Georgie. Pare groaznic de trist.

  — Nu-i greu să-l faci fericit, am intervenit. Are nevoie doar să găsească de lucru.

  — Imposibil, răspunse Stefan. În zilele noastre.

  — Face orice.

  — Azi, toţi fac orice.

  Stefan se mai dezmetici.

  — Băiatului îi ajung doar şaptezeci şi cinci de mărci pe lună.

  — Prostii! Cu atâta nu se descurcă.

  — Ba se descurcă, spuse Lenz.

  — Gottfried, i se adresă Grigoleit, sunt un bătrân beţiv. Dar munca-i ceva serios. Nu poţi să i-o dai cuiva azi şi mâine să i-o iei înapoi. Aşa ceva e mai rău decât să îndemni pe cineva să se căsătorească şi a doua zi să-i sufli nevasta. Dar dacă băiatul e cinstit şi se descurcă cu şaptezeci şi cinci de mărci, are baftă. Poate să vină marţi la ora opt la mine. Îmi trebuie un om de alergătură pentru comisioanele asociaţiei şi care să mă ajute în treburi de felul ăsta. Din când în când o să-i mai pice câte-un pachet cu carne. Şi-o să se mai întremeze un pic.

  — Pe cuvântul tău? Întrebă Lenz.

  — E cuvântul lui Stefan Grigoleit!

  — Georgie, vino puţin încoace, l-am strigat. Începu să tremure când află despre ce e vorba. M-am aşezat din nou la masa lui Köster.

  — Ascultă, Otto, ai fi dispus, dacă s-ar putea, să iei viaţa de la capăt?

  — La fel cum a fost?

  — Da.

  — Nu, spuse Köster!

  — Nici eu!

 XXIV.

  Trei săptămâni mai târziu, într-o seară rece de ianuarie. Stăteam la Internaţional şi jucam douăzeci-şi-unu. Localul era gol. Nici măcar animatoarele nu veniseră. Întregul oraş părea în fierbere. Afară treceau necontenit coloane. Unele intonau marşuri militare răsunătoare, altele cântau Interna ţionala; şiruri nesfârşite de demonstranţi treceau în tăcere, purtând pancarte mari. Revendicau muncă şi pâine. Paşii aceia mulţi răsunau pe asfalt ca mersul implacabil al unui orologiu uriaş. După-amiază avusese loc o ciocnire între grevişti şi poliţie, în cursul căreia fuseseră rănite douăsprezece persoane. Păzitorii ordinii publice se aflau de câteva ore în alertă. Sirenele maşinilor poliţieneşti răsunau strident pe străzi.

  — S-a terminat cu liniştea! Spuse patronul trăgând şaisprezece. De la război încoace n-am mai avut linişte. Şi doar asta ne-am dorit cu toţii: linişte. E o lume nebună!

  Am tras şaptesprezece şi am încasat potul.

  — Lumea nu-i nebună, ani spus eu. Oamenii sunt nebuni.

  Alois, care stătea în spatele patronului şi se uita la joc, avu obiecţii.

  — Nu-s nebuni. Doar lacomi. Se invidiază unul pe altul. Şi întrucât există prea mult din toate, majoritatea n-au nimic! Nu-i de vină decât proasta repartiţie.

  — Aşa-i, am aprobat pasând la două cărţi. Dar povestea asta durează de câteva milenii.

  Proprietarul îşi dădu cărţile pe faţă şi mă privi ezitând. Avea cincisprezece. Apoi mai luă o carte – un as – şi o scrânti. I-am arătat cărţile mele. Nu totalizasem decât douăsprezece puncte şi ar fi câştigat cu cele cincisprezece.

  — Dă-o dracului! Înjură. Ce bluf nemaipomenit! Credeam că ai cel puţin optsprezece.

  Alois behăi.

  Am băgat banii în buzunar. Proprietarul căscă şi se uită la ceas.

  — Aproape ora unşpe. Zic să-nchidem. Tot nu mai vine nimeni.

  — Uite că mai vine unu, făcu Alois.

  Se deschise uşa. Era Köster.

  — Ceva nou pe-afară, Otto?

  Dădu din cap.

  — O ciocnire în sălile Borussia. Doi grav răniţi, câteva zeci de persoane cu leziuni uşoare şi aproximativ o sută de arestaţi. Două schimburi de focuri în nordul oraşului. Un poliţist mort. Nu ştiu câţi răniţi. Ei şi tărăboiul o să înceapă abia după ce vor lua sfârşit mitingurile cele mari. Ai terminat aici?

  — Da. Tocmai voiam să-nchidem.

  — Atunci, vino cu mine.

  M-am uitat la patron, care mi-a făcut semn că pot să plec.

  — În consecinţă, vă salut, am spus.

  — Salut, replică tărăgănat patronul. Aveţi grijă ce faceţi.

  Am plecat. Afară mirosea a zăpadă. Manifeste zăceau pe stradă, asemenea unor mari fluturi albi, morţi.

  — Gottfried a dispărut, spuse Köster. S-a dus la una din întrunirile alea. Am auzit că vor să le împrăştie şi cred că azi o să fie lată rău. Ar fi bine să-l prindem înainte de terminarea întrunirii. Cum bine ştii, nu-i prea potolit din fire.

  — Ştii cumva unde poate fi?

  — Nu ştiu exact. Dar cu siguranţă la una din întrunirile principale. Trebuie să trecem pe la fiecare. Gottfried nu-i greu de recunoscut după moţul lui lucitor.

  — Bine.

  Ne-am aşezat în maşină şi am pornit-o în cea mai mare viteză spre sala celei mai apropiate întruniri.

  Un camion cu poliţişti staţiona în stradă. Erau echipaţi pentru atac. Ţevile carabinierilor luceau mat în lumina felinarelor. Steaguri multicolore atârnau la ferestre. În faţa intrării se înghesuiau câţiva bărbaţi în uniformă. Aproape toţi erau foarte tineri.

  Am cumpărat două bilete şi am intrat în sală, refuzând broşuri, adeziuni şi liste de subscripţie. Sala, arhiplină, era bine luminată, ca cei care ar fi încercat să tulbure întrunirea să poată fi uşor reperaţi. Ne-am oprit lângă intrare şi Köster, care avea ochi foarte buni, începu să examineze şirurile de oameni.

  La tribună vorbea un bărbat îndesat şi puternic. Avea o voce răsunătoare, care răzbătea până în cele mai îndepărtate colţuri al sălii. O voce care convingea fără să urmăreşti prea atent ce spune. Şi ceea ce spunea era uşor de înţeles. Cu dezinvoltură, omul se plimba de colo-colo pe podium, gesticulând. Din când în când lua o înghiţitură de apă sau plasa câte-o glumă. Dar apoi se oprea brusc şi cu faţa întoarsă spre public, urla cu o voce schimbată, pătrunzătoare, fraze care biciuiau, adevăruri cunoscute de toţi despre mizerie, foamete, şomaj. Era un crescendo care-i electriza pe ascultători şi care culmina vehement cu sentinţa „Aşa nu mai poate continua! Totul trebuie să se schimbe!”

  Publicul aplauda frenetic, bătea din palme şi striga ca şi cum deja totul s-ar fi schimbat. Vorbitorul aştepta. Faţa-i strălucea. Şi apoi veniră – ample, convingătoare, irezistibile – făgăduieli peste făgăduieli; ploua cu promisiuni. Deasupra mulţimii de capete luă naştere, boltindu-se multicolor, un paradis feeric; era o loterie cu toate numerele câştigătoare şi în care fiecare-şi găsea fericirea proprie, dreptul propriu şi răzbunarea proprie.

  M-am uitat la auditoriu. Erau oameni de diferite profesiuni: contabili, mici meseriaşi, funcţionari, câţiva muncitori şi multe femei. În sala încinsă, şiruri întregi, cu feţele apropiate, înotau împreună în această mare de vorbe şi – lucru ciudat: oricât de deosebiţi ar fi fost, feţele lor aveau aceeaşi expresie absentă, aceeaşi privire visătoare îndreptată spre o fata-morgana imprecisă, învăluită în ceaţa depărtării. Era în această privire goliciune dar în acelaşi timp o imensă aşteptare care anula totul: critică, îndoială, contradicţii şi întrebări. Cel de la înălţimea tribunei ştia tot; avea pentru fiecare întrebare un răspuns, pentru fiecare nevoie un ajutor. Era bine să-ţi pui soarta în mâinile lui. Era bine să ai pe cineva care gândeşte pentru tine. Era bine să poţi crede.

  Köster mă-nghionti. Lenz nu era aici. Îmi făcu semn cu capul spre ieşire. Am încuviinţat şi am părăsit sala. Oamenii de ordine ne priviră sumbru şi bănuitor. La intrare, o orchestră aştepta semnalul ca să intre în sală. În urma ei – o pădure de steaguri şi însemne.

  — Se pricep la de-alde astea, ce zici? Întrebă Köster când am ajuns afară.

  — Clasa întâi. Ca şef de publicitate cu vechi state de serviciu, pot să apreciez.

  Câteva străzi mai încolo se ţinea a doua întrunire politică. Altfel de steaguri, altfel de uniforme, o altă sală, dar în rest – totul asemănător. Pe feţe – aceeaşi expresie de speranţă nesigură şi credulitate oarbă. O masă acoperită cu un material alb în faţa şirurilor de scaune. La masă – secretarii partidului, comitetul de conducere, câteva domnişoare bătrâne, foarte aferate. Vorbitorul, un tip de funcţionar, era mai slab decât cel pe care-l auzisem înainte. Avea un limbaj incolor, îngrămădea în discursul lui cifre şi mărturii probante. Avea dreptate în tot ce spunea şi cu toate astea era mai puţin convingător decât cel dinainte, care nu dovedea nimic, ci se mulţumea să afirme. Secretarii de partid moţăiau obosiţi la masa prezidiului; asistaseră la sute de asemenea întruniri.

  — Vino, spuse Köster după puţin timp. Nu-i nici aici. De fapt, nici nu mă aşteptam să-l găsim la întrunirea asta.

  Ne-am continuat drumul. Aerul era proaspăt şi rece după atmosfera înăbuşitoare din sălile supraaglomerate. Maşina zbura de-a lungul străzilor. Am trecut pe lângă canal. Felinarele aruncau reflexe gălbui, uleioase în apa întunecată, care clipocea lovindu-se de malurile betonate. Un şlep negru aluneca încet. Se zăreau luminile roşii şi verzi ale semnalizatoarelor. Lătratul unui câine sfâşie tăcerea, apoi un bărbat trecu prin faţa luminilor şi dispăru într-un tambuchi care azvârli pentru o clipă o rază aurie.

  Dincolo de canal se înălţau, scăldate în lumină, casele din cartierul vestic. Un pod se arcuia peste canal. Autobuze, maşini şi tramvaie îl traversau fără încetare. Arăta ca un şarpe strălucind în mii de culori peste apa neagră şi leneşă.

  — Cred că-i mai bine să lăsăm maşina aici şi să facem ultima bucată pe jos, spuse Köster după un timp. E mai puţin bătător la ochi.

  L-am parcat pe Karl sub un felinar, în dreptul unei cârciumi. O pisică albă zbughi fără zgomot când am coborât. Câteva prostituate cu şorţuri dinainte pălăvrăgeau sub bolta unei porţi; au tăcut la trecerea noastră. Ghemuit într-un colţ, un flaşnetar dormea. O femeie bătrână răscolea gunoiul de la marginea străzii.

  Am ajuns la un bloc uriaş şi murdar cu locuinţe de închiriat, având multe clădiri dosnice, curţi şi pasaje. La parter – câteva magazine, o brutărie, un centru de colectare a zdrenţelor şi a fierului vechi. În faţa primului pasaj staţionau două camioane cu poliţişti.

  Într-un colţ al primei curţi – un stand din şipci de lemn, pe care era suspendate câteva hărţi astronomice imense. Un individ cu turban înălţat pe un mic podium stătea în faţa unei mese pline cu hârtii. Deasupra capului său atârna o pancartă: „Astrologie, Chiromanţie, Prezicerea viitorului – Horoscopul dumneavoastră pentru cinci zeci de pfenigi”. O mulţime de oameni se înghesuiau în jurul lui. Lumina violentă a unei lămpi de carbid cădea pe faţa galbenă, ridată. Le vorbea spectatorilor, care îl priveau tăcuţi – cu aceeaşi expresie pierdută, absentă, dornică de minuni, pe care o văzuserăm mai înainte la auditorii întrunirilor cu steaguri şi orchestre.

  — Otto, i-am spus lui Köster, care mergea în faţa mea, acum ştiu ce vor oamenii. Nu-i interesează politica. Ei caută un substitut pentru religie.

  Se întoarse spre mine.

  — Bineînţeles. Vor să creadă iar în ceva. Nu contează în ce. De aceea sunt atât de fanatici.

  Am ajuns în cea de-a doua curte, unde se afla localul de întrunire. Toate ferestrele erau luminate. Deodată, un zgomot venind din interior ajunse până la noi. În acelaşi moment, ca la un semnal, un grup de tineri în vindiacuri zvâcni dintr-un gang întunecos, traversă curtea şi, trecând pe sub ferestre, se năpusti spre uşa localului. Cel din frunte o deschise violent şi cu toţii pătrunseră înăuntru.

  — Un detaşament al trupelor de asalt, şopti Köster. Vino aici, lângă perete, în spatele butoaielor de bere.

  Din sală răbufni un zgomot infernal. Instantaneu, un geam sări în ţăndări şi cineva zbură afară. Imediat după asta, uşa fu smulsă din ţâţâni şi mulţi oameni se rostogoliră afară; primii se împiedicară şi căzură, ceilalţi se prăbuşiră peste ei. O femeie ţipă după ajutor şi aleargă pe sub bolta porţii. Urmă alt grup. Indivizi „înarmaţi” cu picioare de scaune şi căni de bere se loveau furios. Un tâmplar uriaş se desprinse de grup, se depărtă puţin de ceilalţi şi ori de câte ori vedea capul unui adversar îl lovea fulgerător cu braţul său lung, azvârlindu-l înapoi în învălmăşeală. Făcea treaba asta cu atâta calm, de parcă ar fi tăiat lemne.

  Un alt ghem se rostogoli în exterior şi deodată apăru, la numai un metru de noi, moţul galben al lui Gottfried în mâinile unui mustăcios, cuprins de o furie sălbatică.

  Köster se aplecă şi dispăru în mulţime. Câteva secunde mai târziu, mustăciosul îi dădu drumul lui Gottfried şi, cu o expresie de profundă uluială, aruncă braţele în sus, prăbuşindu-se în mulţime ca un copac smuls din rădăcină. Imediat după aceea l-am zărit pe Köster târându-l de guler pe Lenz şi trăgându-l în afara învălmăşelii.

  Lenz se zbătea.

  — Otto, lasă-mă să mă întorc un moment! Spuse el gâfâind.

  — Fără nerozii! Îi strigă Köster. Poliţia trebuie să apară din moment în moment! Dă-i drumu’, ieşim prin spate.

  Am traversat curtea, îndreptându-ne spre o uşă laterală, întunecată. Nu era timp de pierdut. În acelaşi moment răsunară fluierături, căştile negre ale poliţiştilor licăriră şi locul aprigei dispute fu înconjurat. Ca să nu fim târâţi la secţie, am urcat în goană nişte scări. De la o fereastră a coridorului am urmărit desfăşurarea evenimentelor. Poliţiştii lucrau foarte eficace. Blocară drumul, împrăştiară grupurile, despărţiră pe combatanţi şi începură imediat să-i încarce în camioane. Primul fu tâmplarul, care, uluit, încerca zadarnic să explice ceva. În spatele nostru se deschise o uşă. În cămaşă de noapte, o femeie cu picioare subţiri, desculţă, cu o lumânare în mână, îşi scoase capul afară.

  — Ai venit? Întrebă morocănoasă.

  — Nu, spuse Lenz, care-şi revenise.

  Femeia trânti uşa. Lenz lumină tăblia cu lanterna lui de buzunar, să vadă numele locatarului. Maistrul zidar Gerhard Peschke era cel aşteptat.

  Jos, lucrurile intrau în normal. Poliţia se retrase şi curtea se goli. Am mai aşteptat puţin, apoi am coborât scara. În spatele unei uşi plângea un copil. Plângea în întuneric, încet şi sfâşietor.

  — Bine face! Spuse Gottfried. Plânge cu anticipaţie.

  Am traversat curtea din faţă. Astrologul abandonat de toţi, stătea în faţa hărţilor lui cereşti.

  — Domnii nu doresc un horoscop? Sau să le citesc viitorul în palmă?

  — Dă-i drumul, spuse Gottfried întinzându-i mâna.

  Astrologul o examină câteva clipe.

  — Staţi prost cu inima, spuse el convingător. Sentimentele dumneavoastră sunt puternice, linia raţiunii e foarte scurtă, în schimb aveţi talent muzical. Visaţi mult, dar nu sunteţi potrivit ca soţ. Cu toate acestea, văd aici trei copii. Sunteţi o fire calculată şi abilă, există tendinţa de a deveni taciturn şi o să atingeţi optzeci de ani.

  — Aşa-i, declară Gottfried. Asta a spus-o şi domnişoara mama mea: „Cine-i rău, trăieşte mult”. Morala e o invenţie a oamenilor, nu o consecinţă a vieţii.

  Îl plăti pe astrolog, apoi ne văzurăm de drum. Strada era goală. O pisică neagră ne tăie drumul. Lenz arătă spre felină.

  — De fapt, ar trebui să facem cale-ntoarsă.

  — Lasă, i-am spus, adineauri am văzut una albă, aşa că se compensează.

  Am mers de-a lungul străzii. Pe partea cealaltă, din sens opus, veneau patru băieţi tineri. Unul purta ghete noi din piele galbenă, ceilalţi – un fel de cizme militare. Se opriră ca să ne privească.

  — El e! Strigă deodată cel cu ghetele şi traversă strada gonind spre noi.

  În clipa următoare răsunară două împuşcături, tânărul sări într-o parte şi toţi patru o şterseră cât putură de repede. L-am văzut pe Köster gata-gata s-o pornească, pe urmele lor. Se întoarse însă, cu o mişcare ciudată, întinse braţele, scoase un sunet scurt şi sălbatic, încercând să-l prindă pe Gottfried Lenz, care se prăbuşi greu pe asfalt.

  O clipă, am crezut că se-mpiedicase numai; apoi am văzut sângele. Köster îi desfăcu în grabă haina, îi smulse cămaşA. Sângele ţâşnea gros. Am apăsat batista mult pe rană.

  — Rămâi aici, mă duc după maşină! Strigă Köster, şi-o luă la goană.

  — Gottfried, am exclamat, mă auzi?

  Obrazul lui devenea cenuşiu. Ochii-i erau pe jumătate închişi. Pleoapele – nemişcate. Cu o mână îi sprijineam capul, cu cealaltă apăsam batista pe locul care sângera. Am îngenuncheat lângă el şi am încercat să-i ascult respiraţia, dar nu se auzea nimic, fără glas era totul, străzile fără sfârşit, casele în şir, fără capăt, noaptea infinitĂ. Doar sângele picura lin şi egal pe asfalt şi ştiam că toate astea se mai întâmplase cândva, că nu pot fi adevărate.

  Köster se apropie cu viteza maximă. În grabă, răsturnă speteaza scaunului din stânga. L-am ridicat cu grijă pe Gottfried şi l-am întins pe cele două scaune. Am sărit în maşină şi Köster a pornit în trombă. Ne-am îndreptat spre cel mai apropiat post de prim ajutor. Köster a frânat cu băgare de seamă.

  — Du-te şi vezi dacă găseşti un medic. Altfel, trebuie să mergem mai departe.

  M-am năpustit în interiorul clădirii. Un sanitar mi-a ieşit în întâmpinare.

  — E vreun medic pe-aici?

  — Da. Aţi adus pe cineva?

  — Da. Daţi-mi o mână de ajutor. O targă.

  L-am ridicat pe Gottfried pe targă şi l-am dus înăuntru. Medicul ne aştepta.

  — Puneţi-l aici!

  Arătă spre o masă întinsă. Am depus targa pe ea. Medicul trase o lampă de sus, luminând corpul de aproape.

  — Despre ce-i vorba?

  — Foc de revolver.

  Luă un tampon de vată, şterse sângele, examină pulsul lui Gottfried, îl ascultă. Apoi se ridică.

  — Nu mai e nimic de făcut!

  Köster îl fixă nedumerit.

  — Glontele a intrat lateral de tot. Nu poate fi atât de rău.

  — Sunt două gloanţe! Spuse medicul.

  Şterse din nou sângele. Ne-am apropiat. Atunci am văzut că lateral, sub rana care sângera din abundenţă era alta – o mică gaură întunecată în regiunea inimii.

  — Trebuie să fi murit aproape instantaneu, spune medicul.

  Köster şi-a îndepărtat bustul. Se uită la Gottfried. Medicul acoperi rănile cu tampoane, peste care lipi fâşii de leucoplast.

  — Vreţi să vă spălaţi? Mă întrebă.

  — Nu, i-am răspuns.

  Faţa lui Gottfried era acum galbenă şi trasă. Gura uşor schimonosită, ochii pe jumătate închişi, unul mai mult decât celălalt. Ne privea fără încetare.

  — Cum s-a întâmplat? Întrebă medicul.

  Nimeni nu răspunse. Gottfried ne privea. Ne privea fără încetare.

  — Poate să rămână aici, declară medicul.

  Köster nu se mişcă.

  — Nu. Îl luăm cu noi.

  — Asta nu se poate, se opuse medicul. Trebuie să anunţăm poliţia. Şi secţia de criminalistică. Trebuie făcut imediat totul pentru a-l descoperi pe făptaş.

  — Pe făptaş?

  Köster se uita la medic ca şi cum n-ar fi înţeles ce spune.

  — Bine, îngăimă apoi. Mă duc cu maşina să aduc poliţia.

  — Puteţi să daţi un telefon. Aşa, o să vă vină mai repede.

  Köster dădu încet din cap.

  — Nu. Am să mă duc să-i aduc.

  După ce a ieşit am auzit cum îl porneşte pe Karl. Medicul îmi oferi un scaun.

  — Nu vreţi să luaţi loc până atunci?

  — Mulţumesc, i-am răspuns, dar am continuat să stau în picioare.

  Lumina violentă mai cădea pe pieptul însângerat al lui Gottfried. Medicul ridică lampa puţin mai sus.

  — Cum s-a întâmplat? Mai întrebă o dată.

  — Nu ştiu, trebuie să fi fost o confuzie.

  — A făcut războiul? Întrebă medicul.

  Am dat din cap.

  — Se vede după cicatrice, spuse el. Şi după braţul ciuruit de gloanţe. A fost rănit de mai multe ori.

  — Da. De patru ori.

  — O infamie, interveni sanitarul. Toţi golanii ăia mai erau în scutece pe atunci.

  N-am răspuns nimic. Gottfried mă privea. Mă privea mereu.

  A trecut mult timp până s-a întors Köster. Era singur. Medicul puse la o parte ziarul pe care-l citise.

  — Au sosit poliţiştii? Întrebă el. Köster se opri. Nu auzise întrebarea. A sosit poliţia? Mai întrebă medicul o dată.

  — DA. Replică Köster, poliţiA. Trebuie să-i telefonăm să vină.

  Medicul s-a uitat la el, dar n-a spus nimic. S-a dus apoi la telefon. Câteva minute mai târziu, sosiră doi poliţişti. Se aşezară la o masă şi unul dintre ei îşi notă datele personale ale lui Gottfried. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut stupid, acum, când era mort, să spun cum îl cheamă, când s-a născut şi unde domiciliază. M-am uitat la capătul creionului negru, pe care poliţistul îl umezea din când în când cu buzele şi i-am răspuns în mod mecanic.

  Celălalt poliţist începu imediat să întocmească un proces-verbal. Köster îi dădea informaţiile necesare.

  — Poţi să-mi spui cam cum arăta făptaşul? Întrebă poliţistul.

  — Nu, replică Köster. N-am fost atent la asta.

  L-am privit. Mă gândeam la ghetrele galbene şi la uniforme.

  — Nu ştii din ce partid politic făcea parte? N-ai văzut insignele sau uniforma?

  — Nu, declară Köster. N-am văzut nimic înainte de împuşcătură. Iar apoi m-am ocupat numai dE. Se opri o clipĂ. De camaradul meu.

  — Faceţi parte din vreo organizaţie politică?

  — Nu.

  — Am întrebat pentru că ai spus că era camaradul dumitale.

  — E camaradul meu din război.

  Poliţistul se-ntoarse spre mine.

  — Dumneata poţi să-l descrii pe asasin?

  Köster nu mă slăbea din priviri.

  — Nu, am răspuns. Nici eu n-am văzut nimic.

  — Curios lucru, constată poliţistul.

  — Eram prinşi într-o discuţie şi nu dădeam atenţie la ce se întâmplă. Dealtfel, totul s-a petrecut atât de repede!

  Poliţistul oftă.

  — Nu prea sunt şanse să-l prindem.

  Îşi încheie procesul-verbal.

  — Putem să-l luăm cu noi? Întrebă Köster.

  — De fapt. Poliţistul îl privi pe medic. Cauza decesului a fost stabilită cu certitudine?

  Medicul încuviinţă.

  — Am completat deja fişa.

  — Dar proiectilul unde-i? Trebuie să iau proiectilul cu mine.

  — Gloanţele sunt în corp. Ar trebui să. Medicul ezită.

  — Am nevoie de amândouă. Trebuie să văd dacă sunt trase din aceeaşi armă.

  — Da, murmură Köster la o privire a medicului.

  Sanitarul aranjă targa şi coborî lampa. Medicul îşi luă instrumentele şi cu o pensetă scormoni rana. Găsi repede primul glonte, nu pătrunsese prea adânc. Pentru extragerea celui de-al doilea trebui să lărgească rana. Îşi trase mănuşile de cauciuc, apoi puse mâna pe bisturiu şi pe clame. Köster făcu repede un pas spre targă şi închise ochii lui Gottfried, care rămăseseră întredeschişi. M-am întors cu spatele când am auzit mişcarea abia perceptibilă a bisturiului. O clipă, am vrut să mă năpustesc la medic şi să-l împing la o parte. Mi se păruse că Gottfried e doar leşinat şi că medicul abia acum e pe cale să-l ucidă cu adevăraT. Dar apoi mi-am revenit. Văzusem prea mulţi morţi ca să mă mai pot înşela.

  — Iată-l, spuse medicul şi se ridică. Şterse proiectilul şi-l înmână poliţistului. E la fel. Din aceeaşi armă nu-i aşa?

  Köster se apropie şi se uită atent la cele două proiectile mici care licăreau stins, rostogolindu-se în palma poliţistului.

  — Da, murmură dânsul.

  Poliţistul le împachetă în hârtie şi le băgă în buzunar.

  — De fapt, nu-i reglementar, adăugă, dar dacă vreţi să-l luaţi acasă, situaţia-i clară, nu-i aşa, domnule doctor? Medicul încuviinţă. Doar sunteţi şi medic legist, continuă poliţistul, aşa cĂ. Dacă vreţI. Trebuie numai sĂ. S-ar putea să mai vină mâine o comisie.

  — Ştiu, recunoscu Köster. N-o să ne atingem de nimic.

  Poliţiştii plecară. Medicul acoperise din nou rănile lui Gottfried şi le lipise cu leucoplast.

  — Cum vreţi să procedaţi? Întrebă. Puteţi să luaţi targa. Numai să o restituiţi mâine în cursul zilei.

  — Da, mulţumesc, spuse Köster. Hai Robby!

  — Pot să vă dau o mână de ajutor, se oferi sanitarul.

  Am refuzat.

  — Ne descurcăm şi singuri.

  Am luat targa, am dus-o afară şi am aşezat-o pe cele două locuri din stânga, care erau acum în acelaşi plan cu speteaza culcată. Sanitarul şi medicul ieşiră şi se uitară la noi. L-am acoperit pe Gottfried eu paltonul lui şi am pornit. După un timp, Köster se-ntoarse spre mine.

  — Mai trecem o dată pe strada aceea. Aşa am făcut şi adineauri. Dar era încă prea devreme. Poate că acum au pornit-o la drum.

  Începuse să ningă încet. Köster conducea maşina aproape fără zgomot. Debraia şi de multe ori oprea chiar motorul. Nu voia să fie auzit, cu toate că cei patru pe care-i căutam n-aveau de unde să ştie că avem maşină. Alunecam în linişte – fantomă albă prin zăpada care cădea tot mai deasă. Am scos din lada de scule un ciocan şi l-am pus la îndemână, că la nevoie să pot sări din maşină şi să lovesc imediat. Am trecut pe strada pe care se-ntâmplase. Sub un felinar stăruia încă pata neagră de sânge. Köster stinse farurile. Înaintam aproape de trotuar şi supravegheam mişcarea de pe stradă. Nu se zărea ţipenie de om. Numai dintr-o bodegă încă deschisă răzbătură voci.

  Köster opri la intersecţie.

  — Rămâi aici, îmi spuse, vreau să văd dacă nu sunt în bodegă.

  — Merg cu tine.

  Îmi aruncă o privire pe care-o cunoşteam de pe vremea când pleca singur în recunoaştere.

  — N-am să mă socotesc cu el în bodegă. Acolo mai poate să-mi scape. Vreau doar să văd dacă-i înăuntru. Dacă e, îl aşteptăm. Rămâi aici cu Gottfried.

  Am încuviinţat şi el a dispărut în viscol. Fulgi îmi zburau în faţă şi mi se topeau pe piele. Deodată, n-am mai putut suporta să-l ştiu pe Gottfried acoperit, de parcă n-ar mai fi fost de-al nostru şi i-am descoperit faţa. Zăpada cădea acum şi pe obrazul, pe ochii şi pe gura lui, dar nu se topea. Am înlăturat zăpada cu batista şi l-am acoperit din nou cu mantaua.

  Köster se întoarse.

  — Ai dat de el?

  — Nu.

  Se urcă în maşină.

  — Să dăm o raită şi pe celelalte străzi. Am senzaţia că o să-i întâlnim dintr-o clipă în alta.

  Motorul urlă, dar redeveni imediat tăcut. Ne furişam tiptil din stradă-n stradă prin noaptea albă, în care fulgii se învolburau. La curbe îl ţineam pe Gottfried ca să nu alunece şi din când în când opream la o sută de metri de vreo bodegă, Köster alerga cu paşi mari până acolo şi se uita înăuntru. Era mânat de o hotărâre gravă şi rece. Nu se gândea să pună mai întâi la adăpost trupul lui Gottfried. De două ori s-a hotărât s-o facă şi de-atâtea ori a renunţat temându-se că s-ar putea ca cei patru să treacă tocmai atunci prin apropiere.

  Am văzut deodată – departe, în faţa noastră, pe o stradă lungă şi aproape pustie – un grup în întuneric. Köster a oprit imediat motorul şi ne-am apropiat fără zgomot, cu luminile stinse. Oamenii nu ne auziră. Stăteau de vorbă.

  — Sunt patru, i-am şoptit lui Köster.

  În aceeaşi clipă, maşina porni urlând, străbătu ultimii două sute de metri în cea mai mare viteză, sări pe jumătate pe trotuar şi se opri scrâşnind la un metru de cei patru oameni, care scoaseră ţipete de spaimă. Köster ieşise pe jumătate din maşină, trupul lui era un arc de oţel, gata să se repeadă şi faţa-i era neînduplecată ca moartea.

  Aveam în faţă patru oameni mai în vârstă nevinovaţi. Unul dintre ei era beat. Începu să ne înjure. Köster nu răspunse. Ne-am continuat drumul.

  — Otto, n-o să punem azi mâna pe ei. Nu cred că au curajul să iasă din casă.

  — Da, poate că ai dreptate, spuse după un timp şi schimbă direcţia maşinii.

  Am mers la locuinţa lui. Avea intrare separată, aşa încât n-a trebuit să trezim pe nimeni. Coborând din maşină, l-am întrebat:

  — De ce n-ai vrut să dai poliţiei semnalmentele? Ne-ar fi ajutat să-l găsim. Şi doar l-am văzut amândoi destul de bine.

  Köster mă privi drept în ochi.

  — Pentru că o să rezolvăm noi singuri treaba asta, fără ajutorul poliţiei. Crezi că eu – vocea i se gâtui, deveni înnebunită şi înspăimântătoare – o să-l dau pe mâna poliţiei? Ca să scape cu câţiva ani de închisoare? Doar ştii cum se sfârşesc toate procesele astea! Derbedeii ştiu că se vor găsi judecători indulgenţi. Nu se poate aşa ceva! Chiar dacă poliţia l-ar dibui, aş declara că nu e el, ca să-mi cadă mie în gheare! Gottfried e mort şi unul ca el în viaţă? Aşa ceva nu se poate!

  Am ridicat targa din maşină şi-am dus-o prin viscol şi vânt în casă. Ai fi spus că suntem în Ţările de Jos şi ducem în spatele frontului un camarad mort în tranşee.

  Am cumpărat un sicriu şi un loc de veci la cimitirul comunal. Gottfried îmi spusese odată că incinerarea nu-i pentru soldaţi, că el ar vrea să fie înmormântat în pământul pe care trăise. Era o zi însorită, limpede când l-am condus pe ultimul drum. L-am îmbrăcat în vechea sa uniformă de front, cu mânecile sfâşiate de schije de grenade şi cu pete spălăcite de sânge. Am închis singuri sicriul şi l-am coborât pe scări. Venise puţină lume. Ferdinand, Valentin, Alfons, barmanul Fred, Georgie, Jupp, doamna Stoss, Gustav, Stefan Grigoleit şi Rosa.

  În faţa intrării cimitirului a trebuit să aşteptăm. Alte două convoaie funerare trebuia să intre înaintea noastră. Unul cu o maşină mortuară neagră, cealaltă cu cai drapaţi în negru şi argintiu. O mulţime de oameni îndoliaţi purtau conversaţii animate.

  Am ridicat sicriul de pe maşină şi l-am coborât noi înşine, cu ajutorul unor funii. Groparul era mulţumit, căci avea destulă treabă cu celelalte morminte. Chemasem şi un preot. Nu ştiu ce-ar fi spus Gottfried de asta, dar Valentin socotise că aşa e bine. E adevărat că-l rugasem pe preot să nu ţină nici o cuvântare, ci să citească numai un pasaj din Biblie. Era un bătrân miop. Când s-a apropiat de groapă s-a împiedicat de un bolovan şi s-ar fi prăbuşit dacă Köster şi Valentin nu l-ar fi ţinut. Dar Biblia şi ochelarii, pe care tocmai voia să şi-i pună se rostogoliră în mormânt. Încremenit, preotul privi în urma lor.

  — Nu vă necăjiţi, părinte, îl linişti Valentin, vă despăgubim noi.

  — Nu-i din cauza cărţii, răspunse preotul încet, dar nu mă pot lipsi de ochelari.

  Valentin rupse o creangă din gardul viu al cimitirului. Apoi îngenunchie pe marginea mormântului şi reuşi să prindă ochelarii de ramă şi să-i scoată dintre coroanele de flori. Rama era de aur. Poate că de aceea preotul ţinuse să şi-i recapete, Biblia alunecase lateral, lângă sicriu şi singura posibilitate de recuperare ar fi fost ridicarea sicriului la suprafaţă, ca mai apoi cineva să coboare după cartea sfântă în groapă. Nici preotul nu voia acest lucru. Jenat, se bâţâia de pe un picior pe celălalt.

  — Să spun în schimb câteva cuvinte? Întrebă dânsul.

  — Lăsaţi, părinte, spuse Ferdinand. Acum are întregul Testament lângă dânsul.

  Pământul reavăn mirosea puternic. O larvă albă se strecura printr-un bulgăre. Când groapa va fi din nou acoperită cu pământ, ea va continua să trăiască acolo jos, se va transforma în crisalidă şi anul viitor va străpunge bulgărele şi va ieşi la lumină. Gottfried însă murise. Dispăruse de pe faţa pământului. Stăteam la mormântul lui, ştiam că trupul, părul, ochii lui erau acolo, supuse deja metamorfozei, dar încă acolo şi cu toate acestea el plecase, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Era de neconceput. Pielea noastră era caldă, gândurile noastre treze, inima noastră pulsa sângele prin artere, eram aceiaşi ca şi ieri, nu pierdusem pe neaşteptate un braţ, vederea sau auzul, totul era ca înainte, îndată vom părăsi cimitirul şi Gottfried Lenz va rămâne aici şi nu vom mai fi niciodată împreună. Era de neconceput.

  Bulgării căzură cu un zgomot sinistru pe sicriu. Groparul ne dăduse cazmale şi acum Valentin, Köster, Alfons şi cu mine îl îngropam pe Gottfried, aşa cum mai îngropasem mulţi camarazi. Prin creier îmi răsună un vechi cântec soldăţesc, un cântec soldăţesc vechi şi trist pe care-l cântasem de multe ori: Pădure din Argonne, pădure din Argonne, Curând vei fi un loc de veci.

  Alfons aduse o cruce simplă de lemn, neagră, o cruce cum se vedeau cu sutele de mii pe interminabilele şiruri de morminte din Franţa. Am aşezat-o la căpătâiul mormântului şi am agăţat pe ea vechea cască de război a lui Gottfried.

  — Să mergem, spuse la sfârşit Valentin, cu voce răguşită.

  — Da, răspunse Köster, rămânând pe loc.

  Niciunul dintre noi nu s-a mişcat. Valentin ne privi pe toţi la rând.

  — Pentru ce? Spuse încet. Pentru ce oare? La dracu! Nimeni nu-i răspunse. Valentin schiţă un gest de oboseală. Hai să mergem!

  Am parcurs drumul pietruit spre ieşire. La poartă ne aşteptau Fred, Georgie şi ceilalţi.

  — Ştia să râdă atât de grozav! Spuse Stefan Grigoleit şi lacrimile-i alunecară pe chip, pe care se citea o furie neputincioasă.

  Am privit înapoi. Nimeni nu venea în urma noastră.

 XXV.

  Într-o zi de februarie stăteam pentru ultima oară, împreună cu Köster, în atelierul nostru. Fuseserăm nevoiţi să-l vindem şi acum îl aşteptam pe agentul de licitaţie să scoată mobilierul şi taxiul în vânzare. Köster avea oarecare şanse să fie angajat în primăvară, ca pilot de curse, de către o marcă de automobile de rangul doi. În ce mă priveşte, rămâneam la Café Interna ţional, cu intenţia de a-mi găsi de lucru şi în cursul dimineţii, ca să câştig mai mult.

  În curte se adunaseră de acum câteva persoane. Sosise şi agentul care urma să conducă licitaţia.

  — Nu te duci, Otto? L-am întrebat.

  — Ce rost are? Toate lucrurile sunt afară şi el ştie despre ce e vorba.

  Köster arăta obosit. Nu bătător la ochi, dar dacă îl cunoşteai bine puteai să-ţi dai seama. Chipul lui avea atunci o expresie mai concentrată şi mai dură decât de obicei. Seară de seară era pe drumuri, străbătând mereu acelaşi cartier. Cunoştea de mult numele ucigaşului lui Gottfried dar nu-l putea găsi, pentru că, de frica poliţiei, acesta îşi schimbase domiciliul şi se ascundea într-un loc necunoscut. Alfons aflase toate amănuntele. Şi dânsul pândea. Era însă posibil ca huliganul să fi părăsit oraşul. Dar n-avea de unde să ştie că Köster şi Alfons îl caută. Îl aşteptau să se întoarcă atunci când avea să se simtă în siguranţă.

  — Otto, am să ies să văd ce se întâmplă.

  — Bine.

  M-am dus în curte. Bancurile de lucru şi celelalte obiecte ale noastre erau îngrămădite în mijloc. La dreapta, lângă zid, era parcat taxiul. Îl spălasem. Am privit pernele şi cauciucurile. Gottfried poreclise maşina „buna noastră vacă de muls”. Nu era uşor să te desparţi de ea.

  Cineva mă bătu pe umăr. M-am întors surprins. Un tânăr antipatic ferchezuit, într-un palton cu gaică se proţăpise în faţa mea. Făcea cu ochiul şi-şi învârtea bastonul de bambus prin aer.

  — Salut! Noi doi ne cunoaştem!

  O bănuială mi se-nfiripă în minte.

  — Guido Thiess de la Augeka.

  — Ei, vezi? Confirmă Thiess, mulţumit de sine. Doar ne-am întâlnit în faţa aceleiaşi rable. Eraţi cu un tip foarte nesuferit. Cât pe-aci să-i trag vreo două palme.

  Fără să vreau, m-am strâmbat la gândul că fusese cât pe-aci să-l pălmuiască pe Köster. Thiess interpretă grimasa drept un zâmbet şi la rândul său dezveli o dantură cariată.

  — Să ştergem cu buretele. Guido nu-i ranchiunos. Te-a costat atunci un preţ enorm hârbul ăsta. Ai mai scos ceva din el?

  — Da. E o maşină bună.

  Thiess behăi.

  — Dacă m-ai fi ascultat, ai fi câştigat mai mult. Şi eu de asemenea. Dar să ştergem cu buretele. Ce-a fost a fost. Azi, însă o să lucrăm mână-n mână. Cu cinci sute de mărci, n-avem probleme; punem laba pe vechitură. Nici dracu n-o să liciteze. De acord?

  Am priceput. Credea că am revândut atunci maşina şi nu ştia că atelierul e al nostru. Dimpotrivă, credea chiar că acum vrem să redobândim maşina.

  — Maşina valorează la ora asta o mie cinci sute! Am apreciat. Fără să mai pun la socoteală autorizaţia de a o folosi ca taxi!

  — Întocmai, aprobă Guido aferat. Urcăm până la cinci sute. Adică eu. Dacă ni se adjudecă, îţi dau urgent trei sute cincizeci de mărci bani gheaţă.

  — Nu pot, am refuzat. Am client pentru maşină.

  — Poate că.

  Voia să-mi facă alte propuneri.

  — N-are nici un rost.

  M-am îndreptat către mijlocul curţii. Acum ştiam că are mână liberă să urce până la o mie două sute.

  Agentul începu licitaţia. Întâi mobilierul. N-am obţinut mare lucru pe el. Nici pe scule. Apoi veni rândul taxiului. Prima ofertă fu de trei sute de mărci.

  — Patru sute, spuse Guido.

  — Patru sute cincizeci, oferi după o lungă ezitare un bărbat în salopetă.

  Guido urcă la cinci sute. Agentul de licitaţie privi jur împrejur. Bărbatul în salopetă tăcu. Guido îmi făcu cu ochiul şi ridică patru degete.

  — Şase sute, am oferit.

  Guido dădu din cap şi urcă la şapte sute. Eu continuai să licitez. Disperat, Guido mă urma. La o mie îmi făcu semne de implorare şi-mi arătă cu degetele că mai pot câştigă o sută. Oferi o mie zece. La o mie o sută se congestiona la faţă şi, cu ostilitate, scrâşni:

  — O mie o sută zece.

  Am urcat la o mie o sută nouăzeci, aşteptând din partea lui o ofertă de o mie două sute. Atunci intenţionam să mă opresc.

  Dar Guido se înfuriase pentru că, neacceptându-i propunerea, se vedea scos din competiţie. Oferi deodată o mie trei sute. Mi-am făcut rapid socoteala. Dacă într-adevăr ar fi vrut să cumpere, s-ar fi oprit la o mie două sute. Acum ridica numai preţul licitaţiei, ca să se răzbune. După discuţia noastră credea că sunt dispus să merg până la o mie cinci sute şi în ce-l privea nu întrevedea nici un pericol.

  — O mie trei sute zece, am anunţat.

  — O mie patru sute, oferi Guido repede.

  — O mie patru sute zece, m-am lansat ezitând; mi-era teamă să nu rămân cu maşina.

  — O mie patru sute nouăzeci!

  Guido mă privi triumfător şi cu ironie. Credea că mi-a stricat complet socotelile.

  I-am susţinut privirea şi am tăcut. Agentul întrebă dacă oferă cineva mai mult o dată, de două ori, apoi ridică ciocanul. În clipa în care îi adjudecă lui Guido maşina, expresia de triumf a acestuia se transformă într-o uluire fără margini. Buimăcit, se apropie de mine.

  — Credeam că vrei să.

  — Nu, i-am retezat-o.

  Îşi reveni şi se scarpină în cap.

  — Blestemată afacere! O să-mi fie greu să explic firmei de ce-am luat-o la preţul ăsta. Credeam că o să mergi până la o mie cinci sute. FiE. De data asta, măcar ţi-am suflat rabla de sub nas.

  — Aşa şi trebuia să faci, i-am răspuns.

  Guido nu înţelese. Abia când îl văzu pe Köster apropiindu-se pricepu deodată totul şi-şi smulse părul din cap.

  — Dumnezeule mare, maşina-i a voastră? Măgar ce sunt, măgar mare! Ce plasă am luat! Dus de nas! Guido, omule, tocmai ţie să ţi se-ntâmple să cazi mesa la un şiretlic vechi de când lumea! În sfârşit, să ştergem cu buretele! Cei mai mari şmecheri se-ncurcă întotdeauna la trucurile cele mai cunoscute! Ne scoatem noi pârleala data viitoare!

  Se aşeză la volan şi demară. Ne-am uitat în urma maşinii şi nu ne-am simţit prea grozav.

  După-amiază sosi Mathilde Stoss. Trebuia să-i achităm salariul pe ultima lună. Köster îi dădu banii şi îi propuse s-o recomande ca femeie de serviciu noului proprietar al atelierului. Reuşisem să i-l plasăm şi pe Jupp. Dar Mathilde dădu din cap.

  — Nu, domnul Köster, eu mă retrag. Mi-au îmbătrânit oasele.

  — Dar ce-o să faci de-acum încolo? Am întrebat.

  — Mă duc la fata mea. E căsătorită la Bunzlau. Aţi auzit de Bunzlau?

  — Nu, Mathilde.

  — Nici domnul Köster nu cunoaşte localitatea?

  — Nu, nici eu, doamnă Stoss.

  — Curios, spuse Mathilde, nimeni nu ştie de Bunzlau. Am întrebat deja pe mai mulţi. Şi fata mea e căsătorită acolo de doisprezece ani. Cu un grefier.

  — Atunci, trebuie să existe şi Bunzlau. Poţi fi sigură. Dacă există în orăşel un grefier!

  — Cred şi eu. Totuşi, e curios că nu cunoaşte nimeni localitatea, ce părere aveţi?

  I-am dat dreptate.

  — De ce n-ai trecut în toţi anii aceştia niciodată pe acolo? Am întrebat.

  Mathilde zâmbi misterios.

  — Era o chestie la mijloc. Dar acum m-au chemat la copii. Au deja patru. Şi micul Eduard o să meargă cu mine.

  — Cred că la Bunzlau e un rachiu pe cinste, am continuat. De prune, sau aşa ceva.

  Mathilde făcu un gest de refuz.

  — Tocmai aici e buba. Ginerele meu e abstinent. Ăştia-s oameni care nu beau absolut nimic.

  Köster aduse ultima sticlă din rafturile goale.

  — Dacă-i aşa, doamnă Stoss, trebuie să bem împreună un păhărel de adio.

  — Nu vă refuz, spuse Mathilde.

  Köster puse paharele pe masă şi le umplu. Mathilde înghiţi romul cu asemenea viteză, de parcă-ar fi curs într-un ciur. Buza superioară îi tremură puternic şi mustaţa se zbârli.

  — Încă unul? Am întrebat.

  — Nu vă refuz.

  Mai bău un pahar mare cu rom, apoi îşi luă rămas bun.

  — Numai bine la Bunzlau! I-am urat.

  — Mulţumesc frumos. E curios totuşi că nimeni n-are habar de orăşel, nu-i aşa?

  Ieşi legănându-se. Am zăbovit în atelierul pustiu fără să ne găsim locul.

  — De fapt, am putea să plecăm şi noi, spuse Köster.

  — Da. În fond, nu mai avem ce face aici.

  Am încuiat cu cheia şi am plecat. Ne-am dus după Karl. Îl adăpostisem într-un garaj din apropiere; nu fusese vândut cu celelalte lucruri. Am trecut pe la bancă şi poştă, unde Köster depuse banii în contul falimentului.

  — Acum mă duc să mă culc, spuse la ieşire. Eşti de găsit mai târziu?

  — Mi-am luat liber pentru toată seara.

  — Bine; atunci, trec să te iau pe la opt.

  Am cinat într-o cârciumioară de la marginea oraşului. La întoarcere, în timp ce străbăteam primele străzi, am avut pană la un cauciuc din faţă. L-am schimbat. Karl nu mai fusese spălat de mult, aşa încât m-am cam murdărit.

  — Otto, ar trebui să mă spăl pe mâini.

  În apropiere era o cafenea mare. Am intrat şi ne-am aşezat la o masă lângă intrare. Spre surprinderea noastră, localul era plin ochi. Cânta o orchestră compusă din femei şi era mare animaţie. Fetele din orchestră purtau pălării colorate de hârtie, o parte dintre clienţi erau costumaţi, serpentine zburau de la o masă la alta, în aer pluteau baloane, chelnerii fugeau de colo-colo cu tăvi supraîncărcate şi toată încărcătura era plină de mişcare, de râsete şi de gălăgie.

  — Dar ce se petrece pe-aici? Întrebă Köster.

  O blondă din apropiere scutură un nor de confetti peste capetele noastre.

  — Ce, aţi picat din Lună? Întrebă ea râzând. Nu ştiţi că azi începe carnavalul?

  — Aşadar, asta e! Am exclamat. Ei, până una-alta, să mă spăl pe mâini.

  Trebuie să traversez întregul local ca să ajung la lavabou. M-au oprit din drum câteva minute nişte beţivani care încercau să ridice pe masă o femeie ca să le cânte. Femeia se opunea ţipând; masa se răsturnă şi odată cu ea căzu întreg grupul. Am aşteptat până s-a eliberat trecerea, dar deodată m-am oprit, ca lovit de trăsnet. Am rămas locului, încremenit; localul dispăru ca prin farmec, zgomotul, muzica încetară să mai existe; doar nişte siluete vagi alunecau pe lângă mine. Limpede şi clar se contura doar o masă, o singură masă şi în faţa ei un tânăr cu o tichie aşezată strâmb pe cap, cu braţul pe după umerii unei fete ameţite de băutură; avea ochii sticloşi, cu o expresie tâmpă, buze foarte subţiri şi de sub masă ieşeau nişte ghete galbene de piele, lustruite, ţipătoare.

  Un chelner se ciocni de mine. Ca turtit de băutură, am făcut câţiva paşi şi m-am oprit din nou. Un val de căldură m-a topit, cu toate că tremuram din tot corpul. Mâinile-mi erau transpirate. Abia acum i-am zărit şi pe ceilalţi de la masă. Îi auzeam cum cântă în cor, provocator, un cântec a cărui cadenţă o băteau pe masă, cu paharele de bere. Din nou cineva se ciocni de mine.

  — Ce stai în drum? Mă apostrofă individul.

  Mi-am continuat maşinal drumul, am dat de lavabou, m-am spălat pe mâini, constatând cu întârziere că apa îmi opărise aproape mâinile. Apoi m-am întors.

  — Ce-i cu tine? Întrebă Köster.

  N-am fost în stare să-i răspund.

  — Nu te simţi bine?

  Am dat din cap, uitându-mă spre masa alăturată, de unde blonda ne arunca ocheade. Deodată, Köster păli. Pleoapele i se strânseră. Se înclină mult înainte.

  — Este el? Întrebă încet.

  — Da.

  — Unde?

  Din ochi, i-am indicat direcţia.

  Köster se ridică încet. Părea un şarpe care se pregăteşte de atac.

  — Fii atent, Otto. Nu aici!

  Mă opri cu un gest scurt al mâinii şi înaintă încet. Eram gata să mă năpustesc după el. O femeie îi îndesă pe cap o bonetă din hârtie roşie şi verde şi i se agăţă de gât. Se scutură de dânsa fără s-o atingă şi femeia se holbă uluită în urma lui. Făcu înconjurul localului, după care se întoarse.

  — A plecat.

  M-am ridicat şi m-am uitat prin sală. Köster avea dreptate.

  — Crezi că m-a recunoscut? L-am întrebat.

  Köster ridică din umeri. Abia acum observă boneta de hârtie de pe capul lui o îndepărtă cu o singură mişcare.

  — Nu pricep – mi-am exprimat surprinderea. Doar n-am stat mai mult de două minute în lavabou.

  — Ai fost plecat mai mult de-un sfert de oră.

  — Ce spui? M-am mai uitat o dată la masa aceea. Şi ceilalţi au şters-o! Mai era o fată cu ei, a dispărut şi dânsa. Dacă m-ar fi recunoscut, ar fi luat-o din loc singur.

  Köster făcu semn chelnerului.

  — Mai este şi o altă ieşire?

  — Da, dincolo, pe partea cealaltă, spre strada Hardenberg.

  Köster scoase o monedă din buzunar şi i-o dădu chelnerului.

  — Hai, să mergem! Mi se adresă.

  — Păcat, spuse râzând blondina de la masa alăturată. Nişte cavaleri atât de sobri!

  O rafală de vânt ne izbi la ieşire. Ni s-a părut rece ca gheaţa după fumul gros şi fierbinte din local.

  — Du-te acasă, mă sfătui Köster.

  — Erau mai mulţi, am replicat urcându-mă lângă el în maşină.

  Karl o porni în trombă. Am cercetat toate străzile din jurul cârciumii, am investigat din ce în ce mai departe, dar n-am descoperit nimic. În sfârşit, Köster se opri.

  — Ne-a scăpat, spuse dânsul. Dar nu face nimic. Acum o să punem noi mâna pe el.

  — Otto, ar trebui să renunţăm.

  S-a uitat la mine.

  — Gottfried a murit, am argumentat mirându-mă singur de cuvintele pe care rosteam. Cu asta n-o să-l putem învia.

  Köster continua să mă privească.

  — Robby, începu el rar de tot, nu mai ştiu câţi oameni am ucis. Dar îmi aduc aminte perfect cum am doborât un tânăr englez. Mitraliera de bord i se defectase şi nu mai putea face nimic. Avionul meu era la câţiva metri în spatele lui şi-i vedeam limpede de tot faţa speriată de copil, cu ochii plini de spaimă. Era primul lui zbor – asta am aflat-o mai târziu – şi n-avea mai mult de optsprezece ani. Şi în această faţă speriată, neajutorată, drăguţă de copil, am tras, de la numai câţiva metri, cu mitraliera un snop de cartuşe. Ţeasta i-a plesnit ca o coajă de ou. Nu-l cunoscusem pe băiat şi nu-mi făcuse nici un rău. Am avut nevoie de mult timp ca să-mi revin, de mult timp ca să-mi liniştesc conştiinţa cu acel blestemat „Războiu-i război”. Dar îţi spun: dacă nu-l omor pe cel care fără motiv l-a împuşcat pe Gottfried ca pe un câine, atunci ceea ce am făcut cu englezul a fost o crimă înspăimântătoare, înţelegi?

  — Da, înţeleg.

  — Şi acum, cară-te acasă. Trebuie să termin odată cu afacerea asta. E ca un zid. Nu pot să merg mai departe până nu-l îndepărtez.

  — Nu plec Otto. Dacă lucrurile stau aşa, trebuie să rămânem împreună.

  — Prostii, spuse el nerăbdător. N-am nevoie de tine.

  Văzând că vreau să vorbesc, ridică mâna.

  — Am eu grijă. O să-l dibui când va fi singur, fără ceilalţi, singur de tot! Nu-ţi fie teamă.

  Nerăbdător, mă împinse de pe scaun şi porni maşina imediat. Ştiam că nimic nu-l mai poate opri. Ştiam şi de ce nu m-a luat cu el. Se gândea la Pat. De Gottfried nu s-ar fi despărţit.

  M-am dus la Alfons. Era singurul om cu care puteam sta de vorbă. Voiam să mă sfătuiesc ce să întreprindem. Dar Alfons nu era acasă. O fată somnoroasă mi-a spus că plecase cu o oră înainte, la o întrunire. M-am aşezat la o masă ca să-l aştept.

  Localul era gol. Doar un bec mic ardea deasupra tejghelei. Fata se reîntoarse la locul ei ca să-şi continue somnul. Mă gândeam la Otto şi la Gottfried, priveam strada mângâiată de razele Lunii pline, ce se cocoţa încet deasupra acoperişurilor, mă gândeam la mormântul cu crucea neagră de lemn şi cu casca de oţel în vârf şi deodată mi-am dat seama că plâng. Mi-am şters lacrimile.

  După un timp am auzit paşi repezi şi uşori. Uşa care dădea în curte se deschise şi Alfons pătrunse în încăpere. Faţa îi strălucea, din pricina transpiraţiei.

  — Alfons, eu sunt.

  — Vino repede!

  L-am urmat în camera din dreapta, situată în spatele barului. Alfons scoase dintr-un dulap două truse sanitare vechi din timpul milităriei.

  — Poţi să mă pansezi? Întrebă scoţându-şi fără zgomot pantalonii.

  Avea o rană la coapsă.

  — S-ar zice că-i o rană superficială, provocată de glonte, am observat.

  — Asta şi este, mirii Alfons. Hai, pansează-mă odată!

  — Alfons, unde-i Otto? L-am întrebat ridicându-mă.

  — De unde vrei să ştiu? Bombăni apăsându-şi marginile rănii.

  — N-aţi fost împreună?

  — Nu.

  — Nu l-ai văzut?

  — Habar n-am. Desfă al doilea pansament şi pune-l deasupra. Nu-i decât o zgârietură.

  Tot mormăind, continuă să se preocupe de rană.

  — Alfons, pe cel cu GottfrieD. Ştii tU. L-am văzut astă seară şi Otto s-a luat după el.

  — Ce spui? Otto? Deveni imediat atent. Unde este? Nu mai are nici un rost. Trebuie s-o ia din loc.

  — Nu vrea s-o ia din loc.

  Alfons aruncă foarfecă.

  — Du-te după el! Ştii unde e? Să se ascundă. Spune-i că treaba cu Gottfried s-a rezolvat. L-am dibuit mai repede decât voi! Doar se vede! A tras, dar l-am lovit peste mână. Apoi am tras eu. Unde-i Otto?

  — Undeva prin preajma străzii Monke.

  — Slavă Domnului. Nu mai stă de mult acolo. Dar spune-i totuşi lui Otto să dispară.

  M-am dus la telefon şi-am chemat staţia de taxiuri unde stătea Gustav de obicei. L-am găsit.

  — Gustav, am spus, poţi să vii până la intersecţia Wiesentrasse cu Piaţa Bellevue? Dar repede! Te aştept.

  — Sa făcut. În zece minute sunt acolo.

  Am pus receptorul în furcă şi m-am întors la Alfons. Îmbrăca altă pereche de pantaloni.

  — N-am ştiut că sunteţi pe drum, spuse dânsul. Avea încă faţa udă. Era mai bine dacă aţi fi mâncat undeva. Pentru alibiuri. S-ar putea să vă întrebe. Nu se ştie niciodată.

  — Gândeşte-te mai bine la tine, l-am întrerupt.

  — N-am probleme! Vorbea mai repede decât de obicei. Am fost singur cu el. L-am aşteptat în camera lui. Într-o baracă. Fără vecini. Legitimă apărare. A tras de cum am intrat. N-am nevoie de alibi. Dacă vreau, pot să fac rost de-o duzină.

  Mă privea. Stătea pe un scaun, întorsese spre mine faţa lui lată şi umedă, cu părul lipit de transpiraţie, cu gura mare cuprinsă de un rictus şi privirea aproape cu neputinţă de suportat, atât de mult chin, atâta durere şi dragoste curată şi fără speranţă se citeau în ochii lui.

  — Acum, Gottfried o să-şi găsească liniştea, spuse încet şi răguşit. Simţeam că n-avea pacE. Înainte.

  Stăteam tăcut în faţa lui.

  — Acum du-te, îmi spuse.

  Am ieşit prin salon. Fata tot mai dormea. Respira zgomotos. Afară, astrul selenar se înălţase mai sus şi lumina puternic. Am ajuns în Piaţa Bellevue. Ferestrele caselor străluceau ca nişte oglinzi în bătaia razelor Lunii. Vântul încetase. Era linişte.

  Gustav sosi după câteva minute.

  — Ce s-a întâmplat, Robert?

  — Ni s-a furat maşina astă-seară. Cineva zicea că a văzut-o în jurul străzii Monke. Vrei să mă duci până acolo?

  — Desigur! Gustav se aprinse. S-au înmulţit teribil furturile! În fiecare zi câteva maşini. Dar de cele mai multe ori se plimbă până li se termină benzina şi pe urmă le abandonează.

  — Da, probabil că aşa s-a întâmplat şi cu a noastră.

  Gustav îmi mărturisi că o să se însoare în curând. E un copil pe drum şi nu mai are cum să scape. Am străbătut strada Monke, apoi străzile laterale.

  — Uite-o! Strigă deodată Gustav.

  Maşina era parcată într-o stradă dosnică, întunecată. Am coborât, am scos cheia mea de contact şi-am pornit motorul.

  — E-n regulă, Gustav. Îţi mulţumesc că m-ai adus până aici.

  — Nu vrei să luăm undeva un păhărel? Mă întrebă el.

  — Nu, astăzi nu. Mâine. Acum trebuie să plec cât de repede.

  Am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc cursa.

  — Ai înnebunit? Făcu el.

  — Mulţumesc, Gustav. Nu vreau să te mai reţin. La revedere.

  — Ce-ar fi să stăm la pândă ca să punem mâna pe tipul care-o şterpelit-o?

  — Nu, nu, ăsta a şters-o de mult. Am devenit deodată teribil de nerăbdător. La revedere, Gustav.

  — Mai ai benzină?

  — Da, destulă. M-am asigurat. Noapte bună!

  Plecă. Am aşteptat puţin şi apoi am pornit în aceeaşi direcţie. Am ajuns în strada Monke şi am străbătut-o încet, în viteza a treia până la capăt. Apoi, când am întors, mergând în sens invers, am dat la colţ, de Köster.

  — Ce-nseamnă asta?

  — Urcă am spus repede. Nu mai are nici un ros să stai aici. Alfons ştia şi el. L-A. L-a dibuit el.

  — Şi?

  — Da, am spus.

  Köster urcă fără să spună un cuvânt. Nu s-a aşezat Ia volan. Stătea lângă mine, puţin chircit şi eu conduceam.

  — Mergem la mine?

  Dădu din cap ca semn că acceptă. Am accelerat, înaintând paralel cu canalul. Apa şerpuia – fâşie lată de argint. Hangarele de pe celălalt mal somnolau, cufundate într-o umbră deasă, iar de-a lungul străzilor de un albăstriu tremurător cauciucurile alunecau ca peste o zăpadă invizibilă. Masivele turnuri baroce ale catedralei se înălţau în spatele şirurilor de acoperişuri. Răsfrângeau sclipiri verzi şi argintii pe bolta înaltă şi fosforescentă, de care Luna părea suspendată ca un glob uriaş.

  — Mă bucur, Otto, că s-a întâmplat aşa.

  — Eu, nu, spuse dânsul.

  La doamna Zalewski mai ardea lumina. Când am descuiat uşa, tocmai ieşea din salonul ei.

  — A sosit o telegramă pentru dumneata.

  — O telegramă? Am întrebat surprins. Eram încă cu gândul la ce se întâmplase în seara aceea. Apoi am înţeles şi am alergat în cameră. Telegrama se afla în mijlocul mesei, de un alb orbitor în lumina violentă. I-am rupt banderola, am deschis-o, inima mi s-a strâns, literele au început să se amestece, să dispară şi să revină, am răsuflat adânc, totul s-a oprit în loc şi i-am întins telegrama lui Köster.

  — Slavă Domnului! Credeam deja că.

  Nu conţinea decât trei cuvinte: „Robby, vino repede”.

  Am luat din nou în mână foaia de hârtie. Uşurarea pe care-o simţisem mai înainte dispăru. Mă cuprinse din nou teama.

  — Ce poate fi, Otto? Doamne, de ce nu dă amănunte? S-o fi întâmplat ceva?

  Köster puse telegrama pe masă.

  — Când ai vorbit ultima dată cu ea?

  — Acum o săptămână. Nu, trebuie să fie mai mult.

  — Telefonează-i. Dacă e ceva, plecăm imediat. Cu maşina. Ai mersul trenurilor?

  Am cerut legătura cu sanatoriul şi am adus mersul trenurilor din salonul doamnei Zalewski. Köster îl consultă, în timp ce eu aşteptam să mi se dea legătura.

  — Următorul tren într-acolo pleacă abia mâine la prânz. Ar fi mai bine să mergem cu maşina cât mai departe cu putinţă. Oricând puteam prinde un tren din urmă. În felul ăsta, câştigăm sigur câteva ore. Ce zici?

  — Da, ai dreptate.

  Nu-mi imaginam cum aş putea suporta orele de lâncezeală din tren.

  Telefonul sună. Köster trecu în camera mea, cu mersul trenurilor la el. Era sanatoriul. Am întrebat de Pat. După un moment, sora-şefă îmi spuse c-ar fi de dorit ca Pat să nu vină la aparat.

  — Ce are? Am strigat.

  — A avut acum câteva zile o hemoptizie. Şi azi puţină temperatură.

  — Spuneţi-i că vin! Am strigat. Cu Köster şi cu Karl. Plecăm imediat. Aţi înţeles?

  — Cu Köster şi Karl, repetă vocea.

  — Da. Dar spuneţi-i de îndată. Plecăm chiar acum.

  — Am să-i transmit fără întârziere.

  M-am întors în cameră. Îmi simţeam picioarele ciudat de uşoare. Köster stătea la masă şi nota trenurile.

  — Fă-ţi valiza, spuse. Mă duc acasă şi-o aduc pe a mea. Mă înapoiez într-o jumătate de oră.

  Am luat o valiză de pe dulap. Era cea a lui Lenz, cu etichetele multicolore ale hotelurilor. Mi-am strâns repede câteva lucruri şi i-am dat de veste doamnei Zalewski şi patronul cafenelei Interna ţional. Apoi m-am aşezat la fereastra camerei ca să-l aştept pe Köster. Era linişte. Mă gândeam că seara următoare voi fi cu Pat şi mă cuprinse deodată o nerăbdare atât de sălbatică şi de fierbinte, încât tot restul păli: teamă, nelinişte, tristeţe, disperare. Mâine seară voi fi lângă dânsa – era o fericire de neînchipuit, ceva în care încetam să cred. Atâtea speranţe se prăbuşiseră de atunci! Mi-am luat valiza şi-am coborât. Deodată, totul deveni cald şi prietenos: mirosul stătut al coridorului, cenuşiul rece şi lucitor al asfaltului pe care chiar în clipa acea se apropia Karl cu mare viteză.

  — Am adus câteva pături, spuse Köster. O să fie frig, înveleşte-te cum trebuie.

  — Conducem pe rând, nu-i aşa? Am întrebat.

  — Da, dar deocamdată conduc eu. Am adormit după-amiază.

  Jumătate de oră mai târziu lăsasem oraşul în urma noastră. Tăcerea uriaşă a nopţii cu Lună ne învălui. Strada se-ntindea albă până departe Ia orizont. Era atât de multă lumină, încât puteam înainta fără faruri. Zumzetul motorului semăna cu sunetul grav al unei orgi; nu tulbura liniştea, o sublinia doar.

  — Ar fi bine să dormi puţin, spuse Köster.

  — Nu pot, Otto.

  — Atunci, măcar întinde-te, ca să fii proaspăt mâine dimineaţă. Ştii doar că trebuie să trecem prin întreaga Germanie.

  — Mă odihnesc şi aşa.

  Am rămas lângă Köster. Luna aluneca încet pe cer. Câmpurile străluceau sidefiu. Uneori zbura pe lângă noi un sat, alteori un oraş, adormit, pustiu, cu străzile inundate de lumina fantomatică, imaterială a Lunii, care transforma noaptea într-un film ireal.

  Spre dimineaţă se făcu frig. Bruma împrumută deodată câmpiilor strălucire, copacii se profilau ca turnaţi în oţel pe fundalul cerului care începea să se lumineze, vântul fremăta în frunzele pădurilor, din coşurile caselor se ridicau ici-colo fuioare de fum. L-am schimbat pe Otto la volan şi am condus până la ora zece. Apoi am îmbucat la repezeală ceva într-o cârciumă de la marginea şoselei şi-am continuat să conduc până spre prânz. Apoi, Köster prelua şi rămase la volan. Mergeam mai repede când conducea el.

  După-amiază, odată cu înserarea am ajuns la poalele munţilor. Aveam cu noi lanţuri antiderapante şi o cazma. Ne-am informat până unde am putea răzbate.

  — Cu lanţuri puteţi încerca, ne-a spus secretarul clubului automobilistic. E foarte puţină zăpadă anul acesta. Numai pe ultimii kilometri nu ştiu exact cum e drumul. S-ar putea să vă împotmoliţi.

  Aveam un avans considerabil asupra trenului şi am hotărât să-ncercăm să ajungem cu maşina până sus. Era frig şi aveam a ne teme de ceaţă. Maşina urca serpentinele ca un rutinat şi neobosit, căţărător. La jumătatea drumului am montat lanţurile. Drumul era curăţat de zăpadă, dar în multe locuri se formase gheaţă şi maşina derapa. Uneori trebuia să coborâm şi s-o împingem. De două ori ne-am împotmolit şi am fost nevoiţi s-o scoatem din impas. În ultimul sat a făcut rost de o găleată cu nisip, căci ajunsesem foarte sus şi ne era teamă că la coborâre vom întâlni curbe acoperite de gheaţă. Se întunecase de-a binelea, crestele munţilor se ridicau în noapte drepte şi inaccesibile deasupra noastră, trecătoarea se-ngusta, motorul trepida în viteza întâi şi coboram serpentină după serpentină. Brusc, lumina farurilor alunecă de pe zidurile de piatră şi dispăru în hăuri, munţii se dădură la o parte şi jos, sub noi, ne zâmbiră luminile satului.

  Maşina trecu huruind printre magazinele multicolore de pe strada principală. Pietoni săreau la o parte, înspăimântaţi de priveliştea neobişnuită, caii se speriau, o sanie alunecă pe neaşteptate de pe pantă. Automobilul goni pe serpentine până la sanatoriu şi se opri în faţa porţii. Am sărit din maşină, am văzut ca prin ceaţă feţe curioase, oameni, biroul, liftul, apoi am alergat prin coridorul alb, am deschis brusc uşa şi am zărit-o pe Pat aşa cum o văzusem de sute de ori în vis şi în dorurile mele; veni spre mine şi am cuprins-o în braţe ca şi cum ar fi fost însăşi viaţa, sau mai mult decât viaţa.

  — Slavă Domnului, am spus, după ce mi-am mai revenit, credeam că trebuie să stai în pat.

  Dădu din cap, sprijinindu-se de umărul meu. Apoi se îndreptă, îmi luă faţa în mâini şi mă privi.

  — Ai venit, murmură. Ce bine că ai venit!

  Mă sărută încet, grav şi tandru, ca pe ceva fragil. Când i-am simţit buzele am început să tremur. Totul se desfăşurase atât de repede, încât nu mă dumiream încă ce se petrece cu mine. Pătrundeam în noua realitate, mai eram plin de duduitul motorului şi de peripeţiile drumului. Mă simţeam ca cineva care vine din noapte şi frig într-o încăpere caldă – percepe schimbarea de temperatură, dar lui încă nu-i este cald.

  — Am mers foarte repede, am căutat să-i explic.

  Nu-mi răspunse. Mă privea încă, fără să spună un cuvânt. Faţa ei gravă avea o expresie tulburătoare, ochii, apropiaţi de ai mei, mă priveau ca şi cum ar fi vrut să regăsească ceva foarte important. Mă simţeam stingher. Mi-am pus mâinile pe umerii ei şi am coborât privirea.

  — Rămâi acum aici? M-a întrebat.

  Am făcut semn că da.

  — Spune-mi imediat. Spune-mi dacă pleci iar, vreau să aflu acum.

  Doream să-i răspund că nu ştiu încă şi că probabil va trebui să plec peste câteva zile, deoarece nu aveam destui bani ca să pot rămâne. Dar n-am reuşit. Nu puteam, câtă vreme se uita la mine în felul acesta.

  — Da, rămân aici până când o să ne întoarcem împreună.

  Faţa ei nu tresări. Dar se însenină deodată, ca sub forţa magică a unei lumini lăuntrice.

  — Ah, murmură dânsa, nici n-aş fi putut să suport altfel.

  Am încercat să citesc peste umărul ei graficul de temperatură de la căpătâi. Dar a observat, a smuls repede hârtia din ramă, a mototolit-o şi a aruncat-o sub pat.

  — Acum nu mai e valabilă!

  Mi-am întipărit în minte unde este cocoloşul de hârtie şi-am hotărât să-l iau mai târziu, când nu mă va observa.

  — Ai fost bolnavă?

  — Puţin. Dar acum mi-a trecut.

  — Ce-a spus medicul?

  Râse.

  — Nu mă-ntreba acum de medic. Nu mă întreba de nimic. Eşti aici şi asta mi-e de-ajuns.

  O găseam schimbată. Nu ştiam dacă se datoreşte faptului că n-o mai văzusem de mult timp, dar mi se părea altfel decât înainte. Mişcările-i erau mai suple, pielea mai caldă, felul în care se apropia de mine altul. Era acum mai mult decât o fată tânără şi frumoasă care trebuia protejată, câştigase un ce anume, iar dacă în trecut adeseori nu ştiam dacă mă iubeşte, acum o simţeaM. Nu mai ascundea nimic, era mai însufleţită şi mai tandră decât oricând, mai însufleţită, mai tandră şi mai frumoasă, mă făcea mai fericit, dar, în mod ciudat, mă neliniştea mai mult.

  — Pat, trebuie să cobor repede. Köster e jos. Trebuie să găsim un adăpost pentru la noapte.

  — Köster? Şi unde-i Lenz?

  — Lenz, am repetat, Lenz a rămas acasă.

  N-a observat nimic.

  — Ai voie să cobori ceva mai târziu? Am întrebat. Sau să urcăm noi?

  — Am voie orice. Acum, totul mi-e permis. Coborâm şi bem ceva. Adică mă uit la voi cum beţi.

  — Bine. Te aşteptăm în hol.

  Deschise dulapul să-şi scoată o rochie. Am profitat de ocazie ca să strecor în buzunar foaia cu graficul de temperatură.

  — Pe curând, Pat.

  — Robby!

  Veni după mine şi-mi încolăci gâtul cu braţele.

  — De fapt, voiam să-ţi spun atât de multe.

  — Şi eu ţie, Pat. Doar acum avem timp. O să ne povestim toată ziua. Mâine. Nu merge aşa, din prima clipă.

  Dădu din cap.

  — Da, să ne povestim totul. Atunci, tot timpul în care am stat singuri nu va mai fi un timp al despărţirii. O să ştim totul unul despre celălalt şi o să ni se pară că am fost întotdeauna împreună.

  — Aşa am şi simţit, i-am spus.

  Zâmbi.

  — Eu nu. Eu nu am atâta forţă. Pentru mine a fost mai greu. Nu pot să găsesc un refugiu în gânduri când sunt singură. Simt doar singurătatea, nimic altceva. E mai uşor să fii singur când nu iubeşti.

  Surâdea mereu. Era un zâmbet transparent, pe care-l menţinea, dar puteai să vezi prin el.

  — Pat, am exclamat, bunul şi curajosul meu camarad!

  — Nu te-am mai auzit de mult zicându-mi aşa, spuse dânsa şi ochii i se umplură de lacrimi.

  Am coborât ca să-l găsesc pe Köster. Dăduse de acum valizele jos din maşină. Obţinuse două camere învecinate în clădirea anexă.

  — Ia uită-te aici, i-am spus arătându-i graficul de temperatură. Urcă şi coboară.

  Zăpada de pe scări scârţâie sub paşii noştri.

  — Întreabă-l mâine pe medic, spuse Köster. Nu poţi să-ţi dai seama numai după temperatură.

  — Îmi dau seama destul şi aşa, i-am răspuns mototolind foaia de hârtie şi băgând-o la loc în buzunar.

  Ne-am spălat. Apoi, Köster veni la mine în cameră. Arăta ca şi cum tocmai s-ar fi sculat din somn.

  — Robby, trebuie să te-mbraci.

  — Da.

  Mi-am revenit din meditaţie şi-am despachetat. Ne-am dus iar la sanatoriu. Karl mai era încă afară. Köster pusese o pătură pe radiator.

  — Când ne întoarcem, Otto? Am întrebat.

  Se opri din mers.

  — Cred că am să plec mâine seară sau poimâine dimineaţă. Dar tu rămâi aici.

  — Cum aş putea să rămân? L-am întrerupt disperat. În cel mai bun caz, banii-mi ajung zece zile. Şi sanatoriul nu-i plătit decât până în cincisprezece. Trebuie să mă-ntorc ca să câştig bani. Aici, probabil că n-au nevoie de un pianist atât de slab.

  Köster se aplecă să ridice pătura de pe botul maşinii.

  — Îţi fac eu rost de bani, spuse el îndreptându-şi spinarea. Poţi să rămâi liniştit aici.

  — Otto, ştiu bine ce ţi-a rămas de la licitaţie. Nici măcar trei sute de mărci.

  — Nu la asta mă refer. Am să primesc ceva bani. Nu-ţi mai bate capul. În opt zile îi ai aici.

  — Aştepţi o moştenire? Am întrebat cu o ironie tristă.

  — Aşa ceva. Las’ pe mine. Doar nu poţi pleca acum.

  — Nu, am recunoscut. N-aş şti cum să-i explic.

  Köster întinse iar pătura pe botul lui Karl. Mângâie uşor capota. Apoi am intrat în hol şi ne-am aşezat lângă şemineu.

  — De fapt, cât e ceasul? Am întrebat. Köster se uită la ceas.

  — Şase jumătate.

  — Ciudat, credeam că e mult mai târziu.

  Pat coborî scările. Purta scurta ei de blană. Traversă repede holul ca să-i ureze bun venit lui Köster. Abia acum am observat cât de tare o prinsese soarele. Pielea, de un bronz roşiatic, o făcea să semene cu o tânără indiană, doar ceva mai deschisă la culoare. Dar faţa i se subţiase şi ochii-i străluceau prea tare.

  — Ai febră? Am întrebat-o.

  — Puţină, răspunse repede şi evaziv. Seara, toată lumea de aici are febră. Asta-i numai pentru că aţi venit voi. Sunteţi obosiţi?

  — De ce-am fi?

  — Atunci, mergem la bar; bine? E prima dată când primesc o vizită aici sus.

  — Aveţi deci şi un bar?

  — Da, unul mic. Sau cel puţin un colţ care artă aşa. Asta face parte din terapeutică. Să eviţi tot ce-ar putea aminti de spital. Au ei grijă să te oprească de la ce n-ai voie.

  Barul era plin. Pat salută câţiva cunoscuţi. Îmi atrase atenţia un italian. Ne-am aşezat la o masă care tocmai se elibera.

  — Ce-ai vrea să bei? Am întrebat-o.

  — Un cocteil cu rom. Aşa cum am băut întotdeauna la bar. Cunoşti reţeta?

  — E simplu de tot, i-am spus fetei care ne servea. Jumătate vin de porto, jumătate rom Jamaica.

  — De două ori strigă Pat. Şi un „special”.

  Fata aduse două Porto-Ronco şi o băutură roşu-deschis.

  — Asta-i pentru mine explică Pat. Ne întinse paharele cu rom.

  — Noroc!

  Aşeză paharul pe masă fără să fi băut, privi în jur apoi, repede, luă paharul meu şi-l goli.

  — Ah, exclamă, cât e de bun!

  — Dar tu ce-ai comandat? Am întrebat gustând din lichidul acela dubios. Avea gust de zmeură şi lămâie. Nu conţinea nici o picătură de alcool. Nu-i rău, am observat. Pat mă privi. Taie setea! Am adăugat.

  Izbucni în râs.

  — Mai comandă un Porto-Ronco. Dar pentru tine. Mie nu mi se dă.

  Am făcut semn fetei.

  — Un Porto-Ronco şi un „special”, i-am spus.

  Vedeam că la mesele din jur se consuma destul de mult „special”.

  — Azi îmi dai voie, Robby, nu-i aşa? Întrebă Pat. Numai azi! Ca pe vremuri. Da, Köster?

  — E destul de bun „specialul”, am spus golind al doilea pahar.

  — Îl urăsc! Bietul de tine, Robby, ce trebuie să bei azi!

  — Dacă comandăm destul de repede, mă aleg şi eu cu ceva, am spus.

  Pat râse.

  — Mai târziu, la masă, am voie să beau şi eu puţin. Vin roşu.

  Am mai comandat câteva Porto-Ronco, apoi am trecut în sala de mese. Pat arăta minunat. Faţa ei radia. Ne-am aşezat lângă fereastră, la una dintre mesele mici acoperite cu feţe de masă albe. Era cald şi jos în vale se vedea satul cu străzile sale acoperite de zăpada strălucitoare.

  — Dar unde-i Helga Guttmann? Am întrebat.

  — A plecat, răspunse Pat după un moment de tăcere.

  — A plecat? Atât de devreme?

  — Da, răspunse Pat şi am înţeles ce voia să spună. Fata ne aduse un vin rubiniu. Köster umplu paharele.

  Acum erau toate mesele ocupate. Pretutindeni, oamenii discutau. Am simţit mâna lui Pat acoperind-o pe a mea.

  — Scumpul meu, spuse ea foarte încet şi foarte tandru. N-am mai fi putut rezista!

 XXVI.

  Am ieşit din camera medicului-şef. Köster mă aştepta în hol. Văzându-mă, s-a ridicat. Am ieşit afară şi ne-am aşezat pe o bancă în faţa sanatoriului.

  — E grav, Otto. Mai grav decât am crezut.

  Un grup de schiori trecu zgomotos pe lângă noi. Printre ei – câteva femei ale căror feţe viguroase arse de soare erau unse cu ulei. Râzând, îşi arătau dantura sănătoasă, strălucitoare. Strigau în gura mare că au o foame de lup. Am aşteptat până ce grupul a trecut.

  — Toţi ăştia sunt bine mersi! Am exclamat. Trăiesc şi sunt sănătoşi tun. Să vomiţi, nu alta!

  — Ai vorbit chiar cu medicul-şef? Întrebă Köster.

  — Da. Mi-a explicat totul cu o mulţime de ocolişuri şi reticenţe. În concluzie, situaţia s-a înrăutăţit. Totodată, susţine însă că s-a ameliorat.

  — Nu înţeleg.

  — Spune că dacă ar fi rămas în oraş n-ar mai fi existat de mult nici o speranţă. Aici, boala a evoluat mai încet. Asta numeşte el situaţie ameliorată.

  Cu tocurile pantofilor, Köster zgâria linii în zăpada bătătorită. Apoi a ridicat capul.

  — Deci mai sunt speranţe?

  — Medicul are întotdeauna speranţe, asta face parte din meseria lui. Dar ale mele sunt al naibii de puţine. L-am întrebat dacă i-a făcut pneumotorax. Mi-a răspuns că nu se mai poate, că i s-ar fi făcut unul cu câţiva ani în urmă. Acum ambii plămâni sunt atinşi. E îngrozitor, Otto.

  O bătrână cu şoşoni scâlciaţi se opri în faţa băncii pe care stăteam. Obrazul ei era albăstrui şi supt, iar ochii stinşi, de culoarea gresiei, te făceau să crezi că femeia este oarbă. Îşi trecuse în jurul gâtului un guler de boa demodat. Ridică încet un lornion şi ne privi prin el. Apoi se îndepărtă târându-şi picioarele.

  — Ce stafie respingătoare!

  — Ce altceva a mai spus? Întrebă Köster.

  — Mi-a explicat din ce i se trage, probabil, boala. A avut mulţi pacienţi de vârsta ei. Crede că e o urmare a războiului. Subnutriţie în anii de creştere. Dar ce-mi pasă mie de toate astea? Eu vreau să se facă bine.

  L-am privit pe Köster.

  — Desigur, mi-a spus că i-a fost dat să vadă adesea adevărate minuni. Că îndeosebi la această boală se-ntâmplă ca evoluţia să se oprească, cicatrizarea să se producă şi pacientul să se vindece, chiar şi în cazuri disperate Aşa mi-a vorbit şi Jaffé, dar eu cred în minuni.

  Köster nu răspunse. Am stat tăcuţi unul lângă celălalt. Ce puteam să ne mai spunem? Trecuserăm amândoi prin prea multe ca să ne amăgim cu speranţe deşarte.

  — Ea nu trebuie să observe nimic, Robby, spuse Köster într-un târziu.

  — Bineînţeles.

  Am rămas pe bancă până la sosirea lui Pat. Nu mă gândeam la nimic, nici măcar nu eram disperat; eram apatic, posomorât, fără viaţă.

  — Uit-o că vine, şopti Köster.

  — Aşa-i, am spus şi m-am ridicat.

  — Hallo!

  Pat se apropia făcând semn cu mâna. Se-mpletici puţin şi o pufni râsul.

  — Sunt uşor ameţită, din cauza soarelui. Întotdeauna după ce stau la soare mă clatin ca un bătrân lup-de-mare.

  Era suficient s-o privesc ca realitatea să dobândească o altă înfăţişare. Nu mai credeam în spusele medicului, ci într-o minune. Era aici, trăia, stătea în faţa noastră şi râdeA. Tot restul nu mai avea importanţă.

  — Ce-i cu mutrele astea? Întrebă ea.

  — Mutre de orăşeni; nu prea se potrivesc aici, replică Köster. Încă nu ne-am obişnuit cu soarele.

  Pat continuă să râdă.

  — Azi mă simt bine. N-am temperatură. Am voie să ies. Nu vreţi să mergem în sat să luăm un aperitiv?

  — Sigur că da.

  — Atunci, haideţi!

  — Nu vrei să luăm o sanie? Întrebă Köster.

  — Pot să merg pe jos până acolo, spuse Pat.

  — Ştiu, replică Köster. Dar eu n-am mai mers niciodată cu aşa ceva. Aş vrea să văd cum e.

  Am făcut semn unui birjar şi am coborât pe serpentine până în sat. Ne-am oprit în faţa unei cafenele cu o mică terasă însorită şi am coborât. Erau mulţi clienţi şi printre ei am recunoscut câţiva pacienţi de la sanatoriu. Italianul de la bar se afla şi el acolo. Îl chema Antonio. Veni la masa noastră ca s-o salute pe Pat. Ne povesti cum câţiva glumeţi au transportat noaptea trecută, în timp ce dormea, un pacient cu pat cu tot în camera unei profesoare foarte bătrâne.

  — De ce au făcut-o? L-am întrebat.

  — S-a vindecat şi pleacă peste câteva zile, explică Antonio. Prilejul ăsta predispune întotdeauna la farse.

  — Dragul meu, cei care rămân fac haz de necaz, mi se adresă Pat.

  — Aici, sus, dai în mintea copiilor, adăugă Antonio.

  „Vindecat! M-am gândit. Unul s-a vindecat şi pleacă!”

  — Ce vrei să bei, Pat?

  — Un Martini. Un Martini sec.

  Un aparat de radio începu să cânte. Valsuri vieneze. Pluteau prin aerul cald şi însorit ca nişte flamuri uşoare luminoase. Chelnerul aduse băuturile. Erau reci şi în transpiraţia lichidului pătruns de lumină vedeai bulele de aer ridicându-se.

  — E plăcut aici, ce zici? Întrebă Pat.

  — Minunat! Am răspuns.

  — Dar uneori insuportabil! Adăugă dânsa.

  La dorinţa lui Pat, am luat masa în sat. În ultimul timp fusese obligată să stea numai în sanatoriu; era prima ei ieşire şi ne-a asigurat că s-ar simţi de două ori mai bine dacă ar putea să mănânce o dată în sat. Antonio luă masa împreună cu noi. Mai apoi am urcat iar cu sania şi Pat s-a retras în camera ei, pentru că trebuia să stea culcată două ore. Împreună cu Köster, l-am scos pe Karl din garaj şi i-am făcut o revizie. A trebuit să înlocuim două lame de arc rupte. Mecanicul garajului ne-a dat sculele şi ne-am apucat de treabă. Apoi am completat uleiul şi am uns şasiul. Când am terminat, am scos maşina din garaj. Era plină de noroi şi arăta deplorabil.

  — Nu vrei s-o spălăm? Am întrebat.

  — Nu, nu cât timp e pe drum, spuse Köster. Se supără!

  Pat îşi făcu apariţia. Arăta odihnită şi încă păstra căldura somnului. Câinele se zbenguia în jurul ei.

  — Billy! L-am strigat.

  S-a oprit din joacă, dar n-a devenit prea prietenos. Nu mă recunoscuse şi când Pat i-a atras atenţia asupra mea s-a zăpăcit cu totul.

  — Aşa se-ntâmplă. Slavă Domnului că oamenii au o memorie mai bună. Dar pe unde era aseară?

  Pat începu din nou să râdă.

  — A stat tot timpul sub pat. E gelos când vine cineva în vizită şi se retrage supărat.

  — Arăţi minunat. Pat, i-am spus.

  Mă privi fericită. Apoi se apropie de Karl.

  — Aş vrea să stau iar în maşină şi să merg cu voi o bucată de drum.

  — Cu plăcere. Ce zici, Otto?

  — Se-nţelege. Ai pe dumneata un palton gros şi în maşină găseşti destule fulare şi pături.

  Pat se aşeză în spatele parbrizului lângă Köster. Karl începu să duduie. Gazele de eşapament abureau albăstrii în aerul rece. Motorul încă nu se încălzise. Încet, lanţurile începură să macine zăpada. Karl se târî pufăind, pocnind şi huruind spre sat, strecurându-se pe artera principală ca un lup înconjurat de galopul cailor şi sunetul de clopoţei al săniilor.

  Am ieşit din sat. Era aproape de asfinţit şi câmpurile de zăpadă străluceau roşiatic în lumina soarelui crepuscular. Câteva căpiţe de fân pe coastă fuseseră aproape acoperite de pătura albă a zăpezii. Ca nişte virgule subţiri, ultimii schiori se avântau la vale. Treceau prin faţa astrului învăpăiat – minge incandescentă suspendată în spatele povârnişului.

  — Pe aici aţi trecut ieri? Întrebă Pat.

  Maşina ajunse la primul podiş. Köster se opri. De aici, priveliştea era copleşitoare. Cu o zi înainte, când gonisem nebuneşte prin seara ca de sticlă albastră, nu fusesem atenţi decât la drum.

  În succesiunea lor neîntreruptă, povârnişurile deschideau în faţa noastră panorama unei văi sinuoase. Coamele munţilor din depărtare se profilau distinct pe cerul verzui. Nuanţe aurii tiveau marginile. Pete de aceeaşi culoare acopereau ca un polen câmpurile de zăpadă de la poalele crestelor. Povârnişurile se învăluiau tot mai mult într-un roşu somptuos, iar umbrele se albăstreau din clipă în clipă. Soarele tocmai se furişase între două creste scânteietoare şi valea largă, cu vârfurile şi povârnişurile sale, părea gata să prezinte o defilare mută, grandioasă şi plină de lumină în faţa unui domnitor pe cale să se stingă. Panglica vişinie a străzii se înfăşura în jurul stâncilor, dispărea, reapărea, întunecată la viraje, trecând pe lângă sate şi îndreptându-se către trecătoarea de la orizont.

  — N-am fost niciodată atât de departe de sat, spuse Pat. Ăsta-i drumul spre casă?

  — Da.

  Tăcu şi privi în jos. Apoi coborî din maşină şi puse mâna streaşină la ochi. Privea atât de intens spre nord, de parcă ar fi vrut să desluşească turnurile oraşului.

  — E departe până acolo? Întrebă.

  — Aproape o mie de kilometri. În luna mai coborâm în direcţia aceea. O să vină Otto să ne ia.

  — În mai, repetă. Doamne-Dumnezeule, în mai.

  Soarele dispăru treptat. Valea prinse viaţă; umbrele care până acum stătuseră ghemuite prin cutele munţilor începură să se târască tăcut afară şi să urce mai sus, asemeni unor uriaşi păianjeni albaştri. Se lăsă răcoare.

  — Pat, trebuie să ne-ntoarcem.

  Ridică privirea şi faţa ei păru deodată descompusă de durere. Am înţeles brusc că ştie; ştie că nu va mai traversa niciodată lanţul inexorabil al munţilor de la orizont, ştie şi vrea să ascundă că ştie, aşa cum şi noi încercam să ascundem în faţa ei; pentru o clipă însă, îşi pierduse cumpătul şi disperarea întregii lumi se revărsase din ochii ei.

  — Să mai coborâm puţin, propuse dânsa. Numai o bucată mică.

  — Vino, i-am răspuns după ce am privit spre Köster.

  S-a urcat lângă mine în spate, am cuprins-o cu braţul şi ne-am acoperit cu pătura. Maşina începu să coboare încet, spre vale, în direcţia umbrelor.

  — Robby, iubitule, şopti Pat lângă umărul meu, acum parcă am merge acasă, înapoi, la viaţa noastră.

  — Da, i-am răspuns trăgându-i pătura până la bărbie.

  Se-ntuneca repede, pe măsură ce coboram. Pat era învelită toată cu pătura. Îşi băgase mâna sub cămaşa mea, îi simţeam degetele pe piele, apoi respiraţia, buzele şi la urmă lacrimile.

  Prudent, ca să nu observe că ne întoarcem. Köster făcu un viraj larg în jurul pieţei principale a următorului sat şi porni încet înapoi.

  Soarele apusese când am ajuns iar pe podiş. La est, printre norii mişcători se ivi – palidă şi străvezie – Luna. Lanţurile striveau pământul cu un zgomot monoton. Se lăsase o linişte profundă, stăteam nemişcat, simţind lacrimile lui Pat ca şi cum din inima mea rănită ar fi picurat sânge.

  O oră mai târziu mă aflam în holul sanatoriului. Pat era în camera ei şi Köster plecase la staţia meteorologică să întrebe dacă va ninge. Afară se lăsase ceaţă, Luna era înconjurată de o aureolă şi seara se aşternea în faţa ferestrelor moale şi cenuşie ca o catifea. După un timp veni Antonio şi se aşeză lângă mine. Câteva mese mai încolo stătea un individ rotund ca o ghiulea, cu un costum de homspun şi pantaloni bufanţi prea scurţi. O mutră de sugar cu buze răsfrânte şi ochi reci, chelie rotundă şi roşie, strălucitoare ca o bilă de biliard. Lângă el – o femeie firavă, cu cearcăne mari şi o expresie mâhnită, imploratoare. Ghiuleaua era vioaie, îşi mişca necontenit capul, iar mâinile groase şi roşii descriau volute.

  — Aici la voi e minunat, absolut minunat! Priveliştea, aerul şi mâncarea. O duci într-adevăr minunat.

  — Bemhard, şopti femeia.

  — Pe onoarea mea că mi-ar plăcea să fiu şi eu o dată îngrijit şi cocoloşit ca tine. Râse insinuant. Ei, mă bucur din tot sufletul pentru tine.

  — Ah, Bemhard, spuse femeia, descurajată.

  — Haide-haide, ţipă veselă ghiuleaua, mai bine nici că se poate! Aici eşti ca-n sânul lui Avraam. Ce crezi că se petrece acolo jos? Mâine trebuie să mă-ntorc la luptă. Fii mulţumită că nu ştii ce-i aia. Aşa! Mă bucur că am văzut ce bine-ţi merge aici.

  — Bemhard, nu-mi merge bine deloc, spuse femeia.

  — Ei, copilaş, izbucni Bemhard zgomotos, nu te mai plânge. Ce să mai spună unul ca mine?! Mereu la întreprindere, falimente peste tot, impozitelE. Ei, o plăcere, ce mai?

  Femeia tăcu.

  — Subţire băiat! M-am adresat lui Antonio.

  — Şi încă ce subţire! A venit de alaltăieri şi retează scurt orice tentativă a soţiei cu fraza lui predilectă: „Cât de minunat îţi merge!” Nu vrea să ştie de nimic, mă înţelegeţi, nici de teama, nici de boala, nici de singurătatea ei. Probabil că trăieşte de mult cu altă ghiulea, la Berlin şi de două ori pe an îşi face aici vizita obligatorie, frecându-şi mâinile, jovial, cu gândul numai la confortul lui. Numai să nu audă de nimic! Asta o să întâlniţi destul de frecvent prin partea locului.

  — De cât timp e femeia aici?

  — Aproximativ de doi ani.

  Un grup de tineri trecu chicotind prin sală. Antonio izbucni în râs.

  — Ăştia vin de la poştă. I-au expediat lui Roth o telegramă.

  — Cine-i Roth?

  — Acela care pleacă peste câteva zile. I-au telegrafiat că din cauza unei epidemii de gripă nu are voie să se-ntoarcă acasă şi că mai trebuie să rămână aici. Astea sunt obişnuitele glume. Pentru că ei trebuie să rămână, înţelegeţi?

  Am privit prin fereastră catifeaua cenuşie a munţilor în ceaţă. „Toate astea nu-s adevărate, îmi spuneam, realitatea e cu totul alta, lucrurile nu se pot desfăşura în felul ăsta. Aici e doar o scenă pe care se mimează puţin moartea. Dar moartea e un lucru teribil de grav.” Aş fi vrut să mă duc după tinerii aceia să-i bat pe umăr şi să le spun: „Nu-i aşa că asta nu-i decât o moarte de salon, iar voi sunteţi doar nişte veseli actori amatori? După spectacol, toţi se vor ridica să răspundă la aplauze! Doar nu se poate muri aşa, din puţină temperatură şi o uşoară răguşeală. Pentru asta trebuie gloanţe şi răni, aşa ştiu eu.”

  — Şi dumneata eşti bolnav? L-am întrebat pe Antonio.

  — Bineînţeles, spuse zâmbind.

  — Într-adevăr o cafea excelentă, strigă ghiuleaua de alături, la noi nu găseşti aşa ceva! Raiul pe pământ!

  Köster reveni de la staţia meteorologică.

  — Robby, trebuie să plec. Barometrul scade şi probabil că la noapte o să ningă. Mâine n-aş mai reuşi să trec. Astă-seară e încă posibil.

  — Bine. Mai putem lua masa împreună?

  — Da. Îmi fac repede bagajele.

  — Vin cu tine.

  I-am ajutat lui Köster să-şi facă valiza şi ne-am dus la garaj. Apoi ne-am întors s-o luăm pe Pat.

  — Dacă ai nevoie de ceva, dă-mi un telefon, Robby. Am încuviinţat.

  — Banii o să-i primeşti peste câteva zile. Îţi vor ajunge câtva timp. Fă tot ce-i necesar.

  — Da, Otto. Am ezitat.

  — Mai aveam acasă câteva fiole de morfină. Poţi să mi le trimiţi?

  Se uită la mine.

  — La ce-ţi trebuie?

  — Nu ştiu cum or să evolueze lucrurile. Poate că n-o să fie nevoie. Tot mai am o speranţă. Când sunt cu ea. Nu când rămân singur. Dar n-aş vrea să sufere, Otto. Să zacă neajutorată în ghearele durerii. Poate că atunci or să-i dea chiar ei. Dar m-aş simţi mai liniştit ştiind că pot s-o ajut.

  — Nu cumva te-ai gândit şi la altceva, Robby?

  — Numai la asta, Otto. Fii pe pace. Altfel, nu ţi-aş fi spus.

  Dădu din cap.

  — Nu mai suntem decât doi, spuse încet.

  — Aşa e!

  — Bine, Robby.

  Am intrat în hol şi am urcat s-o chem pe Pat. Am luat masa în fugă, pentru că cerul se acoperea din ce în ce mai mult. Köster îl scoase pe Karl din garaj şi-l parcă în faţa intrării.

  — Cu bine, Robby!

  — Cu bine. Otto!

  — La revedere, Pat. Îi întinse mâna privind-o în ochi. La primăvară vin să vă iau.

  — La revedere, Köster. Îi ţinea încă mâna în mâinile ei. Mă bucur mult că te-am mai văzut. Transmite-i salutări lui Gottfried Lenz din partea mea.

  — Da, spuse Köster.

  Tot îl mai ţinea de mână. Buzele-i tremurau. Şi deodată făcu un pas spre el şi-l sărută.

  — Adio, murmură cu voce gâtuită.

  Brusc, faţa lui Köster se învăpăie. Voia să mai spună ceva, dar se întoarse, urcă în maşină şi porni ca un bolid pe serpentine, fără să se mai uite înapoi. Îl urmăream cu privirile. Maşina străbătu cu maximă viteză strada principală şi apoi urcă pantele ca un licurici singuratec, farurile jucându-şi galbenul palid pe zăpada cenuşie. Pe platou se opri şi Köster ne făcu semn de bun rămas. În bătaia fascicolelor de lumină, silueta lui se detaşa întunecată. Apoi dispăru şi multă vreme am mai auzit, din ce în ce mai slab zumzetul motorului.

  Cu capul uşor înclinat, Pat ascultă cât timp se mai putu percepe ceva. Apoi se-ntoarse spre mine.

  — Acum, ultimul vapor a plecat, Robby.

  — Penultimul. Ultimul sunt eu. Ştii ce am de gând să fac? Să găsesc alt loc de ancorare. Camera din clădirea anexă nu-mi mai place. Nu văd de ce n-am putea sta împreună. Voi încerca să obţin o cameră alăturată de a ta.

  Surâse.

  — Imposibil! N-ai să reuşeşti! Cum vrei să faci?

  — O să-ţi pară bine dacă reuşesc?

  — Ce întrebare! Ar fi minunat, dragul meu. Aproape ca Ia mătuşa Zalewski!

  — Bine; atunci, lasă-mă să încerc! Îmi trebuie o jumătate de oră.

  — De acord. Am să fac între timp o partidă de şah cu Antonio. Aici am învăţat să joc.

  M-am dus la biroul administraţiei, am explicat că intenţionez să-mi prelungesc şederea şi aş dori o cameră la acelaşi etaj cu Pat. O femeie cu un bust lipsit de însemnele feminităţii mă privi indignată şi mă refuză, pe baza regulamentului instituţiei.

  — Cine a făcut regulamentul? Am întrebat-o.

  — Direcţiunea, replică doamna, netezindu-şi cutele fustei. Destul de reticentă, mă informă, până la urmă, că medicul-şef poate hotărî în cazuri excepţionale. Dar nu mai e aici, adăugă. Şi seara nu poate fi deranjat acasă decât în interes de serviciu.

  — Bine, am spus; atunci, am să-l deranjez în interes de serviciu. În problema regulamentului instituţiei.

  Medicul-şef locuia într-o căsuţă lângă sanatoriu. Mă primi imediat şi-mi dădu fără dificultăţi aprobarea.

  — După cum am debutat, nu speram că o să meargă atât de uşor, am remarcat.

  — Aha, ai dat peste bătrâna Rexroth? Ei bine, am să-i telefonez îndată.

  M-am întors la administraţie. Bătrâna Rexroth se retrase cu un aer demn când văzu faţa mea provocatoare. Am aranjat totul cu secretara şi l-am trimis pe omul de serviciu să-mi mute bagajele şi să-mi facă rost de câteva sticle de băutură. Apoi m-am dus în hol s-o caut pe Pat.

  — Ai reuşit? Mă întrebă.

  — Încă nu, dar în câteva zile.

  — Păcat!

  Răsturnă figurile de pe tablă şi se ridică.

  — Ce-am putea face? Să mergem la bar?

  — De multe ori, seara jucam cărţi, interveni Antonio. Suflă vânt cald de primăvară. Asta se resimte aici. Pe asemenea vreme, jocul de cărţi e lucru cel mai potrivit.

  — Pat? Să joace cărţi? Am întrebat surprins. Ce jocuri de cărţi ştii tu? Popa-prostu’ şi pasienţe?

  — Pocher, scumpule, declară Pat.

  Am izbucnit în râs.

  — Ştie să joace, întări Antonio. Numai că e prea îndrăzneaţă. Trage la cacealmale!

  — Şi eu la fel, am răspuns. Hai să vedem ce iese.

  Ne-am aşezat într-un colţ şi am început să jucăm. Pat nu juca rău deloc. Într-adevăr, trăgea atâtea cacealmale, că rămâneai cu gura căscată. După o oră, arătând spre fereastră, Antonio ne făcu atenţi asupra peisajului de afară. Ningea. Încet, ezitând parcă, fulgi mari cădeau aproape vertical.

  — Nu-i pic de vânt, observă Antonio. O să se depună multă zăpadă.

  — Unde-o fi Köster acum? Întrebă Pat.

  — E deja dincolo de trecătoarea cea mai înaltă, i-am răspuns.

  Pentru o clipă, am avut în faţa ochilor imaginea lui Karl purtându-l pe Köster prin noaptea albă şi deodată totul mi se păru că pluteşte în irealitatE. Eu aici, Köster pe drum, Pat alături de mine. Îşi sprijinea de masă mâna cu care ţinea cărţile şi îmi zâmbea fericită.

  — E rândul tău, Robby!

  Ghiuleaua trecu prin sală, se opri în spatele mesei noastre şi începu să urmărească jocul surâzându-ne cu bunăvoinţă. Probabil că soţia lui dormea şi el dorea să se distreze. Am pus cărţile pe masă şi l-am privit mânios până ce şi-a luat tălpăşiţa.

  — Nu eşti prea prietenos, observă Pat amuzată.

  — Nu sunt. Nici nu vreau să fiu.

  Ne-am dus la bar şi am băut câteva pahare cu „special”. Apoi Pat a trebuit să se ducă la culcare. Mi-am luat rămas bun de la ea în hol. Urcă lin scara, se-ntoarse şi se opri înainte de a coti pe coridor. Am aşteptat puţin apoi m-am dus la biroul administraţiei să-mi iau cheia camerei mele. Secretara cea micuţă îmi zâmbi.

  — Aveţi numărul şaptezeci şi opt.

  Era camera de lângă Pat.

  — E cumva din dispoziţia domnişoarei Rexroth? Am întrebat.

  — Nu, domnişoara Rexroth e la casa misionarilor.

  — Casele de misionari sunt uneori o adevărată binefacere! Am exclamat şi am urcat repede.

  Lucrurile mele erau deja despachetate. O jumătate-de oră mai târziu am bătut la uşa dintre cele două camere.

  — Cine-i acolo? Strigă Pat.

  — Poliţia de moravuri, am răspuns.

  Cheia scârţâi în broască şi uşa se deschise larg.

  — Tu eşti, Robby? Bâigui Pat uluită.

  — Eu. Învingătorul domnişoarei Rexroth! Posesor de coniac şi de Porto-Ronco. Am scos sticlele din buzunarele halatului de baie. Şi acum, spune imediat câţi bărbaţi au mai intrat în camera asta.

  — Nimeni, în afara clubului de fotbal şi a orchestrei filarmonice în formaţie mărită, declară surâzătoare Pat. Oh, scumpule, s-au întors vremurile bune!

  A adormit pe umărul meu. Am mai stat multă vreme treaz. Într-un colţ al camerei ardea o lampă mică. Fulgii de nea loveau delicat în fereastră şi timpul părea să fi încremenit în crepusculului arămiu. Era foarte cald în cameră. Din când în când se auzeau pocnituri pe conductele de încălzire. Pat se mişcă în somn şi, cu un zgomot uşor, păturile care-o acopereau alunecară jos. „Ce piele catifelată, bronzată! Mi-am spus. Minune suplă a genunchilor! Gingaş mister al sânilor!” îi simţeam părul atingându-mi umărul şi pe buze bătăile inimii. „Poate ţi-a fost hărăzit să mori, îmi spuneam. Tu nu poţi muri. Tu eşti însăşi fericirea.”

  Încet, cu grijă, am ridicat păturile. Pat murmură ceva, apoi tăcu şi uşor, în somn, mă cuprinse pe după gât cu braţele.

 XXVII.

  În zilele care au urmat, ninsoarea n-a mai contenit. Pat făcu febră. I se recomandă să stea în pat. Mulţi pacienţi erau în aceiaşi situaţie.

  — Din cauza vremii, explică Antonio. E prea cald, prea înăbuşitor. O vreme care predispune la febră.

  — Dragul meu, ieşi puţin din casă, propuse Pat. Ştii să schiezi?

  — Nu. De unde să ştiu? N-am mai fost niciodată la munte.

  — Antonio o să te înveţe. Îi face plăcere. Te simpatizează.

  — Prefer să rămân cu tine.

  Se ridică în capul oaselor. Cămaşa de noapte îi alunecă de pe umeri. De slăbiciune, deveniseră teribil de înguşti. Şi gâtul i se subţiase al naibii de mult.

  — Robby, fă-o de dragul meu. Nu vreau să rămâi toată ziua la căpătâiul meu. Ai făcut-o şi ieri şi alaltăieri, e zăpadă.

  A respirat adânc şi am auzit hârâitul uşor al respiraţiei ei.

  — Am mai multă experienţă decât tine în treburi de felul ăsta, spuse sprijinindu-se în coate. E mai bine pentru amândoi. Ai să-ţi dai seama după aceea. Făcu un efort să zâmbească. Îţi rămâne suficient timp – după-amiază şi seara – să te ocupi de mine. Dimineaţa, prezenţa ta mă tulbură, scumpule. Arăt foarte rău dimineaţa, când am temperatură. Seara e cu totul altceva. Sunt tare superficială şi proastĂ. Nu vreau să fiu urâtă când mă vezi tu.

  — Cum poţi să vorbeşti aşa, Pat? Bine; atunci, am să ies puţin cu Antonio, i-am spus şi m-am ridicat. Pe la prânz am să mă întorc. Sper să nu-mi rup toate oasele cu scândurile acelea.

  — Ai să înveţi foarte repede, dragul meu. Expresia de anxietate dispăru de pe faţa ei. În scurt timp, ai să schiezi minunat.

  — Iar tu vrei să mă dai foarte repede şi elegant afară, am spus şi am sărutat-o.

  Mâinile-i erau umede şi fierbinţi, buzele uscate şi crăpate.

  Antonio stătea la etajul al doilea. Îmi împrumută o pereche de bocanci şi nişte schiuri. Mi se potriveau, căci eram de aceeaşi înălţime. Ne-am dus la pârtia de antrenament, care se afla la câteva sute de metri în spatele satului. Antonio mă privi cercetător în timp ce mergeam.

  — Febra îţi trezeşte cele mai ciudate gânduri spuse el. S-au întâmplat uneori lucruri curioase în asemenea zile.

  Îşi prinse schiurile.

  — Cel mai rău e că trebuie să aştepţi fără să poţi face ceva. Asta te înnebuneşte şi te distruge.

  — Şi pe cei sănătoşi, am adăugat. Să stai, să vezi şi să nu poţi face nimic.

  Dădu din cap.

  — Unii dintre noi lucrează, continuă el, alţii citesc biblioteci întregi, dar mulţi devin puerili şi chiulesc de la tratament aşa cum chiuleau la ora de gimnastică şi se ascund, chicotind speriaţi, în magazine şi cofetării când trece din întâmplare medicul. Fumează pe ascuns, beau pe ascuns, bârfesc şi fac pozne stupidE. Asta îi ajută să uite vidul, să ocolească adevărul. Ignoră în joacă, superficial poate, dar şi eroic, moartea. De fapt, ce altceva ar putea face?

  „Într-adevăr, mi-am spus; de fapt şi noi ceilalţi ce altceva putem face?”

  — Încercăm? Mă întrebă Antonio înfigându-şi beţele de schi în zăpadă.

  — Da.

  Îmi arătă cum se fixează schiurile şi cum se menţine echilibrul. Nu era prea greu. Am căzut destul de des, dar cu timpul m-am obişnuit şi a început să meargă ceva mai bine. După o oră am contenit.

  — Ajunge pentru astăzi, fu de părere Antonio. Diseară or să te doară toţi muşchii.

  Mi-am scos schiurile şi am simţit sângele pulsându-mi puternic prin vine.

  — Mi-a prins bine, Antonio!

  Dădu din cap.

  — Putem ieşi în fiecare dimineaţă. Îţi mai primeneşte gândurile.

  — Ce-ar fi să bem ceva? Am propus.

  — De acord. Să bem un Dubonnet la Forster.

  Am băut Dubonnet-ul şi ne-am întors la sanatoriu. Secretara de la administraţie mă înştiinţă că trecuse poştaşul şi-mi lăsase vorbă că mă aşteaptă un mandat la poştă. Îmi sosiseră bani. M-am uitat la ceas. Mai aveam timp şi ca atare am plecat. La poştă mi s-au înmânat două mii de mărci, împreună cu o scrisoare de la Köster, prin care mă asigura că mai are bani şi că nu trebuie să-mi fac griji. În caz de nevoie, să-i scriu.

  Mă uitam nedumerit la bancnote. De unde făcuse rost de bani? Şi atât de repede? Doar cunoşteam veniturile noastre. Şi deodată am înţeles. Mi-a apărut în faţa ochilor imaginea fabricantului de textile Bollwies. Aşa cum îmi rămăsese întipărită: stând în faţa barului, în seara când pierduse pariul. Parcă-l vedeam cercetându-l pe Karl cu un aer avid şi parcă-l auzeam spunând: „Oricând cumpăr maşina asta”. Blestemată treabă! Köster îl vânduse pe Karl! Numai aşa a putut face rost repede de atâţia bani!

  Karl despre care spusese că preferă să piardă o mână decât să se despartă de el! Karl nu-i mai aparţinea. Era acum în mâinile grase ale fabricantului de costume şi Otto, care-i recunoştea de la mai mulţi kilometri pulsaţia motorului, îl va auzi urlând de-a lungul străzilor ca un câine alungat.

  Am băgat în buzunar scrisoarea lui Köster şi pacheţelul cu fiolele de morfină. Tot mai stăteam descumpănit în faţa ghişeului. Aş fi vrut să-i trimit imediat banii ramburs, dar nu-mi puteam permite. Aveam nevoie de ei. Am netezit bancnotele şi le-am băgat în buzunar. Apoi am ieşit din clădirea poştei. La dracu, acum va trebui să ocolesc toate maşinile. Maşina e un prieten, dar Karl fusese mult mai mult pentru noi. Un camarad. Karl, năluca şoselelor. Fusese unul de-ai noştri. Karl şi Köster, Karl şi Lenz, Karl şi Pat. Cu furie neputincioasă, mi-am scuturat bocănind zăpada de pe pantofi. Lenz murise. Karl plecase. Dar Pat? Cu ochi întunecaţi, am privit cerul, acest cer cenuşiu şi nesfârşit al unui Dumnezeu dement, care inventase viaţa şi moartea ca să se distreze.

  După-amiază, vântul îşi schimbă direcţia, vremea se mai limpezi, deveni mai rece, iar seara Patrice se simţi mai bine. În dimineaţa următoare a putut să se scoale din pat şi câteva zile mai târziu când Roth, pacientul care se vindecase, părăsi sanatoriul, putu chiar să-l însoţească şi ea la gară.

  O grămadă de oameni l-au condus. Aşa era obiceiul pe aici când pleca cineva. Roth nu părea prea încântat. Avusese, după opinia lui, ghinion. O somitate în medicină îi spusese cu doi ani în urmă că dacă se tratează cum trebuie mai are de trăit, în cel mai bun caz, doi ani. Ca să se asigure, a mai întrebat un alt doilea medic şi acesta i-a dat şi mai puţin. Atunci, Roth şi-a repartizat averea ca s-o cheltuiască în doi ani şi a trăit din plin, fără să-i pese de boală. Până la urmă, a fost internat la sanatoriu în urma unor hemoptizii puternice. Şi aici, în loc să moară şi-a ameliorat tot mai mult sănătatea. La venire cântărea doar patruzeci şi cinci de kilograme. Acum avea şaptezeci şi cinci şi era într-o formă atât de bună, încât i s-a permis să părăsească sanatoriul. Dar banii lui se duseseră pe gârlă.

  — Ce o să fac acum acolo jos? Mă întrebă scărpinându-şi părul roşu. Dumneata vii de acolo; spune-mi, ce se mai întâmplă?

  — Totul s-a schimbat destul de mult, i-am spus uitându-mă la faţa lui rotundă şi grasă, cu sprâncene incolore.

  Se însănătoşise cu toate că medicii îl consideraseră condamnaT. Numai latura asta mă interesa.

  — Va trebui să-mi caut un serviciu, continuă. Care-i situaţia acum?

  Am ridicat din umeri. Cum să-i explic că probabil nu va găsi de lucru? După puţin timp o să-şi dea singur seama.

  — Ai relaţii, prieteni sau aşa ceva? L-am întrebat.

  — PrietenI. Ei, ştii şi dumneata. Râse batjocoritor. Când nu mai ai bani, sar în lături ca puricii de pe un câine mort.

  — Atunci, o să fie greu.

  Se încruntă.

  — Habar n-am cum o să mă descurc. Am doar câteva sute de mărci. Şi n-am învăţat niciodată nimic, nu ştiu decât să cheltuiesc. Se pare că profesorul doctor care m-a consultat a avut totuşi dreptate, chiar dacă în alt fel: să mă curăţ peste doi anI. Dar din cauza unui glonte.

  M-a cuprins deodată o furie dementă împotriva acestui palavragiu imbecil. Oare nu ştia preţul vieţii? Îi vedeam pe Antonio şi pe Pat mergând înaintea mea, vedeam gâtul ei slăbit de menghina bolii, ştiam cât de mult iubeşte viaţa şi în clipa aceea aş fi fost în stare să-l ucid pe Roth fără părere de rău dacă în felul ăsta aş fi salvat-o pe Pat.

  Trenul porni. Roth ne făcu semn cu pălăria. Cei rămaşi îi strigau tot felul de lucruri şi râdeau. O tânără alergă, împiedicându-se, în urma trenului şi ţipă cu voce subţire: „La revedere! La revedere!” Apoi se întoarse şi o podidiră lacrimile. Ceilalţi făcură nişte mutre jenate.

  — Aşa, strigă Antonio, cine plânge la gară trebuie să plătească amendă! Asta-i o lege veche, aici la sanatoriu! Amenda se varsă la fondul următoarei sărbătoriri.

  Cu un gest măreţ, întinse mâna. Ceilalţi începură iar să râdă. Şi tânăra zâmbi printre lacrimi, sărmanul ei chip alungit se lumină şi din buzunarul paltonului scoase un portofel uzat. Tristeţea m-a covârşit pur şi simplu. Pe feţele celor din jur nu stăruia un râs adevărat, ci o veselie chinuită şi penibilă, o grimasă.

  — Vino, i-am şoptit lui Pat şi am apucat-o strâns de braţ.

  Am coborât tăcuţi strada principală. La prima cofetărie pe care-am întâlnit-o în drum am cumpărat o cutie cu migdale.

  — Migdale prăjite, i-am spus oferindu-i pachetul. Nu-i aşa că-ţi plac?

  — Robby! Exclamă Pat. Buzele-i tremurau.

  — O clipă! Am întrerupt-o şi am intrat repede în florăria de alături.

  Oarecum calm, m-am întors cu un buchet de trandafiri.

  — Robby! Spuse Pat.

  Am arborat un zâmbet cam jalnic.

  — Acum, la bătrâneţe, devin cavaler!

  Nu ştiu ce ne apucase aşa deodată! Probabil motivul era trenul acela blestemat care plecase. Ca o umbră plumburie, ca un vânt cenuşiu, smulgea tot ce încercam să menţinem cu orice preţ. Nu ne-a transformat oare deodată-n doi copii rătăciţi care nu mai ştiu pe unde s-o apuce, copii care se străduiau totuşi să-şi păstreze cumpătul?

  — Hai să bem repede ceva, am propus.

  Pat încuviinţă.

  Am intrat în prima cafenea şi ne-am aşezat la o masă liberă de lângă fereastră.

  — Ce vrei să bei, Pat?

  — Rom, spuse ea uitându-se în ochii mei.

  — Rom, am repetat şi i-am prins mâna sub masă.

  Mi-o strânse puternic.

  Sosi romul. Era Baccardi cu lămâie.

  — Noroc, dragul meu prieten! Îmi ură Pat ridicând paharul.

  — Noroc, bunul meu camarad! I-am răspuns.

  Am mai rămas aşa câtva timp.

  — Ce ciudată e uneori viaţa! Nu-i aşa? Remarcă Pat.

  — Da. Câteodată e aşa. Dar nu ţine mult.

  Dădu din cap. Am mers mai departe, braţ la braţ. Treceau pe lângă noi, aburind, cai înhămaţi la sănii, apoi schiori obosiţi, arşi de soare, membrii unei echipe de hochei, în echipament alb cu roşu, trecea pe lângă noi viaţa.

  — Cum te simţi, Pat?

  — Bine, Robby.

  — Facem faţă nu-i aşa?

  — Da, scumpule.

  Se strânse de braţul meu.

  Strada se golea. Asfinţitul se-ntindea ca o plapumă roz peste munţii acoperiţi de zăpadă.

  — Pat, tu încă, nu ştii că avem o grămadă de bani. I-a trimis Köster.

  Se opri din mers.

  — Dar asta-i minunat! Înseamnă că putem să ieşim undeva fără să ne facem probleme.

  — Da, am spus, ori de câte ori vrei.

  — Atunci, mergem sâmbătă seară la cazinou. Se dă ultimul mare bal al anului.

  — Dar seara n-ai voie să ieşi.

  — Majoritatea n-au voie să iasă şi cu toate astea o fac.

  Am ezitat.

  — Robby, cât timp n-ai fost aici am făcut tot ce mi s-a prescris. Eu însumi nu mai eram decât o biată reţetă speriată, nimic mai mult. N-a folosit la nimic. Starea sănătăţii mele s-a înrăutăţit. Nu mă-ntrerupe, ştiu ce vrei să spui. Ştiu şi ce mă aşteaptă. Dar timpul care mi-a mai rămas, timpul cu tinE. Lasă-mă să fac ce vreau.

  Faţa ei, scăldată de lumina roşiatică a soarelui, avea o expresie gravă, calmă şi plină de o imensă tandreţe. „Oare despre ce vorbim? Mă întrebam cu gura uscată, e imposibil să stăm aşa şi să vorbim despre ceva ce nu poate şi nu trebuie să se-ntâmple niciodată. E totuşi Pat cea care rosteşte cuvintele astea liniştit, aproape fără tristeţe, ca şi cum n-ar mai fi nimic de făcut, ca şi cum n-ar mai exista nici măcar o jalnică urmă de speranţă. E Pat, aproape un copil pe care trebuie să-l apăr, Pat, care deodată se îndepărtează mult de mine, resemnată şi supusă de pe acum necunoscutului de dincolo.”

  — Nu trebuie să spui aşa ceva, am murmurat într-un târziu. M-am gândit doar că am putea cere avizul medicului.

  — Nu mai întrebăm pe nimeni, pe absolut nimeni.

  Dădu din capul ei frumos şi prelung, privindu-mă cu ochii pe care-i iubeam.

  — Nu vreau să ştiu de nimic. Vreau doar să fiu fericită.

  Seara era agitaţie pe coridoarele sanatoriului, Antonio veni să ne invite: se pregătea o reuniune în camera unui rus.

  — Pot să merg şi eu, aşa, fără să-l cunosc? Am întrebat.

  — Aici? Se miră Pat.

  — Aici poţi face multe lucruri care în altă parte nu sunt posibile, explică Antonio zâmbind.

  Rusul era un bărbat negricios, mai în vârstă. Locuia în două camere cu multe covoare. Pe un scrin se lăfăiau câteva sticle de rachiu. Nu ardeau decât lumânări, încât camerele pluteau în semiobscuritate. O spaniolă tânără, foarte frumoasă, era printre invitate. Se sărbătorea ziua ei de naştere.

  Domnea o atmosferă ciudată în încăperile acelea cufundate în penumbră, o atmosferă care-ţi evoca un adăpost de război, datorită fraternităţii bizare dintre oamenii care împărtăşeau aceeaşi soartă.

  — Ce doriţi să beţi? Mă întrebă rusul. Avea o vocea foarte caldă şi profundă.

  — Ce ne oferiţi.

  Adusese o sticlă de coniac şi o carafă de votcă.

  — Nu sunteţi bolnav? Mă întrebă.

  — Nu, am răspuns stingherit.

  Îmi oferi nişte ţigări cu carton lung la capăt. Am băut.

  — Fără îndoială că multe lucruri de aici vi se par ciudate, nu-i aşa?

  — Nu chiar. Nu sunt obişnuit cu ceea ce numim viaţă normală.

  — Da, murmură şi aruncă o privire întunecată spre frumoasa spaniolă. E un univers aparte aici sus, care-i schimbă pe oameni.

  M-am raliat părerii lui.

  — O boală ciudată, adăugă îngândurat. Îi face pe oameni mai vii. Şi uneori mai buni. O boală mistică. Topeşte zgura.

  Se ridică, îmi făcu un semn cu capul şi se îndreptă spre tânăra spaniolă, care-l întâmpină cu un zâmbet.

  — Patetism dulceag, nu-i aşa? Spuse cineva în spatele meu.

  Un obraz fără bărbie. O frunte colţuroasă. Ochi neliniştiţi, febrili.

  — Eu sunt musafir aici, am răspuns. Dumneavoastră nu?

  — Cu asta ademeneşte femeile, continuă celălalt fără să mă asculte, cu asta le ademeneşte. Şi pe cea mică de colo.

  Nu i-am răspuns.

  — Ăsta cine mai e? Am întrebat-o pe Pat după ce s-a îndepărtat.

  — Un muzician. Violonist. E nebuneşte îndrăgostit de spaniolă. Aşa cum se îndrăgostesc oamenii aici, sus. Dar ea nici nu vrea să audă de el. Îl iubeşte pe rus.

  — Aş face la fel în locul ei. Pat izbucni în râs. Mi se pare un om de care te poţi îndrăgosti, am continuat. Nu eşti de aceeaşi părere?

  — Nu.

  — N-ai fost niciodată, îndrăgostită aici?

  — Nu prea.

  — Dealtfel, nici nu mi-ar păsa.

  — Frumoasă mărturisire! Pat se ridică. N-ar trebui să-ţi fie deloc indiferent.

  — N-am vrut să spun asta. Nici măcar nu pot să-ţi explic ce-am vrut să spun. Nu pot, pentru că încă nu înţeleg ce-ai putut găsi la mine.

  — Lasă asta în grija mea.

  — Dar tu măcar ştii?

  — Nu prea, răspunse zâmbind. Altfel, n-ar mai fi dragoste.

  Rusul lăsase sticlele lângă noi. Mi-am turnat câteva pahare şi le-am golit. Atmosfera din încăpere mă apăsa. Nu-mi plăcea s-o văd pe Pat printre toţi bolnavii aceia.

  — Nu-ţi place aici? Mă întrebă Pat.

  — Nu prea. Trebuie să mă obişnuiesc mai întâi.

  — Sărmanul meu prieten.

  Îmi mângâie mâna.

  — Nu sunt sărac dacă eşti cu mine, i-am spus.

  — Nu-i aşa că Rita e frumoasă?

  — Nu, tu eşti mai frumoasă.

  Tânăra spaniolă îşi sprijinise o chitară pe genunchi, înfiorând strunele cu câteva acorduri. Apoi începu să cânte şi ai fi zis că o pasăre întunecată plana prin încăpere. Cânta în surdină cântece spaniole, cu vocea răguşită şi fragilă de fiinţă bolnavă. Nu ştiu care să fi fost cauza: melodiile acelea stranii şi melancolice, vocea crepusculară şi emoţionată a fetei, umbrele bolnavilor ghemuiţi pe fotolii şi pe jos sau faţa întunecată, gânditoare a rusului, dar deodată mi se păru că toate acestea nu sunt decât o implorare tânguitoare şi resemnată a destinului care aştepta afară, în faţa ferestrelor cu storuri trase, aşteptA. O rugăminte, un ţipăt de spaimă pe care-l scoţi când înfrunţi singur neantul devorator.

  A doua zi dimineaţă, Pat era veselă şi zburdalnică. Se ocupa de rochiile ei.

  — Mi-au rămas prea largi, mult prea largi, murmură examinându-se în oglindă. Apoi se întoarse spre mine.

  — Ţi-ai adus smochingul cu tine, dragul meu?

  — Nu. N-am ştiut că aici o să-mi trebuiască aşa ceva.

  — Atunci, du-te la Antonio. Are să ţi-l împrumute el. Doar aveţi aceeaşi talie.

  — Nu crezi că-i trebuie şi lui?

  — El îşi pune fracul. Prinse o cută. Şi pe urmă du-te să schiezi. Am treabă acum, dar nu pot să lucrez dacă eşti aici.

  — Pe acest Antonio îl exploatez până la sânge. Nici nu ştiu ce ne-am face fără el.

  — E băiat bun, nu-i aşa?

  — Da, ăsta-i cuvântul. Un băiat bun.

  — Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă n-ar fi fost el cât timp am fost singură.

  — Să nu ne mai gândim la asta. E mult de atunci.

  — Da. Mă sărută. Şi acum, du-te la schi.

  Antonio mă aştepta deja.

  — Mi-am imaginat eu că nu ţi-ai adus un smoching, mă întâmpină dânsul. Încearcă să vezi cum îţi vine haina.

  Era cam strâmtă, dar îmi venea destul de bine. Antonio fluieră mulţumit şi agăţă smochingul pe umeraş.

  — O să fie o petrecere de pomină mâine, declară tânărul. Norocul nostru că seara e mica secretară de serviciu la biroul administraţiei. Bătrâna Rexroth nu ne-ar da voie să ieşim. În mod oficial, toate petrecerile de felul acesta sunt interzise. Dar, bineînţeles, nu mai suntem copii.

  Ne-am dus să schiem. Învăţasem destul de bine şi nu mai era necesar să exersăm la pârtia pentru începători. Pe drum ne-am întâlnit cu un individ pe mâinile căruia străluceau inele cu briliante. Purta pantaloni în carouri şi o lavalieră.

  — Ciudate figuri se vântură pe aici! Am observat. Antonio râse.

  — Acesta-i un om important. Însoţeşte cadavrele.

  — Ce face? Am întrebat surprins.

  — Însoţeşte cadavrele, repetă Antonio. Sunt aici bolnavi din lumea întreagă. Foarte mulţi din America de Sud. Cele mai multe familii vor să-şi îngroape rudele în patrie. Atunci, un asemenea însoţitor de cadavre conduce, în schimbul unei retribuţii grase, sicriele de zinc până la domiciliul decedatului. Cei de profesia lui văd lumea întreagă şi pe deasupra se mai şi îmbogăţesc. Din ăsta moartea a făcut un filfizon, după cum ai observat.

  Am mai urcat o bucată, apoi ne-am fixat schiurile şi am pornit. Alunecam pe povârnişuri şi după noi alerga, lătrând şi scufundându-se din când în când până la piept în zăpadă, Billy, asemenea unei mingi roşietice. Se obişnuise iar cu mine, chiar dacă uneori se întorcea brusc din drum şi o pornea glonţ, cu urechile fâlfâind în vânt, spre sanatoriu.

  Exersam cristiane şi de fiecare dată când alunecam pe pârtie şi mă pregăteam să virez îmi spuneam: „Dacă îmi reuşeşte fără să cad, Pat se va însănătoşi”. Vântul îmi biciuia faţa, zăpada era grea şi lipicioasă, dar eu exersând figura căutăm coborâşuri din ce în ce mai abrupte, terenuri din ce în ce mai dificile şi ori de câte ori reuşeam strigam în sinea mea: „E salvată!” Ştiam că e o prostie şi cu toate astea eram fericit cum nu mai fusesem de mult.

  Sâmbătă seară. Un du-te-vino pe furiş. Mare agitaţie. Antonio comandase sănii, care ne aşteptau ceva mai jos de sanatoriu, într-un loc retras. El însuşi coborî, în pantofi de lac, pe o săniuţă, cu paltonul deschis, sub care se vedea strălucind cămaşa albă a fracului. Chiuia de bucurie.

  — E dement, i-am şoptit lui Pat.

  — Se poartă adesea nebuneşte, îmi explică dânsa. E teribil de nechibzuit. Numai aşa reuşeşte să reziste aici. Altfel nu şi-ar putea păstra mereu buna dispoziţie.

  — În schimb, pe tine o să te „împachetăm” cu atât mai multă grijă.

  Am învelit-o în toate păturile şi şalurile pe care le avem. Apoi, săniile au pornit-o încet spre vale. Era un şir lung. Toţi care se ţineau pe picioare evadaseră din sanatoriu. Puteai să crezi că-i o nuntă care coboară în vale, atât de festiv se balansau în lumina Lunii panaşurile multicolore pe capetele cailor, atât se râdea de mult şi se striga de la o sanie la alta.

  Sala cazinoului era împodobită strălucitor. Când am ajuns se dansa deja. Pentru locatarii sanatoriului era rezervat un colţ ferit de curent. Era cald şi mirosea a flori, parfum şi vin.

  O mulţime de oameni stătea cu noi la masă – rusul, Rita, violonistul, o femeie în vârstă, un pacient mascat cu un cap de mort, un gigolo, Antonio şi încă câţiva.

  — Hai, Robby, zise Pat, să încercăm să dansăm.

  Sala se roti încet în jurul nostru. Vioara şi violoncelul se detaşau cu blânda lor cantilenă de restul orchestrei, care acompania în surdină. Paşii dansatorilor alunecau uşor pe parchet.

  — Dar, dragul meu drag, ştii că dansezi minunat, spuse Pat surprinsă.

  — Ei, chiar minunat.

  — Ba da. Cine te-a învăţat?

  — Gottfried!

  — În atelierul vostru?

  — DA. Şi la Café Internaţional. Doar aveam nevoie şi de fete ca partenere. Rosa, Marion şi Wally mi-au dat ultimul şlif. Dar mă tem că prin felul lor de a dansa n-am câştigat prea mult în eleganţă.

  — Ba da! Ochii-i străluceau. E prima oară că dansăm împreună, Robby!

  Lângă noi, rusul dansa cu spaniola. Zâmbi şi ne făcu semn cu capul. Fata era foarte palidă. Părul negru, strălucitor îi încununa fruntea ca o aripă de corb. Dansa cu un aer grav, fără a-şi schimba expresia feţei. La încheietura mâinii purta o brăţară cu smaralde mari, pătrate. Avea optsprezece ani. De la masă, violonistul o urmărea cu ochi lacomi.

  Ne-am întors ca să ne aşezăm.

  — Acum aş avea poftă de o ţigară, spuse Pat.

  — Lasă mai bine, i-am replicat precaut.

  — Numai câteva fumuri, Robby. N-am mai fumat de atâta timp!

  Luă ţigara, dar renunţă repede la ea.

  — Nu-mi place, Robby. Pur şi simplu nu-mi mai place.

  Am râs.

  — Aşa se-ntâmplă întotdeauna când te lipseşti multă vreme de ceva.

  — Dar tu nu mi-ai dus lipsa multă vreme? Mă întrebă Pat.

  — E valabil numai pentru otrăvuri, i-am explicat. Pentru alcool şi tutun.

  — Oamenii sunt otrăvuri mult mai periculoase decât alcoolul şi tutunul, dragul meu.

  — Eşti un copil deştept, Pat, am constatat râzând.

  Îşi sprijini braţele de masă i se uită drept în ochii mei.

  — Nu m-ai luat niciodată în serios, nu-i aşa?

  — Nici pe mine nu m-am luat vreodată în serios, draga mea.

  — Dar nici pe mine! Fii sincer şi spune-mi adevărul!

  Un surâs îi lumina chipul. Antonio o invită la dans. Plecară împreună spre ring. Am privit-o în timp ce dansa. De fiecare dată când trecea pe lângă mine îmi zâmbea. Pantofii ei argintii păreau că nici nu ating parchetul. Avea în mişcări graţia unei antilope.

  Rusul dansa din nou cu spaniola, în tăcere. Faţa lui mare şi întunecată exprima o tandreţe umbrită de tristeţe. Violonistul încercase s-o invite pe spaniolă la dans, dar ea dăduse numai din cap şi plecase iar cu rusul spre ring.