Îmbrăcă halatul de baie.

  — E o amintire din anul în care am fost rezonabilă. Trebuia să stau lungită la soare în fiecare zi, pe balcon. Şi să mă culc la orele opt. Astă-seară, la orele opt o să fac încă o baie în mare.

  — O să vedem. Omul e întotdeauna grozav când ia hotărâri. Nu însă şi când e vorba să le pună în aplicare. Contradicţia asta îi dă un farmec aparte.

  Seara n-a mai avut loc nici un fel de baie în mare. Am mai mers până spre sat şi în amurg am făcut o plimbare cu Citroën-uL. Apoi Pat s-a simţit deodată foarte obosită şi a vrut să se întoarcă acasă. Observasem adesea la ea trecerea brusc de la o vitalitate cuceritoare la o neaşteptată extenuare. N-avea multă putere şi nici rezerve de energie, totuşi, nu-ţi lăsa această impresie. Consuma mereu întreaga forţă de care dispunea şi în asemenea clipe părea inepuizabilă în tinereţea ei mlădioasĂ. Dar deodată venea clipa în care chipul ei pălea şi cearcăne adânci se aşterneau sub ochi. Atunci era la capătul puterilor. Oboseala n-o cuprindea cu încetul ci îşi punea amprenta pe chipul ei de la o secundă la alta.

  — Să mergem acasă, Robby! Mă imploră şi vocea îi era mai joasă ca de obicei.

  — Acasă? La domnişoara Müller cu crucea de aur pe piept? Cine ştie ce idei i-or mai fi venit diavoliţei între timp.

  — Acasă, Robby! Insistă Pat şi se rezemă obosită de umărul meu. Este la noi acasă!

  Am ridicat o mână de pe volan şi i-am cuprins umerii. Am mers aşa, încet, prin înserarea albastră, ceţoasă şi când în sfârşit am zărit ferestrele luminate ale casei, ce părea un animal întunecat tupilat în marginea netedă a depresiunii, am avut într-adevăr impresia că ne întoarcem acasă.

  Domnişoara Müller ne aştepta deja. Se schimbase şi purta acum în locul rochiţei negre de lână una tot neagră, de mătase, croită la fel de puritan. Schimbase crucea cu o emblemă, care reunea inima, ancora şi cruceA. Simbolul religios al credinţei, speranţei şi dragostei.

  Se arătă mult mai prietenoasă decât după-amiază şi ne întrebă dacă procedase bine pregătindu-ne pentru cină ouă, friptură rece şi peşte afumat.

  — Ei dA. Am făcut eu.

  — Nu vă place? Sunt cambule proaspăt afumate.

  Se uită la mine cam temătoare.

  — Da, da, i-am răspuns cu răceală.

  — Cambule afumate de curânD. Trebuie să fie excelente, comentă Pat privindu-mă cu reproş. O cină cum ţi-o doreşti pentru prima zi petrecută la mare, domnişoară Müller. Dacă am mai putea bea şi un ceai fierbinte.

  — Desigur, bineînţeles! Ceai fierbinte de tot! Cu plăcere! Spun fetei să aducă totul imediat.

  Uşurată, domnişoara Müller plecă repede, foşnindu-şi rochia de mătase.

  — Într-adevăr nu-ţi place peştele? Mă întrebă Pat.

  — Ba bine că nu! Cambule! De zile întregi visez un asemenea peşte!

  — Şi-n cazul ăsta faci o mutră solemnă? E un pic cam tare!

  — Trebuia să-i plătesc cu aceeaşi monedă primirea de azi după-masă.

  — Doamne-Dumnezeule! Pat începu să râdă. Nu treci, nimic cu vederea! Eu am uitat de mult!

  — Eu nu. Nu uit aşa repede!

  — Ar trebui însă, replică Pat.

  Servitoarea intră cu tava. Cambulele aveau pielea de culoarea topazului auriu şi miroseau delicios a mare şi fum. Domnişoara Müller mai adăugase şi câteva crevete proaspete.

  — Încep să uit! Am exclamat, purtat de-o undă de entuziasm. Dealtfel, încep să-mi dau seama că mi-e o foame de lup.

  — Şi mie la fel. Dar dă-mi, te rog, repede un strop de ceai fierbinte. E ciudat, dar mi-e frig. Şi-afară e destul de cald.

  Am privit-o. Cu toate că surâdea, era palidă.

  — Să nu mai discutăm despre statul prea mult în apă, am hotărât eu şi am întrebat slujnica: Este cumva aici un pic de rom?

  — Ce să fie?

  — Rom. O băutură în sticle.

  — Rom?

  — Da.

  — N-avem.

  Se holbă la mine; avea o faţă lipsită de expresie, rotundă ca o Lună din aluat dospit.

  — N-avem, spuse încă o dată.

  — Bine, i-am zis, nu-i nimic. Rămâi cu bine Dumnezeu să te aibă în paza sa.

  Se făcu nevăzută.

  — Ce fericire, Pat, că avem prieteni care privesc lucrurile în perspectivă! Lenz mi-a băgat repede în maşină, azi de dimineaţă, încă înainte de plecare, un pachet destul de greu. Hai să vedem ce-i înăuntru!

  Am adus pachetul din maşină. Era o lădiţă conţinând două sticle de rom, una de coniac şi alta cu vin de Porto. Le-am ridicat în sus.

  — Şi încă rom St. James! Poţi să te bizui pe băieţi!

  Am destupat sticla şi i-am turnat Patriciei mai mult decât un strop de rom în ceai. Am văzut în acelaşi timp cum îi tremură uşor mâna.

  — Ţi-e într-adevăr atât de frig?

  — Mi-a fost o clipă doar. Acum mă simt mai bine. Romul e bun. Dar o să mă bag curând în pat.

  — Bagă-te imediat, draga mea, am sfătuit-o, am să împing masa până la pat şi-o să mâncăm aşa.

  S-a lăsat convinsă. I-am mai adus o pătură de pe patul meu şi-am aranjat masa.

  — Nu vrei să-ţi fac un grog cumsecade, Pat? Grogul e mai bun. Pot să-l prepar repede.

  Refuză scuturând capul.

  — Mă simt din nou bine.

  Am privit-o. Arăta într-adevăr mai bine. Ochii îi străluceau, gura era foarte roşie şi faţa dobândise un luciu mat.

  — E uimitor ce efect rapid are! Am remarcat. Fără îndoială e romul.

  Ea zâmbi.

  — E şi patul, Robby. Îmi revin cel mai bine când stau culcată. Patul e refugiul meu.

  — Ciudat. Aş înnebuni dacă ar trebui să mă bag atât de devreme în pat. Singur, bineînţeles.

  Pat începu să râdă.

  — Pentru o femeie, lucrurile se schimbă.

  — Poate. Dar tu nu eşti femeie.

  — Dar ce sunt?

  — Nu ştiu. Dar nu eşti femeie. Dacă ai fi o femeie adevărată, normală, nu te-aş putea iubi.

  Mă privi.

  — Eşti oare capabil să iubeşti?

  — Ei, am exclamat, asta-i cam mult pentru cină! Mai ai şi alte întrebări de felul ăsta?

  — S-ar putea. Dar răspunde-mi la asta.

  Mi-am turnat un păhărel de rom.

  — În sănătatea ta, Pat. Poate că ai dreptate. Poate că noi toţi nu mai suntem în stare să iubim. Vreau să spun, aşa ca altădată. Dar nu e mai rău. E doar altfel. Nu ne mai manifestăm ca odinioară.

  Cineva bătu la uşă. Domnişoara Müller îşi făcu apariţia. Avea în mână o carafă minusculă, în care se clătina un pic de lichid.

  — V-am adus romul.

  — Vă mulţumesc, i-am spus privind degetarul de sticlă. E foarte amabil din partea dumneavoastră, dar noi ne-am descurcat deja.

  — Oh! Doamne! Se uită speriată la cele patru sticle de pe masă. Beţi aşa de mult?

  — Doar ca doctorie, am replicat blând, evitând privirea Patriciei. Recomandată de medic. Am un ficat cam uscat, domnişoară Müller. Dar nu vreţi să ne faceţi cinstea?

  Am deschis sticla de porto.

  — În sănătatea dumitale! Să aveţi casa plină de oaspeţi!

  — Vă mulţumesc foarte mult! Oftă, se înclină uşor şi bău ca o pasăre. Pentru o vacanţă frumoasă! Apoi îmi adresă un zâmbet complice. Da-i foarte tare. Şi bun.

  Surprins de această metamorfoză, era să scap paharul din mână. Obrajii domnişoarei Müller se împurpurară, ochii începură să-i scapere şi se porni să vorbească vrute şi nevrute, lucruri care nu ne interesau. Pat o asculta cu o răbdare îngerească. În sfârşit, mi se adresă:

  — Deci domnului Köster îi merge bine?

  Am făcut un gest afirmativ.

  — Era întotdeauna atât de tăcut! Spuse ea. Adesea, nu scotea zile întregi o vorbă. Mai e şi acum tot aşa?

  — Acum mai vorbeşte din când în când.

  — A stat aici un an întreg. Şi era tot timpul singur.

  — De! Am continuat, într-o asemenea situaţie vorbeşti din ce în ce mai puţin.

  Confirmă cu seriozitate şi se uită spre Patrice.

  — Sunteţi desigur foarte obosită.

  — Puţin, răspunse Pat.

  — Ba foarte obosită, am adăugat.

  — Atunci, să vă las, spuse ea speriată. Noapte bună! Somn uşor!

  Plecă ezitând.

  — Cred că i-ar fi plăcut să mai rămână încă. Ciudat, aşa dintr-o dată, nu?

  — Biata de ea! Cu siguranţă că în fiecare seară rămâne singură cu grijile ei.

  — Da, fără îndoială. Dar cred că, judecând în general, m-am purtat frumos cu ea.

  — Desigur. Pat îmi mângâie mâna. Deschide puţin uşa, Robby.

  M-am dus şi-am deschis-o. Afară se mai înseninase şi un fascicol argintiu cădea pe cărăruie şi intra până în cameră. Era ca şi cum grădina abia aşteptase să se deschidă uşA. Atât de puternic pătrunse înăuntru mireasma nocturnă a florilor; parfumul suav al micşunelelor, rezedelor şi al trandafirilor umplu întreaga cameră.

  — Priveşte, am spus, arătându-i splendoarea de afară. Puteai vedea, în lumina din ce în ce mai puternică a Lunii, întreaga grădină. Spre margine, florile aveau tijele curbate, frunzele dobândiseră culoarea argintului oxidat şi florile strălucitoare în culorile lor diferite, ziua, scânteiau acum în tonuri şterse, pastelate, misterios şi delicat. Strălucirea astrului selenar şi noaptea le furaseră vigoarea culoriloR. Dăruindu-le în schimb un parfum mai plin şi mai dulce decât avuseseră vreodată ziua.

  Mă uitam spre Patrice. Delicat, prelung, fragil, capul cu părul închis se odihnea pe perna albă. Nu avea vigoare, dar deţinea şi ea secretul fragilităţii, secretul florilor din asfinţit în lumina aeriană a Selenei.

  Se ridică puţin.

  — Sunt într-adevăr foarte obosită, Robby. E foarte grav?

  M-am aşezat lângă patul ei.

  — Nicidecum. Ai să dormi bine.

  — Dar tu n-ai chef să te culci aşa devreme.

  — Am să mai dau o raită pe plajă.

  Făcu un gest cu capul şi se întinse din nou. Am rămas un timp lângă dânsa.

  — Lasă uşa deschisă peste noapte, spuse ea somnoroasă. E ca şi cum ai dormi în grădină.

  Începu să respire mai adânc. M-am sculat încet şi-am ieşit în grădină. Lângă gardul de lemn m-am oprit să fumez o ţigară. De aici puteam privi în cameră. Halatul de baie al Patriciei era atârnat pe speteaza unui scaun, rochia şi puţinele ei lucruri zăceau aruncate deasupra halatului şi pe podea, în faţa scaunului pantofi. Unul se răsturnase. Uitându-mă la toate aceste lucruri mă cuprinse un sentiment ciudat de siguranţă. Mă gândeam că acum cineva este şi va fi lângă mine, că nu trebuie să fac decât câţiva paşi pentru a o vedea şi a fi în preajma ei, astăzi, mâinE. Poate mult timp.

  Poate, mi-am zis, poatE. Mereu acest cuvânt, fără de care nu te mai puteai descurca! Îmi lipsea certitudineA. Certitudinea care lipsea oriunde, oricui.

  Am pornit spre plajă, spre mare şi spre vânt, spre acel vuiet surd, care răbufnea ca îndepărtate bubuituri de tun.

 XVI.

  Stăteam pe plajă şi priveam cum apune soarele. Pat nu mă întovărăşise. Nu se simţise bine în cursul dimineţii. Când a început să se însereze m-am ridicat ca să mă întorc acasă. Dincolo de pădure am văzut apropiindu-se în goană slujnica domnişoarei Müller. Îmi făcea cu mâna şi striga ceva. N-am înţeles nimic; vântul şi marea vuiau prea tare. I-am făcut şi eu semn să se oprească, pentru că veneam în întâmpinarea ei. Dar a continuat să alerge, ducând mâinile la gură.

  — Doamna., am înţeles, repede.

  Am început să alerg.

  — Ce s-a întâmplat?

  Gâfâia.

  — RepedE. SoţiA. Nenorocire.

  Am luat-o la fugă de-a lungul drumului nisipos, trecând prin pădure spre casă. Portiţa de lemn a grădinii avea piedica pusă, am sări peste ea şi-am dat buzna în cameră. Patrice era întinsă pe pat, cu pieptul plin de sânge şi mâinile crispate; din gură îi izvora un val roşu. Lângă ea domnişoara Müller cu prosoape şi un vas cu apă.

  — Ce s-a întâmplat? Am strigat, dând-o la o parte.

  Ea spuse ceva.

  — Daţi-mi un pansament! Unde-i rana?

  Domnişoara Müller mă privea şi buzele îi tremurau.

  — Nu-i nici o rană. M-am ridicat.

  — O hemoptizie, spuse ea.

  Am avut impresia unei lovituri de ciocan în moalele capului.

  — O hemoptizie?

  Am sărit în sus şi i-am luat din mână vasul cu apă.

  — Aduceţi gheaţă, repede puţină gheaţă! Am muiat prosopul în apă şi i l-am pus Patriciei pe piept.

  — N-avem gheaţă în casă, se scuză domnişoara Müller.

  M-am întors spre dânsa. Se dădu înapoi.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, faceţi rost de gheaţă, trimiteţi la cea mai apropiată cârciumă şi telefonaţi imediat medicului.

  — Ştiţi doar că nu avem telefon.

  — Afurisită treabă! Unde-i postul cel mai apropiat?

  — La Massmann.

  — Duceţi-vă la el! Repede! Chemaţi de urgenţă primul medic. Cum îl cheamă? Unde stă?

  Mai înainte ca ea să fi pronunţat vreun nume, am împins-o afară.

  — Repede, repede, aleargă cât poţi! La ce distanţă e?

  — Trei minute, spuse femeia şi plecă în grabă.

  — Nu uita să aduci gheaţa! I-am strigat. Dădu din cap şi începu să alerge.

  Am adus apă şi-am muiat din nou prosopul. Nu îndrăzneam s-o ating pe Pat. Nu ştiam dacă trebuie să stea culcată în poziţia aceea, eram disperat că nu ştiam singurul lucru pe care ar fi trebuit să-l ştiu: dacă să-i pun perne sub cap, sau s-o las întinsă orizontal.

  Horcăi, apoi se ridică şi un nou val de sânge o podidi pe gură. Respira greu, gemând, şi-n ochi i se citea o spaimă animalică, se înecă, tuşi şi sângele ţâşni încă o dată. Când o susţineam, când o lăsam în voie, cu mâna sub umărul ei, simţeam convulsiile ce-i scuturau dureros spatele chinuit. Păru să dureze infinit de mult, apoi se lăsă moale pe pernă.

  Domnişoara Müller reveni. Se uita la mine ca la o stafie.

  — Ce trebuie să facem? Am strigat.

  — Doctorul vine numaidecât, şopti ea, gheaţă pe piept şi dacă poate în gură.

  — Să-i ridică capul, sau s-o culcăm orizontal? Spune odată, pentru Dumnezeu!

  — Lăsaţi-o aşA. Vine imediat.

  Am pus bucăţile de gheaţă pe pieptul Patriciei, bucuros că pot face ceva, iar restul l-am fărâmiţat pentru comprese. Şi nu vedeam nimic decât gura ei dulce, iubită şi schimonosită, această gură unică, această gură însângerată.

  Am auzit venind o bicicletă şi am sărit în sus. Era medicul.

  — Pot să vă dau o mână de ajutor?

  Scutură din cap şi-şi despacheta trusa. Stăteam foarte aproape de el, lângă pat, înconjurând stâlpii tăbliei.

  Ridică privirea. M-am dat un pas înapoi, fără a înceta să-l privesc. Examină coastele Patriciei. Ea gemea.

  — Este periculos?

  — La cine se trata soţia dumitale? Întrebă el în loc de răspuns.

  — Cum? La cine se trata? Am bâlbâit.

  — La ce doctor? Făcu el nerăbdător.

  — Nu ştiu, nu, nu ştiu nimiC. Nu cred. Se uită la mine.

  — Ar trebui să ştiţi.

  — Dar nu ştiu. Nu mi-a spus niciodată nimic.

  Se aplecă spre Patrice şi o întrebă. Ea vru să răspundă, dar tusea îi fu acoperită de un val roşu. Doctorul o ajută. Pat muşca aerul, respiraţia îi deveni şuierătoare.

  — Jaff, şopti ea horcăind.

  — Felix Jaffé? Profesorul Felix Jaffé? Întrebă medicul.

  Ea confirmă cu o zbatere a pleoapelor. Doctorul mi se adresă:

  — Poţi să-i telefonezi? E mai bine să-l consultăm.

  — Da, bineînţeles. Imediat. Vă chem după aceea. Jaffé?

  — Felix Jaffé, spuse doctorul. Cereţi numărul lui la informaţii.

  — O să scape? Am mai întrebat.

  — Trebuie să oprim hemoptizia! Răspunse el.

  Am apucat mâna slujnicei şi-am început să fug de-a lungul drumului. Mi-a arătat casa în care se afla telefonul. Am sunat. O mică societate bea cafea şi bere. Mi-am rotit privirea fără să înţeleg cum oamenii aceştia pot bea, în timp ce Pat sângera. Am cerut o convorbire urgentă şi am aşteptat la aparat. În timp ce ascultam în întunericul zumzăitor vedeam prin perdeaua uşii o parte nebuloasă şi totuşi precisă a celeilalte camere. Zării balansându-se o chelie, pe care reflexele luminii, o făcea să pară galbenă, îmi apăru o broşă detaşându-se de pe taftaua neagră a unei rochii puse pe corset, o bărbie dublă cu un pince-nez şi-o frizură cât un turN. O mână osoasă, bătrână, cu vine umflate, care bătea toba pe masĂ. Nu voiam să văd, dar parcă eram lipsit de apărare, totul pătrundea în pupila mea ca o lumină prea puternică.

  În sfârşit, cineva răspunse la telefon. Am cerut să vorbesc cu profesorul.

  — Îmi pare rău, spuse infirmiera, profesorul Jaffé a plecat în oraş.

  Inima a încetat o clipă să-mi bată, apoi i-am simţit loviturile puternice ca ale unui ciocan de forjă.

  — Unde poate fi? Trebuie să-i vorbesc imediat!

  — Nu ştiu. Poate a mai trecut pe la clinică.

  — Vă rog, telefonaţi la clinică. Aştept la aparat. Mai aveţi desigur unul.

  — Un moment.

  Zumzetul reîncepu, întunericul fără de sfârşit, peste care spânzura doar firul subţire de metal, se lăsă din nou. Am tresărit. Lângă mine, într-o colivie acoperită, un canar începu să ciripească. Vocea infirmierei se auzi din nou.

  — Profesorul Jaffé a plecat puţin mai înainte de la clinică.

  — Unde s-a dus?

  — N-aş putea să vă spun, domnule!

  Se terminase. M-am sprijinit de perete.

  — Alo! Spuse infirmiera, mai sunteţi la aparat?

  — Da. Ascultă-mă, soră, nu ştii când se întoarce?

  — N-are o oră anume.

  — Nu vă spune niciodată? Ar trebui. Dacă se întâmplă ceva, să poată fi găsit.

  — Este un medic la clinică.

  — Nu puteţI. Nu, n-ar avea nici un sens, n-ar şti nici eL. Bine, soră i-am spus obosit de moarte. Dacă vine profesorul Jaffé, roagă-l să cheme imediat aici. I-am dictat numărul. Dar vă rog, de urgenţă!

  — Puteţi avea toată încrederea, domnule. Repetă numărul şi închise telefonul.

  Am rămas aşa, singur. Capetele care se clătinau, chelia, broşa, cealaltă cameră erau foarte departe de mine, păreau ceva strălucitor şi elastic care îşi schimbă dimensiunea. Am privit în jurul meu. Terminasem ce aveam de făcut aici. Nu-mi rămânea decât să cer acestor oameni să mă cheme când o să mi se telefoneze. Dar nu mă puteam hotărî să las telefonul din mână. Era ca şi cum aş fi scăpat o posibilitate de salvare. Deodată, am găsit soluţia. Am ridicat receptorul şi-am cerut numărul lui Köster. Trebuia să fie acasă. Nu se putea altfel.

  Şi iată că din clocotul zgomotos al nopţii se auzi vocea calmă a lui Otto. În acea clipă mi-am redobândit calmul şi i-am spus tot ce se întâmplase. Am simţit că-şi nota încă de pe acum câte ceva.

  — Bine, iau maşina şi plec imediat să-l caut. Te chem la telefon. Fii liniştit! Dau eu de el!

  A trecut. Să fi trecut? O clipă, lumea s-a oprit în loc. Groaza se sfârşise. Am alergat înapoi spre casă.

  — Ei bine, întrebă medicul, l-ai găsit?

  — Nu, dar am dat de Köster.

  — Köster? Nu-l cunosc. Ce-a spus? Cum a tratat-o?

  — Să o trateze? N-a tratat-o. Köster îl caută.

  — Pe cine?

  — Pe Jaffé.

  — Dumnezeule, dar cine-i acest Köster?

  — AH. Scuzaţi-mă. Köster e prietenul meu. Îl caută pe profesorul Jaffé. Eu n-am putut da de el.

  — Păcat, spuse doctorul şi se ocupă din nou de Pat.

  — O să-l găsească! L-am încredinţat! Dacă nu şi-a dat duhul, o să-l găsească.

  Doctorul mă privi ca şi cum ar fi avut de-a face cu un ieşit din minţi. Apoi ridică din umeri.

  Lumina lămpii încălzea camera. Am întrebat dacă pot fi de folos cu ceva. Medicul îmi făcu semn din cap că nu. Priveam pe fereastră. Pat horcăia. Am închis fereastra şi m-am postat în uşă. Observam drumul.

  Deodată, am auzit strigând.

  — Telefonul!

  M-am întors spre doctor.

  — Telefonul. Să mă duc?

  Medicul se ridică repede.

  — Nu. Mă duc eu. Sunt mai în măsură să mă informez. Rămâi aici. Nu ai nimic altceva de făcut. Mă întorc imediat.

  M-am aşezat lângă patul Patriciei.

  — Pat, i-am vorbit în şoaptă, suntem cu toţii aici. Avem noi grijă. N-o să ţi se întâmple nimic. Nu se poate să ţi se întâmple ceva. Profesorul vorbeşte în clipa asta la telefon. Ne spune ce avem de făcut. Sunt sigur că mâine o să vină chiar el. O să te îngrijească. Ai să te faci bine. De ce nu mi-ai spus niciodată că mai eşti încă bolnavă? Picul ăsta de sânge nu-i grav, Pat. O să ţi-l redăm. Köster l-a găsit pe profesor. Acum, tot e bine. Pat.

  Medicul se întoarse.

  — N-a fost profesorul. M-am ridicat în picioare.

  — A fost Lenz, un prieten al dumitale.

  — Köster nu l-a găsit?

  — Ba da. I-a dat indicaţii. Prietenul dumitale Lenz mi le-a transmis la telefon. Foarte limpede şi chiar foarte corect. Prietenul dumitale e medic?

  Doctorul se uită la mine.

  — Nu, cândva a vrut însă să devină. Şi Köster?

  — Lenz a telefonat că prietenul dumitale Köster a pornit spre noi acum câteva minute. Împreună cu profesorul.

  Am fost nevoit să mă sprijin de ceva.

  — Otto, am rostit, Otto!

  — Vezi, adăugă medicul, ăsta-i singurul punct în care a greşit. Mi-a spus că în două ore va fi aici. Cunosc drumul. Au nevoie, chiar dacă merg foarte repede, de peste trei ore. Oricum.

  — Doctore, poţi să contezi pe Köster, am ţinut să-l asigur. Dacă a spus două ore, atunci e în două ore aici.

  — Imposibil. Drumul e întortocheat şi e noapte.

  — Aveţi răbdare şi o să vedeţi.

  — OricuM. Dacă o să fie aicI. E mai bine să vină.

  N-am mai putut suporta. Am ieşit afară. Era ceaţă.

  Marea vuia în depărtare. Din pomi picau stropi. Am privit în jurul meu. Nu mai eram singur. Dincolo de linia orizontului, la sud duduia acum un motor. Dincolo de ceaţă. Otto Köster gonea peste străzile întunecate, farurile împroşcau lumină, cauciucurile ţiuiau, două mâini erau încleştate pe volan, doi ochi sfredeleau rece şi stăpânit întunericul: ochii prietenului meu.

  Mai târziu am auzit de la Jaffé cum se desfăşurase totul.

  Imediat după ce l-am chemat, Köster a telefonat lui Lenz să fie gata de drum. Apoi l-a luat pe Karl şi-a gonit împreună cu Lenz spre clinica lui Jaffé. Sora şi-a exprimat presupunerea că profesorul s-a dus undeva să mănânce. I-a indicat lui Köster câteva localuri unde eventual putea fi găsit. Köster a pornit în căutare. Trecea peste semnalele de oprirE. Nu lua în seamă agenţii de circulaţie. Conducea maşina prin traficul intens de parcă ar fi călărit un cal. În al patrulea local l-a găsit pe profesor. Jaffé şi-a adus imediat aminte. A lăsat mâncarea pe masă şi-a plecat împreună cu cei doi. S-au dus mai întâi la locuinţa acestuia pentru a lua lucrurile necesare. A fost singurul drum pe care Köster l-a parcurs repede, dar nu în goană. Nu voia să-l înspăimânte pe profesor. Între timp, Jaffé a întrebat unde se află Pat. Köster a indicat o localitate situată la patruzeci de kilometri. Voia să fie sigur că profesorul acceptă deplasarea. Restul a urmat de la sine. În timp ce îşi pregătea trusa, Jaffé i-a explicat lui Lenz, ce anume să telefoneze. Apoi s-a urcat în maşină, lângă Köster.

  — Este periculos? A întrebat Köster.

  — Da, a venit prompt răspunsul lui.

  Din acea clipă, Karl s-a transformat într-o nălucă albă. Dintr-o săritură a luat startul şi a început să gonească. Se strecura printre vehicule, trecea cu două roţi pe trotuar, pătrundea ca fulgerul în direcţia interzisă prin străzile cu sens unic, căutând cel mai scurt drum pentru a ieşi din oraş.

  — Ai înnebunit? I-a strigat profesorul.

  Köster a trecut oblic ca o săgeată pe sub barele înalte ale unui autobuz, a încetinit o clipă, apoi a accelerat din nou, făcând motorul să urle.

  — Micşorează viteza, a strigat medicul, cui foloseşte dacă avem un accident?

  — N-o să avem nici un accident.

  — Dacă continui aşa, peste două minute.

  Köster a smucit maşina spre stânga, trecând pe lângă un tramvai.

  — N-o să avem nici un accident. Avea de parcurs o stradă lungă. L-a privit pe doctor. Ştiu prea bine că trebuie să vă aduc întreg şi sănătos. Aveţi încredere în mine, sunt stăpân pe volan.

  — La ce bun viteza asta dementă? Nu câştigi decât câteva minute!

  — Nu, a răspuns Köster evitând un camion încărcat cu piatră, avm de parcurs două sute patruzeci de kilometri.

  — Ce spui?

  — Da. Maşina a reuşit să se strecoare între o dubă a poştei şi un autobuz. N-am vrut să v-o spun înainte.

  — Ar fi fost totuna, a bombănit Jaffé, nu-mi dozez ajutorul medical în funcţie de kilometri. Du-ne la gară. Ajungem mai repede cu primul tren.

  — Nu, Köster se afla la periferia oraşului. Vântul îi smulgea cuvintele din gură. M-am interesat, trenul plecă prea târziu.

  S-a uitat încă o dată la Jaffé şi medicul trebuie să fi citit ceva pe faţa lui.

  — Pentru numele lui Dumnezeu! A bombănit el. E prietena dumitale?

  Köster a negat. Nu i-a mai răspuns. Depăşise grădiniţele pensionarilor, situate dincolo de oraş şi ajunsese pe şosea. Conducea cu viteză maximă. Doctorul se ghemuise în faţa parbrizului îngust. Köster i-a oferit casca lui de piele. Claxonul striga fără întrerupere. Din păduri răspundea ecoul. Prin sate, Köster încetinea doar forţat de împrejurări. În urma duduitului răsunător al ţevii de eşapament, şirurile de case se uneau ca fâşii de umbre; maşina aluneca printre ele, le târa în raza gălbuie a farurilor, croindu-şi în vârtejul lor de lumină un drum înainte, prin noapte.

  Cauciucurile începură să geamă, să sfârâiE. Să urlE. Să şuiere. Motorul dădea acum maximum de randament. Köster se aplecase înainte, întregul său trup nu era decât o enormă ureche, o sită care filtra duduiturile şi şuierăturile, mereu la pândă să surprindă orice zgomot ciudat, orice frecare sau alunecare suspectă care putea ascunde o pană sau moartea.

  Şoseaua se umezise. Maşina s-a clătinat şi a derapat pe o porţiune noroioasă. Köster a fost nevoit să încetinească, în schimb, a început să ia mai strâns virajele.

  Nu mai conducea sub imperiul raţiunii, ci purtat de instinct. Farurile nu luminau decât jumătate din curbă, în clipa în care maşina cotea, curba rămânea cufundată în întuneric, invizibilă. Köster s-a ajutat cu proiectorul, dar raza era firavă. Medicul nu scotea un cuvânt. Deodată, aerul a început să tremure în faţa farurilor, a căpătat nuanţa argintului oxidat, transformându-se în văluri de negură. A fost singura clipă în care Jaffé l-a auzit pe Köster înjurând. O clipă mai târziu se aflau într-o mare de ceaţă.

  Köster a stins farurile. Înotau ca printr-o vată străbătută de umbre, de copaci, de fantome fără contur, într-o mare lăptoasă; nu mai exista şosea, nu mai exista încât hazard şi aproximaţie, umbre care creşteau şi dispăreau în urletul motorului.

  Când după zece minute a ieşit din ceaţă, chipul lui Köster era îmbătrânit. S-a uitat la Jaffé şi a mormăit ceva. Apoi a pornit cu viteză maximă mai departe, ghemuit, rece, din nouă stăpân pe sine.

  Atmosfera sufocantă din cameră ne apăsa ca plumbul.

  — N-a încetat încă? Am întrebat.

  — Nu, răspunse medicul.

  Pat se uită la mine. I-am surâs. Şi surâsul se prefăcu în grimasă.

  — Încă o jumătate de oră, am spus.

  Medicul îşi ridică ochii.

  — Încă o oră şi jumătate, dacă nu chiar două.

  Ploua! Picăturile se prelingeau în susur pe frunzele şi tufişurile grădinii. Am privit afară fără să văd ceva. Cât trecuse oare de când ne sculam noaptea şi ne ghemuiam printre micsandre sau tufişuri de micşunele ruginii, iar Pat fredona cântecele care ne fermecaseră copilăria? Cât trecuse oare de când pe cărăruia ce lucea albă în lumina Lunii Pat alerga zveltă ca o căprioară de-a lungul gardului viu?

  Am ieşit afară pentru a suta oară. N-avea nici un sens, o ştiam prea bine dar scurta aşteptare. Se lăsase ceaţă. Am înjurat; cunoşteam ce înseamnă asta pentru Köster. O pasăre ţipă prin negură.

  — Tacă-ţi gura! I-am strigat. Mi-am adus aminte de poveştile cu păsări prevestitoare de moarte. Prostii, am rostit cu voce tare, dar, în ciuda acestei convingeri, am simţit cum mă cuprind fiori de gheaţă.

  Se auzi de undeva zumzetul unei insectE. Dar nu se apropiA. Nu se apropia deloc. Răsuna regulat şi uşoR. ÎncetA. Apoi pornea din noU. Şi iarăşI. Deodată am început să tremuR. Nu era o insectă, ci o maşină foarte puternică, care intra cu turaţie maximă în viraje. Stăteam împietrit, reţinându-mi răsuflarea, ca să aud mai bine: din noU. Din noU. Zumzetul ascuţit ca al unei viespi înfuriate. Şi acum mai puternic, distingeam foarte limpede zgomotul compresorului: tensiunea ajunsă la punctul ei cel mai de sus se prăvăli în infinit, îngropând adânc frica, groazA. M-am dat înapoi, sprijinindu-mă de uşă, şi-am spus:

  — Sosesc! Doctore, Pat, sosesc! Îi aud de pe acum!

  Întreaga seară, doctorul mă considerase cam ieşit din minţi. Se ridică de pe scaun şi ascultă.

  — Probabil o altă maşină, spuse el într-un târziu.

  — Nu, cunosc motorul.

  Se uită iritat la mine. Părea că se consideră specialist în automobile. Era răbdător şi precaut ca o mamă faţă de Pat; dar când era vorba de automobile, mă fulgera cu privirea de după ochelarii săi şi ştia totul mai bine.

  — Imposibil, ripostă el scurt şi reintră în cameră.

  Am rămas afară. Tremuram de emoţie.

  — Karl! Karl!

  Acum, bătăile surde alternau cu cele răsunătoarE. Maşina trebuia să fi ajuns în sat şi probabil gonea cu o viteză dementă printre case. Urletul motorului se mai potoli; venea acum din spatele păduriI. Apoi crescu frenetic, jubilând, o săgeată luminoasă trecu prin ceaţĂ. FarurilE. Un tuneT. Medicul stătea uluit lângă mine, pe neaşteptate lumina ce se apropia vertiginos ne orbi şi, cu o zguduitură bruscă, maşina se opri în faţa porţii. Am alergat în întâmpinarea lor. Profesorul tocmai cobora. Nu mă luă în seamă, ci se îndreptă direct spre medic. În urma lui venea Köster.

  — Cum se simte? Mă întrebă el.

  — Mai sângerează.

  — Se întâmplă, zise el, n-ai de ce să fii îngrijorat, încă nu.

  Am tăcut şi l-am privit.

  — Ai o ţigară? Mă întrebă Köster.

  I-am oferit una.

  — Bine că ai venit, Otto!

  Fuma trăgând adânc în piept.

  — Am socotit că-i mai bine aşa.

  — Ai băgat maşina în foarte mare viteză.

  — A mers. De furcă mi-a dat doar o porţiune cu ceaţă.

  Ne-am aşezat amândoi pe bancă, unul lângă celălalt şi am aşteptat.

  — Crezi că scapă? L-am întrebat.

  — Bineînţeles. O hemoptizie nu înseamnă pericol.

  — Nu mi-a spus niciodată un cuvânt despre boală. Köster dădu din cap. Trebuie să scape, Otto!

  Nu-şi ridică privirea.

  — Mai dă-mi o ţigară, Robby, am uitat să mi le iau pe ale mele.

  — Trebuie să scape, am repetat; altfel totul nu-i decât un mare rahat.

  Profesorul ieşi afară. M-am ridicat în picioare.

  — Afurisit să fiu dacă mai pornesc vreodată cu dumneata la drum! I se adresă lui Köster.

  — Scuzaţi-mă, explică Otto, este soţia prietenului meu.

  — Aşa., făcu Jaffé privindu-mă.

  — Scapă? L-am întrebat.

  Mă cercetă cu atenţie. Am întors capul.

  — Crezi că aş rămâne atâta timp aici, lângă voi, dacă n-aş şti că scapă?

  Mi-am încleştat dinţii. Am strâns pumnii. Mi-au dat lacrimile.

  — Iertaţi-mĂ. Totul a venit atât de repede.

  — Nu-i niciodată destul de repede, remarcă Jaffé şi zâmbi.

  — Nu mi-o lua în nume de rău, Otto, că mă smiorcăi.

  Mă cuprinse pe după umeri şi mă împinse spre uşă.

  — Intră înăuntru. Dacă profesorul îţi dă voie.

  — M-am potolit, pot să intru?

  — Da, dar să nu vorbiţi, răspunse Jaffé şi doar o clipă. Nu are voie să se agite.

  N-am văzut nimic decât o lumină plutind în apă. Am clipit din ochi. Scânteietoare, lumina oscila. Nu îndrăzneam să-mi şterg lacrimile, ca Pat să nu observe cumva că plâng, pentru că în ce o privea lucrurile stăteau prost. Am încercat să surâd celor patru pereţi, apoi m-am întors repede.

  — A fost bine că aţi venit s-o vedeţi? Întrebă Köster.

  — Da, spuse Jaffé, a fost bine.

  — Pot să vă duc mâine dimineaţă înapoi.

  — Nici nu mă gândesc, se apără Jaffé.

  — Am să conduc mai potolit.

  — Vreau să mai rămân o zi aici, să o ţin sub observaţie. Patul dumitale e liber? Mi se adresă profesorul. Am dat din cap. Perfect! Dacă-i aşa, dorm aici. O să găsiţi cameră în sat?

  — Da. Să vă fac rost de o periuţă de dinţi şi de o pijama?

  — Nu-i nevoie. Am tot ce-mi trebuie. Sunt întotdeauna pregătit pentru asemenea situaţii. Chiar dacă nu sunt gata să particip la curse.

  — Iertaţi-mă, spuse Köster, înţeleg foarte bine că sunteţi supărat.

  — Nu sunt, răspunse Jaffé.

  — Şi-apoi, îmi pare rău că nu v-am spus de la început adevărul.

  Jaffé râse.

  — Aveţi o părere proastă despre medici. Ş-acum duceţi-vă liniştit la culcare. Rămân eu aici.

  Am luat în grabă câteva lucruri pentru Köster şi pentru mine. Ne-am dus în sat.

  — Eşti obosit? L-am întrebat.

  — Nu, hai să mai intrăm undeva.

  După o oră m-a cuprins neliniştea.

  — Dacă a mai rămas aici este cu siguranţă în pericol, Otto. De ce ar fi făcut-o altfel?

  — Cred că l-a îndemnat prudenţa. Ţine mult la Pat. Mi-a spus-o când veneam încoace. A îngrijito şi pe mama ei.

  — Era şi dânsa.

  — Nu ştiu, răspunse Köster în grabă, poate să fi fost şi altceva. Nu vrei să ne culcăm?

  — Culcă-te tu, Otto! Aş vrea să mai văD. Numai de la distanţă.

  — Bine. Merg cu tine.

  — Să-ţi spun ceva, Otto. Îmi place tare mult vara, când e cald, să dorm afară. Nu-ţi strica rostul tău. Eu am făcut-o adesea în ultimul timp.

  — Dar e umed.

  — N-are importanţă. Ridic capota lui Karl şi mă cuibăresc în maşină.

  — De acord. Şi mie îmi place să dorm sub cerul liber.

  Mi-am dat seama că nu pot scăpa de dânsul. Am luat câteva pături şi perne şi ne-am dus spre Karl. Am desfăcut curelele şi-am dat spetezele scaunelor rabatabile spre spate. Aşa puteai sta culcat foarte comod.

  — Mai bine decât pe front, remarcă Köster.

  Pata gălbuie a ferestrei lucea prin aerul ceţos. De câteva ori am văzut umbra lui Jaffé în faţa geamului. Am fumat o cutie întreagă de ţigări. Apoi lumina se stinse. Rămase aprinsă doar veioza de pe noptieră.

  — Slavă Domnului!

  Ploaia se prelingea pe capotă. Sufla un vânt slab. Se lăsa frig.

  — Poţi să iei şi pătura mea, Otto.

  — Nu, lasă, mi-e destul de cald.

  — Un tip fără cusur Jaffé, nu-i aşa?

  — Extraordinar. Cred că-i foarte capabil.

  — Fără îndoială.

  M-am trezit brusc dintr-un somn superficial şi agitat. Vremea era înnorată şi rece. Köster se trezise deja.

  — N-ai dormit, Otto?

  — Ba da.

  Am ieşit din maşină şi m-am furişat pe cărarea din grădină spre fereastră. Am zărit-o pe Patrice culcată, cu ochii închişi. O clipă, m-am temut că murise. Am văzut-o însă mişcându-şi mâna dreaptă. Era foarte palidă, dar nu mai sângera. Apoi făcu din nou o mişcare. În aceeaşi clipă, Jaffé, care dormea în al doilea pat, deschise ochii. M-am dat repede la o parte. Eram cu inima împăcată; profesorul veghea.

  — Cred că-i bine s-o ştergem, ca să nu vadă că l-am supravegheat.

  — E totul în ordine înăuntru? Întrebă Otto.

  — Da, după cât poţi vedea. Profesorul are somnul aşa cum trebuie. Doarme în răpăitul tobelor, dar se trezeşte când un şoricel îi ronţăie bucăţica de pâine.

  — Am putea face o baie, propuse Köster. Aerul e minunat aici.

  Se întinse.

  — Du-te, i-am spus.

  — Vino şi tu, răspunse el.

  Cerul cenuşiu se sparse, lăsând să pătrundă fâşii portocalii. La orizont, perdeaua de nori se ridică, şi-n spatele ei apăru un verde transparent ca mărul văratec.

  Ne-am aruncat în mare şi-am înotat în apa străbătută de reflexele roşii şi cenuşii.

  Apoi ne-am întors. Domnişoara Müller se sculase de acum. Tăia pătrunjel în grădină. Tresări când îmi auzi glasul. Jenat, am încercat să-i explic că înjurasem ieri mult prea mult. Ea începu să plângă.

  — Biata doamnă! Aşa de frumoasă şi atât de tânără!

  — O să împlinească o sută de ani, i-am răspuns iritat pentru că plângea de parcă Pat ar fi fost pe moarte.

  Pat avea să trăiască. Dimineaţa proaspătă, vântul, viaţa strălucitoare din mine, biciuită de mare, totul îmi spunea că Pat nu poate să moară. Ar fi murit doar dacă eu mi-aş fi pierdut speranţa. Köster, camaradul meu, era aici; eu, camaradul lui PaT. De asemenea; mai întâi trebuia să murim noi. Atâta timp cât noi suntem în viaţă, o vom salva. Aşa fusese întotdeauna. Atâta vreme cât trăia Köster, eu nu puteam muri. Şi atâta timp cât noi doi eram în viaţă, Pat nu putea muri.

  — Trebuie să-ţi porţi smerit crucea, spuse bătrâna domnişoară cu un pic de reproş pe faţa ei bronzată, ridată ca un măr copt.

  Probabil că se referea la înjurăturile mele.

  — Smerit? Am întrebat-o. De ce smerit? Nu ajută la nimic. În viaţă totul se plăteşte îndoit şi întreit. De ce să te complaci în smerenie?

  — Totuşi, totuşI. E mai bine.

  „Smerit, mi-am spus în gând. Cu ce schimbă umilinţa lucrurile? Lupta, lupta e singura cale în această bătălie, din care până la urmă ieşi învins. Să lupţi pentru puţinul pe care-l iubeşti. Smerit poţi fi la şaptezeci de ani.”

  Köster schimbă câteva cuvinte cu domnişoara Müller. Curând, ea zâmbi din nou şi-l întrebă ce doreşte să mănânce la prânz.

  — Vezi, îmi explică Otto, ăsta-i un dar al bătrâneţii. Lacrimi şi zâmbeT. Poţi trece uşor de la una la alta. Fără probleme. Asta ne-am putea dori-o şi noi cu anticipare, făcu el gânditor.

  Ne-am plimbat în jurul casei.

  — Fiecare clipă de somn e o binecuvântare, i-am spus lui Köster.

  Ne-am dus din nou în grădină. Domnişoara Müller ne pregătise micul dejun. Am băut cafeaua fierbinte. Soarele răsări. Se încălzi repede. Frunzele copacilor scăpărau de lumină şi umezeală. Dinspre mare se auzeau strigătele pescăruşilor. Domnişoara Müller puse un buchet de trandafiri pe masă.

  — O să i-l dăm mai târziu, spuse ea.

  Trandafirii miroseau a zid de grădină şi evocau farmecul copilăriei.

  — Ştii, Otto, am senzaţia că am fost eu însumi bolnav, i-am mărturisit. Numai suntem ca înainte. Ar fi trebuit să fiu mai calm. Mai rezonabil. Cu cât eşti mai stăpânit, cu atât poţi ajuta mai mult.

  — Nu reuşeşti întotdeauna, Robby. Am avut şi eu perioade de astea. Cu cât trăieşti mai mult, cu atât devii mai nervos. Ca un bancher care necontenit îşi vede subţiindu-se capitalul.

  În clipa aceea se deschise uşa. Jaffé ieşi afară în pijama.

  — E bine, bine, îmi făcu el semn când văzu că a fost cât pe ce să răstorn masa cu micul dejun; atât de bine cât e cu putinţă.

  — Pot să intru s-o văd?

  — Încă nu. Acum e slujnica în cameră. S-o spele şi aşa mai departe.

  I-am turnat o ceaşcă de cafea. Clipea privind la soare şi i se adresă lui Köster.

  — De fapt, trebuie să vă fiu recunoscător. Aşa, am mai ieşit şi eu cel puţin o zi din clinică.

  — Aţi putea-o face mai des, spuse Köster. Plecaţi seara şi vă întoarceţi a doua zi.

  — Să poţi numai, să poţi! Răspunse Jaffé. Aţi observat că trăim într-o epocă a autodistrugerii umane? Că, fără să ştim de ce, ne abţinem să facem o mulţime de lucruri pe care le-am putea face? Munca a devenit astăzi o problemă atât de monstruoasă, pentru că mulţi oameni care au dreptul să se bucure de ea sunt împiedicaţi s-o facă, încât ea striveşte tot restul. Ce frumos este aici! De câţiva ani n-am mai văzut marea. Am două maşini, o casă cu zece camere şi destui banI. Dar cu ce mă aleg din toate astea? Ce reprezintă în comparaţie cu dimineaţa asta de vară sub cerul liber? MuncA. O obsesie sumbrĂ. Întovărăşită mereu de iluzia că mai târziu va fi altfel. Nu va fi niciodată altfel. Ciudat ce poţi face din viaţa ta!

  — Mi se pare că medicul e unul dintre puţinii oameni care ştiu pentru ce trăiesc, am spus. Ce să mai spună, în cazul ăsta, un contabil?

  — Dragă prietene, replică Jaffé, este o eroare să presupui că toţi oamenii au aceeaşi sensibilitate.

  — E adevărat, confirmă Köster, dar oamenii n-au întotdeauna o profesie pe măsura sensibilităţii lor.

  — Aşa-i, răspunse Jaffé. Probleme complicate. Îmi făcu semn cu capul. AcuM. Dar cu calm, nu o atinge, nu o lăsa să vorbească.

  Era întinsă în pat, fără vlagă, ca frântă. Faţa îi era albă, cearcăne adânci, albastre i se aşternuseră sub ochi, gura n-avea pic de culoare. Doar ochii erau mari şi strălucitori. Mult prea mari şi prea strălucitori.

  I-am luat mâna. Era rece şi vlăguită.

  — Pat, vechi şi drag tovarăş, i-am spus jenat, şi-am vrut să mă aşez lângă ea, când am descoperit la fereastră mutra de cocă dospită a servitoarei, care se uita curioasă la mine. Închide uşa după dumneata, i-am spus supărat.

  — Trebuie să trag perdelele, răspunse ea.

  — Bine, trage-le şi ieşi apoi afară.

  Trase perdelele galbene. Dar tot nu se mişca. Încet, începu să le prindă cu ace.

  — Ascultă, aici nu suntem la teatru. Şterge-o repede. Se întoarse flegmatică spre mine.

  — Mai întâi mi se spune să le prind bine, apoi să le las aşa.

  — I-ai spus tu să le prindă? Am întrebat-o pe Pat.

  Îmi făcu semn că da.

  — Îţi face rău lumina de afară?

  Scutură din cap.

  — Prefer să nu mă vezi astăzi chiar aşa de bine.

  — Pat, am spus speriat, n-ai voie să vorbeşti încă! Dar dacă ăsta este singurul motiv.

  Am deschis uşa şi slujnica a dispărut, în sfârşit. M-am întors către Pat. Nu mă mai simţeam stânjenit. Dimpotrivă, eram chiar mulţumit de manevra slujnicei. Îmi ajutase să trec peste primul moment dificil. Căci era o încercare insuportabilă s-o văd pe Patrice zăcând în felul ăsta.

  M-am aşezat lângă pat.

  — Patrice, în curând o să te faci bine.

  — Chiar mâine.

  — Chiar mâine nu, dar în câteva zile. Atunci ai să te poţi scula şi o să plecăm acasă. Nu trebuia să venim aici, aerul e prea aspru pentru tine.

  — Ba da, şopti ea, doar nu sunt bolnavă, Robby! N-a fost decât un accident.

  M-am uitat la ea. Să nu fi ştiut într-adevăr că era bolnavă? Sau nu voia să ştie? Ochii ei priveau plini de nelinişte!

  — Nu trebuie să-ţi fie fricĂ. Şopti ea.

  N-am înţeles din prima clipă ce voia să spună şi de ce era atât de important ca tocmai eu să nu am teamă. Am văzut doar că era neliniştită, ochii aveau o expresie deosebit de chinuită şi pătrunzătoare. Şi deodată m-am luminat. I-am pătruns gândul. Credea că o să-mi fie teamă de ea pentru că e bolnavă.

  — Dumnezeule, Pat, să fie ăsta motivul că nu mi-ai spus niciodată nimic? Nu mi-a răspuns, dar mi-am dat seama că aşa era. Afurisită treabă! Drept cine mă iei? M-am aplecat peste dânsa. Stai complet liniştită, fără să faci nici o mişcare.

  Am sărutat-o. Buzele îi erau uscate şi fierbinţi. Când m-am ridicat, am văzut că plânge. Plângea în tăcere, cu ochii larg deschişi şi faţa imobilă. Lacrimile şiroiau pur şi simplu.

  — Pentru Dumnezeu, Pat.

  — Sunt fericită, spuse ea.

  Stăteam şi o priveam. Fusese doar un cuvânt, dar un cuvânt pe care nu-l auzisem niciodată. Cunoscusem femei dar întotdeauna erau întâlniri fugare, aventuri, câte-odată o oră de distracţie, într-o seară de solitudine, fuga de propriul eu, de disperare, de neant. Nici nu dorisem să fie altfel, căci învăţasem că nu te poţi bizui decât pe tine însuţi şi cel mult pe un camarad. Acum mi-am dat dintr-o dată seama că puteam să însemn ceva pentru o fiinţă pur şi simplu fiindcă existam şi că era fericită ştiindu-mă alături de dânsa. Când o spui pare foarte simplu, dar când reflectezi asupra acestui lucru e o chestie colosală, care realmente n-are limite. Este ceva care te poate destrăma şi schimba cu desăvârşire. Este dragoste şi încă ceva în plus. Ceva pentru care merită să trăieşti. Bărbatul nu poate trăi doar pentru dragoste. Dar se poate consacra unei fiinţe omeneşti.

  Am vrut să spun ceva, dar n-am fost în stare. E greu să găseşti cuvintele potrivite atunci când ai într-adevăr ceva de spus. Şi chiar dacă le-ai găsi, ţi-e ruşine să le pronunţi. Toate aceste vorbe aparţin încă secolelor trecute. Epoca noastră n-a găsit încă cuvintele adecvate pentru sentimentele ce-o însufleţesc. Poate fi doar camaraderiE. Orice alt sentiment este fals.

  — Pat, am şoptit, vechi şi bun camarad.

  În acea clipă a intrat în cameră Jaffé. Şi-a dat imediat seama de situaţie.

  — Grozavă treabă, bombăni el, mi-am închipuit!

  Am vrut să-i răspund ceva, dar, fără multă vorbă, m-a dat afară.

 XVII.

  Două săptămâni mai târziu, Pat se-ntremase într-atât, încât ne puteam întoarce. Făcusem bagajele şi-l aşteptam pe Gottfried Lenz. El urma să ia maşina. Pat şi cu mine voiam să mergem cu trenul.

  Era o zi caldă, lăptoasă. Norii ca de vată stăteau nemişcaţi pe cer, aerul fierbinte tremura deasupra dunelor şi marea se întindea plumburie în lumina puternică, scânteietoare.

  Gottfried a sosit după prânz. Am văzut încă de departe capul lui blond strălucind în spatele gardului viu. Abia când a cotit-o pe drumul de acces spre vila domnişoarei Müller am observat că nu era singur: lângă el s-a ivit imitaţia miniaturală a unui concurent de cursă automobilistică – o caschetă uriaşă în carouri, aşezată cu cozorocul în spate, nişte ochelari protectori imenşi, o salopetă albă şi o pereche impunătoare, rubinie de urechi.

  — Doamne-Dumnezeule, dar ăsta-i Jupp! Am spus eu surprins.

  — În persoană, domnule Lohkamp! Răspunse tânărul zâmbind.

  — Dar în ce costumaţie! Ce s-a întâmplat cu tine?

  — Doar se vede, mi-a explicat Lenz vesel, strângându-mi mâna. Îl formăm ca pilot pentru cursele de automobile. De opt zile îi dau lecţii de conducere. M-a implorat să-l iau astăzi cu mine. O bună ocazie ca să parcurgă primul lui traseu de mare distanţă.

  — Am să fac eu faţă la chestia asta, domnule Lohkamp! A confirmat Jupp plin de avânt.

  — Şi încă cum! Gottfried zâmbi pe sub mustaţă. N-am văzut în viaţa mea un tip mai posedat de diavolul depăşirii. La prima lecţie a încercat deja cu taxiul nostru bătrânel să întreacă un Mercedes cu compresor. Un mic drac împieliţat!

  Jupp transpira de fericire şi-l privea pe Lenz cu adoraţie.

  — Credeam că pot să-i vin de hac păsăroiului acela care se umfla în pene, domnule Lenz! Voiam să-l fentez la curbă, ca domnul Köster.

  Mi-a venit să râd.

  — Ai luat-o tare de la început. Jupp.

  Gottfried se uita cu mândrie paternă la elevul său.

  — Până una-alta, pune mâna pe valize şi du-te la gară.

  — Singur? Jupp exploda aproape de încordare. Îmi daţi voie să fac toată bucata până la gară singur, domnule Lenz?

  Gottfried încuviinţă şi Jupp o zbughi în casă.

  Am expediat valizele. Apoi ne-am dus s-o luăm pe Pat şi am mers la gară. Am sosit cu un sfert de oră prea devreme. Peronul era pustiu. Numai ici-colo se vedea câte un bidon de lapte.

  — Daţi-i drumu’, am spus. Altfel, ajungeţi prea târziu acasă.

  De la volan, Jupp m-a privit jignit.

  — Asemenea observaţii nu-ţi plac, nu-i aşa? L-a întrebat Lenz.

  Jupp şi-a întins gâtul.

  — Domnule Lohkamp, a răspuns cu reproş în glas, am calculat exact toată treaba. Fără să forţăm, la ora opt suntem la atelier.

  — Foarte bine! Lenz îl bătu pe umăr. Provoacă-l la un pariu, Jupp. Pe-o sticlă de apă minerală.

  — Apă minerală nu, a răspuns Jupp, dar un pachet de ţigări pun oricând la bătaie.

  M-a fixat provocator.

  — Dar ştii că drumurile sunt cam proaste? L-am întrebat.

  — Totu-i pus la socoteală, domnule Lohkamp.

  — Ai luat în consideraţie şi curbele?

  — Nu-mi pasă de curbe. Am nervii tari.

  — Bine, Jupp, am spus grav; atunci, punem rămăşag. Dar domnul Lenz n-are voie să se atingă de volan tot drumul.

  Jupp a dus mâna la inimă.

  — Pe cuvântul meu de onoare!

  — Bine, bine. Dar ia spune, ce tot strângi acolo în pumn?

  — Cronometrul meu. Pe drum vreau să măsor timpul. Sunt curios cât scoate bolidul la oră.

  Lenz zâmbea amuzat.

  — Dar, fraţilor, Jupp este echipat clasa-ntâi! Cred că Citroën-ul ăsta bătrân şi cuminte tremură deja din toate pistoanele de spaima lui.

  Jupp n-a auzit ironia. Trăgea agitat de caschetă.

  — Atunci, s-o pornim, domnu’ Lenz, da? Pariu-i pariu.

  — Bineînţeles, micule compresor! La revedere. Pat! Pe curând, Robby! Gottfried s-a urcat în maşină. Aşa Jupp, acum arată tu doamnei cum demarează un om de lume şi viitor campion mondial!

  Jupp a coborât ochelarii de curse pe ochi, ne-a făcut semn cu mâna ca un şofer experimentat şi a pornit-o sigur de el, în viteza întâi, pe pavajul bolovănos, spre şosea.

  Am mai stat o vreme cu Pat pe o bancă în faţa gării. Soarele alb, incandescent, tăia o fâşie lată din peretele de lemn care închidea peronul. În aer plutea un miros de răşină şi sare. Pat a lăsat capul pe spate şi a închis ochii. Stătea nemişcată, cu faţa întoarsă spre soare.

  — Eşti obosită? Am întrebat-o.

  A clătinat din cap.

  — Nu. Robby.

  — Uite că vine trenul, am spus.

  Locomotiva se apropia şuierând, neagră, minusculă şi pierdută în imensitatea tremurătoare. Am urcat. Trenul era aproape gol. S-a pus în mişcare pufăind. Fumul negru şi gros al locomotivei a rămas imobil în aer. Peisajul se derula lent: satul cu acoperişurile sale cafenii de paie, livezile cu vaci şi cai, pădurea şi apei, blândă şi adormită în vâlceaua dinapoia dunelor, casa domnişoarei Müller.

  Pat stătea lângă mine la geam şi privea într-acolo. La o cotitură, calea ferată se apropia mai mult de locuinţă şi ferestrele camerelor noastre se ofereau privirii cu mare claritate. Fiind deschise, se vedea aşternutul alb expus la soare.

  — Uite-o pe domnişoara Müller! Exclamă Pat.

  — Da, într-adevăr.

  Stătea în faţa intrării şi ne făcea semn cu mâna. Pat şi-a scos batista şi a fluturat-o pe geam.

  — Pe a ta n-o vede, am spus, e prea mică şi transparentă. Uite, ia-o pe a mea.

  A luat-o şi a fluturat-o. Domnişoara Müller îşi agita frenetic braţul în semn de rămas bun.

  Treptat, trenul a ieşit în câmp liber. Casa s-a pierdut în depărtare şi dunele au rămas în urmă. Încă o vreme, în spatele lizierei negre a pădurii sclipea, din când în când, marea. Sclipea blând, ca un ochi obosit de veghe nesfârşită. Apoi a urmat verdele-auriu al lanurilor ce se întindeau în unduirea dulce a spicelor până departe de orizont.

  Pat mi-a înapoiat batista şi s-a aşezat într-un colţ. Am ridicat geamul. „Gata, m-am gândit, slavă Domnului, a trecut! N-a fost decât un vis! Un vis urât şi blestemat.”

  Am sosit în oraş puţin înainte de ora şase. Am oprit un taxi şi am încărcat bagajele. Apoi ne-am îndreptat spre locuinţa lui Pat.

  — Urci cu mine? M-a întrebat.

  — Bineînţeles.

  Am condus-o sus, apoi am coborât din nou cu liftul, pentru a urca bagajele împreună cu şoferul. Când m-am întors. Pat se afla încă în vestibul. Stătea de vorbă cu locotenent-colonelul von Hake şi cu soţia acestuia.

  Am intrat în cameră. Era începutul unei înserări transparente. Pe masă se afla o glastră cu trandafiri de un roşu pal. Pat se îndreptă spre fereastră şi privi afară. Apoi se întoarse spre mine.

  — De fapt, cât timp am fost plecaţi, Robby?

  — Exact optsprezece zile.

  — Optsprezece zile! Mie mi se pare mult mai mult.

  — Şi mie. Dar aşa se întâmplă întotdeauna când scapi pentru o vreme de acasă.

  A dat din cap.

  — Nu asta am vrut să spun.

  A deschis uşa balconului şi a ieşit pe terasă. De perete era sprijinit un şezlong pliat. L-a tras spre dânsa şi l-a privit în tăcere.

  Când a revenit în cameră, expresia de pe faţa ei se schimbase şi ochii-i erau întunecaţi.

  — Uită-te la trandafiri, am spus. Sunt de la Köster. Iată şi cartea lui de vizită.

  A luat cartea de vizită, apoi a pus-o înapoi, pe masă. A privit trandafirii, dar mi-am dat seama că de-abia îi observa. Era cu gândurile tot la şezlong. Crezuse că a izbutit deja să scape de el şi acum era poate pe cale să redevină o parte componentă a vieţii ei.

  Am lăsat-o în pace şi n-am mai spus nimic. N-avea nici un rost s-o distrag de la gândurile ei. Trebuia s-o scoată singură la capăt şi era mai bine dacă se întâmpla acum, când eram şi eu de faţă. Oricât ai fi vorbit, n-ai fi putut obţine, în cel mai bun caz, decât o mică amânare dar până la urmă tot ar fi izbucnit şi poate că atunci ar fi fost mult mai greu.

  A stat o vreme lângă masă, cu mâinile sprijinite şi faţa înclinată. Apoi a ridicat capul şi m-a privit. N-am rostit o vorbă. A înconjurat încet masa şi mi-a pus mâinile pe umeri.

  — Ei, draga mea, am rostit.

  S-a sprijinit de mine. Am ţinut-o strâns.

  — Ne apucăm de treabă, ce zici?

  A încuviinţat dând din cap. Apoi, cu un gest al mâinii, şi-a dat părul pe spate.

  — A fost doar o clipă. Robby.

  — Aşa e.

  Cineva a bătut la uşă. Fata din casă a adus ceaiul.

  — Ce bine! A izbucnit Pat.

  — Vrei ceai? Am întrebat-o.

  — Nu, cafea; o cafea bună, tare.

  Am mai stat jumătate de oră. Pat părea din ce în ce mai obosită. Vedeam asta după ochii ei.

  — Ar trebui să dormi puţin, i-am propus.

  — Şi tu?

  — Mă duc acasă şi mă întind şi eu puţin. Peste două ore vin şi te iau la masă.

  — Eşti şi tu obosit? M-a întrebat cu îndoială în glas.

  — Da, puţin. A fost cald în tren. Şi mai trebuie să trec şi pe la atelier.

  N-a mai stăruit. Era extenuată şi pica de somn. Am culcat-o în pat şi am învelit-o. A adormit imediat. Am aşezat glastra cu trandafiri lângă ea şi am pus şi cartea de vizită a lui Köster alături, să aibă la ce se gândi când se va trezi. Apoi am plecat.

  Pe drum m-am oprit în faţa unei cabine telefonice. Am hotărât să-l chem pe Jaffé imediat. De acasă era dificil. Acolo trebuia să mă aştept ca toţi chiriaşii să tragă cu urechea.

  Am ridicat receptorul şi am cerut numărul clinicii. După un timp, a venit Jaffé la aparat.

  — Aici Lohkamp, am spus şi mi-am dres glasul. Ne-am întors. Am sosit acum o oră.

  — Aţi venit cu maşina? Întrebă Jaffé.

  — Nu, cu trenul.

  — Aşa şi cum merge?

  — Bine, am răspuns.

  A stat o clipă pe gânduri.

  — O voi examina pe domnişoara Hollmann mâine. Mâine dimineaţă la ora unsprezece. Vreţi să-i transmiteţi?

  — Nu, am răspuns. Nu vreau să ştie că v-am chemat. Cu siguranţă că ea vă va telefona mâine. Poate-i spuneţi atunci.

  — Bine, facem aşa. O să-i spun eu.

  Cu un gest reflex, am împins la o parte cartea de telefon groasă şi slinoasă. Se afla pe un pupitru mic, de lemn. Deasupra, pe perete, erau mâzgălite cu creionul numere de telefon.

  — Atunci, pot să trec pe la dumneavoastră mâine după-amiază? Am întrebat. Jaffé nu mi-a răspuns. Aş vrea să ştiu în ce stare se află, am continuat.

  — Mâine nu vă voi putea spune încă nimic, a răspuns Jaffé. Trebuie s-o ţin sub observaţie cel puţin o săptămână. De abia atunci am să vă explic cum stau lucrurile.

  — Mulţumesc. Continuam să fixez pupitrul din faţa mea. Cineva desenase ceva acolo. O fată grasă cu o pălărie mare de pai. „Ella eşti o gâscă!” scria dedesubt. Trebuie să mai facă ceva anume între timp? Am întrebat.

  — Am să văd asta mâine. Dar cred că acasă este îngrijită destul de bine.

  — Nu ştiu. Am auzit că vecinii vor să plece săptămâna viitoare într-o călătorie. Atunci, o să rămână singură, numai cu fata din casă.

  — Aşa? Bine. Am să vorbesc mâine cu ea şi despre asta.

  Am împins cartea de telefon, acoperind cu ea desenul de pe pupitru.

  — Credeţi că eA. Că un asemenea acces se mai poate repeta?

  Jaffé a ezitat o clipă.

  — E desigur posibil, dar improbabil. Am să vă pot răspunde abia după ce o examinez atent. Am să vă dau un telefon.

  — Bine, mulţumesc.

  Am agăţat receptorul. Ajuns afară, am mai zăbovit o vreme pe stradă. Era praf şi zăpuşeală. Apoi m-am dus acasă.

  În uşă m-am ciocnit cu doamna Zalewski. Ieşea din cămara doamnei Bender, ca proiectată dintr-o gură de tun. Când m-a zărit s-a oprit brusc.

  — Ce? V-aţi şi întors?

  — După cum vedeţi. E ceva nou pe-aci?

  — Pentru dumneavoastră nimic. Nici măcar corespondenţă. Dar doamna Bender s-a mutat.

  — Ce spuneţi? Dar de ce?

  Doamna Zalewski şi-a înfipt mâinile în şolduri.

  — Pentru că nemernici sunt pretutindeni. S-a mutat la azilul creştin. Cu pisica şi cu întreaga ei avere de douăzeci şi şase de mărci.

  Mi-a povestit că între timp creşa în care doamna Bender fusese infirmieră dăduse faliment. Directorul, un preot, făcuse speculaţii la bursă. Doamna Bender fusese concediată şi pierduse şi salariul restant pe două luni.

  — Şi a găsit altceva? Am întrebat absent.

  Doamna Zalewski m-a privit doar, fără să-mi răspundă.

  — Desigur că n-a putut să găsească, am precizat.

  — I-am spus că poate să rămână să locuiască aici. Cu plata chiriei nu-i nici o grabă. Dar n-a vrut.

  — Oamenii săraci sunt de obicei cinstiţi, am conchis eu. Dar acum cine se mută aici?

  — Familia Hasse. Le vine mai ieftin decât camera pe care au avut-o până acum.

  — Şi camera lor?

  A ridicat din umeri.

  — O să vedem. Nu am prea multe speranţe să găsesc pe cineva.

  — Dar când se eliberează?

  — Mâine. Familia Hasse a şi început să se mute.

  — De fapt, cât costă camera? Am întrebat; îmi venise deodată o idee.

  — Şaptezeci de mărci.

  — Mult prea scump, am remarcat lucid dar interesat.

  — Cu cafeaua de dimineaţă, două cornuri şi unt din belşug?

  — Cu atât mai mult. Cafeaua de dimineaţă făcută de Frida trebuie s-o scădeţi. Cincizeci, nici un pfenig în plus.

  — Vreţi cumva s-o închiriaţi dumneavoastră? A întrebat doamna Zalewski.

  — Poate.

  M-am dus în cămăruţa mea şi am privit gânditor la uşa ce făcea legătura cu camera în care locuise familia Hasse. Pat în pensiunea Zalewski! Nu, era greu de imaginat! Totuşi, după un timp am trecut dincolo şi am bătut la uşă.

  Înăuntru era doamna Hasse. Şedea cu o pălărie pe cap, în mijlocul camerei pe jumătate golită şi se pudra în faţa oglinzii.

  Am salutat-o, uitându-mă totodată prin încăpere. Era mai mare decât crezusem. Se vedea abia acum, când o parte din mobile fuseseră scoase. Tapetele erau uni, luminoase şi destul de noi, lemnăria – proaspăt vopsită şi balconul – foarte mare şi frumos.

  — Aţi auzit probabil deja ce pretinde acum de în mine, spuse doamna Hasse. Să mă mut în camera individei de dincolo! Ce ruşine!

  — Ruşine? Am întrebat.

  — Da, ruşine! A izbucnit iritată. Ştiţi doar că nu ne puteam suferi şi acum Hasse mă obligă să mă mut în camera ei, fără balcon şi numai cu o singură fereastră. Doar pentru că este mai ieftin. Vă puteţi închipui cum jubilează ea acolo, în azilul creştin!

  — Nu cred că jubilează.

  — Ba da, jubilează, infirmiera aia prefăcută, mâţa aia blândă îşi râde acum în pumni. Iar alături, cocota aceea, Erna Bönig! Şi putoarea de pisici!

  Am privit-o surprins. O mâţă cu pumni, care râde? Era ciudat: omul creează imagini noi, plastice, numai când înjură. Cât de etern invariabile sunt expresiile iubirii – şi cât de variată în schimb gama înjurăturilor!

  — Dar pisicile sunt animale foarte curate şi frumoase, am contrazis-o. Dealtfel, tocmai vin din camera aceea. Nu miroase a pisici.

  — Aşa? A replicat doamna Hasse duşmănos, aranjându-şi pălăria; asta depinde de nas. Dar n-am de gând să mişc un deget. Să-şi care el singur mobila dincolo! Eu ies în oraş! Măcar atât să am din viaţa asta de câine!

  S-a ridicat. Faţa ei buhăită tremura de furie atât de tare, încât împrăştia un nor de pudră. Am observat că-şi vopsise buzele cu un roşu violent şi că era tare împopoţonată. Mirosea ca o întreagă parfumerie când a părăsit încăperea.

  Am privit uluit în urma ei. Apoi am mai studiat o dată, cu atenţie, camera. M-am gândit unde s-ar putea aşeza mobila lui Pat. Dar m-am oprit curând. Pat aici, mereu aici, în apropierea mea – nu-mi puteam închipui una ca asta! Ideea nici nu mi-ar fi venit dacă Pat ar fi fost sănătoasă. Însă aşa, am deschis uşa şi am măsurat balconul. Dar apoi am dat din cap şi m-am întors în cămăruţa mea.

  Când am intrat în camera ei, dormea încă. M-am aşezat încet într-un fotoliu lângă pat, dar ea a deschis imediat ochii.

  — Îmi pare rău că te-am trezit, am spus.

  — Ai fost tot timpul aici? M-a întrebat.

  — Nu. Tocmai m-am întors.

  S-a întins şi şi-a culcat obrazul pe mâna mea.

  — Asta-i bine. Nu-mi place să fiu privită când dorm.

  — Înţeleg. Nici mie nu-mi place. Nu voiam să te privesc. Dar nici să te trezesc n-am vrut. Nu doreşti să mai dormi un pic?

  — Nu, am dormit destul. Mă scol imediat.

  Cât timp s-a îmbrăcat am trecut în camera de alături. Afară se întuneca încet. De la o fereastră deschisă de vis-a-vis, un patefon orăcăia marşul Hohenfriedberg. Un bărbat cu cheile şi bretele manevra aparatul. Se foia prin cameră şi, în acordurile muzicii, făcea exerciţii de gimnastică. Chelia lui strălucea în semiîntuneric ca o Lună agitată. Îl urmăream indiferent. Mă simţeam obosit şi trist.

  Pat a intrat. Arăta minunat, proaspătă şi plină de elan.

  — Arăţi formidabil! Am spus uimit.

  — Şi mă simt foarte bine, Robby. De parcă aş fi dormit o noapte întreagă. Mă refac repede.

  — Da, aşa-i. Uneori merge atât de repede, încât nici n-ai timp să-ţi dai seama.

  S-a sprijinit uşor de umărul meu şi m-a privit.

  — Prea repede, Robby?

  — Nu, poate la mine prea încet. De multe ori sunt puţin prea lent, Pat.

  A zâmbit.

  — Lentoarea este fermă. Şi fermitatea e un lucru bun.

  — Sunt ferm ca un dop de plută pe apă, i-am replicat.

  A dat din cap.

  — Eşti mult mai ferm decât crezi. De fapt, eşti cu totul altfel decât crezi. Rareori am văzut pe cineva care să se judece pe sine atât de greşit ca tine.

  M-am desprins de umărul ei.

  — Da, dragostea mea, am spus dând din cap, asta într-adevăr aşa e. Şi acum, hai să mergem la masă. Unde ai vrea să te duc? Am întrebat.

  — La Alfons. Trebuie să revăd totul. Am senzaţia că am fost plecată o veşnicie.

  — Bine! Am încuviinţat. Dar te simţi în stare să faci faţă? La Alfons nu te poţi duce fără poftă de mâncare. Ne-ar da afară.

  A râs.

  — Chiar mi-e o foame de lup.

  — Atunci, s-o pornim!

  M-am simţit deodată pătruns de o mare bucurie.

  Intrarea noastră la Alfons a fost triumfală. Ne-a salutat, apoi a dispărut imediat şi a reapărut împodobit cu un guler alb şi o cravată cu picăţele verzi. Nici pentru împăratul german nu ar fi făcut-o. Era chiar puţin stingherit din cauza acestui semn nemaipomenit de decadenţă.

  — Hai, Alfons, spune, ce bunătăţi ai? A întrebat Pat proptindu-şi mâinile pe masă.

  Alfons zâmbi pe sub mustaţă, îşi umflă buzele şi strânse pleoapele.

  — Sunteţi cu noroc! Azi avem raci! A făcut un pas înapoi, pentru a sesiza mai bine efectul. Era de zile mari. Şi cu un pahar de vin nou de Mosela, a şoptit extaziat şi a mai făcut un pas înapoi. A obţinut aplauze frenetice, care au venit în mod ciudat şi dinspre uşă. Acolo, tocmai apăru, cu părul blond vâlvoi şi nasul ars de soare, mutra zâmbitoare a ultimului romantic.

  — Gottfried? A strigat Alfons. Tu? În carne şi oase? Doamne, ce zi! Vino la pieptul meu!

  — Ia fii atentă acum, i-am şoptit lui Pat.

  Cei doi s-au aruncat unul în braţele celuilalt. Bătăile lui Alfons pe spatele lui Lenz răsunau cu sonoritatea loviturilor dintr-o potcovărie.

  — Hans, ţipă apoi după chelner, adu Napoleonul!

  L-a târât pe Gottfried la tejghea. Chelnerul a adus o sticlă mare şi prăfuită. Alfons a umplut două pahare.

  — Să trăieşti Gottfried, puşlama blestemată!

  — Noroc, Alfons, bătrâne puşcăriaş cu inimă de aur!

  Amândoi şi-au băut paharele dintr-o sorbitură.

  — A-ntâia! A spus Gottfried. Un coniac de milioane.

  — O ruşine să-l dai pe gât în halul ăsta, a confirmat Alfons.

  — Dar cum să bei încet, când eşti bucuros? Hai să mai luăm unul!

  A turnat şi a ridicat paharul.

  — Mă, trădător afurisit! Lenz râse.

  — Bătrânul şi iubitul meu Alfons!

  Ochii lui Alfons se umeziră.

  — Încă unul, Gottfried, spuse el mişcat.

  — Dă-i drumu’! Lenz îi întinse paharul. Am să mă las de coniacul ăsta abia când n-o să mai fiu în stare să ridic capul de pe podea.

  — Asta-i o vorbă înţeleaptă!

  Alfons turnă al treilea rând.

  Lenz se întoarse la masă gâfâind uşor. Îşi scoase ceasul.

  — Am sosit la opt fără zece cu Citroën-ul la atelier. Ce părere aveţi?

  — Un record, răspunse Pat. Trăiască Jupp! Şi eu o să-i fac cinste cu un pachet de ţigări.

  — Iar tu primeşti o porţie de raci în plus! A declarat Alfons, care venise imediat pe urmele lui Gottfried. Apoi ne-a înmânat un fel de ştergare. Scoateţi-vă până una-alta hainele şi legaţi-vă astea de gât! Doamna permite, nu-i aşa?

  — Cred chiar că-i necesar, adăugă Pat. Alfons aprobă încântat.

  — Sunteţi o femeie rezonabilă, ştiam asta. Racii trebuie mâncaţi în tihnă. Fără teamă de pete. Zâmbi. Dumneavoastră primiţi bineînţeles ceva mai elegant.

  Chelnerul Hans aduse un halat de bucătărie alb ca neaua. Alfons îl despături şi o ajută să-l îmbrace.

  — Vă vine foarte bine, o lăudă el.

  — Tare, tare, răspunse ea râzând.

  — Mă bucur că ţineţi minte asta, spuse Alfons binevoitor. Te încălzeşte la inimă.

  — Alfons! Gottfried îşi înnodase şervetul după ceafă aşa fel încât cele două colţuri stăteau cu vârfurile în sus. Deocamdată, aici arată mai degrabă a salon de frizerie.

  — Se schimbă imediat. Dar întâi puţină artă.

  Alfons se îndreptă spre patefon. Peste câteva clipe bubui corul pelerinilor din Tannhäuser. Am ascultat în tăcere.

  Abia se stinsese ultimul acord, că s-a şi deschis uşa bucătăriei şi chelnerul Hans apăru cu un castron, mare cât o cadă de copil. Aburea şi era plin de raci. Răsuflând din greu, l-a aşezat pe masă.

  — Adu-mi şi mie un şervet, ceru Alfons.

  — Vrei să mănânci cu noi, iubitule? Îi strigă Lenz. Ce onoare!

  — Dacă doamna nu are nimic împotrivă.

  — Ba îmi face chiar plăcere, Alfons.

  Pat îşi mută scaunul şi Alfons se aşeză lângă dânsa.

  — Bine că stau lângă dumneavoastră! Spuse puţin intimidat. Sunt destul de priceput la prepararea lor. Pentru o doamnă, asta e cam plictisitor.

  Scoase din castron un rac pentru ea şi începu să-l desfacă cu o viteză uluitoare. Cu mâinile sale uriaşe, realiza asta atât de iscusit şi de elegant, încât ei nu-i mai rămânea decât să mănânce bucăţile apetisante oferite pe furculiţă.

  — Vă place? Întrebă dânsul.

  — Minunat! Şi ridică paharul. În sănătatea dumitale, Alfons.

  Acesta ciocni solemn cu dânsa şi-şi goli încet paharul. Aş fi preferat ca Pat să bea ceva fără alcool. A simţit privirea mea.

  — Noroc, Robby, spuse ea.

  Era încântătoare, strălucea de bucurie.

  — Noroc, Pat, i-am răspuns şi mi-am golit paharul.

  — Nu e formidabil aici? A întrebat continuând să mă privească.

  — Fantastic! Mi-am turnat din nou. Noroc, Pat! Faţa i se lumină.

  — Noroc, Robby! Noroc, Gottfried!

  Am băut.

  — Bun vin! Remarcă Lenz.

  — Graacher Abtsberg de anul trecut, explică Alfons. Mă bucur că-l apreciezi!

  Scoase încă un rac din castron şi-i întinse lui Pat foarfecele desfăcute. Ea refuză.

  — Pe acesta trebuie să-l mănânci dumneata, Alfons. Altfel, rămâi nemâncat.

  — Mai târziu. Sunt în schimb mult mai rapid decât ceilalţi.

  — Dacă-i aşa, de acord.

  Luă foarfeca. Alfons radia de plăcere şi continua s-o servească. Părea o bufniţă mare şi bătrână care hrăneşte un puişor mic şi alb.

  La urmă am mai băut toţi câte un Napoleon şi apoi ne-am luat rămas bun de la Alfons. Pat era fericită.

  — A fost minunat! Spuse ea. Îţi mulţumesc mult de tot, Alfons. A fost într-adevăr minunat.

  I-a întins mâna. Alfons a mormăit ceva şi i-a sărutat-o. De mirare, Lenz făcu nişte ochi cât cepele.

  — Mai treceţi pe la noi, cât de curând, spuse Alfons. Şi tu, Gottfried!

  Afară sub felinar, stătea – mic şi părăsit – Citroën-ul.

  — Ah! Exclamă Pat şi se opri; faţa i se contractă.

  — După performanţa de azi, l-am botezat Hercule! Gottfried deschise portiera. Să vă duc acasă?

  — Nu, spuse Pat.

  — Aşa mai zic şi eu! Atunci, unde mergem?

  — La bar. Nu-i aşa, Robby?

  — S-a întors spre mine.

  — Bineînţeles, am acceptat eu, bineînţeles că mergem şi la bar.

  Am străbătut străzile foarte încet. Era o seară caldă, cu cer senin. Oamenii stăteau la mese în faţa cafenelelor. De departe răzbătea o melodie. Pat stătea lângă mine. În clipa aceea nu-mi părea verosimil că e bolnavă, mă cuprinse un val de căldură, dar o clipă pur şi simplu nu mi-a venit să cred.

  La bar i-am întâlnit pe Ferdinand şi pe Valentin. Ferdinand era într-o dispoziţie excelentă. S-a ridicat şi a venit în întâmpinarea lui Pat.

  — Diana reîntoarsă din păduri, spuse el.

  Ea a zâmbit. A cuprins-o pe după umeri.

  — Zeiţă brună şi cutezătoare a vânătorii, cu arcul argintiu, ce bem?

  Gottfried îndepărtă braţul lui Ferdinand.

  — Oamenii exaltaţi sunt lipsiţi de tact. Doamna se află în compania a doi domni, probabil că încă n-ai observat, gorilă dezlănţuită.

  — Romanticii nu pot fi decât o suită – niciodată o companie, explică Grau imperturbabil.

  Lenz zâmbi şi i se adresă lui Pat:

  — Am să vă prepar acum ceva special. Un cocteil-colibri. Specialitate braziliană.

  Se îndreptă către tejgheaua barului, amestecă diferite lichide şi apoi aduse cocteilul.

  — Cum e? Întrebă dânsul.

  — Cam slab, cu Brazilia lui cu tot, răspunse Pat.

  Gottfried râse.

  — Şi de fapt e foarte tare. Făcut cu rom şi votcă. Am văzut dintr-o privire că n-avea nici rom, nici votcă: era suc de fructe, lămâie, suc de roşii şi poate o picătură de Angostura. Un cocteil fără alcool. Dar, din fericire, Pat n-a observat nimic.

  A băut trei colibri mari şi eu vedeam cât de bine se simte că nu este tratată ca un om bolnav. O oră mai târziu am plecat cu toţii, numai Valentin rămase pe loc. Lenz pusese totul la cale. L-a băgat pe Ferdinand în Citroën şi a luat-o din loc. În felul ăsta cream impresia că Pat şi cu mine plecăm odată cu ceilalţi şi nu mai devreme. Era totul foarte înduioşător, dar pentru o clipă m-am simţit totuşi al dracului de prost.

  Pat m-a luat de braţ. Păşea alături de mine cu mersul ei elegant şi suplu, simţeam căldura mâinii ei, vedeam cum lumina felinarelor alunecă pe chipul ei expresiv. Nu, nu puteam să înţeleg că era bolnavă, numai în timpul zilei puteam pricepe, dar seara nu, când viaţa era mai tandră, mai caldă, mai plină de promisiuni.

  — Mai trecem puţin pe la mine? Am întrebat-o. A dat din cap afirmativ.

  Coridorul pensiunii noastre era luminat.

  — Ce dracu s-o fi întâmplat? M-am minunat eu. Aşteptă un moment.

  Am deschis şi am aruncat o privire. Coridorul, slab luminat, se întindea ca o uliţă îngustă de periferie. Uşa camerei în care locuise doamna Bender era larg deschisă şi acolo ardea lumina. Ca o mică furnică neagră, Hasse bâjbâia pe gang, încovoiat sub greutatea unei lămpi cu picior şi cu abajur de mătase roz. Se muta.

  — Bună seara, am spus. Aşa de târziu şi mai lucraţi încă?

  Şi-a ridicat faţa palidă cu mustaţa blajină şi neagră.

  — Am venit abia acum o oră de la birou. Şi nu-mi pot muta lucrurile decât seara.

  — Soţia dumneavoastră nu-i acasă?

  A dat din cap.

  — E la o prietenă. Slavă Domnului, are acum o prietenă de care abia se mai desparte.

  A zâmbit candid şi mulţumit şi a plecat bâjbâind. Am condus-o pe Pat înăuntru.

  — Cred că-i mai bine dacă nu aprindem lumina. Ce zici? Am întrebat-o când am ajuns în camera mea.

  — Ba da, scumpule. O dată, scurt de tot şi apoi poţi s-o stingi iar.

  — Eşti nesăţioasă, am spus, inundând paradisul de pluş pentru o clipă cu o lumină violentă, pe care am stins-o iar, în mare grabă.

  Ferestrele erau deschise şi dinspre copacii de afară pătrundea aerul răcoros al nopţii ca dintr-o pădure.

  — Ce plăcut, spuse Pat şi se ghemui în colţul canapelei de la fereastră.

  — Găseşti într-adevăr că-i plăcut aici?

  — Da, Robby. Ca dintr-o uriaşă grădină de vară. Minunat!

  — Te-ai uitat cumva la camera de alături când am trecut? Am întrebat-o.

  — Nu. De ce?

  — Terasa splendidă din stânga ţine de camera aceea. E acoperită în întregime şi vis-a-vis, nu stă nimeni. Dacă vei locui în ea, nici măcar nu ţi-ar trebui costum pentru băile tale de soare.

  — Da, dacă aş locui în ea.

  — Poţi, dacă vrei, am spus în treacăt. Doar ai văzut că odaia se eliberează peste câteva zile.

  M-a privit zâmbind.

  — Crezi că asta ar fi bine pentru noi? Să fim tot timpul împreună, atât de aproape unul de celălalt.

  — Nici n-am fi tot timpul împreună, am replicat. Dimineaţa nu sunt deloc acasă. Şi seara lipsesc de multe ori. Dar atunci când am fi împreună n-ar mai trebui să stăm prin localuri sau să ne despărţim atât de repede de parcă am fi doar în relaţii de vizită.

  Se mişcă puţin în colţul unde se aciuise.

  — Sună ca şi cum te-ai fi gândit deja la asta, scumpule.

  — E adevărat, am recunoscut. Toată seara m-am gândit.

  Şi-a îndreptat bustul.

  — Vorbeşti serios, Robby?

  — La naiba, sigur că da, am spus, tot n-ai observat încă?

  A tăcut o clipă.

  — Robby, a continuat apoi cu o voce ceva mai joasă, cum de ţi-a venit ideea asta tocmai acum?

  — Mi-a venit acum, am replicat mult mai violent decât intenţionam, pentru că am simţit deodată că a sosit momentul hotărâtor şi că este în joc mult mai mult decât camera, mi-a venit pentru că în ultimele săptămâni am văzut cât de minunat este să fim tot timpul împreună. Nu mai pot să suport întâlnirile astea fugare! Vreau să mă bucur mai mult de tine! Vreau să fii întotdeauna cu mine. M-am săturat de jocul rafinat al dragostei disimulate, îmi repugnă, n-am nevoie de el. Te vreau pur şi simplu pe tine şi numai pe tine, niciodată n-am să mă satur de tine şi nu vreau să mă lipsesc de prezenţa ta nici măcar o clipă.

  I-am auzit respiraţia. Stătea ghemuită în colţul ferestrei, îşi cuprinsese genunchii cu mâinile şi tăcea. Încet, lumina roşie a reclamei a urcat din spatele copacilor de vis-a-vis şi a aruncat un reflex mat pe pantofii ei de culoare deschisă. Apoi a trecut pe fustă şi pe mâini.

  — Poţi să râzi de mine, am adăugat.

  — Să râd? A replicat.

  — Da, pentru că tot spun, vreau! La urma urmei, trebuie să vrei şi tu.

  A ridicat privirea.

  — Ştii că te-ai schimbat, Robby?

  — Nu.

  — Ba da. Chiar tu ai spus-o. Vrei! Nu mai pui atâtea întrebări. Pur şi simplu vrei.

  — Asta nu-i cine ştie ce schimbare. Tu tot mai poţi să spui nu, oricât aş vrea eu.

  Deodată, s-a aplecat spre mine.

  — De ce aş spune nu, Robby? Şopti ea cu o voce foarte caldă şi tandră. Doar vreau şi eu.

  Mirat, i-am cuprins umerii. Părul ei mi-a atins faţa.

  — E adevărat, Pat?

  — Sigur că da, scumpule.

  — Ei, drace, am spus, mi-am imaginat că o să fie mult mai greu.

  A dat din cap.

  — Depinde numai de tine, Robby.

  — Aproape că încep şi eu să cred, am mărturisit, încă uimit.

  M-a cuprins pe după gât.

  — Uneori e atât de plăcut să nu te gândeşti la nimic. Să nu trebuiască să faci totul singur. Să te poţi bizui pe cineva. Ah, scumpule, de fapt, totul e atât de simplu, cu condiţia să nu-ţi complici singur viaţa.

  Pentru o clipă a trebuit să-mi încleştez fălcile. Tocmai ea să mi-o spună!

  — Aşa e, am spus. Apoi: aşa e, Pat.

  Dar nu era deloc aşa.

  Am mai stat o vreme lângă fereastră.

  — Aducem toate lucrurile tale aici, am hotărât eu. Să nu duci lipsă de nimic. Ne cumpărăm şi un cărucior pentru servit ceaiul. Frida o să înveţe să-l manevreze.

  — Doar avem unul, scumpule. Al meu.

  — Cu atât mai bine. Atunci, chiar de mâine dimineaţă încep antrenamentele cu Frida.

  Şi-a sprijinit capul de umărul meu. Am simţit că era obosită.

  — Vrei să te conduc acum acasă? Am întrebat-o.

  — Imediat. Mă-ntind numai un moment.

  Stătea nemişcată pe pat, fără să scoată o vorbă, de parcă ar fi dormit. Dar ochii-i erau deschişi şi din când în când se oglindea în ei reflexul reclamelor luminoase, care alunecau pe pereţi şi pe plafon asemenea unei aurore boreale multicolore. Afară se aşternuse liniştea. De alături se desluşea din când în când bocănitul lui Hasse de sub rămăşiţele speranţelor, ale căsniciei şi probabil ale vieţii sale.

  — Ar trebui să rămâi chiar de azi, am mai adăugat. S-a ridicat.

  — Azi nu, scumpule.

  — Aş prefera să rămâi aici.

  — Mâine.

  S-a sculat şi a umblat încet prin camera întunecată. M-am gândit la ziua în care rămăsese pentru prima oară la mine şi umblase la fel de liniştit prin lumina cenuşie a zorilor pentru a se îmbrăca. N-am priceput ce era, dar avea ceva înduioşător de firesc şi aproape zguduitor ca un gest venind din timpuri foarte îndepărtate, apuse, ca supunerea tăcută la o poruncă pe care nimeni n-o mai cunoaşte.

  A revenit din întuneric lângă mine şi mi-a luat faţa între mâini.

  — A fost frumos la tine, scumpule. Foarte frumos. E bine că exişti, că te am.

  N-am răspuns nimic. Nu puteam răspunde.

  Am dus-o acasă şi apoi m-am întors la bar. Köster era acolo.

  — Stai jos, mi-a ordonat. Ce mai faci?

  — Nu prea bine, Otto.

  — Vrei să bei ceva?

  — Dacă aş bea, ar trebui să beau mult. Şi nu vreau asta. Trebuie să mă descurc şi aşa. Dar aş putea să fac altceva. Gottfried a ieşit cu taxiul?

  — Nu.

  — Bine, atunci mai pornesc pentru câteva ore în cursă.

  — Cobor cu tine, a spus Köster.

  Am scos maşina şi mi-am luat rămas bun de la Otto. Apoi m-am dus la staţie. Înaintea mea aşteptau două maşini. Mai târziu au venit şi Gustav şi Tommy, actorul. Maşinile din faţa mea au plecat şi puţin mai târziu mi-a venit şi mie un client. O fată tânără care voia să meargă la Vineta.

  Vineta era o bombă foarte populară, cu ring de dans, telefon la masă, poştă pneumatică şi alte asemenea fleacuri pentru provinciali. Era amplasată într-o stradă întunecoasă, puţin izolată faţă de celelalte localuri.

  Ne-am oprit. Fata a cotrobăit prin gentuţă şi mi-a întins o bancnotă de cincizeci de mărci. Am ridicat din umeri.

  — Îmi pare rău, dar n-am mărunt.

  Portarul se apropiase.

  — Cât face? A întrebat fata.

  — O marcă şaptezeci. S-a adresat portarului.

  — Eşti bun să dai dumneata banii pentru mine? O să ţi-i restitui la casă.

  Portarul i-a deschis larg portiera şi s-a dus cu ea la casă. Apoi s-a întors.

  — Ţine.

  I-am numărat.

  — Nu-i decât o marcă şi cincizeci.

  — Termină cu prostiile, sau n-ai ieşit încă din scutece? Douăzeci de pfenigi e taxa portarului pentru serviciu. Hai, şterge-o!

  Existau locuri unde se dădea portarului bacşiş. Dar atunci când el îţi făcea rost de un client şi nu atunci când veneai tu cu unul.

  — Pentru asta nu sunt destul de copt, am spus, scoate banii!

  — Pot să-ţi aranjez mutra, a mârâit. Ridică ancora, sunt aici de mai multă vreme ca tine.

  Nu-mi păsa de cei douăzeci de pfenigi. Dar n-aveam nici un chef să mă las tras pe sfoară.

  — Lasă şi scoate restul, am spus.

  Portarul a lovit atât de repede, încât n-am apucat să mă feresc. Aşezat, tot nu-l puteam evita. M-am lovit cu capul de volan. Ameţit, l-am ridicat. Îmi vuia ca o tobă şi din nas îmi picura sânge. Portarul stătea proptit în faţa mea.

  — Mai vrei una, cadavru ambulant?

  Într-o fracţiune de secundă, mi-am apreciat şansele! N-aveam ce să fac. Tipul era mai tare ca mine. Ca să-i vin de hac trebuia să-l iau prin surprindere. De pe scaun nu puteam lovi, n-aveam forţă. Şi până aş fi ieşit din maşină m-ar fi buşit de trei ori. L-am privit. Duhnea a bere.

  Continuam să mă uit la el. Nu făceam nici o mişcare. Stam cu ochii pironiţi pe această faţă lătăreaţă. O devoram cu privirea. Îmi dădeam seama unde trebuie să lovesc. Fierbeam de mânie. Dar nu m-am mişcat. Vedeam faţa aproape de tot, cu o claritate excesivă, ca printr-o luptă uriaşă, fiecare fir de barbă, pielea roşie, aspră, poroasă.

  Din întuneric străluci cascheta unui poliţai.

  — Ce s-a întâmplat aici?

  Portarul şi-a strâmbat faţa într-un rânjet servil.

  — Nimic, domnule sergent. Omul ordinii s-a uitat la mine.

  — Nimic, am spus la rându-mi.

  De la portar, privirea i-a alunecat din nou spre mine.

  — Dar sângerezi.

  — M-am lovit.

  Portarul a făcut un pas înapoi. Mă privea batjocoritor. Credea că mi-e frică să-l denunţ.

  — Atunci, dă-i drumu’, mi s-a adresat poliţistul.

  Am apăsat pe accelerator şi m-am întors la staţie.

  — Dumnezeule, cum arăţi! Exclamă Gustav.

  — Numai nasul, am replicat şi am relatat toată istoria.

  — Hai cu mine la cârciumă, spuse Gustav. Nu degeaba am fost caporal la sanitari. Ce porcărie să dai într-un om care nu se poate apăra?!

  M-a dus în bucătăria cârciumii, a cerut nişte gheaţă şi m-a doftoricit o jumătate de oră.

  — Nici măcar cu un cucui n-o să te alegi, mă linişti el.

  În sfârşit, m-a lăsat din mână.

  — Ei, cum stai cu ţeasta? Bine, nu-i aşa? Atunci, să nu mai pierdem vremea.

  A intrat Tommy.

  — E vorba de portarul cel mare de la Vineta? E cunoscut ca bătăuş. Din păcate, n-a încasat-o încă niciodată.

  — O s-o încaseze acum, spuse Gustav.

  — Da, dar de la mine, am replicat.

  Gustav m-a privit nemulţumit.

  — Până ce ieşi tu din maşină.

  — M-am gândit la o şmecherie. Dacă nu-i vin de hac, mai ai tot timpul să intervii.

  — Fie.

  Mi-am pus şapca lui Gustav şi am luat şi maşina lui, ca portarul să nu se prindă imediat. De văzut şi aşa nu putea să vadă prea mult. Strada era extrem de întunecoasă.

  Am ajuns la faţa locului. Nu se vedea ţipenie de om. Gustav ieşi din maşină cu o bancnotă de douăzeci de mărci în mână.

  — Fir-ar să fie, n-am mărunt. Portar, poţi să-mi schimbi? Unu şaptezeci face? Dă-i mata, până una-alta.

  Se prefăcu că merge la casă. Portarul se apropie tuşind şi-mi întinse o marcă şi cincizeci. Am rămas cu mâna întinsă.

  — Ia-o din loc! Mârâi el.

  — Scoate restul, jigodie împuţită! I-am aruncat în faţă.

  Rămase o clipă ca împietrit.

  — Băiete, şopti el apoi lingându-şi buzele, de asta o să-ţi pară rău luni de zile!

  Îşi luă avânt. Lovitura m-ar fi dat gata. Dar eram pregătit; m-am întors şi m-am ghemuit, iar pumnul adversarului a lovit cu întreaga-i forţă pe gheara de oţel a manivelei mele, pe care o ţineam ascunsă în mâna stingă. Cu un urlet portarul sări înapoi, scuturându-şi mâna de durere. Şuiera ca o maşină cu aburi şi stătea descoperit, fără gardă.

  Am ţâşnit din maşină.

  — Mă recunoşti? I-am pufnit în faţă şi l-am pocnit la plex.

  Se prăbuşi.

  — Unu, începu Gustav să numere dinspre casă, doi, trei.

  La cinci, portarul s-a ridicat, cu ochii împăienjeniţi. Ca şi rândul trecut, am văzut faţa lui, aproape de tot, cu toată claritatea, această faţă sănătoasă, lătăreaţă, imbecilă, ordinară, acest individ întreg, sănătos, robust, porcul ăsta care niciodată nu va fi bolnav de plămâni şi am simţit deodată cum o ceaţă roşie îmi inundă creierul şi ochii şi m-am năpustit şi am lovit şi am lovit şi am lovit în numele a tot ce se adunase în mine în aceste zile şi săptămâni, am lovit în faţa aceea sănătoasă, lătăreaţă, behăitoare până ce am fost oprit cu forţa.

  — Îl omori, omule! Strigă Gustav.

  Am privit în jurul meu. Plin de sânge, portarul se sprijinea de zid. S-a îndoit, a căzut şi, ca o insectă uriaşă, scânteietoare în uniforma sa, a început să se târască în patru labe spre intrare.

  — Ăsta n-o să mai poată bate prea curând, spuse Gustav. Dar acum haideţi s-o ştergem înainte să vină cineva! Asta-i de acum provocare de grave leziuni corporale.

  Am aruncat banii pe caldarâm, am urcat în maşină şi am pornit.

  — Şi mie îmi curge sânge, am întrebat, sau asta-i marfa portarului?

  — E iar nasul tău, mi-a explicat Gustav. Ţi-a plasat o stângă de toată frumuseţea.

  — Nici nu mi-am dat seama. Gustav râse. Ştii, am spus, acum mă simt mult mai bine.

 XVIII.

  Taxiul nostru era parcat în faţa barului. Am intrat ca să-l schimb pe Lenz şi să iau cheia şi actele maşinii. Gottfried m-a însoţit.

  — Ţi-au ieşit ceva parale azi? L-am întrebat.

  — Nu prea. Ori sunt prea multe taxiuri, ori prea puţini oameni care le folosesc. Dar ţie cum ţi-a mers?

  — Prost. Mi-am pierdut toată noaptea şi n-am încasat măcar douăzeci de mărci.

  — Vremuri grele! Gottfried ridică din sprâncene. Ei, asta înseamnă că nu eşti prea grăbit pe ziua de azi. Ce zici?

  — Nu, de ce?

  — Poţi să mă duci o bucată de drum.

  — Bine. Ne-am urcat. Dar unde vrei să mergi? L-am întrebat.

  — La catedrală.

  — Ce spui? Mă-nşală oare auzul? Am înţeles catedrală?

  — Nu, fiule, nu te-a înşelat. Chiar catedrală. L-am privit uimit. Nu te mai mira şi dă-i drumul! M-a îndemnat Gottfried.

  — Fie!

  Am pornit. Catedrala se afla în partea veche a oraşului, într-o piaţă deschisă, înconjurată de casele clericilor. Am oprit în faţa portalului principal.

  — Dă-i înainte, a insistat Gottfried. Ocoleşte-o jur împrejur.

  M-a pus să opresc în faţa unei intrări mici din spatele clădirii şi a coborât.

  — Petrecere frumoasă! I-am urat eu. Presupun că vrei să te spovedeşti.

  — Vino cu mine, mă îndeamnă el.

  Am râs.

  — Azi nu. Mi-am făcut deja rugăciunea de dimineaţă. Asta-mi ajunge pentru toată ziua.

  — Nu vorbi prostii, băieţaş! Urmează-mă. În elanul meu de generozitate, vreau să-ţi arăt ceva.

  L-am urmat curios. Am trecut prin uşa aceea mică şi am ajuns direct în galeriile boltite. Formau un pătrat mare, compus din lungi arcade sprijinite pe latura interioară de coloane de granit cenuşii. Încadrau o grădină.

  În mijloc se ridica o cruce înaltă, roasă de vreme, cu figura lui Cristos. Pe laturi erau înşirate basoreliefuri de piatră reprezentând etapele durerosului calvar. Înaintea fiecărei imagini se afla o băncuţă veche de rugăciuni. Sălbăticită, grădina înflorise exuberant.

  Gottfried arătă spre câteva uriaşe tufe de trandafiri albi şi roşii.

  — Uite ce-am vrut să-ţi arăt! Le recunoşti? M-am oprit surprins.

  — Sigur că le recunosc, i-am răspuns. Deci de-aici ai cules trandafirii, bătrân jefuitor de biserici!

  Pat se mutase cu o săptămână în urmă la doamna Zalewski şi Lenz îi trimisese în prima seară, prin Jupp, un buchet uriaş de trandafiri. Erau atât de mulţi, încât Jupp fusese nevoit să coboare de două ori şi de fiecare dată se întorsese cu braţele pline. Îmi bătusem deja capul ca să aflu de unde le şterpelise Gottfried, fiindcă îi cunoşteam principiul de a nu cumpăra flori. În grădinile publice nu văzusem niciodată asemenea trandafiri.

  — Bună idee! Am spus cu admiraţie. Ce-i poate trece omului prin cap!

  Gottfried zâmbi.

  — Grădina asta-i o adevărată mină de aur! Mi-a pus solemn mâna pe umăr. Din clipa asta te consider asociat! Mă gândesc că acum îţi pică bine!

  — De ce tocmai acum?

  — Pentru că grădinile publice sunt cam golaşe la ora asta. Şi presupun că ele au fost până acum singurul tău loc de recoltat. Nu-i aşa?

  Am încuviinţat.

  — Şi în afară de asta, mai explică Gottfried, vine acum timpul în care trebuie să te defineşti fie ca burghez, fie ca adevărat cavaler. Burghezul devine cu atât mai lipsit de atenţii faţă de o femeie, cu cât o cunoaşte mai bine. Cavalerul dimpotrivă. Făcu un gest larg cu mâna. Cu ajutorul acestora poţi deveni un cavaler de-a dreptul tulburător!

  Am râs.

  — Toate-s bune, Gottfried, dar ce se întâmplă dacă te prind? E greu s-o ştergi de aici, iar oamenii credincioşi sunt înclinaţi să socotească aşa ceva o pângărire a locurilor sfinte.

  — Dragă băiete, replică Lenz, vezi tu pe cineva pe aici? De la război încoace, oamenii se duc la întruniri politice şi nu la biserică.

  Era adevărat.

  — Dar cum e cu pastorii? Am întrebat.

  — Nu le pasă lor de flori, altfel grădina ar fi mai bine îngrijită. Şi bunul Dumnezeu n-are nimic împotrivă dacă faci cuiva o bucurie dăruindu-le. El nu-i meschin.

  — Ai dreptate! Am privit bătrânele tufe uriaşe. Câteva săptămâni am scăpat de griji cu astea, Gottfried.

  — Şi pentru mai mult. Ai noroc. E o specie de trandafiri foarte rezistentă, care înfloreşte timp îndelungat, îţi ajung cel puţin până în septembrie. Şi mai apoi apar ochiul-boului şi crizantemele. Vino să ţi le arăt chiar acum.

  Am traversat grădina. Trandafirii răspândeau un parfum ameţitor. Roiuri de albine zburau ca un nor zumzăitor din floare-n floare.

  — Uite-te la ele, i-am atras atenţia oprindu-mă în loc. De unde or fi venind? Tocmai aici, în mijlocul oraşului? Doar nu există prin apropiere nici un stup. Sau poate pastorii au aşa ceva pe acoperişurile lor?

  — Nu, frate, mi-a răspuns Lenz. Vin fără îndoială de la vreo gospodărie ţărănească. Dar îşi cunosc drumul. Mi-a făcut cu ochiul. Noi nu, ce părere ai?

  Am ridicat din umeri.

  — Poate că totuşi. Cel puţin o bucată mică. Cât se poate. Tu nu?

  — Nu. Nici nu vreau să ştiu. Ţelurile dau vieţii o amprentă burgheză.

  Am privit spre turnul înalt al catedralei. Verde ca mătasea, se profila pe cerul albastru infinit de bătrân şi liniştit, străbătut de zborul rândunelelor.

  — Ce linişte e aici! Am spus.

  Lenz a încuviinţat.

  — Da, bătrâne, aici îţi dai seamă că de fapt nu ţi-a lipsit decât timpul pentru a deveni un om bun, aşa-i?

  — Timpul şi liniştea, am răspuns. Şi liniştea.

  A râs.

  — Prea târziu! N-am mai putea suporta liniştea. Să-i dăm drumul deci! Înapoi în vacarm!

  L-am depus pe Gottfried şi m-am întors la staţie. Am trecut pe lângă cimitir. Ştiam că Pat stă acum în şezlongul ei pe balcon şi am claxonat de câteva ori. Dar nu s-a arătat nimeni şi am mers mai departe. În schimb, am văzut-o ceva mai încolo pe doamna Hasse înotând într-un fel de pelerină de tafta de-a lungul străzii şi dispărând după colţ. M-am luat după dânsa ca s-o întreb dacă vrea s-o duc undeva. Când am ajuns la intersecţie, am văzut că se urca într-o maşină care se oprise după colţ. Era o limuzină de tip Mercedes, destul de rablagită, din anul ’23, care a pornit imediat, huruind. La volan era un bărbat cu un nas ca un cioc de raţă şi un costum cu carouri bătător la ochi. Am privit destul de mult timp în urma maşinii. Iată ce se întâmplă când o femeie stă toată ziua singură acasă! Îngândurat, am mers la staţie şi m-am plasat în şirul taxiurilor care aşteptau. Soarele dogorea pe acoperişul maşinii. Nu avansam decât foarte încet. Moţăiam şi încercam să dorm. Dar imaginea doamnei Hasse nu-mi ieşea din minte. Sigur, era cu totul altceva, dar în fond şi Pat stătea toată ziua singură.

  Am coborât şi m-am dus în faţă, la maşina lui Gustav.

  — Ţine şi bea, m-a îndemnat el întinzându-mi un termos. Minunat de rece. Invenţia mea! Cafea cu gheaţă. Cu toată căldura asta, rămâne ore întregi rece.

  Da, Gustav e un tip practic! Am luat un pahar şi l-am golit.

  — Dacă eşti un tip atât de practic, ia spune-mi cum poţi găsi ceva distractiv pentru o femeie care e mult timp singură.

  — E foarte simplu! Gustav mă privea cu superioritate. Robert, omule! Un copil sau un câine. Întreabă-mă ceva mai greu.

  — Un câine! Am spus surprins, la naiba, da un câine! Ai dreptate! Cu un câine nu eşti niciodată singur!

  I-am oferit o ţigară.

  — Ascultă, ai întâmplător vreo idee în legătură cu aşa ceva? O javră trebuie să se găsească acum la un preţ de nimic.

  Gustav a dat din cap cu un reproş adânc.

  — Robert, tu într-adevăr nu-ţi dai încă seama ce prieten ai în mine! Viitorul meu socru este al doilea secretar la asociaţia crescătorilor de grifoni-dobermani! Evident că poţi să iei un pui, pe gratis chiar, cu un pedigree de prima clasă. Avem şase pui fătaţi de curând. Bunica lor e Hertha de Toggenburg, căţea premiată.

  Gustav era un om norocos. Cunoscut crescător de dobermani, tatăl logodnicei sale era şi proprietarul restaurantului La noua chilie a sihastrului. Logodnica lui Gustav mai avea şi un atelier de plisat. Gustav poseda deci o situaţie excelentă. Mânca şi bea pe gratis la socru, iar logodnica îi spăla cămăşile şi i le călca. Se ferea de însurătoare. Căci într-un asemenea caz lui i-ar fi revenit sarcina să le poarte de grijă.

  I-am explicat lui Gustav că un doberman nu mi se pare a fi tocmai potrivit. E prea mare şi nu-mi inspiră încredere. Gustav reflectă o clipă.

  — Vino cu mine, îmi spuse el. Să încercăm să ne tocmim. Am o idee. Numai să nu te bagi în vorbă.

  — De acord.

  M-a dus la un mic magazin. În vitrină – acvarii pline de alge. Într-o ladă se ghemuise câţiva cobai jalnici. Lateral erau agăţate colivii în care cintezoi, botgroşi şi canari se agitau fără întrerupere.

  Ne-a întâmpinat un bărbat scund, cu picioarele strâmbe, îmbrăcat într-o jachetă tricotată, de lână maro. Ochi apoşi, pielea cenuşie, un nas roşu strălucitor ca un lampion: băutor de bere şi rachiu.

  — Ia zi, Anton, ce mai face Asta? A întrebat Gustav.

  — Premiul doi şi menţiune specială la Köln, răspunse Anton.

  — Infamie! Se indignă Gustav. De ce nu premiul întâi?

  — L-au dat lui Udo Blankenfels, mârâi Anton. Să mori de râs, nu alta! Cu picioarele alea dindărăt.

  Din fundul prăvăliei se auzea lătrat şi scheunat. Gustav se porni într-acolo şi aduse doi terieri mici pe care-i ţinea de ceafă. În stânga unul alb-negru, în dreapta altul maro-roşcat. Cu mâna în care-l ţinea pe cel maro-roşcat mi-a făcut un semn imperceptibil. L-am privit: da.

  Era un câine minunat, jucăuş. Picioarele drepte, pieptul puternic, capul pătrat, inteligent şi agresiv.

  Gustav le-a dat drumul.

  — Ce corcitură ciudată! Spuse el arătând spre cel maro-roşcat. De unde l-ai mai cules şi pe ăsta?

  Anton pretindea că i-l dăduse o doamnă care plecase în America de Sud. Gustav izbucni într-un râs neîncrezător. Anton prezentă jignit un arbore genealogic, care ajungea până la arca lui Noe. Gustav refuză şi îşi arătă interesul faţă de cel alb-negru. Anton ceru o sută de mărci pentru cel maro-roşcat. Gustav îi oferi cinci. Nu-i plăcea străbunicul. Cârti şi în legătură cu coada. Nici urechile nu erau cum trebuie. Alb-negru, da, acela era straşnic.

  Stăteam într-un colţ şi ascultam. Deodată, cineva îmi apucă pălăria. M-am întors surprins. O maimuţă mică cu blana gălbuie şi o expresie tristă, stătea puţin încovoiată în colţ, pe stinghia ei. Avea ochi negri, rotunzi şi buzele amărâte ale unei femei bătrâne. În jurul burţii era prinsă cu o curea de piele, de care era fixat un lanţ. Mâinile mici, negre şi înfiorător de asemănătoare cu ale omului.

  Am rămas locului, fără să fac o mişcare. Încet, maimuţa s-a apropiat, alunecând pe stinghia ei. Se uita la mine necontenit, nu bănuitor, ci cu o privire ciudată, reţinută. În sfârşit şi-a întins, precaut mâna. I-am oferit un deget. S-a dat înapoi, dar pe urmă l-a apucat. Încercam o senzaţie ciudată: mâna aceea răcoroasă de copil care-mi strângea degetul. Era ca şi cum un biet om mut, rătăcit în corpul acela încovoiat, ar căuta scăpare. Nu puteai suporta prea mult timp ochii aceia, în care se cuibărise o tristeţe de moarte.

  Răsuflând din greu, Gustav reveni din pădurea de arbori genealogici.

  — Deci s-a făcut, Anton, primeşti în schimb un pui de doberman fătat de Hertha. E cea mai formidabilă afacere din viaţa ta! Apoi s-a întors spre mine. Vrei să-l iei acum cu tine?

  — Dar cât costă?

  — Nimic. L-am schimbat pe dobermanul pe care ţi l-am făcut adineauri cadou.

  Da, Gustav ştie să aranjeze lucrurile! Gustav e un băiat de aur.

  Am convenit să vin să iau câinele mai târziu, când îmi voi termina cursele.

  — Ştii pe ce-ai pus mâna? M-a întrebat Gustav după ce-am ieşit. Ceva rar de tot. Un terier irlandez. Calitatea întâi. Fără nici un defect. Şi cu un asemenea arbore genealogic, că tu, omul lui Dumnezeu, nici n-ai voie să te uiţi la el, pentru că altfel trebuie să faci de fiecare dată plecăciuni înainte de a te adresa animalului.

  — Gustav, am spus, mi-ai făcut un mare servici. Vino cu mine să bem cel mai vechi coniac pe care-l putem găsi.

  — Azi nu! A răspuns Gustav. Azi trebuie să am mâna sigură. Seara mă duc la clubul meu să joc popice. Făgăduieşte-mi că ai să vii odată cu mine. Numai lume bună acolo, chiar şi un secretar-general al poştelor.

  — Vin, i-am promis. Chiar dacă secretarul-general al poştelor nu e de faţă.

  Puţin înainte de ora şase, m-am întors la atelier. Köster mă aştepta.

  — Jaffé te-a căutat azi după masă la telefon. A cerut să-l chemi.

  Pentru o clipă, mi s-a oprit respiraţia.

  — A spus ceva, Otto?

  — Nu, nimic deosebit. Numai că până la ora cinci e la consultaţie. După aceea la spitalul Dorothea. Va trebui deci să-l chemi acolo.

  — Bine.

  M-am dus în birou. Era cald şi înăbuşitor, dar pe mine mă treceau fiori reci şi receptorul îmi tremura în mână. „Prostii”, mi-am spus şi mi-am sprijinit braţul de masă.

  A durat mult până am obţinut legătura cu Jaffé.

  — Aveţi timp? M-a întrebat.

  — Da.

  — Atunci, veniţi imediat până la mine. Mai stau o oră.

  Am vrut să-l întreb dacă s-a întâmplat ceva cu Pat. Dar n-am avut curajul.

  — Perfect, l-am asigurat, în zece minute sunt acolo.

  Am pus receptorul în furcă şi am dat imediat un telefon acasă. A răspuns servitoarea. Am întrebat de Pat.

  — Nu ştiu dacă e acasă, spuse Frida morocănos. Mă duc să văd.

  Aşteptam. Capul mi-era greu şi fierbinte. A durat o eternitate. Apoi am auzit paşi şi vocea lui Pat.

  — Robby?

  Am închis o clipă ochii.

  — Cum te simţi, Pat?

  — Bine. Stăteam pe balcon şi citeam. O carte emoţionantă.

  — Aşa, o carte emoţionantă, am repetat eu. Mă bucur. Am vrut să-ţi spun doar că azi vin ceva mai târziu. Ai terminat deja cartea?

  — Nu, sunt cam la mijloc. Mai am câteva ore de citit.

  — Până atunci voi fi acasă. Şi acum, continuă-ţi lectura.

  Am rămas o clipă pe loc fără să schiţez nici un gest. Apoi m-am ridicat.

  — Otto, am spus, pot să-l iau pe Karl?

  — Bineînţeles. Dacă vrei, vin cu tine. N-am nici o treabă aici.

  — N-are rost. Nu-i nimic grav. Am dat deja telefon acasă.

  „Ce lumină! M-am gândit în clipa în care Karl s-a avântat pe stradă, ce asfinţit minunat îşi coboară lumina deasupra acoperişurilor! Cât de plină şi de dulce e viaţa!”

  A trebuit să-l aştept câteva minute pe Jaffé. O soră m-a condus într-o încăpere mică, în care zăceau răspândite nişte reviste vechi. Câteva ghivece cu plante agăţătoare stăteau pe pervazul ferestrei. Erau mereu aceleaşi reviste cu coperţile maro şi mereu aceleaşi plante triste; le găseai doar în anticamerele medicilor şi ale spitalelor.

  Jaffé a intrat. Purta un halat alb ca neaua, proaspăt călcat. Dar când s-a aşezat lângă mine am observat pe partea interioară a mânecii sale drepte urma minusculă a unei picături de sânge. Văzusem în viaţa mea mult sânge, dar pata aceasta mică m-a paralizat mai mult decât un vraf de bandaje îmbibate de sânge. Dispoziţia mea optimistă se stinse.

  — V-am făgăduit să vă spun în ce stare se află domnişoara Hollmann, începu Jaffé.

  Am încuviinţat şi m-am uitat la faţa de masă. Avea un model multicolor de pluş. Priveam ţintă la hexagoanele îmbinate şi încercam senzaţia dementă că totul va fi bine dacă voi rezista şi nu voi clipi până ce Jaffé va continua.

  — Acum doi ani a stat şase luni la sanatoriu. Ştiţi asta?

  — Nu, i-am răspuns şi am continuat să mă uit la faţa de masă.

  — După aceea, situaţia ei se ameliorase. Am examinat-o acum minuţios. La iarnă trebuie internată din nou acolo. Nu poate rămâne aici în oraş.

  Tot mai priveam la hexagoane. Se contopeau şi începeau să danseze.

  — Când trebuie să plece? Am întrebat.

  — Toamna. Cel mai târziu la sfârşitul lui octombrie.

  — Prin urmare, n-a fost o hemoptizie trecătoare?

  — Nu.

  Am ridicat privirea.

  — Cred că nu trebuie să vă spun, a continuat Jaffé, că această boală e cu totul imprevizibilă. Acum un an părea să stagneze, cicatrizarea se produsese şi era de prevăzut că procesul acesta va continua. Tot aşa cum s-a redeschis acum, poate să se oprească iar în mod surprinzător. Nu spun asta în mod gratuit – într-adevăr aşa este. Eu însumi am cunoscut procese de vindecare miraculoase.

  — Dar şi înrăutăţiri? M-a privit.

  — Da, bineînţeles.

  A început să-mi dea amănunte. Erau afectaţi ambii lobi pulmonari, cel din dreapta mai puţin, cel din stânga mai puternic. Apoi s-a întrerupt şi a sunat după o soră.

  — Adu-mi, te rog, mapa mea.

  Sora i-a adus-o. Jaffé a scos din ea două clişee mari. A îndepărtat de pe ele coperţile foşnitoare şi le-a ţinut în lumina ferestrei.

  — Aşa le vedeţi mai bine. Acestea sunt radiografiile.

  Vedeam vertebrele unui spate pe placa transparentă şi cenuşie, omoplaţii, claviculele, cavităţile articulare ale braţelor şi boltitura plată a coastelor. Dar vedeam mai mult de-atât: vedeam un schelet. Întunecat şi fantomatic se detaşa dintre umbrele estompate, contopite ale fotografiei. Vedeam scheletul lui Pat. Scheletul lui Pat.

  Jaffé trasa cu penseta diferite linii şi decolorări pe placă şi le explica. Nici n-a observat că nu-l mai urmăream. Conştiinciozitatea omului de ştiinţă pusese stăpânire pe el. La urmă s-a întors spre mine.

  — Aţi înţeles?

  — Da, am răspuns.

  — Dar ce s-a întâmplat? Întrebă el.

  — Nimic. Nu prea suport să văd lucrurile astea.

  — A, da. Şi-a aranjat ochelarii. Apoi a reintrodus fotografiile în mapă şi m-a privit cercetător. Nu vă frământaţi degeaba.

  — Nici n-o fac. Dar e o nedreptate strigătoare la cer. Milioane de oameni sunt sănătoşi! De ce tocmai ea?

  Jaffé tăcu o vreme.

  — Nimeni nu poate răspunde la această întrebare, spuse el într-un târziu.

  — Da, am continuat exasperat deodată şi cu o furie oarbă, nimeni nu poate răspunde la această întrebare! Sigur că nu! Nimeni nu poate să dea un răspuns la nenorocire şi moarte! La dracu! Nici măcar nu se poate face ceva împotriva lor!

  Jaffé m-a privit mult timp fără să răspundă.

  — Iertaţi-mă, am spus, dar n-am darul de a-mi clădi iluzii. Asta-i blestematul adevăr.

  Continua să mă privească.

  — Mai aveţi puţin timp? A întrebat.

  — Da, i-am răspuns. Destul. S-a ridicat.

  — Acum trebuie să fac vizita medicală de seară. Aş dori, să veniţi cu mine. Sora o să vă dea un halat alb. Iar clienţii vor crede că sunteţi asistentul meu.

  Nu ştiam ce urmăreşte, dar am luat halatul pe care mi-l întindea sora.

  Am mers de-a lungul nesfârşitelor coridoare. Prin ferestrele largi pătrundea luciul roz al înserării. Era o lumină blândă, estompată, care plutea parcă în irealitate. Câteva ferestre erau larg deschise. Parfumul teilor înfloriţi se revărsau înăuntru.

  Jaffé a deschis o uşă. Ne-a întâmpinat un miros înăbuşitor de putreziciune. O femeie cu un păr minunat, de culoarea aurului vechi, în care lumina se prindea în reflexe scânteietoare, ridică istovită mâna. Avea o frunte nobilă, boltită.

  Sub ochi însă începea un bandaj. Ajungea până în dreptul gurii. Jaffé îl desfăcu cu grijă. Am văzut că femeia nu mai avea nas. În locul lui – o rană roşie, acoperită cu o crustă lipicioasă, în care se vedeau două găuri. Jaffé a acoperit-o iar cu bandajul.

  — Merge bine, a spus prietenos şi s-a îndreptat spre ieşire.

  A tras uşa în urma lui. Afară m-am oprit o clipă şi am privit în lumina dulce a înserării.

  — Veniţi, m-a îndemnat Jaffé şi a pornit-o spre camera următoare.

  Ne întâmpină horcăitul fierbinte şi sacadat al unui om cu febră foarte mare. Era un bărbat cu o faţă plumburie presărată cu nişte pete roşii, ciudat de aprinse. Gura era larg deschisă, ochii bulbucaţi şi mâinile se agitau neistovit pe cuvertură. Omul zăcea în nesimţire. Graficul temperaturii indica fără excepţie patruzeci de grade. O soră stătea lângă pat şi citea. Când a intrat Jaffé, a pus cartea la o parte şi s-a ridicat. Doctorul s-a uitat la grafic şi a ridicat trist din umeri.

  — Dublă pneumonie şi pleurezie. Luptă ca un taur, de o săptămână. Recidivă. Era aproape vindecat. A început să lucreze prea devreme. Nevastă şi patru copii. N-are nici o şansă.

  A ascultat respiraţia şi a examinat pulsul. Sora i-a dat o mână de ajutor. Cartea i-a căzut pe jos. Am ridicat-o şi am constatat că era o carte de bucate. Bărbatul din pat cu mâinile ca nişte gheare zgâria neîntrerupt cuvertura. Era singurul zgomot care se auzea în cameră.

  — Rămâneţi peste noapte aici, ordonă Jaffé surorii.

  Am ieşit. Asfinţitul roz îşi intensificase coloritul. Umplea acum coridorul ca un nor.

  — Blestemată lumină! Am exclamat.

  — De ce? Întrebă Jaffé.

  — Nu se potrivesc una cu cealaltă.

  — Ba da, mă contrazise Jaffé, se potrivesc.

  O femeie horcăia în camera următoare. Fusese internată în cursul după-amiezii, fiindcă înghiţise o foarte mare doză de veronal. Soţul ei suferise un accident cu o zi înainte. Îşi fracturase şira spinării şi fusese transportat acasă, deplin conştient şi urlând. Murise în cursul nopţii.

  — Scapă? Am întrebat.

  — Probabil.

  — La ce bun?

  — Am avut în ultimii ani cinci cazuri asemănătoare, îmi spuse Jaffé. Numai una a încercat pentru a doua oară să-şi pună capăt vieţii. Cu gaze. A murit. Dintre celelalte, două s-au recăsătorit.

  În camera următoare zăcea un bărbat paralizat de doisprezece ani. Avea o piele gălbuie, barbă neagră, rară şi nişte ochi foarte mari, liniştiţi.

  — Cum merge? Întrebă Jaffé.

  Bărbatul făcu un gest imprecis. Apoi arătă spre fereastră.

  — Uitaţi-vă la cer! Vine ploaia, o simt. Zâmbea. Se doarme mai bine când plouă.

  În faţa lui, pe pătură, un joc de şah din piele cu figuri care se puteau fixa pe tablă, o grămadă de ziare şi câteva cărţi.

  Am mers mai departe. Am văzut o femeie tânără cu ochi înspăimântaţi şi buze vinete, sfâşiată de o naştere greA. Un copil degenerat cu picioarele subţiri, răsucite şi un hidrocefal. Un bărbat fără stomaC. O bătrână ca o bufniţă, care plângea pentru că rudele ei nu se sinchiseau de ea; li se părea că moare prea încet; o oarbă care credea că-şi va redobândi vederea; un copil sifilitic, cu o eczemă sângeroasă şi tatăl lui, care şedea pe marginea patului; o femeie căreia i se extirpase în cursul dimineţii al doilea sân; o altă contorsionată din pricina unui reumatism articulaR. O a treia căreia i se operaseră ovarelE. Un muncitor cu rinichii zdrobiţi. Cameră cu cameră continua aşa, cameră cu cameră te izbea aceeaşi privelişte: trupuri chinuite, zguduite de convulsii, chipuri aproape stinse, imobile, o succesiune nesfârşită de tristeţe adâncă, de spaimă, resemnare, durere, disperare, speranţă, mizerie: şi de fiecare dată când se închidea o uşă, coridorul era brusc plin de acea lumină trandafirie a înserării ireale, de fiecare dată după groaza camerelor mici şi dezolante venea acest nor tandru ţesut din luciul blând-auriu, despre care nu se putea spune dacă e o batjocură înfiorătoare, sau o mângâiere supranaturală. Jaffé se opri la intrarea în sala de operaţii. O lumină puternică străpungea geamurile din sticlă mată ale uşii. Două surori intrară cu un cărucior pe care era întinsă o femeie. I-am întâlnit privirea. Nici nu mă vedea. Privea undeva, spre un orizont nedefinit. Am avut o tresărire în faţa acestor ochi plini de curaj şi de linişte interioară.

  Pe faţa lui Jaffé apăru deodată o expresie de oboseală.

  — Nu ştiu dacă a fost potrivit, spuse, dar n-ar fi avut nici un rost să vă liniştesc cu vorbe. Tot nu m-aţi fi crezut. Acum aţi văzut că mulţi dintre oamenii aceştia sunt mai grav bolnavi decât Pat Hollmann. Unii dintre ei nu mai au nimic decât speranţa. Dar cei mai mulţi trec prin asta. Se vindecă. Asta am vrut să vă arăt.

  Am încuviinţat.

  — Aţi procedat corect, l-am asigurat.

  — Acum nouă ani de zile mi-a murit soţia. Avea douăzeci şi cinci de ani. Nu fusese bolnavă niciodată. Gripă. Făcu o mică pauză. Înţelegea de ce vă spun toate acestea?

  Am încuviinţat din nou.

  — Nu poţi şti nimic dinainte. Cel bolnav de moarte poate supravieţui celui sănătos. Viaţa e un lucru ciudat!

  Ridurile de pe faţa lui se accentuară. O soră îi spuse ceva pe şoptite. Îşi îndreptă spatele şi făcu un semn cu capul spre sala de operaţii.

  — Trebuie să intru. Nu-i arătaţi lui Pat că sunteţi îngrijorat. Asta-i lucrul cel mai important. Sunteţi în stare?

  — Da, am răspuns.

  Îmi strânse mâna şi, trecând repede împreună cu sora pragul uşii de sticlă, pătrunse în sala scăldată într-o lumină violentă.

  Am coborât încet mulţimea aceea de scări. Cu cât coboram, cu atât se întuneca mai tare, aşa încât la etajul întâi se aprinsese deja lumina electrică. Când am ieşit apoi în stradă, am văzut cum amurgul trandafiriu se mai ridică o dată spre orizont, ca sub impulsul unei expiraţii adânci. Imediat după aceea se stinse şi cerul deveni cenuşiu.

  O vreme, am rămas nemişcat în maşină, privind în gol. Apoi m-am adunat şi m-am întors la atelier. Köster mă aştepta în faţa uşii. Am parcat maşina în curte şi am coborât.

  — Ştiai? L-am întrebat.

  — Da, mi-a răspuns. Dar Jaffé voia să ţi-o spună el însuşi.

  Am încuviinţat. Köster mă privea.

  — Otto, am spus, nu sunt copil şi ştiu că nu e încă totul pierdut. Dar poate că totuşi îmi va fi greu să nu mă trădez dacă rămân astă-seară singur cu Pat. Mâine o să meargă. Până atunci îmi revin. Mergem azi cu toţii undeva?

  — Bineînţeles, Robby. M-am gândit deja la asta şi i-am dat de veste lui Gottfried.

  — Atunci, mai dă-mi-l o dată pe Karl. Mă duc acasă să o iau pe Pat şi apoi, peste o oră, vin după voi.

  — Bine.

  Am pornit. În strada Nikolai mi-am adus aminte că uitasem de câine. Am întors ca să-l iau.

  Prăvălia nu era luminată, dar uşa stătea deschisă. Anton şedea în fundul prăvăliei, pe un pat de campanie. Avea o sticlă în mână.

  — Gustav m-a tras pe sfoară, spuse, duhnind ca o rachierie.

  Terierul sări în întâmpinarea mea, mă mirosi şi îmi linse mâna. Ochii săi scânteiau verzui în raza oblică de lumină ce venea dinspre stradă. Anton se sculă. Se clătină şi deodată începu să plângă.

  — Căţeluşul meu, acum pleci şi tU. Toţi pleacă. Thilde moartă. Minna dispărutĂ. Ia spune-mi, pentru ce mai trăieşte unul ca mine?

  Asta-mi mai lipsea! Becul electric mic şi dezolant pe care-l aprinse, foşnetul imperceptibil al broaştelor ţestoase şi al păsărilor şi bărbatul scund şi buhăit din prăvălia asta!

  — Barosanii, ăia da, ăia ştiu – dar ia spuneţi: unul ca mine de ce mai trăieşte? De ce mai trăim noi, slăbănogii, domnule?

  Maimuţa scoase un vaiet şi sări ca o dementă de ici-colo pe stinghia ei. Umbra ei mare sărea şi ea pe perete.

  — Coco, suspină bărbatul cel scund, care băuse de unul singur în întuneric, vino, unicul meu prieten.

  Îi întinse sticla. Maimuţa o apucă.

  — Distrugeţi animalul dacă îi daţi să bea! L-am avertizat.

  — Şi ce dacă? Se bâlbâi el; câţiva ani mai mulţi sau mai puţini la capătul unui lanţ e totuna, totuna, domnule!

  Am luat câinele, care se strângea prietenos lângă mine şi am plecat. Suplu, cu mişcări lungi şi unduitoare, alergă spre maşină.

  Ajuns acasă, am urcat prudent, ţinând câinele de lesă. Pe coridor m-am oprit şi m-am uitat în oglindă. Faţa-mi era neschimbată. Am bătut la uşa Patriciei, am întredeschis-o şi am lăsat câinele să intre.

  Am rămas afară, ţinând lesa, în aşteptare. Dar în locul vocii lui Pat am auzit-o pe neaşteptate pe cea a doamnei Zalewski.

  — Doamne-Dumnezeule!

  Am răsuflat uşurat şi m-am uitat înăuntru. Îmi fusese frică doar de primul minut când m-aş fi aflat singur faţă-n faţă cu Pat. Acum, totul devenise uşor. Doamna Zalewski constituia un paraşoc pe care te puteai bizui. Trona majestuos la masă, cu o ceaşcă de cafea alături şi nişte cărţi de joc etalate într-o ordine misterioasă. Ghemuită lângă ea şi cu ochi strălucitori, Pat lăsa să i se ghicească viitorul.

  — Bună seara, am spus deodată, foarte bucuros.

  — Uite-l că vine, spuse doamna Zalewski foarte demn, pe un drum de seară scurt, iar lângă el – un domn negru pe vârful casei.

  Câinele se smulse de lângă mine şi o zbughi, lătrând, în cameră.

  — Doamne, strigă Pat, ăsta-i un terier irlandez!

  — Tot respectul, am spus. Acum câteva ore nu cunoşteam speţa asta.

  S-a aplecat şi câinele se avântă spre dânsa.

  — Dar cum îl cheamă, Robby?

  — N-am idee. Probabil coniac sau whisky, sau aşa ceva, după gustul ultimului său stăpân.

  — E al nostru?

  — În măsura în care o fiinţă vie poate să fie proprietatea alteia.

  Era transfigurată de bucurie.

  — O să-i spunem Billy, Robby! Mama mea a avut unul când era fetiţă. Mi-a povestit de multe ori despre el. Îl chema şi pe acela tot Billy!

  — Atunci, am nimerit bine.

  — Nu face murdărie în cameră? Întrebă doamna Zalewski.

  — Are un arbore genealogic princiar, am răspuns şi prinţii nu fac murdărie în cameră.

  — Fac cât timp sunt mici. Dar ce vârstă are?

  — Opt luni. Asta înseamnă şaisprezece ani la oameni.

  — N-are înfăţişarea unui animal care respectă curăţenia, declară doamna Zalewski.

  — Trebuie spălat o dată, asta-i tot.

  Pat se sculă şi cuprinse cu braţul umerii doamnei Zalewski. O priveam uluit.

  — Mi-am dorit dintotdeauna un câine, spuse ca. Putem să-l păstrăm, nu-i aşa? Sper să nu aveţi nimic împotrivă.

  Mătuşa Zalewski se fistici pentru prima dată de când o cunoşteam.

  — Ei, în sfârşit, treacă de la mine, răspunse. Doar era scris şi în cărţi. O surpriză din partea unui domn care vine în casă.

  — Scria în cărţi şi că ieşim astă-seară? Am întrebat.

  Pat începu să râdă.

  — N-am ajuns până acolo, Robby. Eram abia la tine.

  Doamna Zalewski se ridică şi strânse cărţile pe dos.

  — Poţi să crezi, poţi să nu crezi în toate astea sau poţi să le răstălmăceşti cum făcea Zalewski. La el, nouarul de pică se nimerea întotdeauna ca un semn rău deasupra elementului lichid. De aceea credea că trebuie să se ferească de apă. Şi de fapt era vorba despre ţuică şi bere de Pilsen.

  După ce doamna Zalewski a ieşit, i-am spus, strângând-o în braţe:

  — Pat, e minunat când vin acasă să te găsesc aici! De fiecare dată este din nou o surpriză pentru mine. Când urc ultimele trepte ale scării şi deschid uşa, îmi bate inima de teamă că ar putea să nu fie adevărat.

  M-a privit zâmbind. Nu răspundea aproape niciodată când îi spuneam asemenea lucruri. Nici n-aş fi putut să-mi închipui şi nici să suport dacă mi-ar fi răspuns ceva asemănător. Credeam că o femeie nu trebuie să spună unui bărbat că-l iubeşte. Dar ochii ei strălucitori de fericire spuneau mult mai mult decât orice fel de cuvinte.

  Am ţinut-o mult timp în braţe, aspirându-i căldura pielii şi parfumul uşor al părului – o ţineam strâns şi pentru mine nu mai exista nimic în afară de dânsa, tenebrele dispăreau, ea era aici, trăia, respira şi nimic nu era pierdut.

  — Chiar ieşim, Robby? Întrebă foarte aproape de obrazul meu.

  — Cu toţii împreună, am spus. Şi Köster şi Lenz. Karl e deja în faţa uşii.

  — Dar Billy?

  — Desigur, Billy merge cu noi. Ce-o să face altfel cu resturile cinei? Sau ai mâncat cumva?

  — Nu, încă nu. Te-am aşteptat.

  — Nu trebuie să mă aştepţi. Niciodată. E îngrozitor să aştepţi ceva.

  A scuturat din cap.

  — Nu poţi înţelege, Robby. Îngrozitor este să nu ai ce aştepta.

  A aprins lumina dinaintea oglinzii.

  — Trebuie să-ncep să mă îmbrac, altfel n-o să fiu gata. Nu te-mbraci şi tu?

  — Mai târziu, am spus, eu sunt gata cât ai bate din palme. Mai lasă-mă să stau puţin aici.

  Am chemat câinele la mine şi m-am aşezat în fotoliul de lângă fereastră. Îmi plăcea să stau aşa liniştit şi s-o privesc pe Pat în timp ce se îmbrăca. Niciodată nu simţeam cu mai multă acuitate secretul etern al feminităţii decât în această deplasare lentă în faţa oglinzii, în aceasta examinare gânditoare, în această scufundare totală în sine, în această alunecare în inconştientul instinctual al speţei. Nu-mi imaginam că o femeie se poate îmbrăca pălăvrăgind şi râzând – şi dacă totuşi o făcea, îi lipseau misterul şi farmecul indescifrabil a ceea ce se sustrage mereu cunoaşterii. Iubeam la Pat mişcările-i moi şi totuşi suple în faţa oglinzii, era minunat să vezi cum îşi strângea părul sau cum se ducea atent şi precaut un creion de sprâncene ca o săgeată la tâmple. Avea atunci ceva dintr-o căprioară, dintr-o panteră suplă şi dintr-o amazoană înaintea luptei. Uita de tot ce-o înconjura, faţa-i devenea gravă şi concentrată, atentă şi tăcută o apropia de imaginea din oglindă şi în timp ce se-nclina aproape de tot spre dânsa, ai fi zis că acolo nu era o imagine, ci că în amurgul realităţii şi al mileniilor două femei se priveau semeţ şi scrutător, cu o uitătură foarte veche şi atotştiutoare. Prin fereastra deschisă, adierea proaspătă a serii pătrundea dinspre cimitir în cameră. Stăteam nemişcat, nu uitasem nimic din după-amiaza aceea, îmi amintea foarte exact de tot, dar când priveam spre Pat, atunci simţeam cum peste tristeţea copleşitoare care se scufundase ca o piatră în mine trecea un val de sălbatică speranţă, simţeam cum ele se amestecă ciudat, cum una se transformă în alta tristeţea, speranţa, vântul, sera şi fata cea frumoasă între oglinda luminată şi candelabre. Da, pentru o clipă am avut deodată sentimentul straniu că acestea toate constituiau într-un sens mai adevărat şi foarte profund viaţa şi poate chiar fericirea: dragostea cu atâta melancolie, teamă şi tăinuită cunoaştere.

 XIX.

  Stăteam la staţie şi aşteptam. Gustav s-a apropiat cu taxiul lui şi s-a aşezat în spatele meu.

  — Ce face potaia, Robert? M-a întrebat.

  — O duce minunat, i-am răspuns.

  — Dar tu?

  Am făcut un gest de lehamite.

  — Şi eu aş duce-o minunat dacă aş câştiga mai mult. Imaginează-ţi, azi n-am făcut decât două curse a câte cincizeci de pfenigi!

  A dat din cap.

  — Da, e din ce în ce mai rău. Totul e din ce în ce mai rău. Cine ştie unde o să ajungem?!

  — Şi tocmai acum ar trebui să câştig bani! Tocmai acum! Mulţi bani.

  Gustav şi-a scărpinat bărbia.

  — Mulţi bani! Apoi m-a privit. În mod cinstit n-ai cum să faci mulţi biştari, Robert. Numai prin speculaţii. Ce-ai zice de pariuri? Azi sunt curse. Cunosc un birou de mâna întâi. Am luat deunăzi o cotă de douăzeci şi opt la unu pariind pe Aida.

  — Nu mă interesează mijloacele. Principalul e să existe o şansă.

  — Ai mai pariat vreodată?

  — Nu.

  — Înseamnă că poţi să ai bafta începătorului. Se poate face ceva cu ea. S-a uitat la ceas. O luăm din loc? Ajungem taman la timp.

  De când cu câinele, aveam mare încredere în Gustav.

  Agenţia de pariuri era o încăpere destul de spaţioasă. În dreapta se afla o tutungerie, în stânga totalizatorul. Vitrina era înţesată cu ziare de sport verzi şi trandafirii şi cu anunţurile dactilografiate ale curselor. Paralel cu unul dintre pereţi – o tejghea cu ustensile de scris. În spatele tejghelei, trei bărbaţi se agitau febril. Unul ţipa la telefon, altul alerga de colo-colo cu nişte buletine şi al treilea, fără veston, cu mânecile cămăşii suflecate, cu pălăria împinsă mult spre ceafă, morfolind între dinţi o ţigară groasă şi neagră de foi, stătea în spatele unui ghişeu şi nota mizele. Avea o cămaşă de un violet ţipător.

  Spre surprinderea mea, domnea o animaţie deosebită. Erau aproape numai oameni simpli, apoi câteva prostituate şi câţiva proxeneţi. Chiar lângă uşă, ne-a oprit un băiat cu jambiere murdare, cenuşii, cu pălărie tare cenuşie şi cu redingotă jerpelită, de aceeaşi culoare.

  — Von Bieling! Domnii doresc ceva ponturi? Pronosticuri absolut sigure!

  — Pe lumea cealaltă, replică Gustav, care în agenţie îşi schimbase brusc expresia.

  — Numai cincizeci de pfenigi, insistă Bieling. Cunosc personal pe antrenori. Mai de mult, adăugă el văzând că îl privesc.

  În acest timp, Gustav studia programul alergărilor.

  — La ce oră aveţi rezultatele de la Auteuil? Strigă spre ghişeu.

  — Ora cinci, orăcăi funcţionarul.

  — Filomena, târfa ticăloasă, mormăi Gustav. Mârţoagă excelentă când pista-i desfundată. Transpira deja de emoţie. Care-i următoarea cursă? Întrebă dânsul.

  — Hoppergarten spuse cineva lângă el.

  Gustav continua să studieze programul.

  — Pentru început, mizăm câte două mărci pe victoria lui Tristan, îmi explică.

  — Dar te pricepi la de-alde astea? L-am întrebat.

  — Dacă mă pricep? Răspunse Gustav. Cunosc copita fiecărui cal.

  — Şi pariaţi pe Tristan? Interveni un oarecare. Harnica Lizica, omule, asta-i singura şansă! Îl cunosc personal pe Johnny Bums.

  — Şi eu, replică Gustav, sunt chiar proprietarul grajdului căruia îi aparţine Harnica Lizica. Ştiu deci mai bine.

  Strigă mizele noastre către omul de la ghişeu. Am primit un tichet şi ne-am aşezat în sala unde se aflau câteva mese şi scaune. În jurul nostru răsunau fel de fel de nume. Câţiva lucrători vorbeau despre caii de curse din Nisa, doi funcţionari de poştă consultau buletinul meteorologic din Paris şi un birjar lăuda vremurile când fusese concurent la cursele de trap. Numai un bărbat gras, cu părul ca peria, stătea indiferent la masa lui şi mânca sandviş după sandviş. Alţi doi, sprijiniţi de perete, îl urmăreau cu lăcomie. Aveau în mână câte-un tichet, dar feţele lor erau atât de trase, parcă n-ar fi mai fi pus de câteva zile nimic în gură.

  Telefonul sună strident. Cu toţii am ciulit urechile. Funcţionăraşul anunţă nume. Despre Tristan nici un cuvânt.

  — La naiba! Spuse Gustav roşind. A câştigat Solomon. Cine şi-ar fi imaginat? Poate dumneata? Îl întrebă pe cel cu Harnica Lizica. Şi mata eşti printre cei plasaţi în coadă.

  Bieling apăru printre noi.

  — Domnilor, dacă m-aţi fi ascultat pe mine v-aş fi sfătuit să mizaţi pe Solomon. Numai pe Solomon! Doriţi cumva ca la următoarea cursă.

  Gustav nici nu-l luă în seamă. Se calmase şi era cufundat într-o discuţie de specialitate cu susţinătorul Harnicei Lizica.

  — Vă pricepeţi la cai? Mă întrebă Bieling.

  — Nici un pic, i-am răspuns.

  — Atunci, pariaţi! Pariaţi! Dar numai azi, adăugă în şoaptă şi apoi niciodată. Ascultaţi-mă pe mine. Pariaţi – e absolut indiferent pe cine: Regele Lear sau Molia Argintie, poate şi L’heure Bleue. Nu vă cer nimic. Îmi daţi ceva doar dacă câştigaţi.

  Bărbia-i tremura de patima jocului. Cunoşteam regula de la pocher: începătorii câştigă adeseori.

  — Bine, am spus, care cal?

  — Pe care vreţi. Pe care vreţi.

  — L’heure Bleue nu sună rău, am spus; atunci, zece mărci pe L’heure Bleue.

  — Ai înnebunit? Întrebă Gustav.

  — Nu, am spus.

  — Zece mărci pe gloaba asta, care ar fi trebuit de mult transformată în cârnaţi?

  Cel care-l făcuse adineauri pe Gustav hingher îi ţinea acum isonul.

  — Ia te uită! Mizează pe L’heure Bleue! Domnule, e o vacă, nu un cal. Vis de Mai alergând în două picioare l-ar întrece când vrea! Câştigător?

  Bieling mă privea rugător şi-mi făcea semne.

  — Câştigător, am spus.

  — Comandă-ţi sicriul, grohăi dispreţuitor Harnica Lizica.

  — Omule! Şi Gustav se uita la mine de parcă m-aş fi transformat într-un hotentot. Gipsy II, asta ştie orice prunc încă din pântecele mamei.

  — Rămân la L’heure Bleue, am spus.

  Ar fi fost împotriva tuturor principiilor mele secrete de cavaler al norocului ca să mai schimb acum ceva.

  Omul cu cămaşa violetă îmi înmână tichetul. Gustav şi Harnica Lizica mă priveau ca pe un bolnav de ciumă bubonică. Se îndepărtară de mine cu ostentaţie şi se înghesuiră la ghişeu, cu un râs batjocoritor, dar şi cu expresia stimei reciproce ce şi-o poartă doi specialişti, ca să parieze pe Gipsy II şi Vis de Mai.

  În momentul acela, cineva se prăbuşi. Era unul dintre bărbaţii aceia slabi care stătuseră în picioare lângă masă. Alunecă de-a lungul peretelui şi căzu, lovindu-se puternic de podea. Cei doi funcţionari de poştă îl ridicară şi-i aşezară pe un scaun. Faţa-i devenise cenuşie. Gura – larg deschisă.

  — Doamne! Striga una dintre prostituate, o femeie solidă, negricioasă, cu părul lins şi fruntea joasă, careva să aducă un pahar cu apă!

  Eram mirat cât de puţin le păsa oamenilor de cel leşinat. Cei mai mulţi au aruncat în treacăt o privire şi şi-au văzut mai departe de pariuri.

  — Se-ntâmplă des, spuse Gustav. Şomeri. Joacă până la ultima leţcaie. Speră în lovitura cea mare: o sută la unu.

  Birjarul aduse de la tutungerie un pahar cu apă. Prostituata cea negricioasă îşi umezi batista şi tampona fruntea şi tâmplele omului. Acesta oftă şi deschise brusc ochii. Era sinistru să-i vezi deodată reapărând pe faţa aceea complet stinsă – ca şi cum o altă fiinţă, necunoscută, ar fi privit curios şi rece prin deschizăturile înguste ale unei măşti rigide, cenuşii.

  Fata luă paharul şi-i dădu bărbatului să bea. Îl ţinea în braţe ca pe un copil. Apoi luă un sandviş de pe masa individului cu părul ca peria, care continua indiferent să ronţăie.

  — Ia şi mănâncă, dar încet, încet, nu-mi muşca degetuL. Aşa şi acum mai bea.

  Individul de la masă se uită după sandvişul lui, dar nu spuse nimic. Faţa celuilalt se mai coloră puţin. Un timp mai mâncă, apoi încercă să se ridice. Fata îl sprijini până la uşă. Acolo aruncă pe furiş o privire în urmă şi-şi deschise poşeta.

  — Ţine. Şi acum, ia-o din loc şi mai bine mănâncă decât să te ţii de pariuri.

  Un proxenet care tot timpul stătuse cu spatele la dânsa se-ntoarse. Avea faţa unei păsări de pradă, eu urechile clăpăuge, purta o caschetă sport şi pantofi de lac.

  — Ce i-ai dat? Întrebă el.

  — Nişte mărunţiş.

  O lovi cu cotul în piept.

  — O fi fost mai mult. Altă dată mă-ntrebi pe mine.

  — Las-o mai moale, Ede, spuse altul.

  Prostituata îşi scoase o oglinjoară şi îşi făcu buzele.

  — N-am dreptate? Întrebă Ede.

  Prostituata nu răspunse.

  Sună telefonul. Îl urmăream pe Ede şi nu eram atent.

  — Asta se cheamă baftă, l-am auzit deodată pe Gustav izbucnind. Domnilor, asta-i mai mult decât baftă, ăsta-i un noroc porcesc. Mă bătu pe umăr. Ai încasat o sută optzeci de mărci, omul lui Dumnezeu! Căluţul tău cu nume ciudat a câştigat.

  — Nu mai spune! Vorbeşti serios? L-am întrebat.

  Bărbatul cu ţigara morfolită şi cu cămaşă violent colorată încuviinţă morocănos şi-mi luă tichetul.

  — Cine v-a vândut pontul?

  — Eu, zise Bieling grăbit, cu un zâmbet teribil de umil şi parcă în aşteptare; se înghesui în faţă, făcând o plecăciune. Eu, dacă permiteţi – legăturile mele.

  — Ei, omule.

  Şeful nici nu-l învrednici cu o privire şi-mi înmână banii. O clipă, în încăpere domni o tăcere absolută. Toată lumea se uita la noi. Chiar şi imperturbabilul mâncăcios îşi înălţă capul.

  Am băgat bancnotele în buzunar.

  — Să nu continuaţi! Îmi şopti Bieling. Opriţi-vă!

  Pe faţă îi apărură pete roşii. I-am pus zece mărci în palmă. Surâzător, Gustav mă lovi în coaste.

  — Vezi, ce ţi-am spus? E destul să-l asculţi pe Gustav şi strângi banii cu toptanul!

  Am evitat să-i amintesc fostului sanitar-fruntaş de Gipsy II. Dar, după cât se pare, şi-a adus singur aminte.

  — Să mergem, îmi spuse, azi nu-i o zi favorabilă artiştilor.

  La ieşire, cineva îmi atinse braţul. Era Harnica Lizica.

  — Pe ce-aţi pariat la cursa memorială Maslowski? Întrebă cu o lăcomie respectuoasă.

  — Numai pe Tannenbaum, am spus şi am plecat cu Gustav la cea mai apropiată bodegă, ca să bem un pahar în sănătatea lui L’heure Bleue. O oră mai târziu pierdusem din nou treizeci de mărci. Nu putusem rezista. Dar apoi m-am oprit. La plecare, Bieling mi-a întins un prospect.

  — Dacă o să vă trebuiască vreodată ceva! Sau cunoscuţilor dumneavoastră. Eu sunt reprezentant comercial. Era o reclamă pentru aparatele de proiecţie. Cumpăr şi haine vechi! Strigă el în urma mea. Plata în numerar!

  La ora şapte m-am întors la atelier. Karl se afla în curte şi motorul lui duduia.

  — Bine că ai sosit, Robby, strigă Köster, tocmai voiam să ieşim ca să-l încercăm. Urcă.

  Toţi angajaţii firmei aşteptau plini de nerăbdare. Otto adusese maşinii câteva modificări şi îmbunătăţiri, deoarece voia să participe peste două săptămâni la o cursă de coastă. Acum trebuia să facem prima probă.

  Am urcat. Jupp stătea lângă Köster, cu uriaşii săi ochelari protectori pe nas. Ar fi murit de tristeţe dacă nu l-am fi luat cu noi. Lenz şi cu mine ne-am aşezat în spate.

  Karl o porni nebuneşte. Odată ajunşi la şoseaua din afara oraşului, am accelerat la o sută patruzeci pe oră. Lenz şi cu mine ne închinam adânc pe scaunele din faţă; era un curent să-ţi smulgă capul, nu alta! Plopii se năpusteau de o parte şi de alta a drumului, cauciucurile şuierau şi vuietul minunat al motorului ne pătrundea în oase cu ţipătul sălbatic al libertăţii.

  Un sfert de oră mai târziu am zărit în faţa noastră un punct negru, care creştea repede. Era o maşină destul de puternică. Rula cu optzeci până la o sută de kilometri pe oră. N-avea o stabilitate prea grozavă şi aluneca încoace şi-ncolo. Drumul era destul de îngust. De aceea, Köster reduse viteza. Când am ajuns cam la o sută de metri de ea, am văzut deodată cum se apropie un motociclist pe un drum lateral din dreapta, apoi cum dispare repede în spatele gardului viu dinaintea intersecţiei.

  — La dracu’! Ce se-ntâmplă? Strigă Lenz.

  În aceeaşi clipă, motociclistul pătrunse în şosea, la douăzeci de metri în faţa maşinii. Probabil că subapreciase viteza acesteia şi încerca acum să treacă, descriind o buclă prin faţa ei. Maşina o cârmi puternic spre stânga, pentru a-l evita, dar motocicleta alunecă şi ea spre stânga. Maşina viră apoi din nou spre dreapta şi atinse cu aripa motocicleta, care se răsturnă. Motociclistul se prăbuşi pe şosea, cu capul înainte. Maşina derapă, nu reuşi să se redreseze, doborî indicatorul, îşi sparse unul din faruri şi se zdrobi, trosnind, de un copac.

  Totul se petrecuse în câteva secunde. În clipa următoare ne apropiarăm încă în viteză mare, cauciucurile scrâşniră, Köster îl introduse pe Karl, ca pe un cal, între motociclist, motocicletă şi maşina care bloca drumul şi din care ieşea fum, în stingă atingând aproape mâna celui prăbuşit şi în dreapta spatele maşinii, apoi ambală motorul şi-l redresa pe Karl. Frânele scârţâiră şi se lăsă tăcere.

  — Bună manevră, Otto! Spuse Lenz.

  Am alergat către maşina accidentată şi i-am smuls portiera. Motorul mergea încă. Köster scoase cheia de contact. Zgomotul motorului se stinse şi auzirăm gemete.

  Toate geamurile limuzinei erau sparte. În semiîntunericul din interior am desluşit chipul însângerat al unei femei. Lângă dânsa, un bărbat zăcea strivit între volan şi scaun. Am scos întâi femeia şi am culcat-o pe caldarâm. Faţa-i era plină de tăieturi, în care se zăreau câteva cioburi, dar sângele curgea molcom. Mai proastă era starea braţului drept. Mâneca taiorului ei alb se înroşise şi din ea se scurgeau picături. Lenz tăie mâneca. Tâşni un şuvoi purpuriu, apoi continuă să sângereze mai puţin abundent, după pulsaţiile inimii. Era secţionată artera. Lenz făcu din batista sa un garou.

  — Scoateţi bărbatul, aici mă descurc singur, spuse dânsul. Trebuie să ne grăbim spre spitalul cel mai apropiat.

  Ca să-l scoatem pe bărbat a fost necesar să demontăm speteaza. Din fericire, aveam cu noi destule scule şi a mers foarte repede. Şi bărbatul sângera şi părea să i se fi rupt câteva coaste. După ce l-am ajutat să iasă, s-a prăbuşit cu un ţipăt. Era rănit şi la genunchi. Dar pentru moment nu-i puteam fi de vreun folos.

  Köster îl aduse pe Karl cu spatele foarte aproape de locul accidentului. Femeia avu un şoc şi scoase un ţipăt de spaimă când văzu că maşina se apropie în felul acesta, cu toate că rula foarte încet. Am aşezat speteaza unui scaun din faţă în poziţie orizontală şi am reuşit astfel să-l întindem pe bărbat. Femeia amplasat-o pe un scaun din spate. M-am aşezat lângă dânsa pe scara maşinii şi Lenz a făcut la fel de cealaltă parte, supraveghindu-l pe bărbat.

  — Rămâi aici Jupp şi păzeşte maşina noastră, spuse Lenz.

  — Dar unde-i motociclistul? Am întrebat.

  — A şters-o în timp ce ne-am ocupat de accidentaţi, explică Jupp.

  Am pornit-o încetişor. În apropierea satului învecinat era un sanatoriu. Îl remarcasem de multe ori trecând cu maşina pe acolo. Se profila alb şi scund, pe vârful unui deal. După câte ştiam, era un fel de ospiciu particular pentru pacienţi foarte înstăriţi şi nu prea bolnavi – sigur însă că acolo se găsea un medic şi pansamente pentru primul ajutor.

  Am urcat cu maşina dealul şi am sunat. O soră foarte drăguţă ne întâmpină. Păli când văzu sângele şi se îndepărtă în fugă. Imediat apăru o alta, mult mai în vârstă.

  — Îmi pare rău, spuse dânsa repede, dar nu suntem pregătiţi pentru accidente. Duceţi-vă la spitalul Virchow. Nu-i departe.

  — O oră de drum, spuse Köster.

  Sora îl privi cu răceală.

  — N-avem ce trebuie pentru aşa ceva. Şi nu-i nici medic.

  — Atunci, încălcaţi legea, interveni Lenz. Instituţiile particulare de felul acestei trebuie să aibă în permanenţă un medic. Îmi daţi voie să folosesc telefonul dumneavoastră? Vreau să vorbesc cu direcţia poliţiei şi cu redacţia ziarului local.

  Sora deveni şovăitoare.

  — Cred că nu e cazul să vă faceţi griji, spuse glacial Köster. O să fiţi bine plătite pentru ajutor. Înainte de toate avem nevoie de o targă şi anunţaţi-l pe medic. Sora mai ezita încă. Legea vă obligă, de asemenea, să aveţi o targă şi cantităţi suficiente de pansament, adăugă Lenz.

  — Da, da, răspunse ea în grabă, vizibil dezarmată de-atâtea cunoştinţe. Trimit imediat pe cineva.

  Dispăru.

  — E culmea! Am exclamat.

  — Poate să ţi se-ntâmple şi la spitalul orăşenesc, răspunse Gottfried calm. Întâi banii, apoi birocraţia şi la urmă abia ajutorul.

  Ne-am întors la maşină şi am ajutat femeia să coboare. Nu scotea nici un cuvânt; îşi privea doar mâinile. Am condus-o într-o mică încăpere de consultaţii de la parter. Apoi sosi şi targa pentru bărbat. L-am ajutat să se ridice. Gemu.

  — O clipă.

  L-am privit. Închise ochii.

  — Aş dori ca nimeni să nu afle, spuse dânsul cu greutate.

  — N-aveţi nici o vină, răspunse Köster. Am văzut de aproape cum a avut loc accidentul şi vă stăm cu plăcere la dispoziţie, ca martori.

  — Nu-i vorba de asta. Din alte motive nu vreau să se afle. Mă-nţelegeţi.

  Privea spre uşa prin care ieşise femeia.

  — Atunci, sunteţi la locul potrivit, explică Lenz. E o clinică particulară. Numai că trebuie să facem să dispară maşina dumneavoastră, înainte ca poliţia s-o găsească.

  Bărbatul se ridică într-o rână.

  — Aţi fi atât de amabil să-mi mai faceţi şi acest serviciu? Să chemaţi pe cineva de la un atelier de reparaţii? Şi daţi-mi vă rog, adresa dumneavoastră! VreaU. Vă sunt îndatorat.

  Köster îl opri cu un semn.

  — Ba da, spre omul, aş vrea să ştiu.

  — E simplu de tot, zise Lenz. Chiar noi avem un atelier şi suntem specialişti în maşina ca a dumneavoastră. O luăm chiar acum cu noi, dacă sunteţi de acord, şi-o punem la punct. În felul acesta ne facem reciproc un serviciu.

  — Cu plăcere, spuse bărbatul. Iată adresa mea. O să vin chiar eu să iau maşina. Sau trimit pe cineva.

  Köster băgă cartea de vizită în buzunar şi-l transportarăm pe targă înăuntru. Între timp, medicul, un bărbat tânăr, sosise. Spălase sângele de pe faţa femeii şi acum se vedeau tăieturile adânci. Femeia se ridică pe braţul teafăr şi se privi în nichelul lucios al unui vas de pe masa de pansare.

  — Oh! Oftă dânsa, lăsându-se pe spate, în ochi i se citea o spaimă fără margini.

  Am mers în sat şi am împrumutat de la fierar un dispozitiv de remorcat şi un cablu, făgăduindu-i în schimb douăzeci de mărci. Dar era neîncrezător şi voia să vadă maşina. L-am luat cu noi şi am făcut cale-ntoarsă.

  În mijlocul străzii, Jupp făcea semne cu mâna. Dar noi observasem imediat despre ce era vorba. Un Mercedes vechi cu capota înaltă staţiona la marginea drumului şi patru oameni erau pe cale să remorcheze maşina avariată.

  — Am sosit tocmai la timp, spuse Köster.

  — Sunt fraţii Vogt, interveni fierarul. O bandă periculoasă. Locuiesc pe-aproape. Ce le cade ăstora în mână nu le mai scapă.

  — O să vedem, spuse Köster.

  — Le-am explicat totul, domnule Köster, şopti Jupp. Concurenţă murdară. Vor ca atelierul lor să facă reparaţiile.

  — Bine, Jupp. Până una-alta, rămâi aici.

  Köster se îndreptă spre cel mai înalt dintre cei patru şi îl aborda. Îi demonstra că maşina ne aparţine.

  — Ai ceva solid la tine? L-am întrebat pe Lenz.

  — Numai o legătură de chei şi aceea îmi trebuie mie. Ia o cheie mică.

  — Mai bine nu, am declinat eu oferta, asta ar putea provoca grave leziuni corporale. Păcat că am pantofi atât de uşori. Astfel, loviturile cu piciorul ar fi lucrul cel mai bun.

  — Sunteţi alături de noi? Îl întrebă Lenz pe fierar. Aşa, am fi patru contra patru.

  — Ferească sfântu’! Ca ăştia să-mi distrugă mâine şandramaua? În ce mă priveşte, nici cu unii, nici cu alţii.

  — Şi asta-i adevărat, zise Gottfried.

  — Eu vreau să iau parte, declară Jupp.

  — Îndrăzneşte numai! L-am avertizat. Tu să stai de pază, atâta tot.

  Fierarul se îndepărtă de noi, pentru a-şi sublinia mai clar absoluta neutralitate.

  — Tacă-ţi fleanca, l-am auzit apoi imediat pe cel mai mare dintre fraţii Vogt mârâind spre Köster. Cine vine primul, macină primul! Gata! Şi acum, luaţi-o din loc!

  Köster îi explică încă o dată că maşina e a noastră. Se oferi chiar să-l ducă pe Vogt la sanatoriu, ca să se intereseze acolo. Acesta zâmbi dispreţuitor. M-am apropiat împreună cu Lenz.

  — Poate vreţi să ajungeţi şi voi la spital? Întrebă Vogt.

  Köster nu răspunse, dar se apropie de maşină. Ceilalţi trei fraţi se ridicaseră. Erau acum foarte aproape unul de altul.

  — Ia daţi-mi cablul de remorcat, ni se adresă Köster.

  — Măi omule, replică cel mai mare dintre fraţi Vogt. Era cu un cap mai înalt decât Köster.

  — Îmi pare rău, spuse Köster, dar vom lua maşina cu noi.

  Lenz şi cu mine ne-am apropiat şi mai mult, cu mâinile în buzunare. Köster se aplecă spre maşină. În aceeaşi clipă, Vogt îi trase un picior, dar Otto, care se aşteptase la asta, în aceeaşi clipă îi apucă piciorul şi-l răsturnă. Apoi sări în sus şi-l lovi atât de puternic în burtă pe fratele care tocmai ridica manivela, încât acesta îşi pierdu echilibrul şi căzu la rândul lui. În clipa următoare, Lenz şi cu mine ne-nfipserăm la ceilalţi doi. Am primit chiar de la început o lovitură în faţă. Nu era cine ştie ce, dar nasul începu să-mi sângereze şi am ratat următoarea lovitură, care a ocolit bărbia rasă a celuilalt; la rându-mi, primii o a doua lovitură, la ochi şi căzui atât de prost, încât Vogt îmi arse încă una, la stomac, când eram deja JOS. Mă apăsă pe asfalt şi mă strânse de gât. Mi-am încordat muşchii ca să nu mă poată sugruma şi am încercat să mă chircesc şi să mă rostogolesc ca să-l îndepărtez cu picioarele sau să-i ating pântecele. Dar Lenz şi Vogt erau încăieraţi pe picioarele mele şi nu reuşeam să mă echilibrez. Răsuflăm din ce în ce mai greu, cu toate că aveam muşchii încordaţi, dar prin nas, care-mi sângera nu reuşeam să trag aer. Treptat, totul deveni ceţos în jurul meu, mutra lui Vogt tremură în faţa ochilor mei ca gelatina şi nişte umbre negre păreau să-mi învăluie craniul. Pe pragul de a-mi pierde cunoştinţa, am mai apucat să-l văd pe Jupp lângă mine; îngenunchease în şanţ şi urmărea calm şi atent zbaterile mele şi când interveni un moment de acalmie, care i se păru favorabil, lovi cu un ciocan la încheietură mâna lui Vogt. După a doua lovitură, Vogt îmi dădu drumul şi de jos încerca furios să-l prindă pe Jupp, care, retras cu jumătate de metru, îi administra cu sânge rece o a treia lovitură magistrală pe degete şi apoi una în cap. Am reuşit să mă ridic, m-am năpustit asupra lui Vogt şi am început la rândul meu să-l strâng de gât. În acea clipă răsună un urlet ca din gură de şarpe şi apoi un vaiet.

  — Dă-mi drumu’, dă-mi drumu’!

  Era cel mai vârstnic dintre fraţi. Köster îi răsucise braţul la spate şi i-l smucise în sus. Vogt căzuse la pământ, cu capul înainte şi Köster, îngenuncheat acum pe spatele lui, continua să-i răsucească braţul. Totodată i-l împingea cu genunchiul, tot mai înspre ceafă. Vogt urla, dar Köster ştia că trebuie să-l scoată cu totul din luptă ca să avem linişte. Cu o smucitură, îi luxă braţul şi abia atunci îi dădu drumul. Vogt rămase o vreme întins la pământ. Am ridicat privirea. Unul dintre fraţi mai era în picioare, dar urletele celuilalt îl paralizaseră pur şi simplu.

  — Luaţi-o din loc, altfel mai începem o dată, îi spuse Köster.

  În semn de adio, l-am mai plesnit pe Vogt al meu cu capul de caldarâm şi apoi i-am dat drumul. Lenz stătea în picioare lângă Köster. Haina îi era ruptă. Dintr-un colţ al gurii îi curgea sânge. Lupta părea nedecisă, căci, deşi sângera, adversarul lui era tot în picioare. Înfrângerea celui mai mare dintre fraţi hotărâse soarta bătăliei. Ceilalţi nu mai îndrăzneau să scoată o vorbă. Îl ajutară pe cel mare să se ridice şi se îndreptară spre maşina lor. Cel teafăr se mai întoarse o dată, să ia cricul. Se uită chiorâş la Köster, ca şi cum l-ar fi văzut pe Diavolul în persoană. Apoi, Mercedes-ul porni huruind.

  Deodată, reapăru fierarul.

  — Asta le ajunge, spuse el. Aşa ceva nu li s-a mai întâmplat de mult. Cel mare a fost deja la pârnaie, pentru omor din imprudenţă.

  Nimeni nu-i răspunse. Brusc, Köster se scutură.

  — Ce porcărie! Spuse el. Apoi se-ntoarse. Să-i dăm drumul!

  — Am şi sosit, răspunse Jupp aducând dispozitivul de remorcare.

  — Ia vino-ncoace i-am spus. De azi eşti subofiţer şi ai voie să fumezi trabuce.

  Am urcat maşina pe dispozitivul de remorcare şi am fixat-o, cu ajutorul cablului, de Karl.

  — Nu crezi că treaba asta o să-i dăuneze? L-am întrebat pe Köster. În fond, Karl e un cal de curse şi nu un măgar de samar.

  A dat din cap.

  — Drumul nu-i lung şi strada e dreaptă.

  Lenz s-a aşezat în maşina avariată şi am pornit încet. Mi-am lipit batista de nas şi priveam peste câmpuri soarele care apunea. Domnea o linişte atotcuprinzătoare şi imperturbabilă şi simţeai că naturii îi era absolut indiferent ce făcea pe pământ această mulţime răutăcioasă de furnici numită omenire. Important era că acum norii se transformau treptat într-un lanţ de munţi aurii, că umbrele violete ale asfinţitului fluturau tăcute dinspre orizont, că ciocârliile reveneau din imensitatea cerului la brazdele lor şi că noaptea se lăsa încet.

  Am intrat în curte la noi. Lenz a coborât din maşina avariată şi şi-a scos cu un gest larg pălăria în faţa ei.

  — Te salut, binecuvântată mesageră a cerului! Ai sosit aci cu o ocazie tristă, dar, după o apreciere superficială făcută de ochi tandri, tu ai să ne aduci un câştig de trei până la trei mii cinci sute de mărci. Şi acum, daţi-mi un pahar mare de rachiu şi o bucată de săpun, trebuie să scap de familia Vogt!

  Am băut cu toţii câte-un pahar, apoi ne-am apucat să demontăm maşina cât ne poate de repede. De multe ori nu era suficient ca proprietarul să dispună efectuarea reparaţiei; adesea apărea ulterior şi societatea de asigurări pentru a duce maşina într-un atelier cu care avea contract. Cu cât progresam cu reparaţia, cu atât era mai bine. Cheltuielile pentru remontare se ridicau atunci atât de mult, încât era mai convenabil să lase maşina la noi. Se făcuse de acum noapte când ne-am oprit.

  — Mai ieşi azi cu taxiul? L-am întrebat pe Lenz.

  — Exclus, răspunse Gottfried. Niciodată nu trebuie să râvneşti prea mult la bani. Maşina îmi ajunge pentru azi.

  — Mie nu, am spus. Dacă nu mergi, am să fac de la unsprezece la două turul barurilor de noapte.

  — Mai bine las-o baltă, spuse zâmbind Gottfried. Priveşte-te în oglindă. În ultima vreme n-ai prea avut noroc cu nasul. Pătlăgica ta n-o să ademenească pe nimeni să se urce în taxi. Du-te liniştit acasă şi pune-ţi comprese!

  Avea dreptate. Într-adevăr, nu mergea cu nasul meu. De aceea, mi-am luat rămas bun şi am plecat spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu Hasse şi ultima bucată am făcut-o împreună. Arăta prăfuit şi jigărit.

  — Aţi slăbit, i-am spus.

  Încuviinţă şi-mi povesti că seara nu mănâncă mai nimic. Soţia lui pleacă aproape în fiecare zi la prietenii pe care i-a descoperit şi se întoarce întotdeauna târziu. E mulţumit că ea se distrează, dar seara n-are chef să facă de mâncare pentru el singur. Şi nici nu-i prea este foame. Se simte mult prea obosit.

  Îl priveam din profil, în timp ce mergea încovoiat alături de mine. Poate chiar credea ce spunea, dar era totuşi jalnic să-l asculţi. Siguranţa zilei de mâine, ceva bani, ar fi salvat această căsnicie, viaţa asta blândă şi modestă. Mă gândeam că existau milioane de oameni în aceeaşi situaţie şi că nu era vorba decât de puţină certitudine şi de ceva bani. Existenţa se redusese, într-un mod înfiorător, la lupta meschină pentru supravieţuire. Mă gândeam la încăierarea din după-amiaza aceea, la ceea ce văzusem în ultimele săptămâni, mă gândeam la tot ce făcusem şi apoi la Pat şi am avut brusc senzaţia că toate acestea nu se potriveau între ele. Discrepanţa era prea mare, viaţa devenise prea murdară ca să încapă în ea fericirea; aceasta nu putea să dureze, nu mai puteai crede într-însa. Era o staţie de tranzit, dar nu un liman.

  Am urcat scara şi am descuiat uşa. Hasse se opri în vestibul.

  — Atunci, la revedere.

  — E cazul să mâncaţi ceva astăzi, l-am sfătuit.

  Dădu din cap, zâmbi discret, de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze şi intră în camera lui goală, întunecoasă. L-am urmărit cu privirea. Apoi mi-am continuat drumul prin coridorul îngust. Deodată, am auzit un cântec abia şoptit. M-am oprit ca să ascult. Nu era gramofonul Emei Bönig, cum crezusem la început, ci vocea Patriciei. Era singură în camera ei şi cânta. Am privit spre uşa în spatele căreia dispăruse Hasse, m-am aplecat iar şi am ascultat, după care mi-am împreunat brusc mâinile. La dracu! Chiar dacă era doar o staţie de tranzit şi nu un liman, chiar dacă era o asemenea discrepanţă încât nu puteai să crezi într-însa – sau tocmai pentru că nu puteai să crezi în ea –, fericirea era de fiecare dată uluitor de nouă şi copleşitoare!

  Pat nu observase sosirea mea. Stătea pe jos, în faţa oglinzii şi încerca o pălărie, o bonetă mică, neagră. Lângă ea pe covor se afla lampa. Un clarobscur cald, arămiu învăluia întreaga cameră şi numai faţa ei era scăldată în lumină. Îşi apropiase un scaun de pe care atârna o fâşie de mătase. Pe scaun scânteia o foarfecă.

  Am rămas nemişcat lângă uşă şi am privit cu câtă seriozitate lucra la bonetă. Îi plăcea să stea pe jos şi uneori seara o găseam adormită în vreun ungher al camerei, cu o carte şi cu câinele lângă dânsa.

  Şi acum câinele era lângă dânsa şi începuse să mârâie. Pat ridică privirea şi mă văzu prin oglindă. Zâmbi şi mi se păru că întregul univers se luminează. Am străbătut camera m-am oprit în spatele ei şi, după toată mizeria acelei zile, mi-am apropiat buzele de pielea caldă şi catifelată a gâtului.

  Îşi scoase boneta neagră.

  — Am transformat-o, iubitule! Îţi place?

  — E o pălărie absolut minunată, am asigurat-o.

  — Dar nici nu te uiţi măcar! Am tăiat borul din spate şi l-am ridicat în faţă.

  — Văd foarte bine, am spus cu obrazul cufundat în părul ei, e o pălărie în faţa căreia modistele pariziene ar păli de invidie!

  — Doamne, Robby! Râzând, mă dădu la o parte. N-ai habar de problemele astea! Observi măcar din când în când ce am pe mine?

  — Observ fiecare amănunt, i-am declarat aşezându-mă pe jos, lângă ea, puţin în umbră, din cauza nasului.

  — Adevărat? Atunci, spune-mi: în ce eram îmbrăcată aseară?

  — Ieri?

  M-am gândit, constatând că într-adevăr nu ştiam.

  — Mă aşteptam la asta, scumpule! Dealtfel, tu nu ştii aproape nimic despre mine.

  — E adevărat, i-am răspuns, dar tocmai aşa e frumos. Cu cât oamenii ştiu mai mult unul despre celălalt, cu atât se înţeleg mai puţin. Şi cu cât se cunosc mai bine, cu atât se simt mai înstrăinaţi. Uită-te numai la familia Hasse. Ştiu totul unul despre celălalt şi se detestă mai rău decât cei care n-au nimic comun.

  Îşi puse mica bonetă neagră pe cap şi o probă în faţa oglinzii.

  — Ceea ce spui acum nu este adevărat decât pe jumătate, Robby.

  — Aşa-i cu toate adevărurile, am replicat. Nu ajungem niciodată mai departe. De aceea suntem oameni. Şi aşa facem destule prostii cu jumătăţile noastre de adevăruri. Cu adevăruri întregi nici n-am putea trăi.

  Îşi scoase pălăria şi o puse la o parte. Apoi se întoarse. Acum îmi văzu nasul.

  — Dar ce-i asta? Întrebă speriată.

  — Un fleac. Aparenţele înşală. Am lucrat sub maşină şi mi-a căzut ceva pe el.

  Mă privi cu neîncredere.

  — Cine ştie unde ai fost iar?! Nu-mi spui niciodată nimic. Ştiu tot atât de puţin despre tine cât ştii şi tu despre mine.

  — Aşa-i mai bine.

  Aduse un vas cu apă şi un şervet şi-mi puse o compresă. Apoi mă mai privi o dată.

  — S-ar zice că ai primit o lovitură. Şi gâtul ţi-e zgâriat. Ai avut probabil vreo aventură, scumpule.

  — Aventura cea mare a zilei de azi se află încă înaintea mea, i-am spus.

  Surprinsă, îşi înălţă ochii.

  — Aşa târziu, Robby? Ce mai ai de gând să faci?

  — Rămân aici! Am răspuns, aruncând compresa şi luând-o în braţe. Rămân toată seara cu tine!

 XX.

  Luna august fusese caldă şi senină şi chiar în septembrie, vremea rămăsese încă aproape văratecă; dar apoi, spre sfârşitul lui septembrie, începu să plouă, zile în şir, norii stăteau îngrămădiţi deasupra oraşului, ploaia se prelingea de pe acoperişuri, vântul sufla furtunos şi într-o duminică dimineaţă când m-am trezit şi m-am dus la fereastră am văzut în copacii din cimitir pete galbene ca sulful şi primele ramuri desfrunzite.

  Am rămas un timp lângă fereastră. O ciudată senzaţie mă dominase în aceste luni de când revenisem de la mare: fusesem tot timpul, clipă de clipă, conştient că odată cu toamna Pat trebuia să plece, dar am ştiut asta aşa cum ştim multe lucruri: că anii trec, că îmbătrânim, că nu trăim veşnic. Prezentul fusese mai puternic, el alungase mereu toate aceste gânduri şi câtă vreme Pat se afla încă aici şi copacii aveau frunzişul verde, cuvinte ca toamnă, plecare şi despărţire fuseseră doar umbre palide la orizont, care însă intensificau bucuria de a ne şti aproape unul de celălalt, bucuria de a fi încă împreună.

  Priveam afară la cimitirul inundat de ploaie şi la pietrele funerare acoperite de frunze murdare, ruginii. Ceaţa, vietate lividă, supsese peste noapte seva verde din frunzele copacilor; obosite şi vlăguite, ele atârnau de crengi, fiecare rafală de vânt care se năpustea asupra lor smulgea pe câte unele şi le purta cu sine – şi ca o durere ascuţită, paralizantă, am simţit deodată, pentru prima oară, că despărţirea era aproape, că devenea reală, tot atât de reală ca şi toamna care se furişase printre vârfurile copacilor, lăsându-şi în urmă galbena-i trenă.

  Mi-am încordat auzul ca să răzbat prin liniştea camerei de alături. Pat dormea încă. M-am îndreptat spre uşă şi am rămas puţin în pragul ei. Dormea liniştit şi nu tuşea. O clipă, am fost cuprins de o speranţă neaşteptatĂ. Mi-am imaginat că astăzi sau mâine Jaffé va telefona ca să-mi spună că nu mai trebuie să plecE. Dar apoi mi-am adus aminte de nopţile în care am auzit hârâitul uşor al respiraţiei ei, râcâitul acela regulat şi înnăbuşit care se distingea din când în când, ca zgomotul unui fierăstrău subţire şi foarte îndepărtat şi speranţa s-a stins tot atât de brusc cum se aprinsese.

  M-am întors la fereastră şi, nemişcat, am privit ploaia. Apoi m-am aşezat la masă şi am început să-mi număr banii. Am calculat cât timp i-ar putea ajunge lui Pat, dar m-a cuprins tristeţea şi i-am pus la loc în sertar.

  M-am uitat la ceas. Nu era încă şapte. Mai aveam cel puţin două ore până se trezea. M-am îmbrăcat repede, ca să mai ies puţin cu maşina. Oricum, era mai bine decât să rămân în cameră, singur cu gândurile mele.

  M-am dus la garaj, am luat taxiul şi am străbătut încet străzile. Se zăreau puţini oameni. În cartierele muncitoreşti, casele se înşiruiau sărăcăcioase şi pustii ca nişte mari cazărmi vechi şi triste. Faţadele erau coşcovite şi murdare, ferestrele opace priveau mohorât în dimineaţă şi tencuiala care se desprindea de pe ziduri descoperea în multe locuri găuri adânci, galben-cenuşii, ca roase de ulcer.

  Am străbătut oraşul vechi şi am ajuns la catedrală. În faţa micii intrări am oprit maşina şi am coborât. Prin uşa grea de stejar străbătea ca prin vis muzica de orgă. Era tocmai ora slujbei de dimineaţă şi după acordurile cunoscute – ilustrau Calvarul – mi-am dat seama că până la terminarea slujbei şi plecarea credincioşilor mai dispuneam de cel puţin douăzeci de minute.

  Am intrat în grădina dintre arcade. Era scăldată într-o lumină cenuşie. Tufele de trandafiri musteau în ploaie, dar cele mai multe erau încă în floare. Impermeabilul meu, destul de larg, putea ascunde privirilor ramurile pe care le tăiam. Cu toate că era duminică, n-a trecut nimeni şi am reuşit fără incidente să duc primul braţ de trandafiri la maşină. Apoi m-am întors ca să mai iau unul. Abia-l băgasem sub impermeabil, când am auzit pe cineva apropiindu-se de arcade. Am strâns cu braţul buchetul lângă corp şi m-am oprit, de parcă m-aş fi rugat, în faţa unui basorelief înfăţişând o etapă a Calvarului.

  Paşii se apropiară şi în loc să-şi continue drumul, se opriră. Mă trecură toate căldurile. Am privit foarte adâncit în gânduri imaginea de piatră, mi-am făcut cruce şi am trecut încet spre următoarea etapă, care se afla ceva mai departe de arcade. Din nou răsunară paşi în urma mea şi din nou se opriră. Nu ştiam ce să fac. Nu puteam să-mi continui imediat drumul; trebuia să stau cel puţin cât durau zece Ave Maria şi un Tat ăl nostru – astfel, m-aş fi dat imediat de gol. M-am oprit deci şi, ca să văd ce se-ntâmplă, am ridicat prudent privirea, cu o expresie contrariată, de parcă mi-aş fi simţit turburată reculegerea.

  Am văzut faţa rotundă şi prietenoasă a unui preot şi am răsuflat uşurat. Mă credeam deja salvat, pentru că ştiam că nu mă va întrerupe din rugăciune, dar în aceeaşi clipă am observat că, din nefericire, ajunsesem la ultima etapă a Calvarului. Chiar dacă m-aş fi rugat cât se poate de încet, tot trebuia să termin în câteva minute şi după cât se pare, el tocmai asta aştepta. N-avea nici un rost să mai lungesc comedia. M-am îndreptat deci încet şi absent spre ieşire.

  — Bună dimineaţa, spuse preotul. Binecuvântat fie Isus Cristos!

  — Amin! Am răspuns.

  E salutul bisericesc al catolicilor.

  — Se-ntâmplă destul de rar să găseşti pe cineva aici la ora asta, spuse prietenos, privindu-mă cu ochi albaştri, luminoşi, de copil. Murmurai ceva nedefinit. Şi e păcat că lumea trece atât de rar pe aici, continuă puţin amărât. Mai ales pe bărbaţi nu-i vezi aproape niciodată rugându-se în faţa Calvarului. De aceea mă bucur că eşti aici şi de aceea am intrat în vorbă cu dumneata. Cu siguranţă că ai o rugăminte deosebită, din moment ce ai venit atât de devreme şi pe un timp ca ăsta. „Într-adevăr, aş dori să-ţi vezi de drum”, mi-am zis în gând, încuviinţându-i spusele cu o înclinare a capului. După cum se părea, nu observase nimic în legătură cu florile. Acum trebuia să scap cât mai repede de el, înainte de a-şi da seama.

  Îmi zâmbi din nou.

  — Sunt pe cale să-mi rostesc rugăciunea. Am să cuprind în rugăciunea mea rugămintea dumitale.

  — Mulţumesc, spusei, surprins şi stingherit totodată.

  — E vorba de mântuirea sufletului unui răposat? Mă întrebă el.

  O clipă, l-am privit înmărmurit şi florile începură să alunece.

  — Nu, mă grăbii să răspund lipindu-mi braţul de mantaua de ploaie.

  Mă privea întrebător şi fără vreo bănuială, cu ochii săi limpezi. Aştepta probabil să-i spun despre ce este vorba. Dar nu-mi trecea nimic potrivit prin cap şi nici nu voiam să-l mint mai mult decât era necesar. De aceea, continuam să tac.

  — Mă voi ruga deci ca Dumnezeu să-i vină în ajutor unui necunoscut, spuse el în cele din urmă.

  — Da, dacă sunteţi atât de bun. Vă mulţumesc foarte mult.

  Zâmbind, mă opri cu un gest al mâinii.

  — Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Suntem cu toţii în mâna Domnului. Mă privi încă o clipă, îşi înclină puţin capul şi mi se păru că ceva trecuse peste faţa lui. Ai încredere, continuă dânsul. Bunul Dumnezeu te va ajuta, întotdeauna ne ajută, chiar dacă uneori nu-l înţelegem.

  Apoi dădu din cap în semn de rămas bun şi plecă.

  Le-am petrecut cu privirea până ce am auzit uşa închizându-se în urma lui. „Da, mi-am zis, dacă ar fi atât de simplu. Ajută, totdeauna ajută. Dar l-a ajutat oare pe Bemhard Wiese când urla de durere în pădurea Houtholster din pricina unei împuşcături în abdomen? L-a ajutat pe Katczinsky, care a căzut la Handzaeme, lăsând o soţie bolnavă şi un copil pe care nici măcar nu-l văzuse? I-a ajutat pe Müller, pe Leer şi Kemmerich, l-a ajutat pe micul Friedmann, pe Jurgens, pe Berger şi milioane de alţi oameni? Fir-ar al dracului, a curs totuşi prea mult sânge în lume ca să mai ai încredere în tatăl nostru cel din ceruri”.

  Am dus florile acasă, apoi am lăsat maşina la atelier şi m-am întors pe jos. Din bucătărie venea miros de cafea proaspătă şi am auzit-o pe Firida trebăluind. Nu ştiu de ce, dar mirosul de cafea m-a înseninat puţin. Cunoşteam asta din timpul războiului – nu lucrurile mari sunt cele care-ţi aduceau consolare, ci întotdeauna cele mici, nesemnificative.

  Nici nu închisesem bine uşa coridorului, că Hasse ieşi valvârtej din camera lui. Faţa-i era galbenă şi umflată, ochii înroşiţi şi măriţi de nesomn; arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat. Când mă văzu, o imensă decepţie se aşternu pe faţa lui.

  — Ah, dumneata eşti, murmură.

  L-am privit surprins.

  — Aşteptaţi pe cineva la ora asta?

  — Da, spuse încet, pe soţia mea. Încă nu s-a întors acasă. N-aţi văzut-o cumva?

  Am dat din cap.

  — N-am fost plecat decât o oră.

  — Mă gândeam numaI. Poate că din întâmplare, totuşi, aţi văzut-o.

  Am ridicat din umeri.

  — Probabil că vine mai târziu. N-aţi căutat-o la telefon?

  M-a privit puţin intimidat.

  — S-a dus aseară la prietenii ei. Nu ştiu exact unde locuiesc.

  — Le ştii cumva numele? Se poate întreba la informaţii.

  — Am încercat deja. La informaţii nu figurează.

  Se uită la mine ca un câine bătut.

  — Era întotdeauna atât de misterioasă în legătură cu oamenii aceia şi dacă o întrebam se supăra imediat. Atunci, am lăsat-o în pace. Eram mulţumit că are puţină societate. Spunea mereu că nici măcar atâta lucru nu-i doream să se bucure din tot sufletul.

  — Poate mai vine, l-am liniştit. Sunt chiar sigur de tot că va veni curând. Aţi dat telefon – numai aşa, din precauţie – la urgenţă şi la poliţie?

  Făcu un semn afirmativ.

  — Peste tot. Nu ştiau nimic.

  — Ei vedeţi?! Am exclamat. Atunci, n-aveţi motive să vă îngrijoraţi. Poate că aseară nu s-a simţit prea bine şi atunci a rămas peste noapte. Aşa ceva se mai întâmplă din când în când. Cred că peste o oră, două o să sosească.

  — Credeţi?

  Uşa de la bucătărie se deschise şi Frida îşi făcu apariţia cu o tavă în mână.

  — Pentru cine-i asta? Am întrebat-o.

  — Pentru domnişoara Hollmann, răspunse dânsa uşor iritată, ca întotdeauna când mă vedea.

  — Dar s-a trezit deja?

  — Cred şi eu, replică Frida cu promptitudine, altfel n-ar fi putut să sune după micul dejun.

  — Dumnezeu să te aibă în paza sa, Frida! Am binecuvântat-o. Dimineaţa eşti uneori o dulceaţă de fată. Ai putea cumva să te depăşeşti şi să-mi faci şi mie cafeaua?

  A mârâit ceva şi s-a îndepărtat pe coridor, mişcându-şi dispreţuitor fundul. Ştia s-o facă grozav de bine. Era singura fiinţă la care am văzut vreodată atâta expresivitate în această parte a corpului.

  Hasse aşteptase. M-am simţit deodată ruşinat când întorcându-mă l-am văzut lângă mine atât de resemnat şi de tăcut.

  — În două-trei ore, neliniştea dumneavoastră o să se spulbere, l-am asigurat întinzându-i mâna.

  Nu mi-a strâns-o, ci m-a privit într-un fel ciudat.

  — N-am putea merge s-o căutăm? Întrebă încet.

  — Dar nici măcar nu ştiţi unde e.

  — Totuşi s-ar putea să dăm de ea, repetă. Dacă am lua maşina dumitale? evident, o să plătesc tot, adăugă grăbit.

  — Nu-i vorba de asta. Numai că n-are nici un rost. Unde ne-am putea duce? Dealtfel, la ora aceasta nici nu poate fi pe stradă.

  — Nu ştiu, spuse tot aşa de încet. Cred doar că ar fi cazul s-o căutăm.

  Frida se întoarse cu tava goală.

  — Acum trebuie să plec, m-am scuzat. Cred că vă faceţi degeaba probleme. Cu toate acestea, m-aş bucura să vă pot ajuta, dar domnişoara Hollmann trebuie să părăsească în curând oraşul şi doresc tare mult să petrec ziua de azi împreună cu dânsa. Poate că e ultima duminică în care mai e aici. Sunt sigur că mă înţelegeţi.

  Mă înţelese şi-mi păru rău de el cum sta aşa neajutorat în faţa mea, dar eram nerăbdător să o revăd pe Patrice.

  — Dacă vreţi totuşi să plecaţi imediat în căutare, puteţi lua un taxi din faţa casei, dar nu vă sfătuiesc. Mai bine mai aşteptaţi puţiN. Ca să-l pot chema pe prietenul Lenz şi să porniţi împreună.

  Aveam impresia că nici nu mă ascultă.

  — N-aţi văzut-o azi-dimineaţă? Întrebă deodată.

  — Nu i-am răspuns mirat. Doar v-aş fi spus-o de mult.

  Dădu din nou din cap şi apoi, fără un cuvânt, cu un aer absent, se întoarse în camera lui.

  Pat fusese deja la mine în cameră şi găsise trandafirii. Mă primi râzând.

  — Robby, sunt desigur cam naivă. Frida mi-a explicat că trandafirii proaspeţi primiţi duminica dimineaţă la această oră trebuie să fie de furat. Nu încape îndoială. Mi-a mai spus de asemenea că la florăriile din împrejurimi nu se găseşte această specie de trandafiri.

  — Crezi ce doreşti, m-am apărat. Important este să-ţi facă plăcere.

  — Acum mai mult decât oricând, scumpul meu. Doar i-ai dobândit înfruntând pericole.

  — Ei şi încă ce pericole! Mă gândeam la preot. Dar de ce te-ai sculat aşa devreme?

  — N-am mai putut să dorm. Am visat. Nu prea frumos.

  Am privit-o cu atenţie. Arăta obosită şi avea cearcăne la ochi.

  — De când ai coşmaruri? Credeam că asta-i specialitatea mea.

  Dădu din cap.

  — Ai observat că vine toamna?

  — La noi, asta se cheamă vară târzie, am replicat. Doar mai înfloresc trandafirii. Plouă, asta-i tot ce văd.

  — Plouă, repetă Pat. Plouă de mult prea multă vreme. Uneori, când mă trezesc noaptea, mi se pare că sunt pur şi simplu înecată în toată ploaia asta.

  — Trebuie să vii noaptea la mine. Atunci n-o să te mai bântuie asemenea gânduri. Dimpotrivă, este chiar plăcut să fii în doi când afară e întuneric şi plouă.

  — Poate că ai dreptate, răspunse Pat, strângându-se lângă mine.

  — Îmi place când plouă duminica. Abia atunci îţi dai seama cât de bine ne este. Suntem împreună, avem o cameră caldă şi frumoasă şi o zi liberă înaintea noastră – găsesc că toate astea nu-s de lepădat.

  Faţa i se lumină.

  — Da, o ducem bine, nu-i aşa?

  — Găsesc că-i minunat. Când mă gândesc cum era înainte. Doamne-Dumnezeule! N-aş fi crezut niciodată că o să-mi mai fie vreodată atât de bine.

  — Îmi place când spui asta. Când te aud sunt de îndată convinsă că este aşa. Trebuie s-o spui mai des.

  — N-o spun destul de des?

  — Nu.

  — Se poate, am recunoscut. Cred că nu sunt prea tandru. Nu ştiu de ce, dar pur şi simplu nu pot. Şi totuşi, aş vrea foarte mult să fiu mai tandru.

  — Nu-i nevoie, dragul meu, te înţeleg şi aşa. Deşi uneori simt nevoia să aud şi asemenea cuvinte.

  — De acum încolo am să ţi le spun la fiecare prilej. Chiar dacă am să-ţi par cam stupid.

  — Ei, stupid, replică ea. În dragoste nu există stupiditate.

  — Slavă Domnului? Altfel, rezultatul ar fi îngrozitor.

  Am luat micul dejun împreună, apoi Pat se întinse din nou ca să se odihnească. Jaffé îi recomandase acest lucru.

  — Rămâi aici? Mă întrebă de sub plapumă.

  — Dacă vrei.

  — Aş vrea, dar nu trebuie neapărat.

  M-am aşezat pe marginea patului ei.

  — N-am vrut să spun asta. Îmi amintesc însă că înainte nu-ţi plăcea când cineva te privea în timp ce dormeai.

  — Înainte dA. Dar acum mi-e frică uneori singură.

  — Şi eu am simţit teama asta. La infirmerie, după o operaţie. Atunci mi-a fost teamă să dorm noaptea. Rămâneam mereu treaz şi citeam, sau lăsam gândurile să alerge aiurea şi abia când se lumina de ziuă adormeam. Dar asta trece cu timpul.

  Îşi culcă faţa pe mâna mea.

  — Ţi-e teamă că nu te mai întorci, Robby.

  — Da, am recunoscut, dar te întorci întotdeauna şi trece. Sunt cea mai bună dovadă. Te întorci de fiecare dată, chiar dacă nu în acelaşi loc.

  — Asta e, murmură somnoroasă, cu ochii pe jumătate închişi. De asta mi-e şi mie teamă. Dar tu stai de pază, nu-i aşa?

  — Stau de pază, am liniştit-o mângâindu-i fruntea şi părul, care părea şi el obosit.

  Respiră adânc şi se întoarse pe o parte. Puţin după aceea, dormea profund.

  M-am aşezat din nou la fereastră, privind ploaia ce cădea neîncetat. Gonită de vânt, trecea acum, asemeni unor valuri cenuşii, prin faţa geamurilor şi casa părea o mică insulă în imensitate mohorâtă. Eram neliniştit, căci rareori se întâmpla ca Pat să fie de dimineaţă descurajată şi tristă. Dar apoi m-am gândit că în urmă cu câteva zile fusese încă vioaie şi veselă şi că poate totul se va schimba când se va trezi din nou. Ştiam că se gândeşte mult la boala ei şi mai ştiam de la Jaffé că situaţia nu se ameliorase, dar văzusem în viaţa mea atât de mulţi morţi, încât orice boală însemna pentru mine viaţă încă şi speranţă. Ştiam că se poate muri din cauza unei răni – şi în domeniul acesta aveam o experienţă bogată, dar tocmai de aceea îmi venea greu să cred că şi o boală cu leziuni invizibile poate fi periculoasă. Asta mă ajuta întotdeauna să depăşesc repede crizele de disperare.

  Cineva bătu la uşă. M-am dus să deschid. Era Hasse. I-am făcut semn să tacă şi am ieşit pe coridor.

  — Iartă-mă! Bâigui el.

  — Intră te rog, l-am îndemnat, deschizând uşa camerei mele.

  Hasse se opri în prag. Faţa parcă i se micşorase. Era alb ca varul.

  — Voiam să-ţi spun doar că nu mai are rost s-o căutăm, murmură aproape fără să mişte buzele.

  — Intră te rog, am insistat, domnişoara Hollmann doarme şi am timp destul.

  Avea o scrisoare în mână şi arăta ca unul care a fost lovit de un glonte, dar continuă să creadă că n-a fost decât un pumn.

  — Mai bine citeşte-o dumneata, se rugă dânsul întinzându-mi scrisoarea.

  — Ai băut deja cafeaua? L-am întrebat.

  Negă scuturându-şi capul.

  — Citiţi scrisoarea.

  — Da, dar între timp ai putea bea ceva.

  Am ieşit să vorbesc cu Frida. Apoi am citit scrisoarea. Era de la doamna Hasse şi nu cuprindea decât câteva rânduri. Îl înştiinţa că vrea să-şi trăiască viaţa. De aceea, n-o să se mai întoarcă. Întâlnise pe cineva care o înţelege mai bine decât Hasse. N-are nici un rost ca el să întreprindă ceva; în orice caz, nu se mai întoarce. Şi pentru el e mai bine aşa. Nu mai trebuie să-şi bată capul dacă-i va ajunge sau nu salariul. O parte din lucruri şi le luase, cât priveşte pe celelalte va găsi o ocazie.

  Era o scrisoare clară şi realistă. Am împăturit-o şi i-am înapoiat-o lui Hasse. Mă privea de parcă totul depindea de mine.

  — Ce e de făcut? Mă întrebă.

  — Bea mai întâi cafeaua şi mănâncă ceva, l-am sfătuit. N-are nici un rost să te frămânţi şi să-ţi distrugi sănătatea. După asta o să ne gândim. Încearcă mai întâi să te calmezi şi mai apoi vei lua cea mai bună hotărâre.

  Ascultător, goli ceaşca. Mâna-i tremura şi nu putu să mănânce nimic.

  — Ce e de făcut? Mă întrebă încă o dată.

  — Absolut nimic. Aşteaptă să vezi cum evoluează lucrurile. Schiţă o mişcare. Dar ce-ai dori să faci? Am tatonat eu terenul.

  — Nu ştiu. Nu pot să înţeleg.

  Am tăcut. Era greu să-i spui ceva. Puteai cel mult să-l linişteşti. Singur trebuia să găsească soluţia. Era de presupus că dragostea pentru soţia lui se stinsese, dar se obişnuise cu ea şi pentru un contabil obişnuinţa putea să însemne mai mult decât dragostea.

  După un timp începu să spună lucruri incoerente, care dezvăluiau cât de descumpănit era. Apoi începu să-şi facă reproşuri. Nu rosti un singur cuvânt împotriva femeii. Încerca să se convingă că vina era a lui.

  — Hasse, ceea ce spui e absurd, am intervenit. În probleme de felul ăsta nu există vinovăţie sau nevinovăţie. Dânsa te-a părăsit, nu dumneata pe dânsa. Nu-i cazul să-ţi faci imputări.

  — Ba da, replică, privindu-şi mâinile. N-am reuşit.

  — Ce?

  — Am ratat totul. E o vină când ratezi.

  Am privit uimit mica siluetă jalnică ghemuită în fotoliul de pluş roşu.

  — Hasse, spusei apoi liniştit, aşa ceva poate fi un motiv, dar nu o vină. Şi de fapt, până acum ai reuşit.

  Dădu violent din cap.

  — Nu, nu-i adevărat. Am înnebunit-o cu veşnica mea spaimă de concediere. Şi nici măcar n-am realizat ceva! Ce i-am putut oferi? Nimic.

  Se scufundă într-o melancolie sumbră. M-am ridicat şi am adus o sticlă de coniac.

  — Să bem ceva, spusei, nimic nu-i încă pierdut. Înălţă capul. Nimic nu-i pierdut încă, am repetat. Pierzi o fiinţă abia când moare.

  Încuviinţă grăbit şi se repezi la pahar. Dar îl aşeză la loc pe masă fără să fi băut.

  — Ieri m-au înaintat şef de birou, şopti. Contabil principal şi şef de birou. Procuristul m-a înştiinţat aseară. M-au avansat pentru că în ultimele luni am făcut mereu ore suplimentare. S-au comasat două birouri. Celălalt şef de birou a fost concediat. Leafa mi s-a mărit cu cincizeci de mărci. Se uită la mine şi în ochi i se citea disperarea. Credeţi că ar fi rămas dacă ar fi ştiut?

  — Nu, i-am răspuns.

  — Cincizeci de mărci în plus. Puteam să i le dau. Cu banii ăştia ar fi putut să-şi cumpere în fiecare lună ceva. Am şi o mie două sute de mărci depuşi la casa de economii! La ce bun am mai economisit? Îi ţineam pentru ea, dacă ne-ar fi mers rău. Şi acum m-a părăsit fiindcă am economisit pentru dânsa.

  Rămase iar cu privirea aţintită în gol.

  — Hasse, cred că lucrurile astea nu se leagă între ele aşa cum gândeşti. N-are rost să te frămânţi. Important este să rezişti următoarele câteva zile. După aceea o să ştii mai bine ce ai de făcut. Poate că în seara asta sau mâine soţia se va întoarce. Doar se gândeşte şi dânsa la fel ca şi dumneata la toate treburile astea.

  — Nu se mai întoarce!

  — N-ai de unde şti.

  — Dacă i s-ar putea transmite că am acum leafă mai mare, că am putea să ne luăm concediu şi să facem o călătorie cu banii economisiţi.

  — Cu siguranţă că vei avea prilejul să-i spui toate astea. Doar nu te desparţi aşa, cu una cu două.

  Mă mira că nici nu-i trecuse prin gând că ar putea fi la mijloc un alt bărbat. Dar probabil că nu ajunsese încă până acolo. Deocamdată se gândea doar că-l părăsise soţia şi tot restul plutea într-un fel de ceaţă difuză. Mi-ar fi plăcut să-i spun că poate după câteva săptămâni se va bucura de plecarea ei, dar în starea lui de dezorientare o asemenea afirmaţie ar fi fost o brutalitate inutilă. Pentru un sentiment rănit, adevărul este îndeobşte crud şi aproape insuportabil.

  Am mai stat o vreme de vorbă – numai ca să-i dau posibilitatea să se descarce. N-am ajuns însă la nici un rezultat – se-nvârtea în cerc, dar am avut impresia că se mai liniştise. A băut chiar un coniac. Apoi am auzit de alături glasul Patriciei.

  — Un moment! M-am scuzat ridicându-mă.

  — Da, răspunse Hasse ca un elev ascultător, ridicându-se şi dânsul.

  — Rămâi te rog, mă întorc imediat.

  — Scuză-mă.

  — Mă-ntorc imediat, am repetat şi apoi am deschis uşa camerei lui Pat.

  Stătea dreaptă în pat şi arăta odihnită, bine dispusă.

  — Am dormit minunat, Robby! Probabil că-i trecut de ora prânzului.

  — Ai dormit exact o oră, am corectat-o, arătându-i ceasul.

  Se uită la cadran.

  — Cu atât mai bine. Înseamnă că mai avem o mulţime de timp la dispoziţie. Mă scol imediat.

  — Bine. Mă-ntorc peste zece minute.

  — Ai vreo vizită?

  — Hasse, răspunsei. Dar nu durează mult.

  M-am întors în camera mea, dar Hasse nu mai era acolo. Am deschis uşa ce dădea în coridor şi culoarul era gol. Am înaintat pe coridor până la uşa lui şi am bătut. N-a răspuns. Când am deschis uşa, l-am văzut stând în faţa dulapului. Câteva sertare erau scoase.

  — Hasse, ia un somnifer, l-am sfătuit, culcă-te şi trage un pui de somn. Acum eşti surescitat.

  Se-ntoarse încet spre mine.

  — Mereu singur, seară de seară. Să rămân mereu singur, ca aseară, încearcă numai să-ţi imaginezi.

  I-am spus că asta o să se schimbe şi că mulţi oameni rămân seara singuri. Nu mi-a răspuns nimic inteligibil. L-am sfătuit din nou să se odihnească şi i-am repetat că e posibil ca totul să se termine cu bine, ca soţia să se întoarcă în acea seară acasă. Dădu din cap şi-mi întinse mâna.

  — Diseară mai trec o dată să văd ce faci, i-am spus şi apoi l-am părăsit.

  Eram bucuros că pot pleca de acolo. Pat stătea cu ziarul în faţă.

  — Am putea merge azi la muzeu, Robby, propuse dânsa.

  — La muzeu? Făcui eu mirat.

  — Da, e o expoziţie de covoare persane. Probabil că n-ai fost prea des la muzeu.

  — Niciodată! Am răspuns. Ce să fac acolo?

  — Ai dreptate, spuse râzând.

  — N-are-a face. M-am ridicat. Când plouă se poate face câte ceva pentru cultură.

  Ne-am îmbrăcat şi am ieşit. Aerul de afară era minunat. Mirosea a pădure şi a umezeală. Când am trecut prin faţa Internaţionalului am zărit-o prin uşa deschisă pe Rosa, lângă tejghea. Avea în faţă ceaşca ei cu cacao, fiindcă era duminică. Pe masă – un pacheţel. Ca de obicei, voia probabil să iasă din oraş şi să meargă la copil. Nu mai trecusem de mult pe la Interna ţional şi mi se părea ciudat că Rosa stătea ca-ntotdeauna, impasibilă, la locul ei. În viaţa mea se petrecuseră atâtea schimbări, încât socoteam că trebuia să se fi întâmplat peste tot la fel.

  Am ajuns la muzeu. Crezusem că vom fi aproape singurii vizitatori, dar, spre surprinderea mea, am găsit foarte multă lume. Am întrebat un paznic dacă aglomeraţia asta are vreo explicaţie specială.

  — Nu, mi-a răspuns dânsul, aşa-i întotdeauna în zile când intrarea e liberă.

  — Vezi? Exclamă Pat. Mai există o mulţime de oameni pe care-i interesează lucrurile astea.

  Paznicul îşi împinse chipiul spre ceafă.

  — Nu-i chiar aşa doamnă. Ăştia-s aproape toţi şomeri. Nu vin ei de dragul artei, ci pentru că n-au nimic mai bun de făcut. Şi aici au măcar ceva de văzut.

  — Explicaţia asta o pricep mai bine! Am spus.

  — Şi acum încă nu-i nimic, adăugă paznicul. Să vedeţi iarna! Atunci e o adevărată invazie. Din cauză că sălile sunt încălzite.

  Ne-am dus în sala unde erau expuse covoarele. O încăpere liniştită, puţin retrasă. Prin ferestrele înalte se vedea o grădină în care se înălţa un platan uriaş. Era în întregime galben şi împrumuta un reflex gălbui luminii care pătrundea în sală.

  Covoarele erau superbe: două cu motive animaliere datând din secolul şaisprezece, câteva din Ispahan, altele poloneze, de mătase roz-gălbui cu bordură verde ca smaraldul. Vechimea şi soarele le conferiseră o patină blândă, aşa încât păreau nişte uriaşe imagini pastelate. Înnobilau atmosfera încăperii, creând o armonie atemporală, pe care n-ar fi reuşit niciodată s-o exprime nişte picturi. Fereastra cu frunzişul autumnal al platanului conturat pe fundalul cerului gri-deschis se adăuga exponatelor, alcătuind, parcă, un covor natural.

  Am stat o vreme în admiraţie şi apoi ne-am dus să vizităm alte săli ale muzeului. Între timp mai intraseră mulţi oameni şi acum se vedea limpede că de fapt erau străini locului. Cu feţele palide şi costumele jerpelite, străbăteau încăperile puţin intimidaţi, cu mâinile la spate. Ochii lor vedeau cu totul altceva decât picturile Renaşterii şi figurile calme de marmură ale eroilor antichităţii. Mulţi se aşezaseră pe băncile tapisate în roşu şi înşirate de-a lungul pereţilor. Obosiţi, stăteau cu oarecare stânjeneală, gata să se scoale imediat dacă ar fi venit cineva să-i izgonească. Pe feţele lor se putea citi nedumerirea că odihna pe băncile tapisate nu costă bani. Erau obişnuiţi să nu primească nimic pe gratis.

  Domnea o linişte adâncă în toate încăperile acelea şi, cu tot numărul mare al vizitatorilor, nu se auzea aproape nici o şoaptă; dar mie totuşi mi se părea că asist la o luptă crâncenă şi tăcută a unor oameni deja înfrânţi, dar care nu voiau să se dea bătuţi. Fuseseră izgoniţi de la munca lor, îndepărtaţi de aspiraţiile şi meseriile lor – acum veneau în lăcaşul tăcut al artei, pentru a nu se prăbuşi în apatie şi disperare. Se gândeau la pâine, neîncetat la pâine şi la o slujbă, dar veneau aici ca să scape pentru câteva ore de obsesiile lor – şi printre impecabile busturi romane şi graţia infinită a albelor statui feminine din vechea Eladă se plimbau de colo-colo, cu mersul târşit şi umerii încovoiaţi ai unor oameni fără ţel – contrast zguduitor, imagine dezolantă a ceea ce omenirea putuse realiza în opoziţie cu ceea ce nu putuse să rezolve în mii de ani: culmea artei neperisabile şi în acelaşi timp insuficientă pâine pentru fiecare fiinţă omenească.

  După-amiază ne-am dus la cinema. Când am ieşit, cerul se limpezise. Era verzui şi foarte transparent. Pe străzi şi în magazine se aprinseseră de acum luminile. Mergeam încet spre casă, uitându-ne în vitrine.

  M-am oprit în faţa geamurilor puternic luminate ale unui mare magazin de blănuri. Serile erau deja răcoroase şi în vitrine se vedea grămezi mari de vulpi argintii şi haine călduroase de iarnă. O privii pe Pat; purta tot scurta ei de blană şi de fapt era îmbrăcată mult prea subţire:

  — Dacă aş fi acum eroul din film aş intra aici şi ţi-aş alege un palton, i-am spus Patriciei. Ea zâmbi.

  — Care anume?

  — Pe acesta – i l-am arătat pe cel care mi se părea cel mai călduros.

  Începu să ridă.

  — Ai gusturi alese, Robby. E nurcă canadiană, foarte frumoasă.

  — O vrei?

  Îmi aruncă o privire.

  — Ştii cât costă o asemenea blană, scumpule?

  — Nu, dar nici nu vreau să ştiu. Prefer să-mi imaginez că pot să-ţi dăruiesc tot ce vreau. De ce s-o poată face numai alţii?

  Mă privi cu atenţie.

  — Dar nu vreau o asemenea blană, Robby.

  — Ba da şi o vei avea! Să nu mai vorbim despre asta. Mâine trimitem pe cineva după ea.

  Zâmbi.

  — Mulţumesc, scumpule, spuse Pat şi mă sărută în plină stradă. Acum e rândul tău.

  Se opri în faţa unui magazin cu articole bărbăteşti.

  — Fracul acela! Îţi trebuie la blana mea de nurcă. Şi jobenul de colo. Oare cum ţi-ar sta cu joben?

  — Aş arăta ca un coşar.

  M-am uitat la frac. Stătea expus într-o vitrină tapisată cu catifea cenuşie. Am privit mai atent. Era chiar magazinul în care cumpărasem o cravată, astă-primăvară, prima oară când am ieşit împreună cu Pat numai în doi şi când mă îmbătasem. Simţii deodată un nod în gât. Nu ştiu de ce. PrimăvarA. Atunci nu bănuiam încă nimic.

  Luai pentru o clipă mâna fragilă a lui Pat şi o lipii de obrazul meu.

  — Îţi mai trebuie ceva la blană, spusei apoi, o nurcă singură e ca o maşină fără motor. Două sau trei rochii de seară.

  — Rochii de seară, repetă dânsa oprindu-se în faţa marilor vitrine, rochii de seară, e adevăraT. Pe astea le refuz mai greu.

  Am ales trei rochii încântătoare. Vedeam cum acest joc o înviorează pe Pat. Era foarte atentă, căci avea o slăbiciune pentru rochiile de seară. Am ales imediat şi accesoriile potrivite şi ea deveni din ce în ce mai vioaie.

  Ochii-i străluceau. Stăteam lângă dânsa, o ascultam râzând şi mă gândeam ce lucru blestemat este să iubeşti o femeie şi să fii sărac.

  — Vino, spusei, până la urmă, cu un fel de veselie disperată, dacă începi un lucru trebuie să-l termini.

  Am dus-o în faţa unui magazin de bijuterii.

  — Vezi brăţara aceea de smaralde! Şi cele două inele şi cerceii! Să nu mai lungim vorba. Smaraldele ţi se potrivesc cel mai bine.

  — Atunci, o să-ţi ofer ceasul acela de platină şi perlele pentru cămaşă.

  — Şi eu ţie întregul magazin! Mai puţin nici nu intră în discuţie.

  Râse şi, răsuflând adânc, se sprijini de mine.

  — Ajunge, scumpule, ajunge! Mai cumpărăm doar câteva valize, mergeam la agenţia de voiaj şi apoi ne facem bagajele ca să plecăm departe de acest oraş, de această toamnă, de această ploaie.

  „Da, mă gândeam, da, pe dumnezeul meu şi să te însănătoşeşti repede.”

  — Dar unde plecăm? Am întrebat. În Egipt? Sau mai departe? În India sau China?

  — Undeva la soare, dragostea mea, undeva la soare, în sud, la căldură. Spre alei de palmieri şi stânci, case albe pe malul mării şi agave. Dar poate că plouă şi acolo, poate că plouă pretutindeni.

  — Atunci, ne continuăm drumul, până dăm de un loc unde nu mai plouă. La tropice, în mările Sudului.

  Stăteam în faţa ferestrelor luminoase ale agenţiei de voiaj ce asigura traficul pe linia Hamburg – America. În mijloc – macheta unui vapor plutea pe valuri albastre de carton, iar ca fundal se înălţa, uriaşă, fotografia impresionantă a zgârie-norilor din Manhattan. Mari hărţi multicolore, pe care traseele maritime fuseseră însemnate cu roşu, erau suspendate în vitrină.

  — Mergem şi în America, spuse Pat. O să vizităm Kentucky şi Texas şi New York şi San Francisco şi Hawaii. Apoi mai departe: în America de Sud, Mexic, Canalul Panama, Buenos Aires. Şi ne întoarcem prin Rio de Janeiro.

  — Da.

  Mă privea încântată.

  — N-am mai fost pe acolo, am mărturisit. Te-am minţit atunci.

  — Ştiu asta, răspunse dânsa.

  — Ştii?

  — Ei, Robby! Evident că ştiu. Am ştiut din prima clipă.

  — Atunci eram puţin cam nebun. Nesigur, prost şi nebun. De aceea am minţit.

  — Şi acum?

  — Acum sunt şi mai mult. Vezi bine. Am arătat spre vaporul din vitrină. De ce dracu nu putem merge şi noi cu el?

  Zâmbi şi mă luă de braţ.

  — Ah, dragul meu, de ce nu suntem bogaţi? Am şti atât de bine ce să facem cu banii! Există doar atât de mulţi oameni bogaţi pe care nu-i preocupă decât birourile sau băncile lor.

  — Tocmai de aceea sunt bogaţi. Dacă noi am fi bogaţi e sigur că n-am rămâne multă vreme.

  — Aşa cred şi eu. Cu siguranţă am pierde banii în vreun fel.

  — Poate că temându-ne să nu-i pierdem, nici nu ne-am bucura de ei. Azi, a fi bogat este o adevărată meserie. Şi nu una prea uşoară.

  — Bieţii bogaţi! Spuse Pat. Atunci, poate că e mai bine să ne închipuim că am fost bogaţi şi că am pierdut totul. Ai dat faliment acum o săptămâna şi a trebuit să vinzi totuL. Casa noastră şi bijuteriile mele şi maşinile tale. Ce zici de asta?

  — E chiar verosimil în timpurile astea, i-am răspuns.

  Râse.

  — Atunci, vino! Sărmani faliţi, mergem acum în mica noastră cameră de la pensiune şi ne istorisim isprăvi din înfloritoarele vremuri apuse.

  — Excelentă idee!

  Am străbătut încet străzile, peste care se lăsa înserarea. Se aprindeau din ce în ce mai multe lumini şi când am ajuns lângă cimitir am văzut zburând prin văzduhul verzui un avion cu hublourile puternic luminate. Străbătea singuratic şi imperial cerul limpede şi înalt ca o minunată pasăre a dorului dintr-un basm străvechi.

  Ne-am oprit şi l-am urmărit cu privirea până s-a topit la orizont.

  Nu trecuse decât o jumătate de oră de când ne întorsesem, că cineva bătu în uşa camerei mele. Crezând că este tot Hasse, m-am dus să-i deschid. Era însă doamna Zalewski. Părea tulburată.

  — Veniţi repede, îmi şopti.

  — Dar ce s-a întâmplat?

  — Hasse!

  Am privit-o întrebător. Ridică din umeri.

  — S-a închis în camera lui şi nu răspunse.

  — O clipă!

  M-am întors şi i-am spus lui Pat să se odihnească puţin, că am ceva de discutat cu Hasse.

  — Bine, Robby. Dealtfel, mă simt un pic obosită.

  Am urmat-o pe doamna Zalewski. În faţa uşii lui Hasse se adunase aproape întreaga pensiune. Erna Bönig, în chimonoul cu balauri multicolori şi cu părul, care acum două săptămâni fusese încă blond-platinat, acum roşU. Consilierul de la curtea de conturi, cel care colecţiona timbre poştale, într-o haină de casă cu tăietura militărească. Orlow, palid şi calm, abia reîntors de la un ceai dansant. Georgie, bătând nervos în uşă şi strigându-l pe Hasse cu voce scăzutĂ. Şi, în sfârşit, Frida, uitându-se şaşiu de emoţie, teamă şi curiozitate.

  — De cât timp baţi la uşă, Georgie? Am întrebat.

  — De mai bine de un sfert de oră, explodă Frida congestionată la faţă. Şi e acasă, n-a mai ieşit deloc de la prânz, a umblat de colo-colo fără întrerupere, mereu dus şi-ntors şi apoi nu s-a mai auzit nimic.

  — Cheia e în broască, constată Georgie. E închis pe dinăuntru.

  M-am uitat la doamna Zalewski.

  — Trebuie să împingem cu ceva cheia şi să deschidem. Mai aveţi una?

  — Mă duc să caut legătura de chei, se oferi Frida neobişnuit de serviabilă. Poate că se potriveşte vreuna.

  Am cerut o sârmă şi cu ajutorul ei am învârtit cheia în broască, împingând-o afară. A căzut cu zgomot în partea cealaltă. Frida scoase un ţipăt pătrunzător şi-şi acoperi ochii.

  — Şterge-o cât mai repede, i-am spus şi apoi am încercat cheile.

  Una se potrivea. Am deschis şi am împins uşa. Camera era cufundată în întuneric şi în prima clipă nu distingeai nici urmă de Hasse. Cele două paturi se profilau cenuşii, scaunele erau goale, uşile dulapului închise.

  — E acolo! Şuieră Frida, care se înghesuise iar în faţă, peste umărul meu. Respiraţia ei fierbinte, duhnind a ceapă, îmi atinse obrazul. Acolo în fund, lângă fereastră!

  — Nu, exclamă Orlow, care înaintase câţiva paşi în cameră şi acum se întorcea. Mă împinse şi trase uşa după noi. Apoi se adresă celorlalţi. E mai bine să plecaţi. Poate că nu-i potrivit să priviţi aşa ceva.

  Vorbea rar în germana sa guturală cu accent rusesc şi continua să stea în faţa uşii.

  — Dumnezeule! Bâigui doamna Zalewski şi se dădu îndărăt.

  Erna Bönig făcu şi ea câţiva paşi înapoi. Numai Frida încercă să-şi croiască drum şi să apuce clanţa. Orlow o împinse la o parte.

  — E mai bine să plecaţI. Repetă dânsul.

  — Domnule! Se răsti deodată consilierul de la curtea de conturi luându-şi avânt. Cum vă permiteţi? Ca imigrant.

  Nepăsător, Orlow îl fixă cu privirea.

  — Imigrant. Imigrant sau nU. Asta nu contează în cazul de faţă.

  — E mort, nu-i aşa? Şuieră Frida.

  — Doamnă Zalewski, am intervenit şi eu sunt de părere că este mai bine ca aici să rămâneţi numai dumneavoastră, poate Orlow şi cu mine.

  — Chemaţi imediat un medic, spuse Orlow.

  Georgie ridică deja receptorul. Toată scena nu durase nici cinci secunde.

  — Eu nu mă mişc de aici, declară consilierul, roşu de furie. În calitatea mea de cetăţean german, am dreptul.

  Orlow ridică din umeri şi deschise din nou uşa. Apoi aprinse lumina electrică. Femeile se dădură înapoi cu un ţipăt. Cu faţa albăstruie, cu limba neagră între dinţi, Hasse atârna de fereastră.

  — Tăiaţi funia! Am strigat.

  — N-are rost, spuse Orlow încet, cu o voce aspră şi tristă. Cunosc astA. Faţa astA. E mort de câteva ore.

  — Să încercăm măcar.

  — Mai bine nu. Să vină întâi poliţia.

  În acelaşi moment se auzi soneria. Sosise medicul care locuia alături. Aruncă doar o privire asupra trupului subţire şi încovoiat.

  — Nu mai e nimic de făcut, declară e! Cu toate astea, să încercăm să-i facem respiraţie artificială. Chemaţi imediat poliţia şi daţi-mi un cuţit.

  Hasse se spânzurase cu un şnur de mătase roz de la un capot al soţiei. Îl prinsese foarte iscusit de un cârlig deasupra ferestrei. Şnurul era uns cu săpun. Se urcase probabil pe bordura ferestrei, de pe care apoi îşi dăduse drumul. Avea mâinile crispate şi chipul arăta îngrozitor. Era ciudat ca în împrejurările date să observ un astfel de amănunt, dar m-a surprins faptul că purta alt costum decât cel de dimineaţă. Cel mai bun pe care-l avea, un costum de camgam albastru, îl cunoşteam. Se bărbierise şi purta lenjerie curată. Pe masă, înşirase într-o ordine pedantă, paşaportul, un carnet de economii, patru bancnote de câte zece mărci şi ceva mărunţiş. Alături – două scrisori: una adresată soţiei şi cealaltă poliţiei. Lângă scrisoarea pentru soţie se mai aflau un portţigaret de argint şi verigheta.

  Meditase probabil îndelung şi-şi făcuse ordine în toate problemele. În cameră domnea o curăţenie impecabilă şi când am scotocit mai atent am găsit pe scrin ceva bani şi un bilet pe care scria: „Restul chiriei pentru luna în curs”. Îi pusese în aşa fel încât să fie limpede pentru oricine că nu au nici o legătură cu moartea sa.

  Se auzi soneria şi îşi făcură apariţia doi funcţionari în civil. Medicul, care tăiase între timp şnurul, se ridică.

  — Mort, declară el. Sinucidere, fără nici o îndoială.

  Funcţionarii nu răspunseră. Cercetară cu atenţie întreaga cameră după ce încinseseră uşa. Scoaseră câteva scrisori dintr-un sertar şi comparară scrisul cu cel al scrisorilor de pe masă. Cel mai tânăr dintre ei dădu din cap.

  — Cunoaşte cineva motivul?

  Am povestit ce ştiam. Dădu iar din cap şi-şi notă numele şi adresa mea.

  — Putem să-l luăm de aici? Întrebă medicul.

  — Am chemat o maşină a salvării de la Charite, răspunse funcţionarul cel tânăr. Trebuie să sosească din moment în moment.

  Am aşteptat. Era linişte în cameră. Medicul îngenunchease lângă Hasse. Îi descheiase hainele şi îi freca pieptul cu un prosop, făcând Încercări de reanimare. Nu se auzea decât sinistrul şuierat al aerului care intra în şi ieşea din plămânii morţi.

  — Al doisprezecelea săptămâna asta, spuse funcţionarul cel tânăr.

  — Din acelaşi motiv? Am întrebat.

  — Nu, aproape toţi din cauza şomajului. Două familii, una cu trei copii. Cu gaz metan, desigur. Familiile recurg aproape întotdeauna la gaz.

  Sosiseră oamenii cu targa. Odată cu ei se furişă în cameră şi Frida. Cu un fel de lăcomie, se uita la prăpăditul trup al lui Hasse. Transpira şi faţa i se acoperise de pete roşii.

  — Ce cauţi aici? O întrebă cu asprime funcţionarul mai în vârstă.

  — Să depun şi eu mărturie, se bâlbâi dânsa.

  — Afară! Strigă funcţionarul.

  Hasse fu acoperit cu o pătură şi scos din cameră. Apoi au plecat şi cei doi funcţionari, luând cu ei documentele.

  — A depus banii pentru înmormântare, spuse cel mai tânăr. Îi vom preda unde trebuie. Dacă vine soţia, spuneţi-i vă rog să se prezinte la comisariatul de poliţie din cartier. I-a lăsat moştenire banii. Pentru moment, puteţi ţine în păstrare celelalte lucruri?

  Doamna Zalewski dădu din cap.

  — Tot n-o să mai pot închiria camera.

  — În ordine.

  Funcţionarul salută şi plecă. Am ieşit şi noi. Orlow închise uşa cu cheia şi i-o înmână doamnei Zalewski.

  — Cel mai bun lucru ar fi să se vorbească cât mai puţin despre povestea asta am avertizat-o eu.

  — Asta-i şi părerea mea, spuse doamna Zalewski.

  — Mă gândesc mai ales la dumneata, Frida, am completat.

  Frida se trezi dintr-un fel de absenţă mentală. Ochii-i străluceau. Nu răspunse.

  — Dacă scoţi un cuvânt în faţa domnişoarei Hollmann, s-a zis cu tine!

  — Asta o ştiu şi singură, replică obraznic Frida. Biata doamnă e mult prea bolnavă pentru aşa ceva!

  Ochii ei scăpărau. A trebuit să mă stăpânesc ca să nu-i trag o palmă.

  — Bietul Hasse! Suspină doamna Zalewski.

  Întregul coridor era cufundat în beznă.

  — Aţi fost destul de nepoliticos cu contele Orlow m-am adresat consilierului. Nu vreţi să-i spuneţi câteva cuvinte de scuză?