Mercury a făcut o mulţime de înregistrări pe care nu le-a editat niciodată. Una dintre cele mai surprinzătoare a fost cea cu Wayne Eagling, fostul prim balerin de la Royal Ballet şi prieten apropiat al lui Mercury. El l-a convins pe cântăreţ să prezinte un balet în înregistrarea video a cântecului I Want To Break Free. „Freddie venea adesea să mă vadă dansând la Covent Garden, spunea Wayne, iar eu mă duceam de asemenea destul de des să-l văd la spectacol. Am devenit buni prieteni. Am înregistrat chiar şi un rock mai 'cuminte', intitulat No, I Can 't Dance. A fost o încercare foarte grea pentru mine să cânt – nu puteam auzi decât bătăile inimii mele, atât de tari, încât îmi acopereau vocea… Dar a fost grozav să lucrez cu Freddie, şi mai păstrez încă şi acum caseta cu 'interpretarea' noastră comună.” Eagling spunea că Mercury visa continuu la ceva nou, că mintea lui scotocea mereu în căutare de noi creaţii, eventual noi colaborări. „Una dintre idei era să facem o înregistrare video trucată, în care să includem cei mai mari balerini, ca Nureev şi Fonteyn într-un disco. Aceasta ar fi fost cu totul altceva dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat.

  Idolul muzicii pop al anilor '60, Dave Clark, a fost cel care s-a aflat alături de Mercury până în cele din urmă clipe, fiind martorul lungii şi curajoasei lui lupte cu boala. Dave Clark, cândva şeful unei formaţii nord-londoneze – Dave Clark Five – a fost un apropiat prieten al cântăreţului încă de pe la mijlocul anilor 70 şi l-a vizitat frecvent, îndeosebi de-a lungul ultimelor luni de viaţă.

  Scena morţii lui nu s-a desfăşurat tocmai aşa cum şi-ar fi dorit Mercury. Înconjurat de cei mai apropiaţi prieteni, toastând în ultimele clipe cu cea mai fină şampanie şi cu icre negre – asta, da, ar fi fost o scenă demnă de fostul rege al muzicii pop. A fost să fie, în schimb, o moarte foarte liniştită. Cu toate că prietenii lui cei mai apropiaţi ştiau că Freddie pierduse bătălia cu boala, nu se aşteptau ca sfârşitul să se producă atât de brusc. Mulţi dintre ei, inclusiv Clark, credeau că vor mai petrece împreună un Crăciun în frumoasa casă a lui Freddie.

  Aşa se face că Mercury a murit fără a-i avea în preajmă pe unii din cei mai apropiaţi prieteni – valetul lui credincios Peter Freestone, bucătarul său Joe Fanelli, iubitul lui Jim Hutton, fosta lui prietenă Mary Austin, managerul Jim Beach, restul formaţiei şi unul dintre cei mai vechi prieteni, Peter Straker. Nu era nimeni nici din familie, deşi părinţii lui Freddie, Jer şi Bomi Bulsara, şi-au părăsit casa din Feltham de cum au primit ştirea şi au venit în Kensington. Nu era de faţă nici doctorul, care tocmai plecase cu câteva minute mai devreme.

  Doar un alt idol al muzicii pop, a cărui glorie era şi ea de domeniul trecutului, era acolo, ţinând în mâinile sale mâna ca de pergament a lui Mercury când şi-a dat ultima suflare.

  Dave înregistrase o serie de succese nemaipomenite în anii '60, printre care Glad All Over şi Bits And Pieces, care a ajuns pe locul doi. Formaţia lui a fost vârful de lance în provocarea la întrecere pe care a lansat-o Londra în momentul „invaziei” celor din Liverpool – Beatles-ii şi muzica beat. Clark s-a născut în 1942, la Tottenham, în nordul Londrei, şi a rămas în memoria peliculei ca un personaj cu ochi negri ca noaptea. Formaţia s-a alcătuit când Clark avea şaisprezece ani, dar au fost nevoiţi să aştepte până în 1963 pentru a simţi gustul succesului, când pe un ritm straniu de muzică neagră şi blues, au creat Do You Love Me? care a ajuns pe locul 30 în clasamentul din anul acela.

  Dave Clark s-a descurcat bine şi în afara spectacolelor de muzică pop, dând mai multe lovituri, dar el a avut mereu ambiţia să facă ceva şi în afară de muzică uşoară. Era hotărât să nu rămână doar o fosilă pop, ducând o existenţă sărăcăcioasă, de azi pe mâine, ca mulţi dintre camarazii săi din vremea aceea, când lumea muzicală a hotărât că nu mai are nevoie de ei. La vremea când numeroase staruri de muzică uşoară se zbăteau în fel şi chip, Clark a dovedit o mare perspicacitate şi calităţi nebănuite de businessman; el trăieşte astăzi, milionar fiind, într-un splendid apartament din cartierul londonez Mayfair. Talentele sale în afaceri se întrezăreau încă de la începutul carierei. În 1967, grupul a decis să-şi facă propria companie de film, Bib Five Films, care făcea atât filme artistice, cât şi documentare, unul dintre primele fiind chiar despre succesul lor în muzica pop.

  Clark a încercat chiar şi o carieră actoricească, a urmat cursurile şcolii Centrale de Dramă, dar curând şi-a dat seama că punctul lui forte sunt mai curând afacerile. S-a lansat deci în publicitate muzicală şi ca manager în muzică pop; dar una din loviturile de maestru a fost aceea de a cumpăra drepturile de emisie ale unuia din cele mai bune programe britanice de muzică pop, „Ready Steady Go”, unde el şi formaţia lui apăreau regulat. Clark s-a îmbogăţit din ce în ce mai mult, manevrând afaceri în spatele scenelor, până când, în 1986, a ieşit din nou la lumina rampei cu Time, un spectaculos West End muzical pe care îl concepuse şi scrisese el însuşi.

  Clark, un bărbat încă prezentabil, mi-a spus, când am discutat cu el la biroul lui din inima West End-ului: „Numai eu am fost de faţă când a murit Freddie. Eram foarte liniştit, dar nu mă aşteptam deloc la aşa ceva. Doctorul lui nu plecase nici de trei minute şi este sigur că, dacă ar fi întrevăzut o asemenea posibilitate, ar fi rămas acolo. Nimeni nu s-a aşteptat la aşa ceva; pur şi simplu s-a întâmplat. Eram toţi şocaţi de faptul că lucrurile s-au petrecut atât de repede. Credeam că Freddie o va mai putea duce până la Crăciun.

  Cred că oricine se află în pragul morţii îşi doreşte să fie înconjurat de cei dragi, dar realmente nimeni nu s-a gândit că Freddie va muri chiar atunci. Dacă am fi ştiut că nu mai are decât câteva ore de trăit, părinţii lui ar fi fost cu siguranţă alături de el. A fost însă cu totul neaşteptat.”

  Clark spune că Mercury şi-a păstrat demnitatea până în ultima clipă: „Freddie a fost foarte curajos şi era hotărât să nu fie o povară pentru nimeni. A fost independent până la sfârşit. Freddie a luptat cu boala cu o forţă incredibilă şi niciodată n-a încetat să spere şi să se roage să se însănătoşească. Extraordinar a fost şi felul în care a continuat să lucreze atâta vreme”.

  Cu o zi înainte de a muri, Freddie a anunţat public că este bolnav de SIDA. Clark a respins afirmaţiile celor care pretindeau că Mercury a făcut cunoscută boala lui numai atunci când a ştiut că-i mai rămăsese puţin timp de trăit; inimosul Clark era supărat şi pe „prietenii” care n-au fost niciodată cu adevărat alături de cântăreţ în ultimii lui ani, dar după moartea lui au declarat că de fapt au ştiut totul despre el până la sfârşit. „Freddie a simţit că e momentul să anunţe că este bolnav pentru a pune capăt speculaţiilor despre sănătatea lui. Nu au dreptate cei ce pretind că el a făcut acest lucru pentru că ştia că va muri a doua zi. Asta este curată prostie. Habar n-avea când o să moară. A fost un act foarte curajos din partea lui Freddie, dar a făcut acest lucru pentru că ţinea la familia şi prietenii lui şi considera de datoria lui să vorbească despre această boală.

  El făcea totul în felul său şi chiar anunţul l-a scris singur. Până la sfârşit, Freddie a fost stăpânul propriei sale vieţi. Dar el ar mai fi putut rămâne cu noi săptămâni ori chiar luni.

  Ceea ce ar fi dorit foarte mult Freddie era să poată lupta pentru a învinge această boală îngrozitoare şi pot spune că a simţit acest îndemn mult înainte de-a muri. În aprilie 1988 a participat chiar la un spectacol în beneficiul trustului Terrence Higgins. Nimeni nu are dreptul să-i spună celuilalt cum să se poarte, mai ales pe nişte vremuri ca acestea. Trebuie să se gândească la sine însuşi, dar şi la cei din jurul său. Eu apreciez că acest anunţ a fost foarte curajos, şi cu asta am spus tot. Cred că a ajutat enorm o mulţime de oameni. Chiar dacă au fost unul sau doi tipi care l-au comentat pe Freddie, deşi nu-l văzuseră de ani de zile. A fost un lucru unt, trist şi mai ales dureros pentru prieteni şi familie.”

  Clark a dezminţit şi ştirea cum că toată casa cântăreţului fusese transformată în spital şi a spus că, ori de câte ori a fost acolo, n-a văzut nici urmă de infirmieră şi nici un fel de echipament medical.

  Clark l-a întâlnit pe Mercury prima oară în septembrie 1976, la spectacolul formaţiei Queen din Hyde Park. „Am fost invitat de Queen la concert, îşi aminteşte el, şi am văzut spectacolul dintr-o parte a scenei. După aceea ne-am dus la un restaurant chinezesc, la domnul Chows.

  Îmi plăcea felul în care lucra Freddie, şi când am ajuns să lucrăm împreună, am avut succes. L-am întâlnit în diverse situaţii sau la diferite petreceri, dar am devenit prieteni buni în adevăratul înţeles al cuvântului abia după ce am lucrat împreună în studio.”

  Colaborarea a început când Clark, impresionat de şeful formaţiei Queen, i-a propus lui Mercury să scrie ceva pentru musicalul său – Time, în 1985. Era primul musical la care a lucrat Mercury, şi el a scris piesa cu acelaşi nume, care a fost editată ca single şi a ocupat locul 32 în clasamentul britanic din vara anului următor. „Aveam mult respect pentru ceea ce făcea Queen, spune Clark, însă îmi închipuiam că va fi greu de lucrat cu Freddie, dar el s-a dovedit o persoană cu care era foarte uşor să te înţelegi. Da, era un perfecţionist, dar oricând se putea plia pe o altă direcţie. Era nemaipomenit de muncitor. Putea să înceapă la 6 seara şi s-o ţină aşa până la 6 dimineaţa. Şi tot ce făcea era desăvârşit. Chiar în studio, cânta de parcă se afla dinaintea a mii de oameni, aşa ca pe Wembley. Îşi dădea până la ultimul strop de energie şi niciodată n-a dat înapoi – se dăruia fără rezerve. Freddie interpreta de fiecare dată de parcă acela ar fi fost spectacolul vieţii lui.

  Dar, deşi lui Freddie i-a plăcut să scrie pentru musical, nu a avut şi ambiţia să strălucească în spectacol. „Freddie pretindea că nu poate susţine mai mult de trei spectacole pe săptămână, după spusele lui Clark, dar nu credea că ar fi suficient de disciplinat pentru a susţine opt spectacole; însă mi-a spus că ar putea să cânte vreo două cântece într-un spectacol, ceea ce a şi făcut când am dat concertul de binefacere pentru Terrence Higgins Trust.

  Mai exista o anume latură a firii lui Mercury, aminteşte Clark, o latură pe care publicul n-a avut niciodată şansa s-o cunoască: „Era bun, atent, generos. În particular, Freddie era foarte diferit de personajul scandalos pe care-l vedeaţi pe scenă. Era foarte îndatoritor. Cât timp am înregistrat în studioul de pe Abbey Road, obişnuia să aducă un coş mare cu fructe exotice, caviar, somon, diferite brânzeturi şi şampania lui favorită 'Cristal'. Era cu adevărat foarte atent în viaţa particulară. Şi generozitatea lui mergea mult dincolo de cercul prietenilor apropiaţi şi al tovarăşilor de muncă. Oameni cu desăvârşire străini beneficiau de generozitatea lui. Dacă se transmitea la televiziune despre cineva care are necazuri financiare, el expedia imediat un cec printr-una din companiile lui. Îmi amintesc că, odată, a trimis un asemenea cec unui cuplu care rămăsese fără slujbă şi a cărui casă fusese confiscată. Freddie a făcut de multe ori asemenea lucruri. Iubea într-adevăr oamenii. Poate că a fost unul dintre cei mai generoşi oameni şi unul dintre cei mai buni cântăreţi ai lumii, iar în particular a fost foarte-foarte omenos. Este eterna poveste a artistului care, când se află pe scenă, îşi distrează publicul, dar dincolo de scenă are multe tristeţi şi o enormă sensibilitate. Nu trebuie să vă lăsaţi niciodată înşelaţi de imaginea sclipitoare din luminile rampei.

  Clark a luat parte la câteva din extravagantele petreceri ale lui Mercury, inclusiv la aniversarea zilei lui de naştere de la Ibiza, din 1987. El a fost unul din cercul apropiat de prieteni care au sosit la hotel cu avionul închiriat de Mercury. „Freddie adusese un personal suplimentar, în jur de 150 de oameni, îmbrăcaţi foarte şocant, pe care îi amestecase printre invitaţi pentru a servi băuturi. O persoană avea pe cap o colivie, cu păsări adevărate înăuntru. Era absolut uluitor – parcă o imagine desprinsă dintr-un film. Freddie era şi el gătit, cred că purta o cămaşă hawaiiană foarte sclipitoare.”

  Clark a participat şi la faimoasa petrecere a pălăriilor, organizată de Mercury în 1986, petrecere la care parcă chiar şi dulciurile erau făcute de o modistă. „A fost o zi splendidă şi fiecare participant trebuia să vină la petrecere purtând o pălărie. Erau acolo cele mai năstruşnice creaţii, ceva în genul celor pe care le puteai vedea la Ascot şi la Gertrude Shilling. Ceea ce a dat un plus de atracţie petrecerii a fost faptul că toate chelneriţele pe care le angajase Freddie erau chinezoaice. Eu am purtat atunci o pălărie australiană cu franjuri jur-împrejurul borului.

  Nimic nu era prea dificil sau prea costisitor pentru Freddie când trebuia să dea o petrecere. „La o aniversare (cam cu trei ani în urmă), a adus mai mulţi bucătari care au pregătit acelaşi fel de mâncare în 25-30 de moduri. S-a servit totul, minunat, pe masa lungă din casa lui. Era o gazdă foarte îndatoritoare şi ştia într-adevăr să se bucure de banii lui, pe care îi risipea în beneficiul multor oameni. Se poate spune că era un perfecţionist chiar şi în ceea ce priveşte petrecerile lui.”

  Clark susţine că Freddie avea două feluri diferite de comportare – în public şi în particular. Pe scenă, Freddie se dăruia fără rezerve. Îi plăceau petrecerile, era un cunoscător în materie culinară şi vinuri, dar n-ar fi făcut niciodată nimic din ceea ce nu dorea să facă.”

  Tot Clark i-a făcut cunoştinţă lui Mercury cu Sir Laurence Olivier: „Lucram cu Olivier la Time şi venea să mănânce la mine. Într-o zi, asculta un album şi tocmai venea la rând cântecul lui Freddie. 'Iată un actor pentru tine', a spus imediat Olivier, fără să ştie că era vorba de Mercury. I-am povestit acest lucru lui Freddie, şi lui nu-i venea să creadă că unul dintre cei mai mari actori din lume a spus aşa ceva despre el. Se bucura ca un copil. Curând după aceea l-am sunat pe Larry, l-am întrebat dacă i-ar face plăcere să-l cunoască pe Freddie şi am aranjat un dineu pentru şase persoane. Freddie a ajuns la mine acasă înaintea lui Larry şi era puţin nervos. Dar când Larry a sosit, împreună cu Lady Olivier, ei s-au înţeles de îndată. Freddie avea un extraordinar simţ al umorului şi era un foarte bun interlocutor – ca şi Laurence Olivier – pur şi simplu ambii te făceau să râzi. Freddie avea o educaţie foarte bună, după spusele aceluiaşi Clark, şi era foarte citit.

  „Freddie era un mare inovator. Lui îi plăcea muzica de operă şi a fost realmente prima persoană care a dezvăluit maselor acest gen muzical. Freddie a fost întotdeauna foarte cutezător. A cânta Barcelona cu Monserrat Caballé a fost un act de mare curaj. Freddie era un perfecţionist în orice întreprindea şi făcea o mulţime de cercetări pentru orice nou proiect. Chiar şi înregistrările video le gândea cu grijă şi mare minuţiozitate.

  Mercury a făcut în întregime scenariul pentru înregistrarea video I'am Going Slightly Mad. Îmi amintesc că a răscolit o mulţime de cărţi pentru a-l reda pe Cecil Beaton în culorile cele mai fidele. Când te uiţi la înregistrările lui, îşi dai seama că ştia să descrie exact ceea ce spunea în versuri. Ştia perfect ce vrea, unde să cadă lumina. Făcea multe comperaje şi repeta mult înainte de a interpreta pentru înregistrare. Freddie n-a încetat niciodată să caute noi variante.”

  Fanii care l-au adorat pe Freddie au pierdut un adevărat gigant al rock-ului, dar Clark a pierdut mult mai mult – un mare prieten: „El era ca o pictură rară. Nu va exista niciodată un al doilea Freddie”.

  Mercury lăsa o impresie puternică asupra oricărei persoane cu care venea în contact, fie şi pentru scurtă vreme. O astfel de persoană, unul dintre cei mai vorbăreţi şi ambiţioşi proprietari de cluburi, a fost Peter Stringfellow, care ţinea topuri în programele de noapte atât în Ameria, cât şi în Anglia. Stringfellow avea 52 de ani şi fusese etichetat de cineva ca cel mai bătrân swinger din oraş; văzuse trecând prin cluburile lui o mulţime de celebrităţi, capete de afiş. Una dintre acestea a fost Freddie Mercury. Cântăreţul a provocat un asemenea impact când a sosit la clubul London's Hippodrome, pe atunci proprietate lui Stringfellow, încât lumea s-a oprit din dans, uimită, după care toţi au izbucnit în ropote de aplauze. „Era noaptea noastră, a homosexualilor, şi se dusese vestea că avea să vină şi Mercury, îşi aminteşte Stringfellow. Era ca şi cum ne onorau regele şi regina Siamului, sau oricare altă înaltă personalitate din lume. Vestea s-a răspândit ca fulgerul şi era electrizantă. Toată lumea se oprise din dans şi se înghesuia sub balcon, unde se auzise că urma să se arate Freddie. El a apărut într-adevăr, în toată splendoarea, îmbrăcat din cap până în picioare în saten alb, şi atunci au izbucnit noi ropote de aplauze.

  Toată lumea ştia că se află în prezenţa unui star şi el ştia că ei ştiu… Se comporta ca un star, se simţea ca un star şi acest lucru respira din toată făptura sa. Şi-a făcut intrarea la London's Hippodrome Club ca pe scenă. Lipseau doar trompetele. Era teatru, teatru în toată puterea cuvântului.”

  În 1972, când Stringfellow l-a întâlnit pe Mercury, a fost cu totul altă poveste. Mercury era pe atunci un cântăreţ neexperimentat, iar numele lui nu era încă rostit cu subînţeles în cercurile homosexualilor. Dar ceva anume în legătură cu cântăreţul i-a rămas lui Stringfellow în minte din ziua aceea: vanitatea lui. „Era abia un băieţel frumos, cu plete cârlionţate, care m-a amuzat. Ne-am întâlnit la clubul meu 'Cinderella Rockefellers' şi i-am spus că mi-ar plăcea să mă fotografiez cu el. Aveam un aparat Polaroid şi i-am spus că o să ne distrăm foarte bine. 'Să imortalizăm momentul!'„ Mercury se înfoia şi poza în timp ce Stringfellow lua câteva instantanee. Dar de fiecare dată când „fotograful” îi arăta rezultatul, Freddie declara că imaginea este imperfectă şi, obraznic, îi cerea lui Stringfellow să facă o fotografie mai bună. „Se posta în faţa aparatului, dar de fiecare dată îi trebuia mult timp până să se decidă ce atitudine să adopte, spune Stringfellow. De fapt, cred că am consumat două filme până să se hotărască asupra uneia pe care puteam s-o păstrez pentru club. Putea fi o companie foarte agreabilă, dar îngrozitor de serios în legătură cu felul în care arăta.

  După un dineu de gală într-unul din cele mai selecte restaurante din Londra, „Pontevecchio”, urma adesea o scurtă plimbare până la Freddie acasă şi, după ce luase asupra lui toată nota de plată, insista ca toată compania să continue petrecerea la el acasă.

  Odată întorşi la Logan Place, pe lângă că ascultau discuri şi se uitau la video, el şi oaspeţii comentau şi argumentau până târziu în noapte despre cel mai bun cântăreţ, cel mai fermecător interpret, după gustul fiecăruia. Dar Freddie şi prietenii lui nu discutau despre rivalii lui în domeniul rock-ului – Mike Jagger, David Bowie sau Elton John, ori despre tinerii pretendenţi la „coroana” lui de rege al rock-ului. Conversaţia se axa mai mult pe operă şi stelele baletului – subiect care devenise obsedant pentru Freddie. De-a lungul pereţilor splendidului living erau rafturi întregi de casete video cu spectacole de operă şi balet.

  Unul dintre cei ce au participat la astfel de discuţii până târziu în noapte a fost şi balerinul Wayne Sleep, care îmi spunea: Freddie era absolut nebun după operă şi balet. Aşa l-am şi cunoscut. Era foarte serios interesat de subiect şi avea foarte multe cunoştinţe în domeniu. Putea vorbi ore în şir pe această temă. Avea în casa lui mii de casete video cu operă. Punea câte o casetă, o priveam, apoi puteam discuta ceasuri la rând despre cel mai bun cântăreţ de operă sau cine era cel ce putea lua acutele mai bine decât un altul. Era tocmai felul în care îmi imaginam eu că se realizează o operă bufă, după câteva pahare de vin roşu.

  Freddie era un foarte bun cunoscător a tot ceea se lega de operă. Îi plăceau sopranele şi avea el însuşi o voce uimitoare. Ştia multe şi despre balet. Briony Brind a fost dansatorul lui favorit. Îi plăcea să se ducă la spectacolele de balet şi-şi petrecea mult timp acolo. Se ducea la orice spectacol. Una dintre preferinţele lui a fost A Month In The Country, care m-a impresionat şi pe mine. Apoi era Wayne Eagling cu care dansam eu însumi în Lacul Lebedelor. Romeo şi Julieta era şi acesta unul din baletele care-i plăceau foarte mult. Datorită pasiunii lui pentru balet şi ca urmare a vizitelor lui frecvente la operă, am ajuns să-l cunosc foarte bine.”

  Sleep crede că duetul lui Mercury cu Monserrat Caballé era doar începutul unui proiect uriaş, şi că el dorea să pătrundă cât mai mult în lumea operei şi baletului. „Moartea lui a fost o tragedie, pentru că era un om foarte prietenos, fermecător şi talentat. Cel mai mult regret faptul că Freddie abia apucase să spargă puţin gheaţa… A fost singurul cântăreţ din lume care a făcut un duet cu una dintre cele mai mari cântăreţe de operă ale vremii sale. Acest domeniu ar fi vrut el să-l dezvolte. A fost, sunt sigur, doar începutul unei noi dimensiuni. Mi-a spus foarte hotărât că acesta era domeniul în care voia să pătrundă.

  De fapt, Freddie era deja angajat pe un asemenea drum. Noi am făcut un număr de spectacole cu Freddie şi am pus în scenă câteva din cântecele lui, folosind dansatori de balet clasic. Cred că, în cele din urmă, ar fi scris ceva pentru Opera House sau pentru Royal Ballet.”

  Din colaborarea lui Mercury cu Monserrat Caballé – care a demonstrat foarte clar orientarea lui către muzica rafinată de operă şi balet – a rezultat albumul de mare succes Barcelona. În octombrie 1988, albumul ocupa locul 25 în clasementele britanice, iar single-ul cu acelaşi nume escaladase Top Ten-ul încă din noiembrie 1987. Mercury scrisese cântecul ca imn pentru Jocurile Olimpice din 1992, care aveau să se ţină la Barcelona, când celebra cântăreaţă a avut ocazia să-l vadă într-un spectacol.

  Pasiunea lui Mercury pentru operă era susţinută în bună măsură de admiraţia lui pentru Caballé, pe care a văzut-o prima oară într-un concert din 1983. Dar s-au întâlnit abia după ce Mercury declarase la televiziunea spaniolă că adoră stilul de interpretare al minunatei cântăreţe. Ulterior, ea l-a căutat şi i-a sugerat să se întâlnească. „După ce Monserrat a văzut spectacolul, m-a căutat, îmi spunea Mercury. Nu-mi amintesc decât că m-a întrebat, nici una-nici două, dacă n-aş vrea să fac o înregistrare cu ea. Am fost mai mult decât copleşit. Deşi ador opera, nu m-am gândit niciodată că aş putea cânta operă. Dar, după ce am întâlnit-o pe Monserrat, am învăţat foarte multe lucruri despre muzică şi am un mare respect pentru ea.” Prima lor întâlnire a fost o încercare îngrozitoare pentru Mercury, siderat de ideea că sta de vorbă cu idolul său: „Prima oară când ne-am văzut, eram într-adevăr foarte nervos. Nu eram sigur că mă port cum trebuie, îndatoritoare, ea m-a ajutat chiar de la început să mă relaxez şi imediat m-am simşit mult mai bine”. După alte câteva întâlniri, Mercury a descoperit că aveau foarte multe în comun: „Am realizat ca amândoi eram înzestraţi cu un dezvoltat simţ al umorului, ceea ce m-a fermecat şi m-a surprins, în acelaşi timp, pentru că, până atunci, aveam credinţa – greşită, fireşte – că marii cântăreţi de operă sunt severi, distanţi, în general, de natură să te intimideze. Dar Monserrat era minunată. După ce i-am spus că îmi place cum cântă şi că am toate albumele ei, mi-a mărturisit, la rându-i, că şi ea are albumele Queen în colecţia ei. S-a gândit chiar că am să-i cer să cânte un rock, ceea ce a şi încercat”.

  Visul de a înregistra un cântec cu Caballé a devenit realitate şi l-a entuziasmat atât de mult pe Mercury, încât devenea din zi în zi mai nerăbdător. 'Totul a început cu un cântec, dar, într-un fel, lucrurile s-au derulat ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte. Următorul lucru pe care ştiam că-l vom face împreună era un album. La început, aşa cum mi-a mărturisit şi mie, Mercury găsea dificil să scrie muzică de operă: „A fost foarte greu la început, pentru că trebuia să scriu cântece de o factură pe care nu o mai abordasem niciodată până atunci, şi mai ales trebuiau scrise în aşa fel încât să se potrivească cu vocile noastre. Poate părea ridicol să te gândeşti la noi doi, împreună, cert este însă că între noi exista ceva care ţinea de domeniul muzicii şi care era atât de adevărat, încât nu conta cum arătăm sau din ce mediu provenim. Rezultatul final este dovada”.

  Insolitul duet pop şi-a făcut debutul în faţa a 6000 de fani, în exoticul bar de noapte Ku, din Ibiza (Spania), în mai 1087. De mai bine de câţiva ani, Mercury era îndrăgostit de această insulă excentrică, mare amatoare de distracţii. Concertul „Ibiza '92” a fost proiectat să popularizeze calitatea de gazdă a Spaniei pentru Jocurile Olimpice din 1992, la Barcelona. Caballé şi Mercury, îmbrăcat în costum negru şi vestă argintie, au fost stelele concertului în care au cântat Barcelona, acompaniaţi de optsprezece instrumentişti.

  După spectacol, Mercury remarca: „A fost fantastic să cânt cu ea! N-am scris niciodată nimic pentru operă sau pentru o voce de operă. Acesta este, într-adevăr, un vis care a devenit realitate.

  Chiar înainte de a urca pe scenă, nu mă puteam opri să nu mă întreb dacă toate astea mi se întâmplă mie. Şi, deşi ştiam că mi se oferă o mare şansă, aveam în acelaşi timp sentimentul fantastic că trebuie să mă grăbesc să mai fac şi alte lucruri de felul acesta.”

  În octombrie 1988, pe stadionul „Avigunda De Maria Cristina”, într-o adevărată paradă a vedetelor, Mercury şi Caballé au interpretat Barcelona, oferit ca imn al J.0.92. Până la data Jocurilor, cântecul a devenit un mare succes. Am fost unul dintre ziariştii care au zburat de la Londra la Madrid pentru a vedea spectacolul. Avea să fie ultima apariţie a lui Freddie Mercury în public.

  Această paradă a vedetelor, care îi indusese şi pe Dionne Warwick, Earth Wind and Fire şi baletul Spandau, a fost filmată de televiziunile din întreaga lume; asistenţa a fost alcătuită din multe nume celebre, de mare rezonanţă, inclusiv casa regală. Printre cei 150000 de spectatori se numărau regele Juan Carlos, regina Sofia şi prinţesa Cristina, care, după spectacol, s-au întreţinut cu Mercury.

  Dar cei ce se aşteptaseră să audă vocea lui Mercury desfăşurându-şi toată gama de posibilităţi au fost dezamăgiţi. Mercury a fost nevoit să mimeze duetul cu Caballé din cauza necazurilor pe care le avea cu vocea. De-atunci au început să circule zvonurile în lumea muzicii uşoare cum că se întâmplă ceva cu extravagantul cântăreţ. Cu puţin timp înainte, el trebuise să abandoneze planurile unei somptuoase petreceri ce urma să aibă loc, după spectacol, la Palacio del Perdrables. Unul din purtătorii de cuvânt ai cântăreţului a pretextat atunci că aceasta era o măsură de securitate în favoarea reginei Elisabeth II, care avea să locuiască aici o săptămână mai târziu.

  În ciuda „interpretării” neobişnuite a lui Mercury, cu acest spectacol s-a încasat totuşi o mare sumă de bani, şi profiturile au fost vărsate la Crucea Roşie Internaţională, în beneficiul copiilor bolnavi din zonele aflate în război din întreaga lume. Mai târziu, dezamăgitul Mercury comenta: „Atmosfera a fost uimitoare. Numai vocea mea şi-a făcut de cap. Am avut dificultăţi chiar din momentul în care am început să repetăm, aşa că n-an vrut să risc să cânt live”. Mai târziu avea să adauge: „Într-adevăr, n-am vrut să cânt live, pentru că am simţit că ar mai fi fost nevoie să repetăm, ceea n-a fost posibil, n-am mai avut timpul necesar. Cântecele sunt un lucru complex şi greu de făcut”.

  Despre întâlnirea cu regele Spaniei, Juan Carlos, şi cu familia sa, Freddie a declarat: „Au fost nemaipomenit de amabili, în special regele, care m-a făcut să mă simt la largul meu în prezenţa lui. Mi-a spus că este încântat că am scris un cântec pentru Jocurile Olimpice '92 şi a adăugat că este sigur că va fi un mare succes.”

  Caballé are amintiri minunate despre timpul petrecut cu Mercury. Într-un interviu pe care mi l-a acordat prin telefon de-acasă, mi-a vorbit despre talentul, bunătatea şi generozitatea lui: „Obişnuia să-mi spună că vocea mea este ca un cristal şi-mi trimitea lădiţe cu şampanie 'Cristal', foarte scumpă, pentru a-mi dovedi că ceea ce spune este adevărat. Era foarte generos. Cred că a cheltuit o avere cu şampania pe care mi-a dăruit-o.

  Eu i-am trimis, în schimb, unul din costumele mele de catifea cu aur, pe care mi-a promis că avea să-l expună în casa lui.

  În timpul pe care l-am petrecut împreună a fost un gentleman desăvârşit, întotdeauna foarte atent cu mine.

  Între noi s-a legat o mare prietenie, întemeiată pe dragostea noastră comună pentru muzică.

  Lui Freddie îi plăceau toate genurile muzicale, dar avea o pasiune deosebită pentru operă. Cred că-şi dorea să impulsioneze mai ales tineretul, să-i deschidă apetitul pentru muzica de operă; era capabil de aşa ceva, pentru că avea nenumăraţi fani pretutindeni.

  Orele de înregistrare, şedinţele de studio erau foarte amuzante. Freddie se aşeza la pian, iar eu cântam alături de el. Voiam să-l aud cântând arii de operă, pentru că avea o voce extraordinară, şi de multe ori am reuşit să-l determin să facă acest lucru.”

  Caballé îşi aminteşte că Mercury părea cam istovit în decursul ultimei lor şedinţe de înregistrare: „Freddie era puţin obosit, dar nu m-am gândit la nimic rău. Şedinţele de înregistrare puteau fi uneori epuizante, în special când au un atât de puternic caracter creativ şi productiv”. Cântăreţul nu i-a mărturisit niciodată lui Caballé că e bolnav de SIDA, doar la una din ultimele lor convorbiri telefonice i-a mărturisit că nu va putea veni la Barcelona. „Freddie se gândea că este prea departe pentru el să vină să mă vadă la Barcelona. Dar vorbind cu el la telefon, mi s-a părut că are o bună dispoziţie şi că e foarte vesel. N-am avut nici cea mai mică bănuială că era atât de bolnav”.

  Pasiunea lui Mercury pentru balet s-a manifestat de-a lungul întregii lui cariere, şi nu s-a rezumat doar la purtarea maioului de balet şi a pantofilor cu poante în diversele sale apariţii pe scenă. El credea că baletul, ca şi opera, ar putea crea, împreună cu rock-ul, o înlănţuire decisivă pentru a rupe închistatele bariere dintre genurile artistice, oferind astfel artei noi teritorii, la noi dimensiuni.

  După ce s-a împrietenit cu mulţi dansatori din Royal Ballet Company, precum şi cu Sir Joseph Lockwood, fostul director al companiei, Mercury a cântat şi a dansat împreună cu ei într-un balet, la un spectacol de binefacere. „Au repetat cu mine tot felul de mişcări şi de paşi de dans, îşi amintea el. Aşa că acum stăteam la bară, îndoindu-mi şi întinzându-mi picioarele, încercam să fac în câteva zile ceea ce ei deprinseseră în ani de muncă. Şi, dă-mi voie să-ţi spun, a fost o crimă! La sfârşitul repetiţiei aveam dureri peste tot, chiar şi în locurile pe care până atunci nu simţeam că le am.”

  Pe scenă, în timpul galei, marele moment al lui Mercury a fost acela când a executat săriturile şi piruetele care însoţeau interpretarea cântecului Bohemian Rhapsody: „Am făcut o săritură grozavă, aruncându-mă în braţele dansatorilor, care m-au purtat de-a lungul scenei în timp ce eu cântam. Încă nu-mi vine să cred că eu am făcut toate astea. A fost extraordinar de spectaculos şi a ridicat sala în picioare.

  Nu eram eu chiar Barâşnikov, pe care îl ador, dar n-a fost nici prea rău pentru un debutant bătrân ca mine”.

  Capitolul 10

  JOCUL PUBLICITĂŢII.

  Public Relations şi Freddie „Nu-mi plac dinţi mei, ieşiţi în afară. Dar, în rest, sunt perfect.”

  Când Freddie Mercury l-a întâlnit pentru prima oară pe Tony Brainsby, i-a spus în faţă, direct: „Vom fi cea mai mare formaţie din lumea rock-ului, şi tu poţi să ne ajuţi”. După care, tânărul „slab ca o grisină”, cu trăsături fine, sculpturale, şi-a ridicat braţele într-un gest teatral, mai potrivit unui actor din epoca victoriană, apoi le-a lăsat încet jos, lăsându-le să atârne cu un uşor balans relaxat. După care, Mercury i-a întins mâna lui Brainsby, în semn de bun venit. Era o mână lungă şi delicată, cu unghiile îngrijit manichiurate şi date cu pastă neagră, arătând mai curând ca o piesă japoneză frumos lăcuită decât ca o parte a unui corp omenesc.

  Mercury, al cărui păr negru ca lignitul cădea pe umerii îmbrăcaţi cu o jachetă de un albastru închis, nu era încă nici starul de primă mărime al muzicii uşoare, acreditat de o serie de hituri, nici vreun nume de notorietate – formaţia lui nu editase încă un disc —, iar el şi Roger Taylor, se vedea cât de colo, se îmbrăcau de la un magazin de mâna a doua din Kensington Market. Asta nu-l împiedica să se împăuneze mai ceva decât cel mai îndreptăţit monarh al rock-ului. Această primă întâlnire l-a convins pe Brainsby că are dinaintea lui un interpret care, într-o bună zi, avea să fie cu adevărat faimos.

  Brainsby era pe-atunci în plină ascensiune şi avea să devină unul dintre cei mai mari agenţi de publicitate din Marea Britanie. El mi-a spus: „Freddie era un star înnăscut. De cum a intrat în biroul meu, am ştiut că îl aşteaptă o carieră glorioasă. Nu se întâmplă des să ai sentimentul acesta, dar cu el l-am avut. Era foarte încrezător în destinul formaţiei Queen şi în muzica lor. Ştia exact ce voia să facă împreună cu ceilalţi – nu numai în ceea ce priveşte tonalitatea, ci şi în ceea ce priveşte muzica în general.

  Cum spuneam, eu am înţeles atunci că mi-a fost dat să întâlnesc un element de excepţie şi că formaţia asta avea să fie una de succes. Freddie avea datele unei persoane ieşite din comun. Era deja şocant cu unghiile lui date cu negru şi hainele extravagante. Era, de asemenea, cam boem şi, la vremea aceea, asta reprezenta chiar un risc, mai ales pentru că nu avea încă un nume care să justifice un asemenea comportament şi astfel de maniere pretenţioase”.

  Bărbatul volubil, obişnuit cu limbajul publicitar, s-a decis să se ducă să-i vadă pe Mercury şi formaţia lui la lucru, într-unul din primele spectacole de la South Kensington's Imperial College, unde Brian May era încă student. Cu prilejul acela, Brainsby a devenit un fan al formaţiei şi, mai târziu, îşi amintea: „A fost una dintre reuşitele lor. Nu aveau scenă, erau înconjuraţi de sute de oameni, dar au dat un spectacol grozav. Freddie făcea toţi banii. Literalmente, nu-şi puteai lua ochii de la el. Încă de pe atunci ştia să ţină publicul în mână şi să-l încânte”.

  Brainsby s-a dus la mai multe spectacole. „Ceva ce n-am reuşit să înţeleg niciodată, spunea el, era acea precizie cu care, încă de la începuturile carierei lor, membrii formaţiei făceau exact ce trebuie pentru a atrage mulţimile, şi nu se poate spune că printre auditori erau doar adolescenţi. Aş putea jura că printre ei se aflau şi părinţi şi bunici. Mi se părea aproape de neconceput faptul că reuşiseră să aibă o asemenea audienţă încă de la început, când nu erau decât un modest grup de heavy metal. Era un adevărat mister capacitatea de care dădeau dovadă de a captiva categorii atât de diferite de fani.”

  Brainsby a găsit că se putea lucra destul de uşor cu formaţia, pentru că toţi patru erau foarte ambiţioşi, aveau multă imaginaţie şi o hotărâre de neclintit în ceea ce priveşte drumul pe care îl vor urma şi care trebuia să ducă, negreşit, la succes. „De exemplu, şedinţele foto, care par un coşmar pentru unele formaţii ce sunt mai puţin încrezătoare în legătură cu aspectul lor fizic sau nehotărâte asupra felului în care ar vrea să fie portretizaţi membrii grupului —, cu cei de la Queen erau relativ uşoare.

  S-au descurcat cu aceeaşi abilitate şi în ceea ce priveşte interviurile, iar replicile lui Freddie erau cele mai strălucite, cu mult deasupra unui nivel mediu de inteligenţă.”

  Dar Mercury, deşi spiritual şi incitant în interviuri, nu le-a acordat de prea multe ori. „El a înţeles jocul popularităţii. Nu a vrut niciodată să cadă în capcana excesului de popularizare. De asemenea, n-a vrut să atragă prea mult atenţia în dauna celorlalţi membri ai grupului. Era hotărât să se asigure că formaţia înseamnă toşi cei patru, şi nu doar Freddie Mercury plus trei muzicieni. Şi a reuşit în sensul ăsta. Ar fi putut foarte uşor să adopte formula 'Freddie şi ceilalţi', dar nu s-a întâmplat aşa. Queen a fost totdeauna privită ca o formaţie compactă.”

  Unele subiecte nu făceau parte din temele acceptate la interviuri, dar, cu diferite ocazii, Freddie le-a adus totuşi în discuţie de-a lungul timpului: unul era cel referitor la copilăria lui, iar altul homosexualitatea. „Nu vorbea despre copilăria lui. Acesta era un secret păzit cu străşnicie. Cred că intuia că fanii rock-ului ar fi acceptat greu ideea unui star de origine persană, născut pe o insulă africană – Zanzibar. Nu exista precedent în acest sens. Nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind despre faptul că este pederast, ceea ce nu-l împiedica însă să aibă o comportare ultra-imorală. În orice clipă, fiecare gest era incitant, şi fiecare propoziţie se termina cu un 'scumpule' sau un 'dragă'.”

  Unul din aspectele care l-au fascinat pe Brainsby în legătură cu persoana lui Mercury a fost „clasa” acestuia: „Nu era niciodată vulgar, dar îi plăcea să aibă tot ce-i mai bun. Odată, la sfârşitul unui turneu în America, un taxi ordinar venise să-l ia pe Mercury de la hotel şi să-l ducă la aeroport. Freddie avea stilul lui de a călători, în sensul că nu folosea decât limuzine; dar cum limuzinele erau o raritate în partea aceea a Americii, el a refuzat să părăsească hotelul până când nu s-a găsit una. Şi când problema s-a rezolvat, Freddie a ajuns la aeroport în maniera proprie stilului lui de viaţă.”

  Brainsby a luat parte şi a contribuit la organizarea câtorva dintre petrecerile date de Queen, care deveniseră pentru ei un mod de viaţă. „Una dintre cele mai reuşite a avut loc la New Orleans, la 'Halloween Night'. Am închiriat tot hotelul şi l-am transformat într-o mlaştină, cu copaci, târâtoare şi ceaţă, produsă de o maşină specială. A fost o petrecere pe cinste. Am avut şi dansatoare de striptease, şi pitici, dar una dintre cele mai valoroase achiziţii cu prilejul acela a fost o fotografie a lui Freddie semnând un autograf pe fundul unei dansatoare de striptease. Mulţi invitaţi au fost foarte încântaţi deoarece, pentru noapte, aveam o cameră specială cu câteva tinere care se puteau ocupa de dorinţele trupeşti ale oaspeţilor.

  O altă orgie a avut loc la Stadionul Wembley, unde peste 50 de manechine, aproape goale, au pedalat pe pista stadionului pentru a face publicitate discului dublu al formaţiei Queen cu Fat Bottomed Girls şi Bicycle Race, care au fost lansate în 1978. „Nu era chiar o petrecere oficială, cât mai curând un cadru pentru înregistrarea video, spune Brainsby. Am adunat aproape 50 de tinere pe care le-am pus să meargă pe biciclete de jur împrejurul arenei. A fost un succes uriaş.”

  Mercury era foarte cheltuitor încă de la începutul carierei. Potrivit spuselor lui Brainsby: „Putea cheltui o avere pe camioane întregi cu antichităţi din import, chiar de pe vremea când nu avea cine ştie ce în contul din bancă. Freddie Mercury cheltuia banii cum ne trece nouă apa printre degete. Avea un neîntrecut simţ al calităţii – tot ceea ce cumpăra era de bun gust şi foarte scump. Era foarte generos, cu toate că mie nu mi-a dat niciodată nimic, dar ăsta nu-i un motiv să spun că n-ar fi fost. Noi n-am avut nimic de împărţit, nicicând, nici măcar vreo poveste de dragoste”.

  În perioada în care au lucrat împreună, Mercury şi Brainsby au avut un singur conflict, şi acesta din cauza lui McCartney, un alt client al agentului de publicitate. „A fost singura problemă pe care am avut-o, îşi aminteşte Brainsby. Paul McCartney şi Queen plecau în turneu, la un moment dat, în acelaşi timp şi eu m-am decis să merg cu McCartney. Pentru asta am intrat în conflict cu Freddie, care voia ca eu să însoţesc formaţia lor şi să mă ocup numai de ei. Turneul acela a fost un infern. A trebuit să bântui prin toată ţara, de colo-colo, să alerg la spectacolele lui McCartney, apoi să mă arunc în maşină şi să alerg la concertul lui Queen.”

  Când membrii formaţiei au realizat Bohemian Rhapsody, Brainsby a fost unul dintre cei care au considerat că făceau o mare greşeală: „Când am auzit-o pentru prima oară, deşi era foarte bună, am socotit că era inadmisibil de lungă. A pleca cu ea la drum aşa cum se prezenta însemna să acontăm un eşec. Dar Freddie ne-a dovedit tuturor că nu aveam dreptate. El era într-adevăr plin de talent.”

  Un alt agent de publicitate britanic care a jucat un rol important în menţinerea formaţiei Queen în linia întâi a fost Phil Symes. El a lucrat cu cele mai mari nume din industria spectacolului, cum a fost Diana Ross. Cu formaţia Queen a colaborat timp de opt ani, începând din 1976, când a avut loc concertul în aer liber din Hyde Park, în luna septembrie.

  „Freddie avea un aplomb nemaipomenit, dar în acelaşi timp era incredibil de timid, mărturisea Symes. În public, era sclipitor. Îi plăcea să dea petreceri – petreceri ofensatoare din punct de vedere moral. Atmosfera era întotdeauna electrizantă, şi Freddie se simţea bine să fie în centrul atenţiei. În timp ce alte celebrităţi, când dau o petrecere, se ţin cât mai la o parte, Freddie se comporta exact invers. Lui îi plăcea să se afle în prim-plan, să se distreze şi să se asigure că toată lumea petrece la fel. Veselia oamenilor îi procura o mare mulţumire.

  Dar mai presus de toate, era extrem de generos. Când şi-a invitat prietenii la petrecerea de la München, aceea la care toţi invitaţii trebuiau să vină costumaţi, le-a plătit biletele de avion şi camerele la hotel. Le-a servit o cacialma pe cinste, pentru că în timp ce toţi prietenii se deghizaseră în haine femeieşti, Freddie a apărut într-un costum bărbătesc. Mi-a plăcut petrecerea de la München. Ne-am distrat grozav. Managerul formaţiei, Jim Beach, se costumase în chip de Carmen Miranda. Se aflau acolo o mulţime de 'foşti', printre care Steve Strange şi John Reid. Freddie avea obiceiul să semnaleze o invitaţie pentru o noapte trimiţând persoanelor vizate propriile fotografii, cu un scurt mesaj scris pe verso. Au fost unele 'invitaţii' bizare la petrecerea aceea.

  Dar după ce se distra în felul lui la petrecerile acelea, Freddie revenea la viaţa lui personală, unde era extrem de liniştit şi rezervat. Şi această atitudine este ceva ce mulţi oameni nu au înţeles niciodată, probabil din cauza imaginii lui publice, destul de bătătoare la ochi.

  Era foarte rezervat în compania străinilor. Trebuia să cunoască bine pe cineva înainte de a fi capabil să discute cu respectivul. Dar odată cunoscut, era un prieten de nădejde. Avea un cerc de oameni foarte apropiaţi în jurul lui, şi aceia erau cei pe care îi chema la acasă. Preţuia foarte mult loialitatea. Dar dacă cineva care fusese primit în cercul său vindea informaţii despre propria-i persoană, se simţea ofensat. Socotea că dacă te-a primit în viaţa lui, îi datorai o discreţie absolută.

  Nu toate petrecerile lui Freddie aveau caracterul acela de orgie despre care se povesteşte cu precădere. „Unele, bineînţeles, erau deocheate, dar erau şi unele plăcute şi discrete, spune Symes. Îl frecventau o mulţime de oameni din lumea artelor, literaturii, modei, şi aveau loc conversaţii remarcabile. Era foarte mândru de locuinţa lui şi una din marile lui satisfacţii era să-şi plimbe oaspeţii prin casă pentru a le-o arăta.”

  Ca şi Brainsby, Symes spune că lui Mercury nu-i plăcea să dea interviuri: „De fapt, el socotea că se exprimă suficient prin muzică, şi-şi apăra cu dârzenie viaţa intimă. Iar când dădea interviuri, redevenea actor – putea fi nostim, istericos, ostentativ, numai ca să rămână în prim-plan. Îi plăcea să fie showman şi, la drept vorbind, a fost probabil cel mai mare showman pe care l-am avut în rock. Era, cum s-ar spune, foarte pe fază. Ştia când anume să spună ceva, cum şi ce anume să spună. Orice, inclusiv editările de discuri, era plănuit până în cele mai mici detalii.”

  Această adevărată măiestrie în a planifica totul, credinţa în muzica formaţiei Queen şi ambiţia arzătoare l-au propulsat pe Mercury în top. „Am fost cu ei în America de Sud, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare, fiind primul turneu al unei formaţii străine de rock în această zonă a lumii, spune Symes. Şi asta pentru că lui Freddie îi plăcea să facă totul în premieră, să nu fie niciodată al doilea. Trebuia să fie totdeauna câştigător.”

  Deşi Tony Brainsby era agentul de publicitate al formaţiei, unul din asistenţii lui, Chris Poole, era cel care venea mai des în contact cu membrii grupului. El călătorea cu ei în turneu, asigurându-se că numele lor se află în atenţia tuturor jurnaliştilor din întreaga Anglie.

  Astăzi, Poole este unul dintre cei mai încântători agenţi de publicitate din Anglia şi are propria sa firmă de Public Relations, împreună cu un alt om de presă, Alan Edwards. Cei doi au avut în „grija” lor un mare număr de nume celebre, inclusiv David Bowie şi Prince. Poole îşi aminteşte: „Freddie era şocant încă din primele zile ale carierei sale, deşi nu chiar atât pe cât avea să devină mai târziu. Obişnuia să poarte jachete scurte de blană, unghii negre, lăcuite, şi era încântat să scandalizeze lumea. Dar el era incitant şi fără să se poarte ca un pederast. Queen şi-a început cariera cam pe vremea când, la Londra, începea să fie acceptată homosexualitatea. Mai înainte, toată lumea care se preta la asemenea practici se ascundea cu mare grijă”.

  Când Poole a lucrat prima oară cu Queen, Mercury avea, împreună cu Roger Taylor, un magazin de confecţii în Kensington Market. La vremea aceea, adică la sfârşitul anilor '60, Ken Market, după cum se ştie, era cunoscut ca locul de întâlnire al hippy-lor, care atrăgea o întreagă lume de vânzători ambulanţi, gură-cască, turişti, staruri de rock, scotocind care mai de care prin feluritele mărfuri expuse, inclusiv haine la mâna a doua. Atraşi de stilul boem al celor care frecventau aceste locuri, dar şi de şansa unui câştig uşor, Mercury şi Taylor s-au decis ca, în timpul lor liber, să conducă magazinul. Plăteau 10 lire pe săptămână pentru prăvălie şi intenţionau să achiziţioneze haine vechi pe care, recondiţionându-le, să le revândă ca noi. Treaba lui Taylor era să bată magazinele de vechituri, în căutare de marfă. Uneori făceau afaceri bune; de exemplu, Taylor a cumpărat odată o sută de pardesie cu 50 de şilingi bucata, pe care le-au vândut apoi chiar cu 4 lire bucata. Legenda spune că, din greşeală, ar fi vândut şi pardesiul lui Mercury.

  Un fost prieten de la colegiu, Tim Staffell, îşi amintea că Mercury se stilase mult după ce începuse să lucreze în magazin, înlocuind jeans-ii şi tricoul alb cu haine din saten negru, şi cum a ţinut dugheana închisă la moartea lui Hendrix, ca semn de respect pentru idolul său. După 18 luni, când cei doi s-au hotărât să se ocupe exclusiv de muzică, prăvălioara a fost închisă pentru totdeauna. Poole n-a fost surprins: „M-am dus la magazin de câteva ori şi, deşi le mergea foarte bine, ei n-au făcut prea mulţi bani. Întotdeauna erau strâmtoraţi. Vindeau genul de haine pe care obişnuiau să-l poarte ei înşişi – cele mai multe din saten şi catifea”.

  Când Queen a început să plece în turnee, pe Mercury l-a însoţit mereu iubita lui Mary Austin, care i-a rămas una dintre cele mai apropiate prietene toată viaţa lui. „Cred că erau foarte ataşaţi unul de altul, spune Poole. Ea credea neţărmurit în prietenul ei şi, probabil, la vremea aceea, el nu era încă totalmente homosexual. Am intuit încă de la început că formaţia Queen avea să devină vedetă. Nu numai Freddie era hărăzit succesului, ci ei toţi. Toată lumea se uita cu precădere la Freddie, dar toţi membrii formaţiei erau sclipitoari şi ambiţioşi şi aveau un 'ce' numai al lor. Îţi dădeai repede seama că se îndreaptă spre vârf.”

  Formaţia s-a împărţit, de la sine, în două tabere. De o parte – Freddie şi Roger; de cealaltă – Brian şi John. Deşi Roger nu era pederast, el se înţelegea foarte bine cu Freddie. Ei erau cei ce se aşezau întotdeauna la coada avionului, acolo unde se petreceau tot soiul de treburi nu tocmai curate, în timp ce Brian şi John stăteau în partea din faţă.

  „Am petrecut foarte bine cu ei, dar nu era un grup cu care să te descurci uşor. La primul turneu pe care l-am făcut cu ei, când susţineau Mott The Hoople, s-au supărat că nu aveau o presă corespunzător aşteptării lor. Erau încă o formaţie ca oricare alta, dar aveau deja mentalitatea marilor vedete.”

  Poole s-a despărţit de Queen în momentul în care a renunţat la agenţia de publicitate pentru a lucra ca jurnalist la gazeta specializată în muzică pop – „Record Mirror”. Membrii formaţiei n-au mai vorbit cu el vreme de opt ani, ca urmare a unei cronici proaste pe care le-a făcut-o la cel de-al doilea album al lor. „Nu mi-a plăcut, i-am ars şi asta nu mi-au iertat-o niciodată, spunea el. Nu mi-au mai vorbit opt ani de zile şi abia în ultimii şase m-au iertat şi mi-au vorbit din nou.”

  Poole l-a văzut ultima dată pe Mercury la o petrecere în elegantul club „Groucho” din Londra, dată pentru a sărbători premiul ce fusese acordat formaţiei Queen – „BRIT Lifetime Achievement Award”. „Freddie nu arăta încă foarte rău atunci, dar, evident, nu se simţea bine.”

  La peste 12000 de metri altitudine, Bryn Bridenthal şi Freddie Mercury se rostogoleau într-un pat mare, chicotind ca nişte şcolari, pe când „Lisa Marie” îşi continua ruta spre America. „Lisa Marie” era fostul avion personal al lui Elvis Presley, dotat cu un pat în cabina din spate. Evident, formaţia considerase că ceea ce fusese bun pentru „Rege” era la fel de bun pentru „Regină”, şi a închiriat avionul pe durata unuia din turneele lor de succes din America. Chiar la mii de metri altitudine, distracţia nu înceta pentru Mercury, care nu socotea că există un timp şi un loc anume pentru ceva; pentru el, păcatul capital al vieţii lui putea fi acela de a deveni el însuşi plicticos sau de a se plictisi.

  „Pur şi simplu m-a înşfăcat, învineţindu-mă, m-a aruncat în pat şi a sărit peste mine; am început atunci să ne rostogolim, râzând ca nebunii, îşi aminteşte Bridenthal. Mă simţeam de parcă aveam din nou doisprezece ani şi mă aflam pe o câmpie însorită. Ăsta este efectul pe care-l avea Mercury asupra ta. Te putea face să te bucuri de viaţă ca un copil, fără nici un motiv şi fără nici un interes.” Bridenthal îmi vorbea în biroul ei spaţios din Los Angeles, de unde conducea o agenţie independentă de publicitate, finanţată iniţial de Queen. De ani de zile, ea era agentul american de publicitate al formaţiei, călătorind cu ei în toată lumea şi bucurându-se de stilul lor ireal de viaţă. Vioaia agentă PR – care acum lucrează cu interpreţi de top ca Guns N' Roses – i-a întâlnit pentru prima oară pe cei patru în 1977, pe când era şefă de publicitate la „Elektra”, compania americană care gira formaţia Queen la vremea aceea.

  „Atunci, mulţi dintre cei de la compania de înregistrare, personal, nu erau foarte ataşaţi de formaţie, dar eu chiar m-am îndrăgostit de ei, spunea ea. Circulau fel de fel de poveşti în legătură cu faptul că ar fi imposibil s-o scoţi la capăt cu Freddie, însă eu n-am avut niciodată prilejul să constat aşa ceva. Pentru mine, el a fost minunat încă de la început. Sumedenie de camarazi din compania de înregistrare nu mă înţelegeau. Mă tachinau întruna în legătură cu faptul că-mi petreceam mult timp cu cei din formaţie, socotindu-i absolut imposibili, dar mie nu-mi păreau niciodată aşa. Îmi plăcea pur şi simplu să fiu cu ei. Şi, cinstind vorbind, mulţi dintre cei din companie erau atât de conservatori, banali şi plicticoşi, iar dacă Freddie era intolerant cu ei, asta era tocmai pentru că el nu suporta să piardă timpul. Viaţa avea un preţ prea mare pentru el.

  Freddie nu suferea cu nici un chip proştii, pentru că socotea că un prost e plicticos şi el detesta să fie plictisit. Mi-a spus odată că cel mai mare păcat din lume e să fii plictisitor. Când privesc acum înapoi, la lunile acelea de început, un lucru mi se pare într-adevăr remarcabil, şi anume modul în care m-a acceptat toată formaţia. Începusem prin a le fi complet străină şi foarte curând m-am apropiat de ei ca şi cum ne cunoşteam de când lumea. Nu poţi fi niciodată sigur de ce un asemenea lucru se petrece la un moment dat, dar eu cred că ei au simţit că-mi erau foarte dragi şi au dorit să-mi răspundă cât de repede cu aceeaşi monedă.”

  Mercury avea un caracter complex, care îi putea deconcerta chiar şi pe cei din imediata lui apropiere. Putea fi de-a dreptul deşănţat într-un spectacol, pentru ca imediat după aceea să fie rezervat, tăcut, retras. Dacă muzica formaţiei Queen era greu de etichetat şi clasificat, asta se explica, în primul rând, prin aceea că aşa era omul care o cânta. Bridenthal, care avea să-l cunoască la fel de bine ca mulţi alţii, spune: „El era ca un diamant, pentru că avea atât de multe faţete, şi toate acestea reflectau personalitatea lui şi fiecare dintre ele contribuiau la strălucirea personajului. În afara scenei se putea purta tot atât de scandalos ca şi pe scenă, dar putea fi, tot atât de bine, rezervat şi liniştit. Acestea erau două aspecte importante ale personalităţii lui. La început am crezut că perioadele de linişte corespundeau unui soi de reîncărcare a bateriilor, dar abia acum realizez că, de fapt, totul era mult mai complicat. El era şi puternic, şi vulnerabil. Avea un caracter foarte complicat.

  Uneori, când ne hotăram să mergem cu toţii la masă, el domina în întregime atmosfera din restaurant, spunând cele mai hazlii nimicuri şi povestind întâmplări nemaipomenite. Altă dată, putea sta liniştit într-o cameră şi nimeni nu-l remarca. Variaţiile de comportament erau într-adevăr uimitoare.”

  Mercury mai avea un talent deosebit: deşi era foarte inteligent, concepţia despre viaţă nu-l stânjenea defel să se bucure de ea în cel mai înalt grad. „Îmi vorbea despre viaţă şi despre sensul ei, spune Bridenthal. Uneori ne petreceam toată noaptea stând la taclale şi Freddie era extrem de interesant şi fascinant. Dar tot atât de bine putea fi fi clevetitor şi uşuratic. Întotdeauna era însă foarte antrenant, deşi adesea obositor. Câteodată, după ce stăteam treji toată noaptea, eram atât de obosită încât mă târam în patru labe afară din camera lui.

  Unul dintre lucrurile care-mi plăceau realmente la Freddie şi care ţinea evident de deşteptăciunea lui era faptul că nu i-a plăcut niciodată să pescuiască în ape tulburi, cum se întâmplă adesea celor ce devin vedete. Nu era genul de om care să se ducă în anumite locuri, la anumite ore, ca să se facă văzut în compania anumitor persoane. N-a fost niciodată interesat de astfel de lucruri şi tocmai asta-i dovada despre neta lui superioritate calitativă.

  Era mulţumit cu sine şi se simţea realizat. Din cauza asta nici nu făcea mare caz de celebritatea lui. Mulţi artişti se agaţă de imaginea lor publica şi fac aceasta pentru că se simt goi pe dinăuntru; ei cred că succesul poate suplini totul, ceea ce ştim bine că nu este posibil. Totdeauna am avut sentimentul că Freddie avea propria personalite, propria identitate.”

  Bridenthal i-a cunoscut atât de bine pe Freddie şi pe ceilalţi trei membri ai formaţiei pentru că a petrecut multe săptămâni pe drumuri cu ei, seară de seară în restaurante şi baruri, ba i-a însoţit şi în lungile traversări peste ocean. „Într-o zi, eram în cabină şi băieţi au început să-şi schimbe hainele. Atunci mi-am dat seama că se simţeau la largul lor în prezenţa mea.”

  Bridenthal a însoţit formaţia în turneul lor deschizător de drumuri din America de Sud, turneu care a început în februarie 1981. „A fost excursia vieţii mele, îşi aminteşte ea, chiar dacă uneori lucrurile erau ceva mai complicate. De pildă, când am ajuns în Venezuela, tocmai murise preşedintele ţării şi în aer plutea un sentiment de teamă. Fuseseră atâtea răzmeriţe şi revoluţii în ţară că, pentru moment, ne-am întrebat dacă n-ar fi cazul să plecăm de-acolo.”

  Deşi circulau numeroase poveşti despre dezmăţul lui Mercury – în special în America —, Bridenthal crede că el era mai curând un romantic, nimic altceva. „Era un romantic pătimaş. Îi plăcea să fie îndrăgostit. Dar el era dintre cei ce dăruiesc, şi dacă eşti dintre aceia, cel mai bun lucru ce şi se poate întâmpla este să găseşti pe cineva să-şi dăruiască în schimb dragoste. Freddie avea o fire pătimaşă. Dar şi o minte brici, şi acesta a fost unul din factorii care au contribuit la propulsarea formaţiei pe culmile gloriei. Nici lui, nici celorlalţi membri ai formaţiei nu le surâdea ideea de a cânta în cârciumi şi baruri şi să aibă bătăi de cap pe drumul lor de-a lungul şi de-a latul ţării. Aveau un plan al spectacolului, o perspectivă mai cuprinzătoare, şi asta puneau în practică. Nu construiau lucrurile de la an la an. Ar fi fost prea plicticos pentru ei.

  Una dintre cele mai complexe trăsături ale lui Mercury era aceea că, deşi era incredibil de deschis cu prietenii, nu tot aşa se purta cu ocazia interviurilor. Lui Bridenthal i-a trebuit multă vreme spre a-l face pe Mercury să stea de vorbă cu presa de toate felurile, care o asalta întruna pentru a le organiza un interviu cu şeful formaţiei: „Freddie a dat rareori vreun interviu aici. La început, a acceptat unul sau două pe an, dar apoi a renunţat. Am încercat mereu să obţin mai multe, dar n-a fost posibil. Freddie detesta interviurile şi îmi închipui că-i displăceau pentru că se simţea, într-un fel, adus la un numitor comun. Nu era nimic incitant în chestia asta, nici interesant şi îi displăcea profund ideea de a sta de vorbă cu cineva care încearcă să surprindă esenţialul fiinţei sale în douăzeci de minute.”

  Una dintre persoanele care l-au determinat pe Mercury să dea interviuri a fost Peter Prenter, fostul lui manager personal şi cândva iubit, cel care a murit de SIDA cu câteva luni înaintea cântăreţului. Prenter a fost unul din puţinii care l-au „trădat” pe Mercury când a vândut povestea vieţii şi timpului petrecut cu Freddie unui ziar de scandal din Anglia; a povestit toate ticăloşiile lor, toate scenele de desfrâu, cu referiri la frenetica promiscuitate a vedetei şi despre obişnuinţa lui cu drogurile. 'Trebuie să spun că Paul m-a ajutat să pregătesc interviurile pe care le-a dat Freddie, spune Bridenthal. Când a plecat el, eu n-am mai fost în stare să obţin interviuri cu Freddie. Dar am să mă întreb întotdeauna de ce a vândut povestea aceea. Era un lucru atât de josnic! Am fost foarte surprinsă. Freddie a fost atât de bun cu cei din jurul său, atât de generos şi de atent, încât trebuia să fii cel mai mare ticălos să te ridici împotriva lui şi să nu fi recunoscător că ai avut privilegiul de a-i fi apropiat. Încă din America am avut sentimentul că-i va periclita cariera pentru că era foarte brutal şi se purta extrem de urât cu oamenii. Aşa încât, atunci când s-au despărţit, am fost convinsă că e mai bine şi mai sănătos şi pentru grup, şi pentru cariera lor în America.”

  Bridenthal a fost una dintre persoanele care au beneficiat de legendara generozitate a lui Mercury. Cei patru de la Queen au fost aceia care i-au dat agentei de publicitate banii necesari pentru a începe să lucreze pe cont propriu: „Ei au părăsit 'Elektra', tot aşa am făcut şi eu şi într-o zi m-am hotărât să-mi deschid propria companie. La scurtă vreme după ce am închiriat un apartament aici, în Los Angeles, am primit un telefon de la biroul formaţiei Queen prin care mi se comunica cum că îmi propun să mă angajeze ca reprezentantul lor independent PR. Ei au vrut să-mi finanţeze această companie, şi managerul lor, Jim Beach, mi-a relatat că fusese una din rarele ocazii în care toţi membrii formaţiei au fost imediat şi întru totul de acord. Asta m-a făcut cu adevărat fericită.

  Au fost foarte generoşi cu mine. Ca independentă, ei voiau să mă plătească totdeauna în avans, şi de fiecare dată îmi trimiteau un extra-cec, aşa că n-am fost niciodată stresată din cauza banilor.”

  Bridenthal şi-a dat seama că Mercury este bolnav cu câţiva ani înainte. Deşi nu erau decât zvonuri despre boala lui, ele au făcut înconjurul Londrei, iar ecoul lor a trecut oceanul, ajungând şi în lumea rock-ului de la Los Angeles. „Cred că am ştiut ce se întâmplase cu el, mi-a spus Bridenthal. Am petrecut o vreme cu Brian, pentru că el, spre deosebire de ceilalţi membri ai formaţiei, îşi acorda mai mult timp liber. De câte ori îl întrebam despre Freddie, îmi răspundea că are probleme cu rinichii. Dar Brian era un băiat sensibil şi minţea prost, aşa că am ştiut că era mai mult decât o problemă de rinichi. Dar dacă aşa simţea el că trebuie să facă, să nu-mi spună exact despre ce este vorba, am socotit că este dreptul lui. Mă gândeam că nu are nici un sens să-l fac să se simtă prost dacă nu voia să discutăm despre această problemă.”

  Bridenthal a făcut apoi o pauză, învăluită parcă în aburul amintirilor legate de clipele petrecute cu Freddie: „Ori de câte ori ne revedeam după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, mă săruta îndelung, mă potopea cu vorbe drăgăstoase, într-un cuvânt, mă făcea să mă simt ca o regină. Freddie se pricepea să-mi dea sentimentul că sunt persoana cea mai de seamă din univers. A face publicitate este o treabă importantă în lumea rock-ului, cu toate acestea, rar te simţi apreciat. Iar Freddie m-a făcut să am sentimentul că sunt apreciată mai mult decât oricine dintre cei cu care am lucrat în întreaga mea viasă. Ăsta era inegalabilul lui farmec.

  Era atât de încântător şi de amabil, cu totul altfel decât te-ai fi aşteptat de la o personalitate de talia lui. Da, avea, bineînţeles, temperament. Şi care mare vedetă nu are? Dar nu a fost niciodată nerespectuos cu mine. Amintirile legate de el îmi aduc o imensă căldură în suflet. A avut un mare talent, incontestabil, dar, mai mult decât atât, a ştiut să se bucure de viaţă, a ştiut să se distreze. Moartea lui a lăsat lumea mult mai săracă, mai singură.”.

  Capitolul 11

  INNUENDO.

  Zvonurile despre SIDA.

  Adevăr şi binefaceri „Nu mă aştept să ajung la bătrâneţe. Mi-e totuna ce va mai fi. Ar fi plicticos să trăiesc până la şaptezeci de ani.”

  Când într-o zi friguroasă de februarie, la 10 dimineaţa, Freddie Mercury a păşit pragul studiourilor de televiziune de la Wembley pentru a începe lucrul la o înregistrare video pentru noul single al formaţiei, I'm Going Slightly Mad, micul grup al celor angajaţi să lucreze la filmul de popularizare a încremenit. Cântăreţul, bărbatul solid şi musculos de altădată, era acum doar o palidă umbră a celui ce fusese. Hainele atârnau pe el, iar faţa suptă, acoperită de pete, avea o culoare cenuşie, bolnăvicioasă.

  Mercury mai avea de trăit, de fapt, numai nouă luni. Directorul avertizase personalul şi tehnicienii că el oboseşte foarte uşor şi că trebuiau să se aştepte la tot felul de amânări şi reveniri, dar nu s-a pomenit niciodată de SIDA. Oamenilor care trăgeau ultimul video pe care avea să-l facă Mercury li s-a spus, în schimb, că are o problemă la genunchi şi că trebuie să aibă răbdare.

  Chiar Mercury se exprimase către cineva din echipă: „Genunchiul mă necăjeşte grozav, ceea ce înseamnă că trebuie să mă odihnesc din când în când”. În cabina lui, păzită de doi oameni din serviciul de securitate al studioului, fusese instalată o canapea pe care firavul cântăreţ se putea odihni.

  Desigur, chiar dacă nu s-a pomenit de SIDA, şi nici starea precară a sănătăţii lui Mercury nu a fost menţionată cu voce tare în timpul celor trei zile istovitoare de filmare, o parte din personal ştia că oboseala lui nu avea nimic de-a face cu genunchiul. Unul dintre ei mi-a spus chiar, mai târziu: „Am pierdut câţiva prieteni apropiaţi bolnavi de SIDA, şi Freddie arăta ca ei înainte de sfârşit. Arăta într-adevăr foarte rău. Era ca şi cum ai fi privit moartea în faţă. Şi-apoi, povestea cu genunchiul era cam neverosimilă. În timpul câtorva secvenţe, Freddie a trebuit să se târască pe podea, furios. Dacă ar fi avut într-adevăr ceva la picior, n-ar fi putut face aşa ceva. În ce mă priveşte, genunchiul părea partea cea mai sănătoasă din trupul lui”.

  Pentru că Mercury nu putea apărea pe ecran cu faţa aceea devastată de boală, se machiase cu un strat gros de fard alb şi-şi pusese pe cap o imensă perucă neagră, înspăimântătoare. Iar pentru a părea mai gras, pe sub costumul pe care-l purta în film, îmbrăcase un tricou matlasat. Privind pelicula, nimeni n-ar fi crezut că e ceva în neregulă, pentru că cei patru se deghizau adesea, iar tema acestui cântec deosebit era, la urma-urmei, nebunia. Freddie Mercury ştia de cinci ani că este bolnav de SIDA, dar a recunoscut acest lucru doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a muri. Cu toate că era o mare vedetă, discreţia a fost una din trăsăturile lui caracteristice, iar când a aflat că este bolnav, a devenit şi mai precaut, destăinuindu-şi necazul doar unui mic grup de prieteni intimi, pe care i-a pus să jure că nu vor spune nimic, nimănui.

  Atât de aprigă a fost hotărârea lui de a păstra secretul bolii, încât nu l-a împărtăşit nici măcar camarazilor săi din formaţie, cu care petrecuse atâta vreme împreună, decât cu câteva luni înainte de a se sfârşi. Chitaristul Brian May remarca, la câteva zile după moartea lui: „A fost întotdeauna foarte discret în ceea ce priveşte viaţa lui personală. Noi am intuit că se întâmplase ceva, dar nimeni n-a scos o vorbă. Nu ne-a mărturisit decât în urmă cu câteva luni. El ştia însă, cu siguranţă, de acum cinci ani. A trăit multă vreme într-o umbră”.

  May şi Roger Taylor s-au decis să vorbească despre agonia şi moartea lui Mercury într-un interviu din programul de dimineaţă al televiziunii britanice, aducând un omagiu curajului cu care a înfruntat boala, admiţând în cele din urmă că avea SIDA. May a spus: „Freddie a luat penibila decizie de a recunoaşte că este bolnav de SIDA. Ar fi putut obţine lesne un certificat care să ateste că are o pneumonie. N-ar fi întâmpinat nici-o piedică. Dar, în cele din urmă, a spus: 'Am SIDA, şi nu este nici o ruşine, nu cred că este un stigmat'.”

  Dar dacă fanii lui au aflat despre faptul că este bolnav de SIDA cu douăzeci şi patru de ore înainte de sfârşit, în lumea industriei spectacolului zvonurile circulau de mulţi ani, nu de luni. Chiar de la început, când Mercury nu arăta încă precum o stafie, cu figura aceea spectrală pe care a avut-o în ultimii doi ani, „mafia” industriei spectacolului simţise că ceva nu este în ordine. Contribuia la aceasta şi faptul că vedeta nu mai ieşea decât rar din casă şi abia dacă mai apăruse de câteva ori în public. Era o stare de lucruri în total dezacord cu modul lui obişnuit de viaţă, pentru cel care obişnuise lumea cu petrecerile lui dezlănţuite. Mercury încercase să explice absenţa lui de la diferite petreceri ocazionale, pretinzând că el însuşi îmbătrânise şi nu mai avea chef să vadă aceleaşi mutre bătrâne. Ba mai spusese că acum preferă să stea mai mult acasă, să-şi îngrijească florile, decât să umble creanga. Dar scuzele erau destul de transparente pentru cei care ştiau deja câte ceva.

  Zvonurile că Mercury are SIDA au început să circule încă din 1986, după ce s-a aflat că făcuse o analiză sanguină la clinica de pe Harley Street. Mercury, tocmai revenit din Japonia, unde făcuse o mulţime de cumpărături, s-a înfuriat şi a spus: „Arăt eu ca şi cam aş fi pe moarte? Mă simt foarte bine şi sunt perfect sănătos. Zvonurile astea sunt doar prostii şi mă dezgustă”.

  Dar şuşotelile n-au încetat. Din 1988, de la spectaculosul concert NIT de la Barcelona, când Freddie şi-a pierdut vocea, ştirea că de fapt era foarte grav bolnav a început din nou să circule. Câteva zile mai târziu, la o recepţie la Royal Opera House, a fost din nou asaltat cu întrebări despre presupusa lui boală. „Zvonurile astea sunt absolut prosteşti, mi-a spus el mie. Este adevărat că am încetat să mai chefuiesc nopţile, dar asta pentru că nu mai sunt prea tânăr. Şi chiar nu mai pot continua să alerg după pipiţe. Nu mai este un mod de viaţă potrivit pentru un om matur. Dar asta n-are nimic de-a face cu sănătatea mea. Pur şi simplu, m-am copt, ceea ce, la urma-urmei, înseamnă de fapt să fii matur”. Când l-am întrebat de ce nu a mai organizat o petrecere pentru recent trecuta lui aniversare, mi-a răspuns: „Pentru că nu ţin să rămân un extravagant. De data asta am vrut altceva. Am început să prefer o societate mai restrânsă, mai intimă. Mereu aceeaşi petrecere à la Freddie ar fi putut să devină plictisitoare”.

  Managerul formaţiei, Jim Beach, a declarat că Mercury avea acum patruzeci de ani, adăugând: „Stilul de viaţă al lui Freddie s-a schimbat mult. A luat-o mai domol. Vârsta de patruzeci de ani este un prag în viaţa oricărui bărbat şi Freddie nu este o excepţie”. Dar doi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Mercury muriseră recent de SIDA, şi o sursă apropiată formaţiei Queen mărturisea: „Asta l-a înnebunit pe Freddie. Da, a fost destrăbălat, imprudent, dar acum nu mai voia să-şi rişte viaţa. Socoteşte că n-are nici un sens să continue”. Mercury, el însuşi, recunoştea că amorurile de ocazie nu mai făceau parte din viaţa lui şi era îngrijorat pentru tinerii care pot avea probleme cu sinistra boală. „Nu te poţi aştepta ca tinerii să renunţe la relaţiile sexuale. Iată de ce cred că mesajul pentru protejarea vieţii sexuale este extrem de important, de crucial. Oricine se culcă prin vecini poate avea un test pozitiv. Şi pentru mine sexul a avut cândva o mare însemnătate, dar acum m-am schimbat foarte mult. Şi totul e în regulă. Nu duc dorul vechiului meu stil de viaţă.” Era, desigur, un alt Freddie Mercury.

  După petrecerea dată cu prilejul apariţiei albumului Barcelona, Mercury a mai apărut o dată în public. În februarie 1990, Queen avea să fie prezentă la prestigioasa ceremonie BRIT cu An Outstanding Contribution, pentru Premiul Muzicii. Afaceriştii din industria muzicii au văzut atunci cât de bolnav era Mercury. Când a venit pe scenă cu întreaga formaţie pentru a primi premiul, arăta slab şi prăpădit. De obicei reprezentant al formaţiei sale, el stătea acum rezervat, deoparte, în timp ce Brian May s-a dus să primească onorurile. Unii prieteni atribuiau pierderea în greutate a vedetei unui regim sever alimentar, pentru că, spuneau ei, era foarte preocupat să nu se îngraşe, şi paloarea lui a fost explicată: în seara respectivă nu şi-a aplicat nici un fel de machiaj! Apoi, Mercury a apărut din ce în ce mai rar în public, şi de fiecare dată arăta încă mai rău. Cu toate acestea, el se ţinea tare, declara că se simte bine, iar purtătorul lui de cuvânt, Roxy Meade, plusa: „Freddie este sănătos. Perfect sănătos. Nu are nimic”. Camarazii lui din formaţie negau, de asemenea, cu încăpăţânare că ar fi bolnav.

  În primăvara acelui an, Mercury a mai dat o raită pe la magazinul de antichităţi Chelsea de pe King's Road, să mai achiziţioneze câte ceva pentru colecţia lui, inclusiv câteva piese de Art Nouveau. În ciuda vremii calde, se înfăşurase cu un şal lung de lână. Era însoţit de un om de pază, o prezenţă permanentă acum, gata să înlăture orice imixtiune neavenită.

  Acum, zvonurile despre boala lui Mercury se amplificaseră. Reprezentanţii lui erau zilnic asaltaţi cu noi speculaţii asupra a ceea ce se presupunea că se întâmplă. Dar bariera creată de prieteni în jurul lui a funcţionat până la sfârşit. Răspunsul în legătură cu sănătatea lui Mercury era invariabil acela că totul este în ordine. 'Tocmai a luat o masă copioasă”, avea să spună Roxy Meade, sau: „Şi-a mai cumpărat zilele astea nişte tablouri”.

  Adevărul este că Mercury murea încet de SIDA. În luna iulie a aceluiaşi an, eu pregătisem deja un necrolog pentru ziarul meu londonez, „Daily Mirror”, unul dintre cele bine vândute în lumea întreagă. Începea astfel: „Freddie Mercury a fost cel mai strălucit superstar. Viaţa bisexuală a cântăreţului îl făcea pe Elton John să pară o mimosa pudica în comparţie cu el. Pe scenă, a fost un cântăreţ debordant, grandios şi incandescent, cu o mare risipă de gesturi actoriceşti. Dincolo de scenă era puţin altfel. I-a plăcut să trăiască din plin, să petreacă neîncetat şi să cheltuiască fără stavilă”.

  În luna ce a urmat s-a răspândit un alt zvon, şi anume că Mercury murise deja, că fusese înmormântat în taină şi că moartea lui avea să fie anunţată după funeralii. Era, fireşte, o minciună, aşa că serviciul de publicitate al formaţiei Queen a răspuns că, peste câteva zile, Mercury va da o declaraţie care va dovedi că este „foarte viu”. Dar el n-a făcut-o şi zvonurile despre boala lui au luat o nouă amploare.

  Cineva din personalul de la reşedinţa din Londra, acum refugiul lui, a declarat: „Freddie trăieşte, se simte bine şi tocmai ia masa. Îi vom da în judecată pe toţi cei ce răspândesc întruna zvonuri. El a fost sâmbăta trecută la cumpărături şi se va duce din nou săptămâna asta”. Dar dacă sfârşitul nu venise încă, nici nu era prea departe.

  Şi totuşi, certitudinea că este bolnav de SIDA l-a determinat pe neobositul şi harnicul cântăreţ să reia cu frenezie un program de înregistrări. Dacă ar fi murit cu cinci ani mai devreme, nu ne-ar fi lăsat o atât de vastă moştenire muzicală. Dar, ştiind din timp că sfârşitul era relativ aproape, el a urmărit să creeze noi şi noi melodii, străduindu-se ca ele să fie care de care mai frumoasă. S-a lansat în vechi proiecte la care ţinea foarte mult. Prietenii spun că încă a mai lucrat doar cu şase săptămâni înaintea morţii.

  Bineînţeles, aceea a fost perioada în care Mercury a decis să facă ceva pentru victimele cumplitei boli care avea să-i curme şi lui viaţa.

  Instituţiile de binefacere pentru lupta împotriva SIDA aveau mereu nevoie de mari sume de bani, atât pentru ajutorul celor în suferinţă, cât şi pentru extinderea cercetărilor ştiinţifice în vederea eradicării bolii într-un viitor cât mai apropiat. Aşadar, rezemat în imensul său pat, luptând cu disperare împotriva inevitabilului sfârşit, Freddie a decis că trebuie să lase nişte bani uneia din aceste instituţii. Şi atunci a avut ideea să doneze profiturile unuia dintre cele mai frumoase cântece ale sale Instituţiei de binefacere Terrence Higgins Trust, care făcuse o muncă de pionierat în direcţia îngrijirii şi tratării bolnavilor de SIDA.

  Oricum, n-a fost o decizie uşor de luat, pentru că boala făcea mult mai mari ravagii în America decât în Anglia, deci nevoia de bani era mai acută acolo.

  Câteva zile mai târziu, dilema în legătură cu donaţia a fost rezolvată. Legendarul baschetbalist american Magic Johnson, care se lăuda cândva cu deprinderile lui homosexuale, a declarat la televiziune că şi el contractase virusul HIV. El fondase o instituţie de binefacere care să atace hotărât această problemă. Aşa că Mercury, împreună cu un restrâns cerc de prieteni au hotărât că asta ar fi o cauză care ar merita să beneficieze de vistieria Reginei (Queen).

  Pe 26 noiembrie, exact după două zile, a fost anunţată publicului moartea lui Freddie Mercury. Cei trei colegi din formaţie, Roger Taylor, Brian May şi John Deacon, au luat hotărârea de a relansa Bohemian Rhapsody, succesul de rezistenţă al Reginei. Ei au declarat că au făcut acest lucru ca un omagiu adus dragului lor prieten, iar beneficiile vor reveni, în totalitate, lui Terrence Higgins Trust, Institutul britanic de binefacere SIDA. La câteva zile după aceea, ei au mai făcut o promisiune, şi anume aceea că profiturile din vânzarea discului în America vor reveni noii fundaţii instituite de Magic Johnson. Managerul lui Queen a anunţat: „Sperăm ca, unindu-ne eforturile cu Magic, să creăm o legătură puternică între sport şi muzică şi, aşa cum a dorit şi Freddie, să aducem la cunoştinţa tuturor că SIDA ne priveşte pe toţi”.

  Răspunsul publicului a fost extraordinar. La numai şase zile după relansare, Bohemian Rhapsody, – single-ul care asigura locul formaţiei Queen în analele istoriei rock-ului —, a dat peste cap toate clasamentele şi a cucerit locul întâi. După cum am mai spus, această înregistrare avea să devină discul cel mai bine vândut vreodată în Anglia, depăşind chiar cele trei milioane pe care le vânduse Band Aid cu ocazia spectacolului de binefacere pentru Etiopia, şi anume Do They Know It's Christmas? Omagiul adus lui Mercury avea să învingă în clasament şi o altă înregistrare făcută în scop de binefacere de duetul Elton John şi George Michael – Dont't Let The Sun Go Down On Me. Întrucât această înregistrare ţinea locul de hit în clasament, Michael avea să spună: „Sunt încântat că formaţia Queen a urcat pe locul întâi. Am fost întotdeauna un mare admirator al lor, iar moartea lui Freddie m-a afectat enorm”.

  A doua relansare a discului Bohemian Rhapsody s-a realizat într-un timp record. S-au făcut toate eforturile pentru a se pune în mişcare mecanismele necesare, spre a realiza discul la cât mai scurtă vreme după moartea cântăreţului. Potrivit lui Tony Wadsworth, directorul general al Companiei de înregistrări a formaţiei, „Primele copii urmau să fie trase vinerea următoare. Toată lumea a contribuit după puteri”. Şi numai după o zi, rezultatul se vedea: aveau o tragere de probă. Graham Walker, de la studioul de sondaj al grupului ERA, spunea: „Vânzările au fost extraordinare. Asta înseamnă să ai cel mai bine vândut disc din Anglia. În primele şase zile, am estimat că s-au vândut şase sute de mii de exemplare.”.

  Chiar şi dincolo de moarte, Mercury era încă show-man-ul perfect. Cu o lună înainte de sfârşit, Queen editase unul dintre cele mai subtile şi mai emoţionante cântece ale sale, The Show Must Go On, cu o lirică tulburătoare, care, deşi punea întrebări asupra sensului existenţei, sfârşea prin a fi un mesaj de speranţă şi dorinţă de supravieţuire. La două săptămâni după lansarea single-ului, a urmat albumul formaţiei Greatest Hits II, conţinând cele mai electrizante cântece ale grupului. Chiar în condiţiile unei asemenea tragedii, totul părea să fie perfect regizat – un final potrivit pentru un mare om actor, care a ştiut întotdeauna să-şi facă intrarea şi ieşirea din scenă.

  Cu toate că cei mai buni prieteni au lăudat curajul lui Mercury în lupta cu boala, unele persoane din lumea muzicii uşoare l-au acuzat de trădare faţă de cauza homosexualităţii. Ei au apreciat că Mercury trebuia să recunoască deschis că era bolnav de SIDA cu mult timp înainte şi că faptul de a fi făcut acest lucru cu douăzeci şi patru de ore înaintea morţii n-a fost deloc eroic. Mulţi au considerat că, nerecunoscând mai devreme că este bolnav, a făcut un deserviciu homosexualităţii şi bolii înseşi, ele continuând să rămână o ruşine, un stigmat. De asemenea, susţineau că dacă ar fi recunoscut cinstit, la timp, adevărul, s-ar fi putut aduna uriaşe sume de bani pentru lupta contra SIDA. Cercetătorul doctor Roger Ingham de la Universitatea din Southampton spunea şi el că regretă că Mercury nu a mărturisit încă de la început necazul lui, aşa cum a făcut-o Magic Johnson: „Poate că ar fi fost mai bine dacă Freddie ar fi dezvăluit mai devreme şi ar fi adus în discuţie boala lui”.

  La scurt timp după moartea lui Mercury, i-am luat un interviu lui Danny Minogue, un alt idol al adolescenţilor din Anglia şi unul dintre adepţii ideii că Mercury ar fi trebuit să vorbească mai devreme despre boala lui. El spunea: „Moartea lui este ceva foarte trist. N-am fost un mare fan al formaţiei, dar am câţiva prieteni care-i erau apropiaţi şi consider că e păcat că nu i-a încunoştiinţat la vreme. Toată lumea putea să vadă ce se petrece. Era absolut evident. Este o ruşine că nu şi-a asumat răspunderea pentru cele ce i s-au întâmplat. Dacă ar fi făcut-o, toată lumea ar fi fost aproape de el. Ar fi trebuit să procedeze ca Magic Johnson şi să folosească situaţia în care se afla ca pe o platformă de pe care să transmită, în lumea întreagă, adevărul despre SIDA, să adune bani pentru cei bolnavi. În schimb, n-a făcut decât să dovedească cum că se ruşinează. Când, în cele din urmă, s-a hotărât să dea declaraţia, spunându-ne cum să luptăm împotriva acestei boli, fiecare în mediul nostru, a fost un gest frumos, nu zic nu, dar eu cred că era un mesaj pe care trebuia să-l transmită mult mai devreme”.

  Dar, la urma-urmei, hotărârea i-a aparţinut lui Mercury şi, bună-rea, este opţiunea lui. Şi dacă el a ales să tăinuiască totul, a fost pentru că ştia că, oricât ar fi de greu să trăieşti în bătaia reflectoarelor, este şi mai greu să mori în lumina lor.

  RICK SKY.

  QUEEN – TABEL CRONOLOGIC

  1968 Brian May, student la cursul de fizică al Colegiului Imperial din Londra, afişează o notiţă prin care se adresează colegilor, invitându-i să i se alăture în alcătuirea unei formaţii de muzică uşoară. Unul dintre primii studenţi care au răspuns invitaţiei a fost basistul şi voca-listul Tim Staffell, urmat de bateristul Roger Taylor. Ei s-au intitulat „Smile”.

  1969 O casă de înregistrări americană, „Mercury”, semnează un contract cu grupul. Rezultatul colaborării este Earth, cântecul lui Tim Staffell, lansat numai în America, dar fără succes. Casa „Mercury” abandonează grupul.

  1970 Staffell părăseşte grupul pentru a se alătura altuia, numit „Humpy Bong”. Dar el îl convinge pe un fost coleg, student la Arte, Freddie Bulsara (Mercury mai târziu), să se alăture lui „Smile”. Se auzise că Freddie locuia chiar foarte aproape de Brian May, în Feltham, deşi ei nu se întâlniseră niciodată. Freddie mai cântase înainte cu grupuri ca „Wreckage” sau „Sour Milk Sea”. În noiembrie, formaţia – acum numită „Queen”, avea să cânte la Ballspark College, în Hertford.

  1971 În continuare, formaţia nu avea încă un chitarist bas de bază, dar, în februarie, John Deacon răspunde cerinţelor şi li se alătură. În aceeaşi lună, formaţia cântă la Hornsey Town Hall şi Kingston Politechnic. Din iulie până în septembrie, formaţia porneşte în primul turneu, cântând în localităţile din cuprinsul sud-vestului Angliei. La sfârşitul anului, ei dau două concerte: pentru prietenii de la Imperial College din Londra şi la balul clubului de rugby de la Twickenham. În acelaşi an obţin şi primul lor mare succes. Sunt chemaţi să facă demonstraţii pentru noul echipament de la studiourile Lane Lea. Drept răsplată, au la dispoziţie un timp nelimitat pentru a folosi studioul spre a face muzică pop.

  1972 „Queen” începe anul în turneu. În anul acesta vor da numai cinci spectacole – inclusiv unul organizat de Deacon doar pentru şase persoane. Dar între aceste turnee, cel mai important este cel de la renumitul club Marquée din Londra, la sfârşitul anului. În acest an ei şi-au îndreptat eforturile spre realizarea primului lor album la studiourile Trident, cu care au semnat un angajament de înregistrare şi editare. Este, de asemenea, şi anul în care Mercury pune bazele proiectului pentru a duce „Queen” pe culmi.

  1973 După albumul lor de debut, cei de la „Queen” intră în atenţia marii case de discuri EMI. În aprilie, din nou spectacol la Marquée. EMI intenţionează să facă imprimările pentru lansarea grupului. În iunie, Mercury, sub pseudonimul Larry Lurex, editează un single numit I Can Hear Music. În luna următoare apare single-ul de debut al formaţiei „Queen”, Keep Yourself Alive, care este primit nefavorabil de critică şi le atrage acuzaţia de hippy. Radio One refuză să pună single-ul pe lista lor şi cântecul nu intră în clasament.

  În aceeaşi lună se editează albumul de debut „Queen”, care este urmat de un al doilea – Queen II, înregistrat în august. În septembrie are loc concertul de la Golden Green Hippodrome, iar în luna următoare, formaţia cântă la Frankfurt, în Germania, apoi la Paris Theatre din Londra. Cântecele lor sunt înregistrate de Radio One. Apar şi la televiziunile franceză şi germană. În noiembrie, „Queen” cântă din nou la Imperial College, apoi pornesc într-un turneu în toată Anglia pentru a susţine succesul Mott The Hoople. Este perioada în care formaţia începe să-şi construiască viitoarea carieră.

  1974 Reprezintă, chiar de la început, anul consacrării. În februarie apare lista participanţilor la Sunbury Music Festival, de la Melbourne – Australia. În aceeaşi lună apare single-ul Seven Seas Of Rhye, care intră în clasament pe locul 10.

  În martie, deschide stagiunea de la Winter Gardens, Blackpool, primul pas din primul lor turneu de succes, care se încheie la Rainbow din Londra, pe 31 martie. Mercury nu este surprins de această evoluţie. El spunea pe-atunci: „Întotdeauna ne-am gândit că suntem o formaţie de top”.

  În aceeaşi lună se reeditează Queen II, şi ajunge pe locul 5 în clasament.

  În mai, urmează turneul în America, care se întrerupe pentru că May se îmbolnăveşte de hepatită. Se întorc acasă şi încep activitatea pentru umătorul lor album, planificându-şi timpul în aşa fel încât să poată lucra în jurul patului în care zăcea Brian.

  În octombrie urmează cel de-al treilea album, încă needitat, Killer Queen. Înregistrat iniţial ca single, el este un mare succes şi ocupă locul 2. Formaţia cântă la Palace Theatre din Manchester, primul concert din turneul prin Anglia.

  În luna următoare este lansat noul lor album, Sheer Heart Attack, ce ocupă locul 2, după care „Queen” pleacă într-un turneu prin Europa.

  1975 Încep anul cu o nouă editare, Now I'm Here, care ajunge pe locul 11. În februarie, încep primul turneu de succes în America, în statele Columbia şi Ohio. Un nou succes – sunt recunoscuţi de către „Melody Maker” ca „Formaţia anului”.

  Mercury se îmbolnăveşte, face o viroză respiratorie, dar cei patru reuşesc să termine turneul. După o scurtă vacanţă, se întorc din nou la lucru, de data asta cu un turneu în Japonia. În august, formaţia străluceşte, alături de 'Trident” şi se decide semnarea unui contract cu John Reid, managerul lui Elton John. Potrivit spuselor lui Freddie:”Unul pleacă, altul vine”. Între timp, înregistrează Night At The Opera, noul lor album. La sfârşitul lui octombrie lansează o înregistrare din viitorul album, Bohemian Rhapsody. Casa de discuri EMI se îndoieşte că ar fi înţelept să facă publicitate acestei pastişe siropoase de operă, dar este contracarată de disc-jockey-ul britanic Kenny Everett, care face o prezentare excelentă piesei, determinând o largă audienţă.

  În decembrie, single-ul Bohemian Rhapsody atinge locul 1 în clasament şi rămâne acolo nouă săptămâni. Apare filmul de reclamă şi începe revoluţia video în muzica pop.

  Între timp, „Queen” se află din nou în turneu prin Marea Britanie. Dau primul spectacol la Liverpool în noiembrie, şi ultimul la Hammersmith, Odeon, în ajunul Crăciunului. Ultima apariţie a acestui turneu a fost urmărită în direct, într-o ediţie specială a BBC-ului, Old Grey Whistle Test. La sfârşitul anului, albumului Night At The Opera urcă pe locul 1 în clasament.

  1976 „Queen” pleacă într-un alt turneu în Statele Unite, care începe la Waterbury Palace Theatre, în Connecticut. Turneul este răsplătit cu locul 9 în clasamentul american, loc pe care îl ocupă Bohemian Rhapsody în aprilie.

  „Queen” îşi consolidează succesul continuând turneul din America cu altul în Japonia şi Australia. În iunie este lansat cântecul You 're My Best Friend, care ajunge pe locul 7. Se întorc în studiouri şi încep să lucreze pentru albumul următor. În septembrie, cântă la Edinburgh şi Cardiff, după care obţin un imens succes cu concertul în aer liber din Hyde Park, un mare spectacol, urmărit de 150000 de oameni şi transmis live de Capital Radio.

  În noiembrie, lansează single-ul Somebody To Love, care ocupă locul 2 în clasament, în timp ce noul lor album, A Day At The Races, lansat în luna următoare, intră în top. În timpul anului, Mercury a lucrat la Man From Manhattan, al lui Eddie Howell, în care a şi jucat.

  1977 Încep cu turneul din America, susţinut de Thin Lizzy. În martie lansează Ţie Your Mother Down, care nu ocupă decât locul 31 în clasamentul britanic, şi 49 în cel american. După întoarcerea din America, decid să facă un turneu în Europa şi Anglia, pe care îl încheie cu două apariţii la Earls Court, într-un decor opulent, costând aproape 75000 de lire. Dar sunt criticaţi de presa muzicală britanică, ce-l socoteşte pe Mercury „uşuratic”.

  În mai, lansează primul lor LP, cu single-ul lider Good Old-Fashioned Lover Boy, care atinge locul 17.

  Încep lucrul la un nou album, News Of The World, pe care-l termină în septembrie. Lansează single-ul We Are The Champions, care ajunge pe locul 12 în clasament, urmat îndeaproape de album (locul 4).

  În noiembrie, pleacă într-un turneu în America şi dau primul spectacol la Portland, statul Oregon. Rămân în America până la sfârşitul anului.

  Mercury proiectează să facă un album solo, scris de un vechi prieten, Peter Straker – This One's On Me.

  1978 În februarie, editează single-ul Spread Your Wings, locul 34 în clasament. „Queen” continuă să se afle în turneu, de data asta în Europa, pe care îl încheie cu două spectacole la Wembley. După care, se retrag în studiouri pentru a lucra la noul lor LP – Jazz. Single-ul Fat Bottomed Girls este lansat în octombrie şi ajunge pe locul 11 în clasament.

  Încep un alt turneu în America, pornind de la Dallas. Pe 10 noiembrie lansează LP-ul Jazz – locul 2. Continuă turneul prin America până la sfârşitul anului.

  1979 Anul acesta este marcat de un turneu în Europa, în timpul căruia lansează Don 't Stop Me Now – locul 9 în clasament.

  În aprilie, pleacă în Japonia pentru un turneu mai lung. Apariţiile europene sunt înregistrate ca LP-uri, sub numele de Live Killers. Este al treilea LP al lor, dar calitatea sunetului este slabă şi Roger Taylor condamnă public LP-ul. Se editează un single luat din el, anume Love Of My Life, singurul care ajunge pe locul 63.

  În iunie şi iulie, se întorc în studio pentru a înregistra noul lor album – The Game, din care, în octombrie, apare single-ul Crazy Little Thing Called Love, pe care Mercury declară că l-a scris în baie. Este un mare succes – locul 2 în clasamentele britanice şi locul 1 în America, dar mai important este că întruneşte sufragiile criticii – ceea ce lipsea de obicei. Constituie şi un punct de referinţă, pentru că Freddie se abate de la regulă şi acompaniază la chitară pentru ritm.

  În cursul anului fac un turneu în Anglia, care se încheie la Hammersmith Odeon, de Ziua Boxului, cu un spectacol de binefacere în folosul poporului campucian.

  1980 Save Me ajunge, în februarie, pe locul 11, iar ei se întorc în studio pentru a termina albumul The Game.

  Single-ul Play The Game atinge recordul vânzărilor în mai şi locul 14 în clasament. Dar noul album, lansat în luna următoare, urcă pe locul 1.

  Acum încep lucrul la coloana sonoră a unui film de lung metraj – „Flash Gordon”, apoi un nou turneu american şi canadian, cu primul spectacol la Vancouver.

  În august lansează un alt single din albumul The Game – Another One Bites The Dust, care urcă în top în clasamentele americane şi pe locul 7 în cele britanice.

  În octombrie şi noiembrie, lucrează spre a finisa coloana sonoră pentru „Flash”, care este lansat în decembrie, după plecarea formaţiei într-un turneu în Europa.

  1981 Anul începe bine: Flash ocupă locul 10 la „single”, în ianuarie.

  În februarie se întorc în Japonia, apoi pleacă în America de Sud, unde puţini interpreşi de rock mai călcaseră până atunci.

  În noiembrie, LP-ul Greatest Hits începe o lungă carieră în topuri. În aceeaşi lună, „Queen” se îndreaptă din nou spre vârful clasamentelor cu colaborarea Queen-Bowie, Under Pressure, calificat de Taylor drept „unul din cele mai bune cântece făcute vreodată de formaţia lor”.

  1982 Turneul european începe în aprilie, la Gothenburg. În aceeaşi lună, lansează un alt single – Body Language, locul 25 în Anglia.

  În luna mai are loc lansarea albumului Hot Space, considerat o mină de aur, şi albumul ajunge pe locul 4.

  În iunie, formaţia se află încă în turneu, iar concertul de la Milton Keynes Bowl este filmat pentru Canalul 4. Din Anglia, „Queen” pleacă în Canada, America, Japonia. Şi tot în iunie, single-ul Las palabras de amor ajunge pe locul 17. Apoi, în iulie, este lansat în America single-ul Calling All Girls, dar nu ajunge decât pe locul 60. Următorul single, în Anglia, Back Chat, nu are o soartă mai bună – locul 40.

  1983 Au ales acest an pentru a-şi lua o vacanţă şi a se ocupa fiecare de propriile proiecte. John Deacon cântă bas într-un single scris de Man Friday şi Jive Junior – Peaking Up Sounds. Brian May cântă live pe o scenă din Los Angeles, cu Def Leppard, şi face un album de grup cu „Heavy Pettin”. Apoi lansează albumul solo Star Fleet Project. Mercury lucrează la Mr Bad Guy, la München.

  1984 În luna ianuarie apar două single-uri. Unul este Radio GaGa, scris de Taylor, care a fost inspirat, spune el, de fiul lui de trei ani pe care l-a auzit spunând „Radio poo-poo”. Single-ul nu ajunge pe primul loc, fiind devansat de succesul formaţiei „Relax” cu Frankie Goes To Hollywood, dar ajunge pe locul 1 în alte nouăsprezece ţări.

  În februarie, pot fi văzuţi la Festivalul San Remo – Italia, şi în aceeaşi lună se editează LP-ul The Works, care ocupă locul 2 în Anglia, devenind albumul cel mai bine vândut al formaţiei după Greatest Hits. Taylor spunea la vremea aceea: „Ne-am gândit să le dăm de lucru”.

  În aprilie este relansat single-ul I Want To Break Free – locul 3 în hit.

  În mai, „Queen” este invitată la Festivalul Golden Rose de la Montreux, iar în iulie lansează single-ul It's A Hard Live – locul 6.

  În august, pleacă în turneu în Europa, incluzând şi patru spectacole pe arena Wembley, în Anglia.

  Între timp, în septembrie, se lansează o compilaţie video We Will Rock You. Aceasta, ca şi Love Lills, primul single solo al lui Mercury sub adevăratul lui nume, avea să fie folosită la coloana sonoră a versiunii modernizate a filmului „Metropolis”. Single-ul formaţiei, Hammer To Fall, lansat în aceeaşi perioadă, ocupă locul 13.

  Cea mai controversată apariţie a formaţiei a fost cea din octombrie, de la Sun City – Africa de Sud, un spectacol cu casa închisă, unde au cântat în faţa unui public extrem de numeros. Hotărârea lor a atras multe critici. Brian May explica: „Noi suntem total împotriva apartheid-ului şi tot ceea ce tăcem susţine această idee. Dar am simţit că puteam oferi oamenilor o punte prin muzică”.

  În noiembrie, apare single-ul de Crăciun – Thank God It's Christmas, locul 21.

  1985 În ianuarie, „Queen” participă la Festivalul de rock de la Rio, după care, în aprilie, urmează un turneu în Australia şi Noua Zeelandă, iar în mai în Japonia.

  Cel de-al doilea single solo al lui Mercury, I Was Born To Love You, este lansat în aprilie şi ocupă locul 11. Albumul lui solo, Mr Bad Guy, scris şi interpretat de el însuşi, ocupă locul 6.

  În iulie, „Queen” cântă în magnificul concert „Live Aid”. Vânzarea de discuri atinge apogeul, justificând aprecierea lui May că ei sunt „probabil cea mai vie formaţie din lume în acest moment”. Dar în aceeaşi lună, al treilea single al lui Mercury din albumul Mr Bad Guy ajunge doar pe locul 57.

  În septembrie, un alt solo al lui Freddie, Living On My Own, ocupă locul 50

  Noiembrie este martora lansării single-ului formaţiei, One Vision, obţinut din coloana sonoră a filmului „Iron Eagle”. Ajunge pe locul 7.

  În decembrie apare o ediţie limitată a unui set de albume – The Complete Works.

  1986 În martie este lansat ca single A Kind Of Magic, o melodie din coloana sonoră a filmului „Highlander”, care urcă pe locul 3.

  Melodia cu acelaşi titlu a musicalului lui Dave Clark, Time, cântată de Freddie, este lansată ca single în mai – locul 32. Este una din cele două imprimări cu care solistul contribuie la difuzarea înregistrării.

  În iunie, albumul A Kind Of Magic dă peste cap toate clasamentele şi ajunge pe locul 1. În aceeaşi lună, single-ul Friends Will Be Friends – locul 14.

  Anul 1986 este martorul succesului imens al formaţiei în turneul din Europa. „European Magic Tour” începe pe 7 iulie, la Stockholm, şi se termină pe 9 august, la Knebworth Park, în Anglia. Este ultimul mare show al formaţiei, şi cel mai mare pe care l-au susţinut vreodată în Anglia. Între timp, „Queen” intră în istorie cântând în spatele Cortinei de Fier, la 27 iulie, pe Nepstadion din Budapesta. În octombrie, Who Wants To Live For Ever atinge locul 24.

  În decembrie se editează Live Magic – locul 3 în clasamentul albumelor.

  1987 începe anul care va fi martorul unui nou moment în care cei patru se despart pentru o vreme. Este un an rodnic pentru cariera solo a lui Mercury, care lansează, în februarie, single-ul The Great Pretender, care va fi cel mai mare succes personal, locul 4 în luna mai. Tot în mai, Mercury îşi satisface pasiunea pentru operă, cântând în duet cu Monserrat Caballé, la clubul Ku, pe insula Ibiza. Single-ul lor, Barcelona, este adoptat de Comitetul Olimpic Spaniol ca imn al Jocurilor Olimpice care aveau să se desfăşoare la Barcelona în 1992, şi ocupă locul 8 în noiembrie.

  Tot în toamnă, Taylor înfiinţează o formaţie – „The Cross”, pentru că el ducea dorul turneelor şi voia să mai călătorească în perioada de „relache” a lui „Queen”. În septembrie, Taylor şi Cross lansează primul lor single – Cowboys And Indians.

  1988 Cariera lui Mercury în domeniul operei sporeşte din momentul în care o întâlneşte pe scenă pe Caballé, în octombrie, la Barcelona. Dar cântăreţul este nevoit să mimeze cu acest prilej, determinând controverse. În aceeaşi lună, cei doi editează albumul Barcelona, care atinge locul 25.

  Se editează un single din albumul The Golden Boy.

  Tot în acest an se editează şi albumul de debut al noii formaţii a lui Taylor – „Cross”, iar anul se sfârşeşte cu alăturarea lui Brian May şi John Deacon grupului „Cross” pe scena de la Hammersmith Palais.

  1989 Cariera în muzica de operă a lui Mercury continuă. În ianuarie, el editează al treilea single din albumul Barcelona – How Can I Go On? dar nu ocupă decât locul 95.

  În mai se lansează single-ul din albumul The Miracle – I Want It All, locul 3 în clasament. Albumul însuşi este editat mai târziu, în aceeaşi lună.

  În iulie, single-ul Breakthru urcă pe locul 7, rămânând în clasament şapte săptămâni.

  Următorul single, The Invisible Man, este lansat în august şi ocupă locul 12, urmat îndeaproape de înregistrarea video Rare Live.

  Scandal intră de asemenea în clasament în octombrie, iar în decembrie ajunge pe locul 25. The Miracle urcă pe locul 21, apoi încă mai sus.

  În decembrie apare Queen At The Beeb, o compilaţie după înregistrările din 1973, locul 67. Acum formaţia porneşte să lucreze un alt album.

  1990 Este anul în care sporesc speculaţiile presei în legătură cu boala lui Mercury, în ciuda eforturilor celor din formaţie de a nega. Apariţia fantomatică a lui Mercury la premiul BRIT, în februarie, relansează zvonurile. Formaţia primeşte premiu pentru constanta lor contribuţie muzicală.

  În septembrie, „Cross” lansează un al doilea album.

  În decembrie, „Queen” lansează filmul video Queen At Wembley.

  1991 Anul începe promiţător când single-ul Innuendo urcă în clasament direct pe locul 1.

  În februarie se reeditează Greatest Hits, album de succes, ca şi cel nou – Innuendo, care ocupă locul 1. Tot acum, „Queen” face noi înregistrări.

  În martie, I'm Going Slightly Mad urcă pe locul 22.

  În mai, single-ul Headlong vine pe locul 14, în toiul speculaţiilor referitoare la sănătatea lui Mercury.

  În octombrie este lansat single-ul The Show Must Go On. Lirica acestui cântec este comentată şi considerată morbidă; ca urmare, înregistrarea video se va face cu ajutorul unor pelicule mai vechi. Ultimul album, The Greatest Hits II, este lansat cu o lună înainte de moartea lui Mercury.

  Pe 23 noiembrie, Mercury recunoaşte public că este bolnav de SIDA şi, după douăzeci şi patru de ore, moare.

  În decembrie, „Queen” este din nou nominalizată pentru premiul „Cel mai bun grup britanic”, premiul BRIT pe 1991. În aceeaşi lună se reeditează Bohemian Rhapsody, ca omagiu adus lui Freddie, şi melodia ocupă, din nou, locul 1. Profiturile sunt donate cercetărilor împotriva SIDA.

  MULŢUMIRI.

  Am fost ajutat la realizarea acestei cărţi de mulţi oameni. Printre cei pe care aş vrea să-i menţionez în mod deosebit este John Johnox, documentaristul meu, care a avut o excelentă şi inestimabilă contribuţie. Se cuvine să aduc mulţumiri lui Richard Stott, redactor-şef la „Daily Mirror”, care mi-a permis să mă lansez în proiectul acesta, lui Don Short, agentul meu, lui Val Hudson de la editura Harper and Collins, Chris Britcher – pentru cercetări suplimentare în muzică, şi lui Nick Gibson care, împreună cu Toni Swindells, au asigurat rubrica mea cotidiană la ziar, pentru ca eu să pot lucra în linişte la carte, activitate care s-a dovedit atât de repede a fi o nebunie.

  Mulţumiri tuturor celor care au vorbit deschis despre Freddie Mercury şi mi-au spus ce ştiau; printre ei, Tony Pike, Reinhold Mack, Barbara Valentin, Dave Gark, Denis O'Regan, Tony Brainsby, Bryn Bridenthal, Roxy Meade, Chris Poole, Phil Symes, Wayne Eagling, Wayne Sleep şj Tim Staffell.

  Am folosit sute de ziare, reviste, cărţi, filme video despre Mercury şi subiecte apropiate ca surse secundare pentru propriile mele interviuri, inclusiv „Daily Mirror”, „Daily Express”, „Rolling Stone”, „Q”, 'Vox”, NME, „Melody Maker”, „Daily Star”, „Sun”, „Bunte”, Evening Standard”, Evening News”, „compilaţia video „The Magic Years” şi „Queen The New Visual” a lui Ken Dean.

  Aş vrea să mulţumesc, de asemenea, bibliotecii „Daily Mirror” şi şefului departamentului de documentare -Derek Drury, pentru toate eforturile lor.

 

 

          SFÂRŞIT