Spectacolul trebuie să continue

(The Show must go on, 1992)

 

 

 

  Capitolul 1

  SFÂRŞITUL UNEI LEGENDE.

  Ultimele clipe ale lui Freddie Mercury „Dacă mor mâine, nu-mi pare rău.

  Am trăit cu adevărat”

  Freddie zăcea întins sub cearşafurile albe de saten, în patul cu baldachin cu care se mândrea altădată, spunând că şase persoane ar putea dormi în el fără să se stingherească; era, în sfârşit, împăcat cu lumea. Pisicile persane, pe care le mai mângâiase cu câteva ore în urmă, se furişaseră abătute afară. Plecaseră şi ultimii prieteni apropiaţi ce-i mai rămăseseră credincioşi şi care îl vizitaseră în ultimele săptămâni; în urmă cu o oră se retrăseseră şi medicii. Prima lui prietenă, Mary Austin, al cărei fiu, Ricky, de aproape doi ani, fusese botezat de Freddie, plecase şi ea. Cu lacrimi în ochi, îl sărutase pe obraz şi ieşise în grabă din magnifica locuinţă, pierzându-se în noaptea londoneză.

  Dincolo de zidurile înalte ce străjuiau casa din Kensington – care valora patru milioane de lire sterline şi care devenise refugiul lui Freddie – nenumăraţi fani, ziarişti şi cameramani aşteptau deznodământul. Gordon Atkinson, unul dintre medicii lui Freddie, le-a spus insistenţilor reporteri, în timp ce părăsea casa, că artistul adormise.

  Nu trecuseră decât douăzeci şi patru de ore de când cea mai strălucitoare stea de pe firmamentul rock-ului anunţase că este bolnav de SIDA. Mercury păstrase cu grijă acest secret mai bine de cinci ani.

  Zăcea nemişcat, cu capul pe pernă, iar faţa suptă, lividă nu mai păstra nici urmă din fascinanta frumuseţe pe care şi-o afişase, mândru, în milioane de postere. Respira lent şi ochii lui căprui zăreau ca prin ceaţă lucrurile din imensul dormitor. Lângă el, ţinându-i mâna cu duioşie, şedea unul dintre cei mai devotaţi prieteni, idolul muzicii pop din anii '60, Dave Clark. Trupul măcinat de boală nu mai avea nimic din înfăţişarea de altădată, când Freddie, în slip, apărea pe scenă în faţa publicului care îl adora.

  Mercury uitase toate acestea. În ultimele două zile nu mai mâncase nimic, abia putea să vorbească şi părea că nici nu mai vede. Zăcea acolo, deja desprins de minunatele lui antichităţi, de stampele japoneze, de tablourile impresioniştilor francezi, de toate acele minunăţii pe care cheltuise mii de lire de-a lungul anilor, făurindu-şi o colecţie demnă de invidiat de către orice iubitor de artă. Desprins era acum şi de miile de scrisori primite de la admiratorii săi, care-i mărturiseau cât de mult le îmbogăţea viaţa muzica lui şi cum se gândesc şi se roagă acum pentru el. Departe era în aceste clipe chiar şi de declaraţia făcută, prin intermediul agentului său de publicitate, doar cu douăzeci şi patru de ore în urmă, când se hotărâse să destrame vălul de tăcere ce-l înconjura. Declaraţia era simplă: „Doresc să confirm că, în urma testului HIV, s-a constatat că sunt seropozitiv şi bolnav de SIDA. Am considerat că este corect să ţin secret acest lucru pentru a-i proteja pe cei din jurul meu. Dar a sosit momentul ca toţi prietenii şi fanii mei din lumea întreagă să cunoască adevărul. Sper ca toţi să fie alături de mine, de medicii mei, în lupta împotriva acestei cumplite boli”.

  Totuşi, când sfârşitul inevitabil s-a produs, a fost ca un trăsnet. Prietenii lui sperau că o s-o mai ducă cel puţin câteva zile. Dar totul s-a petrecut atât de repede, încât nici părinţii lui, Jer şi Bomi Bulsara, nu au ajuns să-l mai găsească în viaţă, deşi părăsiseră în mare grabă casa lor din Feltham.

  La 24 noiembrie, în acea tristă seară de duminică, la orele 19, viaţa şi cariera lui Freddie Mercury luaseră sfârşit şi lumea rock-ului devenea mult mai mică şi mai rece. La miezul nopţii, printr-un scurt comunicat, a fost anunţat decesul: „În noaptea aceasta, Freddie Mercury a murit la reşedinţa sa. Sfârşitul a intervenit în urma unei bronho-pneumonii declanşată de SIDA”. Câteva zile mai târziu, Dave Clark asigura lumea că artistul a murit fericit: „N-a spus nimic. A părăsit acest tărâm în somn, împăcat cu sine. A fost un om deosebit, unic în felul lui. Sunt convins că a plecat într-un loc mai bun”.

  Cu câteva săptămâni înainte de a muri, când Mercury se lupta cu pneumonia care l-a răpus, prietenii apropiaţi au venit să-l asigure de dragostea şi respectul lor. Printre ei, Elton John, disc-jockey-ul Kenny Everett şi cei trei parteneri din Queen.

  În fiecare zi îl vizita fosta sa prietenă, Mary Austin, căreia îi cumpărase un apartament luxos la numai cinci minute distanţă de propria sa casă. „Freddie ştia că i se apropie sfârşitul, a declarat ea printre lacrimi, dar şi-a păstrat simţul umorului până la capăt. În ultimele zile a avut dureri mari şi a suferit mult. N-a putut mânca şi a fost sedat puternic. Totuşi, în ciuda stării îngrozitoare în care se găsea, mi-a mărturisit că nu regretă nimic.

  Când am plecat de lângă patul lui, l-am sărutat pe obraz, l-am ţinut de mână şi i-am spus că l-am iubit foarte mult. Dar suferinţa întipărită pe chipul său nu doresc să o mai văd vreodată.”

  După ce Mercury a murit, la numai 45 de ani, florile, scrisorile şi telegramele de condoleanţe au început să curgă, venind de la mai toţi marii corifei ai rock-ului din lumea întreagă. Cel mai mişcător omagiu i l-au adus cei trei parteneri ai săi: Brian May, Roger Taylor şi John Deacon, care anunţau lumii: „Am pierdut pe cel mai mare şi mai iubit membru al familiei noastre. Suntem copleşiţi de durere, dar mândri de felul curajos în care a trăit şi a murit. A fost un privilegiu pentru noi să împărţim cu el acest timp mirific”.

  Mercury, cunoscut pentru generozitatea sa, a fost de o mare corectitudine până în ultima clipă a vieţii. La câteva zile după dispariţia lui, s-a anunţat că a donat drepturile celui mai popular cântec al formaţiei Queen, şi anume Bohemian Rhapsody, centrului de tratament SIDA – 'Terrence Higgins Trust”. Cântecul avea să fie reeditat în mare grabă, până la Crăciun, şi cunoscătorii apreciau că va fi cu siguranţă unul din cele mai mari single-uri ale tuturor timpurilor.

  Funeraliile lui Mercury au avut loc la patru zile după moarte, la Crematoriul de pe Harrow Road, în vestul Londrei, unde au sosit enorm de multe flori.

  Ca şi cum Mercury însuşi ar fi petrecut săptămâni întregi pentru a plănui meticulos acest eveniment, ceremonia a fost un strălucit amestec de spectacol şi de mare discreţie, mărturie a interferenţei a două lumi foarte diferite – lumea modernă a muzicii rock şi lumea ancestrală a religiei zoroastre în care Mercury se născuse şi crescuse.

  Aceasta este una din cele mai vechi şi mai exclusiviste religii. Fondată de profetul Zoroastru (sau Zarathustra) în anul 1500 înainte de Hristos, numără 120 000 de adpţi în lumea întreagă şi doar şase mii în Anglia. Prin prisma acestor două religii, lumea apare ca o luptă între două spirite: Spenţă Mainyu (spiritul generos) şi Angra Mainya (spiritul distructiv). Spiritul care determină viaţa unui credincios zoroastrian hotărăşte şi locul unde va merge el după moarte. Locul de odihnă veşnică în credinţa zoroastriană este echivalent cu Raiul sau cu Iadul creştin.

  În jurul sicriului de stejar al lui Mercury, depus în capelă, acoperit cu saten alb, peste care era pus doar un trandafir roşu, preoţii zoroaştri, în rase albe, cu glugă, rosteau rugăciuni tradiţionale către Anhura Mâzda pentru salvarea sufletului celui piecat. Douăzeci şi cinci de minute, cât a durat serviciul divin, preoţii au folosit străvechea limbă Aveston şi doar când cereau asistenţei să se ridice sau să se aşeze, foloseau limba engleză.

  Mercury dorise ca funeraliile să fie discrete, iar la ceremonie să participe numai familia şi prietenii apropiaţi. Părinţii lui, Bomi şi Jer Bulsara, au plâns tot timpul, ca şi Mary Austin şi Elton John. Printre persoanele îndurerate se numărau şi Dave Clark, celebrul baterist al anilor '60, acum impresar, cei trei membri ai formaţiei Oueen şi Anita Dobson, prietena lui Brian May.

  În dimineaţa rece de noiembrie, după ora nouă, Rolls Royce-ul negru, purtând sicriul în care se afla trupul neînsufleţit al lui Freddie Mercury, a pornit încet către Crematoriul Kensal Rise de pe Harrow Road, în partea de vest a Londrei. El era urmat de alte cinci limuzine funerare Daimler, purtând florile împreună cu mesajele de condoleanţe. În sfârşit, încă şapte limuzine Mercedes, în care se aflau cei care veniseră să-i aducă un ultim omagiu lui Mercury, încheiau convoiul.

  Muzica, cea care îl transformase pe Freddie Mercury dintr-un sfios student la Arte într-una din cele mai adulate stele ale rock-ului, a constituit, desigur, o parte însemnată a acestei ceremonii. Când sicriul a fost purtat în capelă, s-a auzit vocea Arethei Franklin, una din cântăreţele lui favorite, interpretând Precious Lord, Take My Hand, voce amplificată printr-un sistem stereo. A urmat un alt cântec al solistei, You've Got A Friend, una dintre cele mai sensibile melodii înregistrate vreodată. Spre finalul ceremoniei, după slujba religioasă, muzica a crescut în intensitate şi s-a auzit o arie dintr-o operă de Verdi, o altă preferinţă a lui Mercury. Ea avea o semnificaţie deosebită, întrucât era interpretată de distinsa lui prietenă, cântăreaţa spaniolă Monserrat Caballé, cea cu care cântase duetul Barcelona la Jocurile Olimpice din oraşul cu acelaşi nume.

  În timp ce procesiunea funerară trecea prin faţa coroanelor, jerbelor şi aranjamentelor florale, mulţi se opreau să citească inscripţiile. Vedete precum David Bowie, U2 şi Gary Glitter trimiseseră ofrande de flori. Din partea lui Glitter sosise o stea enormă din garoafe albe, ca un simbol a ceea ce însemnase Mercury pentru el, împreună cu o telegramă: „Freddie, o pierdere grea. Nu te voi uita niciodată”. Mary Austin trimisese o jerbă din trandafiri albi şi galbeni, însoţită de cuvintele: „Pentru cea mai nepreţuită şi adevărată dragoste a mea, dintotdeauna, a ta credincioasă”. Omagiul lui Dave Clark era tot atât de sensibil: „Viaţa este veşnică, iubitul meu prieten. Contribuţia ta pe această lume va dăinui”. Elton John scrisese un mesaj simplu alături de aranjamentul în formă de inimă făcut din trandafiri roz-portocalii: „Îţi mulţumesc că mi-ai fost prieten. Te voi iubi mereu”. De la Boy George, un alt admirator, venise de asemenea un mesaj: „Dragă Freddie, te iubesc”. Dar cel mai impresionant era acela al părinţilor, atât de apropiaţi de unicul lor fiu, în ciuda zvonurilor că ar fi fost supăraţi pentru felul lui de viaţă. Scriseseră simplu şi emoţionant: „Scumpului nostru fiu, Freddie. Te vom iubi mereu. Mama şi Tata”.

  Capitolul 2

  ÎNCEPUTURILE.

  Din Zanzibar la Londra „Cel mai mare şi mai bun – în toate”

  Farokh Bulsara şi-a trăit primii paisprezece ani ai vieţii într-unul din cele mai pitoreşti locuri din lume. A fost ca o avanpremieră pentru cel care, în evoluţia lui ulterioară, sub pseudonimul de Freddie Mercury, avea să devină strălucitul interpret al rock-ului.

  Mercury şi-a petrecut copilăria pe două insule idilice: Zanzibar şi Pemba, situate în Oceanul Indian, pe coasta de est a Africii. Amândouă insulele, apropiate, sunt locuite de comunităţi paşnice, şi Mercury se juca cu ceilalţi copii în deplină siguranţă, bucurându-se de marea caldă, de întinsele plaje aurii şi de lungile ore însorite. Pemba, îndeosebi, este atât de izolată, încâtpe vremea când familia lui Mercury locuia acolo nu exista nici electricitate. Pentru a primi veşti din lumea de afară, tatăl lui, Bomi, trebuia să se ducă până la casa unui prieten şi să încerce să ia legătura cu World Service prin radiotelegraful acestuia.

  Până la şapte ani, când s-a născut Kashmira, sora lui, Freddie (traducerea englezească pentru Farokh) a fost singur la părinţi şi lumina ochilor lor. Aveau destul timp să-l răsfeţe, pentru că viaţa pe insule era calmă şi relaxată. Domnul Bulsaro era funcţionar în administraţie şi termina în fiecare zi slujba la ora unu şi jumătate când, împreună cu soţia, Jer, se duceau cu fiul lor pe plajă, unde îl lăsau să se bălăcească în apă sau îl învăţau să înoate. Din când în când, îl luau la plimbare în grădinile ce aparţineau Muzeului din Zanzibar, locul în care părinţii tineri îşi duceau de preferinţă odraslele.

  Întorşi acasă, îi citeau poveşti minunate, poveşti cu spiriduşi, cu prinţi şi piraţi care, în decorul acela exotic, trebuie să-i fi părut lui Freddie cu atât mai adevărate. Una din cărţile care l-au impresionat în mod deosebit a fost O mie şi una de nopţi, ai cărei eroi erau persani ca şi el. Niciodată n-a dus lipsă de cineva care să se joace cu el sau să-i citească poveşti, câtă vreme familia era destul de bogată, după cum se lăuda el mai târziu, pentru a avea slujitori gata să-i satisfacă orice capriciu.

  Când avea cinci ani, Freddie a fost dus în alt loc pitoresc, în bogatul oraş Bombay, cu pieţele sale zgomotoase şi cu bazarurile multicolore. Iniţial, familia lui venise în Zanzibar din Bombay, care, la fel ca şi Pemba şi Zanzibar, era o parte a imensului şi puternicului Imperiu Britanic. Acum, tatăl lui Freddie hotărâse că fiul său trebuie să trăiască la Bombay, deoarece aici se aflau câteva din cele mai bune şcoli dân această parte a lumii.

  Părinţii lui Mercury erau amândoi parşi, adepţi ai religiei zoroastriene, iar în Bombay trăia cea mai mare comunitate de parşi existentă în lume. În secolul al X-lea, după invazia islamică în Persia, parşii au emigrat în India, unde erau liberi să-şi practice religia. India avea reputaţia de a fi una din ţările cele mai tolerante din lume când era vorba de religie, iar în Bombay, cu populaţia lui poliglotă, trăiau în bună înţelegere cele mai diverse grupuri religioase din lume: hinduşi, musulmani, creştini, sikşi, jaim şi zoroastrieni.

  Parşii alcătuiau una din comunităţile prospere din Bombay. La început, ei au adoptat limba şi îmbrăcămintea populaţiei celei mai numeroase ca religie – cea a hinduşilor, dar mai târziu au trecut la felul de viaţă al coloniştilor britanici. Aşa că tânărul Freddie avea să primească o educaţie potrivit şcolii publice britanice, chiar dacă asta se petrecea la mii de mile distanţă de Harrow şi Eton.

  Când tânărul Mercury sosise în îndia, aceasta avea o populaţie de patru sute de milioane de locuitori, Bombay fiind cel mai mare oraş al său şi al şaptelea ca mărime din lume. Port aşezat pe coasta vestică a Mării Arabe, centru financiar şi comercial al ţării, Bombay era un loc fantastic, în care Freddie avea să crească. Îi plăcea să se joace pe străzile înguste şi întortocheate şi să se plimbe prin superbele Grădini Suspendate din bogata zonă Malabar Hill, în vecinătatea Spitalului Pârş. Îi plăcea de asemenea să se ducă în Bazar, să privească îmblânzitorii de şerpi care cântau din fluiere melodii misterioase, hipnotice, ori să se minuneze dinaintea fachirilor. În pieţele aglomerate, se uita la vânzătorii celor mai exotice mărfuri, ospătându-se între timp cu mango, nuci de cocos şi fructe uscate. După-amiaza se ducea în port şi admira vapoarele încărcate cu cele mai diferite mărfuri – ceai, bumbac, orez —, gata să ridice ancora pentru călătorii îndepărtate.

  Mercury era fericit să meargă şi la şcoală. Avea rezultate excelente în sport, îndeosebi la cricket, box şi tenis de masă. Rapiditatea, pasele agresive de la masa de tenis – amestec de viteză şi îndemânare – au făcut din el unul din campionii şcolii la acest sport. Tot la şcoala din Bombay a început el lecţiile de pian care aveau să fie hotărâtoare pentru grandioasele sale compoziţii de mai târziu, care au adus faima formaţiei Queen. Oraşul era un adevărat creuzet al muzicii, în care elevul de unsprezece ani făcea cunoştinţă, rând pe rând, cu muzica clasică şi de operă, pentru care părinţii lui Freddie aveau un adevărat cult, cu ritmurile unduitoare şi romantice ale cântecelor indiene şi cu farmecul acelui fenomen relativ nou, „rock and roll”, care începea să cucerească treptat lumea.

  Religia juca, de asemenea, un rol important în viaţa lui Mercury. Se ducea împreună cu alţi tineri zoroastrieni în templele focului, unde se aflau zeii parşi. Focurile sacre sunt de o mare însemnătate în această religie, iar rugăciunile se fac dinaintea lor, ca o mărturisire a credinţei individului. Ele ard continuu – în unele părţi din Iran sunt focuri aprinse de două mii de ani —, iar preoţii templului le alimentează de cinci ori pe zi.

  La vârsta de opt ani, Freddie a fost admis membru deplin al religiei zoroastriene, în cadrul maiestuoasei ceremonii Navzote. El a fost iniţiat prin baia purificatoare, în murmurul rugăciunilor preotului principal. (Baia simbolizează curăţenia fizică pe care credincioşii o consideră esenţială pentru purificarea minţii şi a sufletului.) Apoi, dinaintea unuia dintre focurile veşnice, a repetat rugăciunile preoţilor, recunoscând religia zoroastriană ca fiind revelată lui Zoroastru de Ahura Mâzda, şi a primit sudreh-ul, o cămaşă din muselină albă, simbol al nevinovăţiei şi purităţii. După aceasta, preotul i-a legat în jurul taliei un şnur – kusti – făcut din cea mai fină lână albă de miel, simbolizând învestirea cu putere spre a servi umanităţii. Kusti îi fusese înfăşurat de trei ori în jurul taliei pentru a-i aminti tânărului cele trei ipostaze ale lui Ahura Mâzda – creator, păstrător şi reconstructor – şi era de presupus că cel iniţiat avea să poarte acest şnur toată viaţa. În cele din urmă, Mercury a fost supus unei „ploi” cu boabe de orez, petale de trandafir, nuci de cocos şi rodii, a” îmbrăcat cu haine noi. Ruşi Dalai, un prieten al familiei lui Mercury, spune despre ceremonia Navzote: „Este unul dintre cele mai importante evenimente în cadrul religiei şi toată lumea din comunitatea parsa este invitată. Constituie un eveniment foarte sărbătoresc a” fericit”.

  Mai târziu, Freddie avea să vorbească cu mult drag despre anii petrecuţi în şcoală. Multe stele ale muzicii pop îşi amintesc de zilele acelea ca de o perioadă îngrozitoare, perioadă pe care abia aşteptau s-o termine, dar nu la fel s-a întâmplat şi cu Mercury: „Îmi petreceam timpul foarte plăcut la şcoală. Unul dintre preceptele însuşite în şcoală este cum te îngrijeşti de tine însuţi, şi eu am început asta foarte devreme. Şcoala m-a ajutat să devin independent şi m-a deprins să nu am încredere în nimeni altcineva decât în mine însumi.

  Învăţam de toate la şcoală, dar cel mai mult îmi plăceau arta şi literatura. Se punea mare accent pe sport, iar eu am sfârşit prin a le practica pe toate. Am făcut box, cricket, tenis de masă, la care eram într-adevăr bun”.

  A urmat lecţiile de pian până când a luat examenul de clasa a cincea. „Am studiat pianul la şcoală şi mi-a plăcut cu adevărat, spunea el. Era dorinţa mamei mele. Ea dorea să fie sigură că sunt perseverent. La început urmam lecţiile pentru că ştiam că ea voia acest lucru, dar apoi, pur şi simplu, mă bucuram să cânt la pian.”

  Unul dintre oamenii cărora Freddie le-a vorbit despre anii de şcoală din India a fost întemeietorul fan-clubului Queen, Jacky Gunn, care remarca: „Din felul cum o descria Freddie, şcoala aceea din India a fost minunată. Se pare că acolo şi-a însuşit multiple cunoştinţe şi şi-a făcut nenumăraţi prieteni, petrecându-şi timpul cu folos”.

  Şi totuşi, lumea lui Mercury s-a întors pe dos când, la paisprezece ani, a trebuit să se mute cu părinţii în Anglia. Aveau să se instaleze într-o casă modestă din Feltham, Middlesex, departe de lumea cu care era obişnuit – de zilele lipsite de griji, de orele pline de soare, bazarurile colorate, viaţa străzii, servitori. În anul 1959, modestul Feltham cu greu putea constitui o atracţie pentru băiatul de paisprezece ani, îndrăgostit de culorile vii ale Orientului. În fiecare zi Mercury avea să se alăture mulţimii cenuşii de pasageri care aşteptau, la coadă, omnibuzul roşu ce trebuia să-l ducă la şcoală în Isleworth, unde ceilalţi copii se distrau pe seama privirii ciudate a ochilor lui negri şi a accentului colonial sacadat. În primele lui interviuri, Mercury nu s-a referit niciodată la perioada anilor de liceu, dar cu siguranţă că monotonia, cenuşiul şi conservatorismul lor nu-i fuseseră pe plac. Instrucţia lui a avut de suferit şi, când a părăsit şcoala din Isleworth, singurul obiect la care excela într-adevăr era arta.

  Pe când împlinea nouăsprezece ani, în Anglia se percepeau deja primele ecouri a ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca „generaţia swing a anilor '60”. Adolescenţii din toată ţara, chiar şi din Feltham, începeau să renege vechile valori morale şi stilul de viaţă al părinţilor, dorind o existenţă diferită, bazată pe propria lor modă, muzică şi bani. Era perioada „Mod”, un cult al adolescenţilor pentru îmbrăcăminte (adoptând în special îndrăzneaţă modă italiană), pentru ritmul de „blues” al negrilor americani sau muzica „soul” şi nu se gândeau decât să-şi cheltuie salariul pe-o săptămână pe astfel de lucruri, esenţiale pentru ei. Era, de asemenea, epoca Beatles şi Rolling Stone. În 1965, trei formaţii se aflau în competiţie pentru supremaţie în clasament. Beatles câştigase de trei ori locul 1 în top cu hiturile: I Feel Fine, Ticket To Râde şi Day Tripper, urmaţi îndeaproape de Rolling Stone, cu alte trei piese din propriul repertoriu: The Last Time, Satisfaction şi Get Off My Cloud.

  Şi muzica neagră „soul” urca în clasamente. Otis Readding realiza un mare hit cu My Girl, iar Vilson Pickett cu melodia In The Midnight Hour, care intrase de patru ori în top. Dar cel mai grozav hit al anului fusese cel al formaţiei Supremes, cu cântecul Stop In The Nome Of Love.

  Acum apare şi noul grup londonez „Who”, care îşi face loc în clasament cu melodia I Can't Explain. Îmbrăcămintea lor ţipătoare şi ritmul năvalnic, precum şi sunetele bazate pe „blues” i-au făcut să fie rapid îndrăgiţi de fanii „Mod”. Piesa ghitaristului Pete Townshed, My Generation, oglindea cam tot ceea ce însemna să fii adolescent în Londra acelor vremuri captivante.

  Era timpul când muzica pop încerca să sfarme tiparele strimte în care fusese încorsetată şi să arate că poate fi mai mult decât o bucăţică de zahăr bună de aruncat adolescenţilor îndrăgostiţi. Capul de afiş al acestui nou val „inteligent” al rock-ului era fostul trubadur folk, Robert Zimmerman, cunoscut sub numele de Bob Dylan, al cărui album, Bringing All Back Home, a influenţat mii de autori lirici din toată lumea şi a schimbat cursul muzicii rock pentru totdeauna.

  Anul 1965 a fost începutul mişcării de protest a tinerei generaţii şi al experimentării drogurilor. În America, mii de tineri îşi ardeau cărţile de identitate în semn de protest împotriva războiului din Vietnam, în timp ce esteticianul Ken Kessey inaugura o serie de experimente cu acidul lysergic, pe atunci încă legal admis.

  În Anglia, cei mai mulţi inovatori în domeniul modei şi al rock-ului erau produsul universităţilor umaniste. Marea majoritate a membrilor formaţiei Stones, cea mai rebelă din câte văzuse lumea până atunci, provenea de acolo. Svengali, unul dintre membrii formaţiei Who, era şi el umanist. Tot aşa şi chitaristul Pete Townshend, care se hotărâse să-şi alcătuiască formaţia în timpul perioadei petrecute la Ealing Art School, colegiul spre care se va îndrepta şi tânărul de nouăsprezece ani, Freddie Mercury. Şcolile umaniste însemnau libertate, creativitate şi şansa pentru studenţii ce le urmau cursurile de a face ceea ce le place. Părinţii lui Mercury nu au fost încântaţi ca unicul lor fiu să urmeze o astfel de şcoală, dar neînduplecatul Freddie şi-a ales propriul drum. El spera că în felul acesta va recupera o parte din magia, din coloritul şi din încântarea pe care le lăsase-n urmă, în Zanzibar şi India.

  Studenţii din preajma lui Frederick Bulsara, cel cu pantalonii de catifea, erau preocupaţi să deseneze un nou ambalaj pentru detergent. Dar Freddie, la douăzeci de ani ai lui, mâzgălea câteva linii pe caiet, apoi se lăsa purtat de vise cu ochii deschişi. El nu se vedea trăind din încercarea de a-i face pe oameni să cumpere fulgi de săpun. Visa la ziua în care avea să le vândă ceva mult mai valoros şi magic… pe el însuşi, ca super-star al rock-ului.

  Încet, el se înălţa pe pantofii cu talpă groasă cu care obişnuia să umble şi apuca rigla de treizeci de centimetri cu amândouă mâinile. Cu mâna dreaptă apăsa capătul riglei de plastic în partea de jos a abdomenului. Cu stânga făcea mişcări largi în sus şi în jos, cântând o serie de note imaginare, iar faţa lui cu ten neted, smeadă se schimonosea urmărind să exprime extazul. Deschidea gura cu dinţii din faţă lungi, ca de iepure, şi cânta Purple Haze all în my Brain… melodie de top a lui Jimi Hendrix. Mercury era pur şi simplu înnebunit de coafura rebelă, de viaţa boemă a chitaristului din Seattle, care îşi stabilise reşedinţa în capitala engleză, socotită la acea vreme placa turnantă a stilurilor.

  Obsedat de tot ceea ce era în legătură cu Hendrix – de la cămăşile de mătase în culorile curcubeului şi eşarfele lui, la stilul coafurii, care îl făcea să arate ca după o serie de şocuri electrice – artistul pe jumătate indian cherokee însemna pentru Mercury tot ce putea fi mai excitant, mai riscant şi pasionant în statutul unui tânăr. La Şcoala de Arte, şi-ar fi petrecut cea mai mare parte a timpului desenându-l pe extravagantul chitarist; desenul lui favorit îl arăta pe Hendrix îmbrăcat ca un filfizon, după moda secolului optsprezece. Mai târziu, în interviurile sale, Mercury declara că s-a aflat sub influenţa combinată a două vedete, Hendrix şi Lisa Minelli.

  Şase ani mai târziu, el avea să folosească un microfon portabil în locul liniei de plastic, cântând cu el ca la o chitară imaginară şi făcând mii de fani să ţipe pentru a-l îndemna să continue. Dar, deocamdată, performanţele lui nu se întrezăresc încă. „Stai jos, Bulsara, că te prosteşti! Nu poţi cânta de capul tău şi să mai fi şi piua-ntâi”, îl zeflemisea câte un student. Şi nu era singurul care avea această părere. Jerry Hibbert, coleg de studenţie, acum directorul unei companii, îşi aminteşte: „Freddie era cel mai tăcut băiat din Şcoala de Arte. A fost realmente o mare surpriză când s-a dovedit o mare stea. Aveam alţi colegi în facultate care erau mult mai vioi şi mai extravaganţi decât el”. Şi Graham Collis, regizor de filme acum, îşi aminteşte de Mercury ca de un papă-lapte. „Era mai degrabă un tont şi chicotea ca o şcolăriţă. Noi nu credeam că ar avea vreun talent deosebit. Obişnuia să se ridice şi să-l imite pe Jimi Hendrix. Atunci noi strigam la el, spunându-i: 'Stai jos, Freddie, n-o să ai succes niciodată!' „ Graham Rose, care frecventa aceeaşi clasă de grafică cu Freddie, îşi aminteşte că viitorul stil vestimentar al cântăreţului – maioul de balet, pelerina cu hermină, hainele extravagante – nu se întrevedea deloc. „Freddie nu era o persoană extravagantă şi nici sclipitoare. Era slab ca o grisină şi obişnuia să poarte jeanşi strâmţi sau pantaloni de catifea reiată, care îl făceau şi mai slab. Hainele pe care le purta nu difereau de cele cu care umblam cu toţii la vremea aceea. În mare, era un tip tăcut, cu toate că avea tendinţa să chicotească tot timpul. Şi când o făcea, îşi ducea mâna dreaptă la gură pentru a-şi acoperi dinţii foarte mari. Îmi amintesc de el ca de un băiat de treabă, foarte simpatic şi curtenitor. Nu avea apucături rele… Mulţi dintre noi am fost încântaţi când a devenit un cântăreţ de mare succes.”

  Dar viaţa tumultuoasă şi pasiunile pe care le-a trăit Mercury dt timp formaţia Queen a deţinut supremaţia în lumea muzicii uşoare nu se întrezăreau deloc în anii petrecuţi la colegiu. Prietenii lui de la Ealing îşi amintesc doar de câteva iubite, dar în nici un caz de iubiţi. Fosta lui colegă de clasă, Rosemary Collis, a făcut un curs de modă pe care l-a urmat şi Freddie vreme de un an. „Nu-mi amintesc despre el să fi fost prea atras de fete.” Şi, desigur, el nu i-a făcut o impresie deosebită. „Freddie era retras pentru că era unul din cei doi băieţi, singurii din clasa noastră. Era grozav de tăcut şi modest. Cu siguranţă nu avea nimic scandalos în purtare”, spunea ea.

  Mercury era de-a dreptul distant faţă de zgomotoşii lui colegi, după cum declara şi un fost profesor de la Ealing College of Art. În timpul orelor, atmosfera devenea absolut infernală, dar cântăreţul de mai târziu nu era niciodată turbulent, spune profesorul de desen Peter Daglish: „Freddie părea întotdeauna puţin mai retras faţă de ceilalţi. Însingurat. Am impresia că se simţea uşor diferit, probabil din cauza înfăţişării sale străine. Dar cu siguranţă nu se poate spune că se izola de ceilalţi.

  La vremea aceea, studenţii se comportau ca nişte adevărate hoarde dezlănţuite, spune Daglish, dar Mercury nu se amesteca cu ei. Odată am fost pus chiar în faţa unui act de rebeliune. Era într-o după-amiază. Nu ştiu dacă băuseră la cârciumă sau ce îi exaltase până într-atât, dar erau foarte gălăgioşi. Cei mai zgomotoşi din grupul acela erau Tim Staffell şi Graham Rose.

  O mulţime de studenţi erau preocupaţi de muzică. Graham Rose obişnuia să cânte cu voce tare, plin de entuziasm, şi Tim Staffell era un clovn. Mai aveau încă o oarecare mentalitate de şcolari, dar până la un punct. Uneori erau foarte turbulenţi şi mergeau cu obrăznicia până la a-i insulta pe profesori, dar în fond erau inofensivi. Singura dată când mi-l amintesc pe Freddie făcând o poznă, adaugă Daglish, a fost atunci când l-am găsit stând în fundul clasei şi imitându-l pe Jimi Hendrix, cu un teu în loc de microfon. Am fost cât se poate de surprins când Freddie a devenit o asemenea celebritate.”

  Potrivit părerii lui Daglish, cursurile facultăţii aveau o bună reputaţie şi erau destul de greu de absolvit. Cei mai mulţi studenţi aveau să reuşească într-o mare gamă de activităţi, şi anume: producţie de filme, reclamă, design, grafică, pictură, fotografie. „Se poate spune că erau cursuri care deschideau foarte multe perspective. Toţi profesorii de la cursurile de bază practicau disciplinele respective. Mai existau şi alte cursuri similare, dar nu aveau acelaşi dinamism. Era o mare experienţă să predai acolo, şi anul lui Freddie era format din studenţi foarte talentaţi. Cunoştinţele pe care le primeau stimulau creativitatea. Noi le dădeam studenţilor o idee şi ei trebuiau să găsească repede o soluţie, contribuind în acelaşi timp cu toată inventivitatea de care erau capabili.”

  Printre lecţiile practice pe care le-a făcut clasa lui Mercury a fost şi una numită „The Queen's Garden Party”. Studenţii trebuiau să creeze oaspeţi imaginari pentru petrecere şi apoi să le facă portretul. A fost prima petrecere „Queen” în care a fost implicat Mercury şi – deşi nu-şi dădea seama pe vremea aceea – poate o prevestire a ceea ce avea să urmeze.

  Capitolul 3 „SMILE”

  Începuturile formaţiei Queen şi ale unui stil muzical unic „Dacă n-aş fi făcut asta, n-aş fi făcut nimic altceva. Nu ştiu să gătesc şi nu sunt bun de menajeră”

  Formaţia se simţea marginalizată, aşa cum se simţeau şi multe altele. Prima tentativă a grupului de a păşi în lumea rock-ului s-a petrecut cu mult timp în urmă, în 1968, dar au fost nevoiţi să lupte încă şase ani pentru a fi recunoscuţi, şi a trebuit să înfrunte criticile potrivnice înainte ca succesul să se întrevadă. Cariera lor a început pe coridoarele Colegiului „London Imperial”, unde Brian May era student la fizică şi încerca să-şi alcătuiască o formaţie. Fostul student la Stomatologie, Roger Taylor, şi studentul la Arte, Tim Staffell, i s-au alăturat repede şi s-au intitulat Smile (zâmbet). Au semnat un contract cu o reprezentanţă americană şi noua formaţie părea să fi dat marea lovitură.

  Primul single, de altfel şi ultimul al formaţiei Smile, a fost un eşec total, în parte şi pentru că se editase în Statele Unite, fără sprijinul vreunui grup sau case de discuri. În 1970, Staffell i-a părăsit pentru a-şi încerca norocul cu altă formaţie, numită Humpy Bong, care, credea el, avea ceea ce îi trebuia pentru a reuşi. El s-a străduit să-l convingă pe fostul lui camarad de la Arte, Freddie Mercury, să se alăture formaţiei Smile. Mercury mai cântase cu două formaţii necunoscute, Wreckage şi Sour Milk Sea. Astfel că cei trei, plus cei care li s-au alăturat pe rând ca basişti, s-au îmbarcat în anul acela pentru un tur al colegiilor şi cluburilor din Anglia.

  După ce au mers pe această linie care s-a soldat cu un eşec, schimbând şase basişti, în 1971, ei l-au admis pe John Deacon ca cel de-al patrulea membru al formaţiei. Grupul a primit un nou nume – Queen, gândit de Mercury cu câţiva ani în urmă. Şi explica el: „Nu-i decât un nume, dar este evident regal şi sună frumos. Este un nume puternic, universal şi cu efect imediat”.

  Marele succes al lui Queen a venit în 1972 şi este rezultatul indirect al mai multor probe pe care le-au făcut în studiourile „De Lane Lea”, unde testau echipamentul în schimbul unui timp nelimitat de înregistrare. La început, aceste benzi au fost respinse de mai multe case de discuri, dar cântând în diferite localuri şi cluburi londoneze, formaţia a atras atenţia şefilor executivi de la Trident Audio Productions. Aceştia supervizau toate activităţile de publicitate, producţie şi management şi se subordonau, la rândul lor, companiei gigant EMI. Acum, în sfârşit, Queen se afla în drum spre glorie – chiar dacă în acest stadiu ei nu aveau habar de aşa ceva. Au debutat cu single-ul Keep Yourself Alive. Dar acuzându-i că ar fi hipi, Radio One a refuzat să-i includă în topul său, astfel încât n-au figurat în clasament. Debutul albumului a dat greş şi cu concursul numeroşilor critici care le-au consacrat comentarii răutăcioase („hârdău de urină” – i-a calificat Nick Kent de la NME), dar în anul următor, după succesul celui de-al doilea LP, Queen II, a devenit un hit.

  A urmat o serie de turnee dificile şi apariţii în spectacole şi, în cele din urmă, răsplata n-a întârziat. Din 1974, formaţia a cunoscut o ascensiune continuă şi hitul Seven Seas Of Rhye era dovada că grupul Queen reuşise. Nu le mai rămânea acum decât să se menţină şi să progreseze din punct de vedere muzical, mai încrezători şi mai îndrăzneţi cu fiecare an. Au reuşit să ţină capul sus atâta timp cât au durat şi performanţele lui Mercury, în ciuda atacurilor sălbatice şi a toanelor din lumea muzicală, care au dus la pieire atâtea formaţii. Ei au supravieţuit modei disco, modei punk şi, mai târziu, formaţiilor de adolescenţi.

  Cei patru membri ai grupului au considerat necesare pauzele de la sfârşit de săptămână, pentru ca, despărţindu-se, să-şi poată vedea şi de alte treburi. Mercury a făcut un număr de înregistrări solo, printre care Love Kills, în 1984, ce intră în „top ten” (cu unsprezece ani în urmă, mai făcuse o înregistrare sub pseudonimul Larry Lurex, cu melodia I Can Hear The Music). Cel mai mare succes solo al lui Freddie a fost The Great Pretender, care a urcat pe locul patru în clasament în martie 1987. De asemenea, albumul de debut solo Mr Bad Guy, înregistrat la München, a fost apreciat şi a urcat pe locul zece în mai 1985. Realizările solo ale lui Mercury includ şi două cântece pentru musical-ul Time din West End, precum şi albumul Barcelona, cu cântăreaţa de operă Monserrat Caballé.

  Roger Taylor a fost primul membru al formaţiei care a făcut o carieră de solist, editând sub propriul său nume un single – I Wanna Testify, în august 1977, şi s-a dovedit mult mai prolific în afara formaţiei decât Mercury. El a mai editat albumul Fun In Space în 1981 şi Strange Frontier în 1984 şi s-a întors chiar la rădăcinile lui, la rock and roll, împreună cu formaţia Cross, înfiinţată de el, cu care a continuat o vreme şi a editat două albume: Shove It şi Mad, Bad And Dangerous To Know.

  Brian May s-a orientat către înregistrări şi a început să lucreze ca producător, întâlnind diverse talente, ca Bad News (un grup comic de heavy metal care imita grupul Young Ones) şi Anita Dobson (fostă chelneriţă la East Enders). Între timp, a realizat şi câteva fragmente ca parte a proiectului „Star Fleet”, din care în octombrie 1983 a rezultat un mini LP.

  Şi basistul John Deacon, autorul câtorva dintre cele mai mari hituri ale formaţiei Queen, inclusiv Another One Bites The Dust, a înfiinţat formaţia Immortals cu scopul de a scrie muzica pentru filmul „Biggles”. A demonstrat astfel lumii că el, ca şi ceilalţi membri ai formaţiei, are o identitate muzicală şi un talent care nu-i îngăduie să lâncezească într-un grup.

  Queen a fost foarte productivă, în vreme ce alte formaţii, departe de a fi lipsite de succes, aveau nevoie de cele mai multe ori de patru ani pentru a scoate un album. Ei au înregistrat, în medie, câte un LP pe an, din 1973 până în 1991, ceea ce foarte puţine formaţii au reuşit.

  Şi cu toate că era cel mai cunoscut membru al formaţiei Queen, Freddie Mercury nu însemna totul pentru grup. Ceilalţi trei – Brian May, Roger Taylor şi John Deacon – nu aveau doar rolul să-l acompanieze; fiecare era o parte importantă a formaţiei luată ca întreg, iar formaţia nu funcţiona decât ca rezultat al contribuţiilor lor înmănuncheate. Fiecare dintre ei era un muzician talentat, în toată puterea cuvântului, în special May, ale cărui lucrări inovatoare pentru chitară marcau cântecele formaţiei Queen, la fel ca şi stilul vocal, distinct al lui Mercury. Fiecare a scris melodii, fiecare a fost pe deplin implicat în istovitoarele eforturi din şedinţele de înregistrare şi fiecare a avut o reprezentare clară asupra a ceea ce voia el să devină formaţia lor.

  Chiar şi gustul lui Mercury pentru petreceri nu era doar al lui. Bateristul Roger Taylor, a cărui înfăţişare plăcută l-a făcut odată ţinta înţepăturilor camarazilor săi, i-a servit drept exemplu lui Mercury când a început să trăiască din plin. Deşi inteligenţa lui pătrunzătoare a făcut din Freddie reprezentantul formaţiei, el nu se situa pe sine aparte faţă de restul grupului. Toţi aveau o licenţă, iar succesele lor academice le-au pus în slujba rock-ului. Fiecare reprezenta formaţia şi muzica ei în felul său. Dar dacă Mercury era cel care, în chip firesc, ţinea capul de afiş, ceilalţi, spre deosebire de multe alte formaţii, nu erau invidioşi; dimpotrivă, se bucurau să-l lase pe el să se încălzească la luminile rampei.

  Rezultatul acestor eforturi a fost menţinerea în top vreme de aproape douăzeci de ani şi s-a concretizat prin vânzarea a o sută de milioane de discuri, dar cheia succesului a constituit-o diversitatea lor muzicală. Deşi aveau o tonalitate identificabilă, cântecele lor nu urmau niciodată drumul bătătorit, ci erau la fel de diverse ca şi garderoba mereu înnoită a lui Mercury. S-a scris mult despre fuziunea realizată de ei între muzica rock şi cea de operă, precum şi despre incomparabila Bohemian Rhapsody, care mixează coruri de operă cu acorduri stridente de chitară. Dar cântecele lor reprezentau mai mult decât simpla întâlnire dintre Carmen şi Led Zeppelin, şi erau prea vii pentru a putea fi considerate simple poveşti.

  Queen a reuşit să potrivească muzica hard-rock şi cu heavy metal, iar cântecul Ţie Your Mother Down a fost un exemplu în acest sens. Ei erau capabili să umple arenele de rock cu acorduri melodioase şi crescendo-uri ca cele din We Are The Champions. Puteau să facă mari înregistrări disco, cum a fost Another One Bites The Dust şi Under Pressure. Au creat şi sunete electronice futuriste, ca în surprinzătorul Radio GaGa, şi balade rock sensibile, ca It's A Kind Of Magic, iar postum, These Are The Days Of Our Lives, unul dintre cele mai mişcătoare cântece înregistrate vreodată de formaţia lor. Ei au produs o mişcare cu Fat Bottomed Girl şi au lansat un manifest impresionant cu I Want To Break Free. Au scris cântece cu mesaje puternice, cum este One Vision, şi cântece fără mesaj. Îl puteau copia chiar pe Elvis, făcând totuşi ca sunetul să fie al lor, precum în Crazy Little Thing Called Love, un cântec a cărui simplitate făcea greu de crezut faptul că fusese scris de acelaşi om care semnase complexa şi întortocheata Bohemian Rhapsody.

  Anii au venit, anii au trecut, Queen era în stare să creeze noi şi emoţionante cântece, captivând un auditoriu din ce în ce mai mare, care nu dădea defel semne de oboseală. Într-o carieră care număra 19 albume, stilurile muzicale păreau nelimitate, iar ei explorau noi direcţii şi noi orizonturi – întotdeauna interesante, chiar dacă nu întotdeauna de succes. Ca să se menţină în fruntea rockului aproape douăzeci de ani, formaţia Queen a trebuit să caute mereu direcţii înnoitoare atât în ceea ce-i priveşte, cât şi pentru muzica lor. De-a lungul timpului, a fost nevoie să se asigure fără încetare că niciodată nu vor cădea într-una din cele doua mari capcane ale muzicii pop: rutina şi apelul la sensibilitatea fanilor. Motiv ce i-a făcut să parcurgă o largă gamă de stiluri muzicale, păstrând totuşi un „ce” identificabil – lucru greu de obţinut şi cu atât mai lăudabil într-o epocă în care stilurile muzicale, ca şi moda, se schimbau peste noapte.

  Dar Mercury a stabilit încă de la începutul carierei o modalitate de lucru: „Îmi place, în mod deliberat, să realizez lucruri care să nu se confunde cu Queen. Întotdeauna cred că voi face ceva diferit. Altfel, care ar fi câştigul? Se pot, la fel de bine, reedita vechile discuri, întotdeauna mi-am dorit să fac ceea ce nu s-a mai făcut. Asta este foarte interesant şi îţi dă o reală impresie de nou”.

  Fanii au apreciat schimbările constante în manifestările formaţiei. În zilele lor de glorie, cluburile britanice ale fanilor Queen numărau peste patruzeci şi patru de mii de membri. „Misterul” Queen a constat în aceea că, chiar dacă scoteau un disc ce nu era pe placul publicului, imediat următorul putea să-l cucerească de-a dreptul. Ei reuşeau să supravieţuiască în ciuda greşelilor, încurcăturilor, criticilor proaste şi etichetărilor. „Nu-mi place să fiu etichetat, spunea Mercury. Pur şi simplu, etichetele nu se lipesc de mine. Muzica trebuie să fie o uşă deschisă.”

  Fiecare album al formaţiei Queen însemna un miracol pentru armata tot mai numeroasă a fanilor din lumea întreagă. Şi fiecare prilejuia momente de mare sărbătoare. Timp de douăzeci de ani, membrii formaţiei, împreună, au depăşit hotarele muzicii rock, îndreptându-se spre perfecţiune, combinând opera, haosul sonor şi dansul, obţinând mirajul unei lumi minunate, care va rămâne proaspătă şi savuroasă ani de zile de aci încolo. Deşi Mercury a fost cel mai prolific autor de cântece (piesa lui de rezistenţă fiind Bohemian Rhapsody), toţi membrii formaţiei erau compozitori talentaţi şi toţi au contribuit la fluxul inepuizabil al inspiraţiei producătoare de hituri. Şi de la Brian May au rămas astfel de hituri, printre care We Will Rock You. Roger Taylor a semnat Radio GaGa, în timp ce John Deacon este autorul cântecului I Want To Break Free. Prin aceasta voiau să se asigure că fiecare album va conţine suficiente nestemate. Queen n-a luat cu asalt clasamentele cu primul LP, deşi ne-a lăsat cele mai impresionante înregistrări, printre care Keep Yourself Alive, care n-a reuşit să intre însă nici măcar în clasamentul celor 40. Dar albumul conţinea germenii viitorului succes, asigurând auditoriul că acesta era albumul unei formaţii ce promitea să devină o mare putere în muzica rock. Făcând abstracţie de vocea lui Mercury, albumul este pus în valoare de acompaniamentul incredibil de curajos al chitarei, bazat pe un sunet cu totul special, ce avea să lanseze formaţia Queen în peisajul hard-rock-ului, cam de aceeaşi factură cu Glam Rock, o versiune a formaţiei Led Zeppelin. Sunetul hard-rock a fost pentru o vreme nota dominantă a formaţiei, deşi ei reuşeau să se evidenţieze prin amestecul armoniilor, diminuând simţitor nota dominant-metalică. Şi cu toate că cei patru nu se mulţumeau să fie etichetaţi, dorind mai mult decât orice să fie originali, acel spaţiu muzical în care s-au situat le-a creat o audienţă de al cărei suport aveau nevoie pentru a-şi asigura vânzarea discurilor înregistrate.

  Când, în martie 1974, a apărut Queen II, Seven Seas Of Rhye a început să forţeze clasamentele, iar formaţia a simţit pentru prima pară gustul apariţiei în public. Single-ul a intrat în clasament şi a fost bine primit în top, asemănându-se oarecum cu „T Rex” şi „Slade”, ceea ce demonstrează că rock-ul lor se bazează pe chitară. Dar, în ciuda faptului că Seven Seas Of Rhye a devenit primul hit al formaţiei, acompaniamentul albumului se dovedeşte slab şi încă nesemnificativ, cu toate îmbunătăţirile precedente. Fără îndoială, single-ul a constituit un moment important pentru alte înregistrări pompoase şi înzorzonate, cum ar fi Ogre Battle şi Fairy Fellers Master-shoke. Cu toate că producţia fusese îmbunătăţită, adevărata magie a formaţiei Queen încă nu se revelase.

  Pe măsură ce anul 1974 înainta, grupul a mai scos un album care, în cele din urmă, a demonstrat adevăratul lui potenţial. Sheer Heart Attack venise doar după opt luni de la albumul Queen II şi-l convingea chiar şi pe scepticul basist John Deacon că ei patru, laolaltă, reprezentau ceva cu totul aparte.

  „Întrucât eram ultimul care m-am alăturat grupului, eram în stare să văd lucrurile mai obiectiv, mărturisea el. Formaţia a mers întotdeauna pe drumul cel bun, dar până la Sheer Heart Attack n-am fost convins că vom da lovitura.” Albumul, o îmbunătăţire substanţială, conţinea clasica piesă Killer Queen, realizare însumând toate calităţile celor patru. Piesa trece de la o direcţie muzicală la alta pe durata secundelor şi, cu toate acestea, curge fără cusur. Pe bună dreptate, ea a călcat pe urmele melodiei Seven Seas în Top Ten şi, într-o competiţie foarte strânsă, a fost cât pe-aci să cucerească locul întâi în Marea Britanie, dar s-a oprit pe locul doi. Puternica amprentă a lui Mercury, care îşi găseşte asemănarea în construcţia melodică a Rapsodiei Boemiene, le dă încrederea să experimenteze şi alte forme muzicale. În acelaşi timp cu bucata lui Brian May, Now I'm Here, un alt succes în clasament (numărul unsprezece), albumul demonstra că formaţia Queen putea să înscrie acorduri subtile care, prelucrate, aveau destulă priză la public pentru a garanta că vor fi uşor asimilate.

  În 1975, când a apărută Night At The Opera, lumea muzicii uşoare ştia că se află în prezenţa unui rock de înaltă clasă. Piesa de rezistenţă a albumului a fost Bohemian Rhapsody, una dintre cele mai inventive şi surprinzătoare melodii pe care a avut-o vreodată rock-ul. Din momentul editării, în octombrie 1975, Bohemian Rhapsody a rămas în topul clasamentelor timp de nouă săptămâni, un record care nu a fost doborât decât atunci când Bryan Adams a lansat Everything I Do I Do It For You, care a deţinut locul întâi în top în vara şi toamna anului în care Mercury se lupta cu moartea. Single-ul acesta avea să fie primul disc al grupului Queen care a urcat pe locul întâi în clasament şi care, menţinându-se, a impus formaţia în ochii publicului iubitor de rock ca deschizătoare de drumuri şi creatoare a unui nou curent muzical. Până în momentul acela erau în pericol de a fi eliminaţi, fiind apreciaţi puţin prea preţioşi pentru rock, o modificare neinspirată a lui Led Zeppelin şi Mud. Şi, cu toate că spărsese gheaţa cu trei hituri, single-urile: Seven Seas Of Rhye, Killer Queen şi Now I'm Here, cei patru erau conştienţi că nu atinseseră potenţialul maxim. Această frustrare coincidea cu dezamăgirea crescândă legată de campania lor managerială din acel moment, aşa că s-au hotărât să-l angajeze pe John Reid, managerul de succes şi atât de ambiţios al lui Elton John. Afacerea s-a încheiat cu câteva zile înainte de lansarea lui Bohemian Rhapsody. Cântecul a fost selectat de pe albumului Night At The Opera şi prelucrat de Mercury cu ajutorul producătorului Roy Thomas Baker. Când a ascultat pentru întâia oară primele elemente ale Rapsodiei, Baker a rămas perplex. Mercury s-a aşezat la pian şi a început să schiţeze în mare melodia, apoi, cu o maiestuoasă impetuozitate, l-a informat pe producătorul uluit: „Acum, dear, asta-i partea în care intervine opera”. A încorpora două stiluri muzicale complet diferite în spaţiul unui singur cântec de muzică pop era cel puţin neobişnuit şi, în orice caz, ceva ce nu putea duce decât la un dezastru; dar nu era cazul cu Mercury care, netulburat, ţinea să ducă ideea cât mai departe. Ceea ce la început trebuia să fie doar o scurtă inserţie de muzică de operă, a degenerat, la înregistrare, într-o extravagantă revărsare a mai mult de o sută optzeci de voci. Au fost necesare trei săptămâni pentru a înregistra melodia, căci Mercury făcea întruna modificări şi adăugiri. Potrivit declaraţiei lui Baker, „Freddie ar fi putut continua la nesfârşit cu adăugirile şi schimbările la partea de operă. Ştia cum voia să sune şi n-ar fi renunţat până ce totul n-ar fi fost perfect”. Totuşi, în ciuda tuturor înfloriturilor şi a părţilor de operă, spiritul rock-ului s-a păstrat şi, într-un fel, cele două forme au reuşit să se armonizeze.

  Dacă Mercury a izbutit să depăşească dificultatea de a contopi aceste două forme muzicale atât de diferite, rezultatul a întâmpinat însă un alt neajuns. Înregistrarea versiunii finale a Rapsodiei depăşea cu şase minute – de doua ori mai mult – durata unui single mediu. Acest fapt, precum şi amestecul insolit al stilurilor mai că le-a provocat un atac de apoplexie responsabililor de la EMI. Lăsând deoparte faptul că ascultătorii se vor plictisi, motivau ei, durata unui asemenea single nu-i va lăsa nici o şansă să ajungă vreodată un hit. Dar Mercury şi Queen au rămas de nezdruncinat în părerea lor că acest „magnum opus” e bun şi au refuzat să facă orice schimbare sau să-i scurteze fraza. „Noi eram încredinţaţi că Bohe-mian Rhapsody putea fi un hit în întregul ei. Eram în stare să facem multe compromisuri, dar să ciuntim un cântec – asta în nici un caz”, spunea Mercury.

  Cu toată bravada, Mercury era neliniştit în sinea lui, i-a împărtăşit îndoielile lui Kenny Everett, pe atunci disc-jockey la Radio One, şi i-a cerut lui Everett, care îi era şi bun prieten, să asculte o copie neoficială a înregistrării. Popularului şi influentului disc-jockey i-a plăcut cântecul şi era convins că şi publicului îi va plăcea tot atât de mult. El a spus mai târziu: „Am ştiut imediat că avea să fie Number One din tot ceea ce a scris vreodată Mercury şi n-avea nici o importanţă cât era de lung”.

  Everett a transmis cântecul constant, la cererea tot mai insistentă a publicului, şi chiar a determinat compania EMI să treacă la înregistrare. A fost singurul single pe care formaţia l-a înregistrat în aproape zece luni, dar datorită acestui cântec ei aveau să devină o forţă incontestabilă în lumea rock-ului.

  Dacă publicul era încântat de noua linie sonoră, criticii au fost de altă părere. Ei au numit-o sofisticată, pretenţioasă, pur şi simplu un nonsens. Cu toate acestea, o lună mai târziu, discul a atins punctul culminant în clasament. El a scos din top farsa comediantului Billy Connolly şi popularul şlagăr al lui Tommy Wynette – D. I. V. O. R. C. E, apoi le-a luat înainte chiar şi recentelor succese ale anului: Space Oddity a lui David Bowie şi Sailing a lui Rod Stewart. Discul a fost şi o prevestire a revoluţiei video în rock şi este general acceptată ideea că este prima înregistrare video adevărată în muzica pop – chiar dacă asta se datorează unui accident. Formaţia urma să facă un spot pentru 'Top Of The Pops”, cei mai important program de muzică pop al televiziunii britanice, în loc de asta, ei au făcut un film în care au interpretat cântecul şi l-au însărcinat pe regizorul Bruce Gowers să facă înregistrarea video care să poată fi folosită în locul spotului.

  Filmul a costat 5000 de lire şi, în scurt timp, a devenit parola lumii rock-ului şi a fanilor muzicii pop. Acum este de neimaginat să cheltui o sumă atât de mică pentru o înregistrare video. De exemplu, Black Or White, primul single din albumul Dangerous al lui Michael Jackson, a costat aproape patru milioane de lire, dar la vremea respectivă suma de cinci mii de lire era o investiţie enormă din partea casei de discuri EMI. Când înregistrarea video a fost lansată la 'Top Of The Pops”, fanii muzicii pop au rămas stupefiaţi văzând capetele celor patru că plutesc pe ecran, că figurile lor se aliniază şi se multiplică, precum într-un caleidoscop, concomitent cu muzica.

  Realizatorii înregistrării nu şi-au asumat însă riscul de a trata filmul formaţiei Queen ca pe orice produs de reclamă. În cele din urmă, cântecul a rămas în top vreme de nouă săptămâni şi nu încape nici o îndoială că filmul l-a ajutat mult să se menţină. Mini-filmul făcut pentru Bohemian Rhapsody contura deja direcţiile pe care avea să le urmeze muzica pop. De atunci încolo, fiecare formaţie a trebuit să se gândească serios la necesitatea de a-şi face un film video pentru orice cântec nou, dacă avea ambiţia să fie un succes.

  A Night At The Opera a urmat exact drumul pe care Sheer Heart Attack îl promitea cu un an în urmă. Avându-l pe Roy Thomas Baker la cârmă, albumul conţinea două viitoare capodopere: You're My Best Friend, compoziţia lui John Deacon, care a reuşit să se impună pe ambele maluri ale Atlanticului, urmat îndeaproape de Killer Queen, care a făcut de asemenea carieră în Top Twenty, în America. Dar, pentru cei mai mulţi, giuvaerul albumului a fost balada Love Of My Life. Înregistrată separat, ea s-a bucurat de succes în multe ţări, dar nu a dat niciodată lovitura în clasamentele de casă. (Lansat în 1979 ca o înregistrare pe viu, cântecul n-a ocupat decât locul 63 în clasamentele din Anglia.) Cu prilejul unui concert în Brazilia, cântecul a revenit în atenţia iubitorilor de muzică atunci când publicul a dovedit că ştie perfect textul, pe care-l cânta împreună cu formaţia, confirmându-i valoarea.

  Captivând lumea muzicii uşoare cu dibăcia sa, Queen a lansat un alt album, al cărui titlu îl luaseră din filmul Fraţilor Marx, A Day At The Races. La aproape un an după A Night At The Opera, albumul dezvăluie o serie de alte direcţii aparţinând marelui rock, incluzând piesele Ţie Your Mother Down şi Good Old-Fashioned Loverboy. Dar cel mai mare succes al albumului l-a constituit Somebody To Love Me, care a asigurat formaţiei un alt loc doi în clasamentele britanice. (Queen a obţinut permisiunea să folosescă titlul filmului de la Grouncho Marx. Răspunsul acestuia la cererea lor a fost: „Sunt foarte încântat că aţi folosit numele unui film de-al meu pentru albumul vostru, şi asta pentru că aveţi succes. Aş fi foarte încântat dacă aţi intitula şi următorul vostru album după ultimul meu film, The Greatest Hits Of The Rotting Stones”.)

  Cel de-al şaselea album, News Of The World, realizat în 1977, a fost generat de două imnuri foarte cunoscute şi iubite de cei patru: We Wlll Rock You şi We Are The Champions; erau primele piese din album şi au conferit formaţiei Queen o altă dimensiune. Ambele au linia corală la fel de puternică, la fel de antrenantă, ceea ce a determinat publicul să le primească cu căldură.

  Albumul Jazz, din 1978, nu semnala încă aventura formaţiei pe teritoriul lui Miles Davis, dar conţinea suficiente elemente pentru a-şi justifica titlul. Era un amestec ce pornea de la balada Leaving Home Ain 't Easy şi mergea până la acutele din Bicycle Race, incluzând surprinzătorul Don't Stop Me Now şi acoperind teritoriul baroc prin cântecul Fat Bottomed Girls.

  După Jazz a urmat The Game, în 1980, care a marcat o întoarcere la albumele de studio după o întrerupere de doi ani; cu acest album, ei mai realizează încă o serie de nestemate: Save Me, o baladă impresionantă în care Freddie îşi etalează pe de-a-ntregul posibilităţile vocale, apoi Crazy Little Thing Called Love, o pastişă a lui Elvis care marchează debutul lui Freddie ca chitarist. Dar adevăratul punct forte al show-ului a fost Another One Bites The Dust. Cu măsurile lui nonconformiste şi cu linia başilor absolut neaşteptată, cântecul rupea orice nouă barieră muzicală pe măsură ce Queen se aventura pe teritoriul care, până atunci, fusese ocupat doar de soliştii negri ai muzicii disco. Succseul imens dovedea cât de înşelătoare pot fi pronosticurile. Formaţia Queen refuza pur şi simplu să fie categorisită, etichetată.

  Asigurându-se că se poate împăca şi cu curentele moderne, formaţia a introdus ultimul „moft” în materie de modă. Au folosit pentru prima oară sintetizatorul în înregistrările lor. Cu toate acestea, încă n-au epuizat întreaga gamă de improvizaţii electronice, cum s-a întâmplat în cazul altor formaţii, ba, mai mult, ei au adaptat chitara, instrumentul lor de bază, combinând metoda clasică cu noua tehnologie.

  Iată însă că s-a produs o schimbare puţin obişnuită în cariera formaţiei, şi anume aceea care avea să le asigure o audienţă totală la public, inclusiv amatorii de filme, în 1980, inaugurau noul deceniu asumându-şi compoziţia coloanei sonore a filmului care dădea viaţă supereroului Flash Gordon.

  La vremea aceea, rock-ul şi echipele de film nu aveau nimic comun – lumea filmului nu descoperise încă forţa sonoră a muzicii pop dar Mercury, Taylor, May şi Deacon au fost atât de impresionaţi când au vizionat varianta brută a înregistrării, încât n-au mai stat pe gânduri să răspundă acestei noi provocări. Succesul a fost imediat şi a dovedit celorlalţi artişti că filmul oferea noi posibilităţi, cu care se puteau obţine pe piaţă succese de disc aproape sigure.

  Flash, un inteligent mixaj de fragmente de film susţinut de acorduri puternice de cor, a urcat rapid în clasament, pe când albumul ocupa abia locul zece. Este cât se poate de interesant de ştiut dacă formaţia ar fi putut merge mai departe fără impresionanta prezenţă a vocii lui Mercury, dacă May şi ceilalţi ar fi trecut această probă şi ar fi putut realiza un album susţinut doar de puternica lor instrumentaţie.

  Regizorul de film Mike Hodges îşi amintea: „Queen avea un nemaipomenit simţ al umorului şi un sunet de neconfundat, ceea ce corespundea exact intenţiilor noastre pentru Flash Gordon. Formaţiei i-a plăcut filmul şi, lucrând la el, a avut posibilitatea să-şi evidenţieze calităţile.

  Queen a lucrat aproape trei luni, în 1980, la aventura imaginară a supereroului comic şi încă trei săptămâni pentru a înregistra muzica şi banda video pentru single-ul Flash. „A fost o mare plăcere să lucrez cu ei, spune Hodges, şi niciodată n-au existat conflicte. De fapt, erau foarte atenţi unii cu alţii.”

  După ce au văzut prima oară pelicula, cei patru au plecat să scrie muzica şi timp de trei luni au tot revenit la realizatorii filmului, uneori separat, alteori în grup, aducând ceea ce lucraseră. Mercury a muncit neobosit, cu foarte multă energie şi dinamism, cum făcea de altfel cu toate proiectele de care se apuca. După părerea lui Hodges, „el era foarte meticulos şi se gândea serios la toate aspectele înainte de a trece la treabă. Cu toate că întreaga formaţie era implicată în proiect, Freddie a înţeles cel mai bine ceea ce li se cerea. De altfel, cele mai multe idei din punct de vedere vizual veneau de la el”.

  Mercury nu era numai un excelent muzician, ci şi un interpret înnăscut. Dar, pe lângă aceste două calităţi, era şi un neobosit perfecţionist: „Nu întâmplător se numea Freddie Mercury, era cu adevărat un tip mercurian, spune Hodges. Ca interpret, el a funcţionat la întreaga capacitate. A avut o extraordinară pricepere de a-şi exploata fizicul, iar simţul sincronizării la el era fără cusur. Era foarte sigur pe el şi părea că ştie întotdeauna cum trebuie lucrat. De asemenea, era foarte iute şi nu avea răbdare nici cu el însuşi, nici cu ceilalţi atunci când voia să se facă ceva imediat. Era un căutător neobosit şi urmărea ca totul să fie perfect”.

  Dar Mercury părea să fie un cu totul alt om când nu se afla pe scenă. „Când Freddie nu lucra, era foarte modest, chiar timid. Era surprinzător de neînsemnat şi vulnerabil, ceea ce te îndemna să-l protejezi. Când l-am văzut evoluând pe scenă, am rămas uimit, căci era într-adevăr extraordinar să-l priveşti. Mă îndoiesc de faptul că Freddie folosea chiar atât de multe stimulente, adaugă Hodges. Şi chiar dacă obişnuia să folosească ceva, era foarte discret, încât eu n-am observat niciodată nimic. Din experienţa mea, toţi patru erau adevăraţi profesionişti şi, în orice caz, alcătuiau o formaţie foarte sensibilă.”

  Având audienţă în lumea întreagă, de la fanii heavy metal până la băieţandrii cuceriţi de filmul Flash Gordon, scena a reprezentat pentru formaţie cel mai bun loc de lansare a noului disc Queen – The Greatest Hits. El s-a dovedit o piatră de hotar şi a fost discul cel mai bine vândut din colecţia Best Of a tuturor timpurilor. Susţinut în mare parte de numărul succeselor din Top Ten, discul reuneşte cele mai bune piese, inclusiv Bohemian Rhapsody, şi scoate în evidenţă caracteristicile vocale şi orchestraţia. Albumul a fost editat acum mai bine de zece ani, dar faptul că este şi acum actual dovedeşte că este fără vârstă.

  Îmbătată de succesul cu Greatest Hits, formaţia s-a angajat la realizarea unui alt album, care avea să reunească cea mai interesantă colaborare în domeniul rockului – Queen şi David Bowie. Să ai două culmi ale rock-ului care să conlucreze e o ispită prea mare, dar „duetul” a fost inegalabil: Under Pressure a ţâşnit literalmente în vârful topului britanic.

  Albumul intitulat Hot Space conţinea surprinzătorul Under Pressure. El a fost editat în 1982, anuţând o nouă direcţie pe care Queen părea să o urmeze: cucerirea scenei, dansul. Formaţia avea deja un succes discografic, semnat de Deacon, Another One Bites The Dust, dar de data asta ei doreau să umple sălile până la refuz. Albumul conţinea de toate, inclusiv Back Chat, Body Language şi Las palabras de amor, dar în mod surprinzător parteneriatul cu Bowie nu s-a soldat decât cu un singur cântec în top de pe acest LP, mulţi fani fiind uluiţi de brusca schimbare a stilului, ceea ce dovedea că formaţia nu se dezminte, ci cochetează în continuare cu explorarea unor noi posibilităţi de expresie.

  După Hot Space, Queen nu a mai editat un alt disc timp de doi ani, perioadă în care toţi cei patru membri s-au ocupat de propriile proiecte. A fost o pauză binevenită: când s-au regrupat, au produs cel mai bun album al lor – The Works. În 1984, el avea să cucerească nu numai un public nou şi tânăr, ci avea să devină albumul cu cel mai mare succes de public al formaţiei, impunând o serie de hituri în clasament, de la Radio GaGa până la Hammer To Fall, în care Brian May acordase veridicitate plastică fiecărei note. Dar peste toate succesele LP-ului s-au ridicat It's A Hard Life şi I Want To Break Free, care vor evidenţia cele mai rafinate caracteristici ale lui Mercury, plasându-l deasupra instrumentelor. Acest cântec al abandonului şi eliberării de sine a devenit imnul fanilor din toate ţările cu regimuri opresive din lume, în special din America de Sud şi Africa de Sud. Albumul mai cuprindea, de asemenea, balada Is This The World We Created? înregistrare pe care Mercury şi May au realizat-o la „Live Aid”.

  În anul următor, Queen a realizat albumul Complete Works, care dovedeşte necesitatea de a alcătui o colecţie din toate albumele apărute până la data respectivă. Ei au mai realizat şi mini-albumul special intitulat Complet Vision. Albumul conţinea unele melodii foarte cunoscute, cum ar fi Thank God It's Christmas, precum şi năstruşnicele melodii Seven Seas Of Rhye şi Radio GaGa, See What A Fool Fve Been şi Go Crazy.

  Un an mai târziu, formaţia avea să depăşească vânzările realizate cu ultimul album, cu toate că A Kind Of Magic repetă majoritatea înregistrărilor făcute pentru complicata epopee Highlander. Albumul a urcat rapid în top, iar piesele lui au obţinut mari succese de casă în lumea întreagă. One Vision, care a fost tributul lui Queen pentru iniţiatorul spectacolului „Live Aid”, Bob Geldof, a atins locul şapte, în timp ce A Kind Of Magic a ajuns şi s-a menţinut pe locul trei timp de unsprezece săptămâni, pătrunzând în toate clasamentele. Ambele melodii demonstrau ce dimensiune căpătase acum Queen – One Vision era un rock clasic, în timp ce cealaltă melodie era agreabilă, fantezistă. Alte elemente de atracţie ale albumului erau Princes Of The Universe, cutremurătoarea baladă Who Wants To Live Forever? şi Don't Lose Your Head, care evidenţia talentul vocal al lui Joan Armatrading.

  După A King Of Magic, formaţia nu a mai editat nimic până în 1989, când The Miracle a văzut lumina zilei. Deşi criticii l-au etichetat ca fiind lipsit de strălucire, albumul The Miracle a ocupat locul întâi. A fost editat la 22 mai 1989. Spre deosebire de The Invisible Man, albumul exprima limpede spiritul formaţiei, dar dovedea un prea mic progres muzical. Două melodii au intrat în Top Ten, I Want It All şi Breakthru. Cu toate acestea, albumul care include şi single-ul The Miracle. precum şi mişcătoarea melodie intitulată Was It Worth It? a devenit o dată mai mult un succes de casă, probând imensa loialitate a fanilor Queen de pretutindeni.

  În 1989, BBC-ul a răscolit în propriile arhive şi a lansat Queen At The Beeb, o serie de înregistrări din şedinţele de lucru ale formaţiei la studiourile corporaţiei, din 1973. Dar în timp ce fanii Queen le-au socotit atrăgătoare, publicul larg nu le-a apreciat.

  Ultimul album de studio al formaţiei Queen a fost Innuendo, editat în februarie 1991, cu nouă luni înainte de moartea lui Mercury. Din punct de vedere muzical, a constituit o întoarcere la maniera iniţială, dând la iveală cântece superbe, şi mai mişcătoare când lumea a aflat despre suferinţele prin care trecea Mercury în timp ce lucra la ele. Melodia care a dat şi titlul albumului a fost primul cântec al formaţiei Queen care avea să urce direct pe locul întâi în clasament. Cu o durată de peste şase minute, el devine al treilea „numărul unu” cel mai lung în clasamentele de top din Marea Britanie; este un amestec încântător a trei bucăţi diferite, resturi ale de-acum clasicei Bohemian Rhapsody.

  Al doilea cântec, I'am Going Slightly Mad, dovedea o altă distanţare radicală de tonul obişnuit al formaţiei, iar despre lirica lui minunată, Mercury declara că este „o carte mică la un careu de decari”. Albumul conţinea însă şi piese de hard-rock propriu-zis, The Hitman, Headlong şi I Can 't Live With You, toate dovedind forma încă excelentă a grupului. Dintre nestematele din „coroana” albumului făceau parte Bijou, relevând partea mişcătoare a chitarei, şi These Are The Days Of Our Lives, o sfâşietoare înregistrare în care Mercury evocă amintiri din propria-i viaţă şi regretă imposibilitatea de a da acele ceasornicului înapoi. (Cântecul a apărut mai târziu pe un dublu, partea A, numărul unu fiind single-ul Bohemian Rhapsody, editat ca un omagiu adus cântăreţului.) Innuendo a fost ultimul album de studio editat înainte de moartea lui Mercury. Înregistrările video ne arată un Mercury slăbit, bolnav, cu hainele atârnând pe el, cu faţa ca o mască mortuară. Dar discul a fost plin de viaţă, cu acel soi de magie ce a aparţinut dintotdeauna formaţiei Queen.

  Capitolul 4

  ULTIMUL „SHOWMAN”

  Pe scenă şi în film „Iubesc Regina. Ea e în stare de atltea lucruri scandaloase”

  Era o linişte întreruptă doar de discretele intervenţii ale lui Freddy Mercury. Douăsprezece chelneriţe decoltate, purtând sticle de şampanie, treceau printre binevoitorii care veniseră în culise să felicite membrii formaţiei Queen pentru show-ul lor de la Madison Square din New York, care avusese loc cu casa închisă. Mercury şi prietenii lui plănuiseră să facă o petrecere în toată regula ceva mai târziu, dar pentru moment nu aveau încotro.

  Aveam să gust şi eu din plin din ceea ce însemna o petrecere la „curtea” ce-l înconjura pe „regele” Freddie în oricare parte a lumii s-ar fi aflat. Cu câteva ore înainte fusesem cules de la aeroportul J. F. K. de o limuzină albă şi dus la hotel doar cât să fac un duş, să mă schimb şi să mă remontez înainte de întâlnirea cu marele showman al rock-ului.

  Cu toate că Mercury era cel mai excentric personaj al muzicii pop, un star care îl făcea pe Elton John să pară o micşunică sfioasă pe lângă el, când trebuia să dea interviuri era foarte zgârcit la vorbă. E adevărat că, în câteva rânduri, se dovedise un maestru al remarcilor insolente, dar în adâncul său nu semăna deloc cu masca pe care o afişa. Indiferent de motiv însă, această împrejurare era cu totul deosebită, iar eu aveam să conduc cel mai intim interviu pe care l-am luat vreodată unui star al muzicii uşoare.

  Cântăreţul, îmbrăcat într-un tricou alb mulat pe corp, cu un pahar de şampanie într-o mână şi o ţigară superlong în cealaltă, era relaxat şi bine dispus când îmi spunea că el crede în viaţa trăită din plin. Cu ochii lui căprui, mari, licărind de veselie, aplecându-se puţin conspirativ, îmi spuse: „Excesul face parte din natura mea. Pentru mine plictiseala e o boală. Simt cu adevărat nevoia pericolului şi a emoţiei. N-am fost făcut să stau închis în casă şi să privesc la televizor. Sunt prin definiţie o persoană cu un mare apetit sexual. Îmi place să f… tot timpul. Până acum spuneam că m-aş duce cu oricine, dar în ultimul timp am devenit mult mai pretenţios.

  Îmi place să mă înconjor de oameni interesanţi şi mai ciudaţi, pentru că ei mă fac să simt că trăiesc. Oamenii extrem de corecţi mă plictisesc. Îmi place să am o lume pestriţă în preajma mea.

  Prin însăşi natura mea, sunt neobosit şi foarte tensionat, aşa că nu pot fi un bun familist. În adâncul sufletului sunt o persoană foarte sensibilă, o persoană pendulând într-adevăr între două extreme, şi asta are adesea un efect destructiv atât asupra mea, cât şi asupra celorlalţi.”

  Lui Mercury i-a fost dat să cucerească acest versant al vieţii tumultuoase – un versant care i-a adus faima, bogăţia, i-a permis să se răsfeţe după pofta inimii, aspect pe care se străduia să-l ţină ferit de ochiul sarcastic al criticilor sau al denigratorilor. Dincolo de scenă, în particular, era la fel de emotiv cum era şi ca interpret. Iar în seara aceea nu s-a sfiit să recunoască acest lucru.

  Puse jos paharul de plastic şi o chelneriţă se şi grăbi să i-l umple. Unduindu-şi în aer superba lui mână molatecă, abia mai reuşea să-şi tragă sufletul între piruetele sale verbale. „Când am o legătură, n-o fac niciodată fără să mă implic total din punct de vedere sentimental. Nu cred în jumătăţile de măsură sau în compromis. De fapt, nu suport să renunţ aproape la nimic. Dau tot ce am – pentru că aşa sunt eu.”

  Când l-am întrebat dacă îi place să frecventeze cluburile deocheate, a zâmbit larg şi mi-a răspuns: „Ador cluburile din New York. Îmi amintesc că am vrut odată să mă duc la un club numit The Gilden Grape, despre care auzisem că este foarte interesant şi promiţător, dar toată lumea m-a sfătuit să nu mă duc. Sau, dacă totuşi o fac, cel puţin să mă asigur că mă aşteaptă afară o maşină blindată. Toţi îşi făceau o datorie din a mă preveni să nu mă duc, ceea ce, evident, m-a determinat să mă duc acolo”.

  Cum-necum, Mercury şi-a ales o companie cât se poate de neobişnuită, ex-campioană de tenis de la Wimbledon, Billie Jean King. „La puţin timp după ce am intrat acolo, s-a pornit o bătaie care s-a întins până la masa noastră. Scaune străbăteau încăperea, pumnii curgeau fără milă, curgea sânge peste tot. Billie încremenise, dar mie îmi plăcea. I-am spus să nu se teamă şi, întru cât lupta se încingea, am luat-o şi ne-am dus pe ringul de dans.

  Era mult mai distractiv decât o cină plicticoasă la hotelul meu. Viaţa e făcută s-o trăieşti, crede-mă. Aş fi făcut aceleaşi lucruri şi aş fi avut aceeaşi filosofie şi dacă n-aş fi avut succes.”

  Mercury s-a oprit brusc atunci când l-am întrebat dacă îi mai rămăsese ceva din ceea ce un om îşi poate dori şi pe care el să nu-l fi putut dobândi. Cu o mină patetică, Mercury, veşnicul actor, m-a privit cu ochii lui frumoşi care păreau acum blânzi şi gânditori, a făcut o pauză care mi s-a părut extrem de lungă, apoi mi-a răspuns: „Fericirea. Nu cred că am avut parte de ea vreodată”.

  Pe moment putea să fie îndrăzneţ, adesea preţios, dar imediat după aceea puteai să-l vezi fragil, emotiv. Pe scenă, Freddie Mercury parcurgea gama tuturor emoţiilor şi spectatorii odată cu el. „El a fost un actor care putea ţine publicul în palmă”, îl caracterizase David Bowie, un alt interpret cu o prezenţă scenică desăvârşită. Când Mercury a ajuns un star necontestat, a „pus la colţ” toată piaţa muzicii şi reprezentaţiile formaţiei erau adevărate spectacole teatrale muzicale, realizate la cota cea mai înaltă.

  Mercury mi-a spus odată: „A cânta în faţa unei mulţimi uriaşe – un veritabil talaz dezlănţuit – este ceva de neegalat. Când plec de pe scenă, am nevoie de ore întregi ca să mă potolesc şi să-mi revin”. Aş putea spune că şi publicului îi trebuiau multe ore ca să se restabilească. Mercury lucra neobosit şi cu pasiune în concert, până când simţea că a captivat fiecare om prezent şi era extraordinar să vezi mii de fani cântând şi balansându-se la unison în ritmurile melodiei Crazy Little Thing Called Love sau Radio GaGa. Spectacolele lui fascinau mulţimile pe oriunde l-au purtat paşii.

  La Rio, în timpul emoţionantului Love Of My Life, mai bine de 350 000 de spectatori au cântat împreună cu el, alcătuind un cor reunit de aceeaşi pasiune. La Montreal, unde cântăreţul se fâţâia pe scenă într-un şort alb şi cu o pălărie albă înaltă, spectatorii au dansat dezlănţuiţi după ritmurile melodiei Another One Bites The Dust.

  Mercury interpreta muzica rock cu acelaşi dramatism cu care sir Laurence Olivier îşi interpreta rolurile. Îşi smucea capul pe spate, depărta picioarele şi îşi punea rnâinile în şolduri, lăsându-se purtat de vârtejurile muzicii. Traversa scena, dezlănţuit, mărşăluind ţanţoş şi înfoindu-se ca un păun îndopat cu cocaină. Altă dată, învârtea suportul microfonului, transformându-l parcă într-o armă pe care o ridica la ceruri, lăsându-se pe spate ca James Dean în cunoscuta lui poză de trăgător, ori îşi plimba degetele nervoase de-a lungul tijei, de parcă ar fi cântat la flaut.

  Apoi mai era şi costumaţia. Ceva ce lumea rock-ului nu mai văzuse până atunci: maiou de balet din saten, mulat pe corp, cu decolteul adânc, lăsând să se vadă pădurea de păr de pe piept, haine de blană şi pantaloni de velur, jachete scurte gen bolero, precum şi pantofi de balet. „Merge orice, spunea Mercury. De ce nu? Nijinski a purtat o dată un costum din cea mai fină plasă. Nu fac asta ca să şochez publicul, este doar teatru. Îmi plac veşmintele frumoase.”

  În septembrie 1976, la un concert în aer liber pe care Queen l-a dat în Hyde Park, în faţa a 150 000 de fani, Mercury şi-a fluturat pe scenă mâinile cu unghiile date cu lac negru, purtând un uluitor costum argintiu, despicat pe coapse. În 1977, la New York, pe arena Madison Square Gardens, publicul a venit atras de numărul final al spectacolului, în care Mercury făcea striptease pe melodia Hey Big Spender. Valsând, el îşi scotea maioul de balet, rămânând într-un slip minuscul, aproape inexistent.

  Câteva dintre cele mai spectaculoase show-uri au fost realizate de Queen în America de Sud, unde s-a apreciat că aceasta a fost prima formaţie rock ce a stârnit furtună pe continent. În martie 1981, într-o serie de opt concerte care s-au desfăşurat cu casele închise, în Brazilia şi în Argentina, Queen avea să înfrunte noi teritorii şi să ofere fanilor leşinaţi după muzică adevărate regaluri de rock.

  În Argentina, un întreg stadion a explodat când Mercury a apărut pe scenă în acelaşi slip minuscul exact în momentul în care se ridica uşor pe catarg steagul naţional al Argentinei, alături de steagul Marii Britanii. Ulterior, el avea să declare: „Toată lumea consideră indecent ca bărbaţii să poarte slip, dar eu am dorit să le dau un prilej de desfătare. Dacă l-aş fi purtat pe stradă, aş fi fost arestat.” Insolenta apariţie n-a provocat o prea mare tulburare, deşi, pe vremea aceea, în Argentina orice vizitator primea o listă cuprmzând ceea ce are sau nu voie să facă.

  Spectacolele formaţiei Queen depăşeau toate standardele cunoscute, aşa că publicul argentinian a fost de-a dreptul uluit. „Văzusem odată un film cu o formaţie argentiniană, îşi amintea Mercury. Nu aveau decât două instrumente şi patru lumini îndreptate asupra lor. Am vrut să le demonstrăm cum trebuie să arate de fapt un spectacol. Am vrut să fie de foarte bună calitate nu pentru noi, cât mai ales pentru ei.”

  Queen a cucerit, în 1986, alte zeci de mii de fani în Ungaria, unde, pentru prima oară, o mare formaţie de rock a reuşit să pătrundă în spatele Cortinei de Fier. Ceea ce se întâmpla în Vest le mai făcea încă gura pungă unora din Est, şi un asemenea spectacol a însemnat foarte mult atât pentru formaţie, cât şi pentru poporul ungar. S-a tipărit un număr incredibil de 250000 de bilete pentru fanii blocului din Est, dornici să asculte şi ei celebra formaţie. La Budapesta, Freddie şi-a unit glasul cu publicul pentru a cânta tradiţionalul Tavaski Szel. Mercury îşi scrisese cuvintele în palmă, ca să fie sigur că va pronunţa corect. Gestul a mers la inima auditoriului, iar replica a fost că stadionul a izbucnit în strigăte de bucurie şi ropote de aplauze. Câţiva fani din primele rânduri îşi exprimau chiar cam prea pătimaş entuziasmul, aşa încât oamenii de ordine au fost nevoiţi să pună furtunul pe ei ca să-i potolească.

  Pe vremea aceea, fotograful oficial al formaţiei era Denis O'Reagan. „Îmi plăcea realmente să lucrez cu ei, spunea el. Erau toţi plini de haz şi foarte profesionişti în acelaşi timp. Dar Freddie era într-adevăr cel mai grozav dintre ei, cu adevărat măreţ şi generos ca însăşi viaţa. Îmi aduc aminte că odată, în Germania, ne aflam cu toţii în camera lui Freddie. Ne întorsesem de la spectacol şi hotărâsem să privim un meci de fotbal la televizor. Dar între timp ne-am răzgândit şi, cum toate maşinile plecaseră, se stârnise o oarecare agitaţie în încercarea de a găsi un mijloc de transport până la un club local. Când l-am întrebat pe Freddie dacă găsiseră în sfârşit ceva cu care să plecăm, s-a uitat la mine şi mi-a răspuns încântat: 'Da, am găsit, băiete dragă. Cred că o să mergem cu ceva care se cheamă taxi!'„

  Reagan îşi aminteşte cum, la Budapesta, Mercury a reuşit să facă rost de apartamentul prezidenţial dintr-un hotel de lux, apartament rezervat şefilor de state şi capetelor încoronate. „Era atât de mare, atât de opulent, încât toţi ceilalţi membri ai formaţiei au venit să se minuneze. Şi pe când se holbau ei aşa, Freddie le-a spus: 'Toate apartamentele sunt egale, doar că unele sunt mai egale decât altele!', la care Roger a replicat: 'Bine, mă… În acela care-i mai egal decât al meu!'„

  Turneul „Magic” al lui Queen din 1986 a fost cel mai electrizant şi mai bine pus la punct din cele pe care le realizase vreodată formaţia. Peste un milion de oameni au asistat la spectacolele acestui turneu, care a străbătut aproape toată Europa, plus cei peste 400000 numai în Marea Britanie. Au fost în total 26 de spectacole. Mercury a atins culmea măreţiei când a apărut în ţinuta de paradă a unui monarh britanic: mantie purpurie garnisită cu hermină şi o coroană încrustată cu pietre. Designer-ul formaţiei, Diane Moseley, spunea că pelerina cântărea aproape nouă kilograme şi era făcută din 14 metri de catifea roşie tivită cu blană de hermină şi cu fireturi de aur, toată căptuşită cu mătase de asemenea roşie. Moseley o descria ca fiind „o mantie de încoronare napoleoniană” şi se spune că a costat în jur de 1500 de lire sterline.

  În acelaşi an, 1986, la Mannheim Sport Park, în Germania, Mercury a dovedit că era într-adevăr regele rockului, căruia adoratorii îi îndeplineau orice capriciu. El rotea în aer un sceptru ca pe o baghetă şi conducea un cor de 80000 de germani care, cu accentul lor gutural, intonau imnul naţional britanic. Când spectacolul a ajuns în Anglia, el a avut un efect şi mai deosebit. La Wembley, Mercury s-a îmbrăcat ca un atlet olimpic şi a urcat două rânduri de scări pentru a aprinde imensele torţe, în timp ce deasupra stadionului pluteau figurine uriaşe umplute cu heliu.

  În ciuda reputaţiei pe care o avea formaţia Queen de a-şi organiza perfect turneele, nu întotdeauna acestea s-au putut desfăşura după planul stabilit. De exemplu, turneul de debut în Statele Unite, în 1974, a trebuit să fie anulat numai după câteva seri, când Brian May s-a îmbolnăvit de hepatită. „Planurile noastre au eşuat fără apel, îşi aminteşte Brian. Trebuia să ne amânăm concertele cu o lună. Ne-am întors însă acasă, unde m-am băgat în pat şi a trebuit să rămân acolo.” Necazurile au lovit din nou formaţia Queen în turneul din anul următor, tot în America. De data asta, la jumătatea turneului s-a îmbolnăvit Mercury, fiind suspect de noduli pe coardele vocale. (Mercury suferea adesea de tulburări ale vocii din cauză că punea atâta suflet în interpretare, indiferent de spectacol.) În consecinţă, cele şapte concerte au fost anulate până când el s-a restabilit şi a redevenit capabil să-şi conducă formaţia.

  S-a întâmplat ca unele spectacole să nu poată fi puse în scenă niciodată. De exemplu, în 1982, s-a vorbit că formaţia a fost nevoită să renunţe la două spectacole de mari proporţii – unul pe stadionul Manchester United şi altul la Arsenal – din cauza… closetelor. Ca urmare a primei vizite a Papei Ioan Paul al Il-lea în Anglia, toate toaletele mobile disponibile fuseseră instalate în diferite oraşe, pe traseul Sfintuâui Părinte.

  Deşi Queen era cea mai apolitică dintre formaţii şi nu-şi propunea nici un mesaj revoluţionar, aşa cum făceau o mulţime de alte grupuri de rock, s-au trezit şi ei luaţi de aceste valuri politice cu prilejul turneului din Africa de Sud, din 1984. Formaţia a luat un bobârnac serios după ce a apărut la Sun City, o staţiune luxuriantă din Bonphuthatswana, considerată o replică a oraşului Las Vegas. Mercury a fost reclamat că ar fi spus: „Se pot face o mulţime de bani acolo”, şi Queen a fost mustrată şi pusă imediat pe lista neagră a ONU, pentru că nu a respectat boicotul cultural. În Anglia, Uniunea Compozitorilor a suspendat formaţia, în ciuda protestelor şi declaraţiilor cum că sunt total împotriva apartheid-ului şi consideră concertele respective ca încercări de a stabili o punte de legătură. În cele din urmă, formaţia a apelat la justiţie împotriva deciziei. S-a revenit asupra sancţiunii şi Queen a scăpat numai cu o amendă de 2000 de lire. Dar spectacolele din Africa de Sud au umbrit imaginea lor printre fanii de rock cu înclinaţii liberale, idealiste, deşi formaţia a protestat în repetate rânduri, susţinând că nu au sentimentul de a fi greşit cu ceva. Mai târziu, Brian May a izbucnit, spunând: „Singurele critici pe care le-am primit au fost din afara Africii de Sud”.

  Altă dată, necazul i-a lovit în timpul turneului de la Sun City, când Mercury şi-a pierdut vocea, iar formaţia s-a străduit din răsputeri să susţină totuşi spectacolul în faţa a şapte mii de oameni. Fanii au plecat atunci furioşi şi spectacolul a fost un fiasco.

  Uneori Queen se punea în situaţii neplăcute din cauza unor trăsnăi. Aşa s-a întâmplat când Mercury a păşit pe scenă împleticindu-se, cu sâni falşi, haine femeieşti strânse pe trup şi perucă cu păr lung – în faţa a 325000 de fani, în show-ul de la Rio din 1985. Întrucât Mercury prezenta succesul formaţiei din anul precedent, I Want To Break Free, iar între timp înregistrarea video îi arăta pe cei patru îmbrăcaţi în diferite uniforme desperecheate, publicul a început să arunce cu pietre în ei. Şocat şi nemulţumit, Mercury nu şi-a dat seama că fanii din America de Sud îndrăgeau acest cântec mai presus decât oricare altul al formaţiei sale pentru că vedeau în versurile lui un posibil mesaj politic de libertate – o libertate pentru care luptau cu atâta disperare, sub un regim brutal şi represiv. Dar pe când „proiectilele” se abăteau asupra lui, Mercury a înţeles deodată că travestiul lui înfuriase lumea şi atunci a recurs la cel mai rapid striptease pe care l-au văzut vreodată fanii săi, aruncându-şi peruca şi sânii falşi, calmând asfel pe loc atmosfera. După aceea, deşi supărat din cauza incidentului, el a fost în stare să facă haz, în felul lui autoironie, spunând că mai fusese cândva bătută cu pietre o altă mare regină – regina din Saaba!

  Queen putea fi asemuită cu un menaj şi, ca orice menaj, era expusă la tot felul de zvonuri şi presupuneri în legătură cu un potenţial divorţ. Publicarea unor ştiri cum că formaţia este pe punctul de a se destrăma i-a urmărit de-a lungul întregii lor cariere. Dar, în ciuda zvonurilor, formaţia a depăşit toate aceste momente. La moartea lui Mercury, cei patru petrecuseră douăzeci de ani împreună.

  N-a fost însă niciodată un parteneriat docil, toşi membrii formaţiei având firi independente, o voinţă puternică, fiecare ştiind bine ce vrea. Şi ei au luptat cu armele lor. Pentru că Freddie era cel mai coleric şi mai deschis dintre ei şi, practic, forţa care propulsa formaţia, toate astea făceau să se creadă că ceilalţi se mulţumesc cu locul secund, lăsându-l pe el să conducă spectacolul. Adevărul este că nu aşa stăteau lucrurile. Divergenţele puteau pleca de la orice – de la acompaniamentul chitarei până la coafura cuiva – şi adesea schimburile de argumente erau fierbinţi ca şuvoaiele unui gheizer în plină erupţie.

  Mercury însuşi mi-a spus odată: „Sunt un muzician foarte sensibil şi nu sunt deloc persoana lângă care e uşor să trăieşti. Şi asta creează o serie de probleme între noi. Temperamental, sunt violent. Pot fi nestatornic şi dificil. Dar în fond sunt un perfecţionist. Nu văd nici un motiv să nu fiu aşa când e vorba de muzica noastră. Nu m-a interesat niciodată să fiu vioara a doua. Queen este capabilă de lucruri mari, dar uneori lucrurile mari solicită şi o mare doză de curaj”. Şi a adăugat: „Au fost şi vremuri în care ne-am urât din tot sufletul. Au existat şi momente după care mi-a trebuit o jumătate de an ca să-mi treacă supărarea. Erau timpuri când găseam totul prea conformist şi rigid. Viaţa unei formaţii rock este alcătuită din timpul petrecut în studio, imprimarea unui album, pregătirile şi plecarea la drum, spectacolul sau spectacolele, după care totul se reia de la capăt. Consider că nu trebuie să te laşi pradă rutinei, iar dacă ai sentimentul că te-a prins, trebuie să ai puterea să te smulgi. Îmi place muzica pe care o facem. Sunt pasionat de ea, dar mai cred că viaţa e făcută şi din altceva – uneori nu-mi doresc decât să fac cumpărături, să mă duc la club sau să bat mingea”.

  Mercury nu era însă singurul încăpăţânat din grupul lor. Toţi aveau caractere puternice, voluntare, dorind să aibă un cuvânt de spus în tot ceea ce se punea la cale, întocmai ca orice nucleu care se transformase peste noapte într-o importantă antrepriză. „Una dintre cele mai mari probleme ale noastre era aceea că aveam patru personalităţi puternice, independente”, spunea Mercury. Iar Bryn Bridenthal, care fusese agentul lor de publicitate, confirmă: „Erau momente trecătoare, dar şi ele sporeau farmecul lucrurilor. Formaţia era alcătuită din patru personalităţi foarte puternice, şi ori de câte ori ai de-a face cu asemenea individualităşi distincte care lucrează laolaltă, e firesc să apară situaţii conflictuale. Dar cred că tot ceea ce a contribuit la întreg, a contribuit de fapt la succes. Chiar şi ciondănelile sau cum vreţi să le spuneţi! În pofida tututror neînţelegerilor, cei patru au fost întotdeauna prieteni şi au manifestat un deosebit respect unul faţă de altul”.

  Încă din 1977, la trei ani după primul suces al formaţiei în top cu Seven Seas Of Rhye, a fost evident că grupul avea o puternică încărcătură temperamentală, iar Taylor întăreşte: „Disputele noastre sunt, pe de o parte, conflicte de idei pe teme muzicale şi, pe de alta, probleme de ego”. Şi toate aceste probleme s-au intensificat când formaţia a devenit una de mare succes, şi adesea pornea în turnee lungi şi istovitoare sau petrecea mult timp claustrată în studiouri, încercând să lucreze şi mai bine decât la ultima înregistrare. Constantele lor eforturi de perfecţionare au generat dispute chiar şi atunci când a venit vremea să selecteze colecţia „Greatest Hits”; neînţelegerile se iscau din divergenţele lor de păreri asupra cântecelor ce urmau să fie incluse şi a celor ce urmau să rămână pe din afară. Între timp, lumea muzicii uşoare stătea cu sufletul la gură şi se întreba dacă înfruntările nu vor duce la destrămarea formaţiei. Pe această temă, Mercury spunea: „Zvonurile că formaţia Queen se dezmembrează fac totdeauna ocolul lumii. Unii oameni par chiar să dorească acest lucru. Dumnezeu ştie de ce. E adevărat că sunt tot felul de conflicte şi de tensiuni în formaţie, ba uneori avem chiar cele mai neaşteptate discuţii, dar ele nu fac decât să limpezească atmosfera”.

  „Nu-i adevărat ceea ce se spune, cum că noi ne certăm tot timpul. Să spunem că există un grad de tensiune care ne împinge uneori în situaţii limită. Dar imediat ce ne aşezăm la lucru, totul este dat uitării. Mai degrabă aş zice că am avut ciocniri ocazionale decât zile de supărare în care nu ne-am vorbit unul altuia, ceea ce ar fi fost total neproductiv. Certurile pot fi violente, dar cel puţin taie în carne vie şi clarifică lucrurile, aşa încât fiecare ştie unde îi este locul.

  Noi nu ne detestăm unii pe alţii. Dacă am face-o, situaţia ar fi total diferită. Izbucnirile noastre survin din cauza oboselii. Munca pe care o facem poate fi uneori neinspirată şi epuizantă, şi trebuie să te opreşti la timp, înainte de a aluneca în monotonie. Era o vreme, de exemplu, când toate turneele noastre aveau loc iarna, aşa că m-am gândit să pun capăt acestei situaţii. Şi mi-am zis: Fir-ar să fie, să facem un turneu şi vara! Să mai facem şi altfel.”

  Pe aceeaşi temă, May spunea: „În cele mai proaste perioade ale noastre, ajungeam chiar să nu ne mai vorbim. Asta era într-adevăr o problemă. Fiind un grap, era ca şi cum, într-un fel, eram căsătoriţi, doar că pentru noi era încă şi mai dificil. Nu aveam de-a face doar cu un partener, ci cu trei – toţi trag în toate părţile, fiecare are propria opinie”. John Deacon îşi aminteşte şi el că aveau unele divergenţe de opinii, ca, de pildă, cea în legătură cu minunatul cântec pe care îl scrisese el, Another One Bits The Dust, dacă să fie sau nu un single. Până la urmă, l-au editat şi melodia a devenit unul dintre marile lor succese. Dar cel mai adesea s-au certat pe tema înregistrărilor pe care să le includă în albume, cum s-au petrecut lucrurile înainte de a edita „The Works”. Finalmente, au găsit soluţia ca albumul să conţină trei piese ale lui Mercury şi May şi două ale lui Taylor şi Deacon.

  Într-un interviu relevant, apărut în prestigioasa revistă americană „Rolling Stone”, Deacon, basul formaţiei, cel mai împăciuitor de altfel, admitea că imaginea şocant-vulgară a lui Mercury îi irita şi îi agasa adesea pe ceilalţi: „Unora nu le plăcea asta, dar nici Freddie, nici altcineva nu putea schimba lucrurile. De exemplu, odată a dat un interviu şi a spus ceva cam în genul 'Ne căcăm bani, dragă!”.

  Ca urmare, zvonurile despre certurile şi despărţirea lor iminentă sporeau zi de zi şi au atins apogeul în momentul în care Freddie a debutat cu albumul lui de solist – Mr Bad Guy, editat în 1985 la München. Dar el a dezminţit zvonurile, declarând că formaţia îşi luase doar o mică vacanţă, pentru că fiecare încerca să realizeze şi alte proiecte: „Există o mulţime de stiluri pe care vreau să le abordez cu formaţia şi pentru care nu am avut încă timp. Nu pentru că n-am fi în stare, ci pur şi simplu pentru că nu am avut răgazul necesar. Albumul editat la München mi-a oferit şansa să folosesc o orchestră în live, ceea ce am vrut întotdeauna să fac cu Queen, dar n-am reuşit, pentru că Brian face el singur cât o orchestră!”

  Şi mai multă rumoare s-a iscat în legătură cu potenţiala lor despărţire atunci când Mercury a declarat că se simte prea bătrân pentru a continua cu turneele, că s-a săturat de munca asta istovitoare care îl purta mereu pe drumuri: „Nu cred că un bărbat de patruzeci şi doi de ani mai poate hoinări multă vreme îmbrăcat într-un maiou de balet. Asta nu se poate numi o perspectivă!” Şi întrucât Queen era mai tot timpul în turneu – ultimul l-a făcut în 1986 – a început din nou să se vorbească cum că formaţia este în impas. Adevărul era însă mult mai trist. Mercury era foarte bolnav, şi turneul însemna sinucidere curată.

  Grupul a rămas „căsătorit” până la sfârşit. Credincioşi unul altuia, doar moartea i-a despărţit. Cu ani în urmă, într-un documentar video, Mercury remarca: „Cred că motivul pentru care suntem împreună de atâta timp este acela că niciunul dintre noi nu vrea să plece. Dacă pleci, eşti laş. Aşa că mergem înainte. Câtă vreme oamenii vor cumpăra muzică, e în regulă. Când vor înceta să ne cumpere discurile, atunci ne vom spune la revedere şi vom face altceva, de exemplu striptease!” Dar discurile n-au încetat să se vândă, fanii au rămas credincioşi, iar Mercury n-a trebuit să facă o carieră în striptease.

  Înregistrările video erau, în cea mai mare parte, un amestec de fantezie şi bună dispoziţie, fiecare părticică încercând să depăşească performanţele anterioare. Şi banda video oferea atâtea posibilităţi, iar membrii formaţiei, cu filmul Bohemian Rhapsody din 1975, erau adevăraţi deschizători de drumuri în materie de pop-video.

  Video i-a dat prilejul formaţiei, dar mai ales lui Freddie să se exprime neîncorsetat şi din punct de vedere vizual, chiar dacă în felul acesta se angajau într-o competiţie nemiloasă. Cei patru n-au devenit niciodată nişte tipi infatuaţi, aşa cum s-a întâmplat cu multe stele ale rockului, pe măsură ce norocul şi gloria le surâdeau.

  Una dintre cele mai remarcabile înregistrări video a fost făcută cu cântecul lui John Deacon – I Want To Break Free. Toţi patru, îmbrăcaţi în haine femeieşti, păreau desprinşi din cea mai lungă şi siropoasă operetă a televiziunii britanice – „Coronation Street”. În ceea ce-l priveşte, Mercury îşi pusese nişte sâni uriaşi sub un tricou roz, bombându-şi mereu pieptul şi arătându-şi în acelaşi timp picioarele subţiri de sub o minijupă neagră. Filmul îl arăta fâţâindu-se, într-o cameră prăfuită, pe lângă Brian May care şedea pe o canapea, cu claia de păr cârlionţat bine strânsă pe bigudiuri.

  În acel film video din 1984, care a costat mai mult de 100000 de lire, Mercury a trecut de la o extremă la alta, apărând pe scenă ca faunul imaginat de Nijinski, cu urechi lungi desenate şi îmbrăcat în întregime cu un costum colant. Şi-a ras chiar şi faimoasa mustaţă pentru scena în care cânta la flaut, căţărat pe un vârf de stâncă. La înregistrare au participat şi membrii Royal Ballet-ului, care îl rostogoleau pe cântăreţ peste trupurile lor încordate, adoptând poze specifice baletului, dar care sugerau senzualitate.

  Wayne Eagling, coregraful pentru I Want To Break Free, îşi aminteşte că Mercury se comporta ca un desăvârşit profesionist atunci când era vorba de înregistrări video: „Freddie avea o perfectă reprezentare a faunului imaginat de Nijinski şi, vrând să-l readucă pe scenă, apărea cântând la flaut pe vârful unei stânci. Scena a necesitat multe repetiţii, îndeosebi partea în care el se rostogolea peste balerini. Dar el era foarte amator de joacă.

  Era uşor să lucrezi cu el, pentru că punea mult suflet în tot eea ce făcea. Întotdeauna venea la repetiţii în pantaloni de gimnastică. Era profesionist până în măduva oaselor”.

  În toate filmele video ale grupului, Mercury crea întotdeauna imagini precise din dorinţa de a surprinde cât mai deplin spiritul şi lirica fiecărui cântec în parte. Cu timpul, şi-a dat seama că-i venea foarte la îndemână să facă lucruri în care, de fapt, excela: să fie, adică, strălucitul interpret al formaţiei, faţă în faţă cu un public care îl adora. De exemplu, pentru pelicula video din 1986 – Friends Will Be Friends, Queen a recreat o scenă dântr-un concert cu ajutorul fanilor. La un moment dat, Mercury apare deasupra mulţimii, la douăzeci şi cinci de picioare înălţime, pe o platformă de pe care se proiectează fascicule de lumină albă peste marea de chipuri de dedesubt, în punctul culminant al scenariului, platforma coboară, iar Mercury, într-un costum alb, păşeşte pe scenă şi dirijează publicul într-un cor emoţionant.

  Uneori înregistrarea video cuprindea imagini din filme de arhivă de lung metraj, alternate cu zbânţuielile lui Mercury. Astfel, Radio GaGa include scene de război din filmul „Metropolis”, alternativ cu evoluţia formaţiei. Îmbrăcaţi în cămăşi de un roşu ţipător şi cu pantaloni negri, cei patru cer publicului să ridice braţele către cer în acordurile magnetizante ale cântecului.

  Mercury şi formaţia au abordat înregistrările video aşa cum au procedat şi cu muzica: ca perfecţionişti ce erau, hotărâseră să nu facă două lucruri la fel. Prietenul lui Mercury, Dave Clark, spunea: „Când te uiţi la mulţimea casetelor lui, îţi dai seama că el ştia exact cum să descrie esenţa fiecărui vers. Ştia exact ce voia, cum să arate şi cum să pună în lumină întregul”. Queen era întotdeauna gata să încerce noi trucuri vizuale, cum a fost, de exemplu, animaţia. În pelicula video din 1986, pentru It's A King Of Magic, Mercury apărea costumat ca un magician, cu o impresionantă pelerină neagră şi cu pălărie. Ca prin minune, trei dansatori animaţi sosesc la chemarea lui, după care, la un moment dat, îi topeşte într-un nor de fum magic. Folosirea trucajelor a atins apogeul în 1991, cu Innuendo, când înşişi membrii formaţiei au fost concepuţi ca nişte personaje animate, iar cadrul scenei a fost bolta cerului. Lui Mercury îi plăcea să se îmbrace extravagant şi să creeze cadre mirifice, potrivite marelui teatru, operei sau baletului. Totul era permis şi el se dovedea etraordinar de generos.

  Nu s-a făcut nici o economie pentru realizarea filmului video It's A Hard Life, din 1984, care a fost tras în două zile la München, şi în care apare şi una dintre cele mai apropiate prietene ale lui Mercury, Barbara Valentin. Freddie purta un costum stacojiu, sofisticat, împodobit cu pene de struţ şi machiat cu nişte ochi imenşi. Cadrul medieval a fost proiectat şi realizat în două zile şi se compunea dintr-o sală de bal cu coloane de marmură, un balcon şi decoraţiuni aurii. Bateristul Roger Taylor comenta: „Este ceea ce s-ar putea numi o producţie tipică pentru Queen. Noi credem că dacă un lucru merită să fie făcut, atunci merită să fie bine făcut”.

  Formaţia a exploatat din plin filmele video pentru a face cunoscute exorbitantele interpretări actoriceşti ale lui Mercury. În faţa camerelor de luat vederi, Freddie era oricând gata de orice cabotinism, indiferent dacă pentru asta trebuia să se îmbrace ca o cocotă ori să ţopăie în clasicul tricou de balet. În spatele camerei, cântecul, pregătit din punct de vedere al design-ului, se combina cu puternicul simţ vizual pentru a face din Queen una din liderele de necontestat în domeniul pop-video. „Noi am înţeles din timp că acesta este un mod deosebit de a ne vinde cântecele, şi acum filmele au devenit o parte integrantă a producţiei muzicale, spunea Mercury. Când elaborezi un single, el creează o imagine, iar pelicula poate face ca imaginea să prindă viaţă. În plus, grupul nu poate fi prezent în acelaşi timp peste tot, pe când înregistrarea video poate”.

  Elton John recunoaşte că grupul Queen se situa deasupra tuturor celorlalte în domeniul înregistrărilor video. Într-o declaraţie la BBC-TV, el mărturisea: „Queen a fost formaţia care, într-adevăr, a inaugurat pop-video. În acest caz, ca şi în altele, ei au fost foarte inventivi. Au avut o idee de-a dreptul genială deschizând acest drum. Bohemian Rhapsody a fost înregistrarea care a declanşat revoluţia video. Despre filmul de publicitate care începea cu chipurile celor patru componenţi ai formaţiei, tainic învăluite în umbre, Mercury spunea mai târziu: „A fost prima noastră producţie realizată somptuos, deşi nu aveam prea mulţi bani şi am fost nevoiţi să facem singuri cam totul”.

  Pe măsură ce formaţia a evoluat şi a avut succes, ei au cheltuit din ce în ce mai mulţi bani pentru producţiile video, deşi nu au fost întotdeauna foarte reuşite. În 1985, înregistrarea balului de aniversare a lui Freddie, cu costumaţie în alb-negru, bal care a avut loc la un club de noapte din München, a fost etichetată ca „foarte periculoasă” de către CBS (compania la care el şi-a făcut albumul solo). Înregistrarea, care lansa single-ul lui Mercury – Living On My Own, a costat 30 000 de lire şi aducea pe ecran prieteni de-ai cântăreţului deghizaţi în cocote. Dar reacţia de muzică de la CBS se temea de o asemenea comportare. La vremea aceea, purtătorul de cuvânt al CBS spunea: „Credem că această peliculă va fi considerată de prost gust”.

  Filmul video din 1982, cu Body Language, fusese de asemenea refuzat de multe companii de televiziune, care îl considerau prea şocant. Cadrul ales era o baie turcească, unde Mercury, îmbrăcat într-un tricou de culoarea pielii, era înconjurat de dansatori languroşi, care se mişcau ispititor. Directorul Mike Hodges îşi aminteşte: „Filmul era plin de zvârcoliri şi răsuciri sugestive, totuşi cred că era destul de banal”.

  Una dintre cele mai costisitoare înregistrări video ale formaţiei a fost Who Wants To Live For Ever şi a costat în jur de 150000 de lire. Ea a inclus National Philarmonic Orchestra şi un cor de patruzeci de bărbaţi. Filmarea s-a făcut într-un imens depozit din Londra, în East End, cu Mercury gătit la costum, cu cravată albă de mătase. Dar cea mai îndrăzneaţă producţie video a fost Breakthru, pentru care formaţia a făcut o asigurare de 2 milioane de lire sterline împotriva pericolelor la care se expuneau. Înregistrarea, care a costat 200 000 de lire, îi prezenta pe cei patru cântând live pe acoperişul unui vagon dintr-un tren expres ce gonea cu 60 de mile pe oră. La vremea aceea, purtătorul de cuvânt al lui Queen spunea: „Formaţia a considerat înţelept să se asigure printr-o poliţă foarte mare pentru ceea ce putea fi o şedinţă de filmare foarte periculoasă”. Filmul dovedeşte cât de meticulos lucrau: până şi grămezile de cărbune erau pictate cu grijă.

  Pentru Miracle, au lansat un concurs spre a găsi copii care să semene cu cei patru pe când erau elevi. Mercury îşi privea alter-egoul ţopăind dezinvolt pe scenă, îmbrăcat în obişnuitul maiou alb-negru, cu jachetă neagră şi în final a exclamat mulţumit: „Asemănarea este uluitoare!”

  Pe măsură ce boala înainta, Mercury se străduia să se ţină tare, continuând să facă înregistrări video, lucrul care îi plăcea cel mai mult. Pentru filmul care acompania I'm Going Slightly Mad, el s-a deghizat punându-şi o perucă cu păr lung negru şi s-a fardat cu mult alb pentru ca admiratorii să nu observe cât îi este de rău. În altele, ca Innueno, de exemplu, el nu apare deloc, în timp ce în The Show Must Go On, atracţia filmului a constituit-o apariţia formaţiei sub formă de desen animat, plus secvenţe de lung metraj.

  Ultimul film video real al lui Mercury a fost I'm Going Slightly Mad. Dar Queen a mai tras un cadru pentru melodia editată postum These Are The Days Of Our Lives. A fost filmată în alb-negru şi lăsa să se vadă figura slăbită, de bolnav, a lui Mercury cântând atent către cameră. Fără efecte pirotehnice, fără scene bogat colorate, fără comportări scandaloase. Spre deosebire de înregistrările trecute ale formaţiei Queen, aceasta nu a fost nici costisitoare, nici opulentă şi nici frivolă. Dar este cel mai mişcător film de publicitate pe care l-au făcut vreodată.

  Capitolul 5

  AVENTURI ÎN GERMANIA.

  Dincolo de scenă la München „Sunt dirijorul propriei mele vieţi”

  Freddie Mercury arăta „de milioane”, mascat cu nişte imenşi ochi verzi, într-un costum purpuriu de pisică, foarte adânc decoltat pentru a-şi etala pieptul păros. Se pregătea să uluiască un alt public, controlându-şi ţinuta în oglindă spre a se asigura că totul este perfect. Şi era. Dar asta nu-l împiedica să-şi stăpânească cu greu tracul care-l paralizase parcă cu totul. „Pot să depăşesc. Pot să depăşesc. Pot să depăşesc”, repeta întruna pentru a-şi face curaj. Tracul lui ar fi fost de înţeles dacă ar fi urmat să apară în faţa unui public de sute de mii de oameni. Dar Mercury se schimba într-o cameră dintr-un apartament din München, pentru o petrecere organizată cu prilejul aniversării unui copil, la care aveau să participe alţi vreo douăzeci de copii.

  „Pare de necrezut, dar este perfect adevărat, spunea Reinhold Mack, primul producător care lucrase cu formaţia, după Thomas Baker. Freddie putea fi uneori extrem de timid şi adesea era speriat dacă se afla într-o încăpere cu multă lume. Îmi amintesc că odată a avut trac chiar la mine acasă. Fiul meu cel mare îşi aniversa ziua de naştere cam pe vremea când formaţia înregistra Hot Space. Freddie spusese că se va îmbrăca cu costumul lui roşu, cu ochi verzi, socotind că le va face o mare şi plăcută surpriză copiilor. Am luat de bun ceea ce spusese, până când mi-am amintit prin ce chinuri avea să treacă. Am intrat în dormitor să văd dacă terminase cu îmbrăcatul şi l-am găsit în mijlocul camerei, autosugestionându-se. 'Pot s-o fac', repeta el întruna, şi bineînţeles că putea. De altfel, nici nu urma să cânte. Tot ce avea de făcut era să se fâţâie în minunatul lui costum şi să vorbească cu copiii. Lor li se părea povestea asta extraordinară, şi zău că era chiar aşa. Pariez că n-au fost multe aniversări mai reuşite decât aceea.”

  Acesta nu a fost un incident izolat în legătură cu timiditatea lui Mercury. În ciuda faptului că avea una dintre cele mai senzaţionale voci din lumea rock-ului, erau momente în care nu îndrăznea să cânte. Aşa s-a întâmplat odată, într-o bisericuţă de ţară din Germania. Mack îşi aminteşte „La botezul fiului meu mai mic, John Frederick (John Deacon şi Freddie erau naşii băiatului), cel mare, Julian, stătea lângă Mercury în timpul slujbei şi a observat că el nu cântă. Julian nu înţelegea de ce un asemenea artist, care putea subjuga mii de oameni cu vocea lui, acum nu cânta. I-a pus mâna pe umăr şi i-a spus: 'Hai, cântă! Toată lumea cântă, iar tu chiar eşti un cântăreţ'. Dar Freddie n-a vrut. Pare de necrezut, dar oamenii nu pricepeau atunci cât de modest era Freddie”. Mercury l-a întâlnit pe Mack în 1979, când Queen se hotărâse să lucreze la unul din cele mai renumite studiouri din München – „Musicland”, unde legendarul producător Giorgio Moroder compusese câteva din piesele lui de mare succes. Mercury a îndrăgit imediat oraşul şi a început să-şi petreacă acolo din ce în ce mai mult timp. A şi locuit doi ani la München, unde a legat câteva dintre cele mai trainice prietenii, petrecând în ambianţa acestui oraş multe clipe plăcute din viaţă.

  Ca şi New Yorkul, unde Mercury avea de asemenea un apartament, Münchenul era considerat Mecca homosexualilor şi destrăbălaţilor, iar lui Mercury îi plăcea atmosfera asta dubioasă, precum şi faptul că putea să facă ce vrea, fără teama criticilor şi a cenzorilor. În sfârşit, la München putea fi el însuşi. În oraş exista o zonă de petreceri şi chefuri deşucheate – 'Triunghiul Bermudelor” – şi Mercury era un obişnuit al locului, frecventând numeroase cluburi, inclusiv „New York”, „Frisco” şi „Ochsen Gardens”. „A venit la Munchen destul de îndoit, îşi aminteşte Mack, şi a rămas aproape doi ani. Cred că unul din motivele pentru care îi plăcea atât de mult aici era faptul că scenele de desfrâu erau mult mai fără perdea şi mai nestingherite decât în oricare parte a lumii.”

  Barurile din această zonă a Münchenului erau atât de vesele, mult mai vesele decât cele obişnuite. Erau frivole, zgomotoase, pline de lume. Şi nu atrăgeau numai persoane deocheate, ci şi oameni cumsecade, ba chiar tinere fete. Freddie era foarte bucuros să fie înconjurat de o lume pestriţă. Dar nu i-a plăcut niciodată lumea interlopă propriu-zisă.

  Freddie venea la München cu diferiţi colegi şi persoane care-i erau indispensabile, inclusiv managerul personal, Paul Prenter, Peter Freestone şi Joe Fannelli. „Phoebe”(Peter Freestone) şi Joe (Joe Fannelli) îl însoţeau pentru a-i face viaţa mai confortabilă, spunea Mack. „Ei erau angajaţi de Freddie pentru toate acele treburi zilnice ca, de pildă, să se îngrijească de îmbrăcăminte, de menul lui, de bunul mers al lucrurilor în general. Pe de altă parte, însă, ei nu aveau sentimentul că sunt doar nişte salariaţi. Înainte de toate erau bunii prieteni ai lui Freddie.” La Munchen, formaţia avea să înregistreze cea mai îndrăzneaţă muzică din producţia lor.

  În ciuda înclinărilor homosexuale ale lui Mercury – pentru care Münchenul părea să fie un loc perfect tolerant – o parte dintre prietenii săi credeau că, în ultimă instanţă, el găsea această viaţă nesatisfăcătoare. Mack însuşi considera că artistul plănuia să pună capăt acestui mod de viaţă şi chiar să se căsătorească, să întemeieze o familie. Nu era un proiect imposibil – la urma-urmei, Mercury trăise timp de şapte ani cu Mary Austin şi la un moment dat se gândeau chiar să se cunune. Mack crede că lui Mercury i-ar fi plăcut să aibă propria familie – o dorinţă cu rădăcini în adolescenţa lui, când s-a aflat adesea departe de părinţi. Vorbind despre apartamentul din München, Mack îşi amintea: „Freddie mi-a spus de nenumărate ori că va renunţa probabil într-o bună zi la aceste obiceiuri perverse. Nu mi s-a părut nimic ciudat. Pe la douăzeci şi patru-douăzeci şi cinci de ani, hotărâse, mai mult sau mai puţin serios, să facă şi această experienţă; dar înainte de asta fusese perfect normal. Cu el, nimic nu era imposibil. Iar eu cred că ar fi putut renunţa la perversiuni pentru că îi plăceau cu adevărat femeile. L-am urmărit cum se comporta în prezenţa lor, şi nu părea deloc un bărbat pervers care să nu accepte femeia în viaţa lui. Dimpotrivă”.

  Fostul producător al înregistrărilor formaţiei Queen a avut prilejul să înţeleagă dorinţa lui Mercury de a avea o familie, ori de câte ori cântăreţul îi vizita în locuinţa lor de la München: „Cea mai mare dorinţă a lui Freddie era să aibă o familie şi o viaţă normală. Acum cinci ani am trecut printr-o pasă proastă, aveam un salariu mic, de contabil, şi o mulţime de taxe de plătit. Într-o zi, tocmai discutam necazurile mele cu Freddie şi-i spuneam că nu mă descurc deloc. El mi-a răspuns: 'La naiba cu banii! De ce-ţi baţi capul cu aşa ceva? Ai tot ce-ţi trebuie – o familie minunată şi copii. Tu ai tot ceea ce eu nu pot avea'. Atunci mi-am dat seama că el venea în casa noastră ca să vadă şi să se bucure de ceea ce înseamnă o viaţă de familie şi cum te poate face asta fericit. Familia noastră era foarte unită.

  Cred că lui Freddie i-ar fi plăcut foarte, foarte mult o familie. Era foarte sentimental. Relaţia lui strânsă cu Mary a durat atâta timp poate şi pentru că el se simţea vinovat de a nu o fi luat de nevastă. De altfel, oricine îi era apropiat devenea membru de familie în adevăratul sens al cuvântului.

  Din câte ştiu eu, Freddie n-a avut niciodată o familie strâns unită în jurul lui. Ţinea la cel de-al doilea fiu al meu, Felix, în bună parte şi pentru că era foarte talentat. Într-o zi, şedeau amândoi pe o canapea, discutând, şi l-am auzit pe Freddie spunând: 'Eu n-am avut niciodată nimic din toate acestea. Când eram mic, petreceam multă vreme departe de părinţii mei, pentru că eram la internat. Uneori mă topeam de dorul lor'.

  Freddie a avut o perioadă grea în copilărie. Îndeosebi când s-au mutat la Londra, la vârsta critică a adolescenţei. Dacă vii dintr-o ţară străină, exotică şi pe deasupra mai şi arăţi foarte diferit de ceilalţi copii, te poţi aştepta să faci nenumărate gafe şi să treci prin momente grele, mai ales într-un oraş ca Londra.

  El le-a vorbit mult copiilor mei despre propria-i copilărie. Atunci mi-am dat seama că Freddie adoră copiii. De îndată ce puteau să meargă, să vorbească, să răspundă, li se dedica cu multă dragoste.”

  La München, Mercury s-a îndrăgostit de un barman chipeş, Winnie, care semăna cu cel ce avea să fie ultimul lui prieten, Jim Hutton. Cei doi s-au întâlnit într-unul din numeroasele baruri de homosexuali din München şi relaţia lor a durat toată vremea cât Mercury a rămas în oraşul bavarez. „Cred că ceea ce l-a atras în mod deosebit pe Freddie a fost faptul că, la prima lor întâlnire, Winnie n-avea habar cine este Mercury, iar după ce i-a spus, chestia asta nu l-a tulburat deloc, îşi aminteşte Mack. La început, nu l-a impresionat nici fabuloasa bogăţie a cântăreţului. Când Freddie i-a spus la un moment dat că are o maşină cu şofer care îi aşteaptă afară, Winnie i-a replicat prompt: 'Mă doare în… Eu merg pe jos şi dacă vrei să fii cu mine, n-ai decât să mergi şi tu la fel'. Freddie a găsit acest lucru foarte tonic. Ca multor altor persoane celebre, îi surâdea ideea ca cineva să-l placă doar pentru el însuşi, şi nu pentru statutul lui social.”

  Mercury şi Winnie, fostul barman, au fost foarte îndrăgostiţi unul de altul, în ciuda promiscuităţii sexuale a lui Freddie şi a faptului că barurile din München erau pline de hoarde de homosexuali care aruncau ocheade, la care Mercury era foarte susceptibil. „Lui Freddie îi plăcea ideea de a avea o relaţie sigură, povesteşte Mack. Şi dacă nu era implicat într-o astfel de relaţie, se lăsa să alunece în cea mai oribilă promiscuitate. Dar dacă avea o legătură stabilă, era mai 'corect' decât o persoană corectă. Avea, de asemenea, înclinaţii foarte casnice. Îmi amintesc cum îl ajuta pe Winnie să rânduiască scaunele în restaurant, să evacueze localul pentru curăţenie. El recunoştea că, atunci când se afla acasă, era o persoană foarte plicticoasă. Dar Freddie nu era niciodată plicticos. El înţelegea prin a fi plicticos că se simte bine într-o existenţă casnică. Îl preocupa felul în care erau expuse tablourile într-o încăpere, dacă atârnă corect, sau cum le mai merge florilor din grădina lui. Era într-adevăr foarte gospodar. Şi când se afla la München, îi plăcea să cumpere o mulţime de lucruri pentru a-şi decora casa. Se ducea adesea la cumpărături împreună cu soţia mea. În perioada aceea, Freddie a cumpărat o mulţime de picturi, porţelanuri şi chinezării.

  Mercury se simţea bine când era îndrăgostit. În cea mai mare parte a timpului scria versuri şi compunea cu uşurinţă, dar când era îndrăgostit, o făcea şi mai lesne. Dacă era deprimat într-adevăr, nu putea să scrie nimic. De aceea nu au existat cântece triste în repertoriul formaţiei Queen. Nici chiar cele mai mişcătoare balade nu erau triste. Şi cu toate că mulţi au vorbit despre lirica pustiitoare din The Show Must Go On, eu cred că acesta este un cântec pozitiv, optimist.”

  Despre homosexualitatea lui Mercury, Mack spune: „Freddie nu era omul care să-şi trâmbiţeze viaţa sexuală. Era foarte discret, dar, în acelaşi timp, foarte deschis. Bărbaţii care îl atrăgeau erau, în cele mai multe cazuri, ţipi puternici, solizi. Nu ştiu de ce. Odată i-am spus: 'Ar trebui să-ţi cauţi pe cineva mai pe măsura ta, în locul buldozerelor ăstora'. Dar, bineînţeles, el n-a fost de acord.

  Spre deosebire de alţi homosexuali, Freddie nu făcea caz de propriile gusturi. Când se mai aflau şi alte persoane de faţă, era foarte atent faţă de susceptibilităţile lor. Recunosc că îl respectam pentru asta.”

  Spre sfârşitul relaţiei cu Winnie, s-a îndrăgostit de un fost coafor, Jim Hutton. „Winnie era, evident, gelos şi a făcut câteva lucruri oribile, care l-au supărat pe Freddie, îşi aminteşte Mack. Freddie îi dăruise lui Winnie un Mercedes 560 superb, şi Winnie îl vânduse. A vândut apoi şi splendidul pian din apartamentul lui Freddie.” Mercury a considerat vânzarea acestor lucruri ca pe o trădare şi, supărat, s-a decis să se despartă de Winnie şi să părăsească Münchenul pentru a se întoarce la Kensington. Noua sa casă, la care muncitorii lucraseră mai bine de cinci ani, fusese complet restaurată şi decorată. S-a instalat în „palatul” din Kensignton împreună cu Jim, ultimul iubit din viaţa lui.

  Fostul manager personal al lui Mercury, Paul Prenter, care s-a despărţit de Freddie după nouă ani de colaborare, şi care ulterior a comercializat povestea vieţii lui alături de cântăreţ, a reprezentat şi el o parte importantă din perioada miincheneză. „Mă aveam bine cu Paul, spune Mack, dar avea un caracter ascuns. Profita întotdeauna de Freddie şi o făcea pe toate căile – de la bani la droguri. Lua, de exemplu, un gram de cocaină, sperând că nu se va observa. Şi Freddie nu-i atrăgea niciodată atenţia, deşi, evident, ştia. Mi-aduc aminte că odată i-a spus că a fost îmbrâncit pe stradă şi i s-au furat 2000 de dolari. Asta era chiar cusută cu aţă albă. Nimeni altcineva nu fusese jefuit aici, nimeni nu pierduse bani; numai lui i se întâmplau asemenea lucruri. Mă gândesc adesea că Paul era realmente mult mai vicios decât Freddie. Parcă se străduia să se întreacă pe sine însuşi şi, finalmente, a mers chiar prea departe, nemaifiind în stare să se controleze.” Mack a făcut parte din grupul celor „aleşi”, care s-a bucurat de petrecerile generoase date de Mercury, în special cele legate de aniversări. Diferenţa de vârstă dintre ei era de zece zile. „Îmi plăceau petrecerile lui aniversare, spune el. La celebra petrecere în alb-negru, soţia mea s-a ocupat de decoraţie. A fost de tot hazul. Bărbaţii trebuiau să apară costumaţi în cocote. Ştiam că lui Freddie îi place baletul, aşa că eu am îmbrăcat un costum de balerin. A fost apoi o petrecere a pălăriilor, o altă mare trăsnaie, organizată de Freddie la Kensington, la care nu se putea hotărî ce pălărie să poarte, deşi avea de ales din cel puţin zece modele. Una dintre ele avea baza calotei foarte mare, iar vârful deschis; trăgând de un şiret, prin deschizătura de sus ieşea la iveală un penis uriaş. O altă pălărie reprezenta un coş mare cu fructe. În cele din urmă, Freddie n-a purtat însă niciuna, spunând că nu voia să supere pe niciunul din creatori arătând vreo preferinţă.”

  Mercury şi Mack s-au cunoscut în studiourile Musicland din München, pe care Mack le construise împreună cu Georgio Moroder. O serie de formaţii din top, inclusiv Rolling Stones, Deep Purple şi Marc Bolan înregistraseră deja în studio la Londra, iar Queen se hotărâse să încerce să mai înregistreze şi în altă parte. Asta şi pentru că taxele în străinătate erau mai rezonabile şi, printre altele, Münchenul părea chiar mai bun în acest sens decât celelalte oraşe străbătute în turneele lor.

  „Ne-am întâlnit cu toţii absolut întâmplător, spune producătorul. Formaţia venise la studioul din München. Eu primisem un mesaj misterios, să vin la studio pentru că aş avea ceva de făcut. Am telefonat încolo şi încoace să aflu despre ce-i vorba, dar nimeni nu părea să ştie despre şedinţa de înregistrare. Am şters-o aşadar la studio şi am ajuns cu câteva minute înaintea lui Mercury. El a intrat primul şj m-a întrebat direct: 'Ce faci aici, domnule?', la care i-am răspuns că presupun că pentru a face testele. Freddie mi-a spus că nu ştia că sunt disponibil, şi că dacă doresc să lucrez cu ei, am face bine să începem imediat. Am făcut Crazy Little Thing Called Love chiar atunci şi chiar acolo. Freddie se acompania atunci pentru prima oară la chitară. Mi-a spus: 'Nu ştiu să cânt la chitară, dar n-are a face'. Cred că îl distra să cânte la chitară, aşa, pentru variaţie, dar şi pentru că voia să facă repede înregistrarea cântecului, înainte să vină Brian şi să intervină cu solo-ul lui de chitară. Freddie căuta un sunet diferit. Eu am adăugat doar câteva ecouri de rock-and-roll şi a ieşit foarte bine.”

  Mack a fost impresionat de viteza cu care lucra Mercury. Pastişa aceea de rock-and-roll cu Mercury la chitară le-a luat exact şase ore şi a înregistrat un imens succes în toată lumea, ocupând locul doi în clasamentele britanice. „Freddie avea o viteză uluitoare. Obişnuia să-şi scrie bucăţile în mai puţin de douăzeci de minute, spune Mack. Poate să fi avut deja o idee despre una din liniile majore ale melodiei Crazy Little Think încă înainte de a sosi la studio. Dar a pus totul pe hârtie pe măsură ce cânta. Era într-adevăr uimitor.

  Colaborarea mea cu Freddie a fost de-a dreptul excepţională. Mă fascina faptul că era, incontestabil, genial. Avea realmente condiţia de a percepe muzica, de a o simţi şi de a găsi exact accentele care puteau reda ceea ce intenţiona. Dar nu numai talentul lui interpretativ m-a încântat. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că era un tip tare cumsecade. Era atât de sensibil! Îl preocupa întotdeauna viaţa familiei mele, a copiilor mei. Şi era evident sincer.”

  Mack a adus o nouă dimensiune sunetului Queen, potrivind durata intervalelor muzicale şi, împreună cu formaţia, a obţinut câteva performanţe. Unul dintre cele mai bune cântece disco ce s-au făcut vreodată este Another One Bites The Dust. „Cred că pot spune, fără modestie, că fără mine Another One Bites The Dust n-ar fi existat. Am potrivit sunetele necorespunzătoare atunci când nimeni nu era pe-aproape, nu sesiza esenţialul, şi le-am dat o cu totul altă armonie. Dar nu cred că formaţia Queen a venit la München cu un plan de bătaie prestabilit. Cred că tot ce s-a întâmplat s-a născut odată cu întâlnirea noastră în studio.”

  Mack spune că Mercury avea o slabă capacitate de concentrare şi dacă lucrurile se prelungeau prea mult, îşi pierdea interesul: 'Dacă făceau ceva prea elaborat, prea stufos, claca. Nu se putea concentra dacă lucrul dura mai mult de o oră, o oră şi jumătate. Cu Filler Queen, pot spune că s-a aşezat pur şi simplu la pian şi l-a conceput. Finalul nu este tocmai reuşit, dar cred că asta este tipic pentru 'marca Freddie'. Era de-a dreptul maniac în dorinţa de a face mereu şi mereu lucruri noi, total diferite de ceea ce se mai făcuse până atunci.”

  S-a întâmplat că tot la München a stat Mercury cu piciorul în ghips vreme de şase săptămâni, ca urmare a unei întinderi de tendon. Potrivit spuselor lui Mack, Freddie ar fi fost implicat într-o încăierare dintr-un club de noapte: „N-a fost o luptă propriu-zis. O mulţime de oameni se hârjoneau pe-acolo şi cineva a încercat să facă pe deşteptul dându-i un şut în spatele genunchiului. Freddie luase în braţe pe unul din prietenii săi şi, pe când îl ridica, acel cineva a venit pe la spate şi l-a lovit. A doua zi m-a sunat foarte devreme şi mi-am dat seama că trebuie să se fi întâmplat ceva nu tocmai plăcut, pentru că, în mod obişnuit, el nu telefona înainte de douăsprezece. Era un noctambul. L-am dus la spital şi a fost nevoie să i se pună piciorul în ghips pentru aproape două luni.”

  Dar, chiar şi-atunci când era imobilizat în pat, Mercury nu înceta să lucreze şi nici nu-l părăsea simţul umorului – aşa se va purta şi mai târziu, când o boală mult mai serioasă, mai gravă avea să-l pună la încercare. „Mă duceam aproape în fiecare zi la el acasă, îl luam şi-l conduceam la maşină, apoi îl însoţeam la studio, spune Mack. Cred că-mi era foarte recunoscător pentru că nu încercam să-i sugerez că ar fi bine să înceteze lucrul pentru o vreme. Asta l-ar fi înnebunit. Chiar şi cu piciorul în ghips, înţelegea să se conducă după capul lui. În prima zi de lucru însă s-a dovedit că era cam greu să se aşeze la pian. Atunci mi-a spus: 'Cu afurisitul ăsta de ghips, nu reuşesc să ating şi claviatura şi pedalele în acelaşi timp. Aşadar, pe care din ele vrei s-o apeşi tu în locul meu?'„

  Mercury era un foarte bun pianist. „Eu cântam la pian de mult mai multă vreme decât Freddie, spune Mack. Dar el îmi era net superior. Putea să cânte orice şi era o încântare să-l auzi cum prinde din zbor o melodie. Gusturile sale muzicale erau foarte variate: de la Aretha Franklin, cântăreaţa lui favorită, până la disco şi la multe piese clasice. Dar nu avea răbdarea să şadă şi să asculte un concert întreg – asta era prea mult pentru el. Nu gusta decât fragmentele cele mai bune.”

  Deşi Mercury a scris multe versuri pasionante, emoţionante, Mack, care-l cunoştea de la prima lui înregistrare de la München, din 1979, şi s-a despărţit de el când a părăsit oraşul, în 1985, a simţit că nu a lăsat niciodată să străbată din cântecele lui revelaţii prea personale. „Cred că de fapt exista ceva din propriile simţăminte în compoziţiile lui, dar era foarte greu de depistat, pentru că el nu credea în exprimarea sentimentelor personale sau a problemelor politice. Era într-adevăr foarte modest în aprecierea propriilor cântece, dar tot atât de bine ştia să recunoască atunci când scria unul bun. Asta numesc eu geniu. Te aşezi şi scrii ceva şi acel ceva este bun. Nu te îndoieşti şi nici nu-l analizezi. Adesea mă întreba: 'Ce crezi despre asta?', iar eu îi spuneam că este foarte bun. Atunci relua: 'Aşteaptă puţin', şi schimba acordul pe ici-pe colo. Apoi, un zâmbet larg îi lumina faţa şi iar întreba: 'E mai bine, nu-i aşa?'„

  La München, Mercury a făcut primul lui album solo – Mr Bad Guy, avându-l din nou pe Mack ca producător. „Cântecele din Mr Bad Guy au ieşit foarte repede, deşi, bineînţeles, de data asta treaba se petrecea cu totul altfel deoarece lipsea restul formaţiei. Freddie a fost foarte fericit la apariţia acestui album. I-a spus soţiei mele că la albumul următor o să mă lase să fac totul singur, iar el o să vină doar să cânte. Mr Bad Guy urma să fie reeditat în septembrie. Inutil să mai spun câte s-au întâmplat cu acest album, pentru că fanii Queen nu acceptau acest fel de muzică. Era prea avangardist.”

  Când Mercury s-a hotărât să părăsească Münchenul, Mack n-a fost prea surprins: „Superba lui casă din Kensington era, în sfârşit, gata şi Freddie era convins că ar fi o prostie să o lase goală, aşa că s-a hotărât să plece. Asta s-a întâmplat puţin mai târziu, cred că în anul următor, 1986. Cert este însă că, încă de pe când se afla la Ibiza, în 1987, el avea petele alea pe faţă. Eu am fost îngrijorat şi l-am întrebat despre ce este vorba, dar n-a făcut decât să râdă, fără să-mi dea nici o explicaţie. Nu-i plăcea să fie compătimit. Credea că poate lupta cu boala, pentru că avea o mare rezistenţă şi o forţă uimitoare. Dacă el voia să facă ceva, nimic nu părea că-i poate sta în cale. Trecea uşor de la o extremă la alta: dacă într-o zi lua o cantitate mare de cocaină, într-altă zi putea să nu ia deloc şi să nu-i simtă lipsa. Freddie avea o mare putere de autocontrol. Eu cred că el se simţea în stare să înfrângă boala, altfel n-ar fi luptat atât de curajos şi n-ar fi rezistat atât.

  În ciuda sănătăşii şubrede, Mercury a continuat să lucreze şi să se gândească la noi proiecte. „Cred că unul dintre proiecte era o compoziţie orchestrală de mari proporţii, pe care de altfel n-a realizat-o niciodată, spune Mack. Îi plăcea să-şi concentreze ideile şi apoi să le analizeze sub diferite aspecte. Asocierea lui cu Monserrat Caballé a fost foarte interesantă, dar nu cred că vocea ei completa în vreun fel vocea lui Freddie. Ea putea cânta toate notele corect, dar nu de maniera cerută de regulile rock-ului.”

  Cât despre un stoc ascuns de piese muzicale ale formaţiei Queen, cum sugerează unii reporteri, Mack nu crede că este posibil aşa ceva. „Ar mai putea să apară unul-două albume, dar nu mai mult. N-au existat niciodată multe cântece de rezervă rămase din anterioare etape de lucru. Iar după Barcelona, Freddie nu a mai fost în formă. Nu mai era în stare să vină la studio decât o oră sau două pe săptămână, după câte ştiu. Eu n-am lucrat la Innuendo. Hotărâsem să plec în America, dar am vorbit cu Freddie şj m-am oferit să-l ajut. Însă el mi-a răspuns 'Nu, o să mă ajute David Richards. În plus, ţie ţi-ar lua prea multă vreme'. M-a ţinut însă tot timpul la curent cu mersul lucrurilor şj chiar făcea glume: 'Chiar că ai scăpat de o belea. Nici într-un an n-o să reuşim să facem ceva'. Nu era deloc mulţumit de cum mergeau lucrurile la studio, dar acum ştiu şi de ce. Pentru că nu mai avea deloc energie. Ajunsese la capătul puterilor. Imaginează-ţi – cândva erai în stare să mergi, să alergi, să ţopăi, pentru ca, deodată, să nu mai poţi face nimic din toate astea”.

  Mack a vorbit ultima oară cu Mercury în luna iulie, exact cu patru luni înainte de moartea cântăreţului. „Chiar şi atunci, încă mai avea moralul destul de bun. Când l-am întrebat cum se simte, mi-a răspuns că se simte bine şi că nu are de ce să fie nemulţumit. Sunt sigur că motivul real pentru care nu a vrut să mai vadă pe nimeni către sfârşitul vieţii a fost acela că dorea ca oamenii să-şi amintească de el aşa cum fusese cândva – sănătos, vesel, plin de viaţă, nu o biată epavă. Freddie nu s-a simţit vinovat pentru viaţa lui. Toată lumea îl regretă, dar eu cred că el se împăcase cu ceea ce avea să i se întâmple şi s-a purtat extraordinar de curajos.”

  Capitolul 6

  RISIPĂ, RISIPĂ, RISIPĂ.

  Un stil de viaţă pentru bogătaşi şi celebrităţi „Plictiseala este cea mai grea boală a lumii”

  Nimeni, dintre toţi cei ce alcătuiau lumea muzicii uşoare, nu organiza petreceri mai straşnice decât Freddie Mercury. Într-o industrie care caută mereu pretexte, oricât de triviale, pentru a ului şi unde fiecare filă din calendar corespunde aniversării unei celebrităţi, petrecerile lui Mercury erau legendare. Dacă aveai norocul să participi la una din ele, n-o uitai niciodată.

  Am fost invitat la patru astfel de petreceri: una la Montreux, alta la München şi două la Londra. Cea mai reuşită şi una dintre cele mai trăsnite la care am participat a avut loc la clubul „London's Roof Gardens” de pe High Street, la câteva minute de reşedinţa londoneză a lui Mercury. Era după unul din concertele formaţiei Queen de pe Wembley Stadium, în iulie 1986.

  A fost o petrecere cu de toate – celebrităţi, sex şi scandal. Totul începea încă de la intrarea invitaţilor, conduşi cu liftul în sala de recepţii a clădirii cu opt etaje. Gardens Club se află la ultimul nivel, cuibărit sub cerul Londrei. Însoţitoarea fiecărui lift era o fată goală, pe al cărei trup voluptuos fusese pictat un adevărat tablou. În sală, mulţime de frumuseţi, de asemenea pictate, serveau şampanie şi gustări, amestecându-se printre invitaţii puşi la patru ace. Trupuri apetisante, pe jumătate goale se aflau pretutindeni. Chiar şi la toalete. În cea rezervată femeilor, doamnele erau întâmpinate de un mascul tânăr, blond, musculos, purtând doar o centură de piele cu lanţuri, iar la bărbaţi, invitaţii erau întâmpinaţi de o fată în ţinută sexy de subretă franţuzoaică, ce se oferea să le facă un masaj.

  Persoanele obişnuite cu asemenea petreceri, şi care credeau că văzuseră tot ce se putea vedea, nu încetau să se minuneze şi să comenteze în fel şi chip evenimentul. Între timp, fotografii se luptau între ei pe viaţă şi pe moarte pentru a surprinde fetele ce-şi ofereau „marfa” invitaţilor pe care îi aveau în grijă. Lista invitaţilor din noaptea aceea înmiresmată de iulie a fost un amestec de vrajă şi comic, exact aşa cum îi plăcea lui Freddie. Ca celebritate, aveai toate şansele să fii invitat, dar dacă erai o persoană recunoscută pentru neruşinare sau ciudăţenie – aveai o şansă în plus. În afară de membrii formaţiei, lista invitaţilor cuprindea multe nume faimoase, ca starul de muzică uşoară Cliff Richard, grupul rock „Spandau Bal-let”, Nick Rhodes, interpretul pe sintetizator al formaţiei Duran-Duran, cu soţia sa, manechinul Julie-Anne, Paul King, Limahl, Anita Dobson, interpreta de la East Ender's, şi cei opt răspunzând la numele de „Sex Pistols”, „Sigue”, „Sigue Sputnik”.

  Ca toate renumitele petreceri ale lui Mercury, şi aceasta a costat în jur de 50000 de lire şi a durat foarte mult. A început sâmbătă seara la 11,00 şi ultimul invitat n-a plecat înainte de 5 dimineaţa.

  Pictarea fetelor a fost „opera” unui artist german de mare succes, Bernard Bauer. Au fost necesare cinci ore pentru pictarea fiecărui trup, şi fiecare fată a fost plătită cu o sută de lire pentru a se ocupa de oaspeţi. Una dintre fete, Tracey Hicks, mi-a spus că această petrecere a atins apogeul: „M-am simţit minunat. Era ca şi cum eu însămi eram un obiect de artă”. Mercury a veghat atent mişcarea fetelor printre invitaţi şi din când în când deschidea gura într-un zâmbet de încântare. El nu considera însă că are doar datoria de a supraveghea buna desfăşurare a lucrurilor, ci socotea că trebuie să fie sufletul petrecerilor. La una din party-urile de felul acesta, mustăciosul Freddie a urcat pe o scenă improvizată, împreună cu fostul manechin de succes, viitoarea mare cântăreaţă Samantha Fox, pentru a improviza un concert de rock. Cei doi s-au avântat într-o suită de rock clasic, incluzând chiar şi strălucitul Tutti Frutti al lui Little Richard. În timp ce cântau, Freddie o ţinea strâns pe Samantha cea cu sâni planturoşi, depărtându-se şi izbindu-se alternativ de trupul cântăreţei. După „demonstraţie”, mi-a spus: „Am vrut ca toată lumea să se distreze şi ştiam că în felul acesta voi reuşi”. Îi plăceau petrecerile scandaloase, considerând că ele aduc puţină fericire.

  Orice petrecere a lui Mercury era de-o extravaganţă exotică. La cea de-a treizeci şi noua aniversare, cheltuielile s-au ridicat cam la 50000 de lire. Agapa a avut loc la München şi el le-a cerut bărbaţilor să se travestească în cocote, pentru ca, până la urmă, el să se costumeze de o manieră foarte bizară: o tunică militară bavareză, cu pieptul plin de medalii, peste o pereche de pantaloni de arlechin. Mercury a filmat totul şi plănuia să folosească pelicula pentru o înregistrare video al celui de-al patrulea single solo, Living On My Own. Dar mulţi şefi ai casei de discuri, precum şi mulţi impresari aveau să se simtă jenaţi de acest film „la domiciliu”. În cele din urmă s-a renunţat la idee. O persoană importantă din executivul casei de discuri a declarat că cei de la companie au hotărât să nu editeze filmul video pentru că ar fi ofensator pentru public.

  Mercury însuşi a spus despre agapa la care au participat peste trei sute de persoane – prieteni apropiaţi: „A fost o chestie grozavă. A trebuit să fac ceva risipă ca să pot înfrunta gândul că am ajuns la patruzeci de ani. Minunat a fost însă faptul că toată lumea a intrat în joc şi a participat fără reţinere”.

  O altă extravaganţă: cu ocazia lansării albumului Queen – A Day At The Race —, s-a închiriat un umbrar imens la hipodromul din Kempton, unde oaspeţilor li s-a oferit o splendidă „cursă” de după-amiază, plus atâta mâncare şi băutură câtă au putut să înghită.

  Sexul a avut întotdeauna o pondere importantă în petrecerile lui Mercury. La una din orgiile organizate la New Orleans, dansatoarele de striptease executau figuri de o neobişnuită virtuozitate, cum ar fi aceea de a fuma cu vaginul în timp ce-şi executau numărul. La petrecerea aceea, însuşi Mercury şi-a făcut o intrare provocatoare, apărând încadrat de doisprezece menestreli mulatri cu figuri transsexuate. Oaspeţii priveau uluiţi cum frumuseţile blonde, cu sâni mari pe care îi evidenţiau cât mai bine, erau de fapt nişte bărbaţi bine înzestraţi.

  La o altă petrecere organizată la un cabaret a fost prezentă o femeie goală dansând cu un şarpe viu, în timp ce la party-ul de la Montreux, la care am fost şi eu, oaspeţii se aflau într-o barcă uriaşă în mijlocul unei scene care reprezenta un lac elveţian; priveau de acolo, încântaţi, două dansatoare de striptease care se dezbrăcau. Pentru lansarea albumului lor Jazz, Queen a angajat cincizeci de fete care, aproape goale, făceau turul stadionului Wimbledon pe biciclete. N-a fost doar o demonstraţie gratuită de nudism: Brian May scrisese pentru album un cântec intitulat Fetele cu fundul mare, în timp ce Mercury participase cu melodia Curse de biciclete.

  Şi felul în care-şi făcea apariţia la aceste petreceri purta pecetea extravagantului cântăreţ. Avea un elicopter şi acesta trebuia să-l poarte, la un moment dat, cu mare viteză, de la spectacolul susţinut de formaţie la Milton Keynes, până la rafinatul club de noapte londonez „Embassy” (al cărui proprietar, Stephen Hayter, a murit tot de SIDA). Cu toate că era de aşteptat ca, folosind un asemenea mijloc de locomoţie, Mercury să ajungă la timp la petrecerea unde urma să o întâlnească pe Diana Ross, unul din idolii lui, el a întârziat exact atât cât să intre pe ultimele acorduri ale muzicii, în momentul în care frumoasa actriţă tocmai încheia valsul.

  Cele mai grozave petreceri aveau loc însă cu uşile închise, la somptuoasa locuinţă a lui Mercury din Kensington. Wayne Sleep, un celebru balerin şi prieten al Prinţesei Diana, i-a dat lecţii de dans lui Mercury, după ce cântăreţul îl contactase cu intenţia de a include momente de balet în înregistrările video ale formaţiei. Sleep, care a participat la multe din petrecerile lui Freddie, mi-a spus: „Freddie ştie cu adevărat să dea o petrecere. Este foarte generos şi nu precupeţeşte nici o cheltuială. Pe de altă parte, îi place ca aceste party-uri să aibă o tematică. Una din petrecerile la care am participat şi eu acasă la el a fost 'petrecerea pălăriilor'. Fiecare purta o pălărie mai trăsnită ca cealaltă. Eu mi-am înfăşurat o draperie în jurul capului şi am obţinut un turban imens”. La un alt bairam, la care a participat Sleep, tema a fost „pantalonii scurţi”. Totul s-a petrecut în superba grădină a casei lui Mercury, care se întinde pe aproape o jumătate de pogon din domeniul iniţial al Kensingtonului. A fost, ca întotdeauna, o petrecere deşucheată şi exaltată. Se spune că Sleep arunca cu cupe de şampanie şi cu mâncare în timp ce executa nişte figuri de balet acrobatic, figuri pe care le-a ratat însă în asemenea condiţii. După aceea, Sleep spunea: „Asta nu mi s-a mai întâmplat niciodată, dar petrecerea a fost extraordinară. Toate chefurile lui erau aşa”.

  Ziua de naştere a lui Mercury – s-a născut la 5 septembrie 1946 – era întotdeauna prilej de mare sărbătoare. Uneori petrecerile puteau dura zile întregi. O asemenea ocazie a prilejuit-o şi a treizeci şi cincea lui aniversare, pe când se afla în turneu cu întreaga formaţie la New York. Hotărât să-şi aibă prietenii aproape pentru a se bucura de ziua lui de naştere, el a tocat mii de lire pentru a le cumpăra tuturor bilete de avion la clasa întâi, apoi i-a adunat într-unul din cele mai scumpe hoteluri din Manhattan, unde a reuşit să facă praf alte vreo 30000 de lire servind cea mai fină şampanie. Amintindu-şi de întâmplarea aceea, unul din aghiotanţii lui Mercury a declarat că toată povestea costase mai bine de 200000 de lire, iar unul din prietenii lui cei mai apropiaţi, Peter Straker, a spus: „A închiriat la hotelul Berkshire din Central Park South o suită (apartament) dintre cele pe care direcţiunea le rezerva de obicei familiilor regale. Dar Freddie este generozitatea personificată! Mai cheltuise cândva mii de lire ca să-mi serbeze ziua de naştere în casa lui. Nimic nu i se părea, niciodată, prea mult sau prea scump”.

  Drogurile, în special cocaina, se serveau frecvent la petreceri – fără îndoială pentru a-i stimula pe oaspeţi, permiţându-le să se menţină în vervă toată noaptea. La una dintre petreceri, un pitic trecea printre invitaţi, purtând boluri cu cea mai pură cocaină ce se putea găsi. Potrivit declaraţiei lui Peter Jones, o fostă gardă de corp a cântăreţului, el şi partenerii lui de petrecere au cheltuit odată 24000 lire pe cocaină, pentru o orgie care a durat şase săptămâni. Altă dată, Mercury, complet halucinat, a plecat spre toaletă şi, în drum, s-a izbit de uşa de sticlă a restaurantului, rostogolindu-se apoi pe scări şi lovindu-se la cap, fără a da însă vreun semn că l-ar durea. Tot Jones a mai declarat: „Freddie lua tot ce-i cădea în mână – stimulente, calmante, fel de fel de pilule, prafuri”. Patima lui Mercury pentru petreceri i-a dat posibilitatea ca, uneori, să vină în contact chiar şi cu familia regală britanică. La un banchet, după o reprezentaţie de binefacere a trupei Royal Ballet la Covent Garden, el l-a întâlnit pe Prinţul Andrew în faimosul Crush Bar. Prinţul ţinea în mână o farfurie pe jumătate plină cu căpşuni; Mercury l-a îndemnat, cu voce tare, pe asistentul său Peter Freestone, să-i ia farfuria. Vocea lui a acoperit murmurul care umplea barul aglomerat atunci când l-a strigat pe asistent cu femininul „Phoebe”, nume pe care îi plăcea să i-l atribuie „valetului” său. Prinţul, amuzat, a ridicat din sprâncene şi a remarcat că numele lui Freestone era probabil Peter. Mercury i-a dezvăluit atunci prinţului secretul acestui nume de alint.

  La aceeaşi întâlnire, Prinţul a fost în situaţia să-i dea chiar şi veşminte împătimitului petrecăreţ. Ba chiar o mână de ajutor atunci când i-a pescuit eşarfa lungă, albă din băutura în care căzuse. Dar rugămintea Prinţului ca Mercury să cânte ceva a stârnit un răspuns şi mai insolent din partea acestuia: superbul fiu al lui Queen (joc de cuvinte: the Queen's handsome son) ar cânta pentru Prinţul Andrew numai dacă acesta s-ar da mai întâi huţa cu candelabrul! Nu-i de mirare că atare reprezentaţie „princiară” n-a avut loc, după cum Prinţul n-a acceptat nici invitaţia lui Mercury de a-l însoţi la unul dintre cele mai scandaloase cluburi de noapte, frecventat de homosexuali. Mercury i-a propus deci prinţului ca, împreună cu el şi cu câţiva prieteni, balerini de la Royal Ballet, să meargă la „Heaven”, cel mai mare club de homosexuali de lângă staţia Charing Cross. Prinţul Andrew era gata să dea curs invitaţiei dacă garda lui de corp nu s-ar fi împotrivit hotărât la ceea ce ar fi fost, fără doar şi poate, o noapte de pomină.

  Ultima petrecere intimă a lui Mercury despre care se ştie a avut loc în septembrie 1987, când şi-a sărbătorit cea de-a patruzeci şi una aniversare. A fost tot atât de strălucită şi extravagantă ca toate celelalte. Cei 500 de invitaţi au fost găzduiţi la hotelul lui Tony Pike de pe insula Ibiza. Mercury a închiriat un avion particular DC9 pentru a-şi transporta prietenii şi colegii de showbusiness. la o nouă orgie. Suma cheltuită era puţin mai mare decât preţul unui apartament elegant în Mayfair. A fost o petrecere la care nu s-a precupeţit nimic, de la focurile de artificii care înscriau numele lui Mercury pe cerul spaniol la şuvoiul de dansatoare flamenco şi până la tortul de şase metri înălţime.

  Mercury însuşi recunoştea că gustul lui pentru petreceri îl dobândise încă de mult, din timpurile petrecute la Bombay, când trăia în huzur, înconjurat de servitori care-i îndeplineau toate poftele. Oricare ar fi fost însă motivul, lui Mercury îi plăceau petrecerile şi acestea îi ofereau ocazia cea mai nimerită de a-l întâlni pe următorul Mr. Right.

  Hotelul lui Pike este de fapt o fostă fermă, veche de 500 de ani, pitită pe insula Ibiza. Aici şi-a petrecut Freddie Mercury multe vacanţe din ultimii săi şapte ani de viaţă.

  Prin anii '80, Ibiza era unul din cele mai însorite colţuri de rai pentru tineri, renumit pentru libertinaj, pentru viaţa fără griji şi petrecerile dezmăţate de pe plajă. Ca toţi tinerii hedonişti, Mercury îşi propusese să guste şi el libertatea idilică a insulei spaniole, unde se putea retrage de lume spre a fi doar el însuşi.

  Mercury aprecia intimitatea pe care i-o oferea hotelul, atmosfera relaxată, lungile zile însorite petrecute la bazin. Dar n-a fost chiar o „dragoste la prima vedere”. Jim Beach, managerul formaţiei Queen, a fost cel care l-a adus pe Freddie pe insulă, aşa cum îşi aminteşte patronul hotelului, aventurosul australian Tony Pike.

  „Freddie dorea să se ducă într-un loc liniştit, dar, în acelaşi timp, voia să se distreze.” Era o combinaţie destul de greu de realizat, şi Jim i-a spus lui Freddie că nu cunoaşte decât un singur loc potrivit cu pretenţiile lui. Când ajunseseră aproape la destinaţie, lui Freddie i s-a părut că drumul nu duce nicăieri. A oprit maşina şi l-a întrebat pe Jim: „Unde dracu' m-ai adus?” Jim i-a cerut să aibă răbdare, să nu se-nfurie, pentru că este sigur că are să-i placă locul încă din prima clipă. Freddie a făcut bot, s-a încruntat şi a răspuns apăsat: „Sper să fie aşa, dacă nu, te concediez”!

  Aşa că, în 1985, când Mercury a fost prezentat proprietarului, Tony Pike, primele minute ale întâlnirii nu păreau să aibă loc sub auspicii favorabile. Mercury era rezervat, iar Pike a crezut că o va scoate greu la capăt cu o asemenea vedetă. „Când i-am fost prezentat, el a spus doar 'hello' şi n-a fost deloc amabil. Ştiam că starurile sunt persoane dificile şi m-am gândit că nici de data asta n-o să fie altfel. Situaţia nu s-a îmbunătăţit nici când a intrat înăuntru, împreună cu gărzile lui de corp, şi într-una din camerele de sus a exclamat dintr-o dată: 'Tavanul acesta este foarte jos!' Am fost convins că voi avea probleme cu el. Am vrut să-i spun că mă spetisem ani de zile ca să fac singur tot ceea ce făcusem şi că toată lumea admira stucatura asta. Am vrut să-i spun asta tocmai pentru că era Freddie Mercury şi mie nu-mi păsa de el, când, brusc, şi-a rotit mâna prin aer şi a spus: 'Am glumit'. A început să râdă şi atunci am râs şi eu. Din momentul acela mi-am dat seama că de fapt era un tip în regulă.”

  După prima vizită, Mercury a început să vină regulat la hotelul lui Pike, adesea petrecându-şi aici câte două-trei săptămâni. „Freddie se îndrăgostise de locul ăsta, povesteşte Pike, şi adesea îmi spunea ce grozav i se pare că poate sta aici. Zicea: 'Când mă aflu aici, încetez să mai fiu Freddie Mercury. Sunt doar eu însumi'.”

  Pentru cântăreţul care trăise tot timpul o viaţă ameţitoare, hotelul lui Pike era un minunat prilej de reconfortare.

  „Se putea într-adevăr relaxa aici şi era chiar o încântare să-l vezi cât este de fericit. Am petrecut mult timp împreună. Ceea ce m-a făcut să-l îndrăgesc a fost tocmai modestia lui. Mulţi cântăreţi de muzică uşoară se poartă ca mari vedete în orice împrejurare. Freddie n-a făcut-o niciodată. Când vorbesc acum despre el, parcă-i şi văd expresia caldă, prietenoasă, felul în care mă întreba dacă nu mă deranjează cutare sau cutare lucru ori dacă mi-a plăcut ulltima înregistrare. Nu lua niciodată nimic pe gratis şi nu manifesta niciodată aroganţa atât de caracteristică marilor vedete.

  Îmi amintesc de noaptea duetului cu Montserrat Caballé – Barcelona, destinat unui program special la TV. A fost o performanţă extraordinară, atât de emoţionantă încât câţiva dintre tinerii care filmau au plâns pur şi simplu. Dar când a revenit la hotel după spectacol, Freddie arăta mai degrabă ca un băieţel decât ca un superstar care tocmai susţinuse un show extraordinar. Cei care îl ascultaseră luau hotelul cu asalt, entuziasmaţi, dar Freddie încă mă mai întreba: 'Chiar crezi că le-a plăcut?' Şi nu cocheta, ci simţea nevoia să-i confirm că într-adevăr cântase bine.

  Freddie era foarte omenos. Avea o mare căldură sufletească şi simţea o imensă nevoie să fie iubit. În noaptea de după spectacolul cu Caballé, împreună cu alţi prieteni apropiaţi, am stat de vorbă cu Freddie până dimineaţa. Era încă extrem de emoţionat din cauza spectacolului, vorbea mult, gesticula şi, din când în când, exclama 'Oh, oh, oh'. A fost nemaipomenit.

  Când discutai cu Freddie, conversaţia curgea de la sine. Nu se produceau pauze jenante, tăceri incomode. Când vorbeai cu el, nu ţi se putea întâmpla să-ţi pierzi şirul gândurilor şi să nu mai şti ce-ai vrut să spui. Te conducea de parcă te-ar fi vrăjit şi habar n-aveai când a trecut timpul.

  Freddie era un povestitor înnăscut. Mi-a spus o mulţime de istorioare amuzante, împănate adesea şi cu niscai porcărele. Una dintre cele mai amuzante întâmplări dintre cele pe care mi le-a relatat s-a petrecut pe când călătorea odată în Africa. Se afla în partea din spate a unui landrover, când o turmă de elefanţi s-a luat după ei, lovind maşina când dintr-o parte, când dintr-altă. Singurele… arme la îndemână erau nişte mere, aşa că a început să arunce cu fructe în turma furioasă, încercând astfel să oprească animalele din goana lor.

  Felul în care istorisea era atât de comic, iar Freddie era într-adevăr un excelent povestitor, încât te simţeai părtaş la scena care trebuie să fi fost extraordinară. Am şi astăzi imaginea acestei întâmplări, pentru că povestise extrem de convingător. Îmi dau seama acum că nu putea spune niciodată o anecdotă şezând pe scaun. Trebuia să se ridice şi să interpreteze întreaga acţiune. Era ca şi cum ai fi privit un film.”

  Când Freddie venea în vacanţă la Ibiza, cu greu se îndura să părăsească locurile. „Câteodată se adunau toţi oaspeţii în jurul bazinului, unii făceau chiar baie, iar Freddie cânta pentru toţi. Mă gândesc că, în ciuda faptului că îi plăcea să aibă lume multă în jurul lui, era mai degrabă rezervat. Părea chiar timid, ceea ce ţi-l apropia imediat.

  Nu i-a plăcut niciodată să se impună celor din jur. Nu avea nicicând aerul să spună, de pildă: 'Eu sunt vedetă!' – de fapt, se purta chiar invers. Uneori parcă ar fi vrut să-şi ceară iertare de la el însuşi. Adesea conversaţiile în jurul lui deveneau puţin cam prea 'animate', şi când ştia că am clienţi, zicea: 'Te rog să-mi spui dacă suntem prea zgomotoşi. Nu vreau să mă auziţi numai pe mine'. Alteori le cerea celorlalţi oaspeţi să li se alăture, ca să nu se simtă daţi deoparte. Era extrem de manierat şi foarte politicos.

  Când făcea asemenea invitaţii, cerându-le altor oaspeţi să i se alăture şi oferind tuturor de băut, trebuia să le spun discret că nu au nici un motiv să se simtă jigniţi, că Mercury nu face pe grozavul, ci doreşte pur şi simplu ca toată lumea să se simtă bine şi să petreacă alături de el. Şi după ce aveau astfel prilejul să se găsească în prejma lui şi să-l vadă aşa cum era de fapt, a doua zi veneau şi-mi spuneau că, într-adevăr, îl judecaseră greşit. Toţi sfârşeau prin a recunoaşte că era un om minunat.

  Freddie era o făptură extrem de cumsecade, înzestrat cu multă căldură. Cei ce-l judecă doar după cum câştiga banii sau doar prin prisma celebrităţii, aceia nu iau în considerare lucrurile mărunte de fiecare zi. Nu ştiu, de exemplu, că Freddie ţinea minte numele oamenilor cu care lucrase, data naşterii lor, sau un lucru pe care îl făcuseră împreună cu un an în urmă, toate astea făcându-l foarte drag tuturor celor din preajma lui. Au spus unii că era un tip izolat, dar eu nu găsesc că au dreptate. Dacă alesese să fie singur este pentru că aşa voia. Toţi cei care-l cunoşteau, chiar şi oameni cu care s-a întâlnit întâmplător, l-au iubit. Nu avea decât să-i cheme şi oamenii veneau imediat. M-a invitat la câteva petreceri şi nu am ezitat nici o clipă să primesc, pentru că ştiam că oriunde se afla Freddie era şi multă veselie.”

  Pike şi-a dat multă osteneală să-l facă pe Mercury să-şi înfrângă teama de apă. „Freddie nu avea curaj să intre în apă, îi era frică, spune Pike. Dar într-o zi am reuşit să-l conving să vină cu mine cu iahtul. Ca de obieci, încet-încet s-a relaxat, iar apoi m-a însoţit regulat. Stătea pe punte şi se prăjea la soare, bând 'Pimms Number One' sau şampanie pusă la rece şi ascultând muzică. Altă dată l-am dus pe o insulă învecinată, Formenterra.”

  Călătoria cu iahtul, care l-a vindecat pe Mercury de fobia apei, avea ca destinaţie Isomele de Sel, o fostă moară de sare, transformată acum în restaurant, cu o splendidă vedere la mare. „Când i-am propus să mergem acolo cu iahtul, mi-a răspuns: 'Mă vezi tu în bărcuţa ta, dragul meu?' Dar eu i-am ripostat: 'Ai să vezi că o să-ţi placă restaurantul acela'. A rămas câteva clipe pe gânduri, apoi a zis repede: 'Promiţi că o să ai grijă de mine?' L-am asigurat că da, şi am pornit. La început a fost puţin nervos, dar apoi i-a plăcut.

  Când prietenii lui au aflat despre escapadă, au rămas uluiţi. Phoebe (Peter Freestone), care-i fusese ani de zile credinciosul Vineri, nu-şi putea imagina că Freddie îşi învinsese frica de apă. Dar acelui Freddie pe care l-am cunoscut eu îi plăcea viaţa trăită din plin. Era un soi de sălbatic fermecător. Muncea din greu – cât zece bărbaţi la un loc – şi cânta la fel de bine, ceea ce este o combinaţie rară; o îmbinare aproape perfectă, dacă vreţi.

  Avea lipici la toată lumea, chiar şi la cei ce detestau homosexualii. Mulţi mi-au spus că urau asemenea indivizi, dar când l-au cunoscut pe Freddie, sentimentul acesta s-a atenuat parcă. Avea un caracter fascinant, realmente încântător pentru anturajul lui, fără umbră de ipocrizie. Era extrem de atent la cele ce se petreceau în jurul lui, fie şi lucruri mărunte. De exemplu, stătea odată la o masă într-un restaurant, cu mai bine de douăzeci de persoane. Deodată a observat că-i lipseşte cuiva paharul cu vin. A insistat imediat să-l ia pe-al lui şi a aşteptat liniştit să i se aducă altul.

  Lui Freddie îi plăcea vinul bun – vin roşu, vin alb. Întotdeauna aprecia ceea ce se servea la noi. Eu nu aveam cel mai renumit bucătar-şef din lume şi nici vesela nu era de prea mare clasă, dar nu l-am auzit niciodată pe Freddie plângându-se de ceva. Totdeauna spunea: 'E minunat, dragul meu'.”

  Freddie a dat una dintre cele mai exotice petreceri la hotelul lui Pike. „Freddie urma să organizeze un banchet împreună cu Elton John, îşi aminteşte Pike. Dar aranjamentul a căzut când managerul lui Elton s-a încăierat cu Jim Beach într-un bar. Totul s-a contramandat. Freddie a fost dezamăgit şi de-a dreptul furios. La scurt timp după aceea a venit la mine şi mi-a spus: 'Uite ce, peste patru zile este ziua mea de naştere şi trebuie sărbătorită. Vreau să dau cea mai grozavă petrecere pe care a văzut-o insula asta vreodată'. Şi a dat-o. A avut peste 700 de invitaţi şi 47 de animatori, meniţi să facă oficiul de gazde. S-a desfăşurat atunci cel mai uluitor joc de artificii ce s-a văzut prin partea locului. În noaptea aceea am desfundat 350 de sticle din cea mai fină şampanie franşuzească şi toate s-au băut până la ultima picătură.”

  A fost însă o petrecere la care nimeni nu a mâncat tort. „Freddie comandase un tort care reproducea vestita catedrală a lui Gaudi din Barcelona, una din clădirile lui favorite. L-am adus personal cu un avion particular. Din nefericire, la întoarcere, avionul a făcut o aterizare cam forţată şi întregul edificiu al tortului s-a prăbuşit. La auzirea veştii, Freddie s-a făcut negru de supărare şi mi-a spus: 'Trebuie să faci ceva! Nu se poate da o petrecere fără tort'. Nu mai rămăseseră decât vreo patru ore până la sosirea invitaţilor, aşa că am recurs la o idee care ni s-a părut grozavă. Am făcut un tort de doi metri lungime şi l-am decorat cu note muzicale din partitura lui Freddie şi Monserrat – Barcelona. Freddie a fost încântat.”

  Cu toate aceste eforturi, era scris ca tortul să nu fie mâncat. Pike adaugă: „A fost o adevărată tragedie. Tortul arăta fantastic şi a fost purtat de şase oameni. Când l-am pus pe masă, nimeni n-a fost însă tentat să mănânce. Presupun că aveau prea multe alte lucruri de făcut. Iar la sfârşit, patru invitaţi au înşfăcat-o pe secretara mea, Penny, şi au aruncat-o drept în tort, în ciuda ţipetelor şi protestelor ei. Aşa erau petrecerile lui Freddie…” „Tot la petrecerea aceea, îşi aminteşte Pike, ne-am trezit la un moment dat într-un fum care pătrundea peste tot. Ce era? Aveam sute de baloane pline cu substanţe fumigene, vopsite în negru şi auriu, risipite prin toată curtea. Cuiva i-a venit neghioaba idee să spargă un balon arzându-l cu ţigara. S-a ridicat aproape imediat o imensă perdea de flăcări. Arăta nemaipomenit, pentru că limbile de foc se înălţau până la o sută de picioare în văzduh. Dar putea să fie şi un adevărat dezastru!”

  Când veştile despre boala lui Mercury au început să se strecoare venind din Anglia, Pike a încercat să afle ce s-a întâmplat. „M-am interesat, întrebându-i pe câţiva dintre cei mai buni prieteni ai lui, pentru că eram foarte îngrijorat auzind că este vorba de SIDA. Dar toţi au negat, pretinzând că este o boală a sângelui pe care o contractase într-un turneu în Brazilia. Acum, bineînţeles, îmi dau seama că toată lumea încerca să-l protejeze.”

  Tony Pike se afla pe iaht lângă North Island din Noua Zeelandă când a aflat vestea morţii lui Mercury. „Nu mi-a venit să cred. Am rămas stupefiat. Era o veste îngrozitoare. Băiatul ăsta fusese genial. Moartea lui i-a îndurerat pe toţi cei care l-au cunoscut.

  Freddie era extraordinar de sentimental, ceea ce-l făcea foarte vulnerabil; de aceea unii nici nu reuşeau să se apropie prea mult de el. Trebuia să aibă nădejde în tine, să credă în tine, să simtă ceva pentru tine înainte de a te lăsa să pătrunzi în lumea lui, dar dacă reuşeai, era minunat. Spre deosebire de alte vedete, Freddie avea mulţi prieteni adevăraţi în jurul lui şi era foarte loial faţă de ei. Iar când ajungeai să-l cunoşti, descopereai cât de plin de haz putea să fie. Şi într-un fel, de aceea era atât de enigmatic, pentru că, de fapt, în munca lui era foarte serios, iar când cânta, o făcea mai bine decât oricare dintre cei pe care-i ştiam eu.

  Nu am decât amintiri extraordinare despre el. Îl am încă în faţa ochilor, calm, prietenos, îi văd chipul, îi aud glasul şi râsul lui contagios. Pentru mine, Freddie nu va muri niciodată.”

  În afară de muzică, Freddie îşi petrecea viaţa între alte două pasiuni – sex şi cheltuirea banilor. Pentru acest artist strălucitor, ambele preocupări îi ofereau culmea încântării, menţinându-i o perpetuă stare de euforie.

  În câteva minute de cumpărături, Mercury era în stare să cheltuiască mai mulţi bani decât alţii într-o viaţă. Când l-am întrebat odată cum se „descurca” cu bogăţia lui şi dacă nu se simte vinovat pentru milioanele pe care le câştigă, a rămas mai întâi uimit. Apoi, ridicându-şi braţele într-un gest patetic, mi-a declarat: Întotdeauna m-am descurcat grozav de bine cu bogăţia. Nu cred în acumularea banilor la bancă. Îmi place să cheltuiesc, să cheltuiesc, să cheltuiesc. La urma-urmei, pentru asta există banii. Nu sunt obsedat, ca alţii, să strâng ban pe ban”.

  Plăcerea lui de a cheltui a fost cea care, într-o oarecare măsură, a contribuit la succesul său în muzica uşoară. Când unul dintre publiciştii de marcă din Anglia, Tony Brainsby, a hotărât să reprezinte formaţia, acesta a fost unul din primele aspecte ce l-au frapat în ceea ce-l privea pe Mercury. Brainsby, care era amfitrionul marilor cântăreţi din top, de la Paul McCartney la Stevie Wonder şi Jayne Mansfield, mi-a spus: „Când am început să lucrez prima dată cu ei, Freddie avea o prăvălioară în Kensington Market şi un cont nu prea mare în bancă. Dar chiar şi atunci îi plăcea să-şi cheltuiască bani de parcă peste puţină vreme urmau să se devalorizeze. Era ferm convins că ei sunt făcuţi doar pentru a putea cumpăra ce-şi doreşti.”

  Risipa lui Mercury era legendară. Odată a făcut o scurtă călătorie în Japonia şj s-a întors de-acolo cu o recoltă bogată de antichităţi şi alte obiecte de artă în valoare de 250000 de lire sterline. Altă dată a cheltuit o sumă asemănătoare pentru un serviciu de masă compus din 144 de piese pictate manual după tablourile lui John Constable, toate bordate cu un chenar de aur filigranat; fiecare piesă costa 20000 de lire. În timpul uneia din nenumăratele lui incursiuni la magazinul Harrods, a cumpărat o întreagă expoziţie de mobilă chinezească. Mereu era în căutare de păpuşi de Dresda pentru a-şi completa valoroasa sa colecţie. Cu alt prilej a cumpărat cu 50000 de lire nişte peştişori japonezi coloraţi cu care şi-a populat bazinul din grădină, adânc de 45 de picioare (1 picior = 30,5 cm) – pare-se că peştişorii ăştia trăiesc până la o sută de ani. Costau de altfel câteva mii de lire fiecare…

  Celebrele magazine de bijuterii Cartier din Londra rămâneau deschise şi după program pentru ca Mercury să poată cumpăra liniştit pietre preţioase şi aur. Nici turneele nu se rezumau la susţinerea concertelor în faţa devotaţilor fani din lumea întreagă. Erau, evident, tot atâtea prilejuri de a achiziţiona noi şi noi valori, din cele mai îndepărtate colţuri ale mapamondului. Mulţimea de comisionari care aduceau proaspetele lui achiziţii, dintre cele mai felurite, constituiau un spectacol familiar pentru oricare din hotelurile de lux în care locuia Mercury.

  Arta de calitate l-a pasionat şi el şi-a făurit una din cele mai valoroase colecţii din Anglia. De la gravuri japoneze în lemn, la tablouri ale impresioniştilor şi lucrări ale maeştrilor victorieni, până la picturi ale modernistului francez de origine rusă Marc Chagall, colecţia era de o fantastică bogăţie. Vizitele la casele de licitaţie şi la galeriile de artă erau una din preocupările sale permanente şi au continuat chiar şi atunci când aflase de îngrozitoarea boală care avea să-l răpună. Potrivit spuselor lui Roxy Meade, agentul de publicitate al lui Mercury, „Freddie a traversat multe etape în pasiunea lui de colecţionar. Iubea atât de multe lucruri! Şi avea un gust foarte rafinat. Nu era mărginit, ca multe alte vedete”.

  Mercury însuşi mi-a spus odată: „În zilele în care mă simt deprimat, nu-mi place decât să ies şi să cheltuiesc fără măsură, pur şi simplu să mă pierd în bani. E ca şi cum o femeie şi-ar cumpăra o pălărie nouă ca să se bine dispună. Cu toate că, după aceea, mă gândesc uneori: Doamne, ce-am mai cumpărat acum?”

  El cheltuia banii de parcă exista pericolul să iasă din circulaţie de azi pe mâine, iar sfatul agenţilor fiscali de a se mai potoli parcă se adresa pereţilor. Rareori se interesa de bani. Era ca o adevărată regină, cum remarcase el odată sarcastic. Chiar şi angajaţii, şi prietenii apropiaţi îi încărcau adesea nota de plată sau cărţile de credit personale, când îl însoţeau la cumpărături. 'Toţi banii mei se duc la Sotheby's, Christie's, Harrods, Asprey şi Cartier, spunea el. Uneori cred că sunt cam extravagant. Câteodată, ceea ce cu adevărat aş dori de la viaţă ar fi să-mi ofere lăzi cu bani pe care să mă duc apoi să-i cheltuiesc.”

  Cea mai exorbitantă extravaganţă a lui Mercury a fost cumpărarea casei din Kensington cu 500000 de lire bani gheaţă. Mary Austin a fost cea care a găsit această imensă reşedinţă în stil edwardian, într-un moment în care Freddie se afla într-un turneu. I-a trimis fotografia şi Mercury a fost încântat. A chemat-o la telefon şi, emoţionat, i-a spus că-şi doreşte foarte tare această casă şi o împuternicea să facă cele necesare pentru a o cumpăra imediat. Regizorul de film Mike Hodges, care a turnat „Flash Gordon”, filmul pentru care Queen trăsese coloana sonoră, îşi amintea: „Freddie era în al nouălea cer când a cumpărat casa. A venit cu fotografii şi le arăta tuturor”.

  Mercury a fost un perfecţionist şi în privinţa noii sale case din modernul Kensington, casă ce fusese construită iniţial pentru familia Hoare, care se ocupa cu tranzacţii bancare. A angajat o echipă de arhitecţi şi decoratori, care au lucrat după indicaţiile lui, şi au trecut mai bine de patru ani până când s-a putut muta efectiv în locuinţă. Lucrările au durat atât de mult pentru că Mercury schimba sau adăuga mereu câte ceva la planurile iniţiale; el însuşi glumea spunând că probabil nu se va muta niciodată în această casă. Şi mie mi-a spus odată, în timpul unui interviu: „Am casa asta de patru ani. Este foarte fastuoasă şi costisitoare. Oamenii lucrează încă la ea, adăugând tot felul de rahaturi sofisticate. În ritmul ăsta, voi putea locui în ea când voi merge în baston”.

  Când în cele din urmă casa a fost gata, număra opt dormitoare, patru băi de marmură, o sală de muzică şi un imens living. Piesa de rezistenţă era dormitorul lui Mercury, care se afla la etaj. Fusese realizat prin unirea a trei încăperi iniţiale, cu o terasă străjuită de coloane romantice. Un pat de dimensiuni inimaginabile, dotat cu o consolă electronică ce controla o serie de accesorii, ocupa o bună parte din încăpere. Deasupra patului, atârnat de un cadru fixat în tavan, se desfăcea un imens baldachin, ascunzând sute de lumini multicolore, proiectate să schimbe atmosfera şj să se potrivească tuturor stărilor şi mofturilor lui Mercury. Sofisticatul sistem a costat zeci de mii de lire şi putea crea efectul de răsărit de soare, lumină de zi, apus de soare, miez de noapte, la simpla atingere a unui buton.

  Dormitorul, ca multe alte camere din casă, adăpostea nenumărate obiecte de artă de mare preţ. Podeaua era acoperită cu un covor manual din lână pură, cu un motiv stelar care putea străluci în funcţie de felul cum cădea lumina pe el. O uşă alăturată ducea într-un dres-sing-room (cameră de îmbrăcat) lambrisat cu mahon, cu oglinzi de jur împrejur, în care se afla colecţia de veşminte a cântăreţului, începută încă de pe vremea când era doar un modest proprietar de prăvălie în Kensington Market. Băile, de asemenea, erau princiare. Una era toată din marmură neagră, alta din marmură orange şi toate erau scăldate într-o mare de oglinzi.

  Potrivit spuselor lui Phil Symes, alt agent de publicitate al lui Mercury, „Freddie făcuse totul cu mult gust. Avea o mobilă superbă, antichităţi, multe obiecte de valoare, dar cu toate astea casa nu era încărcată. Totul era perfect echilibrat cu spaţiul existent.

  Una din cele mai frumoase încăperi era livingul, cu pardoseala lui de lemn splendid lustruită şi cu o superbă galerie”.

  Într-unul din cele mai dramatice momente, Mercury s-a confesat: „Am tot ce se poate cumpăra cu bani, în afară de fericire”. Dar, ca multe alte lucruri pe care le-a spus, era o minciună convenţională care suna mai bine decât adevărul. În zilele delirante de desfrâu şi risipă, Mercury se bucura de orice nouă achiziţie. Mult mai aproape de adevăr este mărturisirea lui de mai târziu: „Sunt norocos că sunt bogat. Uneori cred că totuşi pot aduce puţină fericire cu banii mei”. Cu toate că artistului îi plăcea să se răsfeţe, să-şi îndeplinească toate gusturile, nu mai puţin se bucura să-şi extindă generozitatea şi asupra celorlalţi, cunoştinţe, prieteni şi, desigur, iubiţi. „A fost una din cele mai generoase vedete din lumea rockului: a dăruit celor apropiaţi nu numai fleacuri, ci chiar automobile şi case. Adesea, cuprins de febra cumpărăturilor, se repezea la Harrods şi cheltuia mii de lire pe cadouri. Se spunea despre el că este dintre aceia în stare să dea 5000 de lire pe un parfum pentru o femeie pe care abia o cunoscuse. „Setea de cumpărături nu mi se potoleşte niciodată, spunea el. Îmi place să cheltuiesc pentru alţii. Bogăţia este minunată şi pentru că îţi îngăduie să aduci zâmbetul pe feţele celorlalţi”. Un dar pe care Freddie nu l-a putut cumpăra niciodată a fost o casă pentru părinţii lui. În ciuda insistenţelor lui, ei au refuzat să-şi părăsească mica locuinţă din Feltham, unde trăiau în zgomotul avioanelor de la aeroportul Heathrow.

  Chiar şi cu câteva luni înainte de a muri a cumpărat o serie de tablouri, care de care mai valoroase, pentru el şi pentru cercul lui de prieteni apropiaţi. În anul în care a murit, a luat legătura cu o agenţie imobiliară şi a cumpărat case pentru zece dintre cei mai intimi prieteni. Surse apropiate cântăreţului apreciază că în cursul ultimelor luni de viaţă, el a cheltuit din averea lui – estimată la 28 milioane de lire sterline – mai mult pentru prieteni decât pentru el însuşi. Apoi, ţintuit la pat, încă se mai uita în cataloagele de artă, spun prietenii, visând cum să-şi cheltuiască banii.

  Mercury glumea odată spunând că, atunci când va fi să moară, ar vrea să fie înmormântat cu toate comorile lui, ca faraonii din Egiptul antic. A fost o dorinţă care nu s-a împlinit niciodată: nu există un mausoleu atât de mare.

  Capitolul 7 „LIVE AID”

  Concertul care a zguduit lumea „Suntem la fel de superficiali ca întotdeauna dar suntem capabili să facem ceva”

  A fost concertul de rock etichetat drept cel mai mare spectacol care a avut loc vreodată – în care se impune pentru prima dată stilul „pop hype”. Spectacolul „Live Aid” cuprindea crema muzicii uşoare la ora respectivă, de la Paul McCartney, Elton John, David Bowie, U2, Dâre Straits până la Who, Phil Collins, Eric Clapton, Madonna, Mick Jagger şi Sting. Cele două spectacole – din Londra, de pe Stadionul Wembley, şi de la Philadelphia, pe Stadionul JFK – au fost transmise integral de reţelele de televiziune şi urmărite concomitent de două miliarde de telespectatori dintr-o sută şaptezeci de ţări ale lumii. Ambele show-uri au fost evenimentele rock cu cea mai largă mediatizare TV din toate timpurile.

  Spectacolul a fost conceput de un fost „punk rocker”, ambiţiosul conducător al formaţiei „Boomtown Rats”, Bob Geldof, şi avea ca scop strângerea unor sume de bani pentru ajutorarea populaţiei din Etiopia, decimată de foamete. Geldof, poreclit Saint Bob pentru tot ceea ce făcuse până atunci în legătură cu această problemă, s-a decis să organizeze un spectacol de rock în scop de binefacere, cel mai mare din câte văzuse vreodată lumea. Ideea i-a sugerat-o un reportaj al televiziunii britanice despre jalea din Etiopia. În ciuda tuturor hărţuielilor, şicanelor, dar şi a sfaturilor prieteneşti de a se lăsa păgubaş, el a reuşit în cele din urmă să organizeze un spectacol care întrecea cele mai îndrăzneţe vise.

  Ambele concerte, din caniculara zi de 13 iulie 1985, s-au bucurat de un succes demenţial, iar fiecare secvenţă, una după alta, a pledat pentru generozitate. La Londra, spectacolul desfăşurat în prezenţa Prinţului Charles şi a prinţesei Diana, a atins punctul culminant pe la mijlocul zilei, când şeful bateriştilor Status Quo i-a îndemnat pe fani să înceapă să danseze „Rockin' All Over The World” (să danseze rock de jur împrejurul lumii). Este, de fapt, exact ceea ce au şi făcut puhoiul acela de omenire şi formaţiile rock în următoarele şaisprezece ore, după care concertul s-a încheiat, în sfârşit, la Philadelphia.

  În ziua aceea s-au înregistrat câteva prestări extraordinare, pentru că grandoarea fără precedent a show-ului i-a atras pe cei mai mari interpreţi. La Wembley, însă, formaţia care s-a ridicat deasupra tuturor a fost Queen. În seara acelei zile fierbinţi, lor le-a venit rândul să intre în scenă chiar puţin înainte de ora şapte. În timp ce comicii Griff Rhys şi Mel Smith îi prezentau, mulţimea de peste şaptezeci de mii de spectatori a erupt ca un vulcan. Mercury a păşit semeţ pe scenă, purtând un maiou alb, geanşi bleu deschis şi o amuletă de argint la gât, în timp ce formaţia se lansa în ritmul impetuos al melodiei Hammer To Fall. Mercury domina scena ca un colos, captivând mulţimea cu fiecare atitudine, cu fiecare gest.

  Şi în minutele ce au urmat i-a avut pe toţi la picioare, ciugulindu-i din palmă, cum se spune, privindu-l cu nesaţ cum se înalţă, se aruncă în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi, dansând cu suportul microfonului, dezlănţuindu-se frenetic din tot trupul. El şi formaţia au cântat un potpuriu din cele mai mari hituri ale lor, inclusiv Bohemian Rhapsody şi Radio GaGa, ceea ce pur şi simplu a înnebunit auditoriul. Cu fiecare val de aplauze şi urale, Mercury îşi impulsiona din nou formaţia, presându-i până la capătul puterilor, cu chipul schimonosit de oboseală, şiroind de transpiraţie.

  Mai târziu avea să spună: 'Trebuie să-mi cuceresc publicul pe de-a-ntregul. Dacă nu izbutesc, nu consider spectacolul un succes. Trebuie să dai tot, până când şi ultimul spectator este alături de tine. De câte ori mă urc pe scenă, vreau să fiu convins că publicul se simte foarte bine”.

  În ziua aceea, Mercury şi întreaga formaţie Queen s-au întrecut pe sine, captivând şi magnetizând literalmente miliardele de spectatori şi telespectatori. Însuşi super-starul Elton John a recunoscut că formaţia a eclipsat toate celelalte apariţii. Au avut numai douăzeci de minute la dispoziţie ca să dea spectacolul vieţii lor, iar fanii muzicii pop ar fi vrut ca aceste minute să nu se sfârşească niciodată. Ceea ce au prezentat ei a fost pur şi simplu teatru-rock, etalând prezenţa electrizantă a lui Mercury şi forţa talentului său vocal la cotele lor cele mai înalte. După ce au zguduit literalmente publicul cu Hammer To Fall, l-au adus într-o stare de adevărată frenezie cu câteva din cântecele lor, de-acum clasice, printre care Crazy Little Thing Called Love, Bohemian Rhapsody, îndemnând fanii să cânte împreună cu ei. Dar cel mai apreciat dintre toate a fost We Are The Champions. Dacă publicul a cântat şi a marcat măsurile bătând din palme la Radio GaGa, în timpul single-ului We Are The Champions, el s-a transformat într-o mare ale cărei talazuri erau alcătuite din 70000 de trupuri ce se unduiau la unison.

  După spectacol, Mercury a spus: „Am vrut să prezentăm cântecele cunoscute publicului şi cu care cei ce ne iubesc ne puteau identifica. Concertul a fost organizat, desigur, în numele unei mari tragedii umane, dar noi am vrut să oferim oamenilor şi un prilej de bucurie”. Şi în ziua aceea el şi-a dovedit măestria pe toate planurile. A cântat la pian pentru Rhapsody, a luat chitara pentru Crazy Little Thing…, şi-a găsit timp să se maimuţărească în spatele unui cameraman de la BBC. Înainte de finalul maratonului, când toate formaţiile trebuiau să fie pe scenă pentru a intona fantastica versiune a imnului Live Aid, şi anume Do They Know It's Christmas? cel mai bine vândut single al tuturor timpurilor, Queen a fost chemată din nou la rampă. Mercury împreună cu May au cântat atunci emoţionantul cântec Is This The World We Created? (Asta-i lumea pe care-am creat-o noi?), din albumul The Works. Au fost răsplătiţi cu aplauze frenetice. „A fost o împrejurare uluitoare, spunea Freddie. Noi compusesem acest cântec cu un caracter aparte înainte de proiectul 'Live Aid'. Era o melodie despre suferinţa şi înfometarea copiilor de pe întreaga planetă, şi el se potrivea atât de bine scopului concertului, încât am hotărât că trebuie neapărat să-l cântăm.”

  Titlurile ziarelor s-au făcut ecoul entuziasmului general: „Queen (Regina în engleză) a fost rege!”, informându-i pe cei puţini care nu văzuseră spectacolul că Mercury şi formaţia sa au dominat, fără doar şi poate, evenimentul. Cotidianul londonez „Daily Mirror” a definit performanţa lor pur şi simplu superbă, iar organizatorul spectacolului, Bob Geldof, confirma: „Fără îndoială, Queen a fost cea mai bună formaţie a zilei, oricare ar fi preferinţele dumneavoastră”.

  Brian May spunea mai târziu: „Noi, ceilalţi, am cântat bine, dar Freddie s-a întrecut pe sine şi a dat o nouă dimensiune grupului. Acum nu mai era vorba doar de fanii Queen, el ne conectase la întreaga lume”.

  Ceea ce nu ştiau fanii de pe Wembley, după cum nu ştiau nici alţii, de pe alte meridiane, era că medicii îl sfătuiseră pe Mercury să nu cânte la acest maraton al vedetelor din cauza unei inflamaţii a gâtului. Dar el era hotărât să nu ţină cont de nimic, preocupat doar să nu-i dezamăgească pe cei ce-l iubeau.

  Triumful formaţiei Queen la spectacolul „Live Aid” s-a dovedit mai mult decât o recuperare faţă de faptul că ei nu participaseră la înregistrarea single-ului Do They Know It's Christmas? cântat de toţi participanţii la „Aid”. Erau plecaţi într-un turneu în Europa în momentul în care s-a făcut înregistrarea pentru single. „Ne-am simţit oarecum excluşi, spunea Freddie cu câteva zile înainte de spectacol, dar suntem foarte fericiţi să participăm la eveniment.” Dezastrul etiopian l-a preocupat multă vreme pe Mercury şi a fost cât se poate de bucuros că, alături de celelalte formaţii, au putut contribui şi ei cu ceva la ameliorarea unei asemenea îngrozitoare stări de lucruri. „Când am văzut prima oară reportajul la televizor, spunea el, am fost atât de tulburat încât n-am mai putut suporta să privesc şi am închis aparatul.” Dar el a negat că formaţia renunţase la toate celelalte angajamente pentru a lua parte la spectacol, cuprinşi, se vorbea, de un sentiment de vinovăţie. „Eu nu m-am simţit niciodată vinovat pentru că am ajuns bogat şi nu m-au încercat asemenea sentimente nici când m-am hotărât să particip la maratonul Live Aid. Ceea ce am simţit a fost o tristeţe şi o mâhnire profundă pentru faptul că asemenea lucruri se mai petrec încă pe lume, şi o vreme m-am simţit chiar neajutorat. Scopul acestui concert a fost acela de a atrage atenţia oamenilor asupra celor defavorizaţi de soartă şi de a-i face pe toţi să înţeleagă că fiecare ar putea contribui vârându-şi mâna în buzunar pentru a aduce o rază de speranţă celor atât de năpăstuiţi.”

  Dar spectacolul a fost foarte important pentru Queen şi din alt punct de vedere. În luna august a anului precedent creaseră puternice animozităţi în cercurile liberale ale rock-ului, cântând în Africa de Sud, la Sun City, unde susţinuseră şapte spectacole. Formaţia s-a trezit imediat pe lista neagră a Naţiunilor Unite şi, în cele din urmă, suspendată de Uniunea Compozitorilor. Ei s-au adresat justiţiei şi au obţinut să fie şterşi de pe lista neagră. Cu toate acestea, faptul în sine a fost considerat „o greşeală” care le-a făcut o proastă publicitate şi le-a îndepărtat simpatizanţii. Cu concertul „Live Aid” li s-a ivit prilejul să se reabiliteze, aşa încât grupul a considerat oportun să se prezinte în cea mai bună formă. Au hotărât că acesta avea să fie spectacolul vieţii lor. S-au încuiat deci două zile în studio pentru a repeta, iarăşi şi iarăşi, partea lor de program, care dura doar douăzeci de minute. De data asta voiau să fie siguri că totul va merge ca pe roate. „Am petrecut mult timp pentru a pregăti programul, repetând mai mult decât am făcut-o chiar pentru unele din turneele noastre în străinătate, spunea Brian May. Voiam, pe cât posibil, să oferim cele mai bune douăzeci de minute din cariera noastră.”

  Concertul s-a dovedit a fi un moment de cotitură, vital în ceea ce priveşte popularitatea formaţiei. În 1982 Queen nu-şi semnalase prezenţa prin cine ştie ce isprăvi şi, dintr-o dată, în 1983, culegea toate sufragiile, eclipsând multe alte formaţii. Au revenit în prim-planul muzicii uşoare în 1984, cu albumul The Works, care dădea naştere unei serii de hituri de mare răsunet, inclusiv I Want To Break Free (care ajunsese pe locul cinci), precum şi It's A Hard Life (numărul şase) şi Hammer To Fall (numărul 13). Cel mai mare succes al lor în anul acela fusese încântătorul Radio GaGa, care ar fi ajuns numărul unu în clasament dacă acesta n-ar fi fost ocupat de Frankie Goes To Hollywood al formaţiei Relax. Maratonul „Live Aid” a adus grupul Queen în atenţia noii generaţii. Dintr-o dată, Freddie Mercury a cucerit milioane de noi fani, care nu-l mai considerau o „vechitură” care făcuse carieră prin anii '70 cu câteva cântece patetice. Show-ul „Live Aid” a marcat pasul pe care formaţia Queen l-a făcut de la sălile de spectacol la concertele pe stadioane. Dacă în 1984 ei au cântat patru nopţi pe Arena Wembley (9000 de locuri), în 1986, la un an după „Live Aid”, au vândut toate biletele pentru două nopţi pe Stadionul Wembley (150000 de locuri) şi Knebworth (120000). La aceste cifre să mai adăugăm cei peste 80000 de spectatori din cele mai multe seri ale turneului european din acelaşi an.

  Toţi membrii formaţiei erau, desigur, conştienţi de combinaţia dintre scopul caritabil al concertului şi aspectul comercial al lucrurilor şi recunoşteau că „Live Aid” le-a oferit cea mai grozavă publicitate în întreaga lume.

  În seara dinaintea spectacolului, bateristul Roger Taylor spunea: „Bineînţeles că aceasta este o cauză minunată şi că noi ne vom aduce contribuţia. Dar nu încape îndoială că, în acelaşi timp, vom contribui la propria noastră glorie”. La o săptămână după marele spectacol de binefacere, albumul Greatest Hits al formaţiei Queen a dat peste cap toate clasamentele, sărind peste cincizeci de locuri, iar albumul The Works a redevenit un hit. S-a estimat că vânzările de discuri ale formaţiei Queen au crescut de cinci ori pe măsură ce lumea devenea tot mai receptivă la muzica lor. Albumul solo de debut al lui Mercury – Mr Bad Guy – a ţâşnit şi el în clasament, sărind peste patruzeci de locuri dintr-un foc, şi şi-a dublat vânzările după spectacol.

  Dar vânzările, fireşte, binevenite, erau nesemnificative faţă de situaţia creată, şi asta era cu totul altceva. „Live Aid” adusese un suflu cald şi generos, arareori manifestat anterior în lumea muzicii uşoare. Membrii formaţiei înşişi au fost atât de impresionaţi de spectacolul „Live Aid”, încât au înregistrat un single dedicat celui ce fusese la temelia acestui adevărat triumf – Bob Geldof. One Vision a fost omagiul adus hotărârii lui Geldof de a-i ajuta pe cei ce sufereau în îndepărtatul continent african şi, în noiembrie 1985, cântecul a dat lovitura, ocupând locul 7 în clasament. „Bob Geldof a făcut un lucru remarcabil, spunea Freddie chiar în timpul spectacolului. Numai un om ca el, înzestrat cu o asemenea putere de convingere şi cu o hotărâre de nezdruncinat, putea pune laolaltă atâtea energii şi să facă în aşa fel încât totul să şi funcţioneze. Am cel mai mare respect şi cea mai mare admiraţie pentru el.”

  Capitolul 8

  CINEVA PE CARE SĂ-L IUBEŞTI.

  Bărbaţii şi femeile din viaţa lui Freddie Mercury.

  Dragostea este pentru mine o ruletă rusească.

  Pe măsură ce cântăreţul urca în sferele cel mai înalte ale muzicii pop, Freddie Mercury, omul, se avânta tot mai mult într-o viaţă sexuală febrilă şi aventuroasă, luându-şi adesea câte un alt amant în fiecare noapte. Existau o mulţime de bărbaţi dispuşi să aibă o aventură cu celebrul cântăreţ care recunoscuse odată că are un apetit sexual insaţiabil. Dar Mercury avea şi o pregnantă latură romantică, acea latură care-l făcea să-şi dorească alături de el o persoană deosebită, cineva cu care să împartă minunata lume pe care o crease în jurul său, care să-i dăruiască dragostea de care avea o nevoie disperată, să-i ofere mângâiere şi să fie alături de el în zilele grele. Până când a descoperit că se îmbolnăvise de SIDA, Mercury a oscilat între cele două stări – sex şi sentimente. Dar dacă artistul dorea cu multă ardoare să-şi petreacă viaţa alături de cineva drag, realitatea s-a dovedit a fi foarte diferită. Rigorile vieţii de star al rock-ului l-au frustrat adeseori de plăcerile vieţii sexuale, până când faima afrodisiacelor a ajuns şi la el, oferindu-i mai multă „forţă” decât stridiile, cornul de rinocer sau coada aligatorului. „Aş fi făcut dragoste cu orice, recunoscuse el odată. Şi patul meu e atât de mare încât pot încăpea în el şase persoane. Prefer sexul fără nici o implicaţie sentimentală. Sunt momente în care nu trăiesc decât pentru sex.” Iar altă dată, în timpul unui interviu, mi-a spus: „Sunt o persoană cu un apetit sexual debordant. Aş f… tot timpul, deşi acum sunt mult mai pretenţios decât eram odată”.

  Potrivit spuselor prietenilor săi, Mercury făcuse dragoste cu sute de bărbaţi. Mulţi dintre cei ce-l cunoşteau spun că se temea grozav să rămână singur – în special noaptea. El însuşi, în cele mai patetice momente de destăinuire, spunea că se trezeşte adesea, în toiul nopţii, lac de sudoare. Nemăsuratul său apetit sexual a fost şi punctul de plecare al unei petreceri de aniversare, pe care a dat-o la Londra. Majoritatea invitaţiilor i-au adus în dar obiecte din diverse magazine sexy. Nu este deci deloc de mirare că a preferat să-şi petreacă atât de mult timp la München şi New York – două centre fierbinţi ale lumii homosexuale, cu numeroase discoteci şi baruri deocheate. Turneele erau urmate de frenetice escapade sexy. După câte un spectacol strălucitor, el se afunda cu nesaţ într-un club de noapte, şi în aceste cluburi se aflau oricând nenumăraşi bărbaţi dornici să-l „cunoască”.

  Mercury spunea adesea că promiscuitatea în care se complăcea era doar o tentativă de a-şi lecui spaima de singurătate, ori de a-şi vindeca rănile lăsate de unele legături anterioare. Cu toate că exista un sâmbure de adevăr în această afirmaţie, el avea sentimentul că trebuie să fie permanent în gardă faţă de alte legături care se anunţau şi mai dezagreabile – ceea ce-l făcea să pară că se orientează către sex fără nici o implicaţie emoţională. Mercury făcea dragoste de dragul sexului şi nu simţea deloc nevoia să dea socoteală pentru asta. Dar aprecia şi liniştea şi siguranţa pe care i le dădeau o relaţie statornică şi încerca să jongleze cu aceste necesitaşi conflictuale: „Vreau să am prăjitura mea şi s-o pot mânca, recunoştea el. Mă îngrijesc de propria mea securitate, dar, de asemenea, doresc să-mi păstrez propria libertate”.

  Când vorbea despre dragoste, vedeta arogantă devenea brusc blândă. „Sunt foarte vulnerabil, dar numai atunci când îi las pe oameni să se apropie cu adevărat de mine. Mi-am făurit o imensă capacitate de apărare, care se declanşează automat. Pentru că, într-adevăr, mă pot lăsa copleşit de sentimente, şi-această latură a firii mele mă poate distruge.” „Sunt un romantic, dar am trasat o barieră în jurul meu şi asta îi împiedică pe unii să pătrundă dincolo de ea şi să mă cunoască aşa cum sunt. M-am îndrăgostit adesea prea repede şi rezultatul a fost că am ieşit foarte grav rănit. Poate pentru că am atras oameni cu totul nepotriviţi nivelului meu. Necazul în dragoste este că-ţi pierzi prea lesne controlul, şi astfel devii foarte vulnerabil. Aş vrea să iubesc şi să am în acelaşi timp o relaţie minunată cu persoana respectivă, dar astea-s două lucruri care nu par să meargă împreună. Ceea ce mi-aş dori cel mai mult ar fi acea dragoste binecuvântată care să te poarte cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ.”

  Odată, într-un interviu deosebit de delicat, când l-am întrebat dacă mai există ceva ce-şi poate dori un bărbat care pare să aibă totul, el a recunoscut: „Fericirea. N-am avut-o. Da, poţi avea mii de prieteni, poţi crede că ai chiar totul, dar de fapt nu ai nimic. Poate că într-o bună zi am să izbutesc să pun mâna pe ea, dar asta poate însemna şi prăbuşirea mea”.

  După ce a pus capăt unicei sale relaţii de durată cu o femeie, cea cu Mary Austin, Mercury şi-a probat nesăţios toate valenţele sale pentru dragostea homosexuală, luându-şi adesea câte un amant în fiecare noapte. Freddie le-a mărturisit celor mai apropiaţi prieteni că a avut prima relaţie homosexuală când avea 14 ani, la internatul şcolii din India. Dar dacă Mercury era aplecat spre promiscuitate în zilele lui de frenezie sexuală, de obicei prefera să aibă un singur partener cu care să împartă binele şi răul vieţii pe care o alesese, iar conflictul dintre propria-i promiscuitate şi nevoia unei relaţii statornice l-a expus adesea unor grave neînţelegeri cu iubiţii săi. În timp ce ceilalţi membri ai formaţiei şi echipa de tehnicieni se duceau la cluburi de striptease sau disco, Mercury se îndrepta către acea zonă a oraşului care era fieful homosexualilor, ca să vadă ce-şi poate oferi în noaptea respectivă. El a descoperit că New York-ul este un loc senzaţional din punctul lui de vedere: „Când mă aflu aici, pur şi simplu mă dezlănţui. Este capitala Păcatului, cu literă mare!”

  Barbara Valentin, actriţa germană cu un bust opulent, a fost una dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Mercury cât timp aacesta a trăit la München. Ea relata că bărbaţii din cluburile rău famate roiau literalmente în jurul lui Mercury de cum apărea. Iar unul dintre cei care au fost la un moment dat invitaţi la petrecerile de la Ibiza îşi aminteşte cum „o mulţime de neciopliţi care locuiau pe insulă se adunau la petrecere pentru a se asigura că-şi vor lua şi ei partea”. Dar năzbâtiile lui Mercury aveau adesea aerul unor petreceri în aer liber şi ei se bucurau de ele. Unul dintre oaspeţii hotelului din Ibiza îşi aminteşte cum Mercury şi un flăcău din partea locului, lângă care stătuse lungit până atunci, au sărit deodată şi, alergând unul după altul şi plesnindu-se peste fese, îşi strigau: „Na, târfă!”

  La începutul anilor '80, Mercury a renunţat la părul lung şi costumaţia feminină pe scenă şi a adoptat o altă înfăţişare, mult mai virilă. Şi-a tuns părul scurt, şi-a lăsat mustaţă şi îmbrăca de preferinţă haine de piele. Era ţinuta adoptată de homosexuali, iar noul aspect al lui Mercury indica precis ce categorie de bărbaţi prefera. Unul din prietenii lui spunea că visul vieţii sale ar fi fost să întâlnească pe cineva care să semene cu solidul actor american Burt Reynolds. Din nefericire pentru Mercury, acesta era clar heterosexual. Mercury era foarte mândru de constituţia lui şi când se întâmpla să surprindă pe cineva privind insistent la formele din pantalonii săi, îi spunea imediat: „Face parte tot din piesele mele! Nu mi-am băgat acolo un mulaj sau altceva”.

  Niciodată însă, în niciunul din interviuri, Mercury nu şi-a recunoscut clar perversitatea. El s-a referit o dată, vag, la faptul că a încercat să aibă relaţii „atât cu femeile, cât şi cu bărbaţii”, dar o asemenea declaraţie era tot atât de vagă ca toate cele pe care le lansa el. De obicei spunea ceva de genul: „Oamenii vor să ştie dacă sunt homosexual. Ei bine, n-am să le-o spun niciodată. Am să le spun în schimb că n-au decât să încerce să afle pe cont propriu. N-au decât să creadă ce vor despre imaginea mea bisexuală. Asta şi vreau: să-mi păstrez aura aceasta de mister”.

  Mulţi dintre fanii formaţiei n-au realizat niciodată în ce măsură Mercury era sau nu homosexual ori, pur şi simplu, refuzau să creadă cele ce se spuneau în acest sens… Pentru multe femei care îl admirau, el reprezenta imaginea ideală a unui soţ potent. Una dintre ele declara: „Pentru mine, el este domnul Perfecţiune. Nu este văzut în public cu fete pentru că în viaţa lui există o adevărată doamnă cu care trăieşte şi pe care vrea s-d ferească de ochii indiscreţi ai reflectoarelor. Dar dacă s-ar hotărî vreodată să renunţe la ea, eu aş fi foarte bucuroasă să-i iau locul. Freddie are atât de mult farmec şi înţelegere…”

  Acesta era şi motivul pentru care Mercury nu-şi recunoştea deschis înclinaţia în faţa lumii întregi, şi repetatele lui trivialităţi, glume şi vorbe cu dublu înţeles pe tema asta au rămas un secret pe care artistul l-a luat cu sine în mormânt. Unii prieteni susţin că el s-a ferit de publicitate în acest sens pentru a nu-şi supăra părinţii care erau atât de credincioşi. Alţii susţin că, fiind o persoană foarte reţinută în legătură cu viaţa sa intimă, n-a dat niciodată amănunte despre sine – iar această din urmă imagine s-a datorat zgârceniei cu care acorda interviuri şi manierei sale de a evita să comenteze mediul personal. Alţii încă mai cred că un om cu simţul afacerilor atât de dezvoltat, cum era el, a intuit că a face paradă de înclinările sale perverse şi a le sublinia, ar fi avut ca rezultat pierderea multor admiratori. În America, spectatorii au aruncat în el cu lame de ras în timpul concertului în care a apărut pe scenă cu tricouri decoltate şi cu mustaţă. Pentru mulţi fani, a avea o atare înfăţişare era un semn neîndoielnic cum că ceea ce se spunea despre el era adevărat.

  Criticile s-au intensificat după ce filmul video I Want To Break Free, în care întreaga formaţie era travestită în cocote, a fost difuzat în America. Dacă în Anglia pelicula a fost privită cam ca o vorbă în doi peri, cam îndoielnică, americanii n-au apreciat gluma. Brian May remarca la vremea aceea: 'Toată lumea, în Anglia, a socotit filmul drept o glumă, pe când în America a fost detestat şi considerat o adevărată insultă”.

  Un tovarăş de distracţii al lui Mercury a negat că el şi-ar fi făcut vreodată probleme în ceea ce priveşte viaţa sa sexuală. El a spus: „Am petrecut mult timp cu Freddie şi niciodată nu mi s-a părut că-şi face griji din cauza gusturilor lui. Cred că se simţea perfect în largul lui. L-am admirat că nu era niciodată afectat de acest lucru, aşa ca alţii, şi nici nu se ruşina defel. Asta era frumuseţea lui Freddie. El gândea: 'Âmi plac bărbaţii, ei şi?!'. Niciodată nu făcea mare caz din asta. Bineînţeles că o mulţime de bărbaţi îl jigneau pentru că era cine era, dar nu le dădea nici o importanţă. Se descurca întotdeauna foarte bine, pentru că lua totul aşa cum era. Pe de altă parte, se considera norocos că era în stare să aibă o atât de bogată viaţă sexuală”.

  Fostul manager personal al lui Mercury, Paul Prenter, a lucrat cu el nouă ani şi a fost martorul tuturor performanţelor lui sexuale. Avea să moară şi el de SIDA, cu trei luni înaintea lui Mercury, dar nu înainte să-l înfurie pe acesta vânzând poveştile despre Freddie ziarului britanic „The Sun”. Paul Prenter a povestit despre cuceririle lui Mercury, cum îi plăcea să bată barurile şi cluburile deocheate, ca în cele din urmă să se ducă la culcare abia a doua zi, pe la şapte dimineaţa, foarte rar singur, „Ca să se menţină în formă, spunea Prenter, Mer-cury priza cocaină şi, de cele mai multe ori, o împărţea cu cei din jur, cheltuind adesea 500 de lire pe săptămână pentru rafinatul drog.”

  Prenter pretindea că, în tot timpul cât a fost cu Mercury, acesta nu s-a culcat niciodată cu o femeie. A mai povestit de asemenea că doi dintre foştii lui amanţi, Tony Bastin, întâlnit de cântăreţ la un club deocheat din Brighton, şi John Murphy, steward de linie, pe care l-a cunoscut într-un zbor spre New York, muriseră de SIDA. După moartea lor, Mercury i-a împărtăşit lui Prenter teama grozavă că va muri şi el de SIDA.

  După ce Mercury a părăsit brusc Münchenul în 1985, Barbara Valentin spunea că se schimbase foarte mult, că prefera să stea acasă, în Kensington, în loc să bântuie prin cluburi ca altădată, pentru a-şi umple viaţa cu alţi bărbaţi. Mulţi alţi prieteni încă au observat această schimbare şi au fost surprinşi. Dar Freddie le-a răspuns, abătându-le atenţia: „Sunt un om al extremelor. Pot trece foarte uşor de la alb la negru şi nu-mi place nimic între. Cenuşiul n-a fost niciodată culoarea mea preferată”.

  Aşa a închis el uşa tuturor acelor zile şi nopţi frenetice, în căutări de aventuri. După ce a peregrinat prin München, New York şi Elveţia, s-a hotărât să se stabilească la Londra. Îşi făcuse casa din Kensington şi, treptat, a început să se izoleze de restul lumii. Avea să se dedice unei vieţi tihnite cu fostul lui coafor, Jim Hutton, ultimul iubit, care a rămas alături de el până la amaru-i sfârşit.

  Puţine au fost femeile care au populat viaţa agitată, frenetică a lui Mercury. O fostă vânzătoare dintr-un butic, Mary Austin, a constituit o excepţie acolo unde doar bărbaţii erau stăpâni.

  Blondă şi delicată, Mary Austin i-a fost de fapt cea mai apropiată prietenă. Cei doi s-au întâlnit la începutul anilor 70 şi prietenia devotată pe care şi-au acordat-o unul altuia avea să dureze până la tragicul sfârşit al lui Freddie. Drumurile lor s-au încrucişat pentru prima oară în buticui „Biba” de pe strada Kensington Church, la câţiva paşi de prăvălioara în care începuse să lucreze Mercury.

  „Biba” era un butic caracteristic pentru ultimii ani din deceniul şase şi primii din cel următor. Nu era atât un magazin de îmbrăcăminte, cât mai curând un stil de viaţă. În bazarul cu parfumuri tari, decorat cu ferigi, tinerii se înghesuiau să cumpere tot ceea ce le sugera proprietara magazinului, Barbara Hulanicki, că ar fi ultima modă. Avea confecţii frumoase, aparent demodate, dar de fapt foarte în vogă, toate în cele mai exotice culori. Iniţial fusese un magazin pentru femei, dar şi bărbaţii se înghesuiau să cumpere t-shirt-uri, dresuri şi pulovere, după moda androgină a timpului. Mercury era unul dintre cei ce făceau cumpărături la „Biba”, iar Mary Austin – una dintre cele mai splendide tinere, machiată cu creion de buze maro şi fustă strâmtă, care lucra în atmosfera aceea şic, lipsită de griji.

  Mai târziu, magazinul s-a mutat în vechea clădire „Derry Tomms” din Kensington High Street, al cărei ultim etaj fusese transformat în Roof Gardens Club, adică tocmai clubul la care, mai târziu, Mercury avea să dea una din petrecerile lui aniversare. Când „Biba” s-a mutat la „Derry and Tomms”, devenise unul dintre cele mai mari buticuri din lume, cu un spaţiu cam de şapte sute de metri pătraţi, desfăşurat pe cinci etaje; avea confecţii al căror stil, cu majusculă, avea căutare printre turiştii din toată lumea. Dar magazinul din Church Street avusese un aer de intimitate şi o undă de senzualitate pe care imensul magazin din Kensington High Street nu le va mai avea niciodată. Ceea ce dobândise în plus era un vad excelent.

  Mercury mi-a spus odată: „Am întâlnit-o pe Mary prin 1970 şi chiar din primul moment s-a creat o relaţie perfectă. Am întâlnit-o la 'Biba', unde lucra. Eu frecventam magazinul chiar de la începuturi, când era abia un butic micuţ.

  Mary şi cu mine am fost apropiaţi ca nimeni altcineva şi, deşi am încetat să trăim împreună după aproape şapte ani, încă ne vedem zilnic, iar eu mă simt tot atât de ataşat de ea cum am fost întotdeauna. Ea locuieşte la numai două minute distanţă de mine”.

  Când Mercury era pe moarte, Mary pleca aproape de fiecare dată cu lacrimi în ochi din tăcuta casă, după ce veghease toată ziua la căpătâiul lui, fiind una din persoanele cele mai afectate din anturajul cântăreţului. Şi totuşi ea a fost cea care le-a comunicat bieţilor părinţi groaznica veste.

  Atunci când se iubeau, Mercury şi frumoasa cu ochi albaştri locuiau într-un apartament înghesuit din Holland Park, la câteva minute de mers pe jos de locul unde munceau amândoi. Cu timpul, însă, Mercury s-a simţit tot mai atras de bărbaţi, aşa că relaţia lui cu Mary a devenit, în schmb, tot mai platonică. Dar chiar atunci când Mercury s-a angajat într-o serie de legături – unele trecătoare, altele de durată —, el şi Mary şi-au rămas credincioşi, poate chiar mai credincioşi decât fuseseră vreodată până atunci. Explicându-mi ceea ce multora li s-ar părea bizar şi fără speranţă, el mi-a spus: „Mary şi cu mine ne înţelegeam bine. Ea îmi dădea libertatea de care am nevoie. Nu sunt făcut să fiu familist. Sunt prea nerăbdător şi prea nervos.

  Mary este foarte detaşată de viaţa pe care o duc eu. Dar asta este un fel de înţelepciune care nu vine peste noapte. Mai întâi a trebuit să înveţe să nu fie geloasă. Am traversat împreună o serie de urcuşuri şi coborâşuri, dar asta n-a făcut decât să strângă şi mai puternic relaţia noastră. Şi, deşi este o legătură cu totul aparte, sunt şi oameni care o acceptă ca atare. Ne iubim foarte mult şi avem grijă unul de altul”.

  Pe de altă parte, Mary spunea că dacă Freddie ar fi fost heterosexual, nu încape îndoială că ei s-ar fi căsătorit. Potrivit spuselor lui Mercury, cei doi ar fi discutat posibilitatea unui mariaj în diferite perioade ale vieţii lui, iar uneori, în momentele sale de dispoziţie melancolică, declara că Mary a fost doar cea mai bună prietenă a lui şi, când avea să moară, avea să-i lase moştenire întreaga lui avere, estimată la 28 de milioane de lire sterline. Şi nu era doar o lăudăroşenie fără acoperire: Mercury s-a îngrijit de situaţia financiară a lui Mary tot aşa de bine cum ar face-o orice soţ iubitor. Când au încetat să mai trăiască în cuplu, el i-a cumpărat un apartament splendid cu patru dormitoare, la câteva minute de noua lui casă, astfel încât să se poată vedea zilnic. Iar când Mercury a murit, dintre toţi prietenii, Mary a fost cea care i-a adus cel mai profund prinos de afecţiune. Cu o voce tot atât de firavă ca şi înfăţişarea ei, Mary a şoptit: „Am simţit o pierdere şi o durere pe care, sunt sigură, le împărtăşesc toţi fanii lui. N-am încetat niciodată să-l iubesc pe Freddie, şi cred că nici el n-a încetat vreodată să mă iubească pe mine”.

  Pe măsură ce Mercury se angrena tot mai mult în noul lui tip de relaţii, Mary s-a hotărât să-şi găsească dragostea în altă parte. A avut o legătură cu un muzician, Jo Burt, care a durat patru ani. El era membru al formaţiei lui Tom Robinson, „Sector 27”. A urmat apoi un designer de interior, Piers Cameron. Cu toate acestea, îl vizita şi vorbea zilnic cu Freddie, iar el nu era niciodată departe de ea cu gândul. Când Mary şi Cameron au avut un fiu, pe Richard, Mercury – de la care ea sperase cândva să aibă acest copil – a fost naş şi şi-a copleşit finul cu nenumărate daruri. Când povestea lui de dragoste cu Mary a luat sfârşit, Mercury a dat vina pe nenumăratele turnee, spunând că viaţa pe roate te expune „la tot felul de influenţe”. Era maniera lui eufemistică de a vorbi despre amanţii care-i umpleau viaţa până la refuz. Fostul manager, Paul Prenter, vorbind despre potenţa sexuală a lui Freddie, spunea că el are mai mari şanse să meargă pe apă decât să se culce cu o femeie. Potrivit propriei sale afirmaţii, Mercury nu era o persoană cu care era uşor să convieţuieşti: „Am creat o mulţime de probleme. Nu sunt tocmai cel pe care să ţi-l doreşti ca partener”.

  Majoritatea prietenilor lui Mercury au găsit această relaţie cu Mary foarte ciudată. Primul său agent de publicitate, Tony Brainsby, spunea: „Când am început să lucrez cu Freddie prima oară, Mary era deja cu el. Păreau foarte apropiaţi, iar eu găseam asta foarte ciudat, pentru că el era homosexual. Dar Mary l-a ajutat mult pe Freddie în cariera lui. L-a ajutat în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, accesoriile de scenă şi îl machia. Era de nepreţuit”. Tony Pike, proprietarul minunatului hotel din Ibiza, de care se îndrăgostise Mercury la mijlocul anilor '80 şi pe care îl vizita regulat de-atunci, comenta, pe de altă parte: „Mary era cu el de atâta timp şi eu înţelegeam asta. Ştiam o mulţime de oameni care păreau corecţi – se căsătoreau chiar şi aveau copii – apoi se reconverteau şi deveneau homosexuali”. În sfârşit, după opiniile lui Peter Straker, multă vreme prieten cu Mercury: „Freddie şi Mary se adorau unul pe altul. Nu încăpea nici o îndoială”.

  Ceea ce îi uluia pe mulţi în privinţa legăturii dintre Freddie şi Mary era faptul că ea nu putea fi asimilată acelui gen de femei care pot fi văzute în preajma homosexualilor. Dar cum Freddie se lăuda că el nu face nimic normal, bineînţeles că nici relaţia lui cu Mary nu se încadra într-un clişeu. Ea n-a fost paravanul, pretinsa prietenă cu care mulţi homosexuali se însoţesc pentru a masca statutul lor real. Mary n-a fost niciodată „mantaua de vreme rea”, tipul de femeie pe care un homosexual doreşte s-o aibă pe lângă el, dar căreia nu-i dedică nici un sentiment. Nu, relaţia lor, după cum afirmă prietenii intimi, era la fel de strânsă ca oricare altă relaţie a lui Freddie cu amanţii lui, deşi atracţia sexuală dintre ei dispăruse de mult.

  Mary îi oferea starului sentimentul de securitate de care avea nevoie, fără să-i interzică, în schimb, libertatea şi promiscuitatea. Atunci când avea nevoie de ea, era întotdeauna liberă pentru el. Şi relaţia lor nu funcţiona doar la nivel emoţional.

  Tot prietenii apropiaţi spuneau că Mary a fost aceea care a încurajat extravaganţele vestimentare ale lui Mercury, i-a arătat cum să se machieze, l-a îndemnat să-şi vopsească unghiile cu pastă neagră, într-un cuvânt, acele ciudăţenii care aveau să fie semnul distinctiv al formaţiei Queen în perioada de început. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l transforma pe Frederick Bulsara, vânzătorul de îmbrăcăminte de mâna a doua, în Freddie Mercury, extravagantul showman al rock-ului.

  Mercury însuşi spunea odată: „Probabil că vom îmbătrâni împreună. Nu-mi pot imagina viaţa fără Mary. Câteodată, un prieten bun este mai valoros decât un amant”. Şi nu era doar un fel de a vorbi, aşa cum făcea Mercury în mod obişnuit când era întrebat despre dragoste şi cele legate de aceasta. Un elegant bon mot care îl scotea din situaţiile incomode. Era însă mai adevărat şi mai cinstit decât multele lui răspunsuri care scandalizau numeroase persoane. El şi Mary ar fi putut îmbătrâni împreună dacă SIDA nu l-ar fi împiedicat să-şi încheie viaţa ca un bătrân dizgraţios.

  Cealaltă femeie din viaţa lui Freddie Mercury a fost actriţa germană Barbara Valentin, celebră pentru sinii ei, cu trei căsătorii şi tot atâtea divorţuri la activ. Mercury a întâlnit-o tocmai când se hotărâse să se mute la München, pentru că decisese că la Londra se sufocă. La München era o atmosferă mai liberă şi o viaţă de libertinaj mai intensă, iar el putea face tot ce-i trecea prin cap, fără să se teamă de cenzură sau de priviri indiscrete.

  Mercury şi Barbara s-au întâlnit, din întâmplare, într-un bar de homosexuali, „New York”, şi au intrat imediat în vorbă. Cântăreţul a găsit-o pe Barbara fascinantă pentru că era familiarizată cu anturajul homosexualilor, rezultatul colaborării ei cu regizorul german de film Rainer Werner Fassbinder. Iar ea l-a găsit pe Mercury la fel de atrăgător pentru farmecul şi acea „joie de vivre” care-l caracteriza.

  La această primă întâlnire, Mercury a condus-o pe actriţa durdulie în toaleta pentru femei, unde au stat la taclale toată noaptea, mulţumiţi să se afle departe de zgomotul barului. În timp ce Barbara şedea pe scaunul toaletei, Mercury s-a ghemuit lângă ea pe podea, cu un pahar cu votcă rusească – votca lui preferată – în mână.

  Au vorbit astfel despre vieţile lor ca nişte prieteni care s-au regăsit după mulţi ani. Ne găseam în apartamentul acela din München pe care ea l-a împărţit cu Mercury, când talentata actriţă (care avea la activ peste 70 de filme) mi-a relatat următoarele despre prima lor întâlnire: „A fost absolut o întâmplare. Ne aflam în acelaşi bar, el într-un grup mare, eu într-alt grup mare. Din greşeală, l-a ars pe un prieten al lui cu ţigara, tipul s-a răstit la mine, după care mi-a cerut scuze şi m-a întrebat dacă vreau să beau ceva cu prietenul lui, şi apoi s-a dovedit că prietenul nu era altul decât Freddie.

  Ne-am spus 'hello' unul altuia şi asta a fost tot. În următoarele douăzeci şi patru de ore, cu greu ne-am oprit din vorbă. Am petrcut ore întregi la toaletă, pentru că era plăcut şi linişte. Apoi am plecat acasă la mine, de unde el l-a sunat pe prietenul lui, în toiul nopţii, ca să-i spună unde se află, apoi am continuat să sporovăim. I-am povestit din viaţa mea, el mi-a vorbit despre viaţa lui. L-am găsit fermecător, fascinant chiar”.

  Au găsit că aveau în comun un anume ataşament faţă de trecutul lor, au depănat amintiri despre iubirile şi pierderile lor, despre speranţele, viitorul lor. Când au terminat, Barbara Valentin a deschis uşa toaletei şi s-au întors amândoi, ţinându-se de mână, în bar, dar l-au găsit gol şi încuiat. Era patru dimineaţa şi ei sporovăiseră mai bine de jumătate din noapte. Au continuat să vorbească de una-de alta încă vreo câteva ore, până când a venit femeia de serviciu şi a descuiat barul.

  A fost începutul unei prietenii frumoase, dacă nu ciudate. Mult mai târziu, Barbara avea să spună: „Freddie şi cu mine n-am făcut niciodată dragoste. Lui îi plăceau bărbaţii, iar mie îmi plăceau tot bărbaţii. Dar ne iubeam”. Afecţiunea lor reciprocă a fost atât de mare încât şi-au cumpărat un apartament împreună, pe care l-au împărţit până când Mercury a decis că a stat suficient la München şi s-a întors acasă, la Londra.

  Cât timp au locuit împreună, el şi Barbara au fost nedespărţiţi. La petrecerea dată pentru a sărbători editarea albumului formaţiei Queen, la München, în timpul unui interviu, Mercury mi-a spus: „O vezi pe gagica aia ţâţoasă? E Barbara. Era socotită cândva Brigitte Bardot a Germaniei. Are un râs!” Şi avea, ce-i drept. Dacă Mary Austin era sfioasă şi discretă, Barbara era exact opusul ei. Ca şi Freddie, ea era adepta vieţii trăite din plin. Bântuiau împreună toate barurile deocheate din München, chiar dacă în locurile acelea bărbaţii erau atraşi mai curând de Freddie. Uneori, Barbara, Mercury şi noua lui cucerire sfârşeau noaptea în pat, laolaltă; altădată, unul din ei era gelos din cauza bărbaţilor pe care îi atrăsese celălalt. Odată, Mercury l-a lovit chiar pe un bărbat când a simţit că-i dă mai multă atenţie Barbarei.

  Dar, în cele mai multe cazuri, ieşirile lor erau pur şi simplu un hedonism deşănţat. Aşa, de pildă, după cum povesteşte Barbara, Mercury invitase la o petrecere câţiva flăcăi chipeşi, pe care i-a pus să se dezbrace şi aşa, goi, i-a împodobit cu nişte pălării de damă, înzorzonate cu pene şi voalete misterioase, apoi i-a aşezat în fotolii în faţa televizorului. După care, Freddie le-a pus, la video, unul din filmele lui favorite, Femeile, ţipând de încântare când pe ecran apărea vreo actriţă care purta o pălărie asemănătoare cu una din cele pe care le îndesase pe capul tinerilor goi puşcă.

  Şi tot Barbara, care la 50 de ani arăta încă foarte seducătoare, spune că Mercury avea un apetit sexual nedomolit şi că umbla după bărbaţii cu feţe şi mâini mari – pe care ea îi numea „tip şofer de camion”. Pe unii îi agăţa doar pentru câteva ore, pe alţii, cum a fost barmanul neamţ cu care Mercury schimbase chiar şi inele de logodnă – şi-i făcea amanţi pentru o perioadă mai lungă. Dar Barbara crede că, în ciuda nenumăraţilor bărbaţi din viaţa lui, dragostea pe care şi-o purtau reciproc era profundă şi mult mai devotată decât oricare dintre legăturile lui de la München. După moartea lui, ea a declarat revistei germane „Bunte”: „N-am fost geloasă pentru atâta lucru. Întotdeauna am petrecut cu el mult mai mult timp decât oricare altă persoană”.

  Uneori, temperamentoasa actriţă se mai înfuria din cauza tratamentului grosolan pe care Freddie îl accepta de la acele „putregaiuri pederaste” pentru care el avea atâta slăbiciune. Îi spunea că nu poate pricepe cum un bărbat cu intelectul lui, cu inteligenţa şi farmecul lui se poate prosti singur, imaginându-şi că oricare dintre indivizii aceia era chiar domnul Perfecţiune sau un chipeş Einstein. Barbara îşi aminteşte: „El mi-a mulţumit şi a recunoscut: 'Barbara, fără tine, m-aş culca şi cu câinii'.” „Uneori, bărbaţii cu care se încurca erau atât de primitivi, spunea Barbara, încât unii dintre ei nu aveau mai mult de patru clase primare. I-am spus asta la un moment dat lui Freddie şi m-a amuţit răspunzându-mi, n-o să-ţi vină să crezi, să nu mă pierd cu firea, că el nu purta conversaţii savante în ocaziile astea, se mulţumea să se culce cu respectivii. Asta era tot. Prefera aventurile de-o noapte, pentru că erau mai simple, mai fără complicaţii.”

  Alteori, încurcăturile lor cu alţi bărbaţi dădeau naştere la tot felul de scene. Barbara spunea: „Odată, un prieten de-al lui s-a apucat să mă spele pe cap ia chiuveta din spatele barului, la clubul în care ne aflam. Freddie, gelos, l-a lovit. Altă dată am flirtat cu cineva şi, de asemenea, Freddie s-a supărat şi m-a plesnit. Dar pentru mine palma aceea a fost ca un buchet de trandafiri! Dar, dincolo de toate, relaţia noastră era greu de înţeles şi nu mă aştept de la nimeni s-o facă”.

  Cei doi s-au plimbat şi s-au distrat pretutindeni. La Rio, unde Queen ţinea capul de afiş al prestigiosului festival „Rock în Rio”, Mercury, ajutat de Barbara, a dezbrăcat până la piele un ofiţer din serviciul de securitate al hotelului şi i-a aruncat apoi uniforma în bazinul de sub ferestrele camerei. Ofiţerul venise în apartamentul luxos pe care îl deţinea Mercury pentru a se interesa dacă totul este pe placul oaspeţilor, şi a fost prins în capcană. Mercury l-a implorat să mai rămână ca să-l poată privi şi, cum stătea dezbrăcat în faţa celor doi, cântăreţul chicotea şi râdea, spunându-i: „Grozav! Ăsta-i rock and roll”. Dar – şi asta se datorează farmecului irezistibil al lui Freddie —, în loc să-i dea una de să-i clănţăne dinţii, bietul ofiţer, năucit, a acceptat după toate astea o invitaţie la băutură.

  Altă dată, Mercury însuşi s-a dezbrăcat, după cum povesteşte tot Barbara, şi-a pus rochia ei, pantofi cu toc şi a improvizat o întreagă scenă, în intimitatea apartamentului lor de un milion de lire. Actriţa descoperise şi altă faţă a lui Freddie. Uneori se lăsa pradă unor asemenea accese de furie, încât arunca tot ce-i ieşea în cale, chiar şi mobila scumpă care-i era atât de dragă, iar vocea lui răsuna încă mai tare decât reuşise vreodată un microfon să i-o amplifice. Dar, după o oră, totul era dat uitării şi el se apuca să îngrijească trandafirii cu mâini delicate de femeie sau să vorbească cu begoniile, şoptind drăgăstos. Această instabilitate comportamentală devenea uneori periculoasă pentru el însuşi. Astfel, odată, intrând parcă într-un fel de transă, a început să se dea cu capul de calorifer până când, şi el şi caloriferul, erau plini de sânge. Altă dată, Barbara a fost salvată de asistentul ei când Mercury a încercat să o strângă de gât în somn. „Freddie habar n-avea că făcea toate astea”, a declarat ea mai târziu, în reportajul din „Bunte”. „Era ca şi cum se afla în transă.”

  Cel mai adesea însă, Barbara îl vedea pe cântăreţ ca un om blând, atent. „Freddie era foarte romantic. Uneori îi plăcea să exagereze aptitudinile lui de pederast, dar, în realitate, era bun şi blând, şi foarte uman. Ştia ce e bine şi ce e rău. Şi a ajutat atâta lume, că nu avea fire de păr în cap să-i numere. Mulţi oameni cu profesia şi cu faima lui ţi-ar fi înfipt cuţitul în spate de cum ai fi întors capul. Dar Freddie n-ar fi făcut aşa ceva niciodată. Nu era un individ cu două feţe.

  Uneori se plângea că detestă să fie singur. În asemenea momente, ne destăinuiam grijile unul altuia până noaptea târziu. Iar de câte ori îi înşiram necazurile mele, era atât de atent, de grijuliu… Umorul lui mă ajuta mai mult decât orice pe lume. Era de-ajuns să-mi spună că sunt o proastă, că mă f… – că-mi şi veneam în fire. Şi întotdeauna avea dreptate. Nu făceam decât să vorbim şi iar să vorbim.

  Era foarte grijuliu cu mine. Odată am fost bolnavă şi el a stat la căpătâiul meu fără întrerupere. L-am rugat să se ducă şi să-şi vadă de treburile lui, pentru că mi-era greu să dorm ştiind că mă veghează, dar el a refuzat să mă lase singură.

  Pe când era la München, una din pisicile lui pe care le lăsase la Londra suferise o operaţie şi murise. Când a aflat, Freddie şi-a pierdut cumpătul şi a izbucnit în lacrimi. A doua zi dimineaţa a luat avionul şi s-a dus să-i facă funeraliile pisicii.

  Vara trecută, la Londra, unul din frumoşii lui peşti ornamentali s-a îmbolnăvit şi îngrijirile lui Jim, prietenul lui Freddie, în speranţa de a-l vindeca, n-au dat rezultat. În cele din urmă a fost nevoit să-l omoare, pentru că intervenţia pe care i-o făcuse îi provoca dureri prea mari. Stăteam de vorbă cu Freddie când a intrat Jim şi ne-a spus ce trebuise să facă. N-o să-ţi vină să crezi, dar Freddie a început să plângă, lacrimile şiroindu-i pe obraji.”

  Brusc, în 1985, totul s-a schimbat. Mercury s-a hotărât dintr-o dată să părăsească Münchenul şi să se întoarcă la Londra. Nu i-a dat nici o explicaţie zăpăcitei acrtriţe, dar ea se întreba ce l-o fi determinat pe Freddie să plece dintr-un oraş în care se simţise atât de bine. „Am simţit că ceva nu e în regulă cu Freddie încă de acum cinci ani, a spus ea după moartea lui. Am ştiut că are SIDA.” La Londra, nesăbuitul cântăreţ se transformase deodată într-o pudică violetă, preferind compania florilor, a pisicilor şi peştilor lui, în locul petrecerilor, hoinărelilor şi amorului. Ajunsese umbra bărbatului care o fermecase pe Barbara în discoteca deocheată din München.

  Cei doi s-au revăzut în 1987, când Barbara a venit să vadă duetul Bracelona, înregistrat de Mercury cu Monserrat Caballé. După cum a declarat ea mai apoi, a recunoscut îngrozită petele întunecate care-i apăruseră pe faţă. Actriţa pierduse mulţi prieteni din cauza acestei boli şi ştia că este vorba de sindromul Kaposi, unul din semnele incontestabile ale fatalei boli. „Am simţit că se scufundă pământul cu mine. M-am uitat la Freddie şi el s-a uitat la mine. N-am scos nici o vorbă – nici el, nici eu —, dar eu ştiam acum adevărul.

  După câteva minute, i-am spus că nu poate apărea pe scenă aşa, că trebuia să acopere cu fard petele alea afurisite de pe faţă.”

  În lunile următoare, petele s-au întins pe nas, pe gât pe umeri şi pe picioare. Ca şi Mary Austin, Barbara a confirmat că el avea dureri groaznice şi că recurgea la calmante, dar nu s-aplâns niciodată de suferinţele pe care le îndura. S-a dus de multe ori la spital, în cel mai mare secret, ultima oară pentru o transfuzie sanguină, după cum susţine Barbara. În toată această stare de tensiune, cei doi s-au dus odată la biserică, în Elveţia, au îngenuncheat şi s-au rugat împreună pentru un miracol care nu avea să se producă niciodată.

  Mercury se bucura de vizitele prietenilor care îi fuseseră cândva atât de apropiaţi şi le spunea, printre altele, că se bucură de prezenţa Barbarei pentru că îl face să se simtă din nou fericit. În vara dinaintea morţii lui, când actriţa l-a vizitat pentru ultima oară, Mercury i-a cântat The Show Must Go On, cel din urmă cântec pe care formaţia avea să-l editeze, (în octombrie 1991) înainte de a se despărţi de el pentru totdeauna. Stătea întins în imensul lui pat, arătând îngrozitor de slab şi smochinit. Au depănat amintiri şi au privit fotografiile pe care şi le făcuseră unul altuia, fotografii pe care Mercury le ţinea într-o cutie de pantofi într-un dulap din dormitor.

  Mercury, care altădată nu dormea zile şi noţi în şir, era acum atât de obosit şi de slab, iar Barbara a văzut pe chipul lui semnele apropiatului sfârşit. A părăsit casa plângând, ştiind că nu le va mai fi dat să petreacă împreună nici o clipă de fericire. Câteva săptămâni mai târziu, ea i-a trimis o cheie făcută din aur de 18 carate, cheia apartamentului lor din München în care locuiseră cândva împreună şi unde Freddie nu avea să mai calce niciodată.

  Capitolul 9

  MERCURY… ŞI ALTE STARURI.

  Colaborări intre muzică şi dans „Talentul va fi astfel împlinit, dragă”

  Freddie Mercury era foarte sociabil, ambiţios şi se plictisea lesne. Constituia, dacă ne putem exprima astfel, formula ideală pentru o largă gamă de modalităţi de lucru, îndeosebi în colaborare cu alţi artişti. Îi făcea plăcere compania unor celebrităţi din lumea spectacolului şi pe mulţi dintre aceştia îi invita bucuros la petrecerile lui. Deşi era convins că este „number one”, deşi îşi dorea din tot sufletul să fie cea mai strălucită stea a rock-ului, niciodată nu şi-a privit rivalii întru rock ca pe nişte duşmani, ci mai degrabă ca pe nişte catalizatori care puteau determina orientarea carierei lui pe noi căi. Mercury lucra neobosit şi, datorită acestui lucru, a făcut multe înregistrări fără formaţia lui, inclusiv creaţiile lui solo. S-a implicat, de asemenea, într-o serie de colaborări, dintre care cea mai îndrăzneaţă a fost, desigur, cea cu cântăreaţa Monserrat Caballé. Alte două colaborări interesante în muzica pop le-a întreprins cu David Bowie şi Michael Jackson.

  Queen şi Bowie s-au dus împreună în Elveţia, unde au făcut treabă bună, înregistrând Under Pressure în splendidele studiouri Mountain, acolo unde formaţia lucrase şi albumul Hot Space. Era de fapt o înregistrare de muzică de dans ce se baza pe una dintre cele mai captivante fraze muzicale de bas ce se realizase vreodată şi care, în noiembrie 1981, avea să ocupe locul întâi în clasamentul din Anglia. Nouă ani mai târziu, o altă versiune a melodiei Under Pressure revenea în topul clasamentelor, când grupul rapper Vanilia Ice a preluat fraza muzicală pentru a o intercala în hitul lor Ice Ice Baby, un disc care a ajuns la o vânzare de peste un milion de exemplare. Colaborarea cu Bowie a fost pur accidentală, după cum îmi spunea Mercury: „Discul a ieşit din întâmplare, dragul meu. David a venit într-o zi să ne facă o vizită la studiourile pe care le aveam la Montreux şi unde lucram. Ne-am apucat să încropim ceva împreună. A fost ceva absolut spontan şi rapid realizat, bine înţeles, dar amândoi am fost satisfăcuţi de rezultat.

  Poate părea neobişnuit, dar noi, ca grup, suntem cu toţii înclinaţi să facem lucruri neobişnuite, neaşteptate, ieşite din comun. Nu vrem să acceptăm rutina sau să ne blazăm; or, ca formaţie, acesta este un pericol potenţial, mai ales atunci când lucrezi de atâta vreme împreună, ca noi. Există, de asemenea, pericolul să te culci pe laurii victoriei, să te relaxezi, şi niciunul dintre noi nu doreşte asta în ruptul capului.

  A fost într-adevăr o plăcere să lucrezi cu David. El are un talent remarcabil. Când l-am văzut pe scenă, pe Broadway, cântând The Elephant Man, interpretarea lui mi-a sugerat o mulţime de gânduri legate de interpretare. E ceva ce aş putea face şi eu pe viitor, dar chiar acum mă gândesc la alte proiecte cu grupul Queen. Nu vrem să se poată spună că formaţia noastră stă liniştită. Sunt atâtea perspective de explorat…

  Bowie, unul dintre cei mai cameleonici interpreţi de muzică rock, îşi cumpărase o casă chiar la marginea liniştitului orăşel elveţian Montreux, unde spera să se poată pune la adăpost de viaţa agitată, de drogurile care fuseseră pe punctul să-i distrugă cariera. Queen se întorsese în oraş, iar eu m-am dus la studio să-i văd, spunea Mercury, Am început să fredonăm împreună şi, treptat, a apărut o schiţă de cântec. Mi s-a părut că rezultase o melodie interesantă; le-a plăcut şi lor, aşa că ulterior l-am finisat. Dar a fost totuşi un lucru făcut în pripă. În douăzeci şi patru de ore era gata. Ar fi fost bine să mai fi insistat”.

  Mercury şi Jackson au lucrat împreună la câteva cântece, dar, spre deosebire de colaborarea cu Bowie, acestea n-au văzut niciodată lumina zilei, rămânând ascunse în sertarele studioului. „Aveam trei negative în rezervă, povestea Mercury, dar, din nefericire, ele n-au fost niciodată finisate. Puteau fi nişte cântece de primă mână, dar problema a fost timpul. Amândoi eram foarte ocupaţi în perioada aceea şi am lipsit mult din ţară, aşa că n-am avut timp să terminăm treaba.” Unul dintre cântecele la care cei doi au lucrat mult – ambii fiind însetaţi de perfecţiune – a fost State Of Shock, care, mai târziu, avea să devină duetul lui Michael Jackson cu Mick Jagger. Deci Mercury a lucrat patru zile cu Michael Jackson în studiourile acestuia din Los Angeles, dar a fost un meci inegal: lui Mercury îi plăceau drogurile şi sexul, iar Jackson era complet pe din afară în legătură cu aceste „accesorii” ale lumii rock-ului. Ca să ţină pasul cu şedinţele de lucru, Mercury se furişa la toaletă ca să prizeze cocaină, spre a nu-l supăra pe extrem de credinciosul star cu înfăţişare de copil, pentru care drogurile, alcoolul şi ţigările erau toate un adevărat blestem.

  Mercury l-a întâlnit pe Jackson după ce straniul star al rock-ului a asistat la un spectacol al formaţiei Queen la Los Angeles. „Venea deseori să vadă spectacolul, spunea Mercury. Şi în felul acesta ne-am împrietenit. Eram totdeauna interesaţi unul de stilul celuilalt şi eu totdeauna îl puneam să asculte, ceea ce urma să conţină viitorul album Queen, iar el îmi cânta melodiile lui. În cele din urmă, mi-a spus: 'De ce n-am face noi ceva împreună?' Am rămas încremenit. Urma să apar în Thriller.

  A fost grozav să lucrez cu el şi, pentru că eram prieteni mai de mult, asta a înlesnit lucrurile. Una e să intri în studio pentru a lucra cu cineva necunoscut, şi altceva era în cazul nostru. Unul dintre cântece a fost intitulat State Of Shock. Michael m-a sunat să mă întrebe dacă l-am completat, dar, din nefericire, am fost nevoit să-i spun că nu am avut timp din cauza multiplelor obligaţii faţă de formaţia mea. Atunci Mike Jagger a luat totul de la început, în locul meu. Era o ruşine, dar, la urma-urmei, un cântec e un cântec. Şi câtă vreme există prietenie, asta e tot ce contează.”