CAPITOLUL IX
UNDE-I VORBA DE HANUL PĂRĂSIT

Horace îi întrerupse fără fasoane pentru a pune masa:

― Dejunul va fi servit peste o jumătate de minut, spuse el şi se duse în bucătărie.

După ce mâncară, putură să vorbească în voie, dar un fel de timiditate pusese stăpânire pe ei şi se priveau stânjeniţi.

― Nu vei face nimic fără mine, vorbi în sfârşit Patricia.

― Dacă eşti cuminte, vei ceda.

― Pentru altceva da, dar pentru aceasta e peste putinţă.

Sfântul sfârşise toate argumentele, şi se gândea să vorbească lui Carn pentru a o înlocui. Dar, cu Patricia nu se putea înţelege. Fata avea o fire de aventurieră şi o voinţă de fier. Şi Sfântul mulţumea lui Dumnezeu că ea nu cunoştea planul lui relativ la hanul părăsit. Ar putea să termine cu Tigrul, fără ca Pat să mai intervină.

― Pat, poţi obţine de la mătuşa Agatha câteva explicaţii?

― Ieri seară n-a vrut să-mi spună mai nimic.

― Nu erai dispusă, cu gândul la mine, dar astăzi, când eşti hotărâtă să faci lucruri extraordinare nu-ţi va fi greu. Vezi, dacă începe să plângă nu te lăsa prostită.

― Am înţeles, Sfântule.

― Bravo! Pe urmă te vei duce la Lapping. Vreau să-l cunosc mai bine şi să aflu ce s-a întâmplat cu Harry le Duc.

― Harry le Duc? întrebă ea intrigată. Cine este?

― Un bandit pe care Lapping, când era judecător, l-a condamnat la şapte ani muncă silnică. După un an a evadat. După aceea a fost prins din nou şi condamnat iar de Lapping. Tigrul e englez. Dacă el şi Harry le Duc e una şi aceeaşi persoană?

― L-ar fi recunoscut.

― Harry ştie să se machieze mai bine ca orice artist din Londra; este foarte inteligent şi capabil de loviturile geniale ale Tigrului. Dacă e una şi aceeaşi persoană şi Tigrul a început hoţiile puţin după evadarea lui Harry, ar avea ocazia să se răzbune pe Lapping în aceeaşi zi când ar fugi cu prada sa. Dacă ai timp… şi curaj, după ce termini cu mătuşa Agatha du-te la Lapping. Vorbeşte-i de Bittle şi vezi ce zice. Apoi, vorbeşte-i şi de mine. Fă pe ingenua…

― S-a făcut, răspunse ea.

Simon îi luă mâna

― Pat, eşti o asociată extraordinară.

Horace servi cafeaua, în timp ce Sfântul şi Pat discutau ultimele detalii.

― Horace va veni să te ia după masă. Puneţi sub rochie un costum de baie, iar eu îţi voi da o centură de care să fixezi revolverul.

Luă un automat din sertar pe care îl încărcă şi i-l dădu.

― Să nu te joci cu el. Dacă eşti ameninţată trage şi pe urmă poţi să-ţi ceri scuze cadavrului.

Pat se ridică.

― La ce oră să ne întâlnim?

― La opt. Până atunci nu te hazarda; sunt îngrijorat când ştiu că pleci singură. Nu eşti în siguranţă cu Tigrul ăsta. Fii atentă să nu cazi în prima cursă ce ţi-ar întinde-o.

― Şi eu să te las singur până atunci, să lucrezi cum vrei tu?

― Cu mine e altceva. O ţigancă mi-a prezis că voi muri la nouăzeci de ani. De altfel crezi că-l voi lăsa pe Tigru să mă trimită să le ţin tovărăşie Sfinţilor mei din cer, când ştiu că tu mă aştepţi? Hai, du-te.

Pat surâse apoi dispăru, urmată de Horace ca de o umbră.

Simon intră în casă, îşi scoase haina şi îşi legă de antebraţ cuţitul. Tigrul ştia însă de existenţa acestei arme, şi de aceea luă din valiză o lamă asemănătoare pe care o legă de pulpa piciorului stâng astfel că, dacă ar fi prins şi scotocit, să-i rămână cel puţin aceasta; apoi scrise câteva cuvinte:

„Dacă nu mă întorc până la şapte jumătate, caută-mă la vechiul han din dosul satului. Dacă nu sunt acolo, încearcă la Bloem şi Bittle. Să nu ceri ajutorul lui Carn, decât la mare nevoie. Şi mai cu seamă Atenţie! Dacă mă prind pe mine vor încerca să te prindă şi pe tine“.

Îndoi foia, scrise numele lui Horace şi o puse pe bufetul din bucătărie, unde nu se putea ca valetul să n-o găsească, la întoarcere.

Apoi, Templar coborî pe şoseaua care ducea în sat.

Simon nu-şi aducea aminte bine de poziţia hanului şi se opri pentru a cerceta locul. Deodată, văzu un zid nu prea înalt care pornea din colţul hanului şi se termina într-un hangar ruinat.

Sfântul, aplecat, intră în hangar, apoi se duse tiptil de-a lungul zidului până la han; apoi se trânti pe pântece şi începu să se gândească cum ar putea să intre.

Putu să observe astfel casa. Avea patru ferestre şi o poartă. Bravo! Pe aici se putea intra mai uşor decât prin ferestrele bătute cu scânduri.

Sfântul merse de-a lungul zidului târându-se în iarbă ca un şarpe şi fixând cu ochii colţul zidului de unde putea să pornească vreun glonţ. Dar ajunse nevătămat la uşă; broasca era stricată. O împinse binişor, iar uşa cedă. Nu era închisă cu zăvorul. Intrările caselor vechi nu se deschid uşor; cineva locuia aici. Tânărul ridică capul şi privi lung spre ferestrele care erau solid bătute cu scânduri. Trebuia să intre pe uşă dar cineva ar fi putut fi ascuns în coridor. Simon se hotărî să înfrunte pericolul; nu era timp de gândit. Împinse uşa încă puţin. Nimeni. Atunci se întinse pe pântece şi se uită pe dedesubt. Nu se vedea nimic în întuneric. Împingând-o încet o deschise cam de o jumătate de metru.

Trosc!

Zgomotul ce-l face o piaţă aruncată în puţ. Sfântul ridică ochii şi văzu că proiectilul fusese tras la înălţimea pieptului unui om în picioare. Proba era hotărâtoare: declaraţie de război. Era mai bine să înainteze aplecat, decât să se expună vreunui alt glonţ. Sfântul îşi scoase cuţitul şi înaintă. Dintr-o săritură fu în încăpere şi împinse uşa cu piciorul. Apoi se aşeză cu spatele lipit de uşă. Simon se aştepta să vadă razele unei lămpi electrice îndreptate spre el.

În mână, ţinea cuţitul gata să-l arunce în braţul celui ce ar fi aprins lanterna. Trecură mai multe minute, fără să se audă cel mai mic zgomot. Era o linişte desăvârşită. Încetul cu încetul ochii se obişnuiră cu întunericul şi Sfântul văzu că nu era absolut nimeni. Uitându-se atent, văzu două uşi închise; pe pământ un strat de praf în care se vedeau urme de paşi îndreptaţi spre uşa din dreapta. În cea din stânga nu intrase nimeni. În fundul coridorului era o fereastră bătută cu scânduri, pe unde se strecurau câteva raze de lumină. Acum Simon putea să vadă bine; mai în fund, pe stânga o altă uşă închisă. Urme proaspete dovedeau că cineva intrase de curând. În fundul coridorului, spre fereastră era o masă, pe care era aşezată o cutie pătrată. Simon se uită la ea mult timp.

Deodată, se aplecă şi pipăi pământul cu degetele. Simţi sârmele electrice, şi găsi contactul care închidea circuitul; o sârmă era fixată jos la uşă, cealaltă înainta de pământ cu câteva degete mai departe decât cea dintâi. Simon, mergând de-a lungul zidului ajunse la cutia de pe masă pe care o cercetă cu atenţie; firele se terminau aici.

― Foarte ingenios, Tigrule – se gândi Simon – n-am decât să intru şi să mă înalţ la cer.

Sfântul era cea mai bună dovadă că hanul era locuit, dar cu siguranţă că mai erau şi alte capcane. Dacă bandiţii erau aici, şi au văzut că prima lor încercare a dat greş, nu vor sări să-l atace? Dacă, deschizând o uşă s-ar pomeni cu un glonţ? Dar Simon era deplin hotărât să meargă înainte, spre a-şi îndeplini misiunea. Două uşi îl ispiteau: a treia din fund şi cea din dreapta. O alese pe cea din urmă.

Simon întoarse încet clanţa şi împinse uşa de câteva degete, apoi trăgându-se la o parte, îi dădu cu piciorul. Nu se simţea nimic. Dintr-o săritură fu înăuntru, lipindu-se de zid. Linişte desăvârşită. Închise uşa ţinând-o cu piciorul, ca să nu fie surprins pe la spate. Camera era întunecată. Simon se blestemă în gând că nu-şi luase lampa electrică. Nu era altceva de făcut decât să aprindă un chibrit; ridicându-l deasupra capului se uită împrejur. Camera era goală. Chibritul se stinse şi aprinse altul. Nimic, nimic decât urme de picior, sticle goale şi hârtii murdare de grăsime.

―  Cam suspect! gândi Simon. Şi aprinzând încă un chibrit făcu doi paşi înainte. Cu o sforţare disperată, încercă să sară îndărăt. Prea târziu! Pământul se deschise sub picioarele lui şi căzu în gol.