CAPITOLUL II
UNDE SIMON POMENEŞTE DE UN MILION, IAR CARN PRINDE FLUTURI

― Îl vei vedea cu siguranţă, spuse Patricia. Va dejuna cu noi.

Tânărul căruia i se adresase, Algernon Lomas-Cooper, era un bărbat ce părea să aibă treizeci de ani, înalt, blond cu un obraz purpuriu şi proaspăt ras.

― E foarte simpatic, continuă Patricia, dar îi reproşez numai libertatea cu care vorbeşte despre crime şi atacuri; pretinde chiar că aici, în oraş, se află cineva care vrea să-l ucidă.

― Probabil că are idei fixe, răspunse Algy.

Patricia clătină din cap.

― Nu, făcu ea cu convingere, nu sunt de părerea ta. În afară de aceasta, nici nu are aerul că glumeşte.

― Cu atât mai bine, spuse Algy. Vom avea puţină mişcare în monotonul nostru orăşel. Îi voi fi foarte recunoscător dacă va face aceasta.

După o oră, Patricia îl văzu pe Templar venind spre vilă şi-l întâmpină la poartă. Sfântul era îmbrăcat cu eleganţă şi părea bine dispus.

― Deocamdată, mai trăiesc, începu el. Unul din ferocii criminali au dat aseară târcoale fortăreţei, dar i-am turnat în cap o cană de apă; apa rece e remediul cel mai bun pentru a linişti creierul unui criminal.

― Glumele d-tale mă înfricoşează, protestă Patricia pe un ton forţat. Sper că nu vei face acelaşi lucru cu invitaţii noştri.

În ochii Sfântului licări o flacără veselă.

― Voi face tot posibilul să nu-i decepţionez, făgădui el.

Patricia îl conduse în salon şi-i servi un cocktail.

Algy fu adus şi prezentat lui Simon.

― Încântat! De când aşteptam această ocazie! strigă el.

― Într-adevăr? făcu Sfântul cu naivitate.

Algy îşi aşeză monoclul în arcadă şi-l examină pe vizitator cu un fel de îndoială.

― Deci, d-ta eşti Misteriosul Necunoscut? continuă el. Oare nu te supără porecla pe care ţi-am dat-o?… Şi aceasta numai din cauză că ai închiriat fortăreaţa! Ce idee originală!

― Algy, nu eşti deloc politicos, îl întrerupse Patricia. Du-te, te rog şi anunţă pe mătuşa Agatha că o aşteptăm.

― E nepotul lui Hans Bloem, observă liniştit Sfântul, când uşa se închise în urma omului cu monoclu. Are treizeci şi patru de ani, a stat câtva timp în America de Nord şi are de gând acum să ia în posesiune minele de aur din Transvaal.

Pat nu izbuti să-şi ascundă mirarea.

― După câte văd, îl cunoşti mai bine decât mine! spuse ea.

― Pentru un aventurier este o obligaţie să se amestece în treburile altora. Recunosc că nu e prea politicos, dar întotdeauna trebuie să fi prudent.

― Eşti poate tot atât de bine informat şi în privinţa mea? întrebă ea pe un ton neliniştit.

― Nu cunosc multe amănunte. Ai studiat la Mayfield; Miss Girton nu e mătuşa d-tale, ci o verişoară îndepărtată. Duci o viaţă liniştită, ai călătorit foarte puţin; averea dumitale se află în mâinile lui Miss Girton, care ţi-o va administra până când vei împlini douăzeci şi cinci de ani, adică peste cinci ani.

― Îţi dai seama, întrebă ea, că devii imposibil?

Sfântul zâmbi şi clipi afirmativ.

― Singura mea scuză, spuse el, e că trebuie să mă interesez de persoanele pe care le vizitez, atunci când îmi ştiu viaţa în pericol.

Contemplă o clipă lichiorul galben din pahar, din care încă nu băuse.

― În sănătatea d-tale, ură el, căci am încredere în bunătatea d-tale. Sunt sigur că nu mă vei otrăvi.

Apoi, puse paharul gol pe masă şi zâmbi din nou.

Patricia nu avu timp să răspundă. Algy revenea cu Miss Girton şi cu un bărbat înalt şi slab, cu faţa zbârcită, pe care gazda îl prezentă:

― Mr. Bloem.

― Sunt mulţumit că vă pot face cunoştinţă, murmură Sfântul, şi foarte trist că acţiunile minelor din Deeps scad în fiecare zi. Nu cumva a sosit momentul potrivit pentru a le cumpăra?

Bloem tresări şi se uită la Templar cu un aer surprins.

― Pari să fi în curent cu mersul Bursei, spuse el.

― E extraordinar, nu-i aşa? îl aprobă Simon cu un surâs nevinovat.

Sosirea unui alt invitat îl făcut pe Bloem să-şi înghită răspunsul: Sir Michael Lapping, fost magistrat, care strânse cu putere mâna Sfântului, privindu-l de aproape. Sir Michael era miop.

― Îmi aminteşti de un om pe care l-am văzut odată la tribunalul din Old Bailey, spuse judecătorul. Din păcate, am uitat împrejurările.

― Eu le cunosc, îl întrerupse Simon. Semăn cu un bandit, Harry le Duc, pe care l-aţi condamnat la şapte ani închisoare grea. Acum şase ani, a evadat şi după unele zvonuri, se pare că a revenit în Anglia. În locul dvs., eu n-aş ieşi seara neînsoţit.

Sfântul voia să ia braţul lui Miss Girton pentru a o conduce în sala de mâncare, dar bătrâna i-o arătă cu un gest pe Pat.

― Ţi-ai călcat cuvântul de două ori, murmură Pat.

― Am vrut ca să le atrag atenţia asupra mea, se scuză el, dar de acum înainte, îţi promit că voi fi cât se poate de tăcut în această privinţă.

În tot timpul mesei, care fu aproape regească pentru un orăşel atât de modest, ca Baycombe, Simon luă parte la discuţia generală. Călătorise mult şi cunoştea punctele cele mai opuse ale globului. Din când în când, el observă privirea pătrunzătoare a lui Pat şi surâsul, cu care îi răspunse, o făcu pe aceasta să se înfurie.

Sfântul povesti cum lucrase la o mină de aur din Africa de Sud şi cum pierduse într-o singură noapte, la poker, ceea ce câştigase în câteva luni de muncă obositoare. Istorisi apoi despre contrabanda de arme la care luase parte în China, despre traficul de whisky în America şi despre cel de parfum în Argentina.

― După o viaţă atât de bogată în aventuri, observă Miss Girton, orăşelul nostru trebuie să te plictisească enorm.

― Nu sunt de părerea d-tale, răspunse Simon politicos, Baycombe oferă multe lucruri neprevăzute, cu tot aerul lui liniştit.

― Şi ce ai de gând să faci aici? îl întrebă Bloem.

― Să găsesc un milion de dolari, făcu Sfântul pe un ton vesel. Îmi place să trăiesc în lux şi renta mea de cincisprezece mii de lire pe an nu-mi ajunge.

― Mi-e teamă, interveni Lapping, că-ţi va fi greu să găseşti un milion de dolari tocmai aici, în Baycombe.

Sfântul îşi puse mâinile pe faţa de masă şi-şi examină unghiile cu cea mai mare atenţie.

― Sunt optimist, Sir Michael, spuse el, şi nu mă descurajez prea uşor. Mi s-a spus că în Baycombe voi găsi un milion de dolari şi eu nu mă îndoiesc de cuvântul unui muribund – al unui muribund, căruia am încercat să-i salvez viaţa – din Ayer Parlyt, de lângă Singapore. Omul fugise în junglă de teama duşmanilor săi, dar un malaez, îl prinse şi-l înjunghie. Am făcut tot ce am putut pentru a-l salva, dar nenorocitul a murit în braţele mele… înainte de a-mi spune toată povestea lui… Dar, vă plictisesc, domnii mei!

― Câtuşi de puţin, dragul meu! protestă Algy

Sfântul scutură din cap.

― Sunt sigur că vă voi plictisi dacă mai continui. Ştiţi că în Brazilia, acum patru ani, exista…

Şi fu imposibil să-l readucă pe Simon la povestea lui despre milioanele de dolari.

Puţin după ce se servi cafeaua, el se scuză şi Patricia îl conduse până la poartă.

― Când mă vei cunoaşte mai bine, spuse Templar tinerei, îmi vei ierta slăbiciunea pe care o am de a nu-mi ţine făgăduielile.

― Poate că ai dreptate, răspunse Patricia cu un zâmbet îngeresc. Un aventurier ca d-ta nu poate întreţine o societate vorbind numai despre artă şi pictură.

Cu toate protestele lui Horace, Sfântul părăsi fortăreaţa chiar în aceeaşi după amiază. Voia să se plimbe prin împrejurimi, pentru a se familiariza cu topografia locurilor. Urcă dealurile falezei şi după o hoinăreală de trei ore, cunoştea toate particularităţile terenului, tot atât de bine ca şi un băştinaş.

În timp ce se întorcea pe înserate din această explorare, Simon îl întâlni pe străin şi prezenţa acestuia prin acele locuri pustii şi acoperite cu tufişuri dese de jasmin sălbatic i se păru curioasă. Sfântul se opri gânditor, cu sprâncenele încruntate.

Omul purta pantaloni de golf de o culoare roşcată, iar pe spate îi era legată o cutie metalică. În mână ţinea o plasă de prins fluturi. Necunoscutul făcea salturi disperate şi cerceta tufişurile cu o mină nerăbdătoare. Se părea că nu observase sosirea lui Templar, căci Sfântul ajungând fără zgomot în spatele lui, îl găsi aplecat peste un boschet. Deodată, străinul făcu o săritură, scoase un strigăt de triumf şi în clipa următoare ţinea între degete, o minusculă coleopteră. După ce o cercetă cu un aer satisfăcut, necunoscutul se scotoci în buzunare şi vârî insecta într-o cutie de chibrituri. Transpirat, se sculă în picioare, se întoarse şi se găsi faţă în faţă cu Simon.

― Bună seara, spuse el fără să pară surprins de prezenţa Sfântului şi ştergându-şi năduşeala de pe obraz cu o batistă verde.

― E într-adevăr bună, răspunse Templar vesel, privindu-l cu atenţie.

Era un bărbat mai scund decât Sfântul, dar mai gras. Ochii lui mari, puţin copilăreşti, străluceau în dosul unor ochelari cu ramă de os. Purta o mustaţă blondă, lăsată pe buze. Aspectul acestui om în floarea vârstei, îmbrăcat într-un costum ţipător şi înarmat cu ridicola plasă de fluturi, îl amuza enorm pe Simon.

― Eşti doctorul Carn, nu-i aşa? întrebă Templar.

― De unde mă cunoşti? făcu străinul tresărind.

― Am ghicit, răspunse Sfântul. Mi-a fost destul de uşor, căci d-ta nici nu ai aerul unui medic. Cum îţi merg treburile? Nu acestea recente, ci celelalte…

Carn cercetă atent pe tânărul aventurier, dar faţa Sfântului era de nepătruns.

― Eşti tare, Templar…

― Templar pentru aristocraţia din Baycombe, îl îndreptă Simon, dar pentru d-ta sunt Sfântul! Bineînţeles că sunt tare, căci altfel aş fi murit de mult. În tot cazul, am o memorie foarte bună… o memorie a fizionomiilor!

― Eşti tare, dar data aceasta, te înşeli, răspunse doctorul.

― Ai putea să-mi spui, doctore Carn, de ce îţi deformezi buzunarul hainei purtând un revolver de un calibru atât de mare? Te temi de vreun scarabeu, sau vreo altă insectă care ţi-a jurat o cruntă răzbunare?

Carn, roşu, încercă să-şi recapete sângele rece. Sfântul era într-adevăr extraordinar!

― Cercetările botanice te-au obosit, dragul meu, urmă vesel Templar luându-l de braţ. Sunt de părere să vii în fortăreaţa mea şi să-mi primeşti umila ospitalitate la un coniac. Nu-i cine ştie ce, dar pentru spiritul d-tale un păhărel de alcool va fi un minunat întăritor.

― Eşti un tip uimitor, Templar, spuse doctorul câteva minute mai târziu, aşezat în faţa unui Martini. Ai prea multă îndrăzneală!

― Cel care nu îndrăzneşte în viaţă, făcu Sfântul cu seriozitate, e un om pierdut!

Carn îşi luă o poziţie mai plăcută în fotoliu şi-şi aprinse o ţigară.

― Ştiu, Templar, că n-ai venit aici pentru a admira marea şi nici pentru a cultiva legume. Nu te deranjezi decât atunci când ai de câştigat vreo sumă importantă sau vreo misiune de îndeplinit.

― Şi vrei să părăsesc terenul de luptă înainte de a da ochii cu noii mei duşmani? murmură Sfântul.

― Nu, căci îţi cunosc curajul. Ce crezi că am făcut de la venirea mea în Baycombe?

― Ai prins insecte şi fluturi! râse Simon ironic.

Doctorul făcu un gest de nerăbdare.

― Am mai spus că eşti tare, Sfântule, replică el, dar nici eu nu sunt un prost. Ştiu ce te-a adus în Baycombe şi pentru a-ţi zădărnici planurile, am venit şi eu aici. Aş prefera să văd în d-ta un prieten şi nu un adversar. Îmi primeşti propunerea?

Sfântul nu se mişcă, înfundat în fotoliul său. O lampă cu petrol lumina slab încăperea.

― Nici pentru un milion, răspunse liniştit Simon, chiar dacă mi-ai oferi milionul de dolari furat cu atâta abilitate de la Confederated Bank din Chicago. Îl vreau întreg, scumpul meu Carn!

― Crezi că-ţi va fi uşor?

― Nici nu mă îndoiesc, răspunse Sfântul calm.

Simon se ridică pe jumătate, apoi continuă cu acelaşi glas liniştit.

― Mai e un motiv care mă face să-ţi refuz propunerea Carn. Nu îngădui ca „Banda Tigrului” să asculte pe la ferestre!

― Ce vrei să spui? întrebă Carn.

― Vreau să spun, urmă Sfântul, ridicând glasul, că în această clipă, unul dintre aceşti ticăloşi ne supraveghează şi dacă cumva fac vreo mişcare, trag.