PARTEA A TREIA

 

 

 

 

 

 

I-am văzut urcându-se pe Oarf mai întâi pe Nihal, apoi pe Sennar. Eram doar eu şi Soana, aceasta fusese dorinţa lor. Este o alegere pe care o înţeleg şi pe care cred că ar trebui să o acceptăm cu toţii. Ne-am luat rămas-bun rapid, printr-o îmbrăţişare şi câteva cuvinte. Ceea ce trebuia să ne spunem ne spusesem deja în serile dinainte. Apoi Oarf îşi deschise aripile mari, bătu din ele de câteva ori în gol, în aerul fin al dimineţii. Apoi pur şi simplu se ridică în zbor, iar eu şi Soana l-am văzut făcându-se tot mai mic, luând-o în direcţia Saarului.

Au plecat, este un fapt. Şi nu se vor întoarce. Au plecat în Ţinuturile Necunoscute.

 

DIN DEPOZIŢIA LUI IDO ÎN CONSILIU,

ÎN ŞEDINŢA PLENARĂ CU PRIVIRE LA

DISPARIŢIA CAVALERULUI DRAGONULUI NIHAL ŞI A CONSILIERULUI SENNAR

20
SALVAREA

 

Lonerin rămase singur, cu sticluţa goală într-o mână şi cu cealaltă susţinând capul lui Dubhe. După tot vacarmul acela, tăcerea care se aşternuse era asurzitoare.

Privi buimăcit în jur. Dincolo de surpătură se afla trupul Reklei, nimic mai mult decât o grămăjoară neagră într-o baltă de sânge. De cealaltă parte, într-o poziţie aproape simetrică faţă de cea a Gardienei Otrăvurilor, se afla Filla. Şi el întins pe jos, desfigurat de durere.

Lonerin zăbovi o clipă cu privirea pe faţa lui, cu ochii deschişi şi plini de durere întorşi spre femeia pe care o iubea. Ultimul lucru pe care-l văzuse, ultimul lui gând. Ura pe care o simţise faţă de acel bărbat se destrămă complet, topindu-se într-o milă mistuitoare. De ce toată durerea asta? Pentru cine? Pentru Thenaar?

O privi pe Dubhe, care zăcea în braţele lui. Era foarte palidă. Nici de data asta nu o salvase. În ciuda iubirii lui şi a dedicării, blestemul era pe punctul de a o înghiţi pentru totdeauna. Lonerin era obosit, nu mai avea puterea să continue. Era prea mult. O strânse pe Dubhe la piept şi-i auzi bătaia slabă a inimii. Ar fi vrut să plângă.

„E nevoie de ajutorul tău, idiotule, curaj!” îşi veni în fire. Încercă să analizeze situaţia, să evalueze starea fizică a lui Dubhe. Dar era dificil: era copleşit de îngrijorare şi de teamă, şi doar cu un efort uriaş reuşi să rămână lucid.

Dubhe avea o tăietură mare la piept, iar tăişul unui pumnal îi străpunsese o mână dintr-o parte în alta. Avea zgârieturi şi vânătăi peste tot, respiraţia îi era slabă, chipul palid descurajant. Dacă nu lua rapid o hotărâre, de data aceasta risca să o piardă de-a binelea.

„Lonerin, trebuie să rămâi lucid, lucid!”

Greaţă. Simţi cum urcă pe gât o senzaţie de vomă, odată cu gustul sărat al lacrimilor. Ar fi vrut să urle şi să ceară ajutor cerului. Dar era dezolant de singur.

Cu mâna tremurând, atinse uşor rănile lui Dubhe: nu erau foarte grave, dar deja pierduse mult sânge. Trebuia să oprească hemoragia, doar că nu mai văzuse niciodată o persoană în halul ăla şi era complet nepregătit să se confrunte cu o asemenea situaţie.

Simţea cum inima-i bătea nebuneşte şi urechile îi ţiuiau. Un glas dinăuntrul lui nu făcea decât să strige îngrozit.

Lăsă uşor capul lui Dubhe pe pământ, apoi îşi luă propriul cap în mâini şi se lăsă în voia unui tremur convulsiv. Gândurile i se îngrămădeau înnebunite în jurul unor imagini pline de moarte şi deznădejde, iar una ieşea în evidenţă mai mult decât toate celelalte. Era un trup alb, învelit într-o cămaşă lungă, imaculată. O mare pată roşie în dreptul pieptului şi părul negru răvăşit pe frunte şi pe umeri. Mama lui în groapa comună.

Dubhe era asemenea ei. Una era femeia pe care nu reuşise să o apere, cealaltă era femeia pe care voia să o salveze cu orice preţ. Ca şi cum ar fi împărtăşit acelaşi destin şi ar fi ocupat acelaşi loc în inima lui. Urlă disperat.

„Linişteşte-te, linişteşte-te!” îşi ordonă, şi încercă să gândească.

Îşi sfâşie o bucată din tunică, o udă cu apa din bidon şi începu să spele rănile una câte una. Erau prea multe, iar sângele acoperea totul. Nu reuşea să înţeleagă ce mişcări trebuia să facă. Şi, într-adevăr, termină rezerva de apă înainte să le spele pe toate.

„Suntem pierduţi… nu vom reuşi.”

Încerca să alunge acele gânduri, dar nu reuşea.

Rupse ce mai rămase din tunică şi făcu nişte fâşii. Nu erau suficiente şi, în plus, erau scurte. Aşa că luă mantaua şi o făcu bucăţi, lucru destul de greu în starea în care se afla. Începu să strige de furie şi de oboseală.

Lăsă baltă tăieturile mai superficiale şi se ocupă numai de cele mai adânci, începând de la mâna rănită. O strânse cu toată forţa care-i mai rămăsese, iar sângele i se lipi pe degete. Simţi cum îi vine să vomite, dar se controlă. Strigă formula de vindecare, dar înţelese că nu va reuşi. Energia ieşea din mâinile lui într-un flux slab şi întrerupt. Prea puţin.

„Ai mai trecut prin asta. Este la fel ca în deşert, haide, concentrează-te!”

Nu era ca atunci, însă. El era sfârşit şi Dubhe era într-o stare mai gravă. Nu era nimeni care să-i poată ajuta. Erau singuri şi pierduţi într-un loc pe care nu-l cunoşteau.

Strânse bandajele cât mai tare posibil, apoi trecu la celelalte tăieturi. Încercă să folosească vraja câteva secunde pentru fiecare dintre răni, dar era prea obosit ca să reuşească să le vindece. Vederea i se înceţoşă treptat, iar mâinile începură să-i tremure. Imaginea de neşters a gropii comune continua să-l chinuie.

„De data asta va fi altfel! Breasla nu o va avea şi pe ea!”

Când termină era epuizat. Acum trebuia să o ia pe Dubhe în braţe şi să pornească după ajutor. Încercă o dată, dar picioarele îi cedară de oboseală. La cea de-a treia încercare reuşi să o ridice pe umeri, chiar dacă echilibrul lui nu era prea stabil.

Nu avea idee încotro să se îndrepte, dar lucrul cel mai logic era să meargă înainte. Se gândi la Sennar, sperând să fie aproape, dar în acea situaţie totul i se păru absurd pentru o clipă. De-abia atunci îşi dădu seama că nu are o ţintă.

Fusese învins. Fusese înfrânt de Breaslă. Fusese zadarnic să-şi înăbuşe ura şi să devină mai puternic, să se alăture rezistenţei şi să încerce să lupte. Zeul Negru era mai puternic şi-i răpea toate persoanele dragi.

Căzu într-un genunchi, parcă vrând să abandoneze lupta. Lacrimile îi umpleau gura cu un gust amar şi îi înceţoşau vederea, iar totul în jur era lipsit de formă şi confuz.

Dar în acel moment avu senzaţia că nu este singur. Făcu ochii mari: nişte siluete rotunjite ieşiseră de după stânci pe marginile potecii şi se îndreptau spre el. Asistaseră la confruntare, chemate de urletul Zeului Dragon, dar nu îndrăzniseră să intervină. Acum, în faţa bărbatului care plângea, nu se mai temeau şi ieşiseră în spaţiu deschis.

Lonerin era epuizat, făcuse doar câţiva paşi, dar nu era în stare să se ridice. Se prăbuşi în genunchi, iar Dubhe căzu din spinarea lui cu un sunet sec. Blestemă cerul; apoi, ridicându-şi ochii, văzu limpede una dintre fiinţele acelea. Era făptura cea mai neobişnuită pe care-i fu dat să o întâlnească, dar în acea clipă nu se întrebă cine era şi ce voia. Se gândi doar că nu era singur şi că, poate, cineva îi va ajuta.

Era o fiinţă de mărimea unui gnom, dar mai zvelt şi mai sprinten. Avea părul şi barba lungi, împodobite cu nişte obiecte pe care nu le mai văzuse în Lumea Pământeană. De sub părul stufos şi dezordonat, de un negru-albăstrui, se iveau două urechi ascuţite.

— Se simte rău! urlă Lonerin. Ajutaţi-ne!

Gnomul avea o lance în mână şi o sabie lungă prinsă la mijloc. Nu purta cămaşă, doar pantaloni din piele. Rămase nemişcat şi-l privea.

Lonerin arătă spre Dubhe.

— Rău! Ajutaţi-ne!

Ieşiră şi alţii, cu lăncile aţintite spre el, de data asta. Dar chipurile nu le erau ostile. Erau patru sau cinci, îmbrăcaţi la fel.

Lonerin încercă să se ridice, dar reuşi doar să se târască în genunchi, străpuns de durere.

— Vă rog, ajutaţi-ne! strigă, iar ei se retraseră câţiva paşi.

Se priviră şuşotind între ei şi arătând de mai multe ori spre el şi spre Dubhe, care era în braţele lui.

Unul dintre ei se apropie de el.

— Araktar mel shirova?

Lonerin rămase confuz. Acea mormăială ciudată îi trezi ceva în minte, dar nu reuşea să-şi amintească. Era prea tulburat şi obosit ca să gândească. Glasul lui ajunsese o şoaptă:

— Ajutor…

Gnomul îl privi îngrijorat, apoi le făcu semn oamenilor lui. Doi dispărură în grabă, iar ceilalţi îl ajutară să o aşeze uşor pe Dubhe pe pământ. Lonerin era confuz.

— Ajutor, murmură cel care se apropiase de el.

Lonerin răsuflă uşurat.

— Da, da, ajutor, ajutor… spuse, şi râse în sinea lui. Era salvat!

Se aruncă lângă Dubhe, mângâindu-i părul.

— Suntem salvaţi… îndată te vor vindeca, sunt sigur de asta… Suntem salvaţi.

Nu reuşea să-şi ia ochii de la ea în timp ce-i strângea mâna. Se simţea grozav de uşor, atât de fericit şi de liniştit şi… gata să cedeze. Nu mai avea energie, iar ochii i se închideau.

Gnomul îl privi aplecându-se asupra lui Dubhe. Expresia lui era indescifrabilă. Când îl văzu mai liniştit, îi spuse arătând cu degetul spre orizontul cheilor de unde porniseră:

— De acolo?

— Nu înţeleg… răspunse Lonerin, şi era adevărat.

Celălalt păru să mediteze timp îndelungat, ca şi cum încerca să-şi reamintească un lucru important.

— Erakhtar Yuro… pământuri… de dincolo… fluviu…

Lonerin fu nevoit să se concentreze puţin, dar în cele din urmă înţelese. Dădu din cap că da.

— Da, din Lumea Pământeană, şi eu, şi fata!

Gnomul zâmbi, dând la rândul lui din cap.

— Ghar; ghar… Lumea Pământeană… Erakhtar Yuro.

Lonerin îşi aminti că studiase acea limbă, cum de nu o recunoscuse? Era elfică sau ceva foarte asemănător.

Individul ciudat îl privi zâmbind.

— Vorbesc puţin barbară, puţin.

Lonerin nu se întrebă cum de era posibil acel miracol. Nu voia să ştie cine erau fiinţele acelea, de unde sosiseră. Erau salvatorii lor, iar asta îi era suficient.

Între timp, cei trimişi în recunoaştere se întoarseră cu o escortă sănătoasă de tovarăşi. Erau cu toţii îmbrăcaţi mai mult sau mai puţin la fel şi aduceau cu ei un animal legat cu un lanţ. Părea un pui de dragon, după dimensiuni, dar nu avea aripi. Din gură îi ieşeau nişte hăţuri care-i treceau peste spinare şi trăgeau o targă. O puseră pe Dubhe pe ea, deşi picioarele îi rămaseră pe-afară. Era limpede că era un mijloc de transport pe măsura dimensiunilor gnomilor, nu ale fiinţelor umane.

Făptura din faţa lui îi făcu semn să se ridice.

Lonerin reuşi cu chiu, cu vai să se pună pe picioare. Rezista cu greu, şi totuşi se duse lângă Dubhe, ţinând-o de mână. Nu voia să o lase singură. Începu să meargă în spatele salvatorilor lui.

 

Maestrul era cu ea. O ţinea de mână, o mângâia pe frunte. Îi şoptea cuvinte de încurajare.

— Sunt bucuroasă că te-ai întors… îi spuse ea, privindu-l în faţă.

Acum când îi vedea trăsăturile, îşi dădea seama cât de mult îi lipsiseră.

— Nu mă aflu aici ca să rămân, ştii asta.

— Atunci, voi rămâne eu.

Maestrul oftă, privind-o cu afecţiune.

— Nu crezi că este timpul să uiţi şi să o iei de la capăt?

Ea îi strânse mâna cu putere.

— Nu îmi doresc altceva decât pe tine.

— Dar eu am plecat, şi nu are sens să mă cauţi în continuare.

O privi intens, în felul acela pe care ea-l adora, şi adăugă:

— El nu sunt eu.

Dubhe ar fi vrut să plângă.

— Ştiu, răspunse cu vocea sugrumată.

Apoi întunericul în care se adânciseră se destrămă într-un nor de lumină orbitoare, luându-l de-acolo pe Maestru.

— Nu mă părăsi! ar fi vrut să strige Dubhe, dar gâtul o ustura cumplit şi nu reuşi.

Ochii i se deschiseră brusc şi o lumină de un alb orbitor o năuci. Simţi greutatea propriului trup cufundându-se într-un pat moale şi o durere surdă şi difuză, care se transforma pe alocuri în junghiuri ascuţite. Îşi dădu seama că picioarele îi ieşeau afară de pe salteaua din frunze uscate cam cu două palme bune.

Clipi, iar lumina începu să se împrăştie, căpătând forme mai clare. O fereastră, un acoperiş verzui, o ladă. În sfârşit, un chip cunoscut.

— E totul în ordine? spuse Lonerin, aplecându-se spre ea.

Dubhe îl privi câteva clipe în tăcere. Tras la faţă, palid şi obosit.

Simţi o afecţiune profundă pentru acel chip, dar nimic altceva. Închise ochii cu tristeţe.

— Ai multe răni, de aia te simţi aşa de rău.

Dubhe deschise din nou ochii, luptându-se să zâmbească. Amintirile însă ieşeau la suprafaţă una câte una, dureroase şi insuportabile. Imagini pe care voia să le alunge, dar care încă o dată erau întipărite şi imposibil de şters din mintea ei. Cea din urmă, a lui Filla zbătându-se disperat în mâinile ei, şi acel nume pe care-l repeta obsesiv, atât de plin de iubire şi de disperare: Rekla.

— Suntem salvaţi, după cum vezi, spuse Lonerin, întrerupându-i şirul gândurilor.

Dubhe se scutură, privindu-l. În spatele lui zări o fărâmă din încăperea în care se aflau. Era o colibă cu pereţii şi acoperişul din frunze uscate şi lemn. Era un loc ciudat, cu tavanul nefiresc de jos, la picioarele căruia se deschidea o fereastră mare, cu vedere spre un pâlc de copaci, striviţi de culoarea roşie a apusului pe un cer senin. Patul era cam scurt, potrivit pentru un gnom, iar alături se aflau un scaun şi o ladă cu o lucrătură fină, cu ornamente care-i aduceau aminte de ceva cunoscut.

— Te întrebi unde ne aflăm, probabil, zâmbi Lonerin.

Dubhe dădu din cap că da.

— Salvatorii noştri sunt gnomi. Gnomi speciali, cu urechile ascuţite şi părul albastru.

Pe faţa lui citea mulţumire şi entuziasm. Era liniştit, spre deosebire de ea. Pentru că el era cu adevărat salvat. Ea însă era încă pradă coşmarurilor, prinsă încă în mrejele Fiarei. O diferenţă în plus între ei doi.

— Sunt o corcitură între gnomi şi Elfi, care, după câte se pare, trăiesc la multe mile de aici, pe coastă.

De data aceasta inima lui Dubhe nu tresări auzind numele Elfilor, poporul pierdut şi mitic care îi umpluse de culoare poveştile fantastice din copilărie.

— Vorbesc elfică, se numesc Huyé, un nume peiorativ pe care cred că li l-au dat Elfii. Înseamnă „mărunţi”, „pitici”.

— Ei ne-au salvat? întrebă Dubhe cu vocea obosită.

Nu era cu adevărat interesată de poveste, dar conversaţia o ajuta să alunge imaginile morţii care-i umpleau capul.

— Au apărut chiar în momentul în care credeam că eram pierduţi. Tu erai plină de sânge, iar eu complet epuizat din cauza vrăjitor… Am crezut că vom muri, că tu vei muri, şi ăsta era cel mai cumplit lucru.

Dubhe nu reuşi să simtă căldura acelei declaraţii de iubire. Deja încetase să mai creadă într-un viitor alături de Lonerin. Îi reveni în minte visul din care se trezise şi Maestrul care-i vorbea. Era adevărat. Lonerin nu era Sarnek şi nu avea să fie niciodată. Ea nu căuta altceva în el decât pe vechiul ei Maestru.

Lonerin povesti scurta conversaţie în elfică pe care o avusese cu cei câţiva Huyé, apoi despre sosirea lor în acel sat şi despre cât timp fusese inconştientă. Era bucuros, entuziasmat că întâlnise un nou popor, sufletul lui de explorator înviorându-se. Dubhe însă se simţea departe de toate acele lucruri, ca şi cum făceau parte dintr-o altă lume, inaccesibilă ei. Încet, începu să se îndepărteze. Glasul lui Lonerin ajungea la ea tot mai slab. Se prăbuşea în infernul ei personal.

— Mă asculţi?

Dubhe îl privi.

— Da…

— Îţi spuneam despre răni. Niciuna nu este tocmai gravă, iar poporul ăsta este foarte înzestrat în meşteşugul preoţilor. Te vei reface degrabă.

Dubhe schiţă un zâmbet.

Lonerin rămase în tăcere, privind-o îndelung.

— Nu trebuie să ai remuşcări. Nu erai tu, spuse el dintr-odată.

Uşor de spus, gândi Dubhe. Dar cum să-i explice că acest lucru era destul de important? Cum să-i spună că de fiecare dată când Fiara ieşea la suprafaţă, ceva se frângea în ea? Cum să-l facă să înţeleagă că blestemul acela era parte din ea?

— Eu am eliberat-o, şopti ea, întorcându-şi privirea.

— Era singura cale, spuse el cu convingere.

— Dar am provocat din nou un masacru.

Dubhe îl privi în ochi pe Lonerin şi văzu că nu putea înţelege. Cine nu ucisese niciodată nu putea înţelege, era mereu un văl între ea şi lumea celor normali, a celor care nu încercaseră gustul sângelui.

Lonerin oftă.

— Nu eşti singura care a făcut grozăvii.

Dubhe rămase perplexă. Îşi amintea clar că-l omorâse pe Filla cu propriile mâini.

— Eram pe punctul de a-l ucide eu pe Ucigaşul ăla.

Ea continua să-l privească perplexă.

— Încerca să te omoare, nu ar fi fost nimic rău…

— Am folosit o magie interzisă. Lonerin se opri, aproape ruşinându-se. Dar când văzu că Dubhe nu înţelegea, continuă: Magia se bazează pe echilibrul şi pe exploatarea forţelor naturii. Magul nu face niciodată nimic împotriva naturii: se limitează la a supune legile naturii voinţei proprii, astfel încât acestea să-l ajute. De aceea există lucruri care nu se pot face. Să răneşti prin magie, spre exemplu, sau să omori. Sunt acţiuni care bulversează natura, care o dau peste cap. Este magia interzisă, magia la care era priceput Tiranul. Cine practică o vrajă interzisă îşi pune în pericol sufletul, îl vinde răului pentru a avea forţa necesară ca să realizeze vraja pe care o doreşte. Nu este o vrajă pe care o poţi face fără să rămâi nepedepsit: este o vrajă care te macină din interior, care te împinge la nebunie, care te distruge.

Dubhe recunoscu imediat trăsăturile blestemului ei. Pecetea ei era, cu siguranţă, o astfel de magie.

— Am folosit una împotriva bărbatului care era cu Rekla. Şi nu pentru că mă ataca sau voia să mă ucidă. Ştiu cum să imobilizez un duşman fără să-l ucid. Înghiţi în sec. Am făcut-o pentru că era un Ucigaş. Nu am avut alt motiv.

Dubhe se gândi la momentul în care Lonerin căzuse în prăpastie, cu multe zile în urmă, la ura pe care o citise în ochii lui, atât de arzătoare şi de nefirească pentru el.

— De ce îi urăşti? întrebă ea.

— Aveam opt ani şi m-am îmbolnăvit de febră roşie.

Dubhe o cunoştea. De fapt, fusese una dintre epidemiile Lumii Pământene timp de secole. Îi afecta în primul rând pe copii şi se manifesta cu febră şi hemoragii puternice. Aproape întotdeauna bolnavii mureau pierzând mult sânge. Toţi oamenii din Lumea Pământeană erau îngroziţi de ea.

— Mama mea era singură, tata o părăsise înainte ca eu să mă nasc, ea nu mă avea decât pe mine. Atunci s-a dus la Zeul Negru, la Thenaar, şi s-a oferit drept Postulantă.

Lonerin îşi frecă faţa cu mâna.

Reluă:

— Eu m-am vindecat, dar mama nu s-a mai întors. Ne-am dus chiar să o căutăm în templu, cu vecina în grija căreia m-a lăsat, dar nici urmă de ea. Numai după câteva luni am aflat ce i se întâmplase. Era un câmp, aproape de locul unde ne jucam… plin de oase… l-am descoperit împreună cu prietenii mei… ne-am dus acolo… ea… era acolo.

Dubhe îşi imagină scena. Se cutremură. Tăcu. Nu ştia ce să spună.

— Am luat-o de-acolo şi am îngropat-o. Eu am fost dat în grija unui unchi. Câţiva ani m-am gândit să mă răzbun în orice mod. Aş fi spulberat Breasla, i-aş fi ucis pe toţi porcii ăia cu preţul vieţii. Apoi l-am cunoscut pe maestrul Folwar, care mi-a spus că exista o altă cale. Ura nu m-ar fi dus nicăieri. Dar trebuia să o fructific şi să o transform în forţă. De aceea am început să studiez magia, ca să dau o direcţie durerii şi urii mele. De aceea am propus să fiu trimis în Casă ca spion, de aceea am continuat misiunea.

Dubhe lăsă privirea în jos. Îl vedea într-o nouă lumină, pe care nu o cunoştea.

— I-am carbonizat o mână. Şi am simţit bucurie făcând-o. Şi chiar dacă am înţeles că lupta pentru că o iubea pe Rekla, am vrut să moară. Dar m-am controlat.

Într-adevăr. Diferenţa dintre ei doi. El mai avea încă posibilitatea de a alege, mai putea să se oprească în faţa prăpastiei. Ea, nu. Ea era târâtă de fiecare dată dincolo de margine.

— Şi eu am greşit. Şi eu am cedat. Nu trebuie să te simţi vinovată.

Dubhe zâmbi amar.

— Chiar vrei să compari momentul tău de slăbiciune cu masacrul pe care l-am făcut eu lângă prăpastie?

— Nu erai tu şi nu aveai altă alegere. Chiar crezi că ar fi fost mai bine să o laşi pe Rekla să te omoare? Ce câştig ai fi avut?

Dubhe lăsă privirea în jos. Nu ştia, dar orice altceva ar fi fost mai bun decât durerea pe care o simţea în acel moment, decât repulsia faţă de ea însăşi.

— Este blestemul, pecetea aia nenorocită. Ea te devorează şi te face să te simţi aşa. Nu eşti tu, înţelegi?

Lonerin îi strânse mâna într-a lui şi o privi lung în ochi.

— Tu nu ai omorât niciodată, nu poţi înţelege… Nu contează de ce o faci, Lonerin. Nu contează dacă aveai dreptate când ai luat acea viaţă; nu contează dacă a fost un accident sau altceva. Contează că ai făcut-o. Şi nimic nu mai este ca înainte. Moartea îţi pătrunde în vene, te otrăveşte. Maestrul meu… din acest motiv a murit. Şi Fiara… nu este în afara mea, este înăuntrul meu.

Lonerin dădu ferm din cap că nu.

— Nu, te înşeli. Tu nu eşti o ucigaşă şi nu ai fost niciodată. Împrejurările au fost de vină, iar acum blestemul te aduce în această stare. Dar tu, tu nu ai nimic de-a face cu moartea.

Privirea lui era intensă şi sinceră. El credea în ce spunea, sau cel puţin îşi dorea să creadă. Dubhe simţi un junghi de durere.

„Dacă m-ar iubi cu adevărat, ar înţelege. Şi dacă eu l-aş iubi cu adevărat, această privirea mi-ar fi de-ajuns.”

Dar nu-i era de-ajuns. Era singură. Singură cu groaza ei. Şi chiar dacă el ar fi văzut, nu ar fi înţeles. Nu iubea tot ceea ce era ea, nu iubea mâinile ei murdare de sânge. Iubea imaginea ei, fragilitatea şi slăbiciunea ei. Şi ea? Ea iubea la el ceea ce-i amintea de Maestru, iubea lumea lui, în care era posibil să iei decizii, siguranţa lui.

— Ţi-am jurat că te voi salva şi o voi face. Te voi elibera de blestem, nu mă voi opri în faţa niciunui obstacol şi nu va mai trebui să faci niciodată aşa ceva. Cu mama nu am reuşit, dar cu tine va fi diferit. Când voi elimina blestemul, vei vedea, vei fi în sfârşit liberă.

Cât de fals suna! Chiar dacă ar fi reuşit să o elibereze de blestem, nu o putea salva. Pentru că închisoarea ei nu era doar pecetea. Temniţa ei era mai mare, iar el nu o văzuse niciodată.

Şi totuşi, Dubhe zâmbi. Îi strânse mâna. Acea încercare a lui de a o iubi o emoţiona oricum.

— Mulţumesc, şopti ea, cu glasul sugrumat de lacrimi.

El îi căută buzele pentru un sărut lung, iar ea ştiu că va fi ultimul.

 

 

21
O VECHE DATORIE

 

Dohor intră în templu cu paşi solemni. Yeshol se afla deja acolo şi-l aştepta în genunchi, pe banca din faţa statuii lui Thenaar. Se ruga, iar Dohor îi putea auzi de la uşă vocea. Se strâmbă. Nu fusese niciodată religios. Soţia lui se agăţase deseori de credinţă, mai ales înainte să moară, când deja boala o mistuise. El, nu. Vedea religia ca pe un instrument pur al puterii, şi din acest motiv avea un sentiment de milă pentru cei care credeau cu adevărat.

„Zeii există, Dohor, şi va trebui să îţi închei socotelile cu ei, în cele din urmă”, îi spusese odată soţia lui. El, drept răspuns, îi râsese în faţă. Din punctul lui de vedere, acelea erau doar superstiţii prosteşti.

— Ei bine? spuse cu un glas răsunător când ajunse în spatele lui Yeshol.

Văzu umerii bătrânului îndreptându-se o clipă, apoi îi auzi din nou rugăciunea. Nu înceta să se minuneze de impertinenţa acelui om faţă de persoana sa. De fapt, pentru acel spirit independent îl aprecia atât de mult.

Când termină, Yeshol se ridică. Se închină înaintea lui, plecându-şi capul.

— Mă rugam.

O justificare care-l surprinse pe Dohor prin simplitatea şi prin neruşinarea ei nemaiîntâlnită. Hotărî că nu era cazul să-şi impună autoritatea.

— Într-adevăr, tu asculţi de un stăpân mai mare decât mine, nu-i aşa? spuse el ironic.

Yeshol se mulţumi să zâmbească misterios, apoi deveni serios.

— V-am transmis să veniţi pentru că am o veste foarte proastă pentru dumneavoastră.

Dohor nu dădu mare atenţie introducerii. Pentru Yeshol, toate veştile pe care i le dădea erau de importanţă extraordinară.

— Deci? îl grăbi, deja pierzându-şi răbdarea.

— Un duşman l-a luat din mâinile unuia dintre cei mai buni Triumfători pe copilul de care aveam nevoie.

„După cum bănuiam, o veste neimportantă”, gândi regele.

— Sunt problemele tale, răspunse el. Astfel de lucruri trebuie să le rezolvi singur, ştii bine. Te-am ajutat prea mult chiar, şi-ţi reamintesc că din vina ta am pierdut deja un dragon şi un cavaler.

— Duşmanul este Ido.

Acele cuvinte aruncară o tăcere apăsătoare peste întreg templul. Dohor simţi cum îi stă inima în loc. Trecuseră cel puţin trei ani de când nu mai auzise acel nume şi, sincer, spera să nu mai audă niciodată de el.

— Imposibil, spuse, încercând să-şi păstreze vocea calmă. Cu trei ani în urmă au fost găsite resturi carbonizate în Pământul Soarelui, sigur era vorba despre dragonul lui. Ido este mort.

— Un gnom fără un ochi, cu o lungă cicatrice albă care-i brăzdează partea stângă a feţei. A ucis un Triumfător de-al meu, l-a lăsat pe celălalt fără cunoştinţă la graniţa dintre Pământul cel Mare şi Pământul Focului. El mi l-a descris astfel, adăugând că este un tip bătrân, dar foarte priceput în arta luptei.

Mâinile lui Dohor scăpară un tremur pe care nu reuşi să şi-l ascundă.

— Unde este?

Glasul îi era plin de o ură înăbuşită.

Yeshol dădu din cap că nu ştia.

— Nu ştim sigur. Probabil încă în Pământul Focului, lingându-şi rănile pe undeva. Nu era într-o stare prea bună, aşa mi-a spus omul meu.

Acele cuvinte treziră în Dohor amintiri vechi şi dureroase. Rezistenţa în apeductul din Pământul Focului, incursiunile permanente din partea lui Ido împotriva oamenilor lui, războiul îndelung şi ultima bătălie din tunelele subterane. Pierduse o mie de oameni acolo, şi asta doar ca să scoată din vizuină o sută de rebeli.

— Apeductul, şopti el.

— Asta credem şi noi. Nu pare a fi în întregime inundat.

Dohor nu ştia acest lucru. Când ceruse să se deschidă stăvilarele, contase pur şi simplu pe forţa apei. Dar nu fusese de-ajuns.

— Mă voi ocupa eu, spuse grăbit, în timp ce se ridica.

— Nu mă îndoiam, zâmbi Yeshol. Îndată ce Sherva mi-a comunicat numele duşmanului, eram sigur că veţi dori să rezolvaţi situaţia cu oamenii dumneavoastră.

Dohor dădu din cap, în semn de aprobare.

— Consideră-l mort. Îţi voi aduce copilul în scurt timp.

Yeshol făcu o plecăciune.

— Mă bazez pe voi. Viitorul meu este în mâinile voastre.

 

Când Learco intră în cameră, îl găsi pe taică-său, Dohor, deja aşezat pe tron, aşteptându-l. De cum se întorsese, trimise după el. Learco îl văzuse purtând mantaua neagră pe care şi-o punea doar când pleca în călătorii mai importante. Nu ştia care-i erau intenţiile, dar sigur era vorba despre ceva serios. Când aflase că fusese chemat, zăbovise câteva minute, privindu-şi chipul în oglinda din cameră.

Nu era nimic de făcut, semăna cu tatăl lui într-un mod impresionant. Acelaşi păr, atât de blond, încât părea alb, aceeaşi privire. Doar culoarea verde a ochilor o luase de la maică-sa, Sulana. Prea puţin pentru a face o diferenţă între el şi tatăl său. Peste câţiva ani avea să moştenească regatul şi va trebui să continue să lupte pentru un vis pe care nu-l împărtăşea. Dacă ar fi fost după el, ar fi renunţat la masacre, dar nu putea, acela era destinul lui inevitabil.

Se apropie de tron cu paşi fermi. La urma urmei, era doar un supus, nimic mai mult decât un mesager al morţii, trimis de tatăl lui. Când ajunse înaintea lui, îngenunche. Relaţia dintre ei fusese întotdeauna aşa, rece şi formală. Niciodată un cuvânt afectuos sau o îmbrăţişare. Dacă se gândea bine, ultima dată când se atinseseră fusese în copilăria lui, când, la Makrat, în faţa unei mulţimi care petrecea, regele îl luase în braţe şi-l arătase poporului, radiind. Apoi, nimic.

— Ridică-te.

Learco se supuse, dar ţinu privirea plecată. Nu-i plăcea să-l privească.

— Am o misiune pentru tine. Şi ridică ochii ăia când vorbesc cu tine, eşti moştenitorul tronului, nu un om oarecare din popor.

Learco se supuse împotriva voinţei sale. De mult timp îi era nesuferită faţa tatălui lui. Era ca şi cum s-ar fi privit în oglindă şi nu suporta ideea că era asemenea lui. Chipul lui de cuceritor, în spatele căruia se ascundea vina pentru un şir nesfârşit de dolii şi de războaie, îl irita.

Regele îl privi cu răceală.

— Ai în continuare aerul unui câine bătut, şi nu ţi se potriveşte.

— Sunt obosit, tată, nimic altceva, minţi băiatul.

Dohor nu-l crezu. În orice caz, pe Learco nu-l interesa. Nimic din ce făcea nu îl mulţumea pe tatăl său. Era mereu sub aşteptările lui, nu făcea decât să-l dezamăgească.

— Ido nu e mort, a supravieţuit, şi acum ne dă planurile peste cap.

Learco încremeni.

— Are cu el un băieţel care valorează greutatea lui în aur. Îl duce în Pământul Apei şi de acolo va găsi, probabil, un mod ca să-l facă să dispară. Misiunea pe care ţi-o încredinţez este foarte simplă: găseşte-l şi omoară-l pe gnomul ăla blestemat, ia băieţelul şi adu-l la mine.

Learco îşi încleştă pumnii. Nu era o misiune pe care să vrea să o împlinească, la fel ca toate cele pe care i le încredinţa tatăl său. Câţiva ani fusese bucuros să-l slujească şi spera să reuşească, mai devreme sau mai târziu, să-l impresioneze prin reuşitele şi prin talentul lui de războinic. Apoi înţelesese pe ce se întemeiase puterea lui şi, în acelaşi timp, îşi dăduse seama că era cu totul incapabil să-i satisfacă cerinţele. De atunci, fiecare misiune nu era decât un nou motiv de umilinţă şi durere. Dar mai era ceva. Dohor observă.

— Ai să-mi spui ceva, fiule?

— Nimic, tată. Să vă îndeplinesc poruncile este o plăcere.

Learco fixă din nou podeaua cu privirea.

— Ai înţeles de ce te trimit pe tine?

Băiatul ridică ochii spre el. De pe tronul înalt, Dohor părea să-l domine prin statura lui impunătoare.

— Cred că da.

— A fost nedemn modul în care l-ai lăsat pe Ido să-ţi scape în Pământul Focului, o pată care nu poate fi deloc tolerată la un viitor rege. Mă aştept ca tu să-i dai celui mai crunt duşman al meu ceea ce merită, este clar? Vreau capul lui adus pe o tavă din argint. De la tine nu aştept ceva mai prejos.

Learco plecă privirea în semn de aprobare. Nu se puteau discuta ordinele date de taică-său, chiar dacă în majoritatea cazurilor nu era de acord cu ele.

— Iscoadele ştiu unde se află?

— A lăsat un om aproape mort în Pământul cel Mare, nu departe de graniţa cu Pământul Focului. Se pare că este rănit. Ar fi logic să o ia pe drumul cel mai scurt şi direct ca să ajungă în Pământul Apei. Cel mai bun moment pentru a-l prinde va fi în timpul traversării deşertului. Acolo va fi complet descoperit, nu va avea nicio posibilitate să găsească un refugiu unde să se ascundă.

— Sigur, spuse Learco pe un ton indiferent.

— Îl vei lua pe Xaron.

Learco încuviinţă. Cel puţin avea să zboare.

— Dacă asta e tot…

— Nu mă dezamăgi.

Privirea regelui deveni pătrunzătoare şi rea.

— Până acum mi-ai dat motive nesfârşite să te dezmoştenesc, dar, din nefericire, eşti singurul meu moştenitor. Nu mă forţa să fac ceea ce nu vreau.

Learco făcu o plecăciune adâncă, iar inima-i bubuia în piept. Apoi se ridică şi părăsi sala.

Era confuz. Cuvintele tatălui său fuseseră un avertisment, iar când ieşi din palat, în loc să se îndrepte spre staulul dragonului, o luă spre aleea cu galerii, mergând tot mai grăbit. Odată ieşit, labirintul delirant al străzilor întortocheate din Makrat se desfăşură înaintea ochilor lui. Soarele apunea, iar aerul era răcoros. Learco îl trase adânc în plămâni. Avea nevoie de el. Îşi aminti într-o clipă mirosul acid al sulfului, duhoarea urât mirositoare a Thal-lui. Acolo îl întâlnise pe Ido prima dată.

 

Learco este în spinarea dragonul lui. Zboară deasupra câmpului de luptă în căutarea supravieţuitorilor este epuizat şi ştie prea bine că nesocoteşte ordinele unchiului său, Forra. Adrenalina confruntării încă îi mai curge prin vene, i-a prefăcut în scrum pe duşmani cu armăsarul lui, i-a spintecat pe rebeli după cum i se ordonase să facă, de unul singur, un lucru nu chiar neînsemnat pentru un băiat de paisprezece ani, chiar dacă era deja Cavaler al Dragonului.

Se simţise puţin ca Nihal, un războinic, un soldat al morţii de care taică-său ar fi trebuit să fie mereu mândru. Niciun gnom adult sau copil nu putuse scăpa din calea lui.

Learco ştia în inima lui însă că motivul acelei ieşiri neprevăzute era altul, şi nu avea nimic de-a face cu bătălia sau curajul. Acum, fără unchiul său şi ceilalţi care să-l dojenească, poate da frâu liber milei. Nimeni nu l-ar fi luat în râs. Nimeni nu-i va nesocoti ura faţă de război şi de taică-său. Learco se simte prizonier şi fără posibilitatea de a alege. Taică-său îl trimisese acolo, fiul lui trebuia să se pregătească să devină un mare războinic, precum şi un demn succesor la tronul lui. Ce loc mai bun ca să-l pună la încercare, dacă nu câmpul de luptă cel mai crud, cel din Pământul Focului, unde inima rezistenţei pulsa şi nu se dădea bătută? Learco ar fi vrut să plece de-acolo, dar nu putea. O parte din el avea obligaţia să stea acolo şi nimic nu i-ar fi putut clinti acea convingere.

Aripile dragonului său se ridică şi coboară tăcute în aer. Sub el, numai ruine şi cadavre. Îşi ascute privirea şi numai din întâmplare zăreşte cu coada ochiului ceva strălucitor trecând prin spatele lui. Abia are timp să-şi scoată sabia din teacă şi să se întoarcă pentru a para lovitura. Un gnom fără armură, călare pe un dragon roşu, uriaş, ţine o armă cu garda circulară din lemn şi tăişul curbat aţintită chiar spre el. Chipul îi este brăzdat de o lungă cicatrice albă. Learco îl studie o clipă, apoi se cutremură.

Ido.

— Ia te uită cine este… şopteşte nemilos gnomul.

Learco îşi urmează instinctul şi încearcă să fugă. Ce altceva ar putea face? Ido este o legendă, un războinic de neînvins.

Gnomul ţâşneşte cu o viteză de neînchipuit şi, în acelaşi timp, dragonul roşu înşfacă coada animalului pe care călăreşte prinţul. Acesta urlă de durere, iar Learco abia reuşeşte să rămână călare.

„Voi muri, gândeşte el. Voi muri!”

Dragonul roşu împinge cu putere şi reuşeşte să arunce celălalt dragon mai departe de el.

Learco nu mai înţelege unde se află şi se rostogoleşte la pământ buimăcit. Ido însă nu-l atacă. Nemilos, îl priveşte în timp ce se ridică stângaci în picioare.

Băiatul se pregăteşte să se apere, sigur că nu poate scăpa. Strânge sabia cu ambele mâini şi o întinde înaintea sa.

Ido arată spre arma prinţului.

— Văd că încă o mai transmiteţi din tată în fiu, spuse batjocoritor.

Learco înţelege. Aceea este sabia tatălui său.

— Ştii cine sunt?

— Ido.

Gnomul zâmbeşte.

— Tatăl tău avea vârsta ta când l-am umilit în Academie, ţinea în mână sabia pe care o ai tu acum. Cred că ţi-a povestit.

Nu, nu o făcuse niciodată. Dar Learco cunoaşte povestea. Pe coridoarele palatului se bârfea deseori pe seama felului în care Ido îl umilea pe rege când o făcea pe grozavul la Academie, bătându-l în trei asalturi din trei în faţa celorlalţi elevi.

Learco strânge cu şi mai multă putere sabia în mâini. Ştie bine ce se va întâmpla. Ido este duşmanul declarat al tatălui său, nu va lăsa să-i scape această ocazie. Se va răzbuna pe Dohor prin el. Îl va ucide pe singurul moştenitor al regelui, iar mai întâi îl va tortura, îl va umili. Va fi sfârşitul.

Îşi simte mâinile umede de sudoare şi fruntea transpirată. Îi este frig.

„Voi lupta, gândeşte el. Voi face ceea ce am fost învăţat, mă voi comporta cum doreşte tata, cu onoare. “

Ido atacă pe neaşteptate, iar el abia reuşeşte să pareze. Dă înapoi imediat, puterea asaltului duşmanului fiind extraordinară. Gnomul se simte stăpân pe situaţie, i-o citeşte în ochi şi are dreptate. Atacă fără răgaz, se joacă, se distrează, iar el se află în întregime la cheremul lui.

Ido creşte ritmul şi Learco simte o arsură la umăr. Lovit. Vârful săbiei adversarului este roşu. Este sângele lui. Este prima dată când este rănit de o sabie. Până atunci, nu cunoscuse decât biciul lui Forra.

Lasă să-i scape un vaiet uşor, pleacă uşor capul, dar îşi revine. Trebuie să se comporte onorabil. Poate va muri, dar taică-său va fi mândru de el. Nu a fost niciodată, ştie asta. De aceea este important să dea dovadă de curaj, este ultima ocazie. Hotărăşte să ţină sabia numai cu o mână.

Ido loveşte din nou, iar loviturile sale merg la ţintă cu o exactitate tot mai mare. Mici tăieturi, iar din când în când gemete uşoare părăsesc buzele lui Learco. Încearcă să le înăbuşe, dar nu reuşeşte. Se simte slab şi prost, şi ar vrea să plângă pentru asta.

Tatălui meu îi vor spune că am fost un laş.

— Eşti bun, îi spune Ido. Dar lipsit de experienţă, încheie el, zâmbind ironic.

Îi loveşte sabia din lateral şi se întoarce cu atâta putere, încât îi răsuceşte încheietura mâinii. E suficientă această mişcare şi sabia lui Learco zboară cât colo. O mai priveşte încă descriind un semicerc luminos în aer când Ido îl loveşte cu piciorul chiar în piept.

Simte că se sufocă şi cade la pământ.

Tăcerea coboară pe neaşteptate. Learco aude doar zgomotul făcut de respiraţia lui greoaie. Sabia lui Ido este la câţiva centimetri de gâtul lui. Şi gnomul gâfâie, iar vârful tăişului tremură. Băiatul simte că-i înţeapă gâtul, în locul în care iese mărul lui Adam. Înghite în sec, închide ochii.

Ştie că s-a apropiat clipa şi totuşi nu îi este chiar atât de frică pe cât ar fi crezut. Pe neaşteptate, ritmul inimii îi încetineşte. Atunci înalţă capul şi întinde gâtul.

— Dacă trebuie să mă loveşti, fă-o şi gata.

O frază de erou stupid, gândeşte el, asemenea celor care umplu poveştile pe care tatăl lui îl obligă să le citească. Şi totuşi, simte că este potrivită în acel moment, că exprimă ceea ce îşi doreşte cu adevărat.

Ido îl priveşte serios, cu sabia în continuare aţintită spre gâtul lui.

— Ce faci aici singur? Unde sunt ceilalţi?

O întrebare la care Learco nu se aştepta, astfel că trebuie să se gândească puţin înainte să răspundă.

— Au plecat cu prizonierii. Au distrus deja totul şi au luat ce voiau.

Gnomul îl studie cu o privire dură.

— Au? Şi tu unde erai, băieţel, în timp ce răii luptau?

Learco simte cum acea frază îl loveşte cu mai multă violenţă decât o sabie. Încearcă o cale de scăpare cu ochii, îşi mută privirea spre stâncile erodate de vânt şi de fumul vulcanului, nu departe de el.

— Eram cu ei, şopteşte el.

O mărturisire pentru care plăteşte un preţ mult mai scump decât toată ruşinea simţită asistând la fiecare masacru pus la cale de taică-său.

— Ai fost lăsat aici ca să ne aştepţi? Ce căutai?

— Nimic.

Ido se apleacă asupra lui fără să-l scape din ochi. Learco îi simte respiraţia caldă pe gât.

— Nu câştigi nimic dacă faci pe şmecherul cu mine. Nu te voi omorî până nu voi afla ce vreau şi îţi garantez că am metodele mele ca să te fac să vorbeşti. Dacă te încăpăţânezi, te voi duce cu mine şi vei regreta acest moment de îndurare din partea mea, clar?

Learco rămâne indiferent. Deja a ajuns dincolo de frică, ceea ce a recunoscut puţin mai înainte l-a făcut să depăşească bariera terorii.

— Priveam la ce am făcut. Căutam supravieţuitori.

— Nu-mi îndruga tâmpenii, replică sec Ido.

— Eram sigur că nu mă vei crede şi nu-mi pasă dacă o faci sau nu. Ăsta este adevărul.

Learco simte că, în curând, această siguranţă ostentativă îl va părăsi. Vrea să se termine totul, mai repede şi pentru totdeauna.

— Loveşte-mă, spune cu convingere.

Îşi doreşte asta cu adevărat, caută lovitura decisivă de sabie.

Ido rămâne nemişcat în faţa lui. Este perplex, dar nu lasă garda jos. Încet însă, privirea lui se schimbă. Pentru el, băiatul acela nu mai este un duşman. În cele din urmă oftează, apoi lasă sabia în jos.

— Pleacă, îi spune pe un ton ferm.

Learco îl priveşte uluit.

— M-aş putea răzgândi, iar eu, dacă aş fi în locul tău, aş zbura de-aici cât mai repede.

Tânărul prinţ rămâne pe loc, cu mâinile pe pământ. Brusc, nu vrea să plece. Nu vrea salvarea, nu o merită. Atunci îşi pleacă capul şi începe să plângă. A rezistat până în acel moment, dar acum nu mai poate. Se simte pierdut şi prost.

Ido rămâne acolo nemişcat, nu ştie ce să facă.

— Ţi-am spus că eşti liber; nu mă pune să repet.

Learco se ridică, îşi şterge lacrimile. Un sentiment chinuitor îi apasă pieptul.

— Îmi pare rău. Pentru tot, mai reuşeşte el să spună.

Apoi aleargă pe câmp. Trece pe lângă dragonul său mort, care zace sub labele celuilalt animal. Aleargă, aleargă, şi ar vrea să dispară. Se gândeşte doar la acea sabie aţintită spre gâtul lui şi la acele cuvinte care au dat frâu liber acelei dureri.

— Eram cu ei.

 

Learco oftă. Era o amintire neplăcută. Se gândise de multe ori la asta, dar nu crezuse că-l va revedea vreodată pe Ido. Când aflase că era mort, din vreun motiv ciudat, îi păruse rău.

În sfârşit, se îndreptă spre grajduri. Se întrebă ce voia să facă taică-său cu băieţelul acela, ce alte grozăvii ascundea acea misiune, dar erau întrebări inutile, care nu făceau decât să-i împovăreze sufletul. La urma urmelor, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le ştia despre Dohor, rămăsese un copil prostuţ care dorea să-i facă pe plac tatălui.

Se gândi la Ido, la datoria pe care o avea faţă de el. În acea zi, probabil că ar fi fost mai bine dacă gnomul l-ar fi omorât, acolo, la poalele Thalului, dar oricum îi datora viaţa. Iar acum i se ordonase să-l ucidă.

Intră în grajd cu privirea plecată, închise o clipă ochii şi se pregăti pentru ce-l aştepta.

— Scoate-l pe Xaron, sunt în misiune, îi spuse grăjdarului.

 

 

22
SATUL

 

Timpul petrecut cu cei din populaţia Huyé trecu ca într-un vis. Dubhe rămase în pat în cea mai mare parte a timpului, doborâtă de o oboseală cumplită. Nu reuşea să se ridice, rănile o înnebuneau de durere, dar mai ales extenuarea mentală o descuraja să aibă vreo reacţie.

Se gândea că afară din acest sat, dincolo de pădurea pe care o putea zări de la fereastra camerei sale, problemele care o urmaseră până în acel moment aşteptau doar ca ea să se refacă pentru a o hărţui din nou. Odată ieşită din acel teritoriu protejat, nimic nu ar mai fi salvat-o.

În primul rând, rămânea problema poţiunii: ca să o smulgă din ghearele morţii, Lonerin consumase toată sticluţa, şi nu mai rămase nimic. Dubhe simţea că Fiara doarme uşor, iar eliberarea ei fusese un gest riscant, pe care mai devreme sau mai târziu îl va plăti scump. Acum mai avea o singură şi slabă speranţă: să ajungă la Sennar la timp, înainte să se întâmple acest lucru. Da, Sennar… Cine le garanta că mai era în viaţă şi că vor reuşi să-l găsească? Şi în toiul acestor evenimente, cum ar fi trebuit să se comporte cu Lonerin? În mintea lui Dubhe se învălmăşeau mii de gânduri, şi avea norocul că el era ocupat în acele zile.

— Trebuie să studiez meşteşugurile vindecătoare ale acestui popor, poate că printre plantele lor sunt unele care să poată alina efectele blestemului tău, spusese el.

De atunci, era aproape mereu pe-afară, cine ştie pe unde. Venea la ea doar seara, cu ochii încercănaţi şi cu mâinile adesea zgâriate.

O săruta uşor pe obraz, apoi voia să ştie cum se mai simţea şi îi examina atent rănile.

Relaţia lor părea deja să se învârtă numai în jurul acestui subiect. Lonerin parcă era obsedat, iar Dubhe nu avusese deocamdată curajul să clarifice lucrurile cu el. Era convinsă că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să abordeze acea problemă. Doar că acum nu se simţea pregătită.

Astfel, îşi petrecea zilele privind forma dreptunghiulară a ferestrei, studiind cerul care-şi schimba culoarea ceas după ceas şi ascultând zgomotele pădurii. Din acel pat, totul părea distant şi tulbure.

 

Timp de multe zile, singurul contact pe care-l avu cu cei din populaţia Huyé fu prin intermediul preotului care o îngrijea. Era un tânăr, şi în el se amestecau în mod grotesc trăsăturile Elfilor şi ale gnomilor: urechile ascuţite ieşeau, într-adevăr, în evidenţă pe capul ras, iar barba lungă de un albastru-închis şi intens dădea indicii despre culoarea părului său. Umbla cu bustul gol, iar pe piept avea un tatuaj roşu care se evidenţia pe pielea palidă. Era vorba despre un desen mare şi complex al unui Tată al Pădurii, trasat în cele mai mici detalii. Pantalonii însă aveau o croială curioasă, iar materialul părea piele de antilopă. Intra în camera ei în tăcere şi nu-i adresa niciodată vreun cuvânt. Nici măcar nu o privea în ochi, doar mulţumindu-se să-i verifice rănile, fără să-i dea voie privirii să alunece asupra altor părţi ale corpului.

În prezenţa lui, Dubhe se simţea stânjenită. Pe de o parte, din pricina senzaţiei de a fi doar un obiect care era analizat şi manipulat, o impresie pe care o avea mereu când era vindecată sau când un preot îi analiza blestemul. Pe de altă parte, din cauză că nu putea să vorbească cu el şi să-i mulţumească. Mâinile lui erau extraordinare. De fiecare dată când îi atingea rănile, recita formule ciudate, un fel de litanie într-un limbaj necunoscut, care însă îi aducea imediat alinare. Din mâinile lui ieşea o căldură vindecătoare şi, într-adevăr, convalescenţa progresa vizibil. Rănile se închideau, iar pielea, acolo unde era rănită şi zdrobită, se refăcea. Era un miracol. Cu aceste comprese şi masaje, Dubhe se simţea mai bine cu fiecare zi care trecea, iar mâna, pe care la început nici măcar nu o mişca din cauza durerii, îşi recăpăta încet aspectul iniţial.

În sfârşit, după patru zile de atenţii şi îngrijiri, rănile se închiseră aproape complet. De aceea, Dubhe hotărî să facă o plimbare prin sat. Avea chef să ia aer proaspăt, după tot timpul petrecut închisă în camera ei, şi voia să-şi limpezească gândurile.

 

Îi găsiră un baston. Pentru înălţimea ei era cam scurt, dar suficient ca să-i dea voie să se mişte fără să ceară ajutor nimănui. Lonerin îi făcuse rost de el. Învăţase să se facă înţeles, vorbind o elfică academică şi cam primitivă, aşa că nu-i fu greu să-i explice unui Huyé de ce avea nevoie. I-l întinse lui Dubhe ezitând.

— Eşti sigură că poţi?

Ea zâmbi.

— După tot timpul ăsta la pat, nu poate decât să-mi prindă bine.

Lonerin o ajută să se ridice, sprijinind-o de braţe, şi de îndată ce fu sigur că se ţinea pe picioare singură, o sărută pe neaşteptate.

— Fii atentă, îi şopti la ureche.

Ea zâmbi stânjenită.

Ieşi pe uşă cu picioarele tremurându-i. În ciuda odihnei forţate, era încă foarte slăbită.

Lumina zilei o orbi, iar briza dimineţii o făcu să se înfioare. Când fu în stare să deschidă ochii, rămase cu gura căscată. La picioarele ei se întindea un podeţ suspendat, din lemn şi funii, care ducea la nişte colibe cuibărite de-a lungul unei creste stâncoase. Păreau nişte cuiburi de rândunici şi erau dispuse la diferite înălţimi. Fiecare casă era legată de celelalte prin nişte poduri suspendate, identice cu cel care ieşea de pe uşa colibei ei, în timp ce nişte scăriţe din lemn, şi ele suspendate în gol, făceau legătura între diferitele niveluri ale satului. Ingenioşii Huyé se gândiseră, printre altele, şi la cei care, asemenea ei, nu se puteau mişca prea bine: mici cabine făceau posibilă trecerea de la un nivel la altul, datorită unor muncitori sârguincioşi care le ridicau sau coborau în funcţie de nevoi.

— Plimbare plăcută, îi zâmbi Lonerin, trecând pe lângă ea şi luând-o pe pod.

 

Dubhe străbătu întregul sat cu calm şi îşi dădu seama că nu era foarte mare. Vreo douăzeci de colibe în total, construite dintr-un lemn închis la culoare, care venea în contrast cu culoarea deschisă a stâncii şi cu acoperişurile împletite din frunze uscate.

Era incredibilă hărnicia şi ingeniozitatea acelui popor. Acolo totul fusese studiat până în cel mai mic detaliu. Existau canale care aduceau apa în rezervoare mari, suspendate, un sistem de poduri mobile făcea posibilă separarea unei colibe de cealaltă în caz de atac. Totul era construit prin reutilizarea materialului din pădure, dar ingeniozitatea şi precizia acestei lucrări erau atât de mari, încât nu puteai decât să te minunezi. Asta şi datorită unei estetici care se îmbina cu funcţionalitatea mecanică perfectă: pretutindeni, de fapt, ieşeau la iveală ornamente sculptate în lemn, care demonstrau măiestria artiştilor. Multe dintre decoraţiile acelea reprezentau dragoni de pământ, veneraţi ca nişte zei. Dubhe observă că Huyé foloseau drept animale de călărit o specie mai scundă şi mai ascultătoare. Nu rareori se vedeau grupuri de vânători care se mişcau prin vale, la vreo sută de braţe dedesubt, călare pe acei bidivii ciudaţi.

La început, crezu că trăiau în special din vânat, dar, privind mai atent, îşi dădu seama că era practicată şi agricultura. În fundul cheilor era o mică zonă împrejmuită şi irigată printr-o reţea de canale, unde femeile cultivau tot felul de legume. Recunoscu doar câteva, dar în mare parte erau plante pe care nu le cunoştea.

Puţin mai încolo zări din nou dragonii maiestuoşi pe care îi întâlniseră prima dată în luminiş. Aparent, cei din poporul Huyé îşi construiseră satul aproape de un cuib al lor, şi-i veni în minte că acest lucru nu era întâmplător. Avu confirmarea când îşi dădu seama că în vârful peretelui de-a lungul căruia se desfăşura satul exista un fel de totem din lemn, reprezentând cu fidelitate unul dintre acele animale mari. Alături se afla un copac enorm, care-i amintea oarecum de Tatăl Pădurii sub care se opriseră la jumătatea călătoriei lor. În jurul trunchiului se întindea o colibă lungă, mai finisată decât celelalte, cu acoperişul din lemn. De fiecare dată când vreun Huyé trecea prin apropiere, îşi ducea mâna la inimă. Evident, era un lăcaş de cult sau de importanţă strategică pentru sat.

La sfârşitul plimbării, Dubhe era confuză şi observă că şi lumea care o întâlnea o măsura din cap până-n picioare, cu un amestec de simpatie şi curiozitate. Copiii se ascundeau după colţurile caselor şi o urmăreau, adulţii o priveau pe furiş, arătând spre ea şi şuşotind între ei. Se simţi imediat stânjenită. Era obişnuită să fie invizibilă, iar acum se afla inevitabil în centrul atenţiei. Totuşi, acea atitudine de uluire faţă de ea o înduioşa. Viaţa lor simplă şi harnică, felul lor de a păşi elegant şi silenţios, până şi trupurile lor caraghioase îi aminteau cum ar fi putut fi viaţa ei în Selva dacă nu s-ar fi întâmplat acea nenorocire. Poporul Huyé ducea o viaţă aparent paşnică, pe care în toţi acei ani ea o privise doar de la depărtare, cu invidie.

La amiază se retrase în coliba ei, epuizată, chiar la timp pentru a primi îngrijiri. Lonerin intră chiar în timp ce preotul o ungea cu o alifie din ierburi.

Avea faţa trasă şi obosită, dar privirea îi era plină de entuziasm. Ţinea în mâini o sticlă.

— Iat-o! spuse el triumfător.

Dubhe simţi cum inima îi bate mai tare. Nu îi venea să-şi creadă urechilor.

— Nu a fost nevoie de multe lucruri, trebuia adăugată ambrozie. L-ai văzut, nu, pe Tatăl Pădurii în vârful peretelui de stâncă. Este ingredientul final, alături de câteva plante absolut incredibile care cresc prin părţile astea.

Lonerin vorbea atât de repede, încât îi era greu să-l urmărească.

— Este poţiunea? întrebă ea aproape cu teamă.

— Sigur că da! Noua versiune. Iar acum, cunoscând plantele din care să o produc, voi putea face câtă voi dori, mereu.

Avea un zâmbet uriaş întipărit pe faţă. Îi puse sticla în mâini, dându-l la o parte pe tânărul preot şi, fără să-i pese de el, o îmbrăţişă.

Dubhe se retrase ruşinată, iar Lonerin o privi perplex timp de o secundă.

— Astă-seară suntem invitaţi să mâncăm acasă la şeful satului.

Dubhe îşi aminti de coliba lungă din vârful prăpastiei.

— Sunt veşti bune, zâmbi el misterios. Voi veni eu să te iau la momentul potrivit.

 

Dubhe se trezi după un somn lung şi odihnitor de după-amiază. Imediat observă că era ceva pe ladă. Se ridică şi văzu că erau haine. Ale ei, de altfel, erau cam ferfeniţă; cineva i le spălase, dar nu putuse face nimic din cauza tăieturilor şi a fâşiilor rupte.

Se aşeză pe marginea patului şi studie noua îmbrăcăminte. Era din piele, ca aceea de antilopă cu care părea că se îmbrăcau cu toţii prin acele părţi. Pantalonii erau poate puţin cam scurţi, dar dacă i-ar fi băgat în cizme nu s-ar fi observat. Cămaşa însă părea să fie măsura potrivită: era fără mâneci, iar pe piept avea brodat un splendid dragon roşu de pământ.

Dubhe şi le trase imediat pe ea şi brusc se simţi în largul ei. Nu mai erau haine de Ucigaş, şi nici nu era îmbrăcată ca o hoaţă. Erau ceva nou, diferit.

Ochii îi căzură pe hainele pe care tocmai şi le dăduse jos. Iar pe pielea neagră, zări ceva alb. Inima-i tresări. Scrisoarea Maestrului.

O luă în mână. Era decolorată de câte ori o mângâiase şi o citise.

O deschise pentru a nu ştiu câta oară, urmând cutele adânci care o brăzdau, îşi trecu degetul peste cerneală, peste încreţiturile hârtiei. Câte lacrimi vărsase pe ea de-a lungul timpului.

„Cred că te iubesc. O iubesc pe ea prin tine.”

Cuvinte care la acea vreme îi aprinseseră inima de iubire şi durere. Acum le înţelegea pe deplin, brusc totul îi era clar. O închise şi o puse unde era înainte, împreună cu vechile haine.

— Eşti gata?

Dubhe se întoarse spre uşă. Lonerin o aştepta, îmbrăcat şi el după moda Huyé. Avea o cămaşă ca a ei, cu deosebirea că decoraţia de pe piept reprezenta un copac uriaş, cu ramuri răsucite şi frunze mari.

— Da, dădu ea din cap, luând bastonul.

 

Pe drum, Lonerin o informă cu privire la ce trebuia să ştie pentru acea seară. Îi explică faptul că şeful satului era, pur şi simplu, o persoană aleasă de toţi locuitorii pentru a conduce destinele micii comunităţi şi că acea colibă unde mergeau era construită în jurul Tatălui Pădurii din acel loc.

— Poporul Huyé are doi zei: unul pentru Pădure şi unul pentru animale, Makhtahar, dragonul de pământ. Aici sunt extrem de norocoşi, există şi un cuib de dragoni.

— Şi cina asta? întrebă Dubhe.

— Şeful satului vrea să ne vorbească. Cu mine a avut deja ocazia şi i-am spus povestea noastră, dar doreşte să te cunoască şi pe tine. De aceea ne invită să luăm parte la cina pe care o dau în cinstea Tatălui Pădurii, la fiecare douăzeci şi opt de zile, când este lună plină.

Dubhe se întunecă uşor.

— Ce i-ai spus despre mine?

— Ştie despre blestemul tău.

— Şi despre munca mea?

Lonerin rămase tăcut câteva clipe.

— Ştie că suntem urmăriţi de Breaslă, dar nu ştie că eşti hoaţă.

Nu-i plăcea. Seara nu începea prea bine.

Când intrară însă în sala cea mare, parcă tensiunea se risipi. Acolo se afla o masă mare, construită în jurul uriaşului trunchi al copacului. Tatăl Pădurii era mai mic decât cel peste care dăduseră cu ceva vreme în urmă, dar era din aceeaşi specie, şi avea acelaşi farmec misterios şi mistic. Parcă el lumina întreaga încăpere.

La masă erau aşezaţi practic toţi locuitorii din sat, fiecare îmbrăcat cu haine de sărbătoare. Femeile aveau nişte tunici viu colorate, decorate cu modele geometrice şi abstracte, în timp ce bărbaţii aveau cămăşi roşii, în cele mai diferite forme. Dar părul doamnelor era aranjat extravagant. Unele îşi împletiseră în păr panglici colorate sau îşi făcuseră turbane din fâşii late de pânza imprimată, altele aveau în păr tot felul de podoabe făcute din diverse materiale, de la dinţi de dragon până la pene de pasăre. Era un freamăt plin de entuziasm, şi totul, de la invitaţi la torţele aprinse la intervale regulate, dădea acelui loc un aer de sărbătoare.

Dubhe şi Lonerin se aşezară lângă şeful satului. Nu era chiar aşa de bătrân pe cât îşi închipuise ea. Barba deasă îi era împodobită cu codiţe subţiri, iar pletele-i lungi şi sclipitoare străluceau cu un albastru-închis ca noaptea. Era aşezat cu picioarele încrucişate pe o pernă, asemenea tuturor celor aflaţi la acea masă, şi zâmbi amabil oaspeţilor de îndată ce ajunseră lângă el.

Lonerin îl salută vorbind în limba lor, iar Dubhe nu putea face altceva decât să zâmbească încurcată.

Şeful satului o privi cu o expresie pătrunzătoare şi plină de bunăvoinţă.

— Nu te teme, nu voi mai schimba cu prietenul tău cuvinte pe care nu le înţelegi.

Îi zâmbi. Se exprima corect, cu un foarte uşor accent străin, care dădea vorbirii sale o notă de eleganţă.

— Vă mulţumesc nespus pentru ajutorul pe care ni l-aţi dat, îi spuse Dubhe, uşurată.

— Strigătul lui Makhtahar ne-a condus spre voi. Aţi distrus un duşman de-al său, nu puteam să nu vă ajutăm.

Evident, gnomul se referea la Rekla.

Cina începu. Mai întâi se spuse o rugăciune de mulţumire, pe care Lonerin încercă să o traducă, apoi toţi începură să mănânce. Trebuia, într-adevăr, să fi fost o ocazie foarte solemnă pentru că fu un adevărat ospăţ de feluri de mâncare diferite. Cel puţin o farfurie din fiecare fel însă era depusă la picioarele Tatălui Pădurii drept ofrandă. Şeful satului le explică sensul fiecărui ritual tradiţional al poporului său.

Fu discret: nicio întrebare despre ei, doar le povesti paşnic despre oamenii lui şi obiceiurile lor, iar Dubhe se simţi purtată lent într-o atmosferă care i se părea familiară. Gnomul era politicos, mişcările cu care cei din populaţia Huyé aduceau ofrandele erau armonioase şi străvechi, chipurile lor erau zâmbitoare şi ospitaliere.

Cina se încheie noaptea târziu, cu un dans închinat zeilor, sub luna plină. În depărtare, mugetele dragonilor umpleau aerul.

— Auziţi? Makhtahar ne răspunde, ia parte la cântecul nostru. El ne-a dăruit acest loc minunat, el are grijă întotdeauna ca pădurea să ne potolească foamea şi să ne apere de Elfi.

Pentru Dubhe era ciudat să audă vorbindu-se astfel despre Elfi. Ea avea despre ei o imagine paşnică şi nu-şi putea imagina că puteau reprezenta în vreun fel o ameninţare pentru acel popor blând şi generos. Dar nu protestă şi se mulţumi să ia parte la ceremonie în tăcere.

De-abia când totul se termină, şeful satului trecu la subiecte mai concrete. Îi conduse într-o încăpere separată de marea colibă, se aşeză în faţa lor şi-i invită să ia loc.

— Am preferat să aştept ca tu să te simţi bine ca să vă vorbesc, spuse adresându-se lui Dubhe. Sunteţi tovarăşi de călătorie, mi-a spus Lonerin, şi împărtăşiţi acelaşi destin. Deci, ştiu ce v-a adus aici şi ştiu cum să vă ajut.

Inima lui Dubhe bătu ceva mai tare, dar observă că Lonerin nu era mirat. Era limpede că ştia ceva.

— Sennar v-a învăţat limba noastră, nu-i aşa?

Şeful satului zâmbi binevoitor.

— Noi venim din Lumea Pământeană, ne-am mutat de-acolo în urmă cu sute de ani, când Elfii încă nu populaseră coasta. Dar ne amintim puţin din limba voastră. Apoi, cu aproape patruzeci de ani în urmă, a ajuns aici bărbatul pe care-l căutaţi.

Atât Lonerin, cât şi Dubhe deveniră atenţi.

— A fost pentru mult timp un drag prieten de-al meu, de la el am învăţat dialectul vostru. Ne-am vizitat mult timp, dar de câţiva ani am încetat să o mai fac.

Cei doi tineri se încordară.

— Am înţeles că nu-i mai plăcea compania, că singurătatea era singura sa dorinţă, şi de-atunci comunicăm doar prin scrisori.

— Deci încă trăieşte? interveni Lonerin, răsuflând uşurat.

Şeful satului dădu din cap că da.

— Misiunea noastră este esenţială, am avut deja ocazia să vă explic. Pentru noi este vital să-l găsim pe Sennar. Este în joc salvarea Lumii Pământene şi supravieţuirea tovarăşei mele.

Gnomul zâmbi.

— Nu încerc să vă descurajez. Dar luaţi în calcul posibilitatea ca el să nu dorească să vă primească.

Aceea era o problemă complet neimportantă.

— Unde se află? întrebă Dubhe.

— Vă vom conduce noi când veţi dori, se află la şase zile de călătorie de aici.

Dubhe era confuză. Şase zile şi apoi va şti. I se părea imposibil. Eliberarea de blestem fusese întotdeauna ceva distant şi confuz, ca un vis. Acum însă era mai aproape ca niciodată.

Restul conversaţiei se stinse pentru ea într-o pălăvrăgeală confuză: Lonerin şi şeful satului făceau schimb de amabilităţi, stabilind data la care vor pleca. Mintea ei era bântuită de gândul că Sennar era viu şi se afla aproape.

Apoi îl văzu pe Lonerin ridicându-se şi pe şeful satului salutându-l politicos.

Se ridică şi ea mecanic, plecând capul.

— Vă mulţumesc pentru ajutor, şopti ea.

— Ai încredere, Dubhe. Ştiu că Makhtahar, pentru o clipă, s-a temut de tine. Războinicii mei au văzut.

Dubhe tremură.

— Dar strigătul lui Makhtahar a fost unul de durere, în cele din urmă. Mă înţelegi? În tine este mai mult decât abisurile în care sălăşluieşte monstrul.

Ea nu avu curajul să mai adauge nimic. Făcu din nou o plecăciune şi ieşi din colibă la braţul lui Lonerin, buimăcită.

 

Păşiră în aerul proaspăt al nopţii, care mirosea a iarbă şi rouă.

— Te însoţesc, spuse Lonerin.

Dubhe se lăsă condusă, mintea fiindu-i plină de gânduri. Blestemul, poţiunea, povârnişul şi ce se întâmplase acolo. Vine o vreme pentru toate. O va vindeca Sennar cu adevărat?

În faţa uşii colibei ei, Lonerin se aşeză în faţa sa. Îl văzu frământându-şi mâinile, cu semnele zgârieturilor şi mai vizibile în lumina lunii.

— Vom pleca peste trei zile, eşti de acord? Trebuie să te refaci complet.

Dubhe dădu din cap că da.

— Noapte bună, atunci, spuse el sec.

Dar, în timp ce Dubhe se întorcea, el o prinse de braţ.

— Vreau să rămân cu tine în noaptea asta.

Inima lui Dubhe se opri pentru o secundă.

— Nu putem.

Încercă să aibă o privire dură, dar nu reuşi. Lonerin era totuşi tovarăşul ei de călătorie şi persoana care o salvase de nenumărate ori, ultima dată facându-i rost de poţiune cu preţul multor nopţi nedormite şi a zgârieturilor de pe mâini.

El rămase perplex pentru o clipă.

— Vreau doar să dorm cu tine, nimic altceva…

— Nu e asta.

Glasul îi tremura.

Îl trase înăuntru, închise uşa în urma ei şi se sprijini cu spatele de ea.

— Ce se întâmplă? întrebă Lonerin.

Părea că nu bănuieşte nimic.

Dubhe ridică privirea şi îi întâlni ochii.

— Am făcut o greşeală.

El părea să nu înţeleagă.

— Eu…

— Nu putem fi împreună.

Acele cuvinte îi ieşiră din gură cu o greutate de nedescris. Erau grele ca nişte pietre de moară.

Lonerin încremeni, apoi zâmbi binevoitor.

— Ce poveste ai mai inventat acum ca să refuzi fericirea, Dubhe? Suntem aproape de Sennar, ai uitat? El te va elibera şi vom duce la bun sfârşit misiunea. Totul merge bine, în sfârşit vei fi liberă…

Ea dădu din cap în semn că nu, coborând privirea în podea.

— Nu e asta. Eu nu cred că te iubesc.

Lonerin o privi, nevenindu-i să creadă.

— Şi sunt sigură că dacă ai privi în adâncul inimii, ţi-ai da seama că nici tu nu mă iubeşti.

— Te înşeli, şi încă tare. Doar cauţi motive ca să mă îndepărtezi pentru că ţi-e frică. Ai fost obişnuită atât de mult timp să nu ai speranţă, încât acum îţi iubeşti suferinţa şi nu vrei să te desprinzi de ea. Şi este normal, crede-mă. Dar trebuie să depăşeşti acest moment.

Se apropie să o îmbrăţişeze, dar ea făcu un pas înapoi, sprijinindu-se cu spatele de uşă. Îşi simţea ochii înţepând-o.

— A fost frumos, nu pot nega. Şi am încercat să mă las în voia sentimentelor, să iau pur şi simplu tot ceea ce-mi ofereai, fără să mă gândesc. Dar nu e posibil. Nu reuşesc. Nu reuşesc să mă pierd în îmbrăţişările tale şi nu reuşesc să mă încălzesc cu sărutările tale. Şi aş vrea, chiar aş vrea asta… Pentru mine rămâi doar un prieten, cel mai bun, probabil unicul. Dar nimic mai mult.

Chipul lui Lonerin era şi mai alb în lumina lunii care pătrundea în cameră. Părea paralizat, iar mâinile-i erau întinse spre ea.

— Nu a fost aşa în peşteră. Îmi răspundeai la mângâieri, le voiai la fel ca şi mine, obiectă el.

Dubhe închise ochii, rezemându-şi capul de uşă. Se gândi la scrisoarea ascunsă în haine şi la visul pe care-l avusese înainte de a se trezi în locul acela.

— Eu am iubit o singură dată, iar acea persoană era Maestrul meu. El era motivul pentru care trăiam, forţa mea, m-a salvat şi m-a învăţat totul. Când el a murit, în mine s-a deschis un gol pe care nu am putut să-l umplu până acum. În toţi aceşti ani nu am făcut altceva decât să-l caut pe el, pretutindeni. Orice lucru făceam, era pentru el, în amintirea lui. În tine, Lonerin, nu am făcut decât să caut din nou imaginea lui.

El rămase cu braţele căzute pe lângă corp, cu o privire plină de uimire.

— Nu vorbeşti serios…

— Pentru un timp am crezut că puteai fi persoana pe care o doream. Am crezut că mă pot agăţa de tine şi că mă pot salva, dar nu este aşa. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat în peşteră, continui să gândesc ca şi cum aş fi singură şi mă simt singură. Tu crezi că pentru a mă salva este suficient să învingi blestemul, iar toate eforturile tale se concentrează asupra acestui lucru. Iubirea pe care crezi că o simţi pentru mine nu este decât milă pentru starea mea, ţi-o citesc în ochi de fiecare dată când mă priveşti. Pentru tine nu sunt decât o victimă a Breslei, cineva pe care să-l smulgi din mâinile eternilor tăi duşmani.

— Nu face asta!

Dubhe tresări. Mânia lui Lonerin izbucnise pe neaşteptate, speriind-o.

— Nu încerca să mă convingi că este spre binele nostru! strigă el. Tu eşti cea care nu mă vrea, care nu vrea să înţeleagă că aş putea să te salvez cu adevărat iubindu-te.

Dubhe alunecă încet în josul uşii de care se sprijinise. Se trezi aşezată pe jos, incapabilă să continue acea conversaţie. Îi dădea o lovitură mortală, dar nu exista altă cale. Se gândi la cât rău îi făcuse lui Jenna, la faptul că era imposibil să se mişte fără să îi rănească pe ceilalţi, chiar şi atunci când nu avea nicio intenţie să o facă.

El se aplecă la nivelul ei şi îi luă mâinile între ale lui.

— Spune-mi că este doar ceva trecător, te rog. Lasă noaptea să te liniştească, vei vedea că mâine-dimineaţă va fi totul ca înainte.

Dubhe dădu din cap în semn că nu. Dar el tot se apropie şi dădu să o sărute. Ea încercă să se ferească.

— Nu vreau…

Se întoarse într-o parte, dar Lonerin îi luă faţa în mâini şi o sărută cu forţa. Doar când o auzi plângând în hohote se desprinse. Avea privirea buimăcită.

Atunci Dubhe plânse fără oprire, ducându-şi mâinile la ochi. Auzi scârţâitul podelei în timp ce el se aşeză în faţa ei.

— Iartă-mă… îi şopti. Nu ştiu… de fapt, ştiu. Nu pot sta fără tine.

Dubhe îşi descoperi faţa şi îl privi.

— Aş vrea să te pot iubi, aş vrea cu adevărat. Crezi că-mi plac singurătatea şi disperarea asta? Crezi că-mi place viaţa mea? Dar nu reuşesc, nu reuşesc!

Lacrimile-i înăbuşiră glasul. El încercă să-i ia mâna, dar ea se retrase.

— Te înşeli, şi nu-mi faci rău doar mie, îţi faci rău în primul rând ţie, spuse Lonerin cu un glas care părea că nu-i aparţine.

Apoi se ridică, iar ea se dădu la o parte doar cât să-i permită să deschidă uşa şi să plece. Când auzi uşa închizându-se în spatele ei, îşi plânse toată durerea care-i mai rămase.

 

 

23
ULTIMA CĂLĂTORIE

 

Lonerin traversă furios podul. Simţea că se sufocă şi străbătu satul din ce în ce mai grăbit, până când începu să alerge. Aerul rece al nopţii îi biciuia faţa înfierbântată.

Ajunse la locuinţa lui, deschise uşa cu violenţă, apoi o trânti în urma lui. Doar atunci se opri. Tăcerea era întreruptă doar de respiraţia lui îngrijorată. Rămase cu privirea ţintă la lucrurile din jurul lui. Tunica ruptă într-o parte, cu fâşiile pe care le făcuse ca să spele rănile lui Dubhe. Ierburile şi sticluţele pe care le folosise ca să distileze poţiunea, ordonate pe măsuţa de sub fereastră. Patul lui, cu păturile strânse. Pe neaşteptate, acea privelişte i se păru de o absurditate insuportabilă. De ce totul era normal, de ce printre lucrurile lui nu era nici măcar o urmă din ce se întâmplase puţin mai înainte?

Simţi sângele clocotindu-i în vene. Se repezi spre masă şi o răsturnă. Sticluţele căzură pe jos, spărgându-se, ierburile se împrăştiară pe podea. Nu se mulţumi cu atât, luă păturile de pe pat şi le aruncă, izbind de perete ce mai rămăsese din cămaşa lui. Ţipă. Cine ştie ce-or fi crezut gnomii… Cu siguranţă îi trezise, dar nu-l interesa.

Căzu în genunchi, lângă ladă, şi începu să o lovească cu pumnii. Continuă mult timp, până când se răni la mâini; apoi se opri. Furia îi clocotea prin vene ca o otravă, dar el ştia foarte bine că nu va fi de ajuns să distrugă întreaga cameră ca să se simtă mai bine. Faptul că Dubhe nu-i mai aparţinea era un adevăr inevitabil şi cumplit, pe care nimeni nu-l putea schimba.

Lacrimi tăcute începură să-i curgă pe obraji. De cât timp nu i se mai întâmplase…

„Băieţeii curajoşi nu plâng. Hai, şterge-ţi faţa, Lonerin.”

Mama lui îi repeta mereu acest lucru când era mic, iar lui îi revenise sarcina să fie bărbatul în casă din moment ce tatăl lui plecase.

Nu înţelegea de ce acele amintiri îi reveneau în minte tocmai acum.

Îşi luă chipul în mâini şi începu să plângă, la fel ca Dubhe cu puţin timp în urmă. O revăzu ghemuită pe jos, lângă uşă, după ce o obligase să îl sărute cu forţa. Nu se simţea vinovat pentru ceea ce făcuse, nu reuşea, refuzul ei spulbera orice urmă de milă. Şi totuşi, suferea, iar lacrimile i se strecurau printre degetele încleştate, ochii îi erau roşii şi îl usturau de la plâns.

Nu era cum spunea ea. Nu era aşa, şi gata. Nu avea nicio legătură cu Breasla. El o iubea. El avea să o salveze. Când era mic, Zeul Negru îi dăduse viaţa în schimbul vieţii mamei lui şi el nu putuse să facă nimic. De data asta va fi diferit. Şi totuşi, în ciuda efortului şi a devotamentului său, Dubhe continua să-i refuze iubirea şi se încăpăţâna să se lase pradă acelei dureri absurde din trecut.

Lonerin era distrus. Ar fi vrut ca Dubhe să fie acolo cu el, îşi dorea prezenţa ei fizică mai mult decât orice altceva, ca atunci când mama verifica dacă are febră sau când se ducea la piaţă şi se pierdea în vacarmul colorat al negustorilor. Era acelaşi lucru. Aceeaşi senzaţie de bine şi de fericire.

Gustă acele frânturi de amintiri până la ultimul strop, prăbuşit în nostalgie şi singurătate, în acel spaţiu în care avea impresia că putea rătăci drumul de întoarcere.

Încă mai spera ca Dubhe să vină. Şi-o închipuia deschizând uşa şi alergând la el cu ochii umflaţi de plâns. Îi va spune că se înşelase şi totul avea să fie ca înainte.

Rămase ghemuit în aceeaşi poziţie toată noaptea, dar nu veni nimeni.

 

Îl trezi gnomul care de obicei îi aducea micul dejun dimineaţa. Lonerin îl auzi bătând la uşă. Nici măcar nu-şi dădu seama că era ziuă. Noaptea fusese ca o lavă confuză în care orele se pierdeau, iar timpul se oprise pentru veşnicie, într-un prezent cleios.

— Intră!

Gnomul intră cu precauţie. Lonerin auzi zgomotul făcut de paşii lui atenţi care călcau peste cioburile de sticlă rămase pe jos. Ridică privirea şi-l văzu nemişcat în mijlocul camerei, cu tava în mâini, ca şi cum ar fi fost prins în flagrant. Avea o expresie înfricoşată, cu siguranţă din cauza înfăţişării lui îngrozitoare, dar nu-i păsa. Se lăsă tăcerea, apoi gnomul îngăimă câteva întrebări politicoase despre starea lui de sănătate.

— Sa makhtar ani, răspunse Lonerin cu un zâmbet palid. Totul era bine, chiar dacă nici el, nici acel Huyé nu credeau cu adevărat acele cuvinte. Nar kathar, adăugă el.

Nu voia mâncarea. Gnomul se mulţumi să pună tava pe jos, apoi plecă în grabă. Lonerin ar fi vrut să-l întrebe unde era Dubhe, dar nu avusese timp. De fapt, singurul lucru important era că ea nu venise. Probabil chiar îl auzise strigând, şi-i întorsese spatele în mod conştient. O trădare dublă.

Privi cănile din care ieşea abur, şi stomacul i se încleştă. Privi în jur. Era un talmeş-balmeş cumplit, iar masa răsturnată avea un picior rupt. Îi fu ruşine de el însuşi. Imaginea furiei sale îl făcu brusc să se simtă prost şi simţi nevoia să iasă.

Afară era neobişnuit de întunecat. Cerul era închis şi negru; dragonii, sub povârnişul abrupt, tăceau în vizuinele lor. Câteva fulgere luminară valea, apoi o ploaie torenţială spălă pământul. Ca atunci, la începutul călătoriei, în pădure. Gândul fu mai puternic decât el, iar privirea lui căzu automat pe coliba lui Dubhe, care abia se zărea în depărtare.

„Ar trebui să văd cum se simte, să-i îngrijesc rănile, să verific dacă a luat poţiunea.”

Închise ochii, iar picioarele i se mişcară singure.

Satul părea pustiu. Podurile din lemn erau alunecoase din cauza ploii. Trecu vreo două, coborî un nivel, apoi urcă. Inima începu să-i bată mai tare de îndată ce ajunse în dreptul colibei lui Dubhe. Şi-o imagină încă stând cu spatele rezemat de uşă.

Se opri. Lemnul închis la culoare al colibei devenise aproape negru din pricina ploii. Privi uşa şi ferestrele. Închise. Nu reuşi să continue. Rămase blocat acolo, cu părul deja ud.

Înţelese într-o clipă că-i spusese adevărul. Nu-l iubea. Nu-l va iubi niciodată. Trecuseră doar câteva ceasuri, iar iluziile lui se stingeau şi dispăreau odată cu ploaia. Se aşeză sub o streaşină, nu mai avea puterea să meargă la ea, nici să se întoarcă în camera sa. Rămase să privească ploaia căzând, hainele lipindu-i-se de piele.

 

Trei zile la rând, Dubhe rămase închisă în coliba ei. Era obosită şi oricum nu avea niciun chef să iasă din nou. Afară era Lonerin şi era sigură că nu-i putea suporta privirea.

Nu ar fi crezut vreodată că va fi atât de dureros să-i spună nu, să-l alunge. Avea conştiinţa încărcată şi nemiloasă pentru că rănise o persoană care-i salvase viaţa şi acest lucru o distrugea. Se simţea întocmai ca la începutul călătoriei, ca şi cum s-ar fi întors în timp. Din nou era însemnată, iar destinul ei o urmărea, oblingând-o să lovească şi să rănească atunci când nu dorea, ca şi cum moartea şi durerea ar fi singurul ei destin.

Din acest motiv încuie uşa şi trase obloanele. Nu voia lumină, întunericul i se potrivea mai mult, ca atunci când, în copilărie, după moartea lui Gornar, se baricadase în pod.

Singurătatea ei era întreruptă doar de întâlnirile cu preotul. Se dovedi a fi incredibil de discret. Nu o întrebă motivul exilului ei şi nici nu încercă să deschidă ferestrele. Îi respectă tăcerea şi nu o privi în ochi. Continuă să-şi facă treaba, aducându-i mâncare de două ori pe zi. Prezenţa lui tăcută îi aduse mângâiere într-un fel.

În acest timp, trupul i se vindeca şi-i reveneau puterile. Dar mintea parcă-i era suspendată. O parte din ea se întreba dacă nu cumva greşise, dacă nu făcuse vreo gafa cumplită. Într-un fel, îi era dor de Lonerin. Nu reuşea însă să găsească un răspuns. Şi atunci se întreba de ce trebuia să fie atât de greu să aleagă şi de ce fiecare alegere trebuia să fie un salt în întuneric.

Apoi, într-o dimineaţă, exilul ei fu întrerupt. În cadrul luminos al uşii nu apăru tânărul preot, ca de obicei, ci un alt gnom, mai înalt, adult.

— Astăzi este ziua plecării, spuse el cu un zâmbet.

Avea un accent foarte pronunţat, dar deloc deranjant.

Apoi îşi duse o mână la piept şi adăugă:

— Sunt Yljo, călăuza voastră. Te aştept afară, pregăteşte-te.

Fără să facă zgomot, aşa cum intrase, închise uşa după el.

Dubhe rămase câteva clipe în semiîntunericul din cameră, aşezată pe marginea patului.

„A venit momentul”, gândi ea. Se îmbrăcă repede şi, pentru prima dată de când sosiseră în acel sat, îşi luă armele. Aşeză la locul lor cuţitele de aruncat, unul câte unul, băgă pumnalul în teacă, îşi puse arcul pe umăr. Era din nou un războinic. Descoperi că-i lipsise oarecum greutatea armelor.

În sfârşit, văzu scrisoarea. Era pe ladă, acolo unde zăceau hainele ei vechi, pe care nimeni nu le luase. Simţi un nod în gât. Fusese viaţa ei timp de mulţi ani. Simţea dorinţa puternică de a o lua din nou cu ea, de a o ţine la piept. Şi totuşi, se încheiase, ştia asta. Când îi spusese adio lui Lonerin, în realitate, se despărţise de Maestru. Îl lăsase să se întoarcă printre umbre, renunţase la el pentru totdeauna. De aceea deschise larg ferestrele, trăgând în piept aerul proaspăt care venea dinspre pădure. O pală de vânt aruncă scrisoarea pe jos. Nu o ridică. Deschise uşa şi ieşi.

 

Îl văzu pe Lonerin de departe, încercând să se urce în spinarea unuia dintre acei dragoni mici pe care îi observase deja în timpul plimbării ei prin sat. Erau trei, legaţi de stâncă. Era limpede că ei vor fi mijloacele lor de transport.

Dubhe fu tentată să-şi acopere capul cu gluga, dar se abţinu. Ar fi fost complet inutil. Rămase cu neliniştea şi sentimentul de vinovăţie. Erau inevitabile şi, oricum, le merita.

El nu o văzu imediat, aşa că-şi putu permite acea plăcere veche de a-l mai privi câteva clipe fără să fie văzută. Era puţin caraghios, cumva speriat de acele animale, şi obosit, i se citea pe chip. Roşi, lăsă privirea în jos şi se apropie.

Gnomii se întoarseră către ea, iar Yljo îi zâmbi liniştitor.

Dubhe îi salută cu un semn din cap pe cei prezenţi şi încercă să se concentreze doar asupra lor, evitând privirea lui Lonerin.

Erau de faţă cei care se ocupau de dragoni şi şeful satului, în faţa căruia Dubhe făcu o plecăciune mai adâncă. Apoi se sprijini aproape indiferentă în bastonul pe care îl mai folosea încă la mers, simţindu-se slăbită.

Yljo o scoase din încurcătură. Îi arătă unul dintre dragonii aceia mici.

— Vom merge cu Kagua. Drumul cel mai scurt o ia pe nişte cărări întortocheate şi dificile, pe unde numai ei reuşesc să se mişte.

Era prima dată când Dubhe vedea unul de aproape. Erau foarte asemănători cu dragonii de pământ: aceiaşi solzi, chiar dacă mai mici şi mai puţin tari, şi aceleaşi culori. Boturile însă erau mai puţin alungite, iar creasta din spatele capului mai mică. Nu aveau aripi şi aveau chiar şi un harnaşament pentru ca oricine îi încăleca să se simtă comod.

— Înainte de plecare, o rugăciune adresată zeului nostru, spuse şeful satului.

Lângă platforma unde se aflau era o statuie mare din lemn, reprezentând un dragon de pământ. Huyé îngenuncheară în faţa ei şi se închinară până când atinseră pământul cu fruntea. Dubhe îi imită şi, cu coada ochiului, văzu că Lonerin făcea la fel. Şeful satului repetă nişte cuvinte pe care nu le înţelese.

— Răspundeţi „Hawas”.

Dubhe şi Lonerin ascultară.

Huyé se întoarseră către ea.

— L-am rugat pe Zeul Dragon, Makhtahar, să vegheze asupra călătoriei voastre şi să vă dea voie să ajungeţi teferi. Răspunsul tău însemna: „Te rugăm”.

Zâmbi, iar Dubhe încuviinţă.

Toţi trei se ridicară şi urcară pe Kagua.

— Sunt copiii mai mici ai lui Makhtahar, corcituri între zeul nostru şi reptilele mari din fluviu. Foarte comozi pentru călătoriile lungi.

Într-adevăr, nu păreau a fi inferiori cailor în privinţa comodităţii, iar Dubhe găsi imediat un punct de sprijin. O dureau puţin muşchii, dar nu era insuportabil.

— Va urez să aveţi o călătorie sigură şi plăcută, şi să găsiţi ceea ce căutaţi, spuse şeful satului înainte de a-şi lua rămas-bun.

— Mulţumim pentru ajutorul vostru de nepreţuit, răspunse Lonerin.

Vocea îi era răguşită şi joasă, iar Dubhe se întrebă dacă plânsese mult.

Apoi plecară.

Satul dispăru repede în urma lor, înghiţit de una dintre primele cotituri pe care o făcuseră. Înaintea lor se deschideau noi speranţe şi tot atâtea abisuri.

 

Mersul acelor kagua era mai degrabă ciudat, legănându-se într-o parte când mergeau, iar din acest motiv era greu să-ţi ţii echilibrul. Dubhe profita de pe urma antrenamentului ei şi, ţinând hăţurile bine întinse, îşi găsi repede ritmul. Nu la fel fu şi pentru Lonerin, care imediat se lipi de spinarea animalului Kagua, alb ca varul.

Yljo râse:

— Te vei obişnui, nu te teme. În câteva ore te vei simţi mai bine.

Lonerin schiţă un zâmbet, dar se vedea că era afectat. Apoi o privi. Fu prima dată când îşi schimbară o privire, iar Dubhe se simţi străpunsă. Observă că avea ochii umflaţi de nesomn şi de plâns, iar acea dovadă a slăbiciunii lui o duru. Se simţi vinovată, sentimentul apăsându-i pieptul. El o privi îndelung, aproape expunându-şi chipul tras şi palid, apoi îşi concentră atenţia în altă parte.

Întreaga zi merseră călare fără să schimbe niciun cuvânt. Yljo avea grijă să spargă tăcerea. Din câte se părea, cei din poporul Huyé erau mai degrabă joviali şi veseli, foarte dornici să pălăvrăgească. Yljo îi informă cu privire la natura animalelor Kagua, la comportamentul lor, la legendele despre cum fuseseră domesticiţi. Dubhe îl ascultă fără chef, recunoscătoare doar că vorbăria lui umplea tăcerea dintre ea şi Lonerin. La prânz nu se opriră, ci mâncară călare, înaintând. Animalele Kagua erau neobosite, iar Yljo avu grijă să sublinieze cât de rezistente erau şi câte leghe puteau străbate fără să obosească.

Se opriră doar seara, după căderea întunericului.

Cinară cu moderaţie, făcând raţii din mâncare şi, în mod ciudat, Yljo adormi imediat, doborât de oboseală. Dubhe şi Lonerin rămaseră singuri în jurul focului. Îl priviră un timp în tăcere, iar Dubhe se întrebă dacă nu era de datoria ei să rupă tăcerea, spunând că era târziu şi că poate era cazul să se culce.

— Ţine.

Când simţi mâna lui Lonerin atingându-i braţul, tresări. El o privi. Ţinea o sticlă. Înţelese imediat ce era şi simţi cum i se strânge inima.

— Poţiunea, aproape că am uitat de ea. Bine că vrei să trăieşti.

Ea îl privi năucită. Vina îi apăsă din nou pieptul.

— Lonerin, eu…

— Ia-o şi gata, bine? Şi bea-o până mâine-dimineaţă, altfel te vei simţi din nou rău peste puţin timp.

Dubhe o luă. Simţi căldura trupului lui Lonerin pe acea sticlă.

— Îmi pare rău că te-am făcut să suferi, sincer, nu ştii cât regret.

— Nu mă simt pregătit să vorbesc despre asta. Avem un obiectiv comun, să ajungem la Sennar. Să o facem, şi gata, apoi fiecare pe cont propriu.

Dubhe îşi înghiţi lacrimile şi îşi trase nasul.

— Cum doreşti.

— Nu, tu ai vrut asta. Nu încerca să dai vina pe mine.

— Ai dreptate.

— Este târziu. Eu mă duc să mă culc şi te sfătuiesc să faci la fel.

Dubhe se mulţumi să dea din cap şi turnă apă pe foc. Întunericul coborî în pădure şi se auzea doar respiraţia şuierătoare a animalelor Kagua. Îl văzu pe Lonerin întorcându-se cu spatele spre ea. Era cu adevărat sfârşitul. Un sfârşit pe care-l provocase.

Se înfăşură în manta, întinzându-se pe covorul de frunze uscate şi ferigi. Cine ştie dacă se va putea elibera de tot, aşa cum făcea acum cu iubirea lui Lonerin. Cine ştie dacă el nu avea dreptate, şi ea nu făcea decât să se complacă, să se mistuie în durere sperând astfel să facă pace cu morţii nenumăraţi. Fie şi prin suferinţă, dar poate că într-o zi avea să-şi schimbe pielea ca un şarpe şi să renască. I se păru un obiectiv vag şi imposibil.

Închise ochii şi se lăsă legănată de suflul nopţii.

 

 

24
PRINŢUL CARE NU VA FI NICIODATĂ REGE

 

Ido hotărî să pornească la drum în timpul nopţii. Ca să ajungă cât mai repede la Laodamea era bine să o ia prin Pământul Mare, dar era periculos, deoarece el şi băiatul ar fi fost în cea mai mare parte a timpului în câmp deschis. De aceea era mai prudent să se folosească de întuneric, chiar dacă ar fi trebuit să doarmă în timpul zilei.

În orice caz, cu puţin înainte de plecare îl luă pe San în sala armelor.

Marea sală ovală era plină de praf şi mucegai. Erau pânze de păianjen prin colţuri şi arme ruginite rezemate de pereţi. Dar fu de-ajuns să deschidă cuferele şi găsi câteva săbii încă bune. Sala armelor se afla într-o zonă a apeductului destul de uscată, la capătul unui coridor care fusese săpat de oamenii lui în perioada rezistenţei şi care se desfăşura destul de departe de celelalte canale.

Ido luă o sabie care i se părea mai bună decât celelalte şi se duse la piatra de tocilă pentru a o ascuţi.

— Ce faci cu sabia aia? Nu ai deja una? întrebă San cu o voce stridentă.

— Este pentru tine.

Băieţelul deveni palid.

— Nu te îngrijora, este numai pentru situaţii de urgenţă.

Între ei se lăsă tăcerea.

— Ştii să o foloseşti?

San încuviinţă cu destulă nesiguranţă.

— Tata mi-a dat lecţii de când eram copil, dar nu am avut ocazia să lupt de-adevăratelea.

— Atunci, să sperăm că nu va trebui să o faci nici de data aceasta. Dar trebuie să-ţi intre în cap că va trebui să fii gata pentru orice.

I-o puse în mână de îndată ce termină, împreună cu o teacă din piele destul de uzată. Făcură câteva exerciţii, doar atât cât să-i împrospăteze noţiunile de bază, iar Ido observă că băiatul era priceput pentru vârsta lui, poate puţin cam academic, dar talentat. Lecţiile pe care le primise fuseseră bune.

Îşi dădu însă seama că nu avea tragere de inimă şi că nu se concentra.

— Mi-ai spus că-ţi plăcea să lupţi cu sabia.

— Aşa este. Băieţelul lăsă garda jos. Numai că nu înţeleg, adăugă el. Ai spus că mă vei apăra, iar acum îmi pui o armă în mână, eu…

— San, sunt rănit şi mă simt mai sigur dacă tu eşti înarmat. Dar nu va fi nevoie, nu-ţi face griji.

Ido văzu cum ochii îi sclipesc. Copilul din el se afirma din nou cu multă putere.

— Nu voi permite să ţi se întâmple ceva, adăugă pe un ton convingător. Tu însă trebuie să înţelegi că e bine să iei în calcul toate posibilităţile. E o calitate a unui bun războinic să nu neglijeze nimic, iar eu, cel puţin, sunt un războinic foarte experimentat, nu?

San îşi şterse lacrimile de pe obraji cu mâneca de la cămaşă. Dădu aprobator din cap.

— Perfect. Du-te şi te culcă. Plecăm mâine-noapte.

 

Calul era în formă. Îl duseseră în staul şi îi dăduseră să mănânce tot ce mai rămăsese bun de mâncat în cămară. Acest lucru era de bun augur, pentru că aveau să călătorească fără oprire, ca să exploateze fiecare clipă pusă la dispoziţia lor de întuneric. Să se oprească să doarmă în plină câmpie ar fi fost cu siguranţă o problemă, de aceea aveau să o facă doar câteva ceasuri pe zi.

Plecară când nici măcar luna nu era pe cer, şi nici nu puse bine piciorul afară, că Ido simţi cum San se crispează în spatele lui.

— Nu se vede nimic.

— Pentru cine nu vrea să vadă… răspunse.

El făcuse mii de marşuri noaptea, cunoştea toate formele şi capcanele întunericului şi ştia cum să se mişte. Îşi antrenase mult timp singurul ochi în acel scop, şi când începuse să îi obosească din cauza bătrâneţii, îşi folosise mai mult celelalte simţuri.

Merseră călare toată noaptea, iar după ce străbătură o bucată bună de drum, se opriră ca să mănânce ceva. Doar în zori coborâră de pe cal ca să se odihnească.

Ido întinse un fel de prelată pe care o luase cu el. Era din aceeaşi pânză utilizată pentru a camufla intrările apeductului şi era foarte bună de folosit drept cort. Aşa aveau posibilitatea să treacă neobservaţi şi o întinse astfel încât să îi acopere pe amândoi.

— Vom dormi cu rândul, spuse el. Două ore fiecare. Dacă ţi-e somn în schimbul tău, anunţă-mă, bine?

San aprobă din cap, căscând.

— Înainte însă trebuie să-ţi cer să mă tămăduieşti din nou cu magia ta. Trebuie să mă refac.

San îşi puse mâinile peste răni cu puţină tragere de inimă. Era vizibil obosit şi, în orice caz, continua să practice magia cu o anumită reţinere.

Ido privi plin de uimire lumina care ieşea din degetele lui, ca întotdeauna.

— Când toată povestea asta se va sfârşi, te voi duce la un mag să te instruiască, îi spuse el brusc.

Băieţelul îl privi aproape speriat.

— Mai bine nu.

— Din cauza tatălui tău?

Mâinile lui San se răciră dintr-odată. Se întâmpla de fiecare dată când vorbeau despre Tarik.

Ido căută cuvintele potrivite.

— Faptul că tatăl tău avea această idee despre magie nu înseamnă neapărat că este un lucru rău. Era doar o părere, înţelegi?

San nu era convins.

— Tiranul era un mag, spre exemplu… Sau cel puţin acesta era exemplul dat de tata când vorbeam despre aceste lucruri.

Ido se simţi neliniştit. Deja se gândise la acest aspect şi în alte daţi. Din puţinul pe care-l ştia din biografia Tiranului, fusese un copil-minune, exact ca San. Se întrebă dacă nu cumva toate astea făceau parte din planul lui Yeshol.

— Acela este un caz extrem. Ia-l pe bunicul tău, el a făcut lucruri măreţe cu magia, nu crezi? spuse pentru a schimba subiectul.

San nu ştia ce să răspundă.

— Este vorba despre cum foloseşti darurile proprii. Este un lucru bun faptul că acum tu mă vindeci, nu? Iar când eram cu Ucigaşul în Pământul Mare, te-ai întrebat cum ai reuşit să te eliberezi?

San roşi.

— Nu voiam, aproape că nu am realizat ce am făcut… Mâinile s-au aprins singure şi, când m-am uitat, frânghiile erau pe jumătate arse.

Ido se felicită în sinea lui. Văzuse corect, înseamnă.

— Este magie, San, şi ţi-a permis să te salvezi. M-a salvat şi pe mine.

Băieţelul continuă să-l tămăduiască fără să mai comenteze.

Ido nu era sigur că fusese suficient de convingător.

— Tu ai un dar extraordinar. Bunicul tău a început aşa. Ştiai că vorbea cu dragonii?

San deveni imediat atent.

— Serios?

Ido dădu din cap că da.

— Tu vorbeşti cu animalele, San. Sunt daruri extraordinare care nu ar trebui irosite. De aceea te sfatuiam să studiezi.

Îi înţelegea ezitarea. Tatăl lui murise de puţin timp şi sigur se temea să nu-i trădeze amintirea făcând ceva care-i fusese interzis.

— Nu eşti obligat să devii un mag, continuă Ido. O vei face numai dacă vei dori, altfel vei putea alege cariera pe care o vei dori, poate chiar în Academie.

Schiţă un zâmbet şi San răspunse uşurat, dar numai pentru o clipă.

— Ce se va întâmpla mai târziu, Ido? Nu am o casă şi nu am părinţi.

Gnomul îi înţelegea bine sentimentul de confuzie.

— Eşti tânăr şi ai multe uşi deschise în faţa ta. Nu te teme, vei şti singur unde să te duci şi ce să faci.

San lăsă privirea în jos.

— Uneori mă gândesc în timpul nopţii. Mă trezesc şi îmi spun că am puţin timp, prea puţin. Fiecare zi este o zi în minus şi mi-e frică. Mă tem că nu se va sfârşi niciodată, mă tem că Breasla mă va găsi şi mă tem de Tiran…

Înghiţi în sec.

— Nu trebuie să te gândeşti, trebuie să priveşti înainte. Tiranul a fost învins, cea care dăinuie ameninţătoare acum este doar umbra lui, şi va rămâne pentru totdeauna doar atât, o umbră.

San încuviinţă din cap. Era limpede că el credea orbeşte în ce-i spunea Ido, doar că avea nevoie de cuvintele lui mângâietoare pentru a reuşi să îşi continue drumul.

— Ai încredere în mine. Va merge totul bine, pentru că eu te voi apăra cu preţul vieţii, San, bine?

Băieţelul aprobă din cap cu fermitate.

— Nu există nimeni altcineva în care să pot avea încredere.

Ido zâmbi, iar el îi sări de gât. Simţi un junghi de durere în coastă.

— Încet… şopti gnomul, dar fu bucuros de acea îmbrăţişare, şi-l îmbrăţişă la rândul lui pe San.

 

Ido se trezi cu o senzaţie ciudată. Mergeau de opt zile şi lucrurile stăteau bine, în general. În timpul nopţii porneau la drum şi în zori se opreau să se odihnească. Făceau cu schimbul, dar, în realitate, el nu îşi permitea să doarmă prea profund. Erau în continuare căutaţi.

Îşi ascultă corpul în întuneric. Nu ştia să spună ce anume simţea în oase, dar avea un presentiment urât. Întunericul se lăsase de puţin timp, dacă se lua după fâşia subţire de albastru stins care se observa în partea de vest. Noaptea părea la fel ca toate celelalte, doar că era mai luminoasă, datorită lunii de o strălucire rară. Şi totuşi, ceva nu era în regulă.

Îl trezi pe San, fără să-i împărtăşească grijile sale. Nu avea sens să-l sperie inutil, era şi aşa destul de tulburat.

— Plecăm imediat.

Băieţelul se frecă la ochi.

— Nu mâncăm?

— O să mănânci pe drum.

Se urcară pe cal, şi Ido forţă animalul să meargă mai repede.

— S-a întâmplat ceva? întrebă San bănuitor.

Ido ridică din umeri.

— Nu.

— Nu am gonit niciodată aşa.

— Cu cât ajungem mai repede, cu atât mai bine.

În jur vibra un sunet înfundat şi vag. Aerul fierbinte care îl chinuia în continuare, deşi se îndepărta de Pământul Focului, îi putea juca o festă. Ido auzea însă un fel de ecou vechi în urechi, era ceva în acel sunet vibrant pe care reuşea să-l distingă doar din când în când.

Apoi, pe neaşteptate, înţelese. Era încă distant şi slab, dar în curând sunetul avea să devină mult prea clar şi apropiat. Gnomul lansă calul în galop şi puse mâna pe garda săbiei.

Instinctiv, se gândi la Vesa, la cât de folositor i-ar fi fost în acel moment, la felul în care şoldurile i-ar fi tremurat sub coapsele lui la auzul acelui sunet. Da, pentru că ceea ce auzise era strigătul unui dragon, un răget care, timp îndelungat, fusese pentru el semnul de recunoaştere al prietenilor şi aliaţilor, dar care însemna doar moarte de când Dohor era la putere.

Un cal nu ar fi putut întrece niciodată un dragon, dar el dădu în continuare pinteni animalului, până la ultimele puteri, şi scoase sabia.

— Orice s-ar întâmpla, tu să fugi, da?

— Nu mă părăsi! ţipă San, înspăimântat.

— Supravieţuirea ta are întâietate în faţa oricărui alt lucru, aşa că fă cum ţi-am spus!

Aerul tremură şi începură să simtă un curent de aer împingându-i de la spate.

Îl simţiră trecând pe deasupra capetelor lor, enorm şi zvâcnitor. Pentru o clipă, pluti în aer acoperind luna, apoi se întoarse către ei şi apăru în faţa lor. Era o masă întunecată care acoperea orizontul, slab luminată pe margini. Aripile erau transparente, gura, un cuptor.

Deschise larg fălcile şi un zid de flăcări arse drumul care se aşternea înaintea lor.

Focul lumină în întregime trupul uriaş al dragonului, pielea lui de un verde schimbător şi solzii roşii de pe creastă şi spate. Un Cavaler al Dragonului se ridica în mijloc, sumbru şi ameninţător.

Ido întoarse în grabă calul, trecu pe lângă flăcări, căutând o cale de ieşire şi se pregăti de apărare.

Dragonul apăru dintre flăcări cu cavalerul său în zale de argint pe crupă, atât de mic în comparaţie cu dimensiunile animalului, încât părea un soldăţel. Cu o labă lovi calul din zbor, iar Ido se rostogoli la pământ, printre pietrele negre ale deşertului, împreună cu animalul. Ţipătul lui San însă îi veni de departe. Fugise? Fusese prins de dragon?

Se rostogoli departe de cal ca să nu fie strivit, încercând în acelaşi timp să-şi păstreze simţul direcţiei, cu mâna pregătită pe gardă. Când reuşi să se repună pe picioare, abia avu timp să vadă o siluetă micuţă zbătându-se sub o copită a uriaşului animal. Calul, fără îndoială, şi San în spinarea lui. Ido simţi cum îi îngheaţă sângele. Imediat se auzi un alt strigăt, apoi îl orbi un fel de străfulgerare.

Când deschise din nou ochii, la pământ, nu departe de el, se mai afla prăbuşită şi o formă uriaşă cu două umflături neclare într-o parte. Dragonul, calul şi San.

— San! urlă Ido, şi se pregăti să fugă, dar paşii îi fură opriţi de şuieratul unei lame care-i trecu foarte aproape de cap.

Sări într-o parte, se ridică şi îşi recunoscu imediat duşmanul.

Trecuseră cinci ani şi se transformase într-un adevărat bărbat. Trupul slab şi pipernicit al băieţandrului devenise trupul zvelt şi agil al unui bărbat tânăr, dar mai exista ceva în ochii şi pe chipul lui care îi aminti de copilul a cărui viaţă o salvase la picioarele Thalului.

Un băiat care îşi dorea să fie omorât pe-atunci, şi care se întorsese să caute supravieţuitori.

Avea ochii de un verde-închis, reci şi de nepătruns, în timp ce părul scurt şi zburlit era de un blond atât de deschis, încât putea trece uşor drept alb, sub lumina lunii.

— Learco! exclamă Ido.

Băiatul rămase indiferent, ţinând strâns sabia în mână, aţintită spre el. Avea armura murdară de pământ. Probabil căzuse de pe dragon când se produse acea străfulgerare de lumină.

— Tata vrea copilul. Dă-mi-l şi totul va fi bine.

Vocea îi era rece şi fermă.

Ido zâmbi ironic.

— Dacă-mi amintesc bine, acum cinci ani nu erai în stare să dai porunci. Ba chiar, dacă nu mă înşală memoria, ţi-am salvat viaţa…

— Eu vreau doar băiatul, Ido.

Deci nu-l prinsese încă. Atunci ce fusese explozia aceea neaşteptată de lumină? Gnomul nu ştia cum să şi-o explice şi nu avea timp. Trebuia să lupte.

Se aruncă asupra lui, dar coasta răspunse la mişcarea braţului cu un junghi care-i tăie respiraţia. Learco pară imediat. Da, nu mai era băieţaşul de acum cinci ani.

Ido nu se mai gândise la ce se alesese de el. Era convins că renunţase să mai lupte, că taică-său îl va renega sau că va muri de vreo boală. Aceasta era soarta celor asemenea lui, aruncaţi în infernul războiului prea tineri, încărcaţi cu responsabilităţi pentru care nu erau pregătiţi. Viaţa îi distrugea şi mureau înainte de vreme. Nu şi-ar fi imaginat vreodată că-l va mai întâlni.

Nu se lăsă tulburat de acea mişcare defensivă. Fără să-i pese de durere, răsuci sabia, o desprinse dintr-a adversarului şi reluă atacul. Se gândi să lupte din încheietura mâinii, aşa cum făcea mereu cu tinerii. Era o strategie care-i dezorienta pe luptătorii neexperimentaţi, care ajungeau să fie hipnotizaţi de acrobaţiile lui şi uitau să controleze mişcările armei sale.

Nu funcţionă. Era clar că Learco era obişnuit cu lupta, pentru că începu să-l imite, răspunzând cu o lovitură la fiecare lovitură a sa. Schimbările de ritm nu-l dezorientau, nu-şi pierdea niciodată concentrarea, era alert. O ultimă lovitură, şi Ido recâştigă distanţa de siguranţă.

— Ai progresat.

El nu răspunse. Privirea îi era în altă parte.

— Ştii de ce vrea tatăl tău copilul?

Learco păru uimit.

— Mi-a dat un ordin, sunt supusul lui şi execut ce-mi cere.

Atacă pe neaşteptate, cu o lovitură joasă, iar Ido fu forţat să pareze dintr-o poziţe neobişnuită pentru el. Se trezi dezavantajat, şi Learco începu să-l preseze. Gnomul fu obligat să se retragă. Era prima dată când i se întâmpla, după foarte mult timp. În atâţia ani de luptă, niciodată nu fusese cu adevărat pus în dificultate. Acei ani tulburi de intrigi nu reuşiseră să scoată la iveală niciun personaj cât de cât asemănător cu Deinoforo, Cavalerul Dragonului Negru, care îi smulsese un ochi şi pe care îl ucisese el însuşi în timpul Marii Bătălii din Iarnă. El fusese cel mai cumplit adversar al său.

Piciorul lui dădu peste un fel de suprafaţă zgrunţuroasă şi Ido căzu pe spate. Se văzu pierdut, sabia lui Learco deja pornind spre beregata lui, dar se rostogoli într-o parte, pe ceva care avea o consistenţă ciudată.

Sabia prinţului se opri la mică distanţă de pământ, suficient ca Ido să o lovească şi să-şi recâştige poziţia în gardă.

Aruncă o privire să vadă ce era acel obstacol. Era o aripă a dragonului, care fusese doborât de ceva, de străfulgerarea de lumină, probabil. Fusese San?

— Mi se pare că ţi-ai pierdut ajutorul, spuse Ido, referindu-se la dragonul duşmanului său.

— Ştiu să lupt fără el, răspunse Learco.

Ido dădu dezaprobator din cap.

— Se vede că tatăl tău nu a învăţat lecţia mea… Un Cavaler al Dragonului se luptă mereu cu animalul său alături, chiar şi când este pe pământ, lipsit de apărare. Faptul că ai permis ca tovarăşul tău să fie lovit aşa demonstrează clar că eşti departe de a fi un adevărat cavaler.

Learco lansă lovitura, dar o făcu dintr-un fel de mânie înăbuşită, aşa că se dovedi a fi slabă şi stângace. Ido profită şi făcu o fandare. Tânărul reuşi să sară într-o parte, exact la timp ca să evite lovitura fatală. Fu însă uşor rănit.

De data aceasta, el fu cel care recâştigă distanţa de siguranţă, aplecându-se uşor în partea unde fusese rănit. O clipă, pe chipul lui se citi o grimasă de durere.

— Ştii sau nu de ce tatăl tău vrea băieţelul?

— Nu are importanţă.

Learco începea să se enerveze. Schimbă mâna, atacând cu stânga, fără să se vadă o diferenţă prea mare în abilitatea cu care mânuia sabia. Ido îl urmă şi schimbă şi el mâna.

Reîncepură să se dueleze cu săbiile, iar prestaţia prinţului era în continuare perfectă. Şi totuşi, Ido simţea că era doar academică. Nu voia cu adevărat să-l învingă, nu era condus de ura faţă de el, cu atât mai puţin de dedicarea faţă de misiune. Era probabil sentimentul datoriei, atâta tot.

El însă era dispus să facă orice ca să-l salveze pe San. Îl auzi văicărindu-se încet şi acest lucru îi dădu putere pentru o nouă fandare.

Learco începu să dea înapoi.

— Trebuie să-ţi doreşti cu adevărat victoria, ca să învingi! urlă Ido şi fandă.

Fără milă de data asta, nu ca în urmă cu cinci ani, când îl salvase şi îi permisese să devină ceea ce era în prezent.

Learco parcă lăsă garda jos, ca şi cum şi-ar fi dorit să moară. Păru că se lasă să cadă pe spate, un gol absolut citindu-i-se în priviri. Ido nu se lăsă mişcat, doar corectă puţin traiectoria. În acel moment, tânărul ridică sabia şi îl obligă să facă o mişcare amplă. De data aceasta, coasta îl făcu să strige de durere, Ido îşi pierdu capacitatea de coordonare şi se împiedică în faţă. Dădu peste piciorul lui Learco.

Se rostogoli la pământ, nevenindu-i să creadă. Nu mai căzuse într-o luptă din vremuri imemoriale. Acum era doborât la pământ de un copilandru.

Întins pe spate, simţi sabia prinţului aşezată într-o parte, lângă capul lui. Îşi ridică uşor capul ca să-l privească.

Era indiferent. Nu vedea nici bucuria victoriei, nici setea de sânge. Nimic nu tulbura calmul absolut de pe chipul său. Respira cu o uşoară greutate.

— Uneori, este suficient doar să fim neloiali pentru a învinge.

Ido zâmbi. Încă avea sabia în mână. Era o idee disperată, dar poate reuşea. Nu voia să se predea.

— Se numeşte şiretenie.

— Te înşeli, este neloialitate. Nu am învăţat altceva după ce te-am întâlnit pe tine.

Răceala din glasul lui vorbea despre abisuri de nepătruns. Cine era cu adevărat acel tânăr? Ce dorea şi care era motivaţia lui?

— Era adevărat, atunci? Ai venit pentru a căuta supravieţuitorii?

Ochii lui Learco se umplură de durere. Ido strânse garda săbiei.

— Era adevărat.

— Tatăl tău vrea băieţelul ca să-l ucidă. A încheiat o alianţă cu Breasla, şi-a vândut sufletul pentru putere. Chiar vrei să-l ajuţi?

Learco coborî privirea. Sabia îi tremură uşor.

Ido ţâşni în picioare, tăişul adversarului atingându-i rapid umărul, dar el nu se opri. Arma lui făcu un cerc larg prin aer, iar pe pieptul lui Learco apăru o lungă tăietură roşie. Prinţul căzu pe spate, dar reuşi să se oprească înainte de a atinge pământul.

Ar fi putut să-l oprească, Ido îşi dăduse bine seama de asta. Trucul pe care-l folosise el era banal, ar fi fost de-ajuns puţin din agilitatea pe care băiatul o dovedise înainte să-l blocheze. Dar nu o făcuse.

Learco îşi duse mâna la piept. Era doar o zgârietură, dar sigur era dureroasă.

— Duceţi-l de aici.

Ido îl privi.

El ridică ochii.

— Odată mi-ai salvat viaţa, pleacă împreună cu copilul.

Apoi aruncă sabia la pământ.

Lui Ido îi era greu să-l creadă, dar nu aşteptă să i se spună a doua oară.

San era lângă dragon. Îşi ţinea glezna cu mâna şi nu putea să se ridice. Calul zăcea nemişcat la câţiva metri de el, cu burta sfârtecată.

— E totul în regulă? şopti gnomul.

San dădu uşor din cap că da.

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, lumina, mi-era frică…

— Totul este în regulă.

Îl luă în braţe. Calul era inutil. Trebuia să plece pe jos.

Learco rămase nemişcat să-i privească, fără să scoată un cuvânt.

Ido se întoarse spre el.

— Nu eşti obligat să-ţi urmezi tatăl. Nu erai obligat atunci, cu atât mai puţin eşti acum.

— Sunt fiul lui, spuse Learco cu un zâmbet trist.

Ido fu mişcat de acele cuvinte. Îşi aminti propria copilărie, ca fiu al unui rege al cărui tron fusese uzurpat şi care-l crescuse în ură şi dorinţa de răzbunare. Şi el fusese prizonierul unei legături de nedestrămat, formată din datorie şi iubire.

Nu mai spuse nimic. Îl luă pe San în braţe şi dispăru în noapte. De data aceasta simţea că avea să-l revadă pe Learco, că povestea lui era departe de a se fi încheiat.

 

25
SFÂRŞITUL TUTUROR ILUZIILOR

 

Călătoria spre casa lui Sennar fu liniştită. Marşuri lungi călare pe Kagua, nopţi liniştite sub cerul plin de stele. Seara era răcoare şi trebuiau să doarmă lângă dragoni pentru a se încălzi. Plouă doar o singură dată şi se refugiară într-o peşteră mare.

Foarte curând munţii fură din nou acoperiţi de păduri, şi priveliştea deveni identică cu cea pe care o găsiseră de cealaltă parte a versantului: o pădure sălbatică, plină de plante foarte înalte şi de frunze uriaşe.

— De cât timp trăieşte Sennar izolat? întrebă într-o zi Lonerin.

— De cel puţin trei ani, răspunse Yljo.

— Şi cum s-a întâmplat? Vreau să spun, i-a alungat pe vizitatori, s-a certat cu căpetenia satului…

— Niciuna, nici alta. Al nostru Muyhar a înţeles singur că Magul îşi dorea singurătate. Pur şi simplu a încetat să-l mai viziteze, şi noi ne-am abţinut. Doar din când în când îi lăsăm câte un dar într-un copac scobit, nu departe de casa lui. A doua zi găsim scorbura goală. Acolo vă voi conduce.

— Şi, din acel punct, cât de departe este casa? interveni şi Dubhe.

— Nu prea departe. O veţi găsi, nu vă temeţi.

— Problema este ce vom găsi acolo… gândi în sinea lui Lonerin.

Yljo zâmbi.

— Magul este un mare erou din ţinuturile voastre, nu-i aşa? Nu aveţi de ce să vă temeţi de el.

— Tu l-ai cunoscut? Ai vorbit cu el?

Yljo dădu din cap că da.

— O dată, în sat, cu câţiva ani în urmă. O persoană solitară şi poate puţin cam tristă.

Lui Dubhe nu-i fu greu să creadă asta. Cornicile vorbeau despre el şi Nihal ca despre un fel de întreg inseparabil. Moartea ei trebuie să fi fost o durere cruntă, ca să nu mai vorbim despre cearta cu fiul şi plecarea acestuia. Era de-ajuns ca să taie toate punţile cu lumea.

 

Ajunseră după-amiaza.

— Acela este copacul scobit despre care vă vorbeam, spuse Yljo arătându-l. De aici mai departe este treaba voastră.

Dubhe privi în jur. Pădurea nu avea nimic special, în afara unei poteci de pământ care ducea în desiş.

Când observă că Lonerin coborâse deja de pe Kagua, făcu acelaşi lucru.

— Mulţumim că ne-ai condus până aici. Sper să ne revedem, spuse tânărul.

Yljo zâmbi, ca întotdeauna, apoi plecă în grabă de unde venise.

Dubhe şi Lonerin se treziră singuri. El porni imediat pe potecă şi o luă înainte fără să scoată un cuvânt. Dubhe se mulţumi să-l urmeze. Era stânjenită. După scurta discuţie pe care o avuseseră la începutul călătoriei nu-şi mai vorbiseră. Ea nici măcar nu reuşea să-l privească fără să se simtă rău.

— Crezi că este departe? îndrăzni să întrebe la un moment dat, cu glasul tremurând.

— Yljo a spus că este aproape.

Merseră timp de o jumătate de oră fără să vadă nimic la orizont. Apoi Dubhe auzi un zgomot deranjant în urechi, asemenea unui sunet îndepărtat şi înăbuşit, aproape prea înfundat ca să fie auzit. Aerul în jurul lor vibră, iar Lonerin se opri şi privi în jur.

Se auzi un urlet sfâşietor, un răget cumplit care zgudui copacii, iar zgomotul deveni foarte clar. Erau bătăile unor aripi.

O pală puternică de vânt îi aruncă la pământ, şi Dubhe ridică privirea. Pe deasupra capului ei trecu o creatură uriaşă, de un verde strălucitor.

— Un dragon! strigă Lonerin.

Îndată ce trecu, se ridicară din nou în picioare şi-l văzură printre copaci, răsucindu-se şi întorcându-se răgând. Se opri deasupra lor cu aripile întinse, în efortul de a se menţine în aer. Mătură copacii cu un alt răget şi îşi roti ghearele.

Dubhe şi Lonerin o luară imediat la fugă. O vâlvătaie de foc îi izbi. Ea ţipă, el invocă instinctiv un scut magic. Flacăra nu-i atinse, dar o parte din căldură, da. Se aruncară la pământ, sub un trunchi de copac căzut.

— Nu este ca aceia pe care i-am văzut în chei. Acesta este un dragon adevărat, asemănător celor din Lumea Pământeană! spuse Dubhe gâfâind.

Nu întâlnise niciodată unul atât de mare. Era înfiorător.

— Evident, răspunse Lonerin, aproape calm, chiar dacă şi el se lupta să respire. Ar trebui să-l cunoşti pe acest dragon.

Dubhe îl privi cu un aer întrebător.

— Nu poate fi decât Oarf, răspunse el la întrebarea ei nerostită.

Dubhe rămase cu gura căscată. Citise despre el până la epuizare.

Ştia totul despre Oarf, cel mai faimos dragon, pe crupa căruia Nihal îşi trăise majoritatea aventurilor. Simţea o senzaţie ciudată să-l vadă acum înaintea ei şi, în plus, în toată splendorea lui.

Îl auziră făcând un viraj, răgând încă spre ei.

— Fugi! urlă Dubhe, şi ieşiră de după trunchi.

Simţeau bătaia aripilor în spatele lor şi răgetul lui Oarf urmărindu-i.

Fără măcar să-şi dea seama, ajunseră într-un luminiş: niciun copac, doar iarbă până la orizont. Dragonul apăru imediat în faţa lor, cu ochii de un roşu aprins. Era imens şi foarte frumos, cu aripile larg deschise. Dar Dubhe nu avu timp să gândească. Îşi dădu seama doar că îi dusese acolo în mod intenţionat: acum erau în câmp deschis, nu aveau unde să se ascundă.

Oarf îşi deschise fălcile, suflând către ei limbi de foc. Lonerin evocă de îndată scutul, dar forţa flăcării îl făcu să cadă imediat în genunchi. Dubhe se aruncă la pământ cât putu de repede, închise ochii şi se întrebă dacă aşa îi era sortit să moară, arsă de un dragon legendar. Se gândi că drumurile vieţii erau cu adevărat stranii.

Când găsi curajul să deschidă din nou ochii, în jurul lor era un cerc de foc, iar Lonerin gâfâia, lac de sudoare.

Se aruncă asupra lui.

— Eşti bine?

— Scutul… consumă… multă energie.

Îl văzură pe Oarf făcând un alt ocol larg şi înţeleseră că erau pierduţi. Apoi flăcările dispărură într-o clipă, dragonul îi depăşi fără să mai ragă şi nici să-i atingă.

Prin perdeaua de fum care se ridică, îl zăriră aşezându-se la câţiva metri de o siluetă neclară.

— Cine sunteţi şi ce doriţi?

Lui Dubhe îi sări inima din piept. Nu putea fi decât o persoană, una singură.

Fumul se împrăştie, şi înaintea ochilor le apăru un bătrân cu plete lungi, albe şi o barbă la fel de albă. Era îmbrăcat cu o tunică neagră şi uzată, cu frize roşii, şi se sprijinea într-un baston gros din lemn. Dar ceea ce era inconfundabil erau ochii, ochii despre care Dubhe şi Lonerin citiseră în multe cărţi. Foarte deschişi, aproape albi, îngrijorători.

— Dubhe şi Lonerin, din partea Consiliului Apelor, spuse Lonerin.

Bătrânul rămase la locul lui, cu o mână pe botul lui Oarf, care continua să-i privească cu ură.

— Din Lumea Pământeană?

— Da! Dumneavoastră sunteţi Sennar? întrebă Dubhe, ţâşnind în picioare.

Bătrânul închise ochii.

— Nu am nimic să vă spun. De data aceasta v-am salvat viaţa, dar aveţi grijă să nu vă mai arătaţi pe-aici.

Se întoarse, şi Oarf îşi aplecă o aripă ca să-i permită să se urce mai uşor. Bătrânul se mişca greoi, deşi trupul lui părea încă în putere.

— Este legat de un lucru important care-l priveşte pe fiul dumneavoastră! strigă Lonerin.

Sennar încremeni, ca şi cum ar fi fost înşfăcat de o mână invizibilă. Umerii îi tresăriră uşor.

— Ce ştii despre fiul meu?

— Este în pericol. Întreaga Lume Pământeană este. Eu sunt un mag, am bătut atâta drum pentru a vă cere ajutorul şi sfatul.

Sennar rămase cu spatele la ei şi nu răspunse, cu mâna încă sprijinită pe aripa lui Oarf. În sfârşit, se hotărî să urce pe crupa animalului şi îi privi.

— Casa este de cealaltă parte, urmaţi cărarea spre nord-vest. Vă voi aştepta acolo.

Se ridică în zbor şi îi lăsă din nou singuri.

 

Casa lui Sennar era modestă, o locuinţă precum cele care se puteau vedea în Lumea Pământeană. Lui Dubhe şi Lonerin li se păru pentru o clipă că se întorseseră în ţinuturile lor. Era lucrul cel mai familiar pe care îl întâlneau în acele două luni.

Era mică şi construită din piatră, cu un singur etaj şi un acoperiş înclinat. În jur era o grădină de legume împânzită de buruieni, dar care era destul de bine îngriijită, în mare parte. Oarf stătea ghemuit într-o parte, cu o aripă sprijinindu-se pe acoperiş. Continua să-i privească de parcă ardea de dorinţa de a-i ataca, iar pe nări îi ieşeau două firişoare subţiri de fum.

Casa era mai degrabă dărăpănată. Lemnăria era distrusă, iar pietrele fisurate în mai multe locuri. Ar fi putut părea nelocuită pentru cine trecea pe acolo.

În prag nu era nimeni care să-i aştepte. Locul acela nu părea primitor, şi Dubhe se opri înainte de a intra.

— Ei bine? făcu Lonerin enervat.

Ea scutură din cap şi se hotărî.

Trecură pe sub privirea încruntată a lui Oarf şi găsiră uşa întredeschisă.

— Se poate?

Auziră doar zgomotul greoi făcut de cineva care şchiopăta.

Lonerin intră, şi Dubhe îl urmă.

Interiorul era la fel de ponosit ca şi exteriorul. Mobilierul era foarte sărăcăcios: două scaune, o vatră din piatră, un dulap şi o masă. Pe jos erau împrăştiate cărţi şi foi, unele presărate cu simboluri ciudate pe care Lonerin le privi stupefiat. Praful domnea pretutindeni, împreună cu un miros de mucegai care te lua de nas.

Sennar era aproape de masă şi încerca să facă loc, mutând cărţile care o acopereau în întregime. Se mişca anevoie şi trăgea după el un picior ca şi cum ar fi fost inert.

După ce eliberă un spaţiu suficient, se aşeză tăcut.

Nu era deloc aşa cum şi-l imaginase Dubhe. Faţa îi era aproape în întregime acoperită de păr şi riduri, din mijlocul cărora răsăreau vioi ochii foarte albaştri. Mâinile îi erau distruse, uscate şi înnegrite de cine ştie ce, şi tremurau destul de evident. Era un bătrân, nimic mai mult, o imagine destul de îndepărtată de cea a tânărului erou despre care citise în cărţi.

— Ei bine?

Lonerin îşi reveni. Părea şi el impresionat într-un fel şi continua să privească pergamentele de pe jos.

Sennar îi urmări privirea.

— Eşti un consilier?

Dădu din cap că nu.

— Sunt un elev al actualului Consilier din Pământul Mării.

— Şi atunci de ce eşti atât de scandalizat de cărţile mele despre formulele interzise?

Lonerin roşi.

— Sunt sigur că şi tu ai studiat magia interzisă şi poate ai şi folosit-o.

Tânărul tresări, iar Sennar zâmbi cu răutate.

— Ai folosit-o, şi încă mult…

Îi măsură din cap până-n picioare pe amândoi cu o expresie deloc prietenoasă.

— Să nu o mai lungim, cu cât veţi pleca mai repede, cu atât va fi mai bine. Ce aveţi să-mi spuneţi?

Lonerin încercă să-şi revină, luă un scaun şi se aşeză în faţa lui Sennar. La fel făcu şi Dubhe.

Îşi drese galsul şi îşi începu povestea. Probabil că se gândise mult la ce şi cum să spună, pentru că vorbea ca şi cum ar fi citit. Şi totuşi, era roşu ca un ardei şi toată siguranţa pe care o arăta de obicei când vorbea în public parcă se evaporase. Îşi înghiţea cuvintele, se întrerupea, îşi pierdea şirul ideilor.

Sennar stătea jos şi-l asculta, cu o mână pe obraz. Îl privea cu aroganţă, trecându-şi privirea pe fiecare centimetru al corpului său. Părea aproape distrat de stânjeneala lui şi nu făcea nimic pentru a-l linişti. Cât despre Dubhe, arunca spre ea din când în când o privire furişă. Cămaşa pe care Huyé i-o dăduseră lăsa să se vadă foarte bine simbolul peceţii pe braţ.

— Veniţi din satul lui Ghuar? întrebă pe neaşteptate privind-o pe Dubhe.

Lonerin rămase la jumătatea povestirii, în timp ce schiţa portretul lui Dohor şi felul în care pusese mâna pe putere.

— Venim din satul în care trăiesc oamenii Huyé, ei ne-au arătat drumul spre casa dumneavoastră, se grăbi să răspundă.

Sennar închise din nou ochii şi cicatricea pe care o avea pe obraz deveni şi mai vizibilă. Continua să o privească pe Dubhe.

— Ghuar a hotărât în mod clar să rupă înţelegerea noastră tacită.

— Nu, noi suntem cei care am insistat, şi el a avut încredere în motivele noastre întemeiate.

Fu ca şi cum nu ar fi vorbit. Sennar se întoarse din nou spre Lonerin.

— Este inutil să-mi descrii istoria Lumii Pământene de când am plecat. Ido mi-a scris în aceşti ani, şi chiar dacă nu ar fi facut-o, aş şti oricum totul. Este atât de banală, Lumea Pământeană, atât de monotonă… Că se numeşte Dohor sau Tiranul, că vine din Pământul Nopţii sau al Focului, nu are importanţă. Mereu vine cineva, la un moment dat, şi pacea dispare. Lumea Pământeană se află mereu pe punctul de a reîncepe războiul, este distrusă şi apoi renaşte din cenuşă, doar ca să se pregătească pentru venirea unei alte nenorociri.

Apoi, într-o zi, va sfârşi înăbuşită în sânge, într-un masacru, pentru că spre asta aspiră încă de la întemeierea ei.

Lonerin tăcu pentru câteva clipe.

Dubhe îşi mută privirea de la Lonerin la Sennar şi invers.

— Dar este un cerc, nu? Cum aţi scris chiar dumneavoastră în Cronicile Lumii Pământene. Este un cerc nesfârşit, care va aduce… spuse Lonerin descurajat, dar nu reuşi să încheie.

Sennar izbucni în râs. Un râs răutăcios, amar şi deznădăjduit, care umplu casa.

— Văd că ai citit-o cu atenţie… Mai circulă cartea aia? Credeam că a fost deja arsă sau cel puţin uitată.

De data asta Lonerin rămase cu gura căscată, fără să mai poată spune ceva.

— Tâmpenii. Prostii. Aberaţii de tinerel imatur şi fericit, cum eram pe-atunci. Când eşti fericit ai spune orice, eşti gata să crezi în orice îţi permite să îţi faci speranţe că va dura veşnic. Dar nu durează niciodată veşnic.

Se rezemă de spătar, lăsându-şi capul pe spate. Părea obosit.

— Vrei să ştii adevărul? Adevărul este că sunt scurte perioade de pregătire. După câţiva ani, oamenii se satură, vechii duşmani sunt doborâţi şi este nevoie de ceva timp pentru a-şi face alţii. Dar acei ani puţini şi scurţi au un singur sens: să pregătească o nouă baie de sânge. De câţi ani de pace s-a bucurat Lumea Pământeană? Cinci? După un război de patruzeci de ani.

Lonerin dădu din cap dezaprobator.

— În regulă, dar nu asta este problema. În fine, este adevărat, da, a apărut o nouă ameninţare pentru Lumea Pământeană, dar nu cauza apariţiei ei mă interesează. Există o sectă care adoră un zeu sângeros care iubeşte moartea, Thenaar, şi care încearcă să-l readucă la viaţă pe Aster.

Sennar făcu un gest de nerăbdare cu mâna.

— Şi ca să-mi ţii acest discurs plictisitor ai făcut atâta drum? Ai ascultat ce ţi-am spus până acum? Dacă mi-ai citit nenorocitele de cărţi, ştii cât din mine însumi am oferit Lumii Pământene. Un picior, numai aşa, de început, şi toate speranţele mele, toate lucrurile în care credeam. Mi-am pierdut siguranţa luptând cu Tiranul, am ucis luptând împotriva lui, şi i-am dat şi cinci ani preţioşi din viaţa mea cu Nihal, petrecuţi mistuindu-mă pentru a aduce pacea!

Vocea îi deveni tunătoare, mânioasă.

— Am dat totul, acel pământ blestemat mi-a supt orice urmă de energie şi voinţă, şi nu am intenţia să-i mai dau altceva. Nu mi-a mai rămas nimic, până şi pe fiul meu mi l-a luat. Am doar singurătatea mea, tot ce-mi mai rămâne, şi Lumea Pământeană nu o va avea. Este un pământ pierdut, pătruns de o ură de nevindecat, nu există nicio forţă care să o poată salva de la pierzanie. Chiar dacă tu ai reuşi, oferindu-i în dar tot ceea ce eşti şi încă nu ai pierdut pe drumul până la casa mea, ar veni un altul, şi apoi un altul. Lumea Pământeană se prăbuşeşte în mod inevitabil în abis, de fiecare dată cade puţin mai mult, iar coborârea este de neoprit.

Lonerin era uimit.

— Şi atunci, ce propuneţi? Să fie lăsată în voia propriului destin?

— Oricum va cădea.

— Dar dumneavoastră aţi luptat pentru acea lume, aţi spus-o chiar acum!

— Şi la ce bun? A venit acest Dohor şi o luăm de la capăt, corect?

— Da, dar…

— Până şi Aster se va întoarce pe pământ, ca şi cum eu n-aş fi existat niciodată, ca şi cum Nihal n-ar fi existat niciodată, ca şi cum războiul nu ar fi avut niciodată loc.

Lonerin dădu din cap cu fermitate, în semn de dezaprobare.

— Nu este aşa, deloc. Avem noi instrumente, iar eu…

— Cine luptă în prezent, îmi poţi spune? Acum patruzeci de ani, eram eu, Ido, Nihal şi Academia, fără a mai vorbi despre Pământurile Libere, de unde veneau în cete tineri care să se sacrifice. Dar acum?

— Există Consiliul Apelor, sunt eu, este ea.

Lonerin arătă spre Dubhe.

Sennar zâmbi ironic.

— Prietena ta nu vorbeşte. Ea are alte probleme, nu-i aşa? Ea este aici pentru treburile ei şi-ţi cântă în strună ca să te simţi tu erou.

Dubhe se simţi umilită de adevărul acelor cuvinte, la fel Lonerin, care părea din ce în ce mai tulburat.

— Nu puteţi crede cu adevărat în ce spuneţi…

Sennar zâmbi amar.

— Am şaizeci de ani, sunt bătrân şi pierdut. Tu, mai degrabă, eşti cel care nu vede lucrurile din perspectiva corectă, pentru că eşti încă un tinerel. La vârsta ta gândeam exact ca tine, şi uită-te la mine acum. Iluziile se sfârşesc mai devreme sau mai târziu.

Lonerin lăsă privirea în jos. De-ar fi fost cu câteva zile în urmă, ar fi privit-o pe Dubhe, ar fi căutat în ea sprijin şi argumente.

Şi poate că Dubhe l-ar fi ajutat. Acum, nu. Nici măcar ea nu ştia ce să spună.

— Nu vă cerem mult, se strădui să spună.

Sennar o străpunse cu privirea.

— Am bătut tot acest drum ca să vă cerem să ne ajutaţi cu un simplu sfat. Vrem doar să ştim prin ce magie poate Breasla să-l aducă la viaţă pe Aster şi cum să o împiedicăm.

— Şi tu cine eşti? El este un mag, dar tu?

Dubhe plecă privirea.

— Sunt o hoaţă. Breasla Ucigaşilor m-a luat cu ea ca să muncesc pentru ei.

— Şi te afli aici pentru aia.

Arătă simbolul de pe braţ. Dubhe încuviinţă.

— Vezi-ţi de treburile tale, atunci, şi încetează să te prefaci că ai altele doar ca să-i faci pe plac prietenului tău.

— Nu-i fac pe plac.

— A, nu?

— Când l-am urmat, am acceptat să-l ajut în misiunea lui şi să o împărtăşesc. Simţi cum Lonerin o privea pe furiş. Eu urăsc Breasla, ei mi-au aplicat pecetea, adăugă ea.

Sennar o privi timp îndelung, studiindu-i pecetea.

— Ştii cine este Thenaar?

Dubhe dădu din cap că nu, confuză.

— Este un alt nume cu care este cunoscut Shevraar.

Ea rămase uimită. Îl cunoştea pe zeul acela, citise ceva despre el în literatura despre Nihal. Era zeul elfic căruia îi fusese închinat Jumătate-Elful când era încă în faşă. Pe atunci, Jumătate-Elfii erau deja persecutaţi de Aster. Satul în care trăiau părinţii lui Nihal fusese atacat de Fammini, iar mama ei făcuse un jurământ: dacă s-ar fi salvat, şi-ar fi dat fiica lui Shevraar, zeul războiului şi al focului, creator şi distrugător.

— Am citit anumite documente ale lui Aster, cele pe care am reuşit să le găsesc înainte de a pleca. Printre colaboratorii lui recrutase nişte adoratori fanatici ai unui zeu elfic, o sectă născută în rândul oamenilor, imediat după plecarea Elfilor. Aceştia vedeau în Shevraar doar partea distructivă. Cu trecerea anilor, numele zeului s-a transformat în Thenaar, dar divinitatea este aceeaşi.

Acest lucru avu un efect ciudat asupra lui Dubhe. Era ca şi cum trecutul şi prezentul ar fi fost legate printr-un singur fir, iar ea şi Nihal ar fi împărtăşit ceva.

— Aceasta este esenţa Lumii Pământene: să ia tot ceea ce este frumos în ea şi să-l corupă, să-l transforme în ceva rău.

Sennar oftă de oboseală şi de durere.

Se adresă din nou lui Lonerin:

— Îmi pare rău pentru duritatea mea, îmi pare rău pentru visurile tale şi, crede-mă, respect lucrurile în care crezi. Dar timpul ne ajută să înţelegem multe şi, din păcate, şi tu vei înţelege. Mi-a spus-o cu mulţi ani în urmă Varen, un conte din Zalenia, Lumea Scufundată, unde m-am dus să caut ajutor în războiul împotriva Tiranului. Timpul îi supune pe oameni.

— Ştiu, spuse Lonerin. Am citit.

— Credeam că nu este adevărat, ei bine, este. Şi nu este vorba doar despre a fi sleiţi de putere de către timp, ci şi despre faptul că ajungem să înţelegem adevărata esenţă a lumii şi ne simţim răpuşi de ea. Eu am trecut prin asta, iar când ţi se întâmplă nu mai poţi să-ţi revii. Sunt terminat, nu mai sunt cel care a scris Cronicile Lumii Pământene, nu mai sunt cel în stare să găsească argumente pentru a se opune raţionamentelor lui Aster. Dacă ar trebui să vorbesc acum cu el, probabil i-aş da dreptate.

— Nu, sunteţi doar obosit. Pierderea lui Nihal, fuga fiului dumneavoastră… înţeleg cât de descurajante pot fi aceste lucruri, insistă Lonerin.

Sennar parcă fu lovit mortal de simpla aluzie la acele două evenimente. Se încovoie, ca şi cum ar fi căutat să atenueze durerea. Apoi dădu resemnat din cap.

— Îmi pare rău. Nu mai pot face nimic pentru voi. Nu reuşesc să lupt, îmi lipseşte convingerea.

Lonerin îşi cuprinse capul în mâini, iar Dubhe simţi că trebuia să-l ajute. Nu înţelegea cum, dar, cumva, acea misiune devenise şi a ei, ca şi cum i-ar fi transmis-o în timpul călătoriei.

— Atunci faceţi-o pentru fiul vostru.

Sennar se ridică, fixând-o cu o privire pătrunzătoare.

— Ştiţi unde se află? L-aţi văzut?

Dubhe dădu din cap că nu.

— Dar ştim că trăieşte şi că este în pericol.

Ochii lui Sennar se aprinseră de o nelinişte agitată.

Lonerin fu cel care vorbi, încurajat de intervenţia lui Dubhe, întrezărind pe neaşteptate un mijloc de a străpunge în disperarea bătrânului mag.

— Şeful Breslei se numeşte Yeshol.

Sennar încuviinţă.

— I-am găsit numele în acele documente despre care vă vorbeam. Era un tânăr ajutor al lui Aster, un individ însufleţit de o admiraţie nemăsurată faţă de şeful lui.

Dubhe îl recunoscu în acea descriere pe bărbatul cumplit care o luase prizonieră în Breaslă.

— Acest om a reuşit să readucă din morţi spiritul lui Aster.

— L-am văzut, interveni Dubhe. Am văzut imaginea neclară a unui băieţel care plutea într-un glob luminos, în subteranele Casei, sediul Breslei.

— Şi cum ştii că este el?

Sennar părea să fie interesat de cuvintele lor.

— Era asemenea statuilor lui din Casă, Breasla îl adoră ca pe un mesia.

Sennar lăsă să-i scape un alt zâmbet amar.

— Acum caută un corp. Corpul unui Jumătate-Elf, reluă Lonerin.

Bătrânul îşi îndreptă umerii, ochii i luminară cu o străfulgerare de înţelegere. În sfârşit, totul îi era clar.

— Tarik…

— Fiul său?

— Sau fiii săi… continuă Sennar, ca şi cum vorbea pentru sine, cu vocea tremurândă.

— Din acest motiv am venit aici, să vă cerem ajutorul şi pentru fiul dumneavoastră.

Dar el se cufundase deja în propriile amintiri şi gânduri.

— Viaţa nu-mi lasă niciun fel de răgaz, nu e sătulă de suferinţele pe care mi le-a dat până acum…

Părea şi mai îmbătrânit, vorbind cu un glas epuizat şi îndurerat. Dubhe se simţea sfâşiată de milă, de împărtăşirea suferinţei lui.

— A plecat când avea cincisprezece ani, trântindu-mi uşa în faţă. Pentru el exista doar maică-sa şi nu a putut suporta niciodată faptul că eu nu am fost în stare să împiedic moartea ei. Închise ochii ca şi cum ar fi urmărit imagini îndepărtate. Aş fi vrut să-l găsesc, să-l revăd, să pot da timpul înapoi şi să schimb trecutul.

Doar o lacrimă îi alunecă pe obrazul uscat, un deşert imposibil de udat. Deschise ochii, încercând să-şi revină în fire.

— Dacă doriţi, puteţi rămâne să dormiţi în hambar. Oarf nu vă va mai face niciun rău. Este târziu, iar eu sunt obosit, prea obosit ca să iau o hotărâre. Vom continua mâine, dar acum am nevoie de odihnă, vă rog…

Dubhe şi Lonerin dădură aprobator din cap şi se ridicară.

Sennar îi conduse în hambar, pregătindu-le două culcuşuri. Dispăru, şi după puţin timp se întoarse cu două castroane cu supă.

Le aşeză pe pământ, lângă ei. Nu scoase niciun cuvânt, supus unei tăceri încăpăţânate. Apoi, fără niciun zgomot, dispăru pe uşă.

 

Dubhe şi Lonerin mâncară tăcuţi, chiar dacă nu mai exista urmă de stânjeneală între ei. Evenimentele din timpul zilei, discuţia cu Sennar, păreau să fi şters conflictul lor personal. Ce mai conta disputa lor, faţă de ceea ce povestise bătrânul erou? O ceartă de copii, o întâmplare prostească, fără importanţă. Aşa că amândoi se gândeau la el, la cum îl schimbase timpul, la cât de dezamăgit şi de disperat era.

Lonerin se întrebă dacă şi el va ajunge astfel, doborât şi învins, dacă într-adevăr îi folosise la ceva să lupte împotriva urii în tot acel timp, o luptă pe care Sennar o numise inutilă. Ca de obicei, nu avea un răspuns. Doar efortul de a trăi zi după zi, confruntându-se cu sine însuşi şi cu dorinţele sale cele mai întunecate.

Dubhe însă se gândea la viaţa ei, la cât de departe fusese de acele probleme atât de mari şi de nobile. Existenţa ei era săracă şi pustie şi, în contrast cu Sennar, îşi dădea, în sfârşit, seama, cu o claritate nemiloasă, că era cumplit de simplă şi lipsită de orice valoare.

Lăsară castroanele jos aproape în acelaşi timp, apoi se întinseră în culcuşurile lor.

Dubhe se întorsese deja pe o parte, când simţi că Lonerin îi atinge umărul. Tresări şi se întoarse spre el. Tânărul îi zâmbi şi fu ca şi cum ar fi răsărit o floare în deşert.

— Mulţumesc pentru cuvintele tale, îi spuse el, iar ea se emoţionă.

După o clipă, Lonerin se întoarse şi se închise din nou în sine.

Dubhe rămase o clipă privindu-i spatele.

— Mulţumesc, şopti şi ea.

 

26
MORMÂNTUL DIN PĂDURE

 

Lonerin se trezi destul de devreme. Lumina dimineţii pătrundea prin scândurile depărtate ale hambarului.

De la începutul călătoriei, era pentru prima dată când se simţea aproape împăcat, trezindu-se asemenea cuiva care şi-a îndeplinit datoria. Acum totul era în mâinile lui Sennar. Îşi putea permite o zi de calm şi odihnă.

Se întoarse şi o văzu pe Dubhe lângă el, dormind pe o parte, cu mâna lângă garda pumnalului, ca întotdeauna. Rana pe care i-o făcuse era de-acum o durere surdă şi plină de nostalgie în adâncul inimii. Poate că ea avea dreptate, poate că iubirea pe care o simţea era doar milă, nimic altceva. Şi el căutase în privirea ei ceva ce ea nu era, şi încercase să o iubească şi să o apere.

Cuprins de acele gânduri, duse instinctiv mâna la piept şi se miră să simtă sub degete un săculeţ. Ca şi cum nu l-ar fi purtat acolo tot timpul. Îl recunoscu imediat. Conţinea şuviţele de păr pe care Theana şi le tăiase înainte de plecarea lui. Şi-o aminti frumoasă şi drăguţă ca întotdeauna şi inima i se încălzi. Apoi o privi pe Dubhe, şi acea imagine vagă se destrămă. Poate că nu era ea femeia vieţii lui, dar faptul că o vedea atât de lipsită de apărare o făcea irezistibilă. Se ridică brusc, îşi luă lucrurile şi ieşi grăbit afară, deschizând cu grijă uşa hambarului. Să o aibă pe Dubhe la un pas de el şi să o simtă atât de departe era mai mult decât putea îndura.

Afară, aerul dimineţii era proaspăt, şi lumina orbitoare. Când ochii i se obişnuiră, privi puţin în jur, plimbându-se fără ţintă, bucurându-se că se afla acolo, la capătul călătoriei, fără gânduri care să-l bântuie, fără acea tristeţe care aproape devenise dulce.

Îi sări inima din piept când îl văzu pe Sennar înaintând anevoios spre adâncul pădurii. Îi era greu să realizeze că îl are aproape pe unul dintre cei mai mari magi ai tuturor timpurilor, un erou, autorul unora dintre cărţile sale preferate.

Lonerin îl urmă fără să ştie prea bine de ce. Fără îndoială, nu era politicos să se comporte astfel cu gazda lui, dar era curios. Sennar îl inspirase în nenumărate feluri. Maestrul Folwar îl formase în lumina mitului său, i-l prezentase mereu ca pe un model de urmat. Şi el fusese orfan, şi el fusese ispitit de ură… Toate acestea erau lucruri pe care Lonerin le privea cu admiraţie, întrebându-se dacă într-o zi va reuşi să fie la fel de mare ca el.

Se ţinu la câţiva paşi depărtare, studiind mersul săltat şi greoi al bătrânului mag. Târa piciorul aproape complet, sprijinindu-se în baston. Era ciudat să-l vadă atât de obosit şi învins. Umerii îi ieşeau osoşi prin cămaşă, iar Lonerin simţi cu durere că ceea ce fusese odată se sfârşise mistuit fără milă de trecerea timpului.

Plimbarea nu fu lungă, iar Sennar se opri într-un mic luminiş, în mijlocul copacilor. Acolo se afla o mică piatră albă, acoperită de iederă. Cu mare greutate reuşi să îngenuncheze şi, în sfârşit, să se aşeze cu picioarele încrucişate acolo, în faţa ei. Puse o mână pe piatră, închise ochii şi plecă uşor capul.

Lonerin îşi mută repede privirea, simţind că prezenţa lui era în plus. Nu ar fi trebuit să-l urmeze şi, mai ales, nu ar fi trebuit să rămână acolo, ca să profaneze un moment atât de trist şi de intim din viaţa acelui bărbat pe care îl admirase atât de mult. Închise ochii şi, pe neaşteptate, îi reveni în minte piatra funerară a mamei sale, în Pământul Nopţii. Când era copil, rămăsese în faţa ei o zi întreagă. Se întâmplase cu puţin înainte de a pleca cu unchiul lui şi de a se muta într-o altă casă. El nu voia să plece, nu reuşea să-şi desprindă ochii de acea bucată de lemn, pe care fuseseră cioplite două cuvinte şi o dată.

Se sprijini de un copac, cuprins de un val de amintiri amare.

Când ridică din nou capul, îl văzu pe Sennar la un pas de el. Îl privea cu ochi sticloşi, iar cu mâna strângea convulsiv bastonul.

— Îmi pare rău, eu… dar nu existau scuze acceptabile.

— Erai curios? Voiai să ştii dacă există un mausoleu, o statuie, ceva de felul acesta?

— Nu… eu… sincer, nu ştiu… nu există un motiv real…

Sennar păru să se relaxeze în faţa dezorientării lui.

— Este un loc privat, înţelegi? Nu este un monument pe care toţi îl pot vizita, piatra aceea este numai pentru mine. Nu este a ta, nici a Lumii Pământene, este a mea, a lui Nihal şi a lui Tarik, dacă se va întoarce vreodată.

Lonerin îşi plecă privirea.

— Înţeleg şi-mi pare rău… Nu ştiam că vei veni aici. M-am trezit şi aveam chef să umblu.

Sennar zâmbi uşor, apoi făcu un gest nepăsător cu mâna.

— Uneori sunt prea sever.

Se aşeză greoi lângă piatră, privind înaintea sa.

— Vin aici în fiecare dimineaţă. Un ritual prostesc, ştiu asta, dar am nevoie de el.

Şi Lonerin se aşeză.

— Nu este prostesc. Îl înţeleg perfect.

Sennar se întoarse să-l privească.

— Ai pierdut şi tu pe cineva?

Lonerin dădu din cap că da.

— Mormântul ei este departe, nu am reuşit să mă mai întorc la el. Am stat înaintea lui atât de mult timp când eram copil, sperând să se întâmple ceva… Mă voi întoarce numai când Breasla va fi distrusă.

Sennar tăcu, la fel şi Lonerin. Nu putu să nu arunce o privire spre placa comemorativă. Era simplă, precum cea a mamei lui, doar că aceasta era din piatră. Iedera aproape o acoperea, dar numele şi data se citeau bine. Murise cu aproape treizeci de ani în urmă.

— Cum s-a întâmplat? întrebă el pe neaşteptate.

Sennar păru că încremeneşte, iar tânărul regretă imediat întrebarea.

— Într-un mod stupid. S-a întâmplat din cauza Elfilor care trăiau pe coastă. De îndată ce am ajuns, după multe peripeţii prin aceste meleaguri, ne-am dus la ei. Nihal dorea să-şi vadă strămoşii. Oftă şi continuă. Adesea ne imaginăm lucrurile într-un anume fel, dar realitatea este diferită. Elfii sunt un popor ostil, urăsc toate rasele din Lumea Pământeană, deoarece au fost exilaţi din acea zonă cu mult timp în urmă. La prima călătorie ne-au prins şi ne-au aruncat într-o celulă. Am avut nevoie de toată diplomaţia pentru a trata cu ei eliberarea noastră, dar când am ieşit, ni s-a impus să nu mai punem piciorul în acele locuri. Noi am respectat acel ordin. Mai mult decât atât, am început să stabilim relaţii cu populaţia Huyé şi nu am mai simţit vreo nevoie de a merge pe coastă.

Sennar se întrerupse, coborându-şi privirea în pământ.

— Într-o zi însă a avut loc un incident. Nu ştiu bine cum, am amintiri mai neclare. De când mă aflam aici, făceam experimente privind resursele magice ale acestui loc. Ţi-ai fi dat deja seama că este foarte diferit de Lumea Pământeană.

Lonerin dădu din cap. Tot ceea ce experimentaseră el şi Dubhe în călătoria lor era ciudat, special, şi chiar energia Tatălui Pădurii i se păruse diferită de orice alt lucru pe care-l cunoscuse în Lumea Pământeană.

— Aici spiritele sunt mai aproape de fiinţele vii, cred că tu ai înţeles acest lucru. Unele sunt spiritele morţilor, care sunt impregnaţi cumva în acest pământ. Le auzi ţipând noaptea, le vezi învârtindu-se printre copaci, căutând ceva. Altele sunt fiinţe a căror natură nu am înţeles-o pe deplin nici până astăzi. În orice caz, sunt forţe latente care ar putea fi exploatate în scopuri magice, iar de când sunt aici nu am făcut altceva decât să încerc să înţeleg care erau şi cum să le folosesc. S-a întâmplat în timpul unui astfel de studiu, cu nişte nectare pe care le extrăsesem din plante. Doar mai târziu m-am gândit că probabil fusesem posedat de vreo entitate ciudată sau de spiritul ei. Realitatea este că am început să mă simt rău, slăbind de la o zi la alta. Îmi simţeam mintea divizată în două, ca şi cum cineva se juca într-un fel cu conştiinţa mea, vorbindu-mi de răzbunare, mânie şi o crimă de demult. Am început să cedez fizic şi atunci am ajuns în punctul fără întoarcere. Nihal a încercat mai întâi cu puţina magie pe care o cunoştea, apoi s-a adresat celor din populaţia Huyé. Ei însă sunt în primul rând preoţi, foarte buni, aş spune, dar aproape neştiutori în adevărata artă. În acest timp, starea mea se înrăutăţea şi semănăm tot mai mult cu fantoma care mă bântuia. Aşa că Nihal a hotărât să se ducă la Elfi.

Făcu o pauză. Lonerin era copleşit de povestire, dar înţelese că, pentru Sennar, acea mărturisire trebuia să fie sfâşietoare.

— A încercat în mod paşnic, dar nu a reuşit să-i convingă. Ea nu s-a dat bătută, a luat cu ea un mag Elf, aducându-l cu forţa la noi acasă.

Îşi trecu mâinile peste faţă, spatele fiindu-i din ce în ce mai încovoiat.

— L-a obligat să mă vindece. Elfii ştiau cum să facă, ei trăiesc în simbioză cu acest loc, aşa cum făcuseră în trecut cu Lumea Pământeană. M-a eliberat de spiritul care intrase în mine, doar pentru a mă arunca în infernul din care încă nu am reuşit să ies.

Glasul îi era sugrumat de emoţie.

— Elfii ne-au găsit, şi-au luat magul înapoi şi ne-au dus în ţinutul lor pentru un proces. Pentru ei, ceea ce se întâmplase era fără precedent, un adevărat abuz. Nu au avut milă nici măcar de Tarik, care era un copil, şi, în cele din urmă, l-au luat şi pe el. Nu am putut face nimic ca să-mi apăr familia. Eram vlăguit, abia mă ţineam pe picioare, puterile mele erau inexistente. Au cerut viaţa mea drept răscumpărare pentru vina noastră.

În luminiş se lăsă o tăcere sumbră. Triluri ciudate în depărtare, cântecul vreunei păsări micuţe, nimic altceva.

— Nihal, pentru a mă salva, a spus curţii că vina fusese a ei, că ea săvârşise delictul şi că ea trebuia să plătească, nu eu. Dacă aş fi avut puterile mele, dacă doar m-aş fi simţit bine… Nu i-aş fi îngăduit niciodată, niciodată! Aş fi mort, şi nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

Ochii lui se aprinseră de o furie care îl înfricoşă pe Lonerin. Sclipeau de sentimentul de vinovăţie hrănit de oroarea lungilor ani de singurătate.

— A făcut totul prea repede. I-a fost de-ajuns să rupă piatra centrală din medalion, talismanul puterii de care era legată viaţa ei. O lovitură de sabie rapidă, înainte să poată interveni cineva. Eu şi Tarik am văzut-o căzând la pământ fără să scoată un sunet, poate chiar fără să sufere. Elfii au privit impasibili, şi la sfârşit ne-au spus că delictul fusese răscumpărat şi că eram liberi.

Sennar îşi încleştă pumnii furios, dispreţul pe care-l simţea pentru el însuşi fiind fără margini.

— La început am vrut să abandonez totul, durerea era prea mare. Dar era Tarik, nu puteam să-l las singur. El a devenit raţiunea vieţii mele, forţa care mi-a permis să merg mai departe. Voiam să-i ofer toată fericirea pe care o merita, ceea ce văzuse fusese prea nedrept. Oftă. Este inutil să-ţi spun că şi acesta a fost un eşec patetic. Tarik nu a uitat niciodată acea zi şi ştia bine că vina era a mea. Fusese întotdeauna conştient de asta, iar eu nu am negat-o niciodată. Pe măsură ce a crescut, a început să mă urască tot mai mult, iar eu nu aveam puterea să-l educ cu adevărat, să fiu pentru el un călăuzitor, un adevărat tată. La cincisprezece ani nu a mai vrut să aibă nicio legătură cu mine şi a plecat. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.

De data aceasta, Sennar încetă să mai vorbească, iar Lonerin nu ştiu ce să adauge. Nu avea cuvinte ca să-i consoleze durerea. Doar îi rămase alături, lângă piatră, în tăcerea luminişului.

— Şi Ido? întrebă brusc Sennar.

Îl privi pe Lonerin cu ochi limpezi, impunându-şi să-şi revină, ca şi cum ar fi vrut să şteargă acea confesiune pe care poate că o regreta.

— I-am scris câteva scrisori, dar când Tarik a plecat, nu ştiu, mi-am pierdut dorinţa de a mai ţine legătura cu cineva.

— Este bine, zâmbi Lonerin. Continuă să lupte, de data asta, de unul singur. A fost declarat trădător de către Dohor, a luptat ani la rând în Pământul Focului, cât a fost posibil. Apoi a trecut la Consiliul Apelor, care reuneşte ultimele pământuri complet independente de puterea lui Dohor, Ţinutul Pădurilor, al Apei şi Pământul Mării.

Sennar părea uşor confuz.

— Este limpede că lucrurile s-au schimbat faţă de vremurile mele…

— Într-adevăr… Ido a plecat să vă caute fiul. I-am pierdut urma, dar ştiu că a hotărât să-l anunţe despre pericol şi să-l apere.

Sennar încuviinţă.

— Un lucru pe care ar fi trebuit să-l fac eu…

— Eraţi aici, nu aveaţi cum să ştiţi.

— Poate că ar fi trebuit să mă întorc în Lumea Pământeană, acela era destinul meu. Să fug de-acolo a fost o greşeală pe care am plătit-o scump. Dar când Tarik a plecat, m-am simţit atât de inutil, de sfârşit. Înţelegeam că nu trebuia să-l urmez, scăpase de sub controlul meu, era un bărbat deja, şi nu era drept să-i impun durerea sau singurătatea mea.

O vreme rămaseră în tăcere, apoi Sennar izbucni într-un hohot de râs amar.

— De o veşnicie nu mai vorbisem despre aceste lucruri, şi acum o fac cu un străin.

Îl privi cu simpatie, şi Lonerin simţi cum i se încălzeşte inima.

— Prietena ta probabil s-a trezit, mai bine mergem să luăm micul dejun. Şi dacă tot eşti aici, ajută-mă, fiindcă să mă ridic cu piciorul ăsta blestemat este o adevărată faptă de vitejie.

Lonerin o făcu şi i se păru ciudat că un spirit atât de mare era închis într-un trup atât de slab. Braţul scheletic al lui Sennar părea foarte fragil sub strângerea sănătoasă a mâinii lui.

Porniră în linişte, dar nu era nimic ostil în tăcerea lor, ci mai degrabă un fel de complicitate mută care părea să-i unească în acel moment.

Cu puţin înainte de a ajunge acasă, încă în pădure, dădură peste Dubhe. O zăriră mişcându-se rapid, ca o pisică, printre copaci, auziră şuieratul pumnalelor ei.

Se antrena. Lonerin îşi aminti când o văzuse prima dată făcând-o, sentimentul de ostilitate pe care-l simţise descoperind că avea mult din Breaslă în ea. Acum era diferit. Acum, văzând-o ageră şi precisă în mişcări, o găsea insuportabil de frumoasă, perfectă şi intangibilă pentru el. Era un fruct interzis, prea departe ca să-l atingă, şi era încă un mister, în ciuda nopţii petrecute împreună şi a aventurilor prin care trecuseră. Rana, ascunsă în adâncul inimii, reîncepu să-l doară.

Sennar era lângă el şi o privea pe Dubhe cu un amestec de admiraţie şi nostalgie. Cine ştie ce-i evoca acea scenă, ce amintiri dulci şi amare.

— Micul dejun va fi gata în câteva minute, spuse el sec, şi Dubhe tresări.

Cu siguranţă îi auzise şi îi văzuse, dar continuase să se antreneze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se opri brusc, îl privi, dar bătrânul o apucă grăbit pe drumul spre casă, lăsându-i singuri pe cei doi tineri.

Expresia ei se îmblânzi de îndată ce întâlni privirea lui Lonerin, iar el se simţi iritat. Din acea seară îl trata mereu cu atenţie, ca şi cum ar fi fost din sticlă. Îşi dădu seama într-o clipă ce înţelegea ea când îi spunea că nu voia să fie privită cu milă.

— Unde aţi fost?

— La mormântul lui Nihal, veni răspunsul sec.

Ochii lui Dubhe se luminară pe neaşteptate.

— Mi-ar fi plăcut să vin şi eu…

— A fost mai bine aşa, crede-mă. Ai fost scutită de încă o poveste tristă.

Lonerin o porni spre casă şi o auzi pe Dubhe urmându-l la scurt timp.

 

27
TRĂDAREA

 

— În felul acesta îmi răsplăteşti încrederea? Acesta este respectul, aceasta este veneraţia pe care le ai pentru tatăl tău? Learco era în genunchi înaintea lui Dohor, cu cămaşa plină de sânge. Durerea era puternică. Bătuse tot drumul înapoi rănit, dragonul fiind într-o stare şi mai gravă decât el, şi, cum sosi, se duse să-i dea raportul tatălui său.

— Maiestatea Voastră, sunteţi rănit… interveni Volco, servitorul lui.

Learco îl auzi înaintând spre el cu sfială, probabil ca să-l ajute.

— Rămâi pe loc! Glasul tatălui său clocotea de o furie fără margini. Ar fi trebuit să moară, nu vreau oameni de nimic la curtea mea, continuă el.

Learco simţi cum i se înceţoşează privirea. Rana nu era gravă, dar pierduse sânge, şi o moleşeală ca de gheaţă începea să i se răspândească în membre, pornind de la acea tăietură.

Tatăl lui începu să se plimbe înainte şi înapoi, cu un pas nervos. Cu siguranţă o făcea ca să-i prelungească agonia.

— Măcar l-ai rănit? îl întrebă în cele din urmă.

Cu un efort uriaş, Learco ridică privirea.

— Da, domnul meu, la umăr.

Fusese o zgârietură, nimic mai mult. Era exagerat să o numească rană. Şi totuşi, nu putea să-i spună că nu-l lovise. Nu putea suporta modul în care îl privea, dispreţul lui. În realitate, voia doar admiraţia lui.

Pe neaşteptate, Dohor zâmbi triumfător.

— Cel puţin, nu ne va mai sta în cale.

Learco rămase perplex. Aruncă o privire rapidă spre sabia lăsată pe jos, lângă el.

— Îţi cunosc bine inima mărinimoasă, continuă tatăl său, rostind fiecare cuvânt cu dispreţ. Aşa că am anticipat cum să-mi apăr interesele, otrăvind sabia.

Learco simţi cum i se învârte capul, era pe punctul de a leşina, dar nu din cauza hemoragiei.

Dohor îi surprinse cu siguranţă privirea pierdută şi uluită.

— Ce mai aştepţi? Ţi-am oferit victoria şi răzbunarea, ţi le-am servit pe o tavă de argint.

Learco îl privi îndelung, cu o expresie de reproş înăbuşit. Gestul lui cavaleresc de a achita o datorie pe care o avea faţă de gnom fusese zadarnic. Fără să vrea, tot îl omorâse. Îl înşelase, aşa cum taică-său făcuse cu el.

— Aţi fi putut să-mi spuneţi.

Ochii lui Dohor se umplură de o furie arzătoare. Fiul lui nu mai avusese până atunci o asemenea îndrăzneală.

Palma veni cu violenţă şi-i arse obrazul. Learco se clătină, capul i se învârtea tot mai repede, dar reuşi să rămână în picioare. Îl privi din nou.

— Încă o dată mi-ai demonstrat că nu eşti un războinic, doar o deziluzie. Să nu care cumva să mai îndrăzneşti să te pui în calea planurilor mele.

Learco încuviinţă la comandă. Simţea cum lacrimile-i umplu ochii, dar se abţinu. Nu avea sens să le lase să curgă.

— Acum rămâi aici, în genunchi, în faţa tronului, fără să te mişti. Nu vreau să te văd în infirmerie înainte de un ceas bun.

— Dar rana s-ar putea infecta, sire, are nevoie de îngrijiri imediate! protestă vehement Volco.

Regele îl ţintui cu o privire dură. Nu admitea discuţii. Apoi ieşi cu paşi grei din sală şi dispăru după coloane.

Learco rămase nemişcat în locul lui, cu respiraţia greoaie şi acea oboseală imensă care începea să-l mistuiască. Cu toate astea, avea să se supună. Ca întotdeauna.

— Îmi pare rău, domnul meu, îmi pare rău…

Vocea lui Volco ajunse la el plină de durere, dar îi făcu plăcere să o audă. Era singurul cu care se înţelegea din toată curtea aia rece.

— Tatăl dumneavoastră este un om dur, ştiu, dar o face pentru binele dumneavoastră, chiar şi atunci când vi se pare nemilos şi nedrept… Vă iubeşte, sunt sigur de asta.

Learco plecă încet capul, iar lacrimile începură să-i cadă una câte una pe marmura pardoselii.

 

— Nu ştiu bine cum s-a întâmplat.

San mergea greoi. Avea o rană lungă la gleznă. Nu era adâncă, dar îl durea destul de rău, pentru că şchiopăta şi se vedea limpede că abia suporta durerea.

— Când a venit dragonul, adăugă trâgându-şi nasul, am gândit ceva, cred, apoi s-a produs o străfulgerare, şi după o clipă m-am trezit la pământ împreună cu bestia aceea uriaşă.

Ido îl asculta atent, dar nu avea idee despre ce magie era vorba. Fără îndoială, copilul era foarte puternic, făcuse un dragon să-şi piardă cunoştinţa, iar ăsta nu era puţin lucru. Avu bănuiala că interdicţia lui Tarik ascundea cu totul altceva.

— Nu-ţi face griji, îi spuse. Acum suntem salvaţi.

Dar nu era întregul adevăr. Ido se simţea epuizat şi nu reuşea să-şi recapete suflul. Poate era doar obosit sau era blestemata de bătrâneţe, lucru pe care refuza să-l accepte, dar trebuia să fi arătat cumplit, căci San îl privi speriat.

— Ido, eşti palid…

— Doar oboseală, doar oboseală.

Merseră întreaga noapte, fără ca gnomul să reuşească să-şi recapete forţele. Îşi simţea picioarele slăbite şi un gust de sânge în gură. Hotărî că poate era cazul să se oprească înainte de ivirea zorilor.

Cu multă greutate, reuşi să monteze pânza. Mâinile nu prea-i dădeau ascultare. Se culcară amândoi, dar, înainte, Ido privi rana de la glezna băiatului. Luă un burduf şi turnă peste ea nişte apă. San strânse uşor din dinţi.

— Ţi-ai jupuit pielea în cădere.

Băiatul dădu aprobator din cap.

— Doare.

— Nu mă îndoiesc, răspunse Ido şoptit.

Îşi spălă mâinile, apoi luă câteva feşe pe care le adusese din apeduct. Fu greu să îl panseze. Mâinile începură să-i tremure în mod evident, şi pe frunte îi apărură broboane de sudoare, chiar dacă nu era prea cald.

— Te simţi bine?

Tresări. San îl privea îngrijorat.

— Da, răspunse ezitant.

— Îţi tremură mâinile.

Ido strânse nodul, apoi începu să-şi asculte propriul trup. Simţi o usturime uşoară la umăr şi-şi aminti de rana din timpul luptei. Sabia lui Learco abia îl atinsese, dar sub atingerea degetelor simţi că tăietura era umflată şi dureroasă.

— Cred că am în continuare nevoie de ajutorul tău, spuse cu un zâmbet forţat.

San era încordat.

— Linişteşte-te. Trebuie doar să arunci o privire la umărul meu, unde am fost lovit.

Băiatul parcă-şi regăsi oarecum liniştea pentru că se apropie şi privi acolo unde-i arăta gnomul.

— Spune-mi ce vezi.

Simţi mâinile lui San pe piele. I se părură incredibil de răcoroase.

— Arzi.

Într-adevăr. Semn rău.

— E puţin roşu şi este şi o zgârietură… o tăietură, de fapt. De jur împrejur pielea este umflată şi pe margini puţin vânătă.

Ido nu se pricepea prea bine la otrăvuri. Erau o armă care nu-i plăcuse niciodată. El era un războinic, nu un ucigaş blestemat, şi dacă trebuia să omoare, trebuia să o facă numai prin forţa săbiei, nu avea nevoie de vicleşuguri inutile. Dar de ce o făcuse Learco? Nu părea genul care să înşele pe cineva, chiar şi când îl întâlnise în trecut văzuse în privirea lui onestitatea. Poate era mâna lui Dohor.

— Ce este, Ido?

Gnomul tresări brusc. Se întoarse către San şi îl văzu începând să se panicheze.

„Calm, trebuie să ne păstrăm calmul.”

Trase adânc aer în piept, încercând să ascundă efortul pe care i-l cerea acel gest.

— Avem nevoie de ajutor. Nu putem continua singuri.

— Dar te simţi rău?

Ido nu băgă în seamă întrebarea.

Nu avea idee cât de grav era. Rana era superficială, dar, pentru multe otrăvuri, era suficientă. În orice caz, trecuseră destule ore din momentul în care fusese lovit, şi simptomele erau încă blânde. Poate mai exista o speranţă.

Se scotoci prin buzunare. Mâinile de-abia îl ascultau şi îi luă ceva timp ca să găsească ceea ce căuta. În sfârşit, aruncă pe jos câteva pietre cu simboluri ciudate, împreună cu o bucată de hârtie.

— Am nevoie ca tu să faci o vrajă.

— Ido, măcar explică-mi…

San mai avea puţin şi se prăbuşea. Gnomul îl prinse de umeri, cu mai puţină forţă decât ar fi vrut. Îl privi în ochi şi încercă să vorbească cu fermitate.

— Trebuie să chemăm pe cineva să ne ia de aici. Eu nu pot să continui drumul. Nu suntem departe de graniţa cu Pământul Apei. Dacă vine cineva cu un dragon, putem să ne salvăm. Dar trebuie să cerem ajutor, bine?

San dădu din cap că da, alb ca varul.

— Eu ştiu doar două vrăji: să aprind un foc şi să trimit mesaje. Dar sunt prea slăbit pentru asta. Am nevoie ca tu să mă ajuţi să duc la bun sfârşit incantaţia, nu de alta, dar am fost un mag dezastruos de când mă ştiu.

Dădu din cap că nu. Gândurile începeau să i se învălmăşească. Pe neaşteptate, se trezi gândindu-se la propria iniţiere în magie, la antrenament şi la o serie întreagă de amintiri inutile.

— Trebuie să o faci tu pentru mine.

San aprobă din cap, dar nu prea convins.

— Ia pietrele.

Băiatul ascultă. Ido îl ghidă pas cu pas. Îi spuse să aşeze pietrele în cerc, apoi îi întinse o pană şi o călimară pe care le purta mereu în desagă şi-i dictă mesajul.

„Ne aflăm la două leghe de graniţa cu Pământul Apei, spre Pământul cel Mare. Ne veţi vedea cu uşurinţă. Eu am fost otrăvit.”

Mâna lui San tremură, iar Ido fu nevoit să-i înfrunte privirea înspăimântată.

— Uşor, doar uşor, altfel aş fi fost deja mort, preciză el. Oricum, continuă: „Eu am fost otrăvit, tovarăşul meu este rănit. Trimiteţi un dragon şi un mag. Ido”.

San termină de scris, apoi îl privi cu ochii mari cât cepele.

— Acum avem nevoie de foc. Gnomul îi dădu cei doi cremeni. Ştii cum se procedează?

San dădu din cap că da.

Dură mult timp. Era agitat şi continua să se lovească peste degete. Ido nu îl grăbi. Ştia că ar fi fost mai rău şi oricum îl înţelegea.

În sfârşit, o mică scânteie se desprinse din pietre şi sări pe hârtie.

— Concentrează-te.

San nu ştia prea bine ce să facă, se pierdea.

— Închide ochii şi pune mâna peste hârtie, curaj! îl îmbie Ido.

San îi ascultă sfatul, dar mâna îi tremura.

— Gândeşte-te la numele pe care ţi-l spun. Folwar. Gândeşte-te la el intens, bine? Gândeşte-te doar la asta.

Din fericire, era o incantaţie simplă. San era prea tulburat ca să mai înfrunte orice alt test.

Focul arse încet pergamentul, iar în aer se răspândi imediat un abur albăstrui.

— Acum poţi deschide ochii.

San ascultă, iar Ido îi arătă fumul.

— Înseamnă că a funcţionat. Bravo!

Făcu un efort să-i zâmbească, trupul fiindu-i deja zguduit de frisoane.

San privi cu gura căscată cum se îndepărtau rotocoalele albăstrui. Pentru o clipă, Ido reuşise să-l facă să uite de situaţia în care se aflau.

Aruncă o privire către cerul care se lumina.

— Iar acum nu ne mai rămâne decât să aşteptăm.

 

Theana porni în mare grabă spre maestrul Folwar. Rareori o chema. În toţi acei ani de ucenicie, Lonerin fusese elevul lui preferat, chiar dacă era puţin mai în urmă decât ea.

— Maestrul are nevoie urgentă de tine, îi spusese servitorul. Ea se gândise la ce putea fi mai rău.

Intră agitată în încăpere, trântind uşa de perete.

Inima încetă să-i mai bată aşa de puternic de îndată ce-l văzu pe Folwar zâmbindu-i din jilţul în care stătea. Theana încetini pasul, dar nu se putu abţine să nu-i ia o mână între ale ei, îngenunchind lângă el.

— Maestre, eram aşa de îngrijorată! Aţi trimis după mine în mare grabă şi nu mă chemaţi niciodată…

Bătrânul zâmbi blând. Theana adora acel zâmbet. Fusese mângâierea copilăriei ei solitare şi nu reuşea să-şi imagineze viaţa fără el.

— Îmi pare rău că graba mea te-a indus în eroare, dar situaţia este gravă.

Chipul lui deveni serios, iar Theana se ridică. Sosise momentul să primească vreo poruncă.

— Tocmai am primit un mesaj de la Ido. Se află la mică distanţă de graniţa cu Pământul Apei, otrăvit, iar băieţelul care este cu el este rănit. Este nevoie de un mag, un mag care să cunoască şi meşteşugurile preoţilor.

Theana rămase perplexă.

— Şi doriţi să mă duc eu?

Pentru un timp, îngrijise răniţii din război, acolo la Laodamea, dar fusese mereu vorba despre intervenţii uşoare, într-un mediu protejat. De data aceasta era ceva diferit.

Folwar dădu din cap că da.

Theana se mulţumi să plece capul. Nu avea nicidecum intenţia de a da înapoi în faţa singurei porunci pe care maestrul i-o dăduse vreodată, chiar dacă i se părea o sarcină uriaşă pentru puterile ei.

— Cum doriţi.

— Vei călători cu Bjol, pe dragonul lui.

Theana ridică brusc capul. Nu mai zburase niciodată şi era terorizată de dragoni. Mâinile îi tremurară uşor.

— Veţi pleca imediat.

Fata îşi plecă încă o dată capul.

— Voi face tot ce-mi va sta în puteri… Mulţumesc pentru încredere.

Folwar zâmbi binevoitor.

— Acum du-te. Sunt sigur că nu ne vei dezamăgi.

 

Cât timp călătoriră, Theana se ţinu strâns de Bjol. Îşi pusese mâinile în jurul mijlocului acestuia înainte de a porni la drum şi nu le mai desprinse de-acolo. Îi spuseseră că era nevoie de o zi de drum, şi niciodată nu simţise că-i lipsea aşa de tare pământul de sub picioare, în realitate, nu de dragoni se temea, ci de abis. De fiecare dată când se afla într-un loc înalt, trebuia să se prindă de ceva. Avea mereu impresia că se va prăbuşi. La fel se simţea călărind acel dragon.

— Încet! strigă Bjol amuzat.

— Iartă-mă, dar nu am zburat niciodată, şopti ea speriată.

Se simţea ca o proastă. Nu era deloc genul aventuros. Îşi petrecuse copilăria izolată în satul ei, adesea închisă în casă, şi nu avea nicio înclinaţie spre acţiune. Pentru prima dată îi revenea o sarcină atât de îndrăzneaţă.

Se gândi imediat la Lonerin, care adora să se bage în situaţii riscante, care se va întoarce ca un erou după o călătorie unde puţini ajunseseră. Slăbi puţin strânsoarea. Amintirea sărutului pe care şi-l dăduseră îi umplu gândurile, împreună cu o durere surdă. Nu ştia unde se afla, iar în tot acel timp nu făcuse altceva decât să se teamă că nu se va mai întoarce, gândindu-se la el neîncetat. Despărţirea lor rece o însoţise mereu. Lonerin plecase împreună cu Dubhe, după ce-şi riscase viaţa ca să o salveze: acest lucru demonstra cât de mult ţinea la fata aia. Înţelesese imediat că pentru ea nu era loc. Şi cu toate astea, nu reuşea să accepte. Cuvintele pe care şi le spuneau în timpul studiilor cu maestrul Folwar, zâmbetele, apoi sărutul acela, acel mic sărut nesemnificativ – dar care pentru ea valora cât lumea întreagă – nu putea să le uite.

Gândurile acelea îi distraseră oarecum atenţia şi, încet, teama de a zbura se risipi. Cât despre Bjol, încercă să vorbească tot timpul, liniştind-o cu trăncăneala lui măruntă şi distractivă. Theana răspunse aproape mereu monosilabic, încercând un sentiment confuz, între ruşinea pentru frica ei şi stânjeneala acelei situaţii. Îmbrăţişase un necunoscut, totuşi.

Când ajunseră, era deja seară şi începură să străbată regiunea indicată de Ido. Pentru Theana nu fu prea plăcut, căci Bjol îi ceru să ţină ochii deschişi.

— Două perechi de ochi sunt mai bune decât una singură, nu? Dar doar dacă nu este prea greu să priveşti în jos.

Ea dădu din cap că nu şi începu să scaneze împrejurimile, simţindu-şi stomacul chinuit de o senzaţie de greaţă. Strânse din dinţi. Nu putea să se dea bătută tocmai atunci, singura dată când i se ceruse o mică dovadă de curaj.

 

Reuşiră să-i găsească datorită focului magic pe care-l aprinseseră. Pentru Theana era absolut inconfundabil.

— Acolo! spuse ea, arătând cu degetul.

Bjol îşi întinse capul înainte.

— Eu nu văd nimic.

— Dar eu simt, zâmbi ea.

Era o vrajă măruntă, dar Theana era înzestrată cu o sensibilitate extraordinară pentru magie.

Acel foc slab era pentru ea asemenea unui far care lumina drumul.

Aterizară şi-l văzură pe copil fluturându-şi mâinile pentru a atrage atenţia, în întunericul ameninţător. Era aproape noapte.

— Aici, aici!

Theana coborî din şa şi fugi repede spre el, cu geanta care îi atârna grea pe umăr şi din cauza căreia se tot împiedica.

— Unde este Ido? întrebă imediat, încercând să preia controlul.

San îi conduse la el. Băiatul era tulburat şi palid. Părul zburlit îi acoperea parţial fruntea, iar pasul îi era şi mai nesigur pentru că se grăbea. Theana avu o senzaţie ciudată în contact cu el. Avea ceva de bărbat, şi de copil în acelaşi timp, şi emana o aură specială pe care nu reuşi să o identifice.

Îl apucă de umeri cu blândeţe şi îl privi în ochi, adâncindu-se în acel violet profund şi limpede.

— Stai liniştit, acum sunt aici.

Sub palmele cu care-i strângea umerii mici simţi cum curgea un fel de curent.

— Spune-mi doar unde este Ido.

San ridică un deget, arătând undeva în deşert.

Theana îşi ascuţi privirea, dar numai datorită percepţiei sale de mag reuşi să-l vadă. Era o pânză de camuflaj întinsă pe pământ. Se întoarse spre Bjol:

— Rămâi cu copilul?

Cavalerul dădu din cap că da. Ea porni în grabă spre gnom. Inima-i bătea cu putere. Începea să se teamă.

Dădu pânza la o parte cu delicateţe, iar chipul acela pe care îl admirase de atâtea ori în Consiliu îi apăru epuizat şi palid. Părea mai bătrân decât şi-l amintea, dar simţi un respect profund. Nu fusese niciodată atât de aproape de el.

— Nu v-aţi grăbit prea tare, nu-i aşa? horcăi Ido.

Theana tresări şi el îi zâmbi.

— E în regulă… Mai bine mai târziu decât niciodată.

Respiraţie greoaie, paloare, transpiraţie. Theana îi puse o mână pe frunte. Era de gheaţă. Deodată, deveni stăpână pe situaţie.

Ridică mâna rămasă liberă şi invocă un foc mic care se înălţă în aer, deasupra lui Ido. Acum putea să-l examineze mai bine. El închise imediat ochii. Era deranjat de lumină, un alt simptom de notat.

— Ţineţi ochii deschişi doar o clipă, vă rog.

— La ordinele tale, răspunse Ido, dar glasul îi era tot mai stins şi privirea de sticlă.

Otrava îi intrase în corp prea mult.

Theana dădu complet la o parte pânza de camuflaj şi se aşeză lângă gnom ca să-l privească mai bine.

— Spune-mi că este bine, te rog!

San se apropiase şi glasul lui era plin de îngrijorare.

— Linişte, tot ce am nevoie este linişte, spuse ea drept răspuns.

Era concentrată, căuta ceva. Când găsi, scoase un oftat de uşurare. Pe umărul lui Ido, rana era deja infectată şi nu putea fi atinsă, dar pe acolo intrase otrava în sânge. Gnomul rezistase atât de mult pentru că era decât o zgârietură. Dacă tăietura ar fi fost mai mare, acum ar fi fost deja mort.

Theana se întoarse spre Bjol:

— Înainte de a-l duce de-aici trebuie să-i acord cel puţin primele îngrijiri, altfel nu va supravieţui drumului.

Băieţelul gemu, dar cavalerul rămase calm.

— Tu eşti mag.

Theana se simţi apăsată de o responsabilitate enormă. Cu mâna tremurând, începu să scoată din geantă toate cele necesare.

Nici nu se punea problema să pregătească antidotul. Îi lipseau mijloacele, chiar dacă înţelesese despre ce era vorba. Singura soluţie era să încerce să împiedice răspândirea otrăvii, să o oprească pe durata călătoriei. Descheie complet cămaşa lui Ido şi i-o scoase, lăsându-l cu bustul gol.

Înainte de a începe, îi mulţumi în gând tatălui ei. Era un gest pe care-l făcea mereu, în mod automat, dar de fiecare dată o emoţiona puţin. Totul pornise de la el, şi nu înceta să-i fie dor de el. Trebuia să se grăbească, iar tatăl ei avea să o protejeze şi să o călăuzească. Rugăciunea pe care o rosti era într-o limbă uitată prin acele părţi. Corpul i se legăna pentru a urma ritmul rugăciunii, iar în acest timp, Theana amesteca ingredientele într-o farfurioară pe care o scosese din geantă. Simţi privirea uluită a lui Bjol aţintită spre umărul ei, dar încercă să nu se gândească la asta. Nu trebuia să se lase distrasă.

Cânta în continuare, adăugând o rămurică de salcie la aceste pregătiri. Încet, mâinile îi deveniră luminoase, în timp ce rugăciunea se înălţa tot mai sus. Închise ochii, lăsându-se condusă de ritmul propriei voci, şi înaintea ochilor ei închişi începu să prindă contur un desen întortocheat de linii luminoase care se intersectau şerpuite. Lumea dispăru la orizont şi rămase doar cântecul şi puterea care simţea că se scurge din propriul corp. Când îşi simţi mâna caldă, începu.

Cu rămurica, trasă modele ciudate pe pielea lui Ido, urmărind o cale invizibilă în acel labirint de linii fluorescente. Cum termina una, pronunţa un cuvânt, cântecul se întrerupea o clipă, apoi reîncepea în mod armonios, în timp ce mâna ei trasa un alt drum.

La sfârşit, imaginea de ansamblu a acelui vast desen apăru în toată frumuseţea lui. Pe măsură ce Theana o întregea, într-un mod obscur şi de neînţeles, respiraţia lui Ido se normaliza, chipul lui îşi recăpăta culoarea şi membrele i se încălzeau. Ea ajunse să atingă rana, iar glasul ei se opri să cânte o notă muzicală lungă şi înaltă. Trasă un cerc în jurul tăieturii şi prelungi sunetul până când se simţi pustiită, ca să înceteze pe neaşteptate, deschizând ochii. Într-o clipă, liniile de pe trupul lui Ido dispărură, de parcă nu fuseseră niciodată trasate.

Theana se sprijini cu palmele de pământ, sfârşită. Fusese mai extenuant decât bănuise. Trecuse destul de mult timp de când otrava îi intrase în corp şi se extinsese destul de mult.

— Ce i-ai făcut? întrebă băieţelul tremurând.

Theana se întoarse spre el zâmbind.

— O vrajă veche. Acum se simte bine. Când vom ajunge la Laodamea, voi pregăti antidotul şi totul va fi în ordine.

Chipul lui San se însenină.

— Mulţumesc, mulţumesc foarte mult! spuse, sărindu-i de gât şi izbucnind în lacrimi.

Theana zâmbi. Nu i se întâmpla prea des să se simtă aşa de utilă.

Îl zări pe Bjol privind-o uluit.

— Nu mai văzusem o incantaţie de acest fel, despre ce este vorba?

— Magie şi practici preoţeşti arhaice. M-a învăţat tatăl meu.

Îi era ruşine să vorbească despre ele. Abilităţile ei fuseseră atât de mult timp ceva ce trebuia ascuns, ceva ruşinos, încât nici acum nu îndrăznea să pronunţe numele acelui zeu în cinstea căruia îşi practica măiestria.

Un zeu maltratat, trădat şi pervertit. Zeul tatălui ei şi, mai înainte de asta, încă al Elfilor: Thenaar.