18
AMINTIRI ÎNGROPATE

 

Ido se trezi devreme. San era în pat lângă el şi dormea liniştit.

Se simţea destul de puternic. Îngrijirile băieţelului avuseseră efecte extraordinare, iar temperamentul rasei lui făcuse restul, încă vreo două zile şi ar fi putut porni din nou la drum. Acum însă avea chef să facă o plimbare în cuibul rezistenţei, singur.

De când pusese piciorul acolo simţise nevoia să o facă. Amintirile îl chinuiau, iar ideea unui pelerinaj în acel loc al memoriei i se părea îndreptăţit. Să ai o sută de ani şi să supravieţuieşti tuturor evenimentelor şi persoanelor era o situaţie greu de suportat. Ido se simţea obosit şi strivit de acea povară. Moartea începea mai degrabă să-i pară o prietenă, decât o duşmancă. Dar mai erau încă multe de făcut şi nu avea de gând să plece lăsând ceva neterminat în urma lui.

Vederea locurilor în care se luptase şi suferise, se bucurase şi fusese fericit, avea să-l ajute să se simtă mai bine.

Ajunse în vechea lui cameră, o nişă săpată în perete. Mutat într-o parte, stătea patul pe care-l împărţise ani mulţi cu Soana. Puţin mai în faţă însă era sala în care îşi îmbărbăta oamenii, în care le dădea ordinele şi planificau împreună strategiile de luptă. Apoi depozitul cu arme, cu săbiile deja pe jumătate ruginite, cu lăncile şi armurile împrăştiate.

Totul era pustiu şi tăcut. Totuşi, Ido îşi amintea bine feţele tovarăşilor lui şi chiar moartea lor. Un şir nesfârşit de înmormântări, de trupuri spintecate de săbii, de muribunzi pe care îi însoţise în agonie.

Paşii îl conduseră în marea arenă. Era un rezervor gol. Îl adaptaseră astfel încât acoperişul să se poată deschide printr-un mecanism pus în mişcare de trei persoane. Afară erau munţii şi un loc destul de izolat, ca nimeni să nu-şi dea seama de deschizătură.

Intră şi trase adânc în piept aerul dinăuntru. Mai simţea mirosul lui Vesa, al trupului său uriaş forţat să rămână acolo, dedesubt, perioade lungi, între bătălii. Îşi amintea cum fremăta când se urca în spinarea lui şi-i spunea că se vor duce la luptă. De acolo porniseră în ultimul lor zbor, în ziua în care rezistenţa fusese împrăştiată şi apeductul cucerit.

 

Sunetul paşilor săi îi răsună în urechi. Ido le-a spus deja alor săi să fugă, dar soldaţii lui Dohor continuă să-i caute prin tot apeductul. Reuşeşte să ajungă în arenă, este cu sufletul la gură, epuizat, rana de la braţ începe să-i zvâcnească. Se blochează. În faţa lui se afla un cimitir de bărbaţi arşi, iar în mijlocul lor stă Vesa, dragonul lui, care-l aşteaptă cu privirea mândră.

Vesa, cum îl vede, scoate un răget ascuţit, iar Ido îi zâmbeşte emoţionat. Armăsarul lui izbutise, aveau să meargă încă o dată la luptă împreună.

Ido aleargă spre el, trebuie să fugă repede şi au puţin timp. Când este aproape de el, îşi dă seama că este rănit. Câteva lănci au reuşit să-i zgârie pielea dură şi aripa dreaptă, dar ce îl îngrijorează este o tăietură foarte adâncă la o labă.

— Ce ţi-au făcut, Vesa…

Dragonul îşi apleacă botul până la el, pufneşte uşor.

Ido îl mângâie cu blândeţe.

— Acum plecăm împreună. O să vezi, te voi duce la cel mai bun mag din lume şi te va vindeca. Ne vom ascunde în Ţinutul Pădurilor şi de-acolo o să le-o plătim tuturor.

Aleargă spre zona unde se află dispozitivele de deschidere; trei nişe dispuse sub peretele mobil de stâncă. Ar fi nevoie de trei persoane ca să pună în mişcare mecanismul, dar poate că forţa lui este suficientă ca să îl deschidă pe jumătate. Va ajunge. De restul se va ocupa trupul uriaş al lui Vesa.

Ido se caţără cu greutate. Vederea începe să i se înceţoşeze, a pierdut mult sânge din rană. Reuşeşte totuşi să ajungă la una dintre nişe.

În centru se află o pârghie mare din lemn, conectată la o roată cu dinţi, destul de mare. Gnomul care o manevra zace la pământ, străpuns de o lance. Ido pur şi simplu îl dă la o parte. Nu are timp să fie milos.

Prinde pârghia cu amândouă mâinile şi trage cu toată puterea. Braţul îl înţeapă şi simte o durere ucigătoare, dar în cele din urmă pârghia se mişcă şi, cu un zgomot infernal, stânca alunecă într-o parte.

Ido se lasă să cadă, aterizând caraghios pe spinarea lui Vesa. Animalul deja încearcă să forţeze stânca. Muşchii lui mari sunt încordaţi din cauza efortului, are labele arcuite, iar ghearele-i pătrund în piatră. Rana de la aripă sângerează din plin, iar mirosul de sânge umple sala.

— Încă puţin şi reuşim. Hai, Vesa, rezistă!

Stânca se mişcă în lateral cu alte câteva palme, apoi animalul cade din nou pe labele din faţă, epuizat.

În jur, vuietul luptelor şi zgomotul de săbii sunt din ce în ce mai puternice.

— Am reuşit, curaj, am reuşit!

Ido simte oboseala cumplită a dragonului. Exact cea pe care o simte şi el. Nu mai rezistă, au ajuns amândoi la capătul puterilor.

— Hai! îi dă pinteni. Şi dragonul îşi desface aripile şi se ridică greoi în aer.

Lumina soarelui aproape îi orbeşte, iar în faţa lor, Thalul scuipă foc şi cenuşă. Dar cerul pare degajat.

Vesa dă din aripile puternice şi, într-o clipă sunt la înălţime, în aerul cu miros de sulf şi căldura vulcanului care le umple plămânii.

Pentru prima dată în viaţa lui, gnomul simte că locul acela îi aparţine. A luptat pentru acel loc, şi-a făcut sălaşul în măruntaiele lui, a fost alături de oamenii lui, şi acum acel pământ de foc şi stâncă este cu adevărat casa lui.

„Ţi-l voi smulge, Dohor, ţi-l voi smulge şi-l voi face la fel ca în vremurile frumoase de odinioară “, îşi spune.

Aproape că se relaxează, îndreptându-şi ochii în direcţia ţintei lor îndepărtate, când simte cum muşchii lui Vesa înţepenesc sub coapsele lui, scoţând un muget ascuţit şi plin de durere.

Încep să coboare abrupt, o aripă a dragonului este blocată.

Ido se agaţă de solzii de pe spate şi-i este de-ajuns o privire ca să înţeleagă.

O muşcătură frânsese aripa rănită a lui Vesa.

Ido înnebuneşte de furie.

În colţul razei sale vizuale, un dragon blestemat, mic, care a ţâşnit ca un fulger; pe care călărea un cavaler care era aproape un copilandru.

— Înainte, înainte! îi dă pinteni lui Vesa, dar este zadarnic.

Dragonul este terminat, cu aripa sănătoasă încearcă să profite de curenţii de aer, fără să reuşească. Atunci întinde aripa rănită ca să încetinească prăbuşirea. Mugetul lui se transformă într-un geamăt surd de durere. Ido simte cum ceva i se încolăceşte în măruntaie şi-l orbeşte.

Se întoarce şi-l vede pe cavaler venind către el. Are un dragon destul de tânăr, cel puţin la fel de lipsit de experienţă ca şi stăpânul lui. Ţine lancea dreaptă înaintea sa, iar Ido intuieşte clar ce are de gând să facă. Are deja întipărit pe chip zâmbetul învingătorului şi cu siguranţă visează să revină la bază cu capul lui, capul cumplitului Ido.

Gnomul se ridică în picioare, ţinându-şi echilibrul pe spinarea lui Vesa. Băiatul ridică braţul şi loveşte, după cum plănuise.

Lui Ido îi este de-ajuns să se aplece, apoi pur şi simplu se agaţă cu mâna sănătoasă de harnaşamentul dragonului adversarului, în timp ce trece pe lângă el. Băiatul, înlemnit de frică, îl priveşte cum se ridică pe şa, sprinten ca un dihor, exact în spatele lui.

— Nu! mai are el timp să şoptească.

Ido îi taie gâtul cu tăişul, îl simte zbătându-se în ghearele agoniei şi apoi abandonându-se mort în braţele lui. Îl aruncă jos cu o lovitură de picior şi rămâne singur pe dragon, care deja a înşfăcat coada lui Vesa şi o smuceşte cu forţă. Ido urlă furios şi-i înfige cu toate puterile sabia în şold, până la mâner. Animalul scoate un muget, slăbeşte strânsoarea, dar încă mai are timp să arunce o flacără spre Vesa.

— Blestematule!

Ido este furios. Se agaţă de gâtul dragonului, luptă cu greaţa în timp ce animalul se zbate în ghearele durerii. Alunecă în jos, acolo unde ştie că sabia nu va întâlni obstacole. Urlă şi loveşte o dată, de două ori, şi încă o dată. Se ţine doar cu braţul rănit, iar tăietura îi cauzează dureri cumplite. Nu contează. Animalul ăla l-a lovit pe Vesa şi trebuie să plătească.

Aproape inconştient, Ido simte că se prăbuşeşte. Dragonul trebuie să fi murit. Se lasă în voia sorţii. Nu mai are ce face. Poate va muri şi el, dar va muri luptând, iar acest lucru este suficient. Va muri răzbunându-l pe Vesa. Zâmbeşte, căzând în gol.

Apoi o smucitură şi totul se opreşte. Cămaşa i se strânge în jurul gâtului, sufocându-l. Iar de jur împrejur un fel de răsuflare caldă. Ido înţelege imediat.

— Vesa… şopti el.

L-a prins în zbor cu dinţii, evitând impactul cu pământul.

Îl aşază cu blândeţe jos, apoi Ido aude o bufnitură. Când se întoarce, îşi vede dragonul prăbuşit pe stânci, cu capul într-o parte, pe pământ. Respiră cu greutate, stomacul i se ridică şi coboară neregulat, sângele se amestecă cu culoarea roşie a pielii acoperite de solzi.

Ido refuză să creadă. Nu poate să creadă. Se ridică imediat, fără să-i pese de durerea rănilor, se învârte în jurul dragonului, îl examinează.

Aripa dreaptă e ciuntită, iar membrana dintre oase este complet sfâşiată. Coada este ciuruită de muşcături, iar pântecele plin de arsuri miroase a pârlit.

Ido a înţeles. Deja a înţeles, dar nu poate accepta. Mângâie capul lui Vesa, îngenunchind în faţa lui.

— Este totul în regulă, Vesa, este totul în regulă. Sigur, te-au cam ciopârţit, dar o vom scoate noi la capăt, nu-i aşa? Ca întotdeauna. Ai văzut cum te-am răzbunat?

Îi mângâie cu dragoste şi neîncetat creasta mică de pe bot, în timp ce mâinile i se umplu de sânge.

— Este totul în regulă. Ne odihnim puţin, apoi plecăm, nu-i aşa?

Simte deja cum i se umplu ochii de lacrimi.

Vesa îl fixează cu privirea stinsă. Pentru prima dată, Ido vede în acei ochi ceva ce seamănă cu teama şi resemnarea. Vesa se dă bătut.

— Nu, Vesa, la naiba, nu! Am nevoie de tine, înţelegi? Nu trebuie să renunţi!

Dar ochii nu-i strălucesc, aşa cum fac mereu când el îl strigă. A fost rănit şi alte dăţi, iar de fiecare dată, de fiecare blestemată dată când el îi spunea că totul va fi bine, Vesa părea să-i răspundă din priviri, ca să-l liniştească. Da, totul avea să meargă ca pe roate, pentru că îşi aparţineau unul altuia de o veşnicie, pentru că trecuseră prin nenumărate încercări de toate felurile, pentru că erau ei.

Ido se apleacă deasupra capului lui Vesa, îi vâjâie capul şi inima-i bubuie înnebunită în piept. Se opreşte la câţiva centimetri de ochii lui, astfel încât îi poate vedea fiecare solz de pe minunata lui piele roşie.

— Vesa, te implor, rezistă… Eu nu m-am dat bătut, m-au ciopârţit şi pe mine, dar m-am luptat pe cinste în noaptea asta, ca tine. Tu eşti tot ce-mi rămâne, nu mă părăsi…

Dragonul îl priveşte fix în ochi. Ca şi cum în faţa lui Ido se află un om care-i vorbeşte, nu un animal.

— Trebuie să plec.

— Nu mă poţi părăsi! Ido urlă până când îl doare gâtul.

— Nu-mi face asta!

— Există un timp pentru toate. Iar al meu se încheie astăzi.

— Nu e adevărat, nu accept asta! Îţi aminteşti când veneam la tine după fiecare luptă şi-ţi spuneam că voi băga sabia în teacă, ţi-aminteşti? Dar nu am făcut-o! Nici tu nu mă poţi părăsi, nu poţi!

Ochii lui Vesa devin calmi, respiraţia lui, atât de puternică odinioară, devine slabă ca a unui copil. Pieptul abia i se ridică, spasmodic.

— Lasă-mă să plec.

Ido începe să plângă ca un copil.

Respiraţia maiestuoasă a lui Vesa marcase întotdeauna ritmul bătăliei. Ido o asculta ca să se calmeze înainte de a lupta, şi apoi o auzea greoaie când lupta se termina, iar acela era sunetul victoriei. Când călătoreau din tabără în tabără, adormea cu acel zgomot. Iar acum a mai rămas un fel de murmur care avea să se stingă curând.

Este mai mult decât poate îndura. Un cavaler nu există fără dragon, un cavaler fără dragon ar trebui să aibă decenţa să moară.

Ridică capul, îşi fixează privirea pe ochii lui Vesa. Îi vede stingându-se încet, până când pleoapele lui se închid complet şi respiraţia i se opreşte.

Încearcă să-l mai strige o dată, încearcă să-l zguduie şi să-l lovească, dar ştie bine că s-a terminat, pentru totdeauna. Cu pumnii strânşi până la spasm, Ido izbucneşte în plâns şi varsă ultimele lacrimi de războinic care-i mai rămăseseră.

 

Ido oftă. Amintiri. Amintiri prea vii în mintea lui. Imaginea lui Vesa întins la pământ îi rămăsese înaintea ochilor mult timp şi-l chinuise de fiecare dată când văzuse un dragon. Cavalerul Dragonului care exista în el murise în acea zi.

Se întoarse, acum era pregătit. Mai era o ultimă etapă pe care trebuia să o parcurgă, o ultimă vizită de făcut pentru a încheia cu acel trecut glorios şi tragic, iar aceasta era cea mai importantă.

Înaintă prin apeduct cu siguranţă. Trecuseră trei ani, dar recunoştea fiecare piatră de pe acel drum. Îl străbătuse de nenumărate ori, iar durerea i-l întipărise în minte.

Fusese inundat în momentul cuceririi vizuinei şi imediat apa-i ajunse aproape de mijloc. Merse înainte împins de o dorinţă de nestăpânit.

În sfârşit, o văzu. O parte era acoperită de apă, dar în partea de sus rămâneau florile pe care le aşezase acolo ultima dată. Erau uscate, dar neatinse de apă. Piatra rotundă, cu diametrul de un braţ, era pusă în faţa peretelui de stâncă. Era decorată cu o friză cu flori stilizate şi frunze. Una dintre vechile decoraţiuni care se găseau adesea în apeduct, rezultatul artei strămoşilor lui.

Gnomul se apropie încet, hipnotizat. De trei ani nu-şi permitea să dea frâu liber durerii. De cât timp nu o mai jelea? De cât timp nu-şi permitea această slăbiciune, un lux atât de plăcut?

Puse o mână pe piatra mormântului Soanei, urmări linia ornamentelor până sub apă, o mângâie şi simţi cum durerea îl copleşeşte ca un potop. Se lăsă în voia ei. Un vechi prieten căruia de mult timp nu-i deschidea uşa, şi aproape că întâmpină lacrimile cu bucurie.

 

Ido coboară în tăcere în camera lui. Ştie că s-a apropiat de actul final.

În faţa uşii îl găseşte pe Khal, preotul care a îngrijit-o pe Soana în ultimele luni ale bolii. Chipul lui vorbeşte de la sine.

Ido se opreşte, cu mâinile pe lângă corp, fiind sigur că nu este pregătit. Ascultă absent cuvintele preotului, ca şi cum ar ajunge la el de la o distanţă nesfârşită.

— Cred că nu se mai poate face nimic, Ido. Îmi pare rău. Boala i-a pătruns în plămâni şi, în acest punct, magia noastră este neputincioasă.

— Cât timp mai are? întreabă el pe nerăsuflate.

Khal lasă privirea în jos.

— Spune-mi şi gata, răbufneşte Ido mânios.

— Poate până mâine-dimineaţă, nu mai mult.

S-a terminat. Nu mai este loc pentru speranţe disperate, pentru visuri deşarte. Până mâine-dimineaţă, anii pe care destinul îi rezervase pentru ei vor ajunge la sfârşit.

Ido intră în cameră cu capul plecat, mergând în vârful picioarelor.

— Nu trebuie să păşeşti atât de încet. Nu dorm.

Vocea Soanei este slabă şi calmă. Ido caută să-şi facă curaj şi să o privească. Iubeşte până şi înfăţişarea pe care boala i-a dat-o, paloarea ei cadaverică, pielea devenită diafană şi transparentă din cauza febrei, buzele ei subţiri şi crăpate.

— Vino şi să terminăm odată.

Vocea ei este senină. Ea pleacă liniştită, ca şi cum ar fi pornit într-una dintre numeroasele călătorii din timpul vieţii, şi-l lasă singur, incapabil să accepte acest lucru.

Ido se apropie, se aşază lângă ea şi găseşte forţa de a o privi. Zăboveşte asupra fiecărui detaliu al chipului ei, asupra ochilor ei înfundaţi în orbite şi încercănaţi, asupra gâtului foarte slab, asupra pielii zbârcite.

„Şi-o va aminti aşa pentru tot restul vieţii? Un trup bolnav, zăcând în pat?” se întrebă el.

Nu reuşeşte să-şi reţină lacrimile.

Soana închide ochii, respiră greu.

— Te rog, nu face asta.

— Şi ce-ar trebui să fac, atunci?

Ea tace.

Ido îi ia o mână, o strânge într-a lui. De câte ori a repetat scena aceea? Până se săturase, dar în toţi acei ani de război nu s-a gândit niciodată că o va trăi cu Soana. A preferat să creadă că o săgeată, un pumnal o sabie sau otrava vor ajunge înainte şi ea va fi cea care-i va veghea trupul. Destinul nu a fost atât de îngăduitor cu el.

— Nu fi trist, continuă Soana cu greu. Am avut parte de anii noştri şi au fost un cadou extraordinar nu crezi? Iar eu am făcut tot ce trebuia să fac, nu am remuşcări.

— Dacă nu te-aş fi adus cu mine sub pâmânt, în apeduct, dacă nu aş fi continuat să fac pe nebunul ţinându-mă numai şi numai de război…

Ea face un gest de indiferenţă cu mâna.

— Să vin aici a fost alegerea mea, Ido.

El dă din cap că nu. Nu se poate preda.

— Dacă ţi-aş fi spus mai înainte că te iubeam, am fi avut parte de mult mai mulţi ani.

Soana zâmbeşte.

— Dar i-am avut pe ăştia şi nu au fost puţini.

Pentru el au fost ca o clipă. Îi sărută mâna, o strânge.

— Ido… Dar este limpede că nici Soana nu ştie ce să-i spună.

Ido crede că moartea unei persoane iubite nu este niciodată un lucru natural firesc, este mereu o crimă, un furt. Este ca şi cum ţi-ai pierde un membru: nu te poţi resemna. Poate că într-adevăr aşa este viaţa, dar dacă ăsta îi este mersul atunci viaţa este nedreaptă şi poate că nu merită trăită.

— Nu mă face să plec cu durerea că te las deznădăjduit.

Ido simte că nu mai are cuvinte.

— Dacă tu vrei, şi asta va trece. Dar trebuie să vrei, înţelegi?

Lacrimile continuă să curgă tăcute din ochii gnomului şi udă mâna Soanei. Din abisul în care se află acum, i se pare imposibil să poată revedea lumina într-o zi şi, oricum, nici nu îşi doreşte asta. Dacă ea moare, este normal ca el să rămână în întuneric pentru tot restul vieţii.

— Să schimbăm subiectul, te rog.

Soana se forţează să zâmbească şi încearcă să dea un ton normal vocii ei, dar face mari eforturi să respire.

— Îţi aminteşti de seara în care ţi-am cerut să rămân la tine?

Ido închide ochii. O revede aşa cum era atunci, exact ca şi cum s-ar fi aflat acolo, în faţa lui, ca şi cum anii nu ar fi trecut. Acum nu mai are îndoieli acum ştie că o va revedea astfel de fiecare dată când şi-o va aminti.

— Nu pot să o uit.

— Sau căsătoria lui Dohor şi a Sulanei, când te ruşinai să stai lângă mine?

— Eu nu mă ruşinam! se revoltă Ido.

— Ba da, te ruşinai. Te ruşinai de tine însuţi.

Ido zâmbeşte, roşind.

Continuă aşa mult timp, gândindu-se la ce a fost, la toate amintirile nesfârşite pe care acei douăzeci de ani li le-au oferit în dar. Şi când ea este prea obosită să mai vorbească, iar respiraţia i se transformă într-un horcăit uşor, el continuă pentru amândoi. Apoi lumânarea se topeşte încet, până când tăcerea şi întunericul învăluie încăperea.

 

— Soana… şopti Ido în întuneric, şi o văzu, splendidă, zâmbind înaintea lui. Amărăciunea se risipise şi din ea rămăsese doar o amintire de o frumuseţe răpitoare.

— Te-ai întors…

— Mă pregătesc să plec din nou.

— Ştiu.

— Nu puteam pleca fără să mă întorc mai întâi aici.

Ea îi zâmbi în amintiri.

— Sunt mândră de tine, Ido.

Lacrimile curgeau încet pe obrajii bătrânului chip bărbos.

— Apără-l şi salvează-l. Mereu.

Ido deschise ochii. În faţa lui, doar răceala pietrei. Dar ea era acolo cu el, simţea asta, pentru totdeauna.

 

 

19
FIARA

 

Dubhe rămase o clipă nemişcată, un firicel de sudoare rece prelingându-i-se pe şira spinării. Trase aer în piept, apoi se întoarse brusc, cu mâinile la piept, gata să arunce cuţitele. Aruncă două, dar după cum prevăzuse, fu inutil. Rekla se mişcă iute şi le evită pe ambele; apoi se opri, cu pumnalul negru strâns în mâini şi un rânjet de învingătoare deja întipărit pe faţă.

Dubhe făcu eforturi să o recunoască. Era ea şi în acelaşi timp nu era. De mai bine de zece zile nu mai luase poţiunea, iar bătrâneţea o devastase. Pielea feţei îi era zbârcită şi încreţită asemenea unei bucăţi de pânză ude, părând prea multă ca să acopere craniul ei mic şi ascuţit. Părul rar era ca o mână de paie uscate de-o parte şi de alta a capului. Nici urmă de buclele ei strălucitoare. Ochii însă, deşi înneguraţi de ani, scânteiau de ură şi de sete de răzbunare. Oasele îi împungeau peste tot pielea diafană, dar muşchii reacţionau la fel de rapid ca întotdeauna. Încrederea oarbă în zeul ei îi dădea puterea de a continua.

— Înfăţişarea mea te sperie, poate? o tachină ea.

Rekla făcu câţiva paşi înainte. Instinctiv, Dubhe se retrase. Nu avea cale de ieşire. În spatele ei era doar peretele de stâncă surpat de curând, la stânga, o stâncă abruptă pe unde era imposibil să se salveze. Era prinsă. Nu putea folosi arcul, nu avea loc să se mişte. Numără cele trei cuţite rămase: nu aveau să fie suficiente.

— Uită-te bine la acest chip, priveşte-mă cu atenţie, spuse Rekla, continuând să avanseze.

Dubhe se trezi cu spatele la perete. „Ce pot să fac, ce pot să fac?”

— Iată cum sunt în realitate. Dacă nu ar fi filtrele mele, filtrele mele preţioase pe care le-ai vărsat pe jos, aş fi mereu aşa. Ce credeai că obţii cu asta? Credeai că mă vei învinge? Credeai că mă voi da bătută? Voinţa mea este mai fermă şi mai puternică decât înainte, căci zeul meu nu m-a părăsit, să ştii.

Dubhe auzi un urlet de dincolo de surpătură. Lonerin era în pericol, iar ea nu-l putea ajuta. Panica o cuprinse pe nepregătite, iar acel moment de neatenţie o costă scump. Rekla se aruncă asupra ei şi o strânse cu mâna de gât. Strânsoarea îi era de oţel. Dubhe simţi că nu mai are aer, în timp ce adversara ei o ridica încet de la pământ, cu chipul schimonosit de efort.

— Filla nu va avea milă de prietenul tău, nici să nu te mai gândeşti la el!

La auzul acelor cuvinte, Dubhe simţi cum îi sare inima din piept şi nu mai poate respira. Căută disperată cuţitele cu o mână, dar Rekla o blocă imediat cu braţul.

— Fără şmecherii, îi şopti la ureche. Iar Dubhe îi simţi din nou respiraţia caldă, în timp ce ura începea să fiarbă în ea. Ceva în interiorul ei se mişcă.

Rekla îi dădu brusc drumul, iar Dubhe simţi cum picioarele îi cedează. În timp ce cădea în genunchi, Rekla o lovi cu sabia în piept, dintr-o fandare amplă. Pe pieptar se deschise o lungă tăietură roşie, iar cureaua cu cuţitele de aruncat căzu la pământ. Lamele lor scoaseră un clinchet, sărind din teci.

Dubhe încercă să facă faţă durerii şi se întinse spre pumnale, încercând să apuce măcar unul. Cu greu zări strălucirea lamei, apoi o durere năprasnică îi străbătu mâna. Urletul ei se împleti cu al unui bărbat, de dincolo de perete.

„Lonerin…”

Când deschise ochii, văzu pumnalul Reklei înfipt în palmă. O străpunsese dintr-o parte în alta, iar tăişul o ţintuia la pământ. Nu se putea mişca: la orice încercare, pata roşie de pe pământ devenea tot mai mare. Rekla îngenunche în faţa ei, privind-o cu o expresie satisfăcută.

„Sunt moartă. Chiar şi aşa, este mai puternică decât mine. S-a terminat.”

Tremură de frică şi de durere. Rekla îşi trecu degetele peste sângele care curgea pe pământ, apoi, cu un gest teatral, îi admiră culoarea în lumina soarelui.

— Sunt sigură că Thenaar va aprecia cadoul meu, spuse ea zâmbind.

Scoase pumnalul din pământ cu violenţă şi Dubhe simţi pentru o clipă că leşină. Dar imediat după aceea reacţionă. Luă cu mâna sănătoasă unul dintre cuţitele căzute pe jos şi-l aruncă în direcţia Reklei cu toată puterea sa. Vederea-i era înceţoşată, dar tot reuşi să o rănească la umăr. Fusese atât de iute, încât călăul ei nu reuşise să evite mişcarea la timp. Când Dubhe îşi ridică din nou capul, o văzu strângându-şi umărul şi, în acest timp, sângele, negru şi vâscos precum cerneala, curgea pe pieptar.

— Cum ai îndrăznit… rânji Rekla.

Se năpusti ca fulgerul. Se aruncă asupra ei, punând-o la pământ. Apoi o lovi cu pumnalul în umăr. Dubhe urlă încă o dată, disperată. Dar de data asta era altceva în acel urlet, o notă cumplită, pe care o cunoştea.

Acum Rekla era deasupra ei, simţea întreaga greutate a acelui trup decrepit apăsându-i stomacul.

— Te voi duce în bazinul lui Thenaar, chiar de-ar fi să fie ultimul lucru pe care-l mai fac. Dar de data asta mă voi asigura că nu-mi mai dai nicio bătaie de cap pe drum. Nu-mi pasă în ce condiţii vei ajunge, am fost deja mult prea îngăduitoare. Nu am nicio intenţie să mai greşesc.

Glasul ei ajunse deformat şi distant în urechile lui Dubhe. Un alt sunet era pe punctul de a o asurzi. Cunoştea bine acel strigăt şi simţea cum îi creşte în măruntaie, se temuse mereu de el, dar acum era ultima ei salvare.

Rekla se ridică şi o lovi pe Dubhe cu un pumn în stomac. Pentru o clipă, fata-şi încordă muşchii de durere, apoi nu mai simţi nimic. Ca şi cum trupul ei devenise încet insensibil.

Atunci înţelese. Începu să simtă furnicături în degete, iar acea amorţeală se răspândi treptat prin braţe, până ajunse la piept. Sub osul pieptului, Fiara se zbătea să iasă.

— Din cauza ta Thenaar a încetat să-mi vorbească! Mă urăşte pentru că am dat greş cu tine, pentru că nu te-am ţinut de la început legată cu un lanţ, ca pe un animal! Am fost o idioată că te-am lăsat liberă să cotrobăi prin lucrurile Excelenţei Sale, Yeshol, ar fi trebuit să te prind imediat ce ai fugit cu Postulantul ăla! Acum vei plăti pentru ce ai făcut!

Îşi strigă furia către cer, iar strigătul ei ascuţit se suprapuse peste mugetul unui dragon. Animalele din împrejurimi erau agitate. Inclusiv Fiara. Dubhe o simţea zvâcnind înăuntrul ei, căutând o cale de ieşire, dar poţiunea lui Lonerin o împiedica să iasă la suprafaţă. Trebuia să găsească imediat o soluţie. Trebuia să dărâme zidul acela, altfel avea să moară.

Rekla o lovi cu piciorul, apoi o strânse cu mâinile de gât. Nu avea intenţia să o omoare, ci doar să o tortureze. O plăcere de care voia să se bucure până la capăt.

— Iată ce merită o trădătoare ca tine! spuse satisfăcută. Eşti prinsă, fără speranţă, iar durerea te va însoţi până la sfârşitul zilelor tale!

Dubhe încercă să se concentreze. Se gândi la primul ei măcel din pădure, la ochii plini de spaimă ai victimelor sale, la sunetul tăişului care le străpungea carnea. O parte din ea simţea o remuşcare de necontrolat faţă de acea acţiune şi contempla terorizată abisul în care ar fi sfârşit dacă Fiara ar fi ieşit şi i-ar fi luat în stăpânire trupul. O altă parte însă se bucura şi adulmeca mirosul propriului sânge, obsedată să-şi devoreze duşmanul care îndrăznise să o sfideze.

Rekla luă pumnalul şi o răni din nou în piept. Dubhe aproape că nu simţi durerea. Mâinile-i erau agitate de convulsii spasmodice, iar mintea ei începea deja să piardă contactul cu realitatea.

— De îndată ce îi voi oferi viaţa ta lui Thenaar, totul va fi la fel ca înainte, înţelegi? Anii şi frumuseţea mea sunt un preţ pe care-l plătesc bucuroasă pentru asta!

Dubhe simţi cum voinţa ei depăşeşte ultima barieră. Mintea făcu un pas înapoi de bunăvoie, cu aceeaşi disperare cu care sinucigaşul săvârşeşte ultimul act, cel fără cale de întoarcere.

Sunetele din exterior dispărură, iar tăcerea o înconjură. Se prăbuşea în abis, în hăul negru care sălăşluia în ea. În depărtare, doi ochi roşii ca doi cărbuni aprinşi luminară acel loc dezolant. Ar fi putut reveni şi rezista, căci poţiunea îi dădea puterea. Dar deja făcuse o alegere. Trase adânc în piept mirosul acru al corpului Reklei şi se dădu într-o parte. O căldură ucigătoare o invadă, cei doi ochi roşii acoperiră întunericul pierzaniei sale şi simţi cum Fiara îi lua locul.

Deodată, i se păru că Rekla se mişca încet, ca şi cum ar fi fost sub apă. În faţa ei se afla doar silueta demnă de milă a unei bătrâne fanatice, mistuite de ură. Dubhe ţâşni înainte şi Fiara mugi.

Îşi văzu trupul mişcându-se cu o viteză supraomenească. Se ridică într-o clipă, ca şi cum nu ar fi fost la capătul puterilor şi gata să cedeze. Rekla se dezechilibră, căzând la pământ. Dură o fracţiune de secundă.

— Nici măcar Fiara nu mă poate omorî, nu-ţi face iluzii, şopti cu un rânjet plin de siguranţă.

Dubhe atacă, foarte rapidă, şi-şi simţi mâinile contractându-se ca nişte gheare. Glasul îi era de nerecunoscut, atât de răguşit şi de inuman. Imaginea unei frânturi din braţul ei o făcu să se cutremure, căci nu era al ei. Boala o transformase într-o maşinărie perfectă de ucis. Muşchii îi zvâcneau înnebuniţi, iar setea ei de moarte era de nestăpânit, nimic nu ar fi putut-o potoli. Conştiinţa ei era zdrobită de acest instinct de fiară, nu mai putea să dea înapoi.

O lovi pe Rekla de mai multe ori, apoi o înşfacă de gât şi o izbi de peretele de stâncă. Sunetul oaselor ei sfărâmându-se o umplu de satisfacţie.

Ar fi vrut să înceteze, imediat, dar deja era prea târziu.

Adversara ei reacţionă în ciuda loviturii cumplite pe care o primise. Strânse pumnalul într-o mână şi cu cealaltă luă un cuţit de aruncat.

— Credinţa mea este mai mare decât blestemul tău. Thenaar îmi va da putere!

Începu să lovească orbeşte, mişcându-şi mâinile cu o agilitate extraordinară. O răni pe Dubhe superficial de mai multe ori, şi în aer ţâşniră stropi de sânge, în semicercuri subţiri, în timp ce mirosul pătrunzător al luptei umplea luminişul. Dragonii începură să ragă din nou înnebuniţi: Dubhe îi auzi în depărtare, ca într-un vis. Nu simţea nimic, doar o frenezie nebunească.

O ridică pe Rekla în sus, ca pe o pană. Apoi începu să o lovească cu mâna liberă. Pumnii ei erau tăioşi ca nişte lame.

Mintea i se îngrozi. Ca şi cum era împărţită în două. Ea nu dorea masacrul acela. Avu senzaţia clară că depăşise punctul din care nu se mai putea întoarce, că mersese mult dincolo de limită, şi că Fiara nu se va mai opri. Încercă să ţipe, dar nu putu. Gâtul nu-i mai aparţinea.

Nu putu decât să audă ţipetele Reklei, tot mai pline de disperare, trupul prăbuşindu-i-se sub ploaia de lovituri.

Dubhe simţi cum înnebuneşte, înţelegând că nu mai putea rezista în acele condiţii, era prea mult. Trupul nu-i mai aparţinea, de aceea nu reuşea să închidă ochii şi să nu vadă ce era pe cale să facă, nu reuşea să se oprească, sau măcar să înceteze să savureze fiecare ţipăt în parte.

În sfârşit, o apucă pe Rekla şi o izbi de pământ. Aproape că nu mai sufla, dar pentru Fiară nu era suficient. Dubhe îi puse mâinile în jurul gâtului şi strânse, strânse, simţind picioarele victimei zbătându-se în convulsii.

„Ajunge!”

Oasele gâtului se frânseră în încleştarea ei, iar Dubhe spera să poată muri, să poată dispărea ca să nu mai fie spectatoarea acelui spectacol al ororii.

În sfârşit, îi dădu drumul. Un urlet o atrase. Se întoarse. Mai multe pietroaie fuseseră date la o parte din zona surpăturii şi în gaura deschisă îl zări pe Lonerin, buimăcit, şi pe Filla care urla de durere.

Fiara rânji cu răutate.

 

Magul începu să mute cu mâinile stâncile căzute în timpul surpării. Era epuizat, dar o auzise pe Dubhe ţipând de mai multe ori.

— Nu vei ajunge niciodată la timp. Stăpâna mea devine o maşină a morţii când simte mâna zeului aşezată pe creştet, spuse Filla.

— Gura!

Hotărî să folosească magia. Avea destulă energie pentru o vrajă de levitaţie. Dar trebuia să se grăbească, Dubhe avea nevoie de el. Împreună mâinile, strigând cu putere formula. Una câte una, stâncile începură să se dea la o parte, desprinzându-se din mormanul care-i bloca drumul. Zburau în jos, rostogolindu-se de-a lungul povârnişului, în răgetele dragonilor.

Apoi un urlet sfâşie aerul. Era un sunet neomenesc, răguşit, sălbatic. Lonerin încremeni. Îşi amintea mult prea bine acel sunet.

„Nu, Dubhe, nu!”

Se concentră să fie şi mai rapid, pietrele ridicându-se cu viteză de la sol, în timp ce energia curgea din mâinile lui ca un fluviu învolburat. Îi fu de-ajuns prima deschizătură ca să înţeleagă. Dincolo de surpătură erau două persoane: Dubhe şi o siluetă neagră, îmbrăcată, fără nicio urmă de îndoială, ca un Triumfător. Dar Dubhe nu era ea însăşi, chipul îi era deja transfigurat, iar muşchii îi zvâcneau sub piele cu mişcări ritmice şi nefireşti.

Până atunci, de fiecare dată când Fiara ieşise la suprafaţă, Dubhe îşi păstrase întotdeauna intactă înfăţişarea. Doar chipul i se transforma, căpătând o expresie sălbatică şi cumplită. Acum însă toate membrele ei erau deformate de acea forţă ocultă pe care doar blestemul o putea da. Înfăţişarea ei era sălbatică, animalică, semn că Fiara ieşise la suprafaţă, în ciuda poţiunii.

La fel ca prima dată când o văzuse în acţiune, Lonerin rămase împietrit. Încetă chiar să mai dea pietrele la o parte şi rămase acolo încremenit, incapabil să se mişte.

Dubhe avea chipul schimonosit într-o strâmbătură înfiorătoare şi era aplecată asupra trupului Reklei, strângând-o cu mâinile de gât. Lonerin reuşea să vadă picioarele femeii agitându-se orbeşte, dar cu fiecare clipă care trecea, mişcările erau din ce în ce mai slabe şi lente. Gura îi era larg deschisă, căutând să respire şi să rostească cuvintele mute pe care nimeni nu le va mai auzi.

— Opreşte-te!

Urletul din spatele lui îl făcu să tresară. Filla încerca cu disperare să iasă de sub efectul vrăjii care-l legase. Privea scena cu disperare, cu ochii plini de o îngrijorare vecină cu nebunia.

Picioarele Reklei încetară să se mai mişte, un zgomot înspăimântător – de oase frânte – umplu tăcerea stranie care se instalase după urletul lui Filla. Dubhe nu-i dădu drumul, se mulţumi să se întoarcă spre ei, iar ochii îi străluceau cu o lumină cumplită. Lonerin îngheţă. Nu era ea. Nu putea fi ea. Privirea ei, rânjetul de pe buze, chipul mânjit cu sânge.

— Stăpâna mea! strigă Filla îngrozit.

Deşi era extenuat, îşi eliberase deja un braţ şi se ţâra disperat spre spărtura din surpătură.

— Rezistaţi, stăpână, rezistaţi!

Părea înnebunit.

„Blestemul a devorat-o”, se gândi Lonerin, simţind cum groaza îl cuprinde.

Nu-şi termină bine gândul, că printr-un salt neomenesc Dubhe trecu prin spărtura pe care el o deschisese şi se aruncă asupra lui Filla.

O privi în timp ce îl sfâşia cu mâinile transformate deja în adevărate arme, aceleaşi mâini pe care el le mângâiase cu câteva zile în urmă. Niciodată Lonerin nu se simţise mai îngrozit ca în acel moment. Nu reuşi să facă altceva decât să privească. Pentru o clipă întâlni privirea lui Filla. Nu era îngrozit sau copleşit de durere. Privea pur şi simplu dincolo de deschizătură fantoma neagră care zăcea la pământ, cu o tristeţe nemărginită.

— Dă-i drumul!

Cuvintele îi ieşiră din gură spontan, chiar dacă le înţelegea inutilitatea.

„Trebuie să o eliberez, trebuie!”

Se aruncă asupra sa, peste umerii ei atât de musculoşi. Forţa ei era impresionantă şi, printr-o smucitură, îl lipi de peretele de stâncă. Lonerin primi din plin lovitura şi simţi cum i se taie respiraţia.

Când ridică privirea, Dubhe era în faţa lui, însetată de sânge, citea asta în ochii ei.

— Vino-ţi în fire, te rog.

Ea nu se mişca, îi arunca o privire animalică, dar nu-l ataca, aproape confuză.

Lonerin se gândi la o singură soluţie. Strigă cuvântul lithos cu toată puterea. Dubhe înţepeni imediat. El îşi îngădui să zăbovească o clipă doar, cât să-şi vină în fire, apoi scotoci prin sacul cu merinde care era într-un colţ, aruncat pe pământ în timpul înfruntării. Când degetele lui atinseră sticla rece, simţi că nu era totul pierdut, că mai puteau să se salveze.

„Ea este acolo, înăuntru, şi va fi suficient un strop de poţiune pentru ca totul să fie ca înainte. A fost un accident cumplit, nimic mai mult. Dubhe nu este pierdută, nu este pierdută!”

Alergă spre ea. Abia perceptibil, Filla, plângea înfundat pe pământ.

— Stăpâna mea… stăpâna mea… Rekla… murmură şoptit, cu chipul încă întors spre ruine, spre trupul fără viaţă.

Apoi, tăcere.

Lonerin deschise buzele lui Dubhe cu forţa şi îi vărsă pe gât toată poţiunea din sticluţă. Văzu cum mâinile şi picioarele i se relaxau încet şi-şi reveneau după vrajă, o simţi cuibărindu-se în braţele lui, slăbită şi obosită. Îi examină faţa îngrijorat, dar nu o văzu ieşind la suprafaţă pe Dubhe pe care o cunoştea. Ochii îi erau încă injectaţi de sânge, expresia de pe chip încă era animalică.

„Ea este acolo, blestemul nu a devorat-o!” îşi repetă cu disperare, dar nu reuşea să creadă în acele cuvinte. Durerea îl lovi ca un pumn.

— Dubhe… Dubhe…

O aşeză pe pământ, sprijinindu-i capul. Ea închise ochii, paloarea feţei ei fiind de nedescris. Trecură câteva clipe, apoi sub pleoape se mişcă ceva. Când îşi reveni, ochii îi erau din nou fântâna neagră pe care Lonerin o iubea atât de mult. Trăsăturile feţei i se destinseră într-o strâmbătură de durere. Blestemul era din nou sub control.

— Mulţumesc, mulţumesc… şopti Lonerin, încă neîncrezător în acest cadou.

O ţinu strâns la pieptul lui, legănând-o în braţe.

— E totul în regulă, Dubhe, e totul în regulă. Ţi-am dat poţiunea, acum te vei simţi mai bine.

Ea îl privi şi-i şopti numele. Apoi îşi pierdu cunoştinţa.