Ieşind, în colţul străzii l-am întâlnit pe arhimandritul care ne ţinea lecţiile de religie. Un om naiv şi cucernic, grăsan şi tare de urechi. O iubea mult pe bătrâna lui mamă, care trăia într-un sătuc departe de Kastro şi ne spunea adeseori cu lacrimi în ochi că a văzut-o prin somn. Nu era prea deştept, poate că excesul de castitate îl ramolise înainte de vreme. Când suna clopoţelul la sfârşitul lecţiei, şovăia o clipă la uşă, apoi se întorcea şi ne îndemna de fiecare dată cu un glas blând şi rugător: „Înainte de toate, băieţi, să vă perpetuaţi neamul!” Noi râdeam pe înfundate şi strigam destul de tare, în spatele său, ca să ne audă: „Nu vă fie frică, nu vă fie frică, domnule învăţător, nu vă fie frică!” Dascălul ăsta nu-mi plăcea deloc, cu mintea lui de oaie, behăia, nefiind în stare să aline niciuna dintre neliniştile noastre. Într-o zi, în timp ce ne explica Crezul, a înălţat un deget triumfător: „Există un singur Dumnezeu! – uuunnul! aceasta e condiţia credinţei, cred într-unul Dumnezeu, pentru că dacă ar fi doi am spune cred în cei doooi Dumnezei.” Tuturor ne era milă de el şi nimeni n-a avut cruzimea să obiecteze.

  Într-o zi nu m-am putut stăpâni, tocmai ne vorbise despre atotputernicia lui Dumnezeu. Am ridicat călimara şi am întrebat:

  — Domnule învăţător, vreau să vă întreb dacă Dumnezeu poate face să dispară călimara asta.

  Sărmanul arhimandrit s-a făcut stacojiu la faţă, s-a gândit o clipă, căznindu-se să găsească un răspuns, dar neputând să răspundă, a apucat o cutie şi mi-a azvârlit-o drept în faţă. Am sărit în picioare:

  — Acesta nu e un răspuns, am rostit eu cu arogantă seriozitate.

  M-au eliminat din şcoală trei zile şi într-o seară a venit să discute cu tata.

  — Fiul dumitale e obraznic şi nedisciplinat, a spus el, copilul ăsta o să ajungă rău, ar fi bine să-l mai ţineţi în frâu.

  — Dar ce-a făcut?

  Asta şi asta; şi arhimandritul i-a povestit toată tărăşenia. Tata a ridicat din umeri:

  — Îmi fac griji numai dacă spune minciuni şi dacă se lasă bătut, încolo, e bărbat, lăsaţi-l să facă ce vrea.

  Aşadar, cu arhimandritul ăsta m-am întâlnit pe stradă. Când l-am văzut, am întors capul în altă parte ca să nu fiu obligat să-l salut. Eram furios, ştiam că el şi alţii ca el şi-au bătut joc de noi ani de-a rândul, şi-au bătut joc de cea mai sacră nelinişte a omului.

  Ce zile erau şi ce nopţi, când mintea îmi era străbătută de aceste două fulgere! Nu puteam să dorm; mă sculam din pat în miez de noapte, coboram scările cât se poate de încet, ca să nu scârţâie, deschideam poarta pe furiş şi ieşeam afară. Porneam pe străzi, nu era nici ţipenie de om, porţile erau închise, luminile stinse. Rătăceam pe străduţele înguste din Megalo Kastro, ascultând respiraţia liniştită a oraşului adormit. Uneori, vedeam îndrăgostiţi care cântau o serenadă, însoţindu-se de chitară sau de lăută, pe sub ferestrele închise; lamentaţia de dragoste, plină de jale şi de rugăminţi, se ridica până dincolo de acoperişul casei. Câinii de prin vecini auzeau, se trezeau şi începeau să latre. Dar eu dispreţuiam amorul şi femeile; mă întrebam cum puteau să cânte, cum de inima lor nu era sfâşiată de dorinţa dureroasă de a afla de unde venim şi încotro mergem, şi ce este Dumnezeu? Treceam cât puteam de repede pe lângă ei şi odată ajuns pe zidul veneţian începeam să respir în voie; neagră ca smoala, marea tuna mânioasă, se azvârlea cu repeziciune spre ziduri să le zdrobească; trecea peste zid, îmi stropea fruntea, buzele, mâinile, răcorindu-mă. Stăteam deasupra mării ore în şir, simţeam că ea, nu pământul, era mama mea, că marea era singura care îmi putea înţelege neliniştea, pentru că ea cunoştea aceeaşi nelinişte şi nu avea somn: se izbeşte de ţărm şi primeşte loviturile drept în piept, încearcă să scape, se zbate căutând libertatea; roade zidurile care se înalţă în faţa ei, ca să-şi croiască un drum dincolo de ele. Pământul e liniştit, sigur de sine, naiv şi destoinic; înfloreşte, dă roade, se ofileşte, fără teamă: e sigur că primăvara se va întoarce, ieşind din ţărână. Marea, mama mea, nu e sigură de sine, nu înfloreşte şi nu rodeşte; ea se luptă şi suspină zi şi noapte. Ascultam marea, ea mă asculta pe mine, ne susţineam şi ne încurajam reciproc, până în zori; atunci, de teamă că oamenii se vor trezi şi ne vor vedea, mă întorceam acasă. Mă vâram în pat. O mulţumire amară, sărată, îmi inunda trupul; mă bucuram că nu eram plămădit din ţărână, ci din apa mării.

  Aproape de casa noastră, o vecină avea un maimuţoi neruşinat, cu fundul roşu, cu ochi omeneşti; vecina noastră fusese ibovnica unui bei bătrân din Alexandria, acesta i-o dăruise drept amintire. De câte ori treceam, vedeam maimuţoiul ghemuit pe bancă în faţa porţii: ronţăia alune de fistic, pe care le cojea singur, se pureca, se scărpina. Mă opream mereu, îl studiam, mă amuza, îmi părea o caricatură a omului, o făptură veselă şi insolentă care n-avea nimic misterios, omul o poate privi şi râde de ea, fără nici o umbră de nelinişte. Dar acum eram stăpânit de oroare, am luat-o pe altă stradă, nu suportam să-l mai văd: umilea omul. Ăsta să fie, oare, străbunul meu? Mă cuprindea ruşinea şi mânia, simţeam că în mine se ruina o împărăţie.

  Să fie, oare, primul meu strămoş? Astea să fie rădăcinile mele? Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu îmi dăduse viaţă, nu el m-a creat, nu m-a fasonat cu mâinile lui, suflând peste mine scânteia divină; un maimuţoi îmi dăduse viaţă ducându-şi sămânţa de la o maimuţă la alta? Aşadar, nu eram fiul lui Dumnezeu, eram fiul maimuţei?

  Deziluzia şi indignarea mea au durat luni de zile; cine ştie, poate mai durează şi astăzi. De o parte stătea maimuţoiul, de cealaltă parte arhimandritul, o funie fusese întinsă între ei deasupra haosului, iar eu păşeam îngrozit, încercând să-mi păstrez echilibrul pe această funie. Erau zile grele pentru mine, a venit vacanţa şi m-am închis în casă, am împrumutat o mulţime de cărţi, despre animale, plante, aştri, şi stăteam aplecat asupra lor, zi şi noapte, ca un om însetat care îşi cufundă faţa în izvor să-şi potolească setea. Nu mai ieşeam afară din casă; îmi răsesem părul pe jumătate de cap, iar când prietenii mei veneau să mă ia la plimbare scoteam capul pe fereastră şi le ziceam: „Nu vedeţi? Cum să ies afară în halul ăsta?” şi mă adânceam iar în studiu. Ascultam uşurat râsetele batjocoritoare ale prietenilor mei care glumeau pe seama mea în timp ce se îndepărtau.

  Cu cât mintea mea se umplea de cunoştinţe, cu atât sufletul meu se umplea de amărăciune. Ciuleam urechile şi ascultam ţipând maimuţoiul vecinei. Într-o zi a scăpat din funie, s-a furişat în curtea noastră şi s-a suit în arborele de mimoză; ridicând ochii, l-am văzut cum mă spiona printre crengi. M-am cutremurat; niciodată în viaţa mea nu văzusem ochi atât de omeneşti, ochi plini de viclenie, zeflemitori, rotunzi, negri, imobili, care mă fixau.

  M-am ridicat şi am aruncat cărţile deoparte, „Nu e drumul meu”, am strigat, „mă pun contra naturii omeneşti, las prada din mână pentru umbra sa! Viaţa este o pradă şi eu sunt flămând!” M-am aplecat pe fereastră şi i-am aruncat maimuţoiului o nucă: a prins-o din zbor, a spart-o cu dinţii, a aruncat cojile şi a început să ronţăie cu lăcomie, privindu-mă batjocoritor şi ţipând. Oamenii îl obişnuiseră să bea vin; m-am dus în beci, am umplut o cană şi am pus-o pe pervaz; nările îi fremătau lacome, dintr-un salt s-a aşezat pe pervaz, şi-a vârât botul în cană şi a început să bea, plescăind din limbă a mulţumire; apoi şi-a pus labele pe umerii mei, mă strângea şi nu voia să se mai dezlipească de mine. Duhnea a vin şi a trup nespălat, îi simţeam căldura pe piept, perii îmi intrau în nas şi mă gâdilau, eu râdeam, el suspina în braţele mele ca o fiinţă omenească. Căldura mea şi a maimuţoiului se contopeau, suflarea lui urma acelaşi ritm liniştit ca respiraţia mea, eram împăcaţi. Seara, când a plecat şi s-a întors la frânghia sa, îmbrăţişarea maimuţei mi s-a părut o neagră Bunăvestire; un înger întunecat, mesager al unui Dumnezeu patruped, păros, pleca de la fereastra mea.

  A doua zi, spre seară, m-am dus în port, fără vreun plan dinainte stabilit; am intrat într-o tavernă frecventată de pescari: am cerut vin şi o farfurie cu barbun prăjit şi m-am pus pe băut. Nu ştiu dacă eram trist, supărat sau fericit, toate se amestecau în mine: maimuţa, Dumnezeu, cerul înstelat, demnitatea omului, şi mi se părea că îmi pusesem toate speranţele în vin ca să mă limpezească.

  Câţiva barcagii şi hamali, băutori cunoscuţi, care îşi sorbeau vinul într-un colţ, m-au văzut şi au început să râdă:

  — Încă are caş la gură şi face pe bărbatul, a zis unul.

  — Îl maimuţăreşte pe taică-său, începu să zică un altul, haideţi să-l necăjim un pic! Auzind asta, m-am făcut roşu de mânie:

  — Hei, oameni buni, am strigat eu, haideţi aici, fac cinste!

  S-au apropiat hohotind de râs. Umpleam paharele până sus, neîncetat, şi le sorbeam dintr-o singură înghiţitură, unul după altul, sec, fără să mâncăm nimic. Bărbaţii se uitau la mine iritaţi. Nu vorbeam, nu cântam, goleam pur şi simplu pahar după pahar şi ne uitam unul la altul, să vedem care va fi mai tare. Mândria cretană ajunsese la culme, mustăcioşii sălbatici, mari băutori, se ruşinau să se dea bătuţi în faţa unui adolescent imberb. Au căzut unul după altul la pământ, beţi morţi, dar eu nu mă îmbătasem. Atât de vădită, atât de mare trebuie să fi fost durerea mea, încât era mai tare decât vinul.

  A doua zi iar, a treia zi la fel şi tot aşa în zilele care au urmat. Îmi mersese vestea în oraş de băutor care se înhăita seară de seară cu amărâţii şi cu hamalii din port.

  Prietenii mei se bucurau, văzând că apucasem pe o cale greşită, de mult nu mă mai puteau înghiţi pentru că nu le doream tovărăşia, pentru că stăteam închis în casă şi citeam, pentru că în ultima vreme mă plimbam de unul singur, cu o carte în buzunar. Nu glumeam, nu bârfeam ca ei, nu făceam curte fetelor. „Se va izbi cu capul de stele şi o să şi-l facă mii fărâme”, îşi băteau ei joc de mine, privindu-mă înciudaţi. Acum, văzând că mă înhăitasem cu toţi amărâţii din Megalo Kastro, se bucurau. S-au apropiat iar de mine, chiar începuse să le placă de mine şi, într-o sâmbătă seara, m-au luat, cu o perfidie ascunsă, într-un cabaret din oraş, numit cu insolenţă „La Combatanţii de la 1821”. Nu demult sosise o trupă de artiste – românce şi franţuzoaice – frumoase de îi scoteau din minţi pe respectabilii capi de familie. În fiecare seară, aceşti prudenţi gospodari alunecau tainic în paradisul oprit, pe jumătate luminat, se aşezau încurcaţi la cea mai îndepărtată masă, uitându-se în toate părţile ca nu cumva să-i vadă vreun cunoscut şi pocneau din degete, iar cântăreţele boite şi parfumate veneau să li se aşeze pe genunchi. Şi astfel, bieţii onorabili burghezi uitau pentru o clipă cicăleala şi certurile care însoţeau viaţa virtuoasă.

  Prietenii mei m-au făcut să mă aşez chiar în mijlocul sălii şi au cerut de băut, a venit la noi o româncă grasă, vioaie, între două vârste, ai cărei sâni transpiraţi se revărsau din corsetul descheiat; femeia ştia toate trucurile, nu mai avea nimic de învăţat. Tovarăşii mei au început să-mi umple paharul, am băut, mă simţeam bine, adulmecam mirosul acrişor al femeii şi simţeam că maimuţoiul din mine se trezea; am scos pantoful cântăreţei, l-am umplut cu şampanie şi am băut.

  A doua zi, mare vâlvă în Kastro: sfântul, Solomon înţeleptul, cu nasul pe sus şi-a petrecut, vai! noaptea într-un cabaret şi a băut din pantoful unei cântăreţe. Sfârşitul lumii! Un unchi, ruşinat că nepotul său ajunsese în halul ăsta, a dat fuga la tata să-i ducă vestea. Dar tata a dat din umeri: „Vasăzică e bărbat de-acum, începe să fie bărbat”, a răspuns el, „tot ce-ar trebui să facă acum ar fi să-i cumpere o altă pereche de pantofi cântăreţei!”

  În sinea mea jubilam, pentru că încălcasem legile, scăpasem de arhimandriţi şi de spaimele pentru copii, călcând pe urmele sigure, ferme, ale strămoşului păros.

  Apucasem pe un drum greşit şi îmi plăcea! Eram în ultimul an de liceu, îl priveam cu ură pe arhimandritul cu zâmbetul lui senin, ocrotit de virtute; sigur de viaţa prezentă şi de cea viitoare; o oaie care behăia şi ne privea, pe noi lupii, cu milă. Aşa ceva nu mai puteam suporta, aş fi vrut să-i tulbur pacea, să dezlănţui o furtună în sângele lui, să şterg zâmbetul imbecil care i se revărsa pe chip. Într-o dimineaţă, aşadar, am făcut un gest de mare răutate; i-am trimis un bilet: „Mama dumitale e grav bolnavă, moare, aleargă s-o vezi ca să-ţi dea ultima binecuvântare”. I-am trimis biletul şi m-am dus liniştit în clasă, aşteptând. În ziua aceea n-a venit la şcoală, nici a doua zi, nici a treia zi. După cinci zile s-a întors, dar era de nerecunoscut; faţa umflată, desfigurată de o eczemă care cobora spre gât şi spre subsuori; se scărpina tot timpul, se făcea roşu ca focul, nu mai putea să vorbească şi ieşea înainte de a suna clopoţelul. Trei luni a fost neputincios. Şi, într-o dimineaţă, a venit în faţa noastră, cu capul descoperit, cu urmele eczemei pe faţă, istovit. S-a uitat la noi blând, zâmbetul i se revărsa iarăşi pe chip şi primele sale cuvinte au fost: „Domnul fie binecuvântat, copiii mei, el a îndrumat mâna care mi-a scris biletul în care am aflat că mama era grav bolnavă: mi-a dat astfel prilejul să plătesc tributul cerut omului – suferinţa”. Aceste cuvinte m-au făcut să tresar: era aşadar atât de dificil triumful virtuţii? Pentru o clipă, am simţit nevoia să mă ridic şi să strig: „Iertaţi-mă, eu sunt vinovat!”, dar un alt glas lăuntric se făcea auzit, un glas plin de sarcasm şi de maliţie: „Eşti un câine, un câine de arhimandrit, ai fost bătut şi lingi mâna care te-a lovit. Nu, nu mă căiesc, bine ţi-am făcut!”

  A doua zi i-am convocat pe membrii Eteriei. Acum când mintea ne era deschisă, le-am zis, avem datoria să luminăm lumea. Acest lucru urma să devină cea mai înaltă misiune a Eteriei. Oriunde vom merge şi oriunde ne vom afla, fiecare cuvânt, fiecare faptă trebuie să aibă un singur ţel: să lumineze!

  Drept care am şi început. Am terminat liceul, eram liberi. Tata, care voia să facă din mine un om politic, m-a trimis undeva la ţară să fiu naş la un botez. I-am luat pe cei doi prieteni: era un prilej nimerit să luminăm tot satul. După botez, ne-am aşezat la masă şi, când ospăţul a început, prietenul meu cel mai bun s-a înflăcărat şi a ţinut o predică în faţa sătenilor. A început să le vorbească despre originea omului; strămoşul nostru era maimuţa, să nu ne mai lăudăm cu statutul nostru de fiinţe privilegiate ale lui Dumnezeu. În vreme ce prietenul meu se desfăşura, popa tăcea şi se uita la el cu ochii holbaţi; dar când s-a sfârşit iluminarea, popa a clătinat din cap cu milă:

  — Iartă-mă, tinere, m-am uitat la dumneata toată vremea cât ai vorbit; se prea poate, după cum spui, că oamenii se trag cu toţii din maimuţă, dar, iartă-mă că ţi-o spun, dumneata te tragi direct din măgar.

  M-am înfiorat. M-am uitat la prietenul meu şi mi s-a părut că îl vedeam pentru prima oară. Fălcos, cu urechile clăpăuge, cu ochii blânzi şi catifelaţi, semăna într-adevăr cu un măgar – pe drept cuvânt, cum de nu văzusem asta înainte? Ceva s-a rupt atunci în mine şi, din acea zi, nu i-am mai trimis niciodată scrisori şi nu mai simţeam nici umbră de gelozie.

  În zilele următoare, mergând prin sate şi prin Megalo Kastro, am avut multe necazuri, vrând să luminăm oamenii. Ne strigau: atei, francmasoni, vânduţi; încet-încet, ne huiduiau şi azvârleau după noi cu lămâi putrede, dar noi ne sumeţeam mândri şi treceam peste insulte şi peste lămâi putrede, mulţumiţi că înduram martiriul, de dragul adevărului. N-a fost aşa dintotdeauna? ne ziceam noi spre a ne consola, e o fericire să-ţi dai viaţa pentru o idee măreaţă!

  Într-o zi, ne-am dus toţi trei prietenii într-un sat, renumit pentru viile sale, la două ore de Megalo Kastro. Satul se întindea la poalele muntelui sacru, Ida, locul unde se zice ca a fost îngropat părintele zeilor şi al oamenilor, Zeus. De sub pietrele sub care dormea, zeul a avut încă forţa să se întrupeze în muntele de deasupra lui, a mişcat pietrele dispunându-le sub forma unui cap gigantic răsturnat. Se puteau vedea limpede fruntea, nasul şi barba lungă coborând până în câmpia din vale acoperită de tufani, de roşcovi şi de măslini.

  — Şi zeii mor, a zis prietenul nostru, cel care trebuia să devină inventator ca să îmbogăţească Eteria.

  — Zeii mor, am răspuns eu, dar divinitatea este nemuritoare.

  — Nu înţelegem, au zis prietenii mei; ce vrei să spui?

  — Nici eu nu înţeleg prea bine, am răspuns eu şi am început să râd.

  Simţeam că aveam dreptate, dar gândurile nu-mi erau clare, aşa că am preferat să râd. Râsul îmi servea drept portiţă de scăpare din orice încurcătură.

  Am ajuns în sat, mirosea a rachiu şi a must; ţăranii terminaseră culesul strugurilor, puseseră mustul în butoaie şi făcuseră rachiul din tescovină; acum stăteau la cafenea, pe banca de piatră de afară, sub un plop, beau rachiu, jucau cărţi; se odihneau.

  Câţiva s-au ridicat, ne-au făcut loc la masa lor şi ne-au adus trei pahare cu sirop de vişine. Am început să discutăm, ne-am înţeles dinainte să aducem vorba despre miracolele ştiinţei.

  — Puteţi să vă închipuiţi, am zis noi, cum se fabrică hârtia pe care se tipăresc ziarele? Mare minune! Se taie pădurea, trunchiurile intră în maşini care le prefac în pastă, din pastă se face hârtia, care intră pe o uşă în tipografie şi iese pe cealaltă sub formă de jurnal.

  Ţăranii ne urmăreau cu auzul încordat, cei de la mesele alăturate s-au ridicat şi au venit la masa noastră. I-am lămurit, ne ziceam noi. Dar tocmai atunci, o matahală trecea cu un măgar care purta un snop de lemne în spinare; s-a oprit să asculte.

  — Hei, Dimitri, unde duci lemnele alea?

  — Să fac un ziar din ele! a răspuns omul şi, pe dată, ţăranii, care până atunci s-au stăpânit din politeţe, au izbucnit în râs; satul întreg se zguduia de hohotele lor.

  — Ar fi mai bine să plecăm, am şoptit, simt în aer miros de lămâi putrede.

  — Unde plecaţi, băieţi? Mai staţi, mai spuneţi, să avem de ce râde! Şi se ţineau după noi strigând:

  — Ce-a fost mai întâi, spuneţi, bravilor, oul, sau găina?

  — Cum, doamne iartă-ne, stau ţiglele pe acoperiş fără cuie?

  — Ce era înţeleptul Solomon, femeie, sau bărbat?

  — Ce paşte oaia cu cinci picioare, puteţi să ne spuneţi? Dar noi ne-am luat repede tălpăşiţa.

  De la o vreme, ne-am săturat de atâta luminat prin viu grai şi, într-o zi, ne-am hotărât să tipărim un manifest adresat poporului, un document în care să stabilim, fără patimă, scopul nostru şi datoria omului. Am pus fiecare o parte din economiile noastre şi ne-am dus la tipograful Markoulis, poreclit Sărăcie, pentru că şi el tipărea manifeste ca să-i ridice pe săraci, să-i unească, să facă din ei o forţă, ca să-l aleagă deputat. Aşadar, ne-am dus să-l căutăm. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul cărunt, creţ, purta ochelari, avea pieptul larg cât un butoi, picioare scurte şi strâmbe; la gât purta un batic roşu, slinos. A luat manuscrisul nostru şi a început să citească cu glas tare, bombastic; pe măsură ce citea, entuziasmul nostru creştea. Era excelent scris, câtă claritate, câtă forţă! Ne lungeam gâtlejul toţi trei, triumfători, ca nişte cocoşei care erau gata să cânte.

  — E bine scris, băieţi! a exclamat Markoulis, împăturind manuscrisul. Într-o bună zi, ţineţi minte ce vă spun, veţi fi aleşi deputaţi şi veţi salva Grecia. Haideţi, să ne unim forţele, şi eu tipăresc manifeste, să batem palma!

  — Dumitale, m-am împotrivit eu, îţi pasă numai de cei săraci, nouă ne pasă de lumea întreagă, scopul nostru e mult mai măreţ.

  — Dar mintea voastră e mult mai măruntă, ne-a întors-o tipograful înciudat. Vă închipuiţi că o să-i convertiţi pe cei bogaţi? Înseamnă să strici orzul pe gâşte! Bogatul, ascultaţi ce vă spun, nu vrea să se schimbe nimic, nici Dumnezeu, nici patria, nici viaţa lui prosperă, e bine aranjat; aşa că bateţi cât poftiţi la poarta surdului. Să porniţi de la cei săraci, cocoşeilor, de la cei care o duc greu, de la cei care suferă. Dacă nu, mergeţi şi găsiţi-vă alt tipograf. Pe mine mă cheamă Sărăcie.

  Toţi trei ne-am retras lângă uşă să ne sfătuim; fără zăbavă, am luat repede, de comun acord, o hotărâre; prietenul meu s-a întors către tipograf.

  — Nu, noi refuzăm propunerea; nu putem face nici o concesie. Noi nu facem diferenţă între bogat şi sărac, toată lumea trebuie să fie luminată!

  — Duceţi-vă la naiba, boboceilor, a mormăit Markoulis şi ne-a azvârlit manuscrisul drept în faţă.

  XIV. Irlandeza.

  Eram departe de a fi deplin mulţumit. Drumul pe care pornisem îmi plăcea, trebuia să merg până la capăt. În anul acela venise la Megalo Kastro o irlandeză, care dădea lecţii de limba engleză. Setea de învăţătură se trezea în mine mereu, aşa că am luat-o ca profesoară, să mă înveţe limba ei, să pot scrie manifeste şi în alte limbi, să-i luminez şi pe cei aflaţi dincolo de hotarele Greciei. De ce să-i las să rămână în întuneric? M-am apucat cu trup şi suflet de engleză. Mă plimbam cu irlandeza printr-o lume magică, ciudată – poezia lirică engleză. Ce bucurie: limba, vocalele, consoanele deveneau păsări cântătoare. Stăteam la ea până seara târziu, vorbeam despre muzică, citeam poezii şi aerul dintre noi lua foc, când mă aplecam peste umărul ei şi urmăream versurile lui Keats şi Byron, inspiram mirosul cald, acru, al subsuorii ei şi mă apuca ameţeala, Keats şi Byron dispăreau şi nu mai rămâneau în odaia mică decât două animale neliniştite, purtând unul rochie, altul pantaloni.

  De acum, scăpasem de liceu, mă pregăteam să plec la Atena, să mă înscriu la Universitate. Cine ştie dacă mai puteam să o revăd pe fata cu ochi albaştri, un pic adusă de spate, dar proaspătă ca o spumă, fata pastorului irlandez? Pe măsură ce despărţirea noastră se apropia, deveneam din ce în ce mai agitat. O smochină coaptă, din care picură miere, îţi lasă gura apă şi, flămând şi însetat, întinzi mâna lacom să o culegi; aşa mă uitam, pe furiş, la fata coaptă în adâncul meu şi o dezbrăcam în minte ca pe o smochină.

  Într-o zi de septembrie m-am hotărât:

  — Vrei să urcăm împreună pe muntele Psiloritis? am întrebat-o eu. De acolo se vede Creta întreagă, pe culme este o bisericuţă: putem să ne petrecem noaptea acolo sus, ca să-mi iau rămas-bun de la tine!

  S-a înroşit până în vârful urechilor, dar a acceptat. Ce mister adânc tăinuia drumeţia noastră, ce nerăbdare, ce dulceaţă! Aşa trebuie să fie luna de miere! Am pornit cu noaptea în cap, luna, deasupra capetelor noastre, picura într-adevăr miere. Nicicând nu mai văzusem o astfel de lună; întotdeauna mi se părea ca un chip plin de tristeţe, în noaptea aceea râdea, se uita la noi ştrengăreşte, venea cu noi de la răsărit la apus, cobora prin cămăşile descheiate la gât, aluneca pe pieptul şi pe pântecele noastre.

  Nu vorbeam, de teamă că vorbele ar fi putut destrăma înţelegerea perfectă, tacită, atinsă de trupurile noastre, mergând unul lângă altul; uneori, pe o potecă îngustă, coapsele ni se atingeau, dar ne îndepărtam brusc. Părea că nu voiam să risipim dorinţa noastră nemărginită în plăceri mărunte; o păstram întreagă pentru clipa cea mare şi mergeam grăbiţi, gâfâind; nu ca doi prieteni, ai fi zis, ca doi implacabili duşmani; alergam spre arena unde trebuia să ne luptăm corp la corp.

  Nu ne-am spus nici un cuvânt de iubire, nici înainte, nici pe drum, n-am convenit nimic; dar ştiam prea bine amândoi unde mergeam şi de ce mergeam; eram nerăbdători să ajungem – ea, mi s-a părut, chiar mai mult decât mine.

  Se făcea ziuă când am ajuns într-un sat, la poalele muntelui Psiloriti; eram obosiţi şi am rămas să dormim la casa preotului. Le-am spus că tovarăşa mea de drum era fiică de pastor, dintr-o îndepărtată insulă înverzită, şi că vrea să vadă Creta întreagă din vârful muntelui Psiloriti. Preoteasa a venit, a pus masa, am mâncat, apoi ne-am aşezat pe sofa şi ne-am lansat într-o discuţie serioasă. Întâi am vorbit despre marile puteri, Anglia, Franţa, America, Moscova, apoi despre vin şi despre măsline; după aceea popa a vorbit despre Hristos, popa zicea că el este ortodox şi că nu şi-ar schimba legea, orice i-am face. A pus pariu că, dacă tatăl fetei ar fi cu noi, într-o singură noapte l-ar face să treacă la ortodoxie. Dar ochii albaştri ai fetei erau somnoroşi şi părintele i-a făcut semn preotesei.

  — Preoteasă, fă-i patul să se culce, fata e obosită.

  — Dar tu eşti bărbat, a continuat el.

  Apoi, întorcându-se spre mine:

  — Tu eşti voinic şi e ruşine pentru un cretan să doarmă ziua în amiaza mare. Vino să-ţi arăt via mea, au mai rămas câţiva ciorchini de struguri pe viţele-de-vie, o să-i culegem.

  Eram frânt de oboseală şi picam de somn, dar ce puteam să fac? Eram cretan şi nu puteam să fac Creta de ruşine. Ne-am dus la vie, am mâncat strugurii rămaşi de la cules, apoi am dat o raită prin sat. Cazanele fierbeau prin curţi şi scoteau licoarea; am băut rachiu mai mult decât trebuia, cald încă, şi neam întors acasă, ţinându-ne de braţ şi clătinându-ne. Se făcuse seară, irlandeza se trezise, preoteasa tăiase o găină şi iar am mâncat.

  — Nici o vorbă în seara asta, a decretat preotul, culcaţi-vă şi, la miezul nopţii, o să vă trezesc şi o să vă dau ciobănaşul meu drept călăuză, ca nu cumva să vă rătăciţi…

  A ieşit în curte, a cercetat cerul ca un astronom, apoi a intrat înăuntru cu un aer mulţumit:

  — Aveţi noroc, a zis el, mâine va fi vreme bună. Dumnezeu să vă aibă în pază, noapte bună!

  Spre miezul nopţii, părintele m-a prins de picior şi m-a trezit, a sculat-o apoi pe fată bătând, la capul ei, într-o tingire de aramă. În curte ne aştepta un ciobănaş cu părul creţ, cu urechile ascuţite, cu ochi sălbatici, mirosea a ţap şi a genţiană sălbatică.

  — Gata, a zis el apucând bâta, la drum! Să grăbim pasul ca să ajungem sus pe vârf chiar când răsare soarele.

  Luna se afla sus pe cer, voioasă, toată numai miere. Era frig, ne-am încotoşmănat, nasul mic al irlandezei se albise, dar buzele îi erau atât de roşii, încât am întors capul să nu o mai văd.

  Muntele era sălbatic, am lăsat viile şi măslinii în urma noastră, apoi stejarii şi chiparoşii sălbatici, am dat de piatră, alunecam, nu aveam bocanci cu ţinte; irlandeza a căzut de vreo două-trei ori, dar s-a ridicat singură. Nu mai simţeam frigul, eram leoarcă de sudoare, ţineam gura strânsă, ca să nu ne pierdem suflul, şi înaintam tăcuţi; ciobanul primul, irlandeza la mijloc, iar eu la urmă.

  Cerul se albea, pietrele erau fosforescente, vulturii începeau să se rotească în văzduhul încă sumbru; când am pus piciorul pe vârful muntelui, răsăritul începea să se înroşească. Jur-împrejur, până departe, nu distingeam nimic; o ceaţă groasă învăluia pământul şi marea, acoperind cu totul trupul Cretei. Era foarte frig, tremuram amândoi, am împins portiţa bisericuţei şi am intrat înăuntru. Între timp, păstorul se ostenea să caute crengi uscate, pe ici, pe colo, ca să aprindă focul.

  Am rămas singuri în bisericuţa de piatră, eu şi irlandeza. De sus, dintr-un umil iconostas, Hristos şi Fecioara se uitau la noi: dar noi nu ne uitam; demoni potrivnici lui Hristos, anti-feciorelnici, se ridicaseră în noi; am întins mâna şi am prins-o pe irlandeză de ceafă; ea s-a lăsat, supusă, atâta aştepta, şi ne-am rostogolit pe pardoseala de piatră.

  Eram pierdut; o poartă neagră s-a deschis şi m-a înghiţit. Când am deschis ochii, l-am văzut pe Hristos fixându-mă furios, de sus, din iconostas, sfera verde pe care o ţinea în mâna dreaptă se balansa, ca şi cum era gata să o azvârle drept în mine; m-am îngrozit, dar braţele femeii m-au încolăcit şi iar m-am cufundat în haos.

  Când am deschis portiţa joasă, ca să ieşim afară, ne tremurau genunchii; mâna îmi tremura când am tras zăvorul, o teamă ancestrală m-a cuprins subit: Dumnezeu va trimite trăsnetul să ne prefacă în cenuşă, pe mine şi pe irlandeză, Adam şi Eva. Nu rămâne nepedepsit cel ce profanează casa Domnului, chiar sub ochii Fecioarei. Am împins uşa şi am ieşit precipitat afară, fie ce-o fi, îmi ziceam, întâmple-se cât mai repede şi să se termine odată! Dar când am ieşit afară şi am văzut – ce miracol se desfăşura înaintea mea, ce imensă bucurie! Soarele se ivise, ceaţa se ridicase şi toată insula Creta, de la un capăt la altul, strălucea goală, albă, verde, trandafirie, înconjurată de cele patru mări. Creta cu cele trei piscuri înalte, Muntele Alb, Psiloritis şi Dikti, părea o corabie cu trei catarge plutind pe apele înspumate. Era un monstru marin, o sirenă cu o mulţime de sâni, întinsă pe spate şi încălzindu-se la soare. În soarele dimineţii îi vedeam clar chipul, mâinile, coada, sânii bombaţi. De multe plăceri am avut parte în viaţă, n-am de ce să mă plâng, dar bucuria de a vedea Creta pe deasupra talazurilor a fost una dintre cele mai mari. M-am întors, am privit-o pe irlandeză; sprijinită de bisericuţă, mânca o bucată de ciocolată şi calmă, impasibilă, îşi lingea buzele acoperite de muşcături.

  Întoarcerea în Kastro a fost jalnică. Ne apropiam; celebrele ziduri veneţiene au apărut, cu leii săi de piatră înaripaţi. Irlandeza, obosită, s-a apropiat să se sprijine de braţul meu; dar eu nu puteam să-i suport ochii voalaţi, nici mirosul. Mărul pe care mi l-a dat îmi lăsase cenuşă pe buze şi pe dinţi. M-am tras brusc, n-am lăsat-o să se apropie de mine; fără să spună o vorbă, a rămas cu un pas în urma mea şi o auzeam plângând. Ar fi trebuit să mă întorc, să o îmbrăţişez, să-i spun un cuvânt afectuos, dar am grăbit pasul şi am tăcut până când am ajuns acasă la ea. A scos cheia din buzunar şi a deschis uşa. A rămas în prag, aştepta. Cu capul plecat, aştepta. Intram, sau nu intram? O mare de cuvinte tandre, o amărăciune, o milă insuportabilă se trezeau în mine, mi se urcau în gâtlej, dar mi-am lipit buzele strâns şi n-am scos un cuvânt. I-am întins mâna şi ne-am despărţit. A doua zi am plecat la Atena; nu aveam cum să-i dau un maimuţoi ca să-şi amintească de mine, dar i-am trimis, prin una dintre elevele sale, o căţeluşă care mi-era tare dragă şi căreia îi plăcea să muşte; o chema Carmen.

  XV. Atena.

  O fiară oarbă, fără minte, flămândă, care nu ştie să se înfrupte, nu îndrăzneşte; ar trebui să-i facă un semn fericirii care trece în plină stradă şi care s-ar opri de bunăvoie, dar nu-i face semn; scoate dopul timpului, lăsându-l să curgă ca apa, să se risipească în zadar, o fiară sălbatică, dar care nu ştie că e fiară – iată ce este tinereţea!

  Îmi amintesc anii de studenţie petrecuţi la Atena şi mi se rupe inima. Priveam şi nu vedeam nimic: o ceaţă deasă, ţesută din moralitate, fantezie şi frivolitate, acoperea lumea şi mă împiedica s-o văd. Tinereţea e amară, foarte amară, dispreţuitoare, nu pricepe nimic şi, când începe să înţeleagă, s-a dus. Cine era înţeleptul chinez care se născuse bătrân, cu părul alb, cu barba albă, cu ochii lăcrimoşi? Pe măsură ce anii treceau, părul i se făcea tot mai negru, ochii îi râdeau, inima era tot mai lipsită de griji, iar când a ajuns în pragul morţii, barba îi căzuse şi obrajii săi erau netezi, acoperiţi de un puf feciorelnic… Dacă lui Dumnezeu i-ar fi milă de oameni, aşa ar trebui să se desfăşoare viaţa.

  O clipă, în Creta m-am revoltat contra propriului meu destin, m-am lăsat pradă vinului; altădată am căzut în mrejele irlandezei, dar nu era drumul meu, m-am căit şi îmi era ruşine, m-am întors pocăit la singurătate şi la cărţile mele.

  Din tinereţe până la bătrâneţe mi-am reproşat orice cuvânt şi orice faptă care mă îndepărtau de destinul meu. Care era acest destin? Încotro mă purta? Mintea mea nu vedea încă clar, am lăsat inima s-o facă: „Fă asta, nu face asta; du-te înainte, nu te plânge, nu te opri; ai o singură datorie, mergi până la capăt.” „Care capăt?” întrebam eu. „Nu întreba, mergi înainte!”

  Ascultam încordat, în singurătate, nesăbuinţa inimii şi sfaturile ei orgolioase, nesaţul meu creştea nemărginit şi nimic din ce vedeam şi auzeam, în faimoasa cetate a Atenei, nu putea să-mi astâmpere foamea. Cursurile de la Facultatea de Drept nu reuşeau să-mi satisfacă nevoile sufleteşti, nici măcar curiozitatea minţii. Nu simţeam nici un fel de plăcere la petrecerile la care prietenii mei se duceau însoţiţi de studente sau de midinete. Mai stăruiau în gura mea resturile mărului pe care mi l-a întins irlandeza. Mergeam uneori la teatru sau la concert, îmi plăcea, dar plăcerea era ceva de suprafaţă, nu schimba omul pe dinăuntru; de cum ieşeam în stradă, uitam. Învăţam limbi străine, mă bucuram că mintea mi se îmbogăţeşte, dar, pe dată tainicul vânt călduţ al tinereţii sufla şi toate aceste bucurii se ofileau. Tânjeam după altceva, dincolo de femeie şi de studiu, mai presus de frumos, dar ce anume?

  Din când în când, cele două răni primite în adolescenţă se redeschideau. Totul e zadarnic, fără valoare, totul e trecător, precipitându-se ca o roată mânată de o mână nemiloasă spre abis. Dădeam la o parte prospeţimea chipului oricărei fete şi vedeam bătrâna, floarea se veştejea şi dincolo de gura care râdea fericită întrezăream hârca cu dinţii rânjiţi. În ochii mei, lumea apucase un ritm violent şi rapid, apucase pe drumul pierzaniei. Tinereţea caută nemurirea şi nu o găseşte; nu face concesii şi refuză totul, din orgoliu. Nu orice fel de tinereţe; numai tinereţea săgetată de adevăr!

  Duminica îmi plăcea să mă plimb singur; tovărăşia prietenilor, discuţiile, glumele, râsetele întinau tăcerea sacră. Dinspre munţi venea mireasmă de brad şi de miere, intram în crângul de măslini şi ochii mi se înviorau, schimbam câteva cuvinte cu vreun ţăran care se întâmpla să treacă pe acolo – un albanez cu fruntea îngustă, cu pălărie neagră, soioasă, mirosind a usturoi şi a lapte. Spusele lor erau prozaice şi confuze, pline de o curiozitate întunecată. Se uitau la mine din colţul ochilor mici şi vicleni, căznindu-şi bietul creier să afle cine eram şi de ce urcam pe munte. Un spion? Un nebun? Un marchitan? Aruncau priviri lacome spre sacul pe care îl purtam în spate.

  — Ce ai de vânzare, frate, biblii? Eşti francmason?

  Într-o zi am văzut o pasăre, cu penetul albăstrui ca oţelul, zburând pe deasupra mea ciripind şi, curios, am întrebat un ţăran care tocmai trecea pe acolo:

  — Ce fel de pasăre e asta, cumetre? Cum îi zice? Omul a dat din umeri:

  — Bietul de tine, de asta îţi faci griji? Nu-i bună de mâncat.

  Mă sculam în zori, luceafărul de dimineaţă picura pe pământ, lumina se rotea ca o ceaţă pe deasupra muntelui Hymetos, un vânt rece îmi răcorea faţa, ciocârliile se roteau cântând în văzduh şi dispăreau în lumină.

  Într-o duminică de primăvară, îmi amintesc că am văzut nişte cireşi înfloriţi, pe un pământ roşiatic de curând arat, şi inima mi s-a umplut de fericire. Chiar atunci a apărut soarele, strălucind ca în ziua când a scăpat din mâinile lui Dumnezeu. Golful Saronic strălucea, insula Egina, departe, în lumina dimineţii, părea acoperită de trandafiri; doi corbi au zburat în dreapta mea, ca un semn benefic, aripile lor vibrau ca o coardă de arc.

  De o parte, valurile înspumate ca nişte cai homerici cu coama albă – din versurile lui Homer pline de prospeţime, de cealaltă parte, măslinii Atenei, mustind de ulei şi de lumină, laurii lui Apollo şi strugurii făcători de minuni ai lui Dionysos, mustind de vin şi de cântări. Un pământ uscat şi sărăcăcios, stâncile roşietice arse de soare, munţii albăstrui se ondulau în văzduh, fumegând silenţioşi. Se încălzeau cu trupurile goale, liniştiţi, la soare, odihnindu-se ca atleţii.

  Mergeam şi, pe măsură ce înaintam, mi se părea că cerul şi pământul întreg mergeau alături de mine. Mă pătrundeam de toate miracolele din jur, înfloream şi râdeam, vibram şi eu ca un arc. Cum se pierduse sufletul meu în acea duminică, cum se înălţa şi dispărea în lumina dimineţii ca o ciocârlie!

  Am urcat pe o colină; priveam marea în depărtare, plajele înguste, trandafirii, insulele care abia se desluşeau. Ce bucurie! şopteam eu; trupul feciorelnic al Greciei înota şi se ridica deasupra valurilor; soarele se lăsa asupra ei, ca un logodnic! Mă minunam cum a supus pietrele şi apa, cum a eliberat materia de inerţie şi vulgaritate, păstrând numai esenţa!

  Străbăteam Atica, vrând s-o cunosc, aşa credeam. De fapt, îmi străbăteam sufletul, vrând să-l cunosc. În arbori, în munţi, în singurătate, îmi căutam sufletul; încercam să-l cunosc, zadarnic; inima numi tresărea, semn sigur că nu găsisem ceea ce căutam.

  Doar într-o zi, în plină amiază, am crezut că am găsit. M-am dus singur la Sounion. Soarele ardea, venise deja vara; răşina se scurgea prin scoarţa crăpată a pinilor, aerul era îmbălsămat; un greiere s-a aşezat pe umărul meu şi o vreme am mers împreună; trupul meu mirosea a pin, devenisem un pin. Şi, deodată, cum ieşeam din păduricea de pini, am văzut coloanele albe ale templului lui Poseidon, iar printre ele marea divină scânteia vânătă. Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit locului. Iată Frumuseţea, mă gândeam eu, iată Victoria fără aripi, piscul bucuriei; omul nu poate ajunge mai sus. Iată Grecia.

  Atât de mare mi-a fost bucuria, încât, admirând frumuseţea Greciei am simţit o clipă că rănile nu se vindecaseră şi că lumea, aşa trecătoare cum era, avea o valoare. Tocmai pentru că era trecătoare. Nu trebuie să încerc să desluşesc semnele bătrâneţii pe chipul fetei, ci să readuc pe chipul bătrânei prospeţimea şi tinereţea fetei care a fost cândva.

  Cu adevărat peisajul atic are un farmec inexprimabil, fascinant, care te pătrunde adânc. Se pare că în Atica totul se supune unui ritm simplu, sigur, echilibrat. Totul are o graţie şi o nobleţe aristocratică: pământul sărăcăcios şi arid, curburile graţioase ale munţilor Hymetos şi Pentelic, măslinii cu frunze de argint, chiparoşii zvelţi, ascetici, strălucirea jucăuşă a stâncilor în bătaia soarelui şi, peste toate, lumina vie, diafană, uşoară, întru totul spiritualizată, care îmbracă şi dezbracă totul.

  Peisajul atic sugerează modelul ideal al omului: bine făcut, măsurat la vorbă, eliberat de luxul inutil, puternic, dar capabil să-şi stăpânească puterea şi să pună stavilă imaginaţiei. Uneori, peisajul atic atinge graniţele austerităţii, dar nu le depăşeşte, se opreşte la hotarele unei seriozităţi jucăuşe, conciliante. Graţia nu degenerează în romantism, nici forţa în asprime. Totul e perfect echilibrat şi măsurat, chiar virtuţile peisajului nu sunt împinse până la exagerare, nu pierd măsura umană; se opresc în punctul dincolo de care ar deveni inumane, ori divine. Peisajul atic nu e strident, nu e retoric, nu are accese de leşin melodramatic, spune ce are de spus cu o calmă şi virilă deplinătate a forţei. Exprimă esenţialul prin cele mai simple mijloace cu putinţă.

  Din loc în loc, în mijlocul acestei gravităţi, apare un surâs – câţiva măslini cu ramuri argintii, pe o coastă aridă, verdele crud al pinilor, leandri roz pe malul unei albii de râu secate, o tufă de violete printre pietrele vinete, încinse. Aici, toate antinomiile se unesc, se amestecă, se împacă, creând miracolul suprem, armonia.

  Cum s-a produs acest miracol; de unde a luat graţia atâta seriozitate şi seriozitatea atâta graţie; cum poate forţa să evite abuzul de forţă? Acesta este miracolul grec.

  Plimbându-mă prin Atica, aveam sentimentul, în anumite momente, că acest pământ poate deveni cea mai înaltă lecţie de civilizaţie, de nobleţe şi de forţă.

  După fiecare dintre rătăcirile mele pe tărâmul Aticii urcam, la început fără să ştiu de ce, pe Acropole să văd şi să revăd Parthenonul. Acest templu rămâne un mister pentru mine, niciodată n-am reuşit să-l văd de două ori la fel, mi se părea că se schimba încontinuu, prindea viaţă, se ondula, rămânând imobil, se juca cu lumina şi cu ochiul omului. După ce-mi dorisem atâţia ani să-l văd, când m-am aflat înaintea lui pentru întâia oară mi s-a părut ţeapăn, scheletul unui animal preistoric, şi inima nu mi-a tresărit de bucurie. Acesta este pentru mine, dintotdeauna, semnul care nu mă înşală: când privesc răsăritul de soare, o pictură, o femeie, o idee şi inima mea tresare, înţeleg că mă aflu în faţa fericirii. Când m-am aflat prima oară în faţa Parthenonului, inima mea n-a tresărit. Construcţia mi s-a părut opera intelectului – a cifrelor şi a geometriei -, o idee fără cusur cioplită în marmură, o reuşită sublimă a spiritului, având toate virtuţile în afară de una, cea mai de preţ şi cea mai plăcută: să atingă inima omului.

  Parthenonul mi-a apărut asemenea unui număr cu soţ, la fel ca 2 sau 4. Numărul cu soţ e potrivnic inimii mele, nu mă atrage, confortabil aranjat, bine înfipt pe picioarele sale, n-are nici cea mai vagă dorinţă de a se mişca, satisfăcut, conservator, fără nelinişti; şi-a rezolvat toate problemele transpunând dorinţele în faptă şi rămâne calm. Numărul fără soţ este pe potriva inimii mele. Viaţa lui nu e deloc confortabil aranjată, numărului impar nu-i place cum e lumea şi vrea să o schimbe, să o facă mai largă, să o împingă mai departe; stă înfipt într-un picior, cu celălalt în aer, gata de plecare; încotro? Spre numărul următor, cu soţ, oprindu-se o clipă să tragă aer în piept şi să pornească din nou.

  Inimii rebele a tinereţii, care vrea să distrugă tot ce e vechi şi să înnoiască lumea, raţiunea sobră, drapată în marmură nu-i era pe plac. Era ca un bătrân din cale-afară de prudent, vrând să pună, cu poveţele sale, un frâu prea scurt imboldului inimii. Am întors spatele Parthenonului şi m-am cufundat în priveliştea superbă care se întindea până la mare. Era amiaza, ora cardinală, fără joc de lumină şi umbră, austeră, verticală, perfectă. Mă uitam la oraşul alb, care ardea, marea sfântă a Salaminei strălucea şi de jur împrejur munţii golaşi, mulţumiţi, se încălzeau la soare; cufundat în această viziune, am uitat în urma mea Parthenonul.

  Dar după fiecare întoarcere în crângul de măslini din Atica şi în golfului Saronic, armonia ascunsă îşi ridica vălurile unul câte unul, revelându-se treptat minţii mele. Când urcam pe Acropole, mi se părea că Parthenonul se legăna ca într-un dans imobil şi respira.

  Această iniţiere a durat luni, poate ani. Nu-mi amintesc exact ziua în care, complet iniţiat, m-am oprit în faţa Parthenonului şi inima mi-a tresărit de bucurie. Ce trofeu se înălţa înaintea mea, ce conlucrare a minţii şi a inimii, ce fruct sublim al efortului uman! Spaţiul fusese cucerit, noţiunea de mic şi de mare dispăruse; în îngustul paralelogram magic desenat de om, infinitul intra cu uşurinţă, găsindu-şi tihna. Timpul fusese învins, clipa plină de graţie devenise eternitate.

  Mi-am lăsat privirea să alunece peste coloanele de marmură calde, însorite, privirea atingea pietrele, se lipise de pietre şi nu mai voia să se desprindă. Privirea mea le pipăia, le atingea ca o mână, descoperea misterele ascunse. Niciodată linia curbă n-a creat o linie dreaptă atât de ireproşabilă; vedeam coloanele, aparent paralele, înclinându-şi imperceptibil capitelurile unele către altele, punându-se parcă de acord să susţină împreună, cu forţă şi tandreţe, frontoanele sacre încredinţate lor.

  Cred că aceasta e cea mai mare bucurie trăită în cei patru ani de studenţie la Atena. Nici o exalaţie feminină nu mi-a tulburat aerul pe care îl respiram; am avut câţiva prieteni pe care i-am iubit; colindam împreună munţii, vara înotam în mare, pălăvrăgeam, mergeam la petreceri, unii îşi aduceau amicele, râdeam fără motiv, căci eram tineri, ne supăram fără motiv, căci eram tineri; eram ca nişte tăuraşi neobosiţi, care mugeau pentru că propria lor forţă era greu de suportat.

  Şi câte posibilităţi se deschideau în faţa fiecăruia! Mă uitam în ochii lor, străduindu-mă să ghicesc încotro îşi va croi un drum forţa lor. Unul dintre ei era ca o flacără, de cum deschidea gura să vorbească, să enunţe o idee sau o nebunie; era o mare bucurie să-l asculţi expunându-şi ideile fără ezitare, să auzi epigramele percutante; îl ascultam şi îl invidiam; pentru că eu, de cum deschideam gura să vorbesc, regretam. Îmi găseam cu greu cuvintele, iar dacă aveam un argument în sprijinul ideii mele, brusc, un contraargument, la fel de just, mi se ivea în minte; mă jenam să mint, aşa că tăceam brusc. Un altul, scump la vorbă, nu deschidea gura decât la seminariile de drept, profesorul şi noi toţi îl urmăream cu admiraţie cum încâlcea iţele problemelor de drept, apoi le dezlega cu o dibăcie de prestidigitator. Un altul, mare organizator, domina mulţimea. Se amesteca în politică, organiza demonstraţii, ţinea discursuri, intra la închisoare, ieşea şi începea iar lupta; ziceam că va ajunge un mare om politic. Un altul, palid, cu vorba blândă, vegetarian, cu ochii şterşi, albaştri, cu mâini de femeie, înfiinţase, cu chiu, cu vai, un club care avea ca emblemă un crin alb şi o deviză: „Picioarele sunt mai curate decât mâinile”. Iubea luna. „Singura femeie pe care o ador e luna”, zicea el. Un altul era un crin neatins, palid, cu ochi mari, albaştri, cu degete lungi; scria poezii. Nu-mi amintesc decât câteva versuri, dar, când în singurătate le rostesc, ochii mi se umplu de lacrimi. Într-o noapte l-au găsit spânzurat de o creangă de măslin, dincolo de zidurile Mănăstirii Kaisariani.

  Mai erau şi alţii, fiecare cu sufletul său, plin de muguri ascunşi; când vor înflori, mă gândeam eu, când vor rodi? Doamne, mă rugam eu, ajută-mă să trăiesc ca să pot vedea! Ajută-mă să nu mor înainte de a vedea ce muguri se vor deschide în mine şi ce roade vor da. Mă uitam la prietenii mei neliniştit, cu o nespusă tristeţe, ca şi cum îmi luam rămas-bun de la ei. Îmi era teamă că timpul va fi vântul care face să urce seva, suflând apoi fără milă şi răvăşind sufletele.

  Plecând de la Atena lăsam în urmă două cununi de laur, singurele de care m-am învrednicit în viaţa mea. Prima, am primit-o la un concurs de scrimă, era grea, cu panglici albe şi albastre, făcută din frunzele celebrului laur din valea de la Delfi. Aşa se zicea, ştiam cu toţii, dar iluzia scălda frunzele de laur în splendoare. A doua, am primit-o la un concurs de compoziţii dramatice. Nu ştiu cum se face că, într-o bună zi sângele a început să-mi fiarbă în vine şi am scris o dramă înfocată, plină de melancolie şi de patimă. Era o dramă erotică şi o intitulasem Se crapă de ziuă. Drept să spun, aveam impresia că dăruisem lumii o nouă morală, o libertate măreaţă. O nouă lumină. Profesorul din juriu, un tip serios, corect bărbierit, cu guler înalt, a găsit că e cea mai bună dintre toate piesele prezentate la concurs, dar, speriat, mi-a stigmatizat, într-o ireproşabilă katharevousa, frazele îndrăzneţe şi erotismul neînfrânat. Îi vom oferi poetului această cunună de laur, a spus el în concluzie, „dar vom izgoni din această pudică incintă pe tânărul care a cutezat să scrie asemenea lucruri”. Eram în aula Universităţii, un student imberb şi lipsit de experienţă, tăceam şi ascultam: m-am înroşit până în vârful urechilor, m-am ridicat, lăsând coroana de laur pe masa juriului şi am plecat.

  Aveam un prieten5, ataşat la Ministerul Afacerilor Externe, şi ne făceam planuri să călătorim prin Europa apuseană.

  — Ar fi bine să iei cu tine cununa de dafin, de la scrimă, mi-a zis într-o zi, acolo, în climatul nordic, n-o să găsim frunze de dafin şi ne trebuie la gătit.

  Anii au trecut, păstram cununa agăţată pe perete; şi când visul nostru s-a împlinit, iar eu şi prietenul meu am plecat în Germania, am luat cununa cu mine. În doi ani, cât am stat acolo, am folosit toate frunzele de laur la gătit.

  XVI. Întoarcerea în Creta – Cnossos.

  M-am întors în Creta în ultima vară a studenţiei mele. Am găsit-o pe mama şezând în locul ei obişnuit, la fereastra dinspre curte, împletind ciorapi; era seară şi sora mea stropea ghivecele cu busuioc şi măgheran; umbrarul de viţă-de-vie de la fântână era plin cu ciorchini mari de struguri, încă verzi. În casă nimic nu se mişcase de la loc: divanul, oglinda, lămpile şi, jur-împrejur pe pereţi, eroii de la 1821, mustăcioşi, cu pieptul păros, cu pistoale la cingătoare; suflete sălbatice, mânate de patimă, în stare să facă, cum au şi făcut, binele şi răul deopotrivă, după cum îi împingea mânia sau bunul plac. Karaiskakis îi scria căpitanului Stournaras: „Dragă frate, viteaz căpitan Nikolas, am primit scrisoarea ta şi am înţeles tot ce mi-ai scris. Am şi trompetă şi cimbal, cânt la care îmi place”. Cimbalul era un instrument turcesc, trompeta era grecească. Nu erau suflete pure, erau suflete tari: iar sufletele tari sunt întotdeauna periculoase.

  Mă gândesc mereu: prin ce mister bălegarul face să rodească pomul albastru al libertăţii? Ură, trădări, certuri, fapte de vitejie, dragoste arzătoare pentru patrie, dansul femeilor de la Zalongos!

  Înviorat, a doua zi m-am dus să-i caut pe cei doi prieteni, membrii fondatori ai Eteriei. Nu-i văzusem de patru ani. Erau de nerecunoscut; viaţa trecuse deja cu tăvălugul peste ei. Când pomeneau despre Eterie izbucneau în râs. Unul cânta bine şi era poftit la toate nunţile, botezurile şi petrecerile; mânca bine, bea şi cânta, era admirat pentru vocea lui plăcută; nu-şi mai încăpea în piele, o luase pe un drum greşit, îi tremurau mâinile de băutură. Celălalt cânta la chitară arii pasionate şi cântecele vesele, ţinând isonul prietenului său. Amândoi arătau prosperi, plini de sine, aveau deja nasul roşu; amândoi lucrau la o fabrică de săpun, câştigau bine, se bucurau de viaţă, iar acum umblau să-şi caute neveste.

  Mă uitam la ei, îi ascultam, dar nu puteam vorbi, cuvintele mi se opreau în gâtlej. Flacăra se preface atât de repede în cenuşă? Sufletul e o rudă atât de apropiată a trupului? Ştiau amândoi zestrea fiecărei fete de măritat, ştiau la ce tavernă se mănâncă cele mai pufoase plăcinţele şi unde se bea cel mai bun vin.

  Am plecat cu inima strânsă, de parcă fusesem la o înmormântare. Mă gândeam că virtuţile minore sunt mai periculoase decât viciile minore. Dacă n-ar cânta şi n-ar dansa atât de bine, n-ar fi invitaţi la petreceri, nu s-ar îmbăta şi nu şi-ar pierde vremea şi, poate, ar fi fost salvaţi. Dar având un glas plăcut, cântând la chitară, au pornit pe o pantă greşită.

  A doua zi, când i-am zărit de departe, am luat-o în altă direcţie. Îmi era greu să suport faptul că atâtea prietenii şi doruri se ştergeau din sufletul meu atât de repede şi că atâtea planuri măreţe de salvare a lumii se veştejeau! Vântul a suflat şi pomul înflorit al tinereţii şi-a scuturat petalele. Oare pomul tinereţii nu dă roade? Iată cum flotila îşi croia drum peste ocean şi se dă la fund într-o albie domestică!

  Rătăceam singur pe străduţele înguste, în port, inspirând mireasma de roşcove şi de lămâi putrede, având veşnic cu mine o carte, Dante sau Homer; citeam versurile extraordinare simţind că omul poate deveni nemuritor, că faţa eterogenă a lumii, case, oameni, bucurii, insulte, haosul incoerent pe care îl numim viaţă, puteau să se unească, devenind armonie.

  Într-o zi am trecut pe la casa irlandezei; plecase. Am trecut şi a doua oară. Mă încerca un sentiment de amărăciune şi o stranie remuşcare pentru ce am făcut şi pentru tot ce n-am făcut; ai fi zis că săvârşisem o crimă şi acum dădeam târcoale în jurul victimei. Nu puteam să dorm, într-o noapte; trecând prin cartierul turcesc, am auzit o femeie cântând cu o patimă sfâşietoare, cu voce tremurată, o manea orientală. Vocea, aspră, răguşită, gravă, izvora din măruntaiele femeii şi umplea noaptea de disperare şi de dor. Nu puteam să merg mai departe, m-am oprit; am ascultat cântecul femeii, cu capul rezemat de zid; ascultam şi nu mai puteam respira. Sufletul meu se înăbuşea, nu mai încăpea în colivia sa de lut, se cocoţase în vârful capului meu şi îşi lua avânt să zboare. Nu, nu era iubirea ceea ce sfâşia pieptul femeii care cânta, nu era misterul îmbrăţişării bărbatului cu femeia, nu era bucuria, speranţa, dorul, fiul; era un strigăt, o poruncă: să spargem barierele închisorii noastre, morala, pudoarea, speranţa, să ne aruncăm, să ne pierdem, unindu-ne cu înfricoşătorul Amant care pândeşte în întuneric, care ne vrăjeşte şi pe care îl numim Dumnezeu. În noaptea aceea, ascultând cântecul răscolitor al femeii, am simţit că Iubirea, Moartea şi Dumnezeu erau totuna; pe măsură ce anii treceau am simţit tot mai profund această înfricoşătoare Trinitate care stă la pândă în abis. În abis şi în inima noastră. Nu era o Trinitate, era ceea ce un mistic bizantin numeşte: Monada înrolată.

  Cântecul s-a stins, eu m-am desprins de zid; lumea ieşea iar din haos, casele îşi recăpătau stabilitatea, străzile îşi recăpătau pavajul, puteam să umblu. Am rătăcit toată noaptea, mintea îmi era pustie, nici un gând care să-mi altereze şi să-mi alunge tulburarea; mă lăsam purtat de trup, m-am plimbat pe zidul veneţian, deasupra mării; cerul scânteia cu toate focurile aprinse, constelaţiile se mutau, alunecau spre apus şi piereau; sufletul meu pierea odată cu ele. Un vânt proaspăt bătea dinspre munţi şi intra prin crăpăturile ferestrelor în case, răcorindu-i pe cei care dormeau, asudaţi. Ascultam în tăcerea adâncă Megalo Kastro respirând.

  În noaptea aceea am trecut iar pe la casa irlandezei, fără să vreau, fără să fiu conştient, mergând ore în şir, în cercuri din ce în ce mai strânse, care mă apropiau de centru: casa ei. Părea că un strigăt imperios, un plânset, rămăsese în casă şi mă chema; nu puteam să-i rezist. Spre ziuă, cum iar ajunsesem în faţa ferestrelor şi a obloanelor închise, un fulger mi-a luminat mintea: nu era un strigăt, era cântecul femeii, cântecul amar şi aspru pe care-l auzisem în acea noapte, trecând prin cartierul turcesc. Cântecul se deformase înlăuntrul meu, se prefăcuse în răget de leu, de fiară fără pereche, abandonată.

  Cântecul, urletul fiarei, strigătul disperat al irlandezei făceau un laţ în jurul gâtului meu şi mă sufocam. Mi-am amintit cuvintele pline de tâlc spuse odată de un musulman bătrân: „Dacă o femeie te cheamă să te culci cu ea şi tu nu te duci, eşti pierdut, nenorocit; Dumnezeu nu iartă aşa ceva şi o să ajungi în fundul iadului, lângă Iuda”. Mi s-a făcut frică, am ajuns în casa părintească lac de sudoare, clătinându-mă ca un animal rănit.

  Am urcat treptele în vârful picioarelor, ca să nu scârţâie şi să audă tata, şi m-am aruncat în pat. Tremuram, mă lua ba cu frig, ba cu cald, aveam febră pesemne şi somnul a venit ca un păianjen veninos, ţesându-şi pânza în jurul meu. Când m-am trezit a doua zi pe la amiază încă tremuram.

  Această nelinişte a durat trei zile; nu era nelinişte, era un nod greu în mijlocul inimii şi aveam gura amară ca fierea. Mă uitam pe fereastra camerei mele la mimoza din mijlocul curţii, la umbrarul de viţă-de-vie încărcat cu struguri, la sora mea care broda, la mama care intra şi ieşea, îndurând sfânta servitute domestică, iar nodul greu urca din inimă în gât, sufocându-mă. Era ca şi cum fusesem alungat din rai, mai bine zis, sărisem peste gardul raiului de unul singur: plecasem şi acum regretam. Rătăceam neconsolat pe lângă poarta închisă.

  A patra zi, am sărit din pat dimineaţa devreme şi, fără să am o ţintă clară în minte, fără să ştiu ce fac, am luat pana şi am început să scriu.

  A fost un moment crucial în viaţa mea; în dimineaţa aceea, poate că tulburarea mea lăuntrică a găsit o portiţă de ieşire. Cine ştie, mă gândeam eu, fără să o exprim prea limpede: dacă neliniştea se va întrupa, dacă prin cuvinte o să-i dau un trup, o să-i văd chipul, şi văzându-l nu o să-mi mai fie teamă. Făptuisem un păcat greu şi dacă îl voi mărturisi mă voi simţi uşurat.

  Aşadar, am început să mobilizez cuvintele, să-mi amintesc Vieţile Sfinţilor, cântece şi romane pe care le citisem, luând, fără să vreau, de ici, de colo, şi am început să scriu… De la primele cuvinte aşternute pe hârtie am rămas uluit. Nu avusesem nimic similar în minte, refuzam să scriu astfel de lucruri, de ce le-am scris? Ca şi cum nu mă eliberasem de cea dintâi legătură amoroasă – eu eram sigur că scăpasem -, am început să ţes o poveste în jurul irlandezei, o poveste plină de patimă şi de imaginaţie. Niciodată nu i-am spus cuvinte atât de tandre, niciodată nu am încercat o astfel de bucurie lângă ea ca bucuria pe care am aşternut-o pe hârtie. Minciuni, toate erau minciuni, dar, totuşi, aşternându-le pe hârtie am înţeles uimit că gustasem alături de ea mari bucurii. Să fie, oare, aceste minciuni adevărul adevărat? De ce, când am trăit bucuria, nu am înţeles-o? De ce acum, când scriam, înţelegeam pentru întâia oară?

  Scriam şi eram plin de mândrie: eram un Dumnezeu care făcea ce voia, prefăceam realitatea, o modelam aşa cum doream şi trebuia să fie; amestecam adevăruri şi minciuni, indisolubil împreună, nu mai exista nici adevăr, nici minciună: era un aluat moale pe care îl frământam şi îl modelam după cum îmi dicta fantezia, fără a cere încuviinţarea nimănui. Trebuie să existe o incertitudine mai sigură decât certitudinea; dar numai una se află mai presus decât acea construcţie pământească a omului care trece drept adevăr.

  Irlandeza ştearsă, un pic adusă de spate, devenise în opera mea de nerecunoscut; cât despre mine, cocoşel jumulit, m-am umflat în pene colorate, care nu-mi aparţineau.

  În câteva zile am terminat. Am strâns manuscrisul şi am scris deasupra Şarpe şi Crin, cu litere bizantine, cu cerneală roşie, apoi m-am ridicat şi m-am dus la fereastră să iau o gură de aer. Irlandeza nu mă mai tulbura, m-a părăsit să se aştearnă pe hârtie şi nu se va mai desprinde niciodată de-acolo, eram eliberat.

  Cerul era acoperit de nori, văzduhul era întunecat, ploua; frunzele viţei-de-vie străluceau, strugurii graşi iradiau sticloşi; trăgeam adânc în piept mireasma pământului umed, mireasmă care îmi aminteşte întotdeauna un mormânt proaspăt săpat, dar în ziua aceea exalaţia morţii fusese exorcizată, sufletul meu era plin de o dulce prospeţime. O vrăbiuţă a venit, muiată de ploaie, căutând un refugiu pe marginea ferestrei; pe acoperiş, deasupra capului meu, ploaia uguia şi gâlgâia ca un stol de porumbei.

  Ţineam manuscrisul strâns în mână ca pe o gânganie vie ce nu voiam să-mi scape, mi se părea că ţineam în palmă vrăbiuţa muiată de ploaie… Se părea că făcusem pace cu irlandeza: cenuşa se prefăcuse iar în măr şi eu ţineam mărul în palmă.

  Am ieşit în curte, mă plimbam în sus şi în jos printre glastrele cu flori, gustând plăcerea pomului însetat şi prăfuit când cerul se îndură de el şi lasă ploaia să cadă. Ploaia mi-a dat întotdeauna o bucurie inexplicabilă şi, dacă nu m-aş ruşina, aş spune o bucurie erotică; mi se pare că eu sunt pământul însetat şi ceva feminin se trezeşte în mine, o femeie, ascunsă adânc înlăuntrul meu, care primea cerul ca pe un bărbat. Eram muiat de ploaie, fericit, eram despovărat, nu-mi mai închipuiam irlandeza decât aşa cum o recreasem din cuvinte, pierise acum, aşternându-se pe hârtie. Era alt adevăr decât cel care mă tulburase atâta vreme: adevărul adevărat era o creatură apărută din imaginaţia mea. Cu ajutorul imaginaţiei am anulat realitatea, golindu-mi sufletul.

  Această luptă între realitate şi imaginaţie, între Dumnezeul-demiurg şi Omul-demiurg, mi-a tulburat o clipă inima. Iată drumul meu, iată datoria mea, îmi ziceam, umblând muiat de ploaie prin curte. Fiecare om apreciază statura duşmanului cu care vrea să lupte: îmi place, chit că mă voi pierde, să lupt cu Dumnezeu. El a creat lumea din noroi, eu am creat-o din cuvinte. El a făcut omul aşa cum îl vedem, târându-se pe pământ, eu o voi modela din aer şi imaginaţie, materie din care visele sunt ţesute, alţi oameni, cu un suflet mai mare, în stare să reziste ravagiilor timpului; în vreme ce creaturile lui vor muri, ale mele vor trăi.

  Acum, când îmi amintesc această prezumţie satanică, mi-e ruşine, dar pe-atunci eram tânăr şi a fi tânăr înseamnă a-ţi asuma dreptul de a distruge lumea, înseamnă a avea îndrăzneala să înalţi o lume nouă, mai bună.

  Inima mi se umplea de suferinţă, vechile nelinişti stăteau ghemuite într-un colţ, apăreau altele, calea abruptă care trecea ca un fulger pe dinaintea mea era periculoasă; cum de mi se arătase aşa deodată, fără să mă fi gândit? Cine a deschis această portiţă lăuntrică, făcându-mi un semn tainic, ademenindu-mă, ca spre o poartă de salvare? Durerea, iubirea neîmplinită, ori au deschis-o sfinţii din legendele citite în copilărie? Ori a făcut-o Creta însăşi care, văzând că n-o pot ajuta luptând, mi-a pus o altă armă în mână?

  Ca să-mi alung gândurile, a doua zi, în timp ce clopotele de duminică chemau oamenii să asculte slujba la biserica Sfântul Mina, eu m-am îndreptat spre un alt loc sfânt, să mă închin la Creta cea sfântă, descoperită cu câţiva ani în urmă în pământul anticului Cnossos.

  Misterul Cretei este profund. Cine pune piciorul pe această insulă simte o forţă misterioasă, caldă şi binefăcătoare, răspândindu-se prin vinele sale, şi simte cum îi creşte inima. Acest mister a devenit mai profund şi mai bogat odată cu descoperirea civilizaţiei diverse şi multicolore, îngropată până atunci sub pământ, o civilizaţie plină de o nobilă măreţie şi de bucurie juvenilă.

  Am ieşit din oraş, am luat-o pe cărăruia care duce spre cimitirul cel nou. Auzeam strigăte şi plânsete şi am grăbit pasul. Un negustor din vecini, un om de vază în Megalo Kastro, murise în urmă cu trei zile şi acum tocmai îl îngropau în cimitirul cel nou. Era încă tânăr şi, când prietenii săi l-au scos din casă afară, soţia lui s-a agăţat de sicriu, nelăsându-i să-l ia. Chiar atunci treceam şi am întors capul să nu văd mortul; din ziua în care, cum vă amintiţi, văzusem osemintele scoase din mormânt ale vecinei noastre Anica, nu mai pot să mă uit la un mort; mă apucă frica, Anica, fără păr, fără ochi şi fără buze, îmi apare înainte, vine grăbită spre mine să mă ia şi să mă aşeze iar pe genunchii ei. Ştiu bine că nu e adevărat, dar mai ştiu că există ceva mai adevărat decât adevărul şi de aceea mi-e frică şi grăbesc pasul, de câte ori văd un mort.

  La dreapta şi la stânga erau măslinii şi viile, culesul nu începuse încă, strugurii atârnau grei până la pământ. Mirosea a frunze de smochin. O bătrână care trecea s-a oprit, din coşul pe care îl ducea pe braţ a ridicat câteva frunze de smochin, a luat două smochine şi mi le-a dat.

  — Mă cunoşti, mătuşico? am întrebat-o eu. Ea m-a privit mirată.

  — Nu, fiule, ar trebui să te cunosc ca să-ţi dau ceva? Eşti om şi eu la fel, e destul! Şi, râzând ca o fată tânără, a luat-o înainte, şontâc-şontâc, spre Kastro.

  Din smochine picura miere, cred că au fost cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. Cuvintele bătrânei mă înviorau în timp ce mâncam: „Eşti om şi eu la fel, e destul!”

  O umbră a apărut alături de umbra mea, m-am întors şi am văzut un părinte franciscan, se uita la mine şi zâmbea.

  — Abatele Mugnier, a zis el şi mi-a întins mâna. Te superi dacă aş vrea să-mi ţii tovărăşie? Nu ştiu greaca modernă, ştiu numai greaca veche: „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil' Peleianul…”

  — Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”6, am continuat eu.

  Am râs amândoi. Ne-am continuat drumul împreună, recitând versurile nemuritoare. Mai târziu am aflat că acest abate, care râdea şi recita versuri, cu părul care îi cădea pe frunte, era vestit pentru sfinţenia şi inteligenţa sa; la Paris adusese pe calea lui Dumnezeu mulţi atei. Era om de lume, vorbea şi glumea cu mari doamne, avea un spirit scânteietor, dar dincolo de înfăţişarea lui veselă şi jucăuşă se înălţa ca o stâncă imobilă şi inexpugnabilă Hristos răstignit. Nu răstignit, mai bine zis, Hristos înviat.

  Custodele ne-a ieşit înainte în grabă, să ne salute şi să ne dea explicaţii despre aşezare. Era un cretan simplu, vioi, care purta vrakes şi un adevărat toiag: îl chema David. Era de mult custode şi ghid în Cnossos, învăţase multe lucruri şi vorbea despre Palat de parcă era casa lui; ne-a primit în calitate de stăpân al locului.

  Mergea înaintea noastră şi arăta cu bastonul:

  — Aici se află marea curte regală, lungă de 60 de metri şi largă de 29 de metri, iată cămările cu imense amfore pictate; regele ţinea în ele produsele cu care îşi hrănea supuşii; în aceste amfore s-au găsit urme de vin şi de ulei de măsline, sâmburi de măsline, de mazăre, năut, orz, grâu, linte, toate carbonizate de incendii.

  Am urcat la etajul superior; peste tot coloane scurte, solide, vopsite în negru şi purpuriu; am văzut frescele de pe pereţii culoarelor, scuturi, flori şi tauri. Ne-am urcat pe terasele de sus, am admirat priveliştea încântătoare, calmă, la orizont Muntele Ida, capul culcat, impasibil, al lui Zeus. Palatul, pe jumătate în ruină, pe jumătate restaurat, îşi arăta strălucirea după atâtea mii de ani, bucurându-se iar de soarele bărbătesc al Cretei. În acest palat nu întâlneşti arhitectura geometrică şi echilibrată a Greciei, aici domnesc fantezia, graţia şi jocul liber al forţei creatoare a omului. Palatul s-a înălţat şi s-a mărit în timp ca un organism viu, ca un arbore. N-a fost construit o dată pentru totdeauna, după un plan dinainte stabilit, imuabil, a fost completat parcă în joacă, punându-se în armonie cu nevoile necontenit înnoite, de-a lungul timpului. Omul n-a fost condus aici de logica inflexibilă, infailibilă; mintea omului era utilă ca slujitor, nu ca stăpân, altcineva, ori altceva, a fost stăpânul. Cum am putea să-l numim?

  M-am întors spre abate şi mi-am dezvăluit gândurile; i-am cerut părerea.

  — Cine era stăpânul? mi-a răspuns el zâmbind. Ce alt răspuns aştepţi să-ţi dea un preot? Dumnezeu! Dumnezeul cretanilor a fost stăpânul, el le-a condus mâna şi mintea, făcându-i să creeze. El a fost meşterul zidar. Acest Dumnezeu cretan este la fel de iscusit şi de vesel ca marea care îmbrăţişează insula. Iată de ce peisajul, palatul, picturile şi marea au o unitate şi o armonie infailibilă, fără cusur.

  Coboram scările în tăcere şi ne uitam fără să vorbim la picturile de pe pereţi: tauri, crini, peşti în marea albastră, peşti zburători care îşi desfac aripile să sară deasupra valurilor, ca şi cum apa, elementul matern, îi sufocă şi vor să respire un aer mai rarefiat. Ne-am oprit în teatru; ghidul s-a înflăcărat, chipul îi strălucea de mândrie:

  — Aici aveau loc luptele cu tauri, dar luptele cu tauri din Creta nu erau barbare precum cele din Spania, am auzit că acolo taurul şi caii erau ucişi şi spintecaţi; aici luptele cu tauri erau un joc fără vărsare de sânge. Era un joc. Toreadorul apuca taurul de coarne, fiara se înfuria şi îşi azvârlea capul sus, în aer, ceea ce permitea luptătorului să profite de moment şi să sară agil în spinarea taurului; făcea încă un salt şi cădea drept în picioare, la coada taurului; o fată îl aştepta acolo, primindu-l în braţele ei.

  I-am explicat abatelui cuvintele ghidului; el ţintuia cu privirea şirul de bănci de piatră ale teatrului, încercând să-şi închipuie în lumină jocul divin.

  M-a prins de braţ şi ne-am continuat drumul.

  — E teribil de greu să te lupţi cu Dumnezeu fără vărsare de sânge, a murmurat el.

  Ne-am oprit lângă o coloană pătrată, de gips smălţuit, pe care era încrustat simbolul sacru, securea dublă; abatele a îngenuncheat o clipă, şi-a împreunat mâinile, mişcându-şi buzele a rugăciune.

  Am rămas uimit:

  — Cum? Vă rugaţi?

  — Desigur, mă rog, prietene, mi-a răspuns el. Fiecare neam, fiecare epocă pune pe chipul lui Dumnezeu propria sa mască; dar dincolo de toate măştile, în toate epocile şi la toate neamurile, se află în veci acelaşi neschimbat Dumnezeu.

  S-a cufundat în tăcere, iar după un timp a zis:

  — Noi avem crucea drept semn sacru, strămoşii tăi îndepărtaţi aveau securea dublă, dar eu dau la o parte simbolul efemer şi văd acelaşi Dumnezeu dincolo de cruce şi de securea dublă şi mă închin lui.

  Eram foarte tânăr pe-atunci, în ziua aceea n-am înţeles. Peste ani, am priceput tâlcul acestor cuvinte şi le-am făcut să rodească; dincolo de toate simbolurile religioase am început să văd şi eu eterna şi neschimbata faţă a lui Dumnezeu. Şi ceva mai târziu, când mintea pricepea mult şi inima era neînfricată, am început să văd, dincolo de chipul lui Dumnezeu, tenebrele înfricoşătoare, pustii, haosul. Fără să fi vrut, părintele îmi deschisese un drum în ziua aceea, la Cnossos; am luat-o pe acest drum, dar nu m-am oprit acolo unde el ar fi vrut. Stăpânit de o curiozitate satanică, am mers mai departe şi am descoperit abisul.

  Ne-am aşezat între două coloane; cerul lucea ca oţelul. Greierii, în crângul de măslini care înconjura palatul, ţârâiau asurzitor. Custodele s-a sprijinit de o coloană, a scos punga cu tabac şi a început să-şi răsucească o ţigară. Niciunul dintre noi nu vorbea; simţeam că locul şi momentul erau sacre şi numai liniştea i se potrivea. O pereche de porumbei au zburat pe deasupra capetelor noastre, apoi s-au cocoţat pe o coloană. Erau păsările sacre ale Marii Zeiţe venerate de cretani. Uneori îi vezi pe o coloană, alteori zeiţa îi ţine la pieptul ei roditor.

  — PorumbeI. Am şoptit eu, de teamă să nu se sperie la auzul glasului meu şi să zboare de pe coloană.

  Părintele şi-a dus degetul la buze:

  — Taci, a şoptit el.

  Mintea îmi era grea de întrebări, dar am tăcut. Frescele extraordinare se perindau iar prin faţa mea: ochi mari, migdalaţi, cascade de bucle negre, femei impozante cu pieptul gol, cu buze pline, senzuale; păsări, fazani, potârnichi, maimuţe albastre, prinţi cu pene de păun în păr, tauri sălbatici sacri, tinere preotese cu şerpi sacri încolăciţi în jurul braţelor, tineri albaştri în grădini înflorite. Bucurie, putere, bogăţie, măreţie, o lume plină de mister, o Atlantidă ieşită din adâncurile pământului cretan ne privea cu ochi imenşi, negri, dar buzele îi rămâneau pecetluite.

  Ce fel de lume a fost, mă întrebam, când îşi va deschide gura şi va vorbi? Ce isprăvi au împlinit aceşti străbuni îndepărtaţi, chiar aici pe pământul pe care călcăm şi noi acum?

  Creta a fost cea dintâi punte de legătură între Europa, Asia şi Africa. Creta a fost cea dintâi care a început să se lumineze, în toată Europa tenebroasă a acelei epoci. Aici e locul unde sufletul grec şi-a împlinit misiunea hărăzită lui: să aducă divinitatea la scară umană. În Creta, statuile ţepene şi monstruoase din Egipt şi din Assiria au devenit statuete graţioase; trupurile se mişcă, buzele zâmbesc, chipul şi statura idolilor au fost croite după chipul şi statura omului. O umanitate nouă şi originală, diferită de Grecia care i-a urmat, plină de vioiciune, de graţie şi de rafinament oriental, a trăit şi s-a bucurat pe pământul Cretei.

  Priveam în jurul meu dealurile blânde şi domestice, măslinii cu frunza rară, chiparoşii zvelţi care se clătinau încet între stânci, ascultam clinchetul armonios şi limpede de la o invizibilă turmă de capre, trăgeam în piept aerul înmiresmat care venea dinspre mare trecând peste deal – simţeam că străvechiul secret al cretanilor mă pătrundea tot mai profund, devenind tot mai limpede. Cretanul nu-şi face griji pentru problemele supralumeşti, ci pentru treburile zilnice fără sfârşit, făcute din amănunte arzătoare, din veşnicele necazuri ale vieţii omului pe acest pământ.

  — La ce te gândeşti? m-a întrebat părintele.

  — La CretA. Am răspuns eu.

  — Şi eu mă gândesc la Creta, a zis însoţitorul meu, la Creta şi la sufletul meu. Dacă mi-ar fi îngăduit să mă mai nasc o dată, aş vrea să văd lumina zilei pe acest pământ. Există aici o vrajă de nebiruit. Hai să mergem!

  Ne-am ridicat şi am aruncat o ultimă privire spre priveliştea extraordinară; eu puteam să o revăd, dar el a şoptit cu un suspin:

  — NiciodatĂ. Niciodată nu vă voi mai revedea. A făcut apoi cu mâna semn de rămas-bun coloanelor, frescelor, curţilor.

  — Adio, de la capătul pământului un popă franciscan a venit să vi se închine şi vi s-a închinat, acum rămâneţi cu bine.

  Am pornit înapoi; căldura era teribilă şi drumul, prăfos, părintele era obosit. Ne-am oprit la o mică mănăstire unde trăiau şi dansau în fiecare vineri dervişii; poarta arcată era pictată în verde, pe pragul de sus era o mână de bronz deschisă – emblema sacră a lui Mahomed. Am intrat în curte; pavată cu dale mari, albe, imaculate, de jur împrejur erau ghivece cu flori de volubilis, iar în mijloc un imens dafin cu frunze mari, plin de fructe. Ne-am oprit la umbra lui ca să ne tragem sufletul; un derviş ne-a zărit din chilie, s-a apropiat şi ne-a salutat, ducându-şi mâna la piept, la buze, la frunte. Purta o sutană lungă, albastră, şi un turban înalt de lână albă. Avea barbă ascuţită, neagră ca smoala, o buclă de argint îi atârna la urechea dreaptă. A bătut din palme, un băiat bucălat, desculţ, a adus câteva scăunele pe care neam aşezat. Dervişul vorbea despre florile care ne înconjurau, despre marea care se vedea strălucind printre frunzele ca nişte lăncii ale dafinului. Apoi a început să vorbească despre dans:

  — Cel care nu ştie să danseze nu ştie să se roage. Îngerii au gură, dar puterea de a vorbi le e pecetluită; îi vorbesc lui Dumnezeu prin dans.

  — Cum îl numiţi pe Dumnezeu, frate? a întrebat abatele.

  — Nu are nume, a răspuns dervişul. Numele nu-l poate conţine pe Dumnezeu. Numele e o închisoare, Dumnezeu este liber.

  — Dar când îl chemaţi, a insistat abatele, când aveţi nevoie de el, cu ce nume vă adresaţi lui? Dervişul a aplecat capul, s-a gândit; apoi şi-a descleştat dinţii:

  — Ah! a răspuns el; nu Allah, Ah! Aşa îl chem. Abatele era tulburat.

  — Are dreptate, a murmurat abatele.

  Micul derviş bucălat a apărut iar cu o tavă: cafea, apă rece şi doi ciorchini mari de struguri. O pereche de porumbei pe acoperiş, deasupra noastră – să fie, oare, aceiaşi porumbei pe care-i văzusem la Cnossos? – uguiau drăgăstos. Am tăcut o clipă şi atmosfera monahală s-a umplut de suspine amoroase. M-am întors spre sfântul părinte, se uita pierdut la porumbei, la cerul care ne acoperea, cu ochii în lacrimi. A simţit că mă uitam la el şi a zâmbit.

  — Lumea e frumoasă, a zis el, da, e tare frumoasă în ţările pline de soare. Acolo unde cerul e albastru, unde sunt porumbei şi struguri. Şi un dafin deasupra capului.

  Mânca strugurele, luând boabele una câte una, fericit. Parcă ar fi vrut să nu se mai sfârşească clipa aceea.

  — Chiar dacă aş fi sigur că voi ajunge în rai, a zis el, l-aş ruga pe Dumnezeu să mă îndrepte într-acolo pe cel mai lung drum cu putinţă.

  Atât de bine ne simţisem în mănăstirea musulmană, că nu ne mai înduram să plecăm.

  Alţi dervişi au ieşit în pragul chiliilor din jurul curţii; cei mai tineri aveau chipul palid şi ochii aprinşi de parcă îl căutau cu disperare pe Dumnezeu. Bătrânii, care trebuie să-l fi găsit, aveau obrajii rumeni, ochii plini de lumină. S-au aşezat pe jos, în jurul nostru; unii şi-au scos mătăniile de sub centurile de piele şi au început să se roage în linişte, uitându-se curioşi la călugărul creştin; alţii şi-au scos ciubucele lungi, au închis ochii pe jumătate şi au început să fumeze, tăcuţi, fericiţi.

  — Ce fericire domneşte aici, a şoptit părintele. S-ar părea că, dincolo de chipul lor, străluceşte chipul lui Dumnezeu!

  Mi-a atins umărul, într-un gest de rugă:

  — Te rog să-i întrebi – dervişii sunt un ordin religios – care e legea lor?

  Cel mai bătrân, un bărbat cu barbă albă, lungă, şi-a pus ciubucul pe genunchi şi a răspuns:

  — Sărăcia, a răspuns el, sărăcia, să n-ai nimic, să nu purtăm nici o povară, îndreptându-ne spre Dumnezeu pe o potecă înflorită; râsul, dansul, bucuria sunt cei trei arhangheli care ne iau de mână şi ne arată calea.

  — Întreabă-i, te rog, a mai adăugat părintele, cum se pregătesc să ajungă la Dumnezeu, prin post?

  — Nu, nu, a răspuns un derviş tânăr râzând; mâncăm şi bem şi mulţumim Domnului că a dat omului mâncare şi băutură.

  — Atunci cum? a insistat părintele.

  — Dansând, a zis dervişul cel bătrân cu barba albă, lungă.

  — Dansând? a mai zis el. De ce?

  — Pentru că dansul, a răspuns bătrânul derviş, ucide eul, şi când eul e ucis nu mai există nici o piedică să te uneşti cu Dumnezeu.

  Ochii abatelui scânteiau:

  — Ordinul Sfântului Francisc! a strigat el şi a strâns mâna bătrânului derviş. Aşa a trecut Sfântul Francisc pe acest pământ, dansând, şi aşa s-a înălţat la cer. Ce suntem noi altceva decât bufonii lui Dumnezeu? zicea el. Ne-am născut să înveselim inima oamenilor. Vezi, încă o dată, tânărul meu prieten, că în toate, în absolut toate, regăsim acelaşi neschimbat Dumnezeu.

  — Dar, în cazul ăsta, am îndrăznit eu să obiectez, de ce se duc misionarii în cele patru zări şi încearcă să-i facă pe băştinaşi să schimbe masca zeului care li se potriveşte, punându-i o mască străină – a noastră?

  Părintele s-a ridicat:

  — Greu de răspuns la această întrebare, a spus el. Dar, cu voia lui Dumnezeu, dacă vei putea să vii la Paris să-ţi completezi studiile, treci pe la mine.

  A zâmbit cu viclenie:

  — Poate că între timp voi fi găsit răspunsul.

  Ne-am luat rămas-bun de la dervişi, ne-au condus până la ieşire cu zâmbete şi plecăciuni. În prag, abatele mi-a zis:

  — Spune-le, te rog, că noi toţi adorăm acelaşi Dumnezeu. Şi eu, spune-le, sunt un derviş în sutană neagră.

  XVII. Pelerinaj în Grecia.

  Tata îmi promisese o călătorie de un an, oriunde aş fi voit, dacă îmi luam diploma de studii cu cea mai mare notă; răsplata era măreaţă, aşa că m-am pus cu burta pe carte. Unul dintre prietenii mei cretani, al naibii de inteligent, dădea examen în aceeaşi zi cu mine. Când ziua crucială a sosit, am pornit împreună spre Universitate, amândoi nespus de agitaţi; înainte ştiam tot, dar acum uitasem tot; nu mai ţineam minte nimic, îmi era teamă.

  — Nu-ţi mai aminteşti nimic? m-a întrebat prietenul meu.

  — Absolut nimic!

  — Nici eu, hai să mergem la tavernă să bem ceva, ne ameţim şi aşa o să ni se dezlege limba. Şi tata se ducea la luptă băut.

  — Hai!

  Am cerut un rând, apoi un altul, am început să ne simţim în formă.

  — Cum ţi se pare acum lumea? m-a întrebat prietenul meu.

  — Cam tulbure!

  — Şi mie la fel! Te ajută picioarele?

  — Da! i-am răspuns eu.

  — Atunci, hai să mergem, să tremure Dreptul Roman!

  Am plecat ţinându-ne de braţ, apoi am mai prins curaj şi mergeam fiecare singur.

  — Salut, Bachus, viteazule! am strigat eu. Răsuceşte-i braţul lui Iustinian, dă cu el de pământ, cu noile sale legi!

  — De ce îl invoci pe Bachus? Am băut bere, nu vin, a zis prietenul meu.

  — Eşti sigur?

  — Nu mă crezi? Hai înapoi să întrebăm. Ne-am dus înapoi.

  — Bere, bere, ne-a asigurat patronul, izbucnind în râs. Încotro, fraţilor?

  — Să luăm examenul la drept.

  — Aşteptaţi-mă, vin cu voi, să am şi eu de ce râde. Şi-a scos şorţul şi venea, ţinând pasul cu noi.

  Profesorii ni se păreau nişte ţânţari, aşa cum tronau înşiraţi, aşteptându-ne; din mintea noastră ieşeau scântei. Răspundeam la întrebări cu nonşalanţă, cu umor; puţin insolenţi, introduceam mereu citate latineşti, limba ni se dezlegase, eram în vervă; am răspuns şi am reuşit amândoi cu cea mai bună notă.

  Eram copleşiţi de bucurie; prietenul meu plănuia să deschidă un birou de avocatură în Creta şi să se lanseze în politică, iar eu mă bucuram că mi se deschidea o portiţă spre libertate. Una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost întotdeauna să călătoresc. Să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în mări necunoscute, să străbat lumea, să văd, să privesc cu o sete nepotolită tărâmuri noi, mări, oameni, idei, privind totul ca pentru întâia şi pentru ultima oară, să mă uit lung la toate, apoi să închid ochii şi să simt comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, aşa cum mi-au apărut, până când timpul le va cerne şi va reţine esenţa bucuriilor şi tristeţilor – această alchimie a inimii este, cred eu, o imensă delectare demnă de om.

  Canarul, pasărea magică pe care tata mi-o dăruise de Crăciun, murise de mult. Zic a murit sau, mai degrabă, nu a murit, mi-e ruşine numai la gândul că mi-a scăpat acest cuvânt, voiam să zic „şi-a dat cântecul în mâinile lui Dumnezeu”. Am îngropat pasărea în grădiniţa din curtea noastră, sora mea plângea, dar eu eram liniştit, ştiam că atâta vreme cât voi trăi nu o voi lăsă să piară. „Nu te las să pieri, i-am spus când am acoperit-o cu pământ, o să trăim şi o să călătorim împreună.”

  Şi când am devenit om în toată firea şi am plecat din Creta, hoinărind pe scoarţa pământului, de multe ori am simţit canarul cocoţat în creştetul capului meu, cântând mereu acelaşi refren: „Hai să plecăm, de ce stăm aici? Suntem păsări, nu moluşte, sus, hai să plecăm!” Capul meu devenea un glob terestru, canarul se cocoţa în creştetul capului şi cânta, cu gâtlejul fierbinte înălţat spre cer.

  Auzisem că, odinioară, femeile din haremul turcesc şedeau în fiecare seară una lângă alta în grădină, îmbăiate şi parfumate, cu pieptul descoperit, iar sultanul venea să aleagă una dintre ele. În mână avea o batistă fină pe care o trecea pe sub braţul fiecărei femei şi apoi o mirosea; alegea femeia al cărei parfum îi plăcea cel mai mult în acea seară.

  Astfel se înşirau înaintea mea toate ţările.

  Grăbit şi lacom, mi-am aruncat ochii pe hartă: încotro să pornesc? Ce continent, ce mare să străbat mai întâi? Toate tărâmurile întindeau braţele spre mine, ademenindu-mă. Slavă Domnului, lumea era largă, trândavii n-au decât să spună ce vor, viaţa e lungă, avem timp să vedem toate tărâmurile şi să ne bucurăm de ele!

  Să începem cu Grecia!

  Pelerinajul meu prin Grecia a durat trei luni. Munţi, insule, sate, mănăstiri, mări, şi acum, după atâţia ani, inima îmi tresare de bucurie şi de nelinişte; să străbaţi şi să vezi Grecia e o bucurie şi un martiriu.

  Străbăteam Grecia şi, treptat, vedeam cu ochii mei, atingeam cu mâinile mele ceea ce gândul abstract nu poate nici vedea, nici înţelege: felul în care forţa şi graţia se întâlnesc. Cred că niciodată, în nici un alt colţ al lumii, cele două componente ale perfecţiunii, Ares şi Afrodita, nu s-au unit atât de organic ca în austera şi surâzătoarea Grecie. Peisajele sunt aspre şi semeţe, blânde şi feminine, grave sau pline de veselie şi de graţie. Spiritul planează peste peisaje, dăruind fiecăruia un templu, un mit, un erou, sufletul-pereche aparte. De aceea, pentru cel care călătoreşte în Grecia şi are ochi de văzut şi minte să înţeleagă, călătoria înseamnă o trecere de la o victorie spirituală la alta, într-o unitate magică neîntreruptă. În Grecia te convingi de faptul că spiritul e continuarea şi floarea materiei, iar mitul este expresia simplă şi totală a celei mai pozitive realităţi. Spiritul păşeşte pe pietrele Greciei de atâţia ani şi oriunde mergi îi descoperi urmele divine.

  Unele peisaje ale Greciei au o dublă natură şi emoţia care izvorăşte din ele are de asemenea o dublă natură. Asprimea şi gingăşia stau una lângă alta, se completează şi se unesc ca bărbatul şi femeia. Sparta e una dintre sursele acestei asprimi şi delicateţi. Înaintea mea era Taigetul, dătător de legi, aspru şi dispreţuitor, stânci şi abisuri; mai jos, câmpia roditoare şi plină de vrajă, întinsă la picioarele sale ca o femeie îndrăgostită. Pe de o parte Taigetul, acest Sinai al Greciei, de unde zeul nemilos al neamului dictează poruncile sale aspre: viaţa e o luptă, pământul e un câmp de bătaie, să câştigi e singura ta datorie, nu dormi, nu te amăgi, nu râde, nu crâcni, lupta e singurul scop al vieţii tale, luptă deci! De cealaltă parte, la poalele Taigetului, Elena. Exact când începi să disperi şi să dispreţuieşti dulceaţa pământului, deodată, răsuflarea Elenei trece ca un lămâi în floare, îmbătându-te.

  Să fie această câmpie a Spartei atât de blândă şi de voluptuoasă, mireasma leandrilor atât de îmbătătoare, ori această fascinaţie vine de la trupul rătăcitor al Elenei, de mii de ori iubit? Desigur, Eurotas nu ar avea graţia seducătoare de azi, dacă nu s-ar vărsa ca un afluent în apele mitului nemuritor al Elenei. Ştim prea bine că locurile, râurile, mările se unesc cu marile nume iubite şi curg inseparabil în inimile noastre pe veci. Te plimbi pe malurile umile ale lui Eurotas şi îţi simţi mâinile, părul, gândurile învăluite de mireasma unei femei imaginare, mai reală şi mai tangibilă decât femeia pe care o iubeşti şi o cuprinzi în braţe! În zilele noastre lumea e înecată în sânge, patimile mistuitoare izbucnesc în infernul haotic al anarhiei contemporane; Elena rămâne întreagă, nemuritoare, de neatins, imobilă în atmosfera pură a versurilor uimitoare, în vreme ce timpul trece pe dinaintea ei.

  Pământul era parfumat, picăturile de rouă jucau pe florile de lămâi în lumina soarelui. Deodată, a suflat un vânt uşor şi o floare mi-a atins fruntea, stropindu-mă cu rouă. Un fior m-a străbătut ca şi când o mână nevăzută m-ar fi atins; pământul întreg părea să aibă chipul Elenei. Ea dă la o parte vălul brodat cu flori de lămâi şi, cu palma dusă la gură, fecioară în fiecare clipă, urmează un bărbat, pe cel mai puternic, iar când ridică călcâiul de zăpadă, talpa delicată luceşte însângerată.

  Ce ar fi fost Elena dacă suflarea lui Homer n-ar fi trecut peste ea? O femeie frumoasă, ca multe altele, care au trăit pe acest pământ şi au dispărut. Ar fi fost răpită, ca atâtea alte fete frumoase atât de des furate în satele noastre de la munte. Şi, chiar dacă această răpire ar fi iscat un război, toate, războiul, femeia, măcelul, ar fi pierit dacă Poetul n-ar fi întins mâna să le oprească de la pieire. Poetului îi datorează Elena salvarea sa; lui Homer cel căruia acest fir de apă, Eurotas, îi datorează nemurirea. Surâsul Elenei pluteşte în aerul Spartei. Mai mult, ea a intrat în sângele nostru, toţi bărbaţii se află în comuniune cu ea, toate femeile reflectă splendoarea sa. Elena a devenit un strigăt de iubire, ea trezeşte în fiecare bărbat dorul îmbrăţişării şi al perpetuării şi preface într-o Elenă chiar cea mai ştearsă femeie pe care o ţinem în braţe.

  Graţie acestei regine spartane, dorinţa capătă un exaltat titlu de nobleţe, o nostalgie tainică pentru o îmbrăţişare pierdută îmblânzeşte bruta din noi. Plângem, strigăm, Elena aruncă o iarbă magică în paharul amar pe care îl bem şi uităm durerea; în mână ţine o floare al cărei parfum alungă şerpii; la atingerea ei copiii urâţi se fac frumoşi; călare pe ţapul tragic, îşi leagănă picioarele în sandalele descheiate şi lumea întreagă se preface într-o vie. Cândva, poetul antic Stesihoros i-a adresat, într-o odă, cuvinte ofensatoare şi a orbit pe loc; tremurând şi căindu-se, a luat lira şi s-a prezentat la un mare festival panelenic, cântând înaintea grecilor faimoasa palinodie:

  Ce-am spus de tine nu e adevărat, o, Elena, Tu niciodată nu te-ai îmbarcat în iuţile corăbii, Tu niciodată n-ai ajuns la Troia…

  A început să plângă şi să implore cu braţele înălţate; pe loc lumina, înecată în lacrimi, a pogorât în ochii săi.

  Străbunii noştri organizau concursuri de frumuseţe: „Serbările Elenei”. Într-adevăr, pământul e o palestră şi Elena o ţintă de neatins, mai presus de viaţă, poate inexistentă – poate o umbră. Se atribuia unui mister ritual credinţa secretă care susţinea că aheii nu s-au luptat la Troia pentru Elena cea adevărată, la Troia nu era decât statuia sa. Elena cea adevărată se refugiase în Egipt, într-un templu sacru, la adăpost de suflarea umană. Cine ştie, poate şi noi, pe acest pământ, ne luptăm, plângem şi ne ucidem unul pe altul de dragul umbrei Elenei. Dar cine ştie? În infern, umbrele înviau când sorbeau sânge de om viu, cine ştie dacă sângele pe care îl bea Elena de atâtea veacuri nu o va readuce la viaţă? Oare umbra sa nu se va întrupa într-o zi, spre a putea îmbrăţişa un trup cald, viu, al adevăratei Elene? Taigetul, luptătorul puternic, şi Elena, femeia lui. Inspirând mireasma Elenei printre leandrii din Eurotas, am uitat de mine şi îmi era ruşine. Într-o dimineaţă, ca să respir un aer mai bărbătesc m-am hotărât să urc pe Taiget.

  Bucuria muntelui, mirosul brazilor, stâncile aspre, vulturii planând pe deasupra mea, singurătatea de neclintit, toate mă îmbărbătau; am urcat ore în şir, eram fericit. Pe la prânz, de peste tot, nori negri sau adunat, auzeam tunete înăbuşite; voiam să cobor în fugă, săream din piatră în piatră, simţeam că furtuna venea în spatele meu, alergam, coboram iute ca să nu mă ajungă furtuna. Deodată brazii au început să freamăte, lumea s-a întunecat, fulgerele m-au învăluit, vârtejul m-a prins. M-am culcat cu faţa la pământ ca să nu mă doboare vijelia, am închis ochii şi am aşteptat. Muntele se scutura, lângă mine doi brazi s-au despicat şi au căzut la pământ. Văzduhul mirosea a pucioasă şi deodată ploaia s-a dezlănţuit; vântul s-a oprit şi lungi şiroaie de apă curgeau din cer. Cimbrişorul, ierburile, salvia şi menta, spălate de ape, şi-au înteţit mireasma, muntele întreg fumega.

  M-am ridicat şi am început să cobor; mă bucuram de ploaia care îmi biciuia faţa, părul, mâinile. Zeul se cobora cu toată puterea pe pământul care se deschidea gâlgâind şi râzând, să primească apele bărbăteşti. Curând cerul s-a limpezit, furtuna fusese doar o amintire violentă a pogorârii sfântului duh, se terminase de acum, cucul a început să cânte. Era momentul când soarele apunea, zăream în depărtare, în vârful colinei care domina Mystra, proaspăt spălate, ruinele cetăţii francilor Villehardouini. Cerul întreg era acum verde şi auriu.

  A doua zi, trecând prin livezi şi prin crânguri de chiparoşi, m-am dus în pelerinaj la Pompeiul grecilor, Mystra. Această colină sacră unde s-a născut Grecia modernă e înzestrată cu toate farmecele şi miracolele, spre a ademeni chiar cele mai pretenţioase spirite. Lămâi, portocali, poteci înguste şi întortocheate, copii golaşi jucându-se pe uliţă, femei mergând după apă la izvor, fetişcane brodând sub pomii în floare. Viaţa se agaţă iar de pământ, luptând să urce pe colina ancestrală; e partea roditoare, locuită, a Mystrei. Mai departe începe urcuşul arid şi prăfos, lipsit de arbori; treci pe lângă case în ruină, ajungi la graţioasele biserici bizantine, arse de bătaia soarelui: Perivleptos, Metropolis, Sfinţii Teodori, Afendiko, Pandanassa, cealaltă parte roditoare a Mystrei, de data asta împodobită cu biserici.

  Îmi era sete, am intrat în curtea Mănăstirii Pandanassa, rugând călugăriţele să-mi dea un pahar cu apă. Curtea strălucea, chiliile imaculate văruite în alb, divanele acoperite cu covoare de lână brodate. Călugăriţele au venit în grabă să-mi ureze bun-venit; unele erau înţepenite de dureri reumatice, altele tinere, extrem de palide, fiindcă trudeau pentru traiul zilnic, vegheau şi se rugau, mâncau doar cât să-şi astâmpere foamea. De cum au puţin timp, se apleacă asupra lucrului şi brodează motive tradiţionale – chiparoşi, cruci, vaze cu garoafe, mănăstiri; şi trandafiri mărunţi, cusuţi cu mătase roşie. Te umple tristeţea când îţi arată cu mândrie broderiile, ca şi cum ţi-ar arăta zestrea lor, zâmbesc, nu zic nimic, dar ştii prea bine că mirele nu există.

  În lumina de miere verzuie a apusului, Pandanassa strălucea ca un sipet bizantin de fildeş, lucrat cu răbdare şi cu dragoste ca să ascundă răsuflarea înmiresmată a Fecioarei. Ce unitate, ce concentrare de forme, ce graţie, de la pietrele unghiulare ale fundaţiei până la curburile amoroase ale domului! Graţiosul templu trăieşte şi respiră ca un trup cald, însufleţit. Toate pietrele, incrustaţiile, picturile şi călugăriţele sunt componente organice ale acestei mănăstiri, ca şi cum s-ar fi născut toate deodată, în plină zi, din aceeaşi convulsie creatoare.

  Nu m-am aşteptat să găsesc atâta blândeţe, atâta caldă înţelegere umană în pictura bizantină. Până atunci văzusem doar chipuri ascetice, purtând în mâini pergamente acoperite cu litere roşii, chemându-ne să depăşim propria noastră natură, să plecăm în pustiu, să pierim ca să fim mântuiţi. Aici însă, culorile iradiau, chipurile erau de o mare blândeţe, Isus, intrând în Ierusalim călare pe umilul animal blând şi blajin, ucenicii în urma lui, purtând ramuri de palmier şi mulţimea privind extatic – ca un nor care vine şi se destramă… Şi îngerul, pictat în verde de aramă coclită, pe care l-am văzut la Afendiko, un adolescent frumos, cu părul creţ, prins cu o panglică lată, cu mersul impulsiv, cu genunchii puternici şi rotunzi! Semăna cu un mire care se ducea… Încotro se ducea cu atâta bucurie şi grabă?

  Atunci au început să bată clopotele pentru veghea din Vinerea Mare. Am intrat în naosul cald al bisericii; la mijloc, acoperit cu flori de lămâi, era linţoliul pe care era aşezat, printre florile de lămâi, cel ce moare fără încetare, cel ce învie fără încetare; odinioară se numea Adonis, acum se numeşte Hristos. Femei palide, îndoliate, îngenuncheau, aplecându-se asupra lui, jelindu-l. Biserica mirosea a ceară ca un stup de albine, amintindu-mi alte preotese, Melissele, din templul lui Artemis de la Efes şi din templul lui Apollo de la Delfi, făcute din ceară şi pene.

  Deodată au izbucnit lamentaţiile femeilor, bocetul insuportabil. Ştiam că suferinţa omului e forţa care îl învie pe Dumnezeu, dar acolo, în împărăţia Elenei, inima mea nu era pregătită să plângă; m-am ridicat, ziua mai păstra o geană de lumină şi am luat-o spre casele senioriale în ruină, cu turnurile dărâmate, pe colina care poartă ca pe o coroană de piatră faimoasa cetate a regelui Villehardouin. Poarta fortificată era deschisă, curţile erau pustii, am urcat scările în ruină, am ajuns la creneluri; stoluri de corbi, surprinşi, zburătăceau. Mă uitam la câmpia fertilă de la poale, la fumul care ieşea din căsuţele joase; se auzea un scârţâit de căruţă, un cântec plin de dor, aerul din jur suspina, spectre umpleau văzduhul. Fiicele blonde ale seniorilor francezi se ridicau din morminte, împreună cu cavalerii în armură care au venit în Peloponez în postură de cuceritori, dar s-au însurat cu grecoaice, au primit sânge grecesc şi au uitat de patria lor. Graţie femeilor noastre brune, cu părul ca pana corbului, cu ochii mari, învingătorii au fost învinşi.

  Câteva zile mai târziu, am avut fericirea să văd o altă privelişte: treci albia uscată a unui râu, umbrită de platani şi de răchită înflorită, urci un munte aspru, înmiresmat de cimbrişor şi de genţiană, nici sate, nici oameni, nici capre şi nici oi, un adevărat pustiu. Şi, pe neaşteptate, după un colţ al muntelui se iveşte înaintea ta, în inima Peloponezului, faimosul templu al lui Apollo, la Vasses. Construit din aceeaşi piatră sură din care e alcătuit muntele, când îl vezi, simţi profunda corespondenţă dintre templu şi peisaj. Pare o parte a muntelui, piatră din piatra sa, fixat solid între stânci, el însuşi o stâncă, dar o stâncă peste care a trecut suflarea spiritului. Aşa cum sunt modelate şi plasate, coloanele templului exprimă însăşi esenţa austerităţii şi a solitudinii montane; pare să fie creştetul peisajului, vatra sacră închisă între hotarele sale, unde se cuibăreşte spiritul locului. Aici, măiestria anticilor nu te surprinde, continuă să exprime perfecţiunea peisajului, abilă, te face să o iei pe o potecă obişnuită omului şi te face să urci fără să ţi se taie răsuflarea până în vârf. Se pare că de veacuri muntele tindea spre eonul dinăuntrul întunecatei sale mase, căutând să-l exprime; în clipa în care a dobândit templul lui Apollo, s-a eliberat. S-a simţit eliberat, cu alte cuvinte, şi-a descoperit sensul, adevărata sa menire şi e fericit.

  Înţelegeam cu fiecare zi mai mult, străbătând pământul Greciei, că civilizaţia antică greacă nu era o floare supranaturală, căzută din cer, ci un pom înfipt adânc în pământ care îşi trăgea seva din noroi, prefăcându-l în flori. Cu cât îşi trăgea seva mai adânc din noroi, cu atât creştea şi florile erau mai bogat elaborate. Faimoasa simplitate a Antichităţii, echilibrul şi seninătatea, nu erau virtuţi naturale uşor de câştigat, ale unui neam simplu şi echilibrat, erau isprăvi grele, trofee ale unor campanii periculoase pline de suferinţă. Seninătatea greacă e foarte complexă şi tragică, este rezultatul echilibrului forţelor sălbatice aflate în luptă, care după osteneală şi bătălie prelungită reuşesc să se împace. Ca să atingă ceea ce un mistic bizantin numea „lipsa de efort”, cu alte cuvinte piscul efortului.

  Elementul care conferă munţilor, satelor şi pământului grec imaterialitate este lumina; în Italia lumina e moale şi efeminată, în Insulele Ionice e blândă şi plină de patimă orientală, în Egipt e densă şi senzuală; lumina Greciei e complet spiritualizată. În această lumină, omul reuşeşte să vadă limpede, să impună ordine deasupra haosului, să restabilească cosmosul. Şi cosmosul înseamnă armonie.

  O bătrânică s-a ivit pe neaşteptate din căsuţa paznicului aflată lângă templu; în palmă avea două smochine şi un ciorchine de struguri; erau primii copţi pe platoul înalt şi voia să mi-i ofere. Bătrâna era blândă, măruntă, vioaie, cu siguranţă fusese frumoasă în tinereţea ei.

  — Cum te cheamă, mătuşico? am întrebat eu.

  — Maria.

  Dar când a văzut că iau creionul să-i notez numele, a întins o mână zbârcită şi m-a oprit:

  — Mariţa, mi-a zis cu o cochetărie tinerească, Mariţa.

  Când a văzut că eram gata să-i eternizez numele în scris, parcă ar fi vrut să scape de la pieire numele mic, numele care îi trezea aducerea-aminte a celor mai dulci clipe din viaţa sa.

  — MariţA. A repetat cu frică, nu cumva să nu fi auzit.

  M-am bucurat văzând că eternul feminin prindea rădăcini chiar şi în acel trup şubred!

  — Ce sunt toate astea din jurul nostru? am întrebat-o.

  — Pietre, ce altceva ai vrea să fie?

  — Şi de ce vin oamenii de la capătul pământului să le vadă? Bătrâna a şovăit o clipă, apoi, coborând glasul, m-a întrebat:

  — Eşti străin?

  — Nu, grec.

  A prins curaj şi a dat din umeri:

  — Străini nerozi! a exclamat ea, izbucnind în râs.

  Nu era prima oară când vedeam bătrâne care păzeau vechile temple şi faimoasele biserici cu icoane miraculoase, râzând cu păcat de sfinţii sau demonii de marmură antică pe care îi străjuiau. În ciuda faptului că sunt zi de zi în preajma lor, nu se lasă impresionate.

  Bătrâna Mariţa mă privea cu plăcere cum ciuguleam strugurii acrişori pe care mi-i dăruise.

  — Ce părere ai despre politică? am întrebat-o eu, vrând s-o necăjesc.

  — Ei, fiule, mi-a răspuns cu o mândrie neaşteptată, ei, fiule, aici noi suntem sus, tare departe de lume, nu-i auzim tărăboiul.

  „Noi”, cu alte cuvinte „templul şi cu mine”; a rostit cuvintele „departe de lume” cu mândrie în glas, ceea ce însemna „mai presus de lume”. Eram plăcut surprins, observaţia bătrânei, mai mult chiar decât templul, mi-a făcut o mare bucurie.

  M-am plimbat printre coloane, plouase înainte cu două zile şi ochiuri de apă stăteau limpezi în spărturile marmurei. M-am aplecat şi priveam norii albi, scămoşi, care treceau ca nişte fantome pe suprafaţa apei. Citisem undeva că, în Orientul Îndepărtat, divinitatea e adorată contemplând apa într-un vas de piatră, în care se oglindesc norii trecători.

  Coborând spre câmpie, am zărit un bătrân îngenuncheat pe pietre; aplecat peste pârâu, privea apa curgând la vale, cu faţa luminată, într-un extaz indicibil; nasul, gura, obrajii parcă dispăruseră, îi rămâneau numai ochii care urmăreau apa curgând printre pietre. M-am apropiat de el şi l-am întrebat:

  — Ce vezi acolo, moşule?

  Şi el, fără să ridice capul şi fără să-şi ia ochii de la apă:

  — Viaţa mea, fiule, mi-a răspuns el, viaţa mea care curge la vale.

  În Grecia, toate lucrurile, munţii, apele, mările, văile, prind viaţă, „se umanizează” şi-i vorbesc omului într-un limbaj aproape omenesc. Nu-l supără, nu-l împovărează peste măsură, devin prietenii şi confraţii săi. Strigătul confuz, nedecantat, al Orientului, trecând prin lumina Greciei, se fixează, se umanizează, se transformă în Logos. Grecia e filtrul care preface prin strădanie bruta în om, servitutea orientală în libertate, beţia barbară în raţiune sobră. Să dea chip celor fără chip, să dea măsură celor fără de măsură, să echilibreze forţele oarbe, antagoniste, e misiunea acestui pământ şi a acestei mări agitate care se cheamă Grecia.

  A străbate Grecia în lung şi în lat este o reală bucurie şi un mare câştig. Pământul grec e stropit cu sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, munţii au fost martori la atâtea eforturi omeneşti, încât te cutremuri la gândul că în aceşti munţi şi pe acest ţărm destinul rasei albe a fost pus în joc. Pe un astfel de ţărm plin de graţie, în jocul luminii şi al umbrei, s-a împlinit miraculoasa transsubstanţiere a animalului în om. O plajă greacă trebuie să fi fost cea pe care orientala Astarte, cu mamele de purcea, a ancorat; grecii au luat statuia de lemn cioplită barbar, au purificat-o de animalitate, lăsându-i doi sâni, i-au dat un trup uman plin de nobleţe. Grecii au luat instinctul primitiv, beţia orgiastică, strigătul bestial din Orient, transformând instinctul în iubire, muşcătura în sărut, orgia în adoraţie divină, strigătul în cuvinte de iubire, Astarte devenind Afrodita.

  Poziţia Greciei, nu numai geografică, ci şi spirituală, implică o misiune şi o responsabilitate misterioasă. Două curente active continuu se ciocnesc în apele şi în pământul său, întotdeauna expus geografic şi spiritual la necontenite vârtejuri. Această poziţie hărăzită Greciei a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra destinului său şi al lumii.

  Am văzut, am adulmecat şi am pipăit Grecia, mergând singur pe jos, cu un baston de măslin în mână şi cu o traistă pe umăr. Şi, pe măsură ce Grecia pătrundea tot mai adânc în fiinţa mea, simţeam că misterioasa substanţă a pământului său şi a mării este muzicală. În fiecare clipă peisajul se schimbă, fără să bagi de seamă, rămânând mereu acelaşi, îşi unduieşte frumuseţea şi se reînnoieşte. Este o profundă unitate şi în acelaşi timp o diversitate fără încetare reînnoită. Nu este acelaşi ritm care guvernează arta antică izvorâtă din contemplare, din iubire, din înţelegere şi din dorinţa de a da o expresie concretă lumii vizibile înconjurătoare? Priviţi o operă greacă din marea perioadă clasică: nu e lipsită de viaţă, e pătrunsă de o imperceptibilă vibrare a vieţii, ca vulturul, ale cărui aripi par imobile, în zborul său către zenit. Tot astfel statuia antică trăieşte, se mişcă imperceptibil; continuând tradiţia, pregăteşte drumul artei viitoare, realizând în clipa nemuritoare echilibrul trinităţii timpului.

  Prin lupta lor, grecii au sacralizat fiecare ţinut, l-au supus unui sens înalt care constituie însăşi esenţa lui. Prin frumuseţe şi patimă stăpânită, au convertit natura fizică a fiecărui ţinut într-o idee metafizică. Au dat la o parte iarba, pământul, piatra şi au descoperit spiritul proaspăt, în adânc. Acest spirit s-a întrupat în temple graţioase, în mituri, în preafericiţi zei indigeni.

  Ore întregi am admirat priveliştea sacră a Olimpiei; nobleţea, liniştea sa meditativă, valea veselă şi primitoare între dealurile blânde protejate de vântul rece de la nord, de pârjolul vântului de la sud, deschisă numai spre apus, de unde suflă briza răcoroasă a mării, urmând cursul Alfeosului. Nici un alt loc din Grecia nu-ţi trezeşte un sentiment de pace, de împăcare, atât de blând, atât de captivant. Cu ochi fără greş, anticii l-au ales drept locul în care toţi grecii puteau să se întâlnească, în frăţie, la fiecare patru ani o dată, sporind liniştea şi forţa, incitând la împăcare.

  Grecia a vărsat lacrimi de gelozie, de ură, de războaie civile. Democraţi, aristocraţi, tirani s-au învins unii pe alţii, au întemeiat, în strâmtori, în insule izolate, pe ţărmuri îndepărtate, mici cetăţi independente, ca un trup cu mai multe capete, sfâşiate de o ură nespusă; patima clocotea în fiecare piept. Şi deodată, la fiecare patru ani, primăvara, soli, au cununi pe cap, spondofori, coboară din aceste văi sacre şi aleargă până în cele mai îndepărtate hotare ale Greciei, proclamă luna sacră a jocurilor, ierominia, un armistiţiu, invitând prieteni şi duşmani să se întreacă în Olimpia. Din întregul Peloponez, din Grecia continentală, din Macedonia, Thessalia, Epir, Tracia, de pe malurile Mării Negre, din Asia Mică, din Egipt, Cyrene, Graecia Magna, Sicilia, atleţi şi pelerini se grăbesc spre leagănul sacru, panelenic al sportului. Acolo nu aveau voie să pună piciorul nici sclavii, nici criminalii, nici străinii, nici femeile. Numai grecii liberi.

  Nici un alt popor n-a înţeles mai bine valoarea ascunsă şi manifestă a sportului. Viaţa îşi urmează cursul, în efortul zilnic de a învinge adversităţile: natura, fiarele sălbatice, foamea, setea, boala, şi e o mare şansă de a avea încă forţă din belşug; această forţă caută să se risipească în sport. Civilizaţia începe în momentul în care sportul începe; atât timp cât viaţa luptă doar pentru nevoile zilnice, pentru a se apăra de duşmani, pentru traiul zilnic, civilizaţia nu poate să se nască; se naşte numai când viaţa, satisfăcându-şi nevoile primare, se bucură de puţin răgaz.

  Cum e folosit acest răgaz, cum se împarte între diferitele straturi sociale, cum poate fi rafinat la extrem? După felul cum fiecare neam, fiecare epocă îşi rezolvă necesităţile, se judecă valoarea şi esenţa civilizaţiei.

  Mă plimbam printre ruinele din Altis, privind încântat scoicile încrustate în piatra folosită la construcţia templelor. Dărâmate de creştini, devastate de cutremure, de ploile şi torentele Alfeosului care le-au spălat uimitoarea iradiere, statuile au fost sfărâmate, rămânând doar câteva, drept consolare. Am rupt câteva fire de mentă, din scobitura în care se pare că susţinea statuia de aur şi fildeş a lui Fidias, mireasma eternă mi s-a răspândit în palmă.

  Oamenii s-au întrecut în aceste locuri sacre, dar zeii se întrecuseră înaintea lor: Zeus s-a luptat cu tatăl său, Cronos, ca să-i smulgă împărăţia; zeul luminii, Apollo, s-a întrecut la fugă cu Hermes şi s-a luptat cu Ares; mintea a învins timpul, lumina a învins forţele întunecate ale înşelăciunii şi ale violenţei. Cei care au susţinut mai târziu, după zei, lupta au fost eroii: Pelops a venit din Asia şi l-a învins pe barbarul sângeros, Oinomaos, unindu-se cu iapa îmblânzită, Hippodamia. Civilizaţia ionică, mai puternică, mai plină de graţie şi seninătate i-a învins pe băştinaşii necivilizaţi ai ţinutului, a luat calul în robie şi a întărit puterea omului. Eroul Heracles a curăţat grajdurile lui Augias, a adus jertfe lui Zeus; din cenuşa rămasă după arderea jertfelor, a înălţat un altar şi a proclamat primele jocuri olimpice. Acest altar a fost înălţat mai sus, prin cenuşa noilor jertfe, Olimpia a devenit marele atelier unde, fără încetare, neamul grecilor îşi făureau trupurile de bronz.

  Nu doar pentru a-şi face trupurile frumoase. Grecii n-au creat niciodată artă de dragul artei, frumuseţea are întotdeauna un scop: să se pună în slujba vieţii. Anticii voiau să aibă trupuri puternice şi frumoase, care să fie receptacole ale minţii sănătoase şi echilibrate, iar dincolo de toate aveau un scop: să apere cetăţile.

  Gimnastica era o pregătire care se cerea fiecărui cetăţean grec aparţinând cetăţii. Cetăţeanul civilizat era bărbatul care frecventa gimnaziul şi palestra, ca să-şi cultive trupul armonios şi puternic, cu alte cuvinte frumos, gata să-şi apere neamul. Priviţi o statuie din perioada clasică şi veţi vedea dacă cel reprezentat a fost un om liber, ori un sclav! Se vede după ţinuta lui. O ţinută senină, stăpânindu-şi perfect patimile, un corp frumos, atletic sunt trăsăturile omului liber. Sclavul e reprezentat întotdeauna cu gesturi bruşte, nestăpânite, prea gras, ori prea slab. Dionysos, zeul vinului, stă calm în vreme ce în jurul său satirii nătângi, silenii, sclavii şi supuşii săi îşi arată lipsa de pudoare în dansurile lor obscene.

  Armonia dintre minte şi corp, iată idealul suprem al grecilor. Hipertrofia unuia în favoarea celuilalt era considerată barbară. Odată cu decăderea grecilor, corpul atletului s-a hipertrofiat, în defavoarea minţii. Euripide a fost cel dintâi care a protestat, arătând riscul pierderii spiritului lăsat pe mâna atletismului. Mai târziu, Galenus a adăugat denunţul său: „Mănâncă, beau, dorm, se uşurează, se rostogolesc în praf şi noroi – iată ce viaţă duc atleţii!” Marele erou, Heracles, care în anii de glorie a trecut dintr-o încercare în alta, într-un perfect echilibru al minţii şi al trupului, a degenerat apoi într-un „băutor şi mâncău”. Artiştii, care în epoca de glorie au creat tipul ideal al tânărului, acum reprezintă trupurile cu realismul brutal de atleţi, pe care le vedeau acum în jurul lor, greoaie şi barbare.

  În Grecia, ca şi în altă parte, realismul a început să domine, civilizaţia a intrat în declin. Astfel am ajuns în epoca elenistică grandilocventă, fără credinţă şi lipsită de idealuri suprapersonale; de la haos la Parthenon şi de la Parthenon înapoi la haos. Un ritm nemilos. Libertatea individuală a făcut să dispară puterea disciplinei, a scăpat din mâini frâul care menţinea instinctele în echilibru; pasiune, emoţie, realism. Un dor misterios şi melancolic s-a răspândit pe chipuri, viziunile mitologice înfricoşătoare au devenit vesele şi decorative, Afrodita e dezbrăcată ca o femeie de rând, Zeus capătă ştrengărie şi eleganţă, Heracles devine o brută. Grecia, după Războiul Peloponeziac, începe să se fărâmiţeze, credinţa în patria natală s-a pierdut, suficienţa individuală triumfă. Protagonistul de pe scenă nu mai este zeul, nici tânărul efeb idealizat, este cetăţeanul bogat cu plăcerile şi pasiunile sale lascive, materialist, sceptic şi libertin. Talentul a fost înlocuit cu geniul, bunul gust ţinea loc de talent, arta a început să fie populată de copii, de femei cochete, de scene realiste, de bărbaţi prea brutali, ori prea mintoşi.

  Am urcat colina care duce la muzeu, mă grăbesc să admir pe Hermes a lui Praxiteles, isprăvile lui Heracles şi cele două splendide frontoane care au mai rămas. Mergeam repede, de parcă îmi era teamă că pământul va înghiţi aceste relicve, înainte ca eu să ajung acolo. Strădania nobilă a omului depăşeşte legile inumane ale eternităţii, de aceea viaţa şi efortul nostru cer o tragică şi eroică intensitate. Nu avem la dispoziţie decât un moment, să-l prefacem în eternitate, nu există altă formă de nemurire.

  M-am liniştit când am intrat în marea sală a muzeului. Apollo, Heracles, Nike, centaurii şi lapiţii străluceau calmi, în lumina dimineţii, trăiau încă. M-am bucurat. Lumea de azi urmează legi inumane, ştim că în vremurile fatale în care ne-a fost dat să trăim o bombă poate să cadă oricând, prefăcând în cenuşă cele mai preţioase monumente ale omului. Când ne bucurăm de o operă de artă, plăcerea noastră e simţitor redusă gândindu-ne că deasupra capului nostru atârnă pericolul despărţirii de ea pe veci.

  Admirând cele două frontoane, înţelegi cu câtă acurateţe înţelepţii orientali au formulat scopul artei: „Arta nu e reprezentarea trupului, ci a forţelor care au creat trupul”. Aceste forţe creatoare transpar mai ales pe frontonul de vest; banchetul de-abia s-a terminat, centaurii beţi au pornit să răpească femeile lapiţilor, un centaur saltă şi îmbrăţişează o femeie, apăsându-i pieptul cu laba sa uriaşă, femeia pare leşinată de spaimă şi, în acelaşi timp, cuprinsă de o indescriptibilă plăcere. O altă scenă în care luptătorii se sfâşie, se ucid unul pe altul, fiara a scăpat, patima izbucneşte cu violenţă: scene străvechi cu oamenii-maimuţă învie sub ochii noştri. Şi totuşi, un calm misterios se aşterne peste aceste patimi primitive, căci în mijlocul oamenilor dezlănţuiţi, nevăzut de cei ce se încaieră, stă Apollo, cu mâna dreaptă, numai cu mâna dreaptă, întinsă înainte.

  Sculptorul care a creat această scenă, cu câţiva ani înaintea Parthenonului, deşi a depăşit neîndemânarea artistului arhaic, n-a atins încă perfecţiunea artistică a epocii clasice. Stăpânit de dorinţa puternică şi de nerăbdarea de a atinge piscul, a obţinut o victorie, dar n-a ajuns să facă pasul următor. A spart un echilibru, trebuia însă să pună un altul în loc, de aceea alerga plin de râvnă, impetuos, spre punctul de sosire. Acest fronton ne emoţionează, surprindem lupta şi strădania artistului care încă nu a atins piscul perfecţiunii.

  Există altceva care îţi umple inima de bucurie; distingi toate rangurile ierarhice: zei, bărbaţi liberi, femei, sclavi, animale. Zeul stă la mijloc, drept şi calm, stăpânit, deşi vede grozăviile din jurul său, îşi controlează mânia şi patima, dar nu rămâne indiferent, el întinde mâna calm şi acordă victoria celui ales de el. Lapiţii, bărbaţii, poartă şi ei marca umanităţii pe chipul lor aproape imobil, nu strigă, nu imploră, dar sunt oameni, nu zei, şi o uşoară pulsaţie a buzelor, la care se adaugă o încruntare a frunţii, lasă să li se vadă suferinţa. Femeile suferă şi mai mult, dar suferinţa lor se îmbină cu o nespusă dorinţă întunecată; în ciuda lor, parcă, se bucură că sunt răpite de brutele îngrozitoare, par să se bucure de faptul că se varsă sânge întru salvarea lor. Pe de altă parte, sclavii stau tolăniţi cu o familiaritate impertinentă, uitându-se la ceilalţi fără nici o reţinere; în epoca în care a fost creat frontonul, personajele stând într-o rână nu-i puteau reprezenta pe zei, niciodată zeii nu s-au tăvălit astfel, niciodată nu şi-au uitat demnitatea sacerdotală. În sfârşit, centaurii beţi, bestiile perverse, se năpustesc urlând asupra femeilor şi bărbaţilor, sunt lipsiţi de raţiune, nu există nici o putere care să impună ordine asupra forţei brutale sau nobleţe asupra patimii.

  E un moment extraordinar, toţi îşi păstrează intacte particularităţile şi rangul, e timpul dăltuit în marmură, îmbinând toate aceste elemente: lipsa de tulburare divină, disciplina omului liber, izbucnirea bestiei, reprezentarea realistă a sclavilor. După mai multe generaţii, ultimele două elemente, cele mai de jos, devin dominante, pasiunea realistă desfigurează bărbatul liber şi zeii, hăţurile au slăbit, arta şi-a pierdut forţa, decăzând; de la tragicul dinamic al acestui fronton al Olimpiei, de la calmul divin al Parthenonului, am ajuns la verbalismul din Pergam.

  Pe acest fronton admirăm, cu bucurie, sâmburele apogeului; pro-apogeul şi post-apogeul, unite pentru un scurt timp. Perfecţiunea e un echilibru de o clipă, suspendat deasupra haosului, cel mai dificil şi cel mai periculos echilibru, arunci o mică greutate pe un taler sau altul al balanţei şi echilibrul dispare.

  Frontonul ne oferă o altă sursă de bucurie. Privindu-l, se iscă o mulţime de întrebări, gândul te poartă în perioada imediat următoare, după victoria grecilor asupra perşilor, când un val de libertate, mândrie şi putere a cuprins întreaga ţară. Grecia şi-a simţit forţa, lumea din afară şi dinăuntru s-a reînnoit, zeii şi oamenii iradiau o nouă lumină, noi temple, statui, pictură, poezie, un monument nepieritor trebuia înălţat pentru victoria grecilor asupra barbarilor. Ce formă sculpturală trebuia să ia acest monument?

  Marii artişti privesc dincolo de fluxul realităţii imediate, văzând simbolurile eterne, nepieritoare, dincolo de acţiunile spasmodice, adesea inconştiente ale omului, disting marile fluxuri purificatoare, reaşază evenimentele trecătoare într-o dimensiune eternă. Marii artişti consideră reprezentările realiste desfigurarea şi caricatura celor veşnice.

  Iată de ce, toţi marii artişti ai Eladei clasice – nu numai marii sculptori -, dorind să asigure veşnicia fiecărui monument închinat unei victorii efemere, plasează Istoria în atmosfera elevată şi simbolică a Mitologiei. Iată de ce, în loc să-i reprezinte pe greci în luptă cu perşii, i-au reprezentat pe lapiţi şi pe centauri. Dincolo de aceştia, discernem doi mari, eterni adversari: civilizaţia şi barbaria. Astfel evenimentul istoric legat de timp şi de loc scapă timpului, e legat de întregul neam, reprezentat de imaginile antice, în cele din urmă scapă neamului, devenind o nemuritoare, panumană memorie. Prin acest sens elevat al înnobilării simbolice, victoriile grecilor au fost înălţate la rangul de victorii supraomeneşti.

  Cele douăsprezece metope care împodobesc templul lui Zeus, reprezentând cele douăsprezece isprăvi ale lui Heracles, în starea jalnică în care se află şi agăţate pe pereţii muzeului, cât de profund ne mişcă, spre ce mândre înălţimi ne înalţă spiritul! Priviţi cum zeiţa Atena, inteligenţa umană plină de forţă, îl ajută pe atlet! Tot astfel, odinioară, trebuie să fi coborât de pe Acropole la Marathon şi Salamina ca să-i ajute pe greci. De-a lungul metopelor o vedem pe Atena aşezată pe o piatră, obosită de efort, dar mândră, priviţi cum se uită spre atlet, cum acesta se întoarce triumfător şi îi oferă pasările Stymfaliei drept pradă! O vedem ridicând braţul, stând dreaptă în spatele lui, ajutându-l să suporte greutatea Pământului!

  Deşi artistul a vrut să aducă, la vremea sa, un imn grecilor, şi-a îndreptat ruga plină de respect către Heracles, marele străbun, căpetenia neamului. Imnul pare să spună: „Nu noi am învins, victoria aparţine geniului neamului, îndărătnicului nostru străbun, dârzului atlet. În acest fel simbolic, imnul se îndreaptă spre întreaga speţă a omului liber; nu noi, grecii, am câştigat victoria, ea nu aparţine numai neamului nostru, aparţine fiecărui om care înaintează din faptă în faptă eroică, luptând să învingă fiara, barbaria şi moartea”.

  Am ieşit pe poarta muzeului şi m-am plimbat prin curtea interioară, umbrită de pini. M-a cuprins o subită disperare: am putea, oare, noi, modernii să dobândim echilibrul, seninătatea şi viziunea eroică a vechilor greci? Fiecare călător, după ce scapă din acest vis olimpic, după ce iese pe poarta muzeului, întâmpinat de lumina soarelui, îşi pune cu siguranţă această întrebare dureroasă. Pentru noi, grecii, disperarea e dublă, pentru că ne considerăm descendenţii celor antici şi, vrând-nevrând, ne asumăm o datorie egală cu cea a marilor străbuni, dar mai presus de toate datoria fiecărui fiu este să-şi depăşească părinţii.

  Ce fericire ar fi pentru un grec să se poată plimba prin ţara lui, fără să audă glasuri aspre înălţându-se din pământ! Pentru un grec însă călătoria devine un chin epuizant şi fascinant, îşi simte inima sfâşiată! Oricare colţişor neînsemnat de pământ e un mormânt adânc unde morţii zac în straturi, unii peste alţii: glasuri disperate se înalţă din pământ şi te cheamă; căci numai glasul, partea nemuritoare a omului, rămâne. Ce glas să alegi? Fiecare glas e un suflet; fiecare suflet tânjeşte după un trup al său şi inima ascultă tulburată, nu poate hotărî – căci adeseori cele mai iubite suflete nu sunt cele care merită.

  Îmi amintesc ziua când m-am oprit, la amiază, sub un leandru cu flori roz, pe malurile lui Eurotas, între Sparta şi Mystra; acolo am devenit conştient de lupta seculară, teribilă, dintre minte şi inimă. Inima mea s-a pornit cu un elan irezistibil să reînvie trupul palid, marcat de pecetea morţii, al împăratului bizantin Constantin Paleologul, să întoarcă roata timpului, aducând-o în ziua de 6 ianuarie 1449, când pe înălţimile Mystrei a primit coroana vremelnică stropită cu sânge a Bizanţului. Suspine ancestrale fără număr, doruri pătimaşe ale neamului ne îmboldesc să cedăm inimii, dar mintea se împotriveşte cu asprime; întorcându-şi faţa spre Sparta, ar vrea să-l azvârle pe palidul împărat în abisul timpului, să-l alăture efebilor aspri spartani. Căci voinţa minţii este însăşi exigenţa clipei fatale în care hazardul a vrut să ne naştem: dacă vrem ca viaţa noastră să fie fecundă, trebuie să luăm o hotărâre în armonie cu ritmul teribil al epocii noastre.

  Când un grec străbate Grecia, pelerinajul lui se transformă, în chip fatal, într-o dureroasă căutare a datoriei sale. Cum să devenim demni de înaintaşi, cum să continuăm tradiţia neamului nostru fără să o dezonorăm? O responsabilitate aspră, căreia nu-i poţi înăbuşi glasul, apasă greu pe umerii noştri, pe umerii grecilor care trăiesc; chiar numele de grec posedă o forţă misterioasă şi invincibilă; cel ce s-a născut în Grecia are datoria să continue legenda seculară greacă.

  Un peisaj grecesc nu ne provoacă, nouă grecilor, doar o înfiorare estetică, dezinteresată, peisajul poartă un nume – Marathon, Salamina, Olimpia, Thermopile, Mystra -, fiecare nume trezeşte o amintire: aici am fost învinşi, dincolo am repurtat victorii şi, deodată, locul se preface în istoria plină de lacrimi şi de rătăciri, iar sufletul pelerinului grec se tulbură. Fiecare loc e atât de îmbibat de victorii şi de pierderi răsunătoare, atât de plin de efortul omenesc, încât se ridică sever şi nu-i poţi scăpa, locul se preface în strigăt şi ai datoria să-l asculţi!

  Cu adevărat tragică este poziţia Greciei: responsabilitatea fiecărui grec e astăzi apăsătoare, făcându-ne să purtăm pe umeri povara unei datorii periculoase, greu de împlinit. Noi puteri se ridică de la Răsărit, noi puteri se ridică de la Apus, iar Grecia e prinsă veşnic între cele două forţe care se ciocnesc, devine încă o dată vâltoare. Urmând tradiţia raţiunii şi iscodirii, Occidentul se avântă să cucerească lumea; Orientul, îmboldit de forţele înfricoşătoare ale subconştientului, se precipită să cucerească lumea; Grecia se află la mijloc, răscruce geografică şi spirituală a lumii, având datoria să împace cele două asalturi uriaşe, creând sinteza. Va reuşi, oare?

  E un destin amar şi sacru. Încheiam pelerinajul meu în Grecia, asaltat de tragice şi neaşteptate întrebări, rămase fără răspuns. De la frumos am ajuns la neliniştile timpului nostru şi la datoria de azi a fiecărui grec; un bărbat care simte, iubeşte şi luptă nu mai poate merge, astăzi, pe calea lipsită de griji a frumosului; neliniştea se întinde azi ca un incendiu şi nici o brigadă de pompieri nu o poate stinge. Să lupţi şi să arzi alături de întreaga omenire, Grecia luptă şi arde mai mult decât celelalte ţări. Acesta e destinul ei.

  Cercul s-a închis; ochii mei erau plini de Grecia, mi se părea că mintea mea s-a copt în acele luni. Care erau cele mai preţioase trofee aduse din această campanie spirituală? Cred că am înţeles mai clar misiunea istorică a Greciei, plasată între Orient şi Occident, am înţeles că suprema sa realizare nu era frumosul, ci lupta pentru libertate, am simţit mai profund destinul tragic al Greciei şi povara care apasă pe umerii fiecărui grec.

  Cred că în pelerinajul meu prin Grecia m-am maturizat destul spre a intra în anii bărbăţiei; nu frumosul îmi arăta calea şi mă introducea în bărbăţie, ci Responsabilitatea.

  Acesta era fructul amar pe care îl ţineam în palmă, când m-am întors din călătoria mea de trei luni în casa părintească.

  XVIII. Italia.

  M-am întors în casa părintească; acolo, înconjurat de tăcerea şi de afecţiunea mamei, sub ochiul sever al tatălui meu, aveam să retrăiesc călătoria, încercând să fac ordine printre bucuriile şi tristeţile mele; un glas lăuntric îmi spunea că nu puteam scăpa de responsabilitate, pământul îmi vorbea, morţii înviau, Grecia se ridica în sufletul meu ca o Cretă uriaşă, luptând de veacuri pentru libertate – acesta era destinul său de la început. Care era datoria mea? Să lucrez spre binele ei, să mă arunc în luptă alături de ea cu trup şi suflet.

  Dar de ce şi de cine trebuia să mă eliberez? Era o întrebare dificilă la care nu puteam răspunde. De un lucru eram sigur: simţeam că datoria mea nu era să colind munţii cu arma în mână şi să mă bat cu turcii; armele mele erau cu totul altele, dar încă nu reuşeam să-mi disting adversarii. Ştiam un singur lucru: orice hotărâre urma să iau, îmi voi face datoria cât se poate de cinstit. De acest lucru eram sigur: de obstinaţia şi de probitatea mea. De nimic altceva.

  Vă amintiţi când a venit arhimandritul şi s-a plâns tatălui meu că nu mă supuneam dascălilor? Tata – eram acolo întâmplător şi auzisem tot – i-a răspuns: „Îmi fac griji numai dacă e mincinos sau se lasă bătut; numai de aceste două lucruri, încolo, să facă ce-i place”. Aceste cuvinte mi s-au întipărit foarte adânc în minte, cred că viaţa mea ar fi fost cu totul alta, dacă nu le-aş fi auzit. Crescându-şi copilul, tata părea să se lase condus de un instinct sigur şi fără greş, instinctul lupului care îşi creşte unicul său pui.

  Nu ieşeam din casă, n-aveam tovarăşi, Eteria întemeiată de noi fusese un zmeu de hârtie al tinereţii, care a fost luat de vânt. Am lăsat la o parte grijile care mă tulburau, ca urmare a pelerinajului meu prin Grecia şi, ca să-mi alung gândurile, studiam Renaşterea italiană şi marile spirite cărora le-a dat naştere. Am luat hotărârea să călătoresc în Italia, să închei astfel timpul destinat voiajului dăruit de tatăl meu.

  Aşadar, într-o dimineaţă am plecat iar din casa părintească, mama plângea şi m-a întrebat: „Cât timp o să tot pleci, cât?” Tinereţea e nesimţitoare şi am vrut să răspund: „Atât cât am să trăiesc, mamă, atât cât am să trăiesc”, dar m-am stăpânit, am sărutat mâna mamei şi marea m-a răpit din nou.

  Să fii tânăr şi sănătos, să ai numai douăzeci şi cinci de ani, să nu iubeşti pe cineva anume, femeie, bărbat, care să-ţi limiteze sentimentele şi să nu-ţi permită să iubeşti alte lucruri cu egală fervoare şi dezinteres; să străbaţi pe jos de la un capăt la altul Italia, numai cu un sac pe umăr, să fie primăvară, să vină vara încărcată de fructe şi de ploi, să vină toamna şi iarna, ar fi o nesăbuinţă să-ţi doreşti o bucurie mai mare.

  Cred că nu-mi lipsea nimic, cele trei fiare sălbatice, trupul, mintea şi sufletul se bucurau deopotrivă, erau la fel de vrăjite, potolindu-şi nesaţul împreună. În acea lună de miere cu sufletul meu, am simţit, mai mult decât oricând în viaţa mea, că trupul, mintea şi sufletul sunt făcute din acelaşi lut. Numai când omul îmbătrâneşte, când cade bolnav la pat, ori când e la necaz, cele trei fiare se separă şi se împotrivesc una alteia; uneori trupul vrea să fie stăpân, alteori sufletul îşi înalţă stindardul rebel şi vrea să zboare, pe când mintea stă neputincioasă privind şi luând act de disoluţia lor. Dar când omul e tânăr şi puternic, ce dragoste frăţească leagă aceşti trei fraţi gemeni care sug laptele de la acelaşi sân!

  Închid ochii şi tinereţea se întoarce, armonia lăuntrică se restabileşte, văd perindându-se prin faţa mea ţărmul mării, munţii, satele cu clopotniţe zvelte şi pieţe umbroase, cu platanul, fântâna curgătoare, băncile de piatră de pe margini, pe care bătrânii se aşază seara, sprijiniţi în bastoane, povestind liniştiţi aceleaşi lucruri, de atâţia ani, de atâtea veacuri – chiar aerul din preajma lor e bătrân ca timpul. Şi cum tremura inima mea nesăţioasă când am văzut celebrele picturi! Mi s-au tăiat picioarele şi m-am oprit în prag, ca să-mi revin, inima îmi bătea să se spargă, nu eram în stare să suport atâta frumuseţe. Cum bine am înţeles, frumuseţea nu cunoaşte mila, tu nu te uiţi la ea, dar ea se uită la tine şi nu te iartă!

  Alergam dintr-un oraş în altul, picturi, statui, bazilici, palate – ce sete, ce nesaţ! Foamea şi setea mea erau de nestins. Un vânt de iubire sufla în jurul tâmplelor mele, niciodată mai târziu, nici o femeie, nici o idee, nici credinţa în Dumnezeu nu au dăruit o atât de mare bucurie trupului meu. Ideile abstracte nu mă copleşiseră încă, mă bucuram să văd, să aud, să simt; lumea lăuntrică era una cu lumea dinafară, am pipăit-o, era caldă şi avea aceeaşi mireasmă ca trupul meu. Dacă ar fi trebuit să-mi creez un Dumnezeu, atunci i-aş fi dat un trup de adolescent, un Kouros antic cu tuleie pe obraji, cu talia îngustă, înfipt pe picioarele sale şi purtând pe umeri lumea întreagă, aşa cum ar purta un viţeluş.

  Mărul vieţii avea miezul tare, aici, nu mai era Grecia. Pelerinajul meu pe pământul grec a fost adeseori dureros, căci acest pământ îmi era prea aproape, prea familiar; îi cunoşteam bine suferinţa, am pătruns dincolo de frumuseţea chipului ei şi am suferit alături de ea. Aici era un pământ străin, avea şi el suferinţele lui, dar nu le cunoşteam şi nu puteau să mă afecteze atât de puternic. Chipul frumuseţii nu purta nici o urmă de rană, sau aşa mi se părea.

  Eram un provincial ingenuu, cu tuleie pe obraji, care se plimba pentru prima oară singur şi liber printr-o ţară străină; atât de mare îmi era bucuria că, îmi amintesc, m-a cuprins spaima. Ştiam prea bine că zeii sunt geloşi, că „lipsa de măsură” a fericirii conştiente era considerată o impietate, un hybris. Am recurs la un artificiu ridicol, ca să-mi diminuez fericirea, alungând piaza rea. Îmi amintesc că eram atât de fericit la Florenţa, încât am înţeles că depăşisem ceea ce era omeneşte posibil; trebuia să găsesc un mod de a suferi. Mi-am cumpărat o pereche de pantofi prea strâmţi pentru picioarele mele. Dimineaţa mă încălţam şi atât de mult sufeream, încât nu mai puteam să umblu, ţopăiam ca o vrăbiuţă. Dimineaţa mă simţeam nenorocit; după-masa când îmi schimbam pantofii şi ieşeam să mă plimb, ce fericire! Păşeam uşor, mi se părea că zbor! Lumea redevenea un paradis, mă plimbam pe malurile râului Arno, treceam peste poduri, mă căţăram pe San Miniato; când se lăsa seara sufla un vânticel răcoros şi oamenii păreau îmbrăcaţi în aur, trecând prin ploaia celor din urmă raze ale soarelui. Dimineaţa următoare îmi puneam pantofii strâmţi şi iar mă simţeam nenorocit, dar zeii nu mai aveau motive să se amestece. Le plăteam tributul pe care îl cereau omului.

  Totul era copilăros de simplu, nu aveam nici o bătaie de cap, mărul vieţii nu era viermănos. Aparenţele îmi ajungeau, nu voiam să descopăr nimic dincolo de ele. Un artist din Antichitate pictase o perdea şi invitase un pictor rival să o vadă şi să o aprecieze: „Ei bine, trage perdeaua şi lasă-mă să văd tabloul!” „Perdeaua e tabloul, a replicat artistul.” Pânza de munţi, de pomi, de mări şi de oameni care se perindau prin faţa mea alcătuiau tabloul, iar eu mă bucuram nesăţios, cu toată inima.

  Revolta anilor de adolescenţă îşi pierduse tăria, înghiţisem ideea umilitoare că Pământul nu se află în centrul universului, că omul se trage din animal, că el însuşi este un animal mai inteligent, dar mai imoral decât strămoşii săi. Iar femeia care mi-a aprins sângele în vine, pentru o clipă, odată ce am aşternut-o pe hârtie, nu a mai venit să-mi tulbure armonioasa mea existenţă. Mintea ţine discursuri, demonstrând că femeia are aceeaşi valoare, acelaşi suflet ca bărbatul, dar inima mea venind din străfundul veacurilor, inima mea de maur, refuză să admită logica europeană, respinge femeia, nu-i acordă încredere, nu-i permite să pună stăpânire pe sufletul lui; femeia e numai o podoabă pentru bărbat, dar mai adeseori o boală şi o necesitate.

  Îmi amintesc de Kostantis, un paznic de câmp în Creta, un sălbatic care trăia ca un pustnic, nelăsând nici o femeie să se apropie de el. Într-o bună zi, umbla vestea că se însoară. „Bre, Kostantis, ce-am auzit? E-adevărat că te însori?” „Păi, ce să fac, jupâne”, mi-a răspuns el, „mă gândesc că îmbătrânesc şi, dacă oi răci, cine o să-mi pună ventuze?” Un altul, care s-a însurat pe la vreo cincizeci de ani, mi-a zis, în chip de scuză: „Ce să fi făcut, fiule? Vreau să am şi eu o cosiţă împletită pe perna mea, ca orice bărbat.”

  Cum spuneam: uneori o necesitate, alteori o podoabă.

  În luna aceea de miere cu Italia, eram liber, fără griji, fără probleme metafizice, fără complicaţii amoroase; bucuriile mele erau neîntinate.

  După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii, sunt uimit; plăcerile spirituale sunt strivite adânc în mine, au devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale. Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăşte, ci influenţa exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anume turn al Renaşterii, de un anume vers înscris de Dante pe una din străduţele din vechea Florenţa.

  Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune. Din întreaga aventură a tinereţii, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă: o tufă de trandafiri care se veştejea la Palermo, o fetiţă care plângea, desculţă, pe o străduţă murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, la o fereastră gotică din Verona… E un mister ce lucruri poate să culeagă memoria omului, ce poate să reţină din toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care ofta, aflându-se pe patul de moarte: „Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut parte să mă bucur de ele: o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc!” Din călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc pline de reproş, care mă vor urmări până la moarte, chiar dacă nu am nici o vină.

  Iată cea dintâi amintire:

  Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să-mi ofere o inimă miloasă, ca să mă pot usca şi să găsesc un colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile erau închise, numai câinii, simţind picior de străin, lătrau de prin curţi. Prin aceste locuri ţăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat.

  Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas-bun de la el cu o cană cu vin şi o felie de pâine. În satele din Calabria nu erau astfel de bunici.

  Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-am aplecat şi m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos, unde focul ardea, şi o bătrână aplecată lângă foc pregătea ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul şi am intrat. M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc şi m-am aşezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna şedea pe un alt scăunel şi amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a uitat iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina şi am început să mă usuc. Simţeam fericirea urcând în mine ca o căldură, de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame şi inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieşeau din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am înţeles că fericirea pământească e croită pe măsura omului, nu e o pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea noastră, e o pasăre domestică şi trăieşte chiar în curtea noastră.

  Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe poliţa de lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am început să mâncăm, ne era foame la amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfinţenie.

  Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă din dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviţă, în faţa mea. Afară ploua cu găleata; un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia liniştită a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe pernă. Încet-încet, ascultând ploaia şi respiraţia bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpăturile uşii.

  Bătrâna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită şi gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul. Numai ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-am zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut laptele, apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos portmoneul. Dar bătrâna s-a înroşit toată.

  — Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna.

  Şi cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a prins să se lumineze:

  — Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ea, şi să-ţi răsplătească binele pe care mi lai făcut; niciodată, de când a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.

  Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât prima.

  Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraş din Italia, la început de primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile caselor, curţile erau pline de prezenţa nevăzută a Sărăcuţului din Assisi. Era duminică, clopotele de la biserică răsunau şi peste drum răspundea glasul de argint al clopotelor de la Mănăstirea Sfânta Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi de moarte. „Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi, surorile sărăciei, la mănăstire?” „Când spinii vor face flori albe.” Şi, iată, de veacuri spinii înfloresc şi, de veacuri, porumbelul şi porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile deasupra oraşului Assisi.

  Urcam pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi femeile apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la biserică să vadă şi să fie văzute. În această ţară a soarelui, primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii şi prietenele lui vin şi se aşază în bănci şi încep să tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu vecinii şi cu vecinele. Slujitorul lui Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în dantele albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână cu glas blând laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi musafirii se ridică, îşi iau rămas-bun, îndreptându-se spre ieşire. Vizita făcută Sfântului Francisc s-a terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile îşi deschid porţile.

  Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre a fi primit să locuiesc la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar fi bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din Assisi: văduvă la douăzeci şi şase de ani, n-a mai cunoscut de atunci alt bărbat; avea întinse livezi de măslini şi podgorie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi cerceta domeniile. Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă şemineu tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de mare castitate. „Vorbeşte-i, priveşte-o ca şi cum ar avea douăzeci şi şase de ani, adu-i puţină bucurie, chiar dacă prea târziu.”

  Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, câmpul era plin de florile Paştelui, mărunte, albe, vântul era cald şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul din marele palat şi bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam pantaloni scurţi şi genunchii mei străluceau în lumina jăratecului. Aveam doar douăzeci şi cinci de ani.

  — Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a intrat deodată în casa mea, fii bine venit!

  A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre bună de la stăpâna ei, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită şi fructe.

  — Mă bucur foarte tare, a spus contesa; acum nu mai sunt singură.

  — Şi eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă nobleţea, frumuseţea şi bunătatea.

  Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea înciudată şi nemulţumită: La naiba cu frumuseţea şi bunătatea, numai tinereţea contează, tinereţea, nimic altceva!

  Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se vedea Mănăstirea Sfânta Clara: călugăriţele ieşeau şi intrau în linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului; clopotniţa, acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă. „Ce-or face călugăriţele cu atâţia porumbei?” m-a întrebat într-o zi contesa, „nu le-o fi ruşine, ele nu văd şi nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine să-i taie şi să-i mănânce, să scape de ei! Să scăpăm odată de ei!”

  Am rămas la Assisi trei luni; Sfântul Francisc, contesa Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci de ce să fi plecat? Unde aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie ca aceea a Sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o companie mai fermecătoare decât a unei Sfânta Clara în viaţă – contesa? Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini şi prin vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o procesiune franciscană de fioretti roşii, galbene, albe… Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălţa iar din ţărâna din Assisi şi saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele Foc şi fericita soră Apa. Şi pe contesă; şi pe fericitul tânăr din Creta care se afla alături de ea.

  În fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. În şemineu, focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, aranjată şi pieptănată, cu faţa uşor pudrată, cu mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi tristă, ca de obicei, cu ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi desluşea paşii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna şi o punea pe genunchiul meu.

  — Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai opri, e singura mea bucurie!

  Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în care prinţul Gheorghios a pus piciorul pe pământul Cretei. Întreaga insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mâna prinţului grec; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii le erau plini de lacrimi. Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcuşul nostru pe Psiloritis, despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în bisericuţă şi despre despărţirea noastră neaşteptată.

  — De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut fericit, biata de ea?

  — Ba da, foarte fericit.

  — Şi atunci?

  — Tocmai de aceea, contesă.

  — Nu înţeleg.

  — Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un tânăr, eram în pericol.

  — Care pericol?

  — Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit cu fericirea, care cu timpul şi-ar fi pierdut intensitatea şi măreţia, ori aş fi trăit-o la fel de intens ca la început şi atunci aş fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată în miere şi am învăţat lecţia.

  Contesa a căzut pe gânduri.

  — Eşti bărbat, a spus într-un târziu, nu ai numai asta în capul tău, mai ai şi alte lucruri; dar noi femeile…

  În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat tăcuţi la foc până aproape de miezul nopţii.

  Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:

  — Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?

  Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori, apoi mă întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timid, şovăielnic, la uşa mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroşindu-se toată de parcă avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ răspundea monosilabic, cu glas nesigur. Mi se rupea inima văzând că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie adevărată, dându-i o strălucire disperată şi amară, chiar la o vârstă înaintată!

  Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după gâtul meu şi m-a făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s-o revăd.

  — Dar repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii i s-au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până atunci.

  Nu spunea niciodată „o să mor”, ci „o să plec”.

  Mi-am ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: „Vino, contesa ne părăseşte!”

  Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. Aveam un braţ de trandafiri albi. Am bătut cu o mână tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise? Mi-a deschis Ermelinda, dar n-am îndrăznit s-o întreb, i-am dat trandafirii.

  — Contesa vă aşteaptă, mi-a zis ea, e în pat, nu mai poate umbla.

  Am găsit-o aşezată în pat, părul îi era pieptănat cu grijă, îşi pusese bijuteriile, puţin roşu pe obrajii palizi şi o panglică roz la gât ca să-şi ascundă ridurile; îşi făcuse unghiile cu lac pentru prima oară. A întins braţele spre mine şi am căzut la pieptul ei. Apoi m-am aşezat pe marginea patului şi am privit-o: ce frumoasă era la vârsta de optzeci de ani, ce tandreţe şi ce nelinişte erau în ochii ei!

  — Mă duc, a spus cu glas blând, mă duc.

  Eram gata să deschid gura ca să protestez, ca s-o mângâi, dar ea mi-a prins mâna ca şi cum voia să-şi ia rămas-bun.

  — Mă duc, a şoptit iar, mă duc.

  S-a lăsat noaptea, Ermelinda a intrat să aprindă lampa, dar contesa n-a lăsat-o.

  — Nu aprinde, Ermelinda.

  În penumbră, puteam să-i văd strălucirea stinsă a feţei, ochii ei începeau să devină două hăuri pline de întuneric. Pe măsură ce întunericul se înteţea, simţeam că se îndepărta, în linişte, fără speranţă.

  Câteva ore mai târziu, spre miezul nopţii, s-a dus.

  XIX. Prietenul meu poetul – Muntele Sfânt.

  Greu, tare greu se desparte sufletul de trupul său, de lume. Munţi, mări, oraşe, oameni – o caracatiţă e sufletul şi toate acestea sunt tentaculele lui.

  Italia a pus stăpânire pe sufletul meu, iar sufletul meu domnea peste Italia, eram inseparabili, contopiţi; nu există nicăieri pe pământ o forţă mai făuritoare de imperii ca sufletul omului. Cucereşte şi se lasă cucerit la rândul său, considerându-şi imperiul mereu prea strâmt; simţind că se înăbuşă vrea să ia în stăpânire lumea, ca să respire în largul său.

  Astfel a fost prima mea călătorie în care am făcut cunoştinţă cu Europa. Nu am înţeles imediat, dar în mine barierele provinciale au început să se clatine, am văzut că lumea era mai bogată şi mai largă decât Grecia, că frumosul, suferinţa şi forţa puteau primi o altă înfăţişare decât cea pe care le-o dădeau Creta şi Grecia. De multe ori, admirând trupurile nemuritoare, divine, din pictura Renaşterii, mă cuprindea o tristeţe şi o indignare insuportabilă, căci toate formele divine fuseseră pretextul acestor picturi, s-au întors în ţărână, au putrezit. Frumuseţea şi gloria omului rămân doar o fulgerare de o clipă în lumină! Cele două răni grave au început să se redeschidă în sufletul meu. De la cea dintâi călătorie, frumosul mi-a lăsat pe buze gustul amar al morţii. Astfel sufletul meu s-a îmbogăţit, găsind o nouă sursă de revoltă, căci inima candidă a tânărului nu poate admite, fără să sufere, că frumuseţea se veştejeşte, că Dumnezeu nu întinde mâna să o facă nemuritoare. Dacă aş fi un Dumnezeu, zice tânărul, aş face risipă de nemurire, n-aş lăsa să piară niciodată trupul perfect şi sufletul generos; dar ce fel de Dumnezeu e acela care aruncă în aceeaşi groapă de gunoi frumoşi, urâţi, curajoşi şi laşi, calcă peste ei deopotrivă, făcându-i una cu pământul? Ori nu e drept, ori nu e atotputernic, ori pur şi simplu nu înţelege! Tânărul, adeseori, fără să-şi dea seama, modelează tainic în sinea lui un Dumnezeu de care să nu se ruşineze.

  „Credeţi în nemurirea sufletului?” a fost întrebat odată Ernest Renan; bătrânul şi vicleanul prestidigitator a răspuns: „Nu văd ce motiv ar avea băcanul meu să devină nemuritor, ori ce motiv aş avea eu? Dar există motive ca marile suflete să nu moară când se despart de trup”.

  Iată cum m-am întors în Grecia: rănit. Revolte intelectuale, confuzie spirituală imposibil de decantat clocoteau în sufletul meu, nu ştiam încotro să o iau, înainte de toate voiam să găsesc un răspuns, răspunsul meu, la eternele întrebări, şi numai atunci aş fi ştiut ce trebuia să fac. Dacă nu începeam prin a descoperi scopul vieţii pe pământ, îmi ziceam eu, cum aş fi putut să descopăr scopul vieţii mele mărunte şi trecătoare? Şi, dacă nu dădeam vieţii mele un scop, cum aş fi putut să mă angajez în acţiune? Nu mă interesa să descopăr – bănuiam că acest lucru era imposibil şi zadarnic – scopul obiectiv al vieţii, ci scopul pe care eu i-l atribuiam, din proprie iniţiativă, în acord cu exigenţele inimii şi ale minţii mele. Dacă era sau nu veritabil nu conta pentru mine; important era să-i atribui, să creez un scop care mi se potrivea şi care, dacă l-aş fi urmat, ar fi dus năzuinţele şi capacităţile mele cât mai departe posibil. Ca în cele din urmă să pot colabora armonios cu întregul univers.

  Dacă astfel de preocupări metafizice, în tinereţe, sunt semne de boală, atunci pe vremea aceea eram grav bolnav.

  La Atena mă simţeam ca în pustiu. Cât despre prietenii mei, problemele de fiecare zi le secătuiau mintea şi sufletul.

  — N-avem timp să ne batem capul cu lucruri de-asteA. Zicea unul.

  — N-avem timp de pierdut să alergăm după iubirE. Zicea altul.

  — Te întrebi care-i scopul vieţii, nu-i aşa, bietul de tine, de ce te frămânţi? mi-a aruncat-o al treilea, râzând.

  Mi-am amintit de răspunsul batjocoritor al unui ţăran pe care l-am întrebat, curios să aflu, cum se numea pasărea care zbura pe deasupra noastră: „Bietul de tine, de ce îţi baţi capul, nu-i bună de mâncat!” Un petrecăreţ, care îl însoţea pe prietenul meu, mi-a lansat cu răutate, un cântec deocheat:

  Mănâncă, bea, te uşurează, să fii părtaş, doar viaţa ta contează.

  În cercurile intelectuale: gelozii meschine, certuri mărunte, bârfă şi aroganţă. Am început să scriu, să dau drumul strigătului lăuntric, ca să nu mă sufoc. Urcam în cuibul periculos al viesparului literar din Piaţa Dexameni, mă aşezam într-un colţ şi ascultam; nu bârfeam, nu frecventam tavernele, nu jucam cărţi, eram insuportabil. Primele trei tragedii pe care le hrăneam în mine mă făceau să sufăr, versurile erau doar o muzică, se forţau să depăşească rumoarea confuză şi să devină rostire.

  Trei mari personaje – Odiseu, Nikepforos Phokas, Hristos – se străduiau să se întrupeze, să se separe de măruntaiele mele, să se elibereze odată cu mine. Întreaga viaţă am fost atras de figuri eroice, poate pentru că în copilărie citisem cu atâta ardoare Vieţile Sfinţilor, tânjind la rândul meu să devin sfânt. Apoi, cu câtă pasiune m-am cufundat în cărţile despre eroi, cuceritori, donquijoţi! Când întâlneam un personaj în care se îmbina eroismul cu sfinţenia, era eroul ideal. Pentru că nu puteam să devin nici sfânt, nici erou, voiam să găsesc în scris o consolare pentru neputinţa mea.

  „Eşti o capră”, îmi admonestam adeseori sufletul, încercând să râd, de teamă să nu plâng, eşti o capră, sărmane suflet. „Ţi-e foame, şi în loc să mănânci carne, pâine şi să bei vin, tu iei o foaie de hârtie pe care scrii: carne, pâine, vin, apoi înfuleci hârtia.”

  Dar într-o zi, o lumină a strălucit în întuneric. Îmi găsisem un refugiu singuratic la Kifisia, într-o căsuţă înconjurată de pini. N-am fost niciodată mizantrop; îmi plăceau oamenii, dar de la distanţă; când cineva venea să mă vadă, cretanul din mine se trezea şi era o adevărată sărbătoare să am un oaspete în casa mea. O vreme mă bucuram, îl ascultam, îi arătam înţelegere, şi dacă puteam să-l ajut în vreun fel o făceam bucuros, dar când discuţia şi întâlnirea se prelungeau, mă retrăgeam în mine şi doream să fiu lăsat singur. Oamenii simţeau că nu le duceam prea mult lipsa, că puteam trăi şi fără poveştile lor, dar nu-mi puteau ierta asta. Erau puţini cei cu care aş fi stat oricât, fără să mă plictisesc.

  Într-o zi, o lumină a strălucit. În acea zi, la Kifisia, am întâlnit un tânăr de vârsta mea, pe care l-am iubit şi respectat fără încetare; era unul dintre cei a căror prezenţă era mai plăcută decât absenţa. Era foarte frumos şi ştia asta, era un mare poet şi ştia asta; scrisese un poem lung, admirabil prin atmosferă poetică, prin versificaţie, prin limbaj şi magică armonie, nu mă mai săturam citindu-l, lăsându-mă vrăjit. Acest poet era din neamul vulturilor, la cea dintâi bătaie de aripi a atins apogeul. Mai târziu, când a început să scrie proză, am văzut că era într-adevăr un vultur: când înceta să zboare şi încerca să umble pe pământ era greoi şi neîndemânatic ca vulturul; văzduhul era elementul lui. Avea aripi, nu avea un spirit solid: vedea departe şi tulbure. Gândea în imagini, figurile poetice erau pentru el argumente logice de nezdruncinat; când se încurca în raţionamente şi nu găsea o cale de ieşire, o imagine strălucitoare îi fulgera prin minte, ori izbucnea în hohote de râs şi astfel punea punct.

  Avea o mare distincţie, un farmec şi o rară politeţe. Dacă îl priveai când vorbea, ochii lui albaştri scânteiau extatici, trebuia să-l auzi recitându-şi poemele, făcând ferestrele să zăngănească, pentru a înţelege cum trebuie să fi fost rapsozii din Antichitate care, încununaţi cu violete şi viţă-de-vie, colindau de la un palat la altul, îmblânzind prin cântecele lor oamenii încă barbari. De cum l-am văzut, am simţit că făcea cinste neamului omenesc.

  Ne-am împrietenit pe dată. Eram atât de diferiţi încât am simţit imediat că aveam nevoie unul de altul, că ne completam spre a alcătui un om întreg. Aspru şi măsurat la vorbă, eu aveam firea ţăranului; plin de întrebări şi de nelinişti metafizice, nu mă impresiona înfăţişarea frapantă, ghiceam hârca sub masca frumuseţii; neîndemânatic şi nesigur, nu mă născusem prinţ, dar mă străduiam să devin. El era vesel, patetic, distins, sigur de sine, rasat, avea credinţa că era nemuritor; era convins că se născuse prinţ, nu trebuia să sufere, nici să se străduiască să devină, nu tânjea să ajungă sus pe pisc, era convins că se afla deja acolo. Era sigur de unicitatea sa, de faptul că era de neînlocuit; nu îngăduia să fie comparat cu nici un mare creator, mort sau în viaţă; această ingenuitate îi dădea siguranţă şi o mare forţă.

  Odată i-am povestit că regina albinelor zboară în văzduh în ziua nunţii, urmată de un roi de trântori care încearcă să se unească cu ea. Unul singur reuşeşte, mirele, iar toţi ceilalţi cad jos şi mor.

  — Toţi cei din roi mor fericiţi pentru că au simţit, ca şi cum toţi ar fi fost unul, bucuria mirelui din ziua nunţii.

  Prietenul meu a izbucnit în hohote de râs:

  — Nu înţeleg deloc ce spui, eu vreau să fiu mirele, eu şi nimeni altul.

  — Spiritul nu se numeşte eu, ci noi toţi, i-am răspuns eu râzând, amintindu-i cuvintele unui mistic drag mie: „Cred că eu sunt cel încoronat, când alţii triumfă”. Spiritul nu se numeşte Eu, ci noi Toţi.

  Mai târziu, când l-am cunoscut mai bine, i-am spus:

  — Marea diferenţă dintre noi, Anghelos7, e asta: tu crezi că ai găsit o cale de eliberare şi, fiind convins de asta, eşti salvat; eu nu cred că există o cale de eliberare şi, fiind convins de asta, sunt salvat.

  Totuşi, adânc în sufletul lui stătea la pândă o irezistibilă şi tandră slăbiciune: o nevoie absolută de a fi iubit şi admirat. Dacă pătrundeai dincolo de faţada triumfătoare şi de siguranţa de sine, strigătoare la cer, ai fi descoperit un senior neliniştit întinzând mâna la trecători. Un vechi prieten al lui, extrem de cinic, mi-a zis odată: „Face pe sultanul, dar e de fapt o favorită”.

  Mulţi, din gelozie, ori din invidie pentru fastul pe care îl afişa, îl considerau un comediant; ziceau că nu crede în nimic, că tot ce zice şi face e minciună şi ostentaţie. Un păun care se umflă în penele lui strălucitoare, dacă îl jumuleşti nu vei descoperi decât o orătanie banală şi vulgară.

  Nu, nu juca teatru, aparenţa, vorbăria, aroganţa, emfaza şi fanfaronada, convingerea că e unic în lume şi poate face miracole când voia, izvorau din absoluta lui sinceritate, din profunda lui siguranţă lăuntrică; nu pretindea că este unic, ci credea cu tărie acest lucru. Era în stare să bage mâna în foc, convins că focul nu-l arde, să se arunce în luptă, convins că nici un glonte nu putea să-l atingă; mânca enorm şi se lăuda cu asta, sigur fiind că tot ce mânca se prefăcea în spirit. „În vreme ce la alţii…”, zicea el, izbucnind în râs.

  Într-o zi, când ne plimbam pe străzile vechi ale Atenei, mi-a zis:

  — Îl simt pe Dumnezeu atât de tare în mine, că, dacă îmi atingi mâna în clipa asta, vor sări scântei.

  N-am zis nimic.

  — Ce, nu mă crezi? a întrebat el, văzând că tac. Încearcă, atinge-mă! şi mi-a întins mâna. N-am vrut să-l umilesc.

  — Foarte bine, am spus, te cred, de ce să mai încerc?

  Bineînţeles, eram convins că nu scotea scântei. Eram oare convins? Cine ştie. Acum îmi pare rău că n-am încercat.

  Anghelos comediant? Ar fi fost comediant dacă ar fi arătat simplitate şi modestie. Era omul cel mai sincer din lume. Am constatat asta odată, când s-a întâmplat ceva ce depăşeşte limitele comicului şi intră în domeniul periculos şi înfierbântat al delirului.

  Eram amândoi într-o căsuţă de ţară, într-o pădurice de pini, pe malul mării. Ne plimbam mult, citeam Dante, Biblia, Homer, el îşi recita versurile cu voce tunătoare. Erau primele zile ale prieteniei noastre, era vremea promisiunilor. Mă bucuram nespus să descopăr un om care putea să respire numai în cele mai înalte sfere ale năzuinţei umane. Distrugeam şi reconstruiam lumea, eram siguri că sufletul este atotputernic, cu deosebirea că el se gândea la sufletul lui, iar eu la sufletul omului.

  Într-o seară, pe când ne pregăteam de plimbarea obişnuită, eram încă în prag privind marea, când am văzut poştaşul din sat venind într-un suflet. A scos o scrisoare din sac, a dat-o prietenului meu, apoi s-a aplecat la urechea lui şi i-a spus agitat şi speriat:

  — Mai aveţi un pachet foarte marE. A zis el cu un glas înfricoşat.

  Dar prietenul meu nu auzea, stacojiu la faţă, citea scrisoarea. Mi-a dat-o şi mie:

  — CiteştE. Şi tu.

  Am luat scrisoarea şi am citit-o: „Dragul meu Buddhaki, bietul nostru vecin, croitorul, a murit. L-am trimis la tine, fă-l, te rog, să învie”, îi scria nevastă-sa. Prietenul meu mi-a aruncat o privire neliniştită:

  — Crezi că eu. E, oare, greu? Am ridicat din umeri.

  — Nu ştiu, în orice caZ. E foarte greu. Dar poştaşul se grăbea.

  — Ce să fac cu pachetul? a întrebat el gata de plecare.

  — Adu-l aici! a răspuns el brusc, întorcându-se spre mine ca şi când aştepta să-i dau curaj, dar eu eram extrem de tulburat, aşa că nu ziceam nimic.

  Stăteam nemişcaţi şi aşteptam. Soarele era aproape de asfinţit, marea era de un roz intens. Prietenul meu aştepta, muşcându-şi buzele.

  La scurt timp au venit doi ţărani care purtau un coşciug sărăcăcios; înăuntru era croitorul.

  — Duceţi-l la etaj, a poruncit Anghelos. Faţa lui radioasă se întunecase. S-a întors şi s-a uitat la mine:

  — Tu ce crezi? a întrebat iar, uitându-se fix şi neliniştit drept în lumina ochilor mei. Crezi că pot face asta?

  — Încearcă! i-am răspuns; eu mă duc să mă plimb puţin.

  Stăteam lungit pe ţărm, respiram adânc mirosul pinilor şi al mării şi îmi ziceam: „Acum se va vedea dacă e un comediant, ori un suflet periculos de îndrăzneţ, care încearcă imposibilul. Ce va face: va încerca să învie mortul, ori, fiindu-i teamă de ridicol, o să se fofileze ca o vulpe vicleană, vârându-se în pat? Vom vedea deseară.” Eram tulburat şi mergeam cât puteam de repede, tremurând la gândul că sufletul prietenului meu era pus la încercare astfel în faţa mea.

  Soarele se cufundase în mare, din pădurea de pini se auzea un ţipăt trist de cucuvea; în depărtare, vârfurile munţilor se pierdeau în lumina amurgului.

  Îmi prelungeam plimbarea pentru că nu mă simţeam în stare să mă întorc acasă. Întâi de toate, mă deranja prezenţa mortului; nu puteam să mă uit la un mort fără să mă înfiorez de frică şi scârbă, apoi voiam să amân cât mai mult momentul crucial.

  Când am ajuns acasă, în odaia prietenului meu, aflată deasupra odăii mele, era lumină. Nu m-am simţit în stare să cinez, aşa că m-am băgat în pat. Dar cum să pot închide ochii? Toată noaptea am auzit deasupra mea gemete surde şi scârţâitul patului, apoi paşi apăsaţi în sus şi în jos, mai multă vreme, iarăşi gemete şi scârţâitul patului. Toată noaptea. Îl auzeam pe amicul meu oftând adânc şi deschizând fereastra, de parcă se sufoca şi nu mai avea aer. În cele din urmă, obosit, spre ziuă am adormit, am întârziat în pat înainte de a mă scula şi de a coborî. Prietenul meu stătea la masă şi laptele dinaintea lui era neatins. M-am speriat când l-am văzut: era palid de moarte, cu buzele albe, cu cearcăne mari, vinete, în jurul ochilor. N-am zis nimic, m-am aşezat îndurerat lângă el, aşteptam.

  — Am făcut tot ce am putut, a zis el în cele din urmă, voind parcă să se scuze; îţi aminteşti cum profetul Elisei a înviat mortul? Culcat peste el, cu gura lipită de a lui, i-a insuflat respiraţia sa, oftând din greu; am făcut la fel.

  A tăcut o clipă, apoi a zis:

  — Toată noaptea… toată noaptea… degeaba!

  Mă uitam la el mut de admiraţie, uluit, păşise pe tărâmul ridicolului, dar trecuse dincolo de el şi atinsese hotarele tragice ale nebuniei, iar acum stătea în faţa mea, istovit.

  S-a sculat şi s-a dus la uşă îngândurat, pe frunte avea broboane de sudoare, privea marea în depărtare. S-a întors spre mine:

  — Şi acum, a întrebat el, ce-i de făcut?

  — Cheamă popa să vină să-l îngroape, i-am răspuns eu. Iar noi o să mergem să ne plimbăm pe malul mării.

  I-am dat braţul, tremuram tot. Ne-am scos pantofii şi ciorapii şi ne-am muiat picioarele, ca să ne răcorim. Nu vorbea, dar simţeam că se calma în răcoarea mării şi clipocitul uşor al valurilor.

  — Mi-e ruşine… a şoptit el. În cele din urmă, vasăzică sufletul nu e atotputernic?

  — Nu încă, am răspuns eu, dar s-ar putea să fie. E un mare curaj să vrei să depăşeşti limitele impuse omului; dar e tot atât de mare curajul de a admite, fără teamă, aceste limite, şi să nu fii disperat. Ne vom izbi cu capul de gratii, multe capete se vor sfărâma, dar într-o bună zi vom zdrobi aceste bariere.

  — Aş vrea să fie capul meu cel care le va zdrobi! – a declarat el cu încăpăţânare, azvârlind scârbit un pietroi în mare şi strigând: Capul meu! al meu, numai al meu!

  Am zâmbit: „al meu”, „eu” – iată teribila închisoare, turnul fără uşi, fără ferestre, în care se afla prietenul meu.

  — Care e cel mai înalt pisc pe care omul poate ajunge? l-am întrebat eu, cu dorinţa de a-l îmbărbăta. A învinge „eul”, numai atunci ne vom elibera, Anghelos!

  Nu mi-a răspuns, dar lovea dezlănţuit valurile cu călcâiul.

  Atmosfera dintre noi era încărcată.

  — Hai acasă, a zis el, sunt obosit. Nu era obosit, era mânios.

  Pe drumul de întoarcere n-am schimbat o vorbă. Mergeam repede, sufla briza dinspre marea care suspina, aerul era umed şi sărat.

  Ajungând acasă, am început să caut în biblioteca bogată a prietenului meu şi, ca să alung nefericita întâmplare, am zis:

  — Uite, o să închid ochii şi o să iau o carte, ea va hotărî.

  — Ce va hotărî? a întrebat iritat prietenul meu.

  — Ce o să facem mâine.

  Am închis ochii, i-am acoperit cu palma şi am luat o carte pe dibuite; prietenul meu mi-a smuls-o din mână şi a deschis-o; era un album mare cu fotografii: mănăstiri, călugări, clopotniţe, chiparoşi… Chilii în vârful stâncilor prăpăstioase, marea dezlănţuită sălbatic, dedesubt…

  — Muntele Athos! am strigat eu. Chipul prietenului meu strălucea.

  — Exact ce voiam! a strigat el. Visez asta de ani şi ani de zile, hai să mergem! Şi-a deschis braţele şi m-a îmbrăţişat.

  — Eşti gata? m-a întrebat el. O să ne punem papucii de şapte poşte, doar suntem căpcăuni, nu-i aşa? Să ne punem cizmele de şapte poşte şi să păşim pe Muntele Sfânt!

  Ploua. Vârful muntelui dispăruse după o perdea de ceaţă deasă. Marea era calmă, tulbure ca o piftie. Printre castanii înnegriţi de ploi se vedea albul strălucitor al unei mănăstiri. Cerul coborâse în creştetul copacilor; ploaia cădea blând ca dintr-o stropitoare, o ploaie care satura pământul. Câţiva călugări, uzi până la piele, stăteau în ploaie pe chei, ca nişte chiparoşi.

  În barca cu vâsle care ne-a dus la Dafni, micul port al Muntelui Sfânt, erau doi călugări. Cel mai tânăr, cu barba rară, neagră şi cu un sac greu pe umăr zicea:

  — Să auzi numai cum cântă şi uiţi de tine, are glasul mai dulce ca al mamei sau al tatălui. Celălalt i-a răspuns:

  — Ce spui? La noi la mănăstire avem un mierloi care psalmodiază şi cântă Hristos a înviat, de îţi stă mintea în loc. L-am poreclit „părintele mierloi”, vine cu noi la biserică şi ţine postul cel mare.

  — Păi, atunci nu poate fi mierlă, părinte Lavrentios, a zis călugărul cel tânăr după un moment de gândire, nu, nu poate fi mierlă.

  Am ajuns să păşim pe locurile sfinte. Călugării care stăteau de strajă pe chei se uitau la toţi cei care debarcau, scrutându-i, ca nu cumva o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti să se strecoare printre pasageri. În cei o mie de ani de când muntele fusese consacrat Fecioarei, nici o femeie nu pusese piciorul acolo, nici o răsuflare femeiască nu întinase aerul, nici capre, nici oi, nici pisici. Aerul era întinat numai de exalaţii bărbăteşti.

  Cei doi tovarăşi de călătorie veneau în urma noastră, încărcaţi ca doi catâri. Au grăbit pasul ca să ne ajungă din urmă.

  — Pelerini? a întrebat călugărul cel tânăr, zâmbind. Să vă ajute sfânta Fecioară!

  Pustnicii sunt întotdeauna dornici de conversaţie; cei doi şi-au dat drumul, vorbeau despre miracole, despre relicve sfinte, despre asceţi care îşi ridică braţele în rugăciune pe vârful stâncilor uriaşe, deasupra prăpastiei.

  — Atâta vreme cât ţin braţele înălţate, a zis cel mai tânăr, nu mă tem că lumea se va prăbuşi; ei susţin lumea şi nu o lasă să se prăbuşească.

  — E adevărat că niciodată picior de femeie n-a călcat pe Muntele Sfânt? am întrebat eu.

  — Niciodată, niciodată, a răspuns cel mai bătrân, scuipând în sân şi mormăind „Piei, satano!”. Uneori se mai află câte o neruşinată să vină până aici pe chei, îmbrăcată bărbăteşte, dar călugării de strajă o scuipă şi o alungă.

  — După ce o recunosc? a întrebat prietenul meu râzând.

  — După miros, a răspuns călugărul cel tânăr; întrebaţi-l pe bătrân, a fost o dată de pază pe chei. Prietenul meu s-a întors spre bătrân:

  — Femeia are un miros aparte, părinte? A ce miroase?

  — A dihor, a răspuns bătrânul, grăbind pasul.

  Ploaia se rărea, vântul sufla, probabil, în straturile înalte ale cerului, norii se risipeau şi soarele îşi arăta iar faţa. Pe dată pământul a început să zâmbească, încă scăldat în lacrimi, şi când soarele a apărut, un curcubeu palid se vedea aninat în văzduh, împăcând cerul şi pământul umed.

  — Brâul Fecioarei, au zis deodată cei doi călugări, făcându-şi cruce.

  Sprijiniţi în bâtele solide de stejar, cu sacul în spate, mergeam pe drumul ce ducea la Karies, printr-o pădurice deasă de castani aproape desfrunziţi, de fistic şi de dafini cu frunza lată. Mirosea a tămâie, ori aşa ni se părea, parcă intraserăm într-o biserică imensă: marea, munţii, pădurile de castani şi cerul drept cupolă, deasupra noastră.

  M-am întors spre prietenul meu.

  — De ce nu vorbim? am zis eu, dorind să sparg tăcerea care începea să mă apese.

  — Dar vorbim, a răspuns el, atingându-mi uşor umărul, vorbim, dar în limbajul îngerilor, tăcerea.

  Şi deodată, parcă supărat:

  — Şi ce-ai vrea să zicem? Că e minunat, că inima noastră a prins aripi, stând gata să zboare, că ne aflăm pe drumul ce duce spre rai? Vorbe, vorbe, vorbe! Mai bine taci!

  Două mierle au ţâşnit dintr-un nuc, crengile ude s-au scuturat şi picături de ploaie ne-au stropit pe obraji.

  — Împărăţia păsărilor îşi are călugării săi, mierlele! a spus călugărul cel bătrân, Muntele Sfânt e plin de ele.

  — Şi ce spui despre stele, părinte Lavrentios, a întrebat călugărul cel tânăr, au şi ele călugării lor?

  — Toate stelele erau cândva călugări. Toate, frate. Aici pe pământ, jură credinţă lui Hristos şi, urmând drumul lui, se înalţă în sânul lui Avraam. Dacă vreţi să ştiţi, sânul lui Avraam e chiar raiul ceresc.

  Ascultam şi admiram sufletul omenesc atotputernic şi care putea să prefacă toate lucrurile pe potriva visului său. În jurul unei figuri imuabile, al unei stele călăuzitoare nemuritoare, Hristos, credincioşii fac să se învârtească cerul şi pământul, obligându-le să se pună în slujba lor. Hristos este Marele Răspuns la toate întrebările; toate se explică, se luminează, intră în ordine; şi sufletul îşi găseşte pacea. Întrebări îşi pun numai cei fără de credinţă, ei luptă singuri, se rătăcesc, sunt lipsiţi de speranţă.

  La câteva zile de la sosirea noastră pe Muntele Sfânt, un ascet, pe jumătate nebun, care trăia într-o stare de frenezie extatică într-o grotă ce spânzura deasupra mării, mi-a spus o vorbă care mi-a închis gura.

  — Ţi-ai pierdut minţile, bietul de tine, i-am zis ca să-l necăjesc. El a râs.

  — Mi-am pierdut minţile, dar l-am primit în schimb pe Dumnezeu, cu alte cuvinte: am dat o para falsă şi, în schimb, am cumpărat raiul. Ce crezi, fiule, am făcut o afacere proastă?

  După o clipă de tăcere a continuat:

  — Şi dă-mi voie să-ţi mai spun ceva, ca să ştii. Era cândva un rege tare frumos, îi plăcea să mănânce şi să bea, să petreacă, şi avea 365 de femei în harem. Într-o zi s-a dus la o mănăstire, unde a văzut un pustnic, s-a uitat la el cu milă şi i-a zis: „Ce mare sacrificiu faci!” Ascetul i-a răspuns: „Sacrificiul tău e şi mai mare!” „Cum aşa?” „Pentru că eu am renunţat la lumea trecătoare, iar tu ai renunţat la cea veşnică.”

  De undeva dintre castani, un clopot a început să cheme la vecernie. Un sătuc de călugări se vedea la capătul drumului. Am grăbit pasul.

  Băcani, vânzători de legume, bucătari, negustori ambulanţi, măturători – toţi călugări! Era un loc trist, insuportabil, un sat al bărbaţilor, fără femei, fără copii, fără râsete. Numai bărbi negre, blonde, castanii, sure, albe ca zăpada, bărbi ascuţite, unele ca o mătură, altele stufoase, creţe, de nepătruns ca o conopidă.

  Ne-am dus la Protaton, reşedinţa epitropilor celor douăzeci de mănăstiri. Tronau în scaune înalte şi ne priveau cu ochi jucăuşi, maliţioşi, bănuitori. Le-am spus că suntem doi buni creştini, dornici să-l slujim pe Domnul, că am venit în pelerinaj, că suntem încă tineri şi, înainte de a ne căsători şi a intra în vâltoarea lumii, am venit în grădina Fecioarei, ca prin graţia ei să ne găsim adevăratul drum, am venit să ne închinăm Maicii Domnului.

  Prietenul meu vorbea cu glas tunător şi exaltare poetică, aprinzându-se din ce în ce; călugării ascultau cu gura căscată, unii îşi mângâiau barba şi ascultau. Pe măsură ce vorbea, mă pătrundeam eu însumi de cuvintele sale şi înţelegeam adevăratul motiv pentru care venisem pe Muntele Athos. Prietenul meu nu ştia adevăratul motiv pentru care venisem, dar îl descoperea, pe măsură ce vorbea.

  Călugării s-au aplecat unul spre altul, şoptindu-şi ceva la ureche, apoi s-au ridicat ca un singur trup şi ne-au dat în scris permisiunea de a vizita şi de a ne închina în toate mănăstirile şi schiturile, de a sta până când Fecioara, în graţia sa, ne va da un semn că prinosul nostru a fost primit.

  Aşa a început pelerinajul nostru. Ca pelerinii de odinioară, vorbeam în şoaptă despre Dumnezeu, despre destinul omului, despre datoria noastră – subiecte permanente în călătoria noastră -, mergeam de la o mănăstire la alta, din miracol în miracol, în extaz, fericiţi. Eu ţineam un jurnal în care notam în fiecare seară tot ce recoltasem peste zi. Acum, după patruzeci de ani, e îngălbenit de timp, îl răsfoiesc şi retrăiesc acele zile divine, incredibile; fiecare cuvânt, chiar cel mai mărunt, îmi readuce în suflet bucurii şi doruri pătimaşe, neliniştile tinereţii, planurile nebuneşti pe care ni le făceam, prietenul meu şi cu mine, întru salvarea sufletului. Toată insolenţa, nobleţea şi naiva ingeniozitate a tinereţii.

  Mănăstirea Iviron, 19 noiembrie. Dimineaţa plimbare pe ţărm. O binecuvântare. Un izvoraş lângă o bisericuţă în care se află icoana Fecioarei, cu lacrimi de sânge curgându-i pe obraji. Doi călugări pescari trag plasele, peştii dănţuiesc în ele.

  Ne-am întors la mănăstire, ce miracol era icoana Portaitissa, Păzitoarea Porţii, ochi mari, trişti, gura mică rotundă, bărbia fermă; tristeţe, amărăciune, toată bucuria şi durerea omenească.

  Şi seara, ce clipă divină văzând marea care strălucea albă, ca un briliant, şi luna imensă atârnând deasupra mării!

  — Astă-seară luna şi-a descoperit vocaţia: să lumineze eternitatea, a rostit prietenul meu.

  Aplecaţi unul spre altul, cu glas şoptit, ne spuneam că trebuie să luăm o hotărâre radicală: să trăim eternitatea în fiecare clipă.

  Oriunde mergeam, eram urmăriţi de un călugăr palid, tăcut, slab, care tuşea fără încetare, scuipa şi se scărpina tot timpul, dar faţa lui iradia fericire.

  — Trebuie să fie nebun, a zis amicul meu.

  — Trebuie să fie sfânt, am zis eu, n-ai văzut cum îi străluceşte faţa? Parcă ar fi luminată de soare.

  Odată când ne-am oprit a venit la noi:

  — Sunt părintele Lavrentios, nebunul, aţi auzit poate de mine.

  — Ai mare noroc, a zis prietenul meu, ai intrat în rai încă în viaţă fiind. Chipul dumitale răspândeşte lumină.

  — Lăudat fie Domnul, a zis călugărul, făcându-şi cruce, ceea ce alţii numesc nebunie eu numesc rai. Dar a fost teribil până să deschid poarta.

  — Ce poartă?

  — Poarta raiului, frate. Când am intrat la mănăstire tremuram şi plângeam de frică, plângeam cu gândul când la rai, când la iad. Într-o dimineaţă m-am sculat şi mi-am zis: „De ce plângi? Nu-i Dumnezeu tatăl nostru? Nu suntem noi copiii lui? De ce să-mi fie frică?” Din ziua aceea toţi mă iau drept nebun.

  A scos apoi o coajă de pâine de sub sutană şi ne-a îmbiat:

  — Pâinea îngerilor, a zis el, luaţi şi mâncaţi, nefericiţilor, ca să vă crească şi vouă aripi!

  Mănăstirea Stavronikita, 21 noiembrie. Uluitoare înălţime deasupra mării. Portarul, un bătrân cretan, ca o epavă naufragiată, m-a prins de mână:

  — Hei, cine eşti?

  — Sunt cretan!

  — Intră!

  Într-o chilie, câţiva novici învăţau muzică bizantină, scoţând primele note cu glas răsunător. Ţineau tradiţia ca o candelă luminoasă în mâinile lor de copii, încă murdare.

  Şi marea văzută din turnul mănăstirii: un arc gigantic încordat la extrem!

  Şi citesc mai departe, despre aceeaşi mănăstire: Ce chip precoce, plin de inteligenţă şi gravitate divină, chipul lui Hristos la doisprezece ani! Fruntea înaltă, abruptă, ca un meterez, pieptul alb ca zăpada, ochii adânci şi gânditori. Cu adevărat fiul Portaitissei… O altă icoană, Sfântul Nicolae al Scoicii: cu o scoică mare, încrustată pe frunte, din mâinile sale părea să picure sare.

  Am stat de vorbă cu portarul din Creta:

  — De ce te-ai făcut călugăr?

  — O mătuşă mi-a citit Evanghelia şi mi-am zis: lumea asta nu merită doi bani.

  De neuitat părintele Filemon, care ne servea la masă. Cu trupul mlădios ca o sabie de Damasc, ca un înger, ca o flacără, îi plăcea să primească porunci, să servească, să asculte, veselia lui era atât de mare, că nu se putea stăpâni, râdea tot timpul.

  — Când o să-mi vină rândul să-l văd pe Dumnezeu? l-am întrebat eu.

  — E foarte, foarte uşor, mi-a zis el, deschide numai bine ochii şi o să-l vezi!

  Mănăstirea Pantocrator. Înainte de a se face ziuă, un cânt ademenitor, melodios, venea din curtea mănăstirii. Am sărit la fereastră şi am văzut, în lumina slabă a zorilor, un călugăr. Purta potcap şi camilafca neagră îi atârna pe spate în jos; ducea un lemn pe care îl ţinea sus, toaca, în care bătea ritmic cu un ciocănel. Mergea încet în jurul curţii, trecea pe lângă fiecare chilie, ca să adune fraţii la utrenie. Prietenul meu s-a trezit şi s-a aplecat pe fereastră lângă mine şi amândoi ascultam pătrunşi de fericire. Toaca a tăcut, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus la biserică. Era încă întuneric, numai două candele ardeau în iconostas, înaintea icoanei lui Hristos şi a Maicii sale; stăruia un miros puternic de ceară şi de tămâie.

  Psalmii de dimineaţă au început blând, uşor ca un freamăt de frunze, ca vuietul mării. Stareţul cu o lumânare aprinsă în mână se apropia de fiecare scaun să vadă dacă toţi fraţii au coborât; muia busuiocul în agheasmă şi stropea cu nădejde fruntea fiecărui călugăr. Ce ritm divin, ziceam noi plimbându-ne în sus şi în jos prin curte, ce cochilie minunat sculptată, de la o generaţie la alta; dar înăuntru, scoica măiastră care a făurit cochilia era acum moartă. „Trebuie”, ne ziceam făcând un legământ, „trebuie să reorganizăm ascetismul creştin, să-i dăm un nou suflu creator. Trebuie. De aceea am venit la Athos.”

  Mănăstirea Vatopedi. Era o dimineaţă pogorâtă direct din rai, plină de mila lui Dumnezeu, când ne-am apropiat de vestita Vatopedi. Părea să fie a cincea zi a creaţiei şi Dumnezeu nu făcuse încă omul ca să strice crearea lumii. Răsăritul se deschidea treptat ca un trandafir şi norişori, cu obrajii roz ca heruvimii, se arătau la orizont, mărindu-se încetişor, păreau gata să coboare pe pământ. O mierlă, cu aripile încă pline de rouă, s-a oprit în mijlocul drumului şi se uita la noi, fără frică, nu se ferea; nu era o mierlă, ci un spirit binefăcător care ne recunoştea. O bufniţă mititică, cocoţată pe o piatră, stătea buimacă în lumină, imobilă, tăcută, aşteptând să se întoarcă noaptea.

  Nu vorbeam. Amândoi simţeam că glasul omenesc, oricât de blând, avea o rezonanţă discordantă şi ar fi destrămat vălul magic care ne înconjura. Mergeam, dând la o parte crengile de pin care ne stăteau în cale şi ne stropeau pe faţă şi pe mâini cu picături de rouă.

  Eram copleşit de fericire, întorcându-mă spre amicul meu, voiam să strig: „Ce fericire!”, dar n-am îndrăznit; ştiam că în clipa în care vorbeam vraja ar fi dispărut. Îmi amintesc că într-o după-amiază, în Taiget, mai sus de Sparta, spre seară, am zărit o vulpe care înainta ca o vedenie, cu gâtul lungit, cu coada stufoasă ridicată în sus, aruncând o umbră lungă, roşcată, pe stânci. Mi-am ţinut respiraţia, de frică să nu mă simtă şi să fugă; dar n-am fost destul de abil să-mi stăpânesc bucuria şi, în ciuda mea, am scos un uşor ţipăt. Cum a auzit, vulpea a pierit, înainte ca eu să văd încotro o luase.

  Tot astfel mi-am închipuit mereu că trebuie să fie fericirea omenească.

  Deodată am auzit vorbe şi râsete; ajunsesem la mănăstire, doi călugări cu înfăţişare prosperă şedeau pe o bancă de piatră în faţa porţii şi glumeau cu paznicul. Ne-am oprit brusc, de parcă am fi călcat pe un şarpe; amicul meu m-a privit şi a zis, dând din cap:

  — Era un vis, noi am crezut, o clipă, că aici nu erau oameni.

  — Ce păcat, am răspuns eu, era adevăratul paradis, mai frumos decât celălalt, pe sub pomii lui Dumnezeu nu se plimbau un bărbat şi o femeie, ci doi prieteni. Dar, iată că am fost alungaţi, nu de îngerul cu sabia, ci de o fiinţă cu glas omenesc.

  Cei doi călugări strigau de te asurzeau, necăjindu-l pe portar. Şi izbucneau în hohote nestăpânite. De cum ne-au văzut, au tăcut. Trăgându-şi pântecele, s-au ridicat.

  — Fiţi bine veniţi, Dumnezeu să vă aibă în pază, au zis ei, întinzându-ne mâna să o sărutăm.

  — Se pare că petreceţi bine, părinte! a replicat prietenul meu, uitându-se la obrajii rumeni şi la pântecele lor umflat. Nu-i putea ierta fiindcă ne-au alungat din rai.

  — Noi am lăsat lumea amăgitoare şi plăcerile sale, a zis cel care avea o barbă blondă. Am tăcut chitic, dar celălalt care avea o barbă neagră s-a răstit la noi:

  — Ce vă uitaţi la noi şi vă minunaţi atâta? Rugăciunea e mai hrănitoare decât carnea! Când s-au apropiat de noi, am simţit că duhneau a usturoi.

  — Hai înăuntru să ne închinăm, ne-am zis noi, grăbiţi să scăpăm de călugări şi de mirosul lor de usturoi.

  A venit părintele arhondor, un bărbat cu ochi albaştri, cu barba albă, mătăsoasă, şi pielea trandafirie, în chip evident prea bine hrănit. Ne-a urat bun venit, el a luat-o înainte, iar noi ne ţineam după el. Era o mănăstire bogată, un adevărat oraş, cu case de oaspeţi, cu pereţii şi uşile proaspăt vopsite, cu lumină electrică, cu livezi care dădeau spre mare. Călugării tocmai ieşiseră din refectoriu şi stăteau la soare, făcându-şi siesta. Am intrat în biserică şi ne-am închinat la faimoasele icoane ale Maicii Domnului: Paramithia, Ktitorissa, Vimatarissa, Antifonitria, Esfagmeni, Elaiovrotida. Au deschis un relicvariu sacru şi ne-au lăsat să sărutăm brâul Fecioarei. Mi-am amintit de cei doi călugări care aduseseră relicvariul în Creta, pe când eram copil; oamenii alergau la biserica Sfântul Mina să se închine; călugării aveau un săculeţ care se umplea cu monede de aur, cu bănuţi de argint, cu cercei şi cu inele de logodnă de aur; eu nu aveam nimic să-i dăruiesc Fecioarei, mă scotoceam prin buzunare, am găsit un condei şi l-am îndesat în săculeţ.

  Am ieşit în curte şi am urcat în arhondărie; masa fusese pregătită pentru noi, cu toate bunătăţile lăsate de Domnul pe pământ.

  — Nu o ducem rău aici, a zis prietenul meu căruia îi plăcea mâncarea bună, deloc rău, parcă am fi călugării de la Vatopedi!

  — Să bem, a zis el, în sănătatea sărmanului Prodromos, flămândul, care povestea cu invidie ce mâncau egumenii în mănăstiri, de îi lăsa gura apă, pe când se plângea împăratului! Îţi aminteşti versurile?

  — Sigur că îmi amintesc:

  Când mă gândesc la egumeni, mărite prinţ, mă pierd şi simt că îmi ies din minţi, cu cel mai bun peşte ei se îndoapă iar pe mine mă îmbie cu ton împuţit, ei sorb lacomi vin de Chios şi se îmbată, iar pântecul meu sărman se chirceşte de oţet!

  A început apoi să râdă, dar o umbră i s-a lăsat pe faţă:

  — E o ruşine, a zis el, mănăstirea asta îmi rupe inima. Ai văzut călugării? Îmbuibaţi. Dacă Hristos s-ar întoarce pe pământ şi s-ar opri la Vatopedi, o, cum ar şuiera biciul lui pe deasupra capetelor lor! Hai să plecăm de aici!

  — Unde să plecăm? Nu doar mănăstirea asta ne rupe inima, ci lumea întreagă, nu simţi? Peste tot sunt flămânzi şi alţii care se îmbuibă, lingându-se pe bot, peste tot sunt numai lupi şi oi: mănâncă sau vei fi mâncat. O singură lege domneşte în lume: legea junglei.

  — Înseamnă, oare, că nu există salvare? Nu există nici un animal bun şi puternic în acelaşi timp, care să nu mănânce alte animale şi nici să se lase mâncat?

  — Niciunul, dar ar putea să existe unul. De mii de ani, un animal a început marşul, dar n-a reuşit încă să ajungă la capătul drumului.

  — Care animal?

  — Maimuţa. Suntem la jumătatea drumului, la pitecantrop. Ai răbdare.

  — Dumnezeu poate să aibă răbdare; ce importanţă are timpul pentru el? El e nemuritor, dar omul?

  — Omul e şi el nemuritor, am spus eu, dar nu în întregime; partea nemuritoare din el poate să aibă răbdare.

  Ne-am ridicat de la masă şi am coborât pe ţărm, soarele se îndrepta spre apus, nu se mişca nici o frunză. Doi pescăruşi, cu aripile strânse, despicau apa cu pieptul lor alb, fericiţi.

  — Trebuie să fie o pereche, a zis prietenul meu, privindu-i admirativ.

  — Ori doi prieteni, am spus eu; am luat o piatră de pe ţărm şi am aruncat-o în apă ca să-i despart.

  Pe măsură ce mă adâncesc mai mult în acest vechi jurnal, acum la bătrâneţe, şi văd campaniile noastre donquijoteşti din vremea aceea, lancea zdrobită, scutul mâncat de cari, coiful de tinichea, mintea plină de elanuri nobile şi de vânt, nu-mi mai vine să râd. Fericit e tânărul care crede că datoria lui e să refacă lumea şi să o pună în acord cu virtutea şi cu dreptatea, în acord cu inima sa. Vai de cel care îşi începe viaţa fără nebunie!

  Am făcut ocolul Muntelui Athos şi, pe măsură ce respiram aerul de acolo, inima ni se aprindea tot mai tare şi se umplea de entuziasm. Doamne, ce hotărâri am luat, ce jurăminte am făcut; cu ce uşurinţă săream peste stânci, mergând de la o mănăstire la alta, simţind nu numai în închipuire, ci şi în trupurile noastre, că eram purtaţi de aripi îngereşti. Era o atmosferă care semăna când a nebunie, când a sfinţenie, când a eroism. În anii care au urmat, nici eu, nici prietenul meu n-am mai adus vorba despre orele acelea sacre, donquijoteşti. Ca şi cum ne ruşinam, nu pentru că flacăra s-ar fi potolit – nu se potolea -, ci pentru că strădania noastră era zadarnică, dovedindu-se mai prejos de dorinţa noastră; voiam să creăm o lume nouă şi mai bună, dar am văzut că nu eram în stare. Eu am recunoscut acest lucru, dar prietenul meu s-a ferit toată viaţa să-l dezvăluie; iată de ce el suferea tainic, mai mult decât mine.

  Doar o dată, cu mulţi ani mai târziu, într-o seară când o lună plină, uriaşă, a răsărit tristă din mare, pe când ne întorceam de la mănăstirea de călugăriţe de la Spetses, m-am uitat la el şi i-am zis: „Anghelos, îţi aminteşti?.” Dar el s-a făcut palid, a înţeles că mă gândeam la luna pe care o admirasem la Athos, mi-a pus palma pe gură: „Taci”, mi-a poruncit el, şi a grăbit pasul.

  Mă aplec iar peste vechiul jurnal şi îi răsfoiesc paginile:

  Mănăstirea Karakallou. Norii au acoperit din vârf şi până la poale Muntele Athos, lăsând vederii numai partea din mijloc, un brâu de zăpadă strălucitor. S-a pornit o ploaie cu picături mari. Călăuza noastră se duce înainte şi trage un foc de armă. Clopotele mănăstirii băteau ca de sărbătoare şi, dincolo de un pâlc de brazi, stareţul, purtând crucea sacerdotală pe piept, a apărut în prag să ne întâmpine însoţit de epitropi.

  Am intrat în refectoriul lung şi îngust, cu coloane vopsite în negru şi albastru. Stareţul stătea în capul mesei, aspru, tăcut, cu barba neagră; deasupra capului său era un Hristos sever, cu sprâncenele îmbinate, pictat în tonuri de verde şi de negru. Foarte sus, într-un amvon, un călugăr tinerel, palid, citea din Vieţile Sfinţilor cu glas monoton, cântat. Toţi erau aplecaţi peste tainul lor, nimeni nu vorbea, stareţul de-abia atingea mâncarea; deodată a luat un clopoţel care era la dreapta sa şi a sunat de trei ori; toţi călugării au sărit în picioare, cu gura pe jumătate plină, molfăind; călugărul care servea a îngenuncheat înaintea stareţului, primind binecuvântarea, călugărul cel tinerel a făcut la fel, cerând iertare dacă n-a citit cum trebuia. Pâinea sfinţită a fost adusă pe o tăviţă, călugării au luat câte o bucăţică pe care o ciuguleau ca pe un dar binecuvântat.

  Noaptea somnul întârzie să vină, vorbim până târziu. Ne spunem că venise momentul, că lumea era pregătită pentru un alt fel de a-l iubi pe Hristos. Ziua ne-am întâlnit la intrarea în cimitir cu un călugăr; l-am întrebat de ce la poarta cimitirului e pictat întotdeauna Hristos răstignit şi nu Hristos înviat, călugărul s-a supărat şi a zis: „Hristos al nostru e răstignit. L-aţi văzut vreodată în Evanghelie râzând? Întotdeauna suspină, plânge, e schingiuit şi răstignit”.

  În acea noapte, neputând dormi, ne-am spus:

  — A venit timpul să-l facem pe Hristos să râdă; să nu mai fie biciuit, să nu mai verse lacrimi, să nu mai fie răstignit! Să se unească cu zeii fericiţi şi puternici ai Greciei, să-i asimileze! E timpul ca Hristos evreul să devină Hristos grecul.

  — Şi cei ce vor face asta vom fi noi! a exclamat amicul meu, ridicând braţele de parcă făcea un legământ.

  — Da, noi! am exclamat şi eu, simţind în acea clipă că nimic nu putea sta împotriva sufletului omenesc.

  — Nu ne vom despărţi niciodată, a strigat iar; ne vom înhăma la acelaşi jug, ca o pereche de boi, şi vom ara pământul!

  Ani mai târziu am înţeles. Ne-am înjugat împreună ca doi boi şi am arat văzduhul.

  Mănăstirea Filotheou. O plimbare minunată prin ceaţă; plopi înalţi, graţioşi, strangulaţi de iederă, un călugăr teribil, Ioannikios, ciolănos, cu părul roşu, trăncănind fără încetare; nu mai termina vorbind despre soră-sa, Kallirhoe, posedată de diavol, credea că şi el avea un demon, ba chiar doi, unul numit Hogea, altul Ismail. Aceste făpturi blestemate se împotrivesc veşnic lui Dumnezeu şi lui Ioannikios, poftind carne în postul cel mare, îndemnându-l să coboare noaptea scările în vârful picioarelor şi să meargă în bucătărie ca să înfulece resturile de la prânz. Pe deasupra, când Ismail şi Hogea auzeau în zori toaca chemându-i, strigau: „Nu mă duc!” „Nu mă duc!” „Nu mă duc!”

  Ne-am dus în curtea mănăstirii, iarba creştea printre dalele pavajului şi prin crăpături, biserica era în mijlocul curţii, de jur împrejur, zidurile şi chiliile înnegrite de umezeală şi de mucegai. Am intrat în biserică să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni, Fecioara blândului sărut, Glykofiloussa; obrajii ei erau lipiţi, cu o nespusă blândeţe, de obrajii lui Isus, iar ochii ei, de o tristeţe fără margini, priveau duşi departe.

  — Uitaţi-vă bine la ochii Fecioarei, a spus călugărul care ne însoţea, vedeţi ceva anume? Ne-am apropiat şi ne-am uitat:

  — Nu vedem nimic, am răspuns amândoi.

  — Cine are credinţă îl vede pe Hristos răstignit, a zis călugărul, privindu-ne încruntat. A deschis un relicvariu de argint în care se afla un os lung.

  — Închinaţi-vă, e braţul drept al Sfântului Ioan Gură de Aur. Faceţi-vă cruce!

  Mănăstirea Aghias Lavras. Am plecat dis-de-dimineaţă, nerăbdători să vedem marea Lavră, faimoasa mănăstire construită de împăratul cu tragic destin Nikephoros Phokas, care, vrând să scape de coroană, s-a refugiat aici să se facă eremit. Dar dorul de femei nu-i dădea pace, a tot amânat şi a tot aşteptat până când a venit cel mai de încredere prieten al său şi i-a tăiat capul cu sabia.

  Am ajuns. Doi chiparoşi luxurianţi în curte, unul plantat de duhovnicul lui Phokas, Sfântul Athanasios, altul de discipolul său, Efthymios. Muntele Athos, complet acoperit de zăpadă, suspendat deasupra mănăstirii ca un Pantocrator.

  Am intrat în sacristie unde ne-au arătat cu mândrie odoarele mănăstirii: craniul sfântului Vasile cel Mare, maxilarul lui Theodoros Stratelates, braţul stâng al lui Hrisostom şi o mulţime de alte oseminte. Au deschis faimosul relicvariu bătut în pietre preţioase şi perle, înăuntru era o bucată mare de lemn din cinstita Cruce. Glasul călugărului tremura de emoţie, dar eu mi-am amintit ce-mi spusese cândva un creştin adevărat: „Orice bucată de lemn e cinstită pentru că din ea se poate face o cruce”. Ne-au arătat apoi tunica lui Nikephoros Phokas, brodată în aur şi mătase, cu crini şi trandafiri, coroana de aur bătută cu pietre preţioase, verzi şi roşii, Evanghelia scrisă de mâna sa. Apoi o mulţime de registre cu socoteli, roase de cari. Amândoi stăteam cu gura căscată, scoteam strigăte de admiraţie, dar toate astea nu ne atingeau. Dintre toate, îmi amintesc de mireasma a doi moşmoni înfloriţi, la intrarea în bibliotecă. Trupul meu s-a bucurat inspirând mireasma dulce, piperată, care te îmbată mai rău ca vinul, ca femeia, ori ca alte minuni ale lumii.

  A doua zi dimineaţa, înainte de a se ivi zorile, am pornit spre vârful Muntelui Athos. Toaca nu se auzea încă, păsările nu se treziseră, cerul era alb ca laptele, senin, Luceafărul-de-Ziuă strălucea departe, la răsărit, ca un serafim cu şase aripi.

  Scurt, cu picioare strâmbe, părintele Loukas, fost contrabandist, mergea în frunte şi ne arăta calea. Din când în când se oprea să flecărească cu noi despre mare, despre petreceri, despre dispute cu turcii. Toată viaţa lui lumească rămânea ca o poveste în sufletul său, părea să se fi petrecut într-o altă lume, mai sălbatică şi mai periculoasă, plină de ţipete, de înjurături, de femei. Ne-a spus şi ne-a tot spus povestea lui, o retrăia şi se simţea iar fericit. Renunţase la viaţa de dinainte, dar o purta cu el învelită în sutană.

  S-a oprit sub un brad, nerăbdător să vorbească.

  — Ne oprim puţin să ne tragem sufletul, ce ziceţi? Să mai schimbăm câteva cuvinte, sunt gata să plesnesc!

  Şi-a scos punga cu tutun de sub centură, şi-a răsucit o ţigară şi a început:

  — Eu, omul pe care îl vedeţi acum în sutană, mă numeam Leonidas, căpitanul Leonidas din Kalymnos, spaima turcilor. Eram contrabandist, dat naibii cum n-a mai fost altul. Cum am ajuns să port sutană o să vă povestesc altădată. Ajunge dacă vă spun că nicidecum contrabandistul n-a murit. Şi cum ar putea să moară când îl îmbuib cu mâncare şi cu băutură ca pe un paşă, chiar dacă îl ţin legat ca pe un câine de barcă. Loukas mănâncă pâine şi măsline cu ceilalţi fraţi în refectoriu, dar când se duce în chilie şi închide uşa, pregăteşte o masă pentru Leonidas şi se îndoapă cu carne. După cum vedeţi, nu sunt singur, suntem doi. Pricepeţi? Iată ce voiam să vă spun: păcatul mărturisit e pe jumătate iertat, am vorbit şi mă simt mai bine acum, haideţi să pornim iar la drum!

  — Bravo, căpitan Loukas, a exclamat prietenul meu, izbucnind în râs, ne-ai arătat arta de a mânui ceea ce nu-i de mânuit. Nu te-ai gândit niciodată că asta înseamnă ducere în ispită?

  — Ba da, ba da, a zis călugărul clipind cu viclenie, în fiecare dimineaţă am bănuiala asta, dar până la cină uit.

  — Fă-ţi un nod la batistă, ca să-ţi aminteşti, i-am sugerat eu. A tras adânc din ţigară, a dat drumul la fum pe nas şi a zis:

  — N-am batistă.

  Ne-am reluat urcuşul, pini, brazi, prăpăstii înfricoşătoare, în lumina blândă a dimineţii se vedea marea liniştită, întinzându-se la poalele muntelui. Pe măsură ce se lumina, puteam să zărim insulele divine, Imbros, Lemnos şi Samothrace, departe, plutind parcă în văzduh, neatinse de ape.

  Am ajuns la brâul de zăpadă. Părintele Loukas înainta încet, cu mare băgare de seamă, noi alunecam şi cădeam, făcându-ne cu greu drum prin zăpada îngheţată. Muntele era prăpăstios, aspru şi inuman. Deodată, prietenul meu care se căţăra înaintea mea s-a oprit, s-a aplecat şi a privit prăpastia adâncă de la picioarele muntelui. L-a cuprins ameţeala, s-a întors spre mine şi a îngăimat:

  — Hai să ne întoarcem!

  — E o ruşine, am zis eu, uitându-mă la el cu reproş, ţin atât de mult să ajung în vârf.

  — Da, da, a murmurat el umilit, să mergem înainte! Şi a început din nou să urce.

  Când am pus piciorul pe vârful muntelui, soarele era sus; amândoi gâfâiam obosiţi, dar chipul ne strălucea de bucurie, ne atinseserăm ţelul.

  Am intrat să ne închinăm în biserica Schimbării la Faţă. Între timp, părintele Loukas a făcut focul din crengi şi scoarţă de copaci adunate de pe drum, apoi a scos din sac nişte cafea pe care a fiert-o. Vârându-ne unul în altul după un colţ de stâncă, pentru că începuse să sufle vântul şi ne era frig, ne uitam la marea tăcută, nemărginită, înaintea noastră, la insulele care pluteau albe şi strălucitoare şi, în depărtare, la munţii necunoscuţi care se înşirau cenuşii în văzduh.

  — Se zice că de pe acest vârf sfânt se vede Constantinopolul, a rostit Loukas, şi ne-am uitat spre răsărit, căznindu-ne să zărim oraşul împărătesc.

  — L-ai văzut vreodată, părinte?

  Călugărul a oftat:

  — Nu, niciodată nu m-am socotit vrednic. Se pare că ochii trupului nu ajung, e nevoie de alţi ochi, de cei ai sufletului şi, vai, sufletul meu are vederea scurtă!

  — Dar pe Dumnezeu îl poţi vedea? l-am întrebat eu.

  — Ei, pentru asta n-ai nevoie de ochi. Dumnezeu e mai aproape de noi decât ficatul şi plămânii noştri.

  Prietenul meu era mâhnit şi tăcut, fără îndoială nu putea să-şi ierte laşitatea de o clipă. La un moment dat nu a mai putut să se stăpânească, mi-a întins mâna, strângând-o pe a mea cu putere.

  — Te rog, a zis el, uită asta, îţi jur că nu voi mai face niciodată aşa ceva.

  Mănăstirea Fraţilor Ioasaf. 6 Decembrie. Mi-am petrecut ziua onomastică în faimosul atelier de pictură al Fraţilor Ioasaf. Aici trăiesc zece călugări pictori. În fiecare săptămână unul dintre ei face curăţenie, mătură, spală, găteşte, iar ceilalţi pictează. Din acest atelier ies şi se răspândesc până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii ortodoxe icoane cu Hristoşi, cu părul frumos pieptănat, cu înfăţişare prosperă, Fecioare frumoase, în drapaj bogat, sfinţi preafericiţi, cu obrajii rumeni, lipsiţi de orice sfinţenie. Decalcomanii. Călugării sunt agreabili, primitori, demni şi respectuoşi, le place mâncarea bună, vinul bun şi pisicile castrate. După fiecare cină, stăteam ore întregi împreună lângă focul aprins în vatră şi vorbeam, noi despre lumea asta, ei despre lumea de dincolo. Părintele Akakios, scund şi rotofei, cu picioare scurte, îşi petrecuse toată ziua pictând un sfânt Anton şi acum ţinea o pisică neagră şi grasă pe genunchi, vorbind emoţionat despre eremit. Se zice că o fată a venit la el şi i-a spus aşa: „N-am încălcat niciuna din poruncile Domnului, mi-am pus toată nădejdea în el că o să-mi deschidă porţile raiului”. Sfântul Anton a întrebat-o: „Sărăcia înseamnă bogăţie pentru tine?” „Nu, părinte.” „Nici dezonoarea, onoare? „Nu, părinte.” „Nici duşmanii, prieteni?” „Nu, părinte.” „Ei bine, biata mea copilă, du-te şi vezi-ţi de treabă pentru că abia de acum nu ţi-a mai rămas nimic.”

  Mă uitam la bunul Akakios, care asuda de prea multă mâncare, de căldura din vatră, de amintirea ascetului care ne uimea şi, gândindu-mă ce obraji rumeni îi pictase Sfântului Anton toată ziulica, un îndemn diabolic mă împingea să-i zic: „Du-te şi vezi-ţi de treabă, sărmane, pentru că de-acum nu ţi-a mai rămas nimic”. Dar am tăcut. O crustă de grăsime, de obişnuinţă şi laşitate ne înveleşte sufletul; din adâncul temniţei sale sufletul vrea ceva cu ardoare, dar stratul de grăsime, obişnuinţa şi laşitatea prefac dorinţa în altceva. N-am spus nimic, din laşitate.

  Seara, când ne-am dus la culcare, i-am mărturisit prietenului meu.

  — Te-ai abţinut din politeţe, nu din laşitate, îmi zicea ca să mă consoleze, din milă, pentru că nai vrut să necăjeşti un om atât de bun, poate şi din convingerea că vorbele tale n-ar fi ajutat la nimic.

  — Nu, nu, am protestat eu; chiar dacă crezi asta, trebuie să învingem virtuţile minore despre care vorbeşti: politeţea, mila, dărnicia; mă tem mai puţin de viciile minore decât de virtuţile minore, căci acestea, luând o înfăţişare plăcută, ne amăgesc prea uşor. Gestul meu are cea mai gravă explicaţie: am făcut-o din laşitate; spuneam asta pentru că voiam ca sufletul meu să se ruşineze şi să nu mai facă aşa ceva.

  A doua zi dimineaţa, stând cu cei zece pictori în sutană, în veranda sihăstriei închise cu geamuri largi, printre sfinţii cu obrajii rumeni şi Fecioare dolofane, am băut laptele şi am ronţăit pâinea prăjită şi bunătăţile care o însoţeau. Soarele de iarnă se uita prin ferestre duios, lumina se unea cu mireasma de miere a pinilor. Am râs şi am vorbit, acolo nu mai era Sfântul Munte, Hristos înviase din morţi şi râdea împreună cu noi. Călugării vorbeau despre miracolele făcute de sfinţi, în ochi le pâlpâia credinţa, ori îndoiala, şi chipul le strălucea de o lumină îndepărtată.

  Părintele Agapios, care avea o barbă neagră, lucioasă şi buze roşii, ne-a arătat cu mâna una dintre picturile sale pe peretele din faţa noastră:

  — E marele ascet, Arsenios, a zis el, admirându-şi opera; femeia pe care o vedeţi îngenuncheată la picioarele sale e o frumoasă patriciană romană, care a trecut peste mări şi ţări ca să se prosterneze înaintea lui. Priviţi, ascetul arată marea cu degetul – vreau să se vadă că e mânios – şi o alungă. „Du-te, pare să zică el, şi nu spune nimănui că m-ai văzut, pentru că marea se va face cale şi femeile vor veni în singurătatea mea.” „Roagă-te pentru mine, părinte”, l-a implorat femeia. „Femeie, a răspuns ascetul, mă voi ruga ca să te uit.”

  Pictorul s-a întors spre noi şi, aruncându-ne o privire vicleană, a întrebat:

  — Ce vrea să zică: „Mă voi ruga ca să te uit”? Neştiind ce avea în cap călugărul, am tăcut din gură.

  — Înseamnă că ascetul a fost îmboldit de frumuseţea femeii, aşa se explică de ce a cerut ajutorul lui Dumnezeu ca s-o uite.

  — Şi a uitat-o? a întrebat prietenul meu, făcându-i cu ochiul călugărului.

  — Pot fi uitate astfel de lucruri? a răspuns el, dar văzându-l pe bătrânul Avvakoum fulgerându-l cu privirea, a regretat cele spuse, muşcându-şi buzele roşii, cărnoase.

  Mănăstirea Aghios Pavlos. O călătorie minunată cu barca până la mănăstirea închinată Sfântului Pavel! Marea în mii de culori: albastră, verzuie, sidefie. Stânci colţuroase, sângerii, peşteri întunecoase, neaşteptate întinderi de nisip albicios!

  Azi prietenul meu era într-o dispoziţie grozavă, barca se clătina de hohotele lui de râs. I-am zis să înjure pe chinezeşte şi el a început imediat, cu o surprinzătoare iuţeală, să debiteze pe un ton furios un torent de imaginare cuvinte chinezeşti; îmi plăcea atât de mult, că nu mă mai puteam ţine, de atâta râs, în barcă. „Acum fă declaraţii de dragoste în arabă”, i-am cerut eu, iar el a început cu o patimă neînfrânată să declare iubire unei nevăzute arăboaice. Şi astfel am ajuns cu iuţeala fulgerului în portul Aghios Pavlos, de unde am început căţăratul, urcuşul dificil spre mănăstire.

  Portarul era din insula Kefalonia, un bătrân şiret şi hâtru; ca să-i treacă timpul mai uşor, şedea toată ziua în faţa porţii cu un cuţitaş în mână şi cioplea sfinţi şi drăcuşori din lemn. S-a uitat la noi lung şi a început să chicotească:

  — Ce vreţi să faceţi aici, nătărăilor?

  — Vrem să ne închinăm, bătrâne.

  — La ce să vă închinaţi? Nu sunteţi în toate minţile?

  — La mănăstire.

  — Care mănăstire? Nu mai există, s-a terminat! Lumea e mănăstirea, ascultaţi sfatul meu şi întoarceţi-vă în lume!

  Ne uitam la el cu gura căscată, părea să-i fie cu adevărat milă de noi.

  — Am glumit, a zis el în clipa următoare, intraţi înăuntru şi fiţi bine veniţi!

  Am intrat şi ne uitam la chiliile care înconjurau curtea. Călugărul a arătat cu mâna:

  — Iată stupul lui Dumnezeu, a zis el sarcastic, uitaţi-vă la chilii, odinioară erau pline de albine care făceau miere, acum sunt pline de trântori şi ce mai înţeapă! … Domnul să ne aibă în pază! a rostit izbucnind în râs.

  Nu mai puteam sufla o vorbă, ni se strângea inima; se golise sfânta mănăstire până într-atât, călugării erau gogoşi goale din care fluturii sacri îşi luaseră zborul?

  Am urcat cu lehamite scările de piatră care duceau în sala de oaspeţi; prietenul meu m-a prins de braţ afectuos:

  — Ai răbdare, mi-a zis el, nu-ţi face sânge rău; să ne ţinem sufletul; dacă sufletele nu se ţin tari, lumea se prăbuşeşte, sufletele sunt coloanele care susţin lumea şi nu o lasă să se prăbuşească. Nu sunt prea multe, dar sunt destule.

  M-a scuturat cu putere:

  — Ţine-te bine, sărmane Missolonghi! a zis el izbucnind în râs.

  Am intrat în clădirea rezervată oaspeţilor; vreo cinci sau şase bărbaţi masivi, cu mâinile încrucişate pe pântece, epitropii, erau aşezaţi în cerc; la mijloc, cu barba neagră, creaţă, cu o faţa efeminată, cu mâini albe, potcap de mătase neagră, trona egumenul, ne-a întins mâna, manierat, să i-o sărutăm. Ne-a întrebat cu interes ce se întâmplă în lume şi dacă am adus ceva ziare.

  — Ce face Anglia? a întrebat unul dintre epitropi, dar Germania? Credeţi că va fi război?

  — Dacă o vrea Domnul, a zis altul, trăgând cu ochiul spre vecinul său, sper că Germania îşi va frânge gâtul.

  La auzul acestor cuvinte, un tip gras şi înalt de şapte coţi s-a ridicat în picioare, împingând scaunul:

  — Germania îi va face mici fărâme pe englezi, pe francezi şi pe ruşi. Să-mi tăiaţi nasul dacă n-o fi aşa. Germanul e Mesia zilelor noastre, el va salva lumea.

  — Stai blând, Ghermanos! a zis stareţul, ducându-şi mâna albă la gură, ca să-şi înăbuşe râsul. S-a întors spre noi:

  — Nu ascultaţi ce zice, numele său e Ghermanos, aşa se explică de ce e germanofil şi de ce fraţii îl tachinează mereu.

  În clipa în care discuţia luase o întorsătură mai calmă, uşa s-a dat în lături şi înăuntru a ţâşnit un călugăr, un diavol osos; avea capul spart, sângele îi curgea pe barbă şi pe sutana zdrenţuită.

  — Părinte, uite cum mă omoară anticriştii pentru că te-am votat la alegeri, alaltăieri. Stareţul s-a ridicat livid:

  — Ieşi afară, nu vezi că avem oaspeţi?

  Dar călugărul nu avea de gând să plece, şi-a scos potcapul sfâşiat şi plin de sânge.

  — Mă duc să-l agăţ la icoana Sfântului Pavel, să vadă în ce hal a ajuns mănăstirea care îi poartă hramul.

  Epitropii s-au ridicat agitaţi şi încercau să-l îmbuneze, el nu se lăsa, dar au reuşit încet-încet să-l scoată afară. Noi, până una, alta, am profitat de moment şi fofilându-ne printre călugări ne-am strecurat afară din arhondariat.

  Am coborât în curte, făcând câţiva paşi în tăcere. Portarul ne-a aruncat o privire plină de înţeles şi, lăsându-şi sfinţişorii şi drăcuşorii, a venit spre noi foarte vesel.

  — Nu vă necăjiţi, fraţilor, l-aţi văzut pe părintele Innokentios, aşa-i? Eu i-am spart ţeasta, o să-i treacă, nu vă temeţi, nu-i prima oară.

  — Aşa ceva se întâmplă des la mănăstire? a întrebat prietenul meu, adică, vreau să zic, diavolul ajunge până şi aici?

  — Unde să fie, fiule, dacă nu aici? Orice ai face, el tot vine. Se zice că era odată o mănăstire cu 365 de călugări; fiecare călugăr avea trei rânduri de armuri şi trei cai, unul alb, unul roib şi unul negru. Făceau de strajă de trei ori pe zi, ca să nu intre diavolul; dimineaţa pe un cal alb, la amiază pe un cal roib şi seara pe un cal negru.

  — Şi diavolul a intrat? a întrebat amicul meu.

  Călugărul a râs înveselit.

  — Glumeşti? În vreme ce ei călăreau în jurul mănăstirii, diavolul stătea în scaunul egumenului. Era stareţul!

  — Dar dumneata, sfinţite paznic, l-ai văzut pe diavol vreodată? a întrebat prietenul meu.

  — Sigur că l-am văzut!

  — Şi cum arată?

  — Bucălat, imberb şi delicat, are doisprezece anişori. S-a uitat la noi şi ne-a făcut cu ochiul:

  — L-aţi văzut pe sfinţia sa, stareţul nostru? Cum vi s-a părut? Vă urez tot binele! A izbucnit în râs şi s-a încuiat în dosul porţii.

  Vreo cinci sau şase călugări ne-au luat în primire, căznindu-se să ne facă să uităm capul spart al părintelui Innokentios. Ne-au dus să ne închinăm la relicvele sacre, păstrate într-un relicvariu de argint, oseminte, darurile magilor, aur, smirnă şi tămâie. Ne-au făcut să ne aplecăm şi să mirosim, după atâtea veacuri, ziceau ei, darurile nu şi-au pierdut mireasma, e un mare miracol!

  Când am ieşit în curte şi am rămas singuri, paznicul ne-a făcut semn din cap să ne ducem la el.

  — Mireasmă, nu-i aşa? a zis el printre hohote de râs, un mare miracol! Dacă dai cu odicolon, miroase a odicolon, dacă dai cu paciuli, miroase a paciuli, v-o spun eu. E un mare miracol! A ce miroseau astăzi?

  — A trandafiri, răspunse amicul meu.

  — Păi da, au dat cu apă de trandafiri. Vedeţi?

  S-a aplecat peste lemnul pe care îl cioplea şi a început să râdă în hohote.

  — Acum plecaţi, dacă văd că vorbesc cu voi, o să am necazuri. Mă iau drept nebun, eu îi iau drept şarlatani, aşa că diavolul o să ne ia până la urmă pe toţi!

  Mănăstirea Dionysiou. Dis-de-dimineaţă ne-am urcat într-o barcă cu vâsle şi ne-am îndreptat spre Mănăstirea Dionysiou.

  Părintele Benedict, barcagiul nostru, ne-a spus că acolo era viaţa monahală cea mai aspră dintre toate mănăstirile de pe Muntele Sfânt. Dacă îţi vine să râzi, n-ai voie să râzi, vin este destul, n-ai voie să bei prea mult; în curte au plantat un dafin şi, pe fiecare frunză, dacă te uiţi bine, îl vezi pe Hristos pe cruce.

  Era şi un episcop cu noi, mergea în port la Dafni, cu gând de plecare.

  — Universul întreg, părinte Benedict, a zis el, este o cruce cu Hristos răstignit. Nu numai pe frunzele de laur, ci în noi toţi şi în fiecare piatră de pe pământ.

  Era prea mult pentru mine:

  — Vă cer iertare, preasfinţia voastră, eu îl văd în toate pe Hristos înviat.

  Despotele a dat din cap:

  — Eşti grăbit, eşti grăbit, fiule, a zis el, îl vom vedea pe Hristos înviat numai după ce murim; trecerea noastră pământească, atât timp cât trăim, este o răstignire.

  Un delfin a sărit deasupra mării calme, aproape de noi, lucea în lumina soarelui, suplu, ferm, puternic. S-a scufundat în apă, a ieşit iar la suprafaţă, sălta fericit, marea întreagă îi aparţinea. Deodată a apărut un alt delfin şi amândoi şi-au îndreptat capetele unul spre altul, s-au alăturat, se zbenguiau şi, deodată, cu cozile în sus, păreau că dansează.

  Jubilam; am arătat cu mâna spre cei doi delfini:

  — Hristos e răstignit, ori e înviat? am întrebat eu triumfător. Ce ne spun delfinii? Ajunsesem deja la mănăstire şi despotele n-a mai avut timp să răspundă.

  De-abia am intrat în curte şi ne-am oprit îngroziţi; ni se părea că intrasem într-o închisoare umedă, întunecoasă, pentru cei condamnaţi pe viaţă; jur-împrejur, coloane scunde, negre, arcadele vopsite în portocaliu intens şi fiecare părticică de perete acoperită cu scene sălbatice inspirate din Apocalips: gheena, demoni, femei pierdute cu râuri de sânge şiroind din sâni, balauri cu coarne… Toate pornirile sadice prin care Biserica voia să-i înfricoşeze pe oameni şi să-i îndrepte spre rai, nu prin iubire, ci prin teroare.

  A venit călugărul arhondar, a văzut că ne uitam îngroziţi la fresce. Şi-a deschis buzele palide, subţiri şi răutăcioase; văzându-ne bine îmbrăcaţi, voinici, în floarea tinereţii, părea cuprins de ură; a deschis gura şi cu o mutră răutăcioasă ne-a zis:

  — Căscaţi bine ochii, nu strâmbaţi din nas, uitaţi-vă! Trupul omului e plin de flăcări, de demoni şi de desfrânare. Spurcăciunile pe care le vedeţi nu sunt infernul, ci chiar măruntaiele omului.

  — Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, a obiectat prietenul meu, trupul omului nu e doar murdăria asta, e şi altceva.

  — Era, a ţipat călugărul, era, dar nu mai este; în lumea în care trăiţi, sufletul e o parte trupească, păcatul îl ţine la pieptul său şi îl hrăneşte.

  — Ce-i de făcut atunci, am întrebat eu, nu există nici o portiţă de salvare?

  — Ba da, dar e una îngustă, întunecoasă şi periculoasă, omul nu poate să se strecoare decât cu mare greutate.

  — La ce poartă vă referiţi?

  — Iat-o! A întins mâna şi ne-a arătat poarta mănăstirii.