Raport către El Greco

ANAFORA STON GRECO

 

 

 

  Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:

  I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi putrezi!

  II. Doamne, nu mă întinde prea tare; altfel mă voi rupe!

  III. Doamne, întinde-mă cât poţi de tare; cui îi pasă că mă voi rupe!

  Cum am văzut scriindu-se Raport către El Greco.

  Nikos Kazantzakis i-a cerut lui Dumnezeu un răgaz, încă zece ani, doar zece ani, ca să-şi termine Opera – să spună tot ce avea de spus, „să se golească”. Când Caron va veni, să găsească doar o mână de oase. Zece ani, credea el, ar fi fost destul.

  Dar Kazantzakis nu era omul care putea fi „golit”. Departe de a se simţi bătrân sau obosit, la 74 de ani se simţea spaţiat, cum se spunea chiar şi după ultima întâmplare cu nefericitul vaccin. Doi mari specialişti de la Freiburg, hematologul Heilmeyer şi chirurgul Krauss, erau de aceeaşi părere.

  În ultima lună de viaţă, profesorul Heilmeyer, după fiecare vizită, lansa triumfător: „Ce pot să vă spun, starea lui e foarte bună! Sângele lui e la fel de sănătos ca şi al meu”.

  — De ce alergi aşa? îl mustram pe Nikos, temându-mă să nu alunece pe terasă şi să-şi frângă oasele.

  — Nu-ţi fie frică, Lenocika, am aripi! îmi răspundea el.

  Voia să mă facă să cred că avea încredere în corpul său, în sufletul care nu-l lăsa să fie doborât. Uneori ofta:

  — O, dacă aş putea să-ţi dictez!

  Apoi, apucând pana, voia să scrie cu mâna stângă.

  — De ce te grăbeşti! Cine te pune pe fugă? Ce a fost mai rău a trecut, în câteva zile vei putea să scrii iar cât pofteşti.

  A întors capul spre mine şi m-a privit câteva minute în tăcere, apoi mi-a spus, cu un suspin:

  — Am atâtea de spus! Iată, sunt frământat de trei mari teme, trei alte romane, dar mai întâi să termin El Greco.

  — Îl vei termina, nu-ţi face griji.

  — Aş vrea să fac schimbări. Vrei să iei o hârtie şi un creion? Să vedem dacă mă descurc. Dar colaborarea noastră a durat mai puţin de cinci minute.

  — Imposibil! Nu pot să dictez, nu pot să gândesc decât cu pana în mână.

  … Strămoşii, părinţii, Creta, anii copilăriei, Atena, Creta, călătoriile, Sikelianos, Viena, Berlin, Prevelakis, Moscova…

  Îmi amintesc acum un alt moment crucial din viaţa noastră, un alt spital, de data asta la Paris. Nikos, grav bolnav, cu febră de peste 40 de grade, doctorii îngrijoraţi. Îşi pierduseră orice speranţă: numai el rămânea netulburat.

  — Vrei să iei un creion, Lenocika?.

  Cufundat în viziunea sa, mi-a dictat cu glas frânt un haiku franciscan, pe care l-a atribuit Sfântului Francisc: „I-am zis migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, şi migdalul a înflorit”.

  Înainte de a pleca în China, a lăsat Raportul în mâinile unui pictor tânăr, „moaşa” lui, cum îi zicea, pentru că acesta avea obiceiul să vină de cum se crăpa de ziuă, urca în camera lui Nikos, tulburat de toate marile probleme – Dumnezeu, om, artă -, şi începea cu interminabilele când? încotro? şi de ce?, în vreme ce Nikos, râzând şi admirând pasiunea tânărului pentru artă, îşi „lepăda” ideile şi astfel scăpa de povară.

  — Casa poate să ia foc, îi zicea Nikos. Mai bine las manuscrisul la tine; dacă ar arde acum, n-aş mai fi în stare să-l scriu încă o dată… Mai mare ruşinea e că nu l-am terminat…

  Cum ar fi putut să-l termine? Câte n-a lăsat neterminate în aceste ultime luni dinaintea marii călătorii!

  A început Raportul în toamna anului 1956, după întoarcerea noastră de la Viena. Când simţea nevoia să se relaxeze, lua traducerea Odiseei lui Homer, la care lucra împreună cu profesorul Kakridis.

  — Trebuie s-o terminăm la timp, înainte de a ajunge cu un picior în groapă, zicea el pe jumătate în glumă, pe jumătate înfricoşat.

  În acelaşi timp, soseau la intervale regulate capitole din traducerea în engleză a propriei sale Odisei, împreună cu liste întregi de cuvinte greu de tradus. Cât timp, câtă muncă a depus la această Odisee! Ca să nu mai amintesc diversele ediţii ale operelor sale în greacă! Texte care trebuiau corectate, completate. Şi Rusia, manuscrisul care s-a pierdut, şi Pierre Sipriot, de la Radio France, care îl sâcâia cu „Colocviile” sale. Filmul. Călătoria în India, la invitaţia lui Nehru, călătorie pentru care ne-am pregătit, dar nu ne-am mai dus, de teama atâtor vaccinuri pe care trebuia să le facem.

  Nu, n-a putut termina la timp Raport către El Greco, n-a mai putut să-l „scrie a doua oară”, după cum îi era obiceiul. A reuşit totuşi să rescrie primul capitol şi unul dintre capitolele finale: „Când germenul Odiseea a prins să rodească în mine”, pe care l-a trimis, înainte de a muri, spre publicare revistei Nea Estia. Abia a reuşit să citească în întregime manuscrisul şi să facă cu creionul corecturi şi adăugiri, pe ici, pe colo.

  Singură, retrăiesc acum amurgul de toamnă din primul capitol, coborând atât de blând, ca un copilaş.

  — Citeşte, copila mea, citeşte şi lasă-mă să ascult!

  — Îmi strâng uneltele: văzul, mirosul, pipăitul, gustul, auzul, raţiunea. S-a înserat, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune.”

  Nu mai puteam continua, mi s-a pus un nod în gât. Era prima oară când Nikos vorbea despre moarte.

  — De ce scrii de parcă ai fi gata să mori? am exclamat de-a dreptul descurajată. Şi în gândul meu: „De ce îl acceptă azi pe Caron?”

  — Nu te speria, femeie, nu mor, a răspuns el, fără cea mai mică umbră de nelinişte. N-am zis că voi mai trăi încă zece ani? Am nevoie de încă zece ani, a rostit cu glasul stins. A întins mâna şi a lăsat-o să cadă pe genunchii mei: Citeşte! Hai să vedem ce-am scris.

  Faţă de mine nu voia să recunoască, dar el simţea adevărul lăuntric. De aceea, seara, a pus într-un plic acest capitol, cu o scrisoare către prietenul său, Pandelis Prevelakis: „Eleni nu-l poate citi, începe să plângă fiindcă vorbesc de moartea mea. Dar e mai bine pentru ea – şi pentru mine la fel – să începem să ne obişnuim.”

  Părea că demonul lăuntric îl îndemna să abandoneze Faust, „Partea a Treia”, pe care dorea atât de mult să o termine, ca să poată să se pună pe scris la autobiografia lui.

  Raportul e un amestec de realitate şi ficţiune – mult adevăr, puţină fantezie. Unele date au fost modificate. Când vorbeşte despre alţii, totul e numai adevăr nealterat, exact ceea ce a văzut şi a auzit. Când vorbeşte despre întâmplările personale, a făcut unele mici modificări.

  Un lucru e sigur: dacă ar fi reuşit să scrie încă o dată Raportul, i-ar fi dat altă formă. Care anume nu putem şti. L-ar fi îmbogăţit, desigur, pentru că în fiecare zi îşi amintea alte întâmplări uitate. De asemenea, ar fi vrut să-l toarne în tiparul realităţii – aşa cred -; viaţa lui reală era plină de substanţă, de nelinişte omenească, de bucurie, de suferinţă, într-un cuvânt, de „omenie”. Cum ar fi putut să schimbe această viaţă? Nu i-au lipsit momentele grele, de slăbiciune, derută şi durere. Dar tocmai aceste clipe grele îi serveau lui Kazantzakis drept trepte, ajutându-l să urce mai sus, spre piscul pe care a promis că va ajunge, înainte de a-şi părăsi uneltele de muncă, la lăsatul serii.

  „Nu mă judecaţi după faptele mele, nu mă judecaţi după măsura comună a omului”, implora cândva un alt luptător, „judecaţi-mă după măsura lui Dumnezeu, după intenţia ascunsă în dosul faptelor mele!”

  Iată cum trebuie judecat Kazantzakis. Nu după ceea ce a făcut, şi nici dacă ceea ce a făcut are sau nu o valoare supremă; ci după ceea ce ar fi vrut să facă şi dacă acest lucru avea o valoare supremă pentru el şi, de asemenea, pentru noi.

  În ce mă priveşte, cred că aşa a făcut. În cei treizeci şi trei de ani cât i-am stat alături, nu-mi amintesc să mă fi ruşinat de un singur act nesăbuit săvârşit de el. Era onest, lipsit de viclenie, inocent, infinit de blând cu alţii, infinit de aspru cu el. Dacă se retrăgea în singurătate, era numai pentru că munca pe care şi-o impunea era aspră şi ceasurile îi erau numărate. Cu lacrimi în ochii săi rotunzi, negri, îmi zicea adeseori, în penumbra din odaie:

  — Simt nevoia să fac ceea ce spunea Bergson: să mă aşez la colţ de stradă şi, întinzând mâna la trecători, să cerşesc: „Fie-vă milă, oameni buni, daţi-mi fiecare un sfert de oră! Oh, daţi-mi o fărâmă de timp, doar atât cât să-mi termin Opera. Apoi Caron n-are decât să vină”.

  Caron a venit – blestemat să fie! – şi l-a luat în floarea tinereţii! Da, iubite cititorule, nu râde, pentru că era vremea când trebuia să înflorească şi să rodească tot ceea ce începuse omul pe care îl iubiţi atât şi care v-a iubit atât de mult, al vostru Nikos Kazantzakis.

  Eleni N. Kazantzaki Geneva, 15 iunie 1961

  Raportul meu către El Greco nu este o autobiografie: viaţa mea personală ar putea avea o oarecare valoare, extrem de relativă, dar numai pentru mine, pentru nimeni altcineva. Singura valoare pe care o recunosc este efortul de a urca, pas cu pas, spre punctul cel mai înalt spre care puterea şi încăpăţânarea m-au condus: piscul pe care, în mod arbitrar, l-am numit Privirea Cretană.

  Aşadar, cititorule, vei găsi în aceste pagini firul roşu, închegat din picături de sânge, firul care marchează drumul meu printre oameni, patimi şi idei. Fiecare om, vrednic de a fi numit fiul omului, îşi poartă crucea pe umeri, urcând propria-i Golgotă. Mulţi, poate cei mai mulţi, ajung doar până la prima sau până la a doua treaptă şi cad fără suflare, la jumătatea drumului, fără să atingă vârful Golgotei, cu alte cuvinte să-şi împlinească menirea: să fie răstigniţi, să învie şi să-şi mântuiască sufletul. Tremură, se tem, îşi fac crucea, uitând că singura cale spre înviere este răstignirea. Altă cale nu există.

  Patru au fost treptele hotărâtoare ale urcuşului meu şi fiecare poartă un nume sacru: Hristos, Buddha, Lenin, Odiseu. Drumul însângerat de la unul spre celălalt este ceea ce vreau să arăt în acest Itinerar, acum când soarele începe să apună: călătoria unui om cu sufletul la gură, urcând muntele vrăjmaş al destinului său. Sufletul meu e un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt.

  De-a lungul întregii mele vieţi, un singur cuvânt m-a umplut veşnic de nelinişte şi de chin, cuvântul Urcuş. Acest drum în sus aş vrea să-l descriu aici – împletire de ficţiune şi adevăr -, precum şi urmele pe care le-am lăsat în urcuşul meu. Sunt nerăbdător să termin cât mai repede, înainte de a-mi pune „coiful negru” şi de a mă întoarce în ţărână, căci această urmă însângerată e singurul semn lăsat în trecerea mea pe pământ. Tot ceea ce am scris, tot ceea ce am făcut s-a înscris pe apă şi s-a dus la vale!

  Îmi rechem amintirile, îmi adun viaţa spulberată în văzduh, mă aşez ca un soldat în faţa generalului şi îmi prezint Raportul meu către El Greco. Pentru că şi el e plămădit din acelaşi pământ al Cretei ca şi mine şi mă poate înţelege mai bine decât oricare luptător care trăieşte sau care a trăit. N-a lăsat şi el aceleaşi urme însângerate pe pietre?

  Sufletul meu întreg este un Strigăt şi Opera mea, ecoul acestui Strigăt!

  Prolog.

  Îmi strâng uneltele: văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul, raţiunea. Se lasă seara, ziua de muncă s-a sfârşit, mă întorc aidoma cârtiţei în casa mea, pământul. Nu pentru că sunt ostenit şi nu mai pot lucra, nu sunt ostenit, dar soarele apune.

  Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.

  Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.

  Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?

  Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre de ţărână cretană. L-am purtat cu mine prin toate peregrinările, în momentele de mare nelinişte îl strângeam în palmă şi prindeam putere, o mare putere, ca şi cum strângeam mâna unui prieten drag. Dar acum, când soarele apune şi ziua de lucru s-a sfârşit, ce să mai fac cu puterea? N-o să mai am multă vreme nevoie de ea. Ţin în palmă acest bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu nespusă tandreţe, îndatoritor, de parcă aş ţine în palmă sânul femeii pe care o iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas-bun. Am fost acest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pământ; ca un fulger a trecut clipa în care ai fost frământat pe roata olarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămădit chipul unui luptător!

  Ce luptă, ce nelinişte, ce hăituire a fiarei nevăzute devoratoare de oameni, ce forţe primejdioase, cereşti şi diavoleşti, se află în bulgărele ăsta de ţărână! Frământat cu sânge, cu sudoare şi cu lacrimi, s-a făcut lut, apoi om şi a apucat drumul în sus, ca să ajungă – ca să ajungă unde? Acest om urca gâfâind spre piscul întunecat al lui Dumnezeu şi căuta, bâjbâia, încerca să-şi găsească chipul.

  Iar când, în anii din urmă, deznădăjduit, a simţit că piscul întunecat nu are chip, a început o altă luptă, plină de îndrăzneală şi de spaimă, luptând să şlefuiască piscul brut şi să-i dea un chip – propriul său chip!

  Dar acum, când truda zilei s-a sfârşit, îmi strâng uneltele. Să vină alţi bulgări de ţărână ca să continue lupta. Noi, muritorii, suntem o armie nemuritoare, sângele nostru e mărgean roşu şi înălţăm deasupra abisului o insulă.

  Dumnezeu a fost zidit, am pus şi eu o pietricică roşie, o picătură de sânge, ca să-i dau trăinicie, să-l împiedic să piară, ca astfel să mă întărească şi să nu mă lase să pier; mi-am făcut datoria.

  Rămas-bun!

  Întind mâna să apuc zăvorul pământului, să deschid poarta şi să mă duc, dar şovăi o clipă în pragul luminos, mai întârzii o clipă. Ochii mei, urechile mele, măruntaiele mele se smulg anevoie dintre pietrele şi iarba pământului. Omul poate să-şi spună că e mulţumit şi împăcat, poate să spună că nu mai vrea nimic, că şi-a făcut datoria şi e gata de ducă. Inima însă se împotriveşte, se agaţă de pietre, de iarbă şi se roagă: „Mai stai o clipă!”

  Mă străduiesc să-mi alin inima, s-o împac şi să spună da, de bunăvoie. Nu se cuvine să plecăm de pe pământ pedepsiţi ca sclavii, bătuţi, vărsând lacrimi, ci asemenea regilor care se ridică de la masă îndestulaţi, pentru că au mâncat şi au băut pe săturate. Şi totuşi, inima bate încă în piept, se împotriveşte şi strigă: „Mai stai o clipă!”

  Mai stau şi arunc o ultimă privire spre lumină; nici ea nu se lasă, luptă întocmai ca inima omului. Norii au acoperit cerul, o burniţă caldă îmi picură pe buze, pământul e înmiresmat. Un glas cald, ademenitor, se înalţă din pământ: „Vino… vino… vino…”

  Burniţa e tot mai deasă; o pasăre de noapte suspină şi plânsul ei se aude încetişor din frunzişul adormit, în aerul umed. Pace, blândeţe, nimeni în casă; afară, pajiştile însetate sorb cu recunoştinţă şi mută mulţumire primele ploi; pământul, asemenea unui prunc, se ridică spre cer să sugă.

  Am închis ochii şi am aţipit. Ţineam, ca întotdeauna, bulgărele de ţărână cretană în căuşul palmei, când somnul a venit. Am adormit şi am avut un vis. Părea că se iveau zorile, Luceafărul-de-Ziuă spânzura deasupra mea, tremuram şi ziceam: stă gata să cadă. Fugeam, fugeam de unul singur pe munţii sterpi şi solitari. Departe, la răsărit, ieşise soarele; nu era soarele, ci o tipsie de bronz plină cu cărbuni aprinşi. Aerul fierbea. Din când în când, o potârniche cu pene sure ţopăia, sărind de pe o piatră pe alta, dădea din aripi, râdea, cârâia, bătându-şi joc de mine. La un cot al muntelui, o cioară şi-a luat zborul, de cum m-a văzut. Sigur, mă aştepta: venea în urma mea şi mă îngâna, râzând de mine. Furios, m-am aplecat şi am luat o piatră să dau după ea. Dar cioara şi-a schimbat înfăţişarea: se prefăcuse într-un bătrânel care îmi zâmbea.

  Frica a pus stăpânire pe mine; am început iar să fug. Munţii se învârteau şi eu odată cu ei. În cercuri tot mai strânse, m-a cuprins ameţeala. Munţii săltau în jurul meu şi deodată am priceput că nu erau munţi, ci un creier antediluvian fosilizat; o cruce imensă, neagră, era plantată sus, pe o stâncă din dreapta mea şi pe ea era răstignit un şarpe de bronz, monstruos, încolăcit.

  Un fulger mi-a trecut prin minte, luminând muntele din jur, am înţeles: intrasem în valea întortocheată, teribilă, prin care evreii conduşi de Iehova au trecut, cu mii de ani în urmă, în fuga lor din bogata şi fericita ţară a faraonilor. Această vale a fost sălaşul de foc unde s-a plămădit neamul lui Israel, flămând, însetat, blestemând.

  M-a cuprins frica, frica şi o mare bucurie. Ca să-mi treacă ameţeala, m-am sprijinit de stâncă şi am închis ochii, pe dată, totul în jurul meu a pierit. Înaintea mea se întindea ţărmul grec: marea vânătă, stâncile roşietice, iar printre stânci se zărea intrarea într-o peşteră întunecată ca smoala. Un braţ a tăiat aerul şi mi-a pus o făclie în mână. Am înţeles porunca: mi-am făcut semnul crucii şi am intrat în peşteră.

  Am rătăcit prin apa noroioasă, neagră şi rece ca gheaţa. Stalactite albastre atârnau umede deasupra capului meu, gigantice şiruri de scări de piatră fulgerau şi râdeau în lumina torţei. Această peşteră fusese leagănul unui râu care îşi schimbase cursul de-a lungul veacurilor, lăsând-o pustie.

  Şarpele de bronz şuiera cu mânie. Am deschis ochii şi am văzut iar munţii, văile, stâncile. Ameţeala mi-a trecut, totul revenise la normal şi s-a luminat; am înţeles: Iehova săpase tunelul prin lanţul de munţi în flăcări din jurul meu. Intrasem în albia înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi mergeam – odată intrat în ea – pe urmele sale.

  — Aceasta e calea, am strigat prin vis, aceasta e calea omului: nu există altă cale!

  Când aceste cuvinte îndrăzneţe au scăpat de pe buzele mele, un vârtej de vânt m-a învăluit, aripi neîndurătoare m-au ridicat şi, deodată, m-am trezit în vârful muntelui bântuit de Dumnezeu, Sinai. Aerul mirosea a pucioasă şi buzele îmi tremurau ca pişcate de nenumărate scântei nevăzute. Am deschis ochii. Nicicând ochii mei, fiinţa mea lăuntrică n-au avut parte de o vedere atât de crudă, de inumană, în atât de perfectă armonie cu inima mea – fără apă, fără verdeaţă, fără o fiinţă omenească. Fără speranţă. Acolo sufletul unui om mândru sau disperat se poate cufunda în beatitudine.

  Mă uitam la stânca pe care stăteam în picioare. Două urme adânci, încrustate în granit, trebuie să fi fost urmele paşilor profetului cu coarne, care aştepta să apară Leul flămând. Nu-i poruncise el profetului să aştepte acolo, pe muntele Sinai? Iar el aştepta.

  Şi eu aşteptam. Aplecat peste abis, ascultam încordat. Deodată am auzit un zgomot surd de paşi, de departe, de foarte departe. Cineva se apropia, muntele se zguduia; nările au început să-mi freamăte – în văzduh se simţea duhoarea ţapului aflat în fruntea turmei. „Vine!” şopteam eu, încingându-mi şalele, „Vine!” Şi mă pregăteam de luptă.

  O, cât am dorit această clipă! Să înfrunt fiara nesătulă a junglei cereşti – să o întâlnesc, fără ca lumea vizibilă să se pună între noi, făcându-mă să mă pierd! Invizibilul. Insaţiabilul. Tatăl naiv care îşi devoră copiii şi ale cărui buze, barbă şi unghii şiroiau de sânge.

  O să-i vorbesc deschis, o să-i vorbesc despre suferinţa omului, suferinţa păsării, a pomului, a pietrei: ne-am hotărât, pe drept cuvânt, nu mai vrem să murim. În mâini ţineam o jalbă; toţi arborii, păsările, animalele, oamenii au semnat-o: părinte, nu mai vrem să fim devoraţi de tine; o să-i dau jalba mea, fără nici o teamă.

  Vorbeam, mă rugam, încingându-mi mijlocul, şi tremuram tot.

  În vreme ce aşteptam, mi se părea că pietrele săltau de la locul lor şi auzeam o răsuflare puternică.

  „A venit… a venit… iată-l!” am zis eu şi m-am întors înfiorat.

  Dar nu era Iehova, nu era Iehova, erai tu, străbune, venind din pământul iubit al Cretei şi stăteai în faţa mea, un nobil neînduplecat, cu bărbuţa de ţap albă ca neaua, cu buzele strânse, cu privirea extatică, plină de flăcări şi de aripi; în păr îţi atârnau rădăcini de cimbrişor.

  Te-ai uitat la mine şi, cum mă priveai, am simţit că lumea aceasta era un nor încărcat cu fulgere şi vânt, că inima omului e plină de fulgere şi vânt, că Dumnezeu suflă asupra lor, am înţeles că nu există salvare.

  Ridicând ochii, mă uitam la tine. Eram gata să te întreb: „Străbune, e adevărat că nu există mântuire?” Dar cuvintele mi s-au oprit în gâtlej. Voiam să vin aproape de tine, dar mi se împleticeau genunchii.

  În clipa aceea ai întins mâna, de parcă eram gata să mă înec şi voiai să mă salvezi. Am apucat-o cu lăcomie; era mânjită de toate culorile, părea că picta încă; mâna îţi ardea. Când am atins-o, am prins putere şi am reuşit să vorbesc:

  — Străbune iubit, dă-mi o poruncă.

  Ai zâmbit, mi-ai pus mâna pe creştet. Nu era o mână, era un foc în mii de culori. Focul m-a pătruns până în străfundurile minţii.

  — Mergi până acolo unde poţi, fiul meu.

  Glasul tău era grav şi nedesluşit, parcă venea din gâtlejul obscur al pământului. Mi-a pătruns mintea până la rădăcină, dar inima mea n-a tresărit.

  — Străbune, am strigat eu, de data asta mai tare, dă-mi o poruncă mai greu de împlinit, o poruncă pe măsura Cretei.

  Abia am terminat de zis şi, pe dată, o flacără şuierătoare a spintecat văzduhul, strămoşul îndărătnic, cu rădăcini de cimbrişor în păr, a dispărut din ochii mei; un strigăt a rămas pe vârful muntelui Sinai, un strigăt înalt, poruncitor, făcând văzduhul să vibreze:

  — Mergi până acolo unde nu poţi!

  M-am trezit, sărind înspăimântat. Se făcuse ziuă. M-am sculat, m-am îndreptat spre fereastră, am ieşit pe terasă, sub umbrarul de viţă-de-vie. Ploaia se oprise, pietrele străluceau şi zâmbeau, frunzele în pomi erau grele de lacrimi.

  — Mergi până acolo unde nu poţi!

  Era glasul tău. Nimeni altul pe lume n-ar fi putut rosti o poruncă atât de bărbătească – numai tu, străbunul meu insaţiabil! Nu eşti tu, oare, generalul disperat şi inflexibil al neamului nostru de luptători? Nu suntem noi, oare, răniţii şi flămânzii, neghiobii şi încăpăţânaţii care au lăsat în urma lor belşugul şi certitudinea – în frunte cu tine – să ia cu asalt hotarele?

  Cea mai strălucitoare faţă a disperării este Dumnezeu; cea mai strălucitoare faţă a speranţei este Dumnezeu. Mă împingi, străbune, să merg dincolo de speranţă şi disperare, dincolo de hotarele statornicite de veacuri. Încotro? Mă uit în jurul meu, mă uit înlăuntrul meu: virtutea a luat-o razna, geometria şi materia au înnebunit. Spiritul dătător de legi trebuie să vină iarăşi, să stabilească alte legi, altă ordine, ca lumea să ajungă la o armonie de preţ.

  Iată ce vrei, iată încotro mă împingi, încotro m-ai împins mereu! Ţi-am ascultat porunca zi şi noapte. Am luptat din răsputeri să ating ceea ce era de neatins, asta era datoria mea; tu poţi să-mi spui dacă am reuşit sau nu. Stau drept în faţa ta şi aştept.

  Generale, bătălia a luat sfârşit, iar eu îţi raportez. Iată unde şi cum am luptat; am fost rănit, înfricoşat, dar n-am dezertat. Îmi clănţăneau dinţii în gură de frică, dar mi-am legat strâns fruntea cu năframa roşie, să nu se cunoască sângele, şi am pornit la asalt.

  Înaintea ta îmi smulg, una câte una, nepreţuitele pene ale sufletului meu, cioară funebră, până când va rămâne numai un bulgăre neînsemnat de ţărână, plămădit din sânge, din sudoare şi din lacrimi. Îţi voi relata lupta mea – ca să mă simt eliberat, voi vărsa virtutea, ruşinea, adevărul -, ca să mă golesc. Sufletul meu seamănă cu pânza ta, Vedere asupra oraşului Toledo, învăluit în fulgere şi nori negri, apăsători, luptând cu disperare, o luptă inflexibilă cu lumina şi cu întunericul deopotrivă. Îmi vei privi sufletul, îl vei cântări pe sub sprâncenele tale ca nişte lănci şi mă vei judeca. Îţi aminteşti proverbul cretan, atât de profund, care sună aşa: „Întoarce-te acolo unde ai pierdut, pleacă de acolo unde ai reuşit”? Dacă nu voi reuşi, o să mă întorc la asalt, chiar dacă voi mai avea o singură oră de trăit. Dacă voi reuşi, o să trag zăvorul pământului să mă aşez alături de tine.

  Ascultă, aşadar, generale, raportul meu şi judecă, ascultă-mi povestea vieţii, străbune, şi, dacă am luptat alături de tine, dacă am fost rănit şi n-am îngăduit nimănui să-mi ştie suferinţele, dacă niciodată n-am întors spatele inamicului, Dă-mi binecuvântarea Ta!

  I. Strămoşii.

  Mă uit înlăuntrul meu şi mă cuprind fiorii. Strămoşii mei dinspre tată: pe apă, piraţi însetaţi de sânge; pe uscat, căpitani, luptători fără frică de Dumnezeu şi de oameni. Cei dinspre mamă: ţărani posomorâţi şi blajini, aplecaţi asupra pământului cât era ziua de lungă, semănau şi aşteptau încrezători ploaia şi căldura, strângeau roadele, iar seara se aşezau cu braţele încrucişate pe banca de piatră din faţa casei, punându-şi nădejdea în Dumnezeu.

  Cum să-i împac cei doi străbuni care se războiesc în mine, focul şi pământul?

  Simţeam că aceasta era datoria mea, unica mea datorie: să împac ceea ce era de neîmpăcat, să extrag din măruntaiele mele tenebrele ancestrale şi să le prefac, atât cât voi putea, în lumină. Nu este, oare, aceasta calea lui Dumnezeu? Nu avem şi noi datoria să facem la fel, mergând pe urmele sale? Viaţa noastră e o scurtă fulgerare, dar avem timp destul.

  Fără să fie conştient, întreg universul urmează această cale. Fiecare lucru trăitor este un atelier în care Dumnezeu, în taină, lucrează şi preface lutul. Iată de ce pomii înfloresc şi dau roade, de ce animalele se înmulţesc, de ce maimuţa a reuşit să-şi depăşească destinul şi să se ridice dreaptă, în două picioare. Acum, pentru prima oară de la facerea lumii, îi este îngăduit omului să intre în atelierul lui Dumnezeu şi să lucreze alături de el. Cu cât trupul se preface în iubire, în curaj şi în libertate, cu atât mai mult omul devine Fiul lui Dumnezeu.

  Este o datorie nestinsă, apăsătoare. Toată viaţa am luptat şi mai lupt încă, dar întunericul şi-a lăsat drojdia în inima mea şi lupta reîncepe fără încetare. Bătrânii strămoşi dinspre tată se amestecă, adânc înrădăcinaţi în mine, îmi vine greu să le deosebesc chipurile în întunericul de nepătruns. Pe măsură ce înaintez, străbătând straturile succesive ale sufletului meu – individ, neam, umanitate – în căutarea celui dintâi străbun înfricoşător dinlăuntrul meu, mă simt copleşit de o teamă sacră. La prima vedere, pare chipul unui frate sau al tatălui, apoi, coborând spre rădăcini, în mine dau de un strămoş păros, cu fălcile atârnând: flămând şi însetat, răgind cu ochii plini de sânge. Acest strămoş este fiara necioplită ce mi-a fost dată să o prefac în om; dacă voi fi în stare, în timpul mie hărăzit, făcând-o să urce mai sus, să treacă dincolo de om. Ce urcuş înfricoşător de la maimuţă la om şi de la om la Dumnezeu!

  Într-o noapte, rătăceam cu un prieten pe un munte înalt, acoperit de zăpadă; ne-am rătăcit şi întunericul ne-a prins acolo. Deasupra noastră, luna plină spânzura mută, rotundă, un cer fără nori, iar de la şeaua muntelui, unde ne aflam, până în câmpia de la poale, străluceau zăpezile albăstrui. Tăcerea era de gheaţă, neliniştitoare – insuportabilă. Aşa trebuie să fi fost toate nopţile cu lună, cu mii şi mii de veacuri înainte ca Dumnezeu, nemaiputând suporta o astfel de tăcere, să ia o bucată de humă şi să-l plăsmuiască pe om.

  Mergeam cu câţiva paşi înaintea prietenului meu. O stranie ameţeală m-a cuprins, mă împleticeam ca un om beat. Mi se părea că păşesc pe Lună, într-un timp străvechi, dinaintea apariţiei omului, pe un pământ nepopulat – deşi intens familiar. Deodată, la o cotitură, am zărit lumini pâlpâind în depărtare, în fundul văii; era probabil un sătuc în care oamenii nu se culcaseră încă. În clipa aceea mi s-a întâmplat un lucru uimitor. M-am oprit şi, arătând ameninţător cu pumnul spre sat, am strigat ca un nebun:

  — Vă sugrum pe toţi!

  Un glas răguşit care nu era al meu; auzindu-l, m-am îngrozit, am început să tremur din tot trupul. Prietenul meu a alergat spre mine şi m-a prins de braţ:

  — Ce te-a apucat? m-a întrebat el. Pe cine vrei să omori?

  Mi s-au tăiat picioarele; deodată am simţit o oboseală fără margini. Văzându-l pe prietenul meu alături, mi-am revenit.

  — Nu eram eu, nu eram eu, am şoptit, era altcineva!

  Era altcineva. Cine? Niciodată sufletul meu nu s-a deschis atât de profund revelator. Din noaptea aceea, sunt sigur de un lucru pe care ani de-a rândul l-am presimţit: în noi se află, unele peste altele, straturi de tenebre – glasuri răguşite, fiare păroase, flămânde. Nimic nu moare, aşadar, nimic pe lume nu moare? Foamea primordială, setea, durerea, toate nopţile cu lună de dinaintea apariţiei omului vor continua să existe, să sufere împreună cu noi de foame şi de sete; să se chinuiască alături de noi – atât cât vom trăi. Urletul de fiară, povara teribilă pe care o purtam în fiinţa mea m-au umplut de teamă. Nu voi putea fi nicicând izbăvit, fiinţa mea lăuntrică nu se va purifica nicicând? Din când în când, rar de tot, un glas blând răsună în adâncul sufletului meu: „Nu te teme. Voi face legi şi voi restabili ordinea, eu sunt Dumnezeu. Ai încredere”. Dar, pe dată, un urlet se înalţă din măruntaiele mele şi glasul blând e nevoit să tacă: „Nu te mai lăuda, voi desfiinţa legile tale, voi distruge ordinea şi te voi nimici; eu sunt haosul!”

  Se zice că, uneori, soarele se opreşte din calea lui ca să asculte cântecul unei fetişcane. De-ar fi adevărat! De s-ar întâmpla ca necesitatea, fascinată de cântecul unui suflet care cântă jos pe pământ, să-şi schimbe cursul! Numai de-am putea, prin plâns, prin râs, prin cântec, să creăm o altă lege care să facă ordine în haos! De-ar putea glasul blând, lăuntric, să acopere răgetul!

  Când beau, ori sunt mânios, când mă apropii de femeia pe care o iubesc, când nedreptatea mă sugrumă şi ridic braţul rebel împotriva Domnului, a diavolului, ori a emisarilor lor pe pământ, aud monştrii din mine mugind şi izbind portiţa lăuntrică, să o spargă, să iasă la lumină, să apuce din nou armele! Sunt cel din urmă vlăstar şi nu le-a mai rămas altă speranţă, alt refugiu decât în mine; dacă le-a mai rămas ceva de împlinit, o răzbunare, o bucurie, o suferinţă, numai prin mine o pot împlini. Când voi muri, vor pieri odată cu mine. O armată de monştri păroşi şi oameni îndureraţi vor fi aruncaţi împreună cu mine în mormânt. Poate de aceea sunt atât de grăbiţi şi mă torturează; poate de aceea tinereţea mea a fost atât de nerăbdătoare, de nesupusă şi de chinuită!

  Au ucis şi au fost ucişi, fără să le pese de sufletul lor sau al altora. Iubeau şi dispreţuiau viaţa şi moartea cu aceeaşi extravagantă aroganţă. Înfulecau ca nişte căpcăuni, sorbeau băutura ca sparţii şi nu se încurcau cu femeile, când trebuiau să plece la război. Vara, cu pieptul gol şi iarna acoperiţi cu piei de animale; vară-iarnă, duhneau ca fiarele în călduri.

  Pe străbunicul meu dinspre tată îl simt încă viu în sângele meu; cred că el face să-mi clocotească sângele în vine; avea părul ras pe frunte şi adus într-o coadă lungă la ceafă. Se legase cu piraţii algerieni şi străbăteau mările în lung şi în lat. Îşi făcuseră adăpost în insulele pustii ale Grambusei, la capătul occidental al Cretei, de unde desfăşurau pânzele negre şi atacau corăbiile care treceau. Unele navigau spre Mecca, ticsite cu pelerini musulmani, altele spre Sfântul Mormânt, ticsite cu pelerini creştini, care mergeau să se facă hagii. Cu strigăte de luptă, piraţii îşi aruncau ancorele cu gheare de pisică, sărind pe punte, cu satârul în mâini, şi nu-l cruţau nici pe Hristos, nici pe Mahomed. Îi căsăpeau pe bătrâni, îi luau pe tineri în robie, se năpusteau asupra femeilor şi se ascundeau iar pe insula Grambusa, cu mustăţile îmbibate de sânge şi răsuflările pline de femeie. Uneori prădau corăbii care veneau dinspre Orient, încărcate cu mirodenii. Bătrânii îşi aminteau că au auzit povestindu-se cum, într-o bună zi, Creta întreagă mirosea a scorţişoară şi a nucşoară, fiindcă străbunul meu, cel cu părul împletit în coadă pe spate, prădase o navă cu mirodenii şi, neavând ce face cu ele, le-a trimis peşcheş la toţi cumetrii şi cumetrele sale de prin satele din Creta.

  M-am simţit profund mişcat când, în urmă cu câţiva ani, un bătrân, care avea mai bine de o sută de ani, mi-a povestit această întâmplare: în toate călătoriile mele, fără să ştiu de ce, aveam cu mine o cutiuţă cu scorţişoară şi câteva boabe de nucşoară, pe care le ţineam pe masa mea de lucru.

  De câte ori am ascultat glasul lăuntric, ascuns, urmând glasul sângelui, nu al minţii care are respiraţia scurtă, ajungeam cu o misterioasă certitudine la strămoşii mei cei mai îndepărtaţi. Apoi, cu timpul, această tainică certitudine s-a întărit datorită semnelor palpabile ale vieţii de fiecare zi. La început mă gândeam întâmplător la aceste semne, fără să le iau în seamă. Dar, la urmă, îmbinând glasul lumii vizibile cu glasurile tainice, lăuntrice, am reuşit să pătrund în întunericul primordial din subconştient, să deschid o portiţă şi să înţeleg.

  Din clipa în care am înţeles, sufletul meu a început să prindă un contur ferm; nu mai curgea ca apa într-o constantă fluctuaţie; un chip se contura în jurul unui miez luminos, chipul pământului. Nu mai mergeam pe căi ocolite, de la dreapta la stânga, spre a descoperi fiara din care mă trăgeam, o luam pe o cale sigură, cunoşteam chipul meu adevărat şi unica mea datorie: să-l modelez cu toată răbdarea, dragostea şi priceperea de care eram în stare. Ce însemna să-l modelez? Însemna să-l prefac în foc şi, dacă voi avea timp, înainte de a sosi ceasul morţii, să prefac flacăra în lumină, ca moartea să nu aibă astfel nimic de luat. Era cea mai mare ambiţie a mea: să nu las nimic morţii – nimic altceva decât o mână de oase.

  Ca să ajung la această certitudine, înainte de toate m-a ajutat pământul în care s-au născut şi au trăit strămoşii mei dinspre tată. Neamul tatălui meu se trage dintr-un sat numit Varvari, la două ore de Megalo Kastro. Când împăratul bizantin Nikephoros Phokas a luat înapoi Creta de la arabi, în secolul al X-lea, i-a adunat pe arabii care au supravieţuit măcelului în câteva sate care au primit numele de Varvari. Într-unul din aceste sate îşi au rădăcinile strămoşii mei din partea tatălui. Toţi au trăsături de caracter proprii arabilor: mândri, încăpăţânaţi, sobri, vorbind puţin, dintr-o bucată. Adună în ei ani de zile mânia sau iubirea, fără să sufle o vorbă şi, deodată, ca posedaţi de un demon, izbucnesc frenetic. Pentru ei suprema binefacere nu e viaţa, ci patima. Nu sunt nici buni, nici binevoitori, prezenţa lor e greu de suportat, cer mult, nu de la alţii, ci de la ei înşişi. Un demon lăuntric îi sugrumă, îi înăbuşă. Se fac piraţi, îşi străpung braţul cu cuţitul, lăsând să le curgă sânge ca să se simtă uşuraţi. De altminteri, ar ucide chiar şi femeia pe care o iubesc, ca să nu cadă în robia ei. La fel ca mine, urmaşul lor lipsit de vlagă, se trudesc să transforme povara întunericului în spirit. Ce înseamnă să-i prefac pe barbarii mei străbuni în spirit? Înseamnă să-i fac să piară, ducându-i până la sacrificiul suprem.

  Şi alte glasuri au marcat tainic drumul spre străbunii mei: inima îmi tresare de bucurie la freamătul frunzelor de curmal, ai zice că s-a întors în patria sa, în satul arid şi prăfos al beduinilor, în care podoaba cea mai de preţ e curmalul. Când am intrat călare pe cămilă în deşertul Arabiei, văzând dunele de nisip fără sfârşit şi fără speranţă, galbene, roşietice, vineţii spre seară, ondulându-se în faţa mea, fără urmă de fiinţă omenească, m-a cuprins o beţie ciudată şi inima mea ţipa ca un vultur întors la cuibul părăsit după ani şi ani, după mii de ani.

  Şi iată o altă întâmplare: stăteam într-o vreme singur de tot într-o colibă izolată la marginea unui sat grecesc, „păstorind vântul”, cum spunea un ascet bizantin; cu alte cuvinte, scriind poezii. Coliba era ascunsă între măslini şi pini, iar Marea Egee se zărea undeva departe, albastră şi nemărginită, printre ramuri. Nimeni nu trecea pe acolo, în afară de Floros, un cioban simplu, soios, cu barbă blondă; venea în fiecare dimineaţă cu oile şi îmi aducea o sticlă cu lapte, opt ouă fierte şi puţină pâine, apoi pleca. Se uita cum scriam, aplecat peste hârtii, şi dădea din cap: „Doamne, fereşte şi apără! Ce faci, domnule, cu hârţoagele alea? Încă nu te-ai săturat?” Îşi întărea spusele cu hohote de râs. Într-o zi a trecut pe la mine tare grăbit, era aşa de posomorât şi de mânios, că a uitat să-mi dea bună ziua. I-am strigat: „Care-i necazul, Floros?” Mi-a arătat pumnul lui de uriaş: „Al naibii să fie, domnule, lasă-mă în pace! N-am închis un ochi toată noaptea. Dumneata n-ai urechi? N-ai auzit nimic? N-ai auzit ce a făcut ciobanul de pe muntele din faţă, naiba să-l ia? A uitat să potrivească clopoţeii la oi! Cum să pot dormi? … Mă duc!” „Încotro, Floros?” „Să potrivesc clopoţeii, ca să am linişte.”

  Şi cum spuneam, odată, la amiază, am luat solniţa de pe poliţă, să pun sare pe ouăle fierte, şi am vărsat un pic de sare pe podea. Mi-a stat inima în loc: m-am culcat pe burtă, grăbit, încercând să adun sarea, grăunte cu grăunte. Deodată mi-am dat seama ce făceam şi m-am speriat: de unde atâta supărare pentru un strop de sare vărsată pe jos? Ce valora? Nimic.

  Mai târziu am descoperit alte semne în pustiu, semne care m-ar fi ajutat să ajung la strămoşii mei, dacă le-aş fi urmat: focul şi apa.

  Când văd că focul arde degeaba, sar în sus, nu vreau să ardă fără rost; iar când văd apa curgând, fără să umple ulciorul, fără ca cineva să vrea să bea sau să-şi ude grădina, mă reped s-o opresc.

  Trăiam toate aceste lucruri ciudate, dar niciodată n-am făcut legătură între ele, n-am încercat să descopăr misterioasa lor unitate. Nu suportam să văd apa, focul şi sarea irosindu-se, fremătam de bucurie când vedeam un curmal, ajungând în deşert, nu-mi venea să mai plec de acolo – dar mintea nu m-a dus mai departe. Aceste trăiri au durat mulţi ani. În creuzetul meu lăuntric, obscur, neliniştea lucra preocupată; toate aceste lucruri neexplicate se apropiau şi, astfel alăturate, căpătau înţeles – brusc, într-o bună zi, pe când hoinăream fără ţintă printr-un mare oraş, fără să mă gândesc, am găsit! Sarea, focul şi apa erau cele trei avuţii de mare preţ ale deşertului! Trebuie să fi fost un strămoş lăuntric – un beduin – cel care sărea şi alerga să salveze apa, focul şi sarea, aflate pe cale să se irosească.

  Îmi amintesc, o ploaie blândă cădea în ziua aceea peste marele oraş; o fetiţă se adăpostise sub o poartă şi vindea bucheţele de violete înrourate de ploaie. M-am oprit şi o priveam, dar mintea mea, uşurată de acum, rătăcea fericită prin deşert.

  Toate acestea pot fi doar imaginaţie şi autosugestie, un dor romantic după locuri îndepărtate şi fabuloase; toate întâmplările pe care le-am enumerat pot să nu fie deloc ciudate, pot să nu aibă înţelesul pe care l-am descoperit. Da, e posibil. Totuşi, influenţa acestei erori sistematice, cultivate, a acestei amăgiri – dacă este amăgire – care mă face să cred că un şuvoi dublu al sângelui, grec din partea mamei şi arab din partea tatălui, curge prin vinele mele, este benefică şi roditoare. Îmi dă putere, bucurie şi bogăţie lăuntrică. Lupta pentru a realiza sinteza celor două impulsuri antagonice dă scop şi unitate vieţii mele. În clipa în care presimţirea nedefinită din sufletul meu a devenit certitudine, lumea vizibilă a intrat în ordine, viaţa mea lăuntrică şi cea exterioară, descoperindu-şi dubla rădăcină ancestrală, s-au împăcat. De aceea, mulţi ani mai târziu, duşmănia tainică pe care am simţit-o faţă de tatăl meu a putut să se prefacă în iubire, după moartea lui.

  II. Tatăl meu.

  Tatăl meu vorbea puţin, nu râdea, nu se amesteca niciodată în certuri. Doar scrâşnea din dinţi, sau încleşta pumnii, dacă se întâmpla să aibă în palmă o migdală o strângea până când o sfărâma. Într-o zi, a văzut un agă punând şaua încărcată pe spinarea unui creştin, ca pe măgar; s-a înfuriat atât de tare, încât s-a năpustit asupra turcului; voia să strige, să înjure, dar buzele nu-l ascultau; nefiind în stare să scoată un cuvânt omenesc, a început să necheze ca un cal. Eram acolo, copil fiind, mă uitam la el încremenit, tremurând tot de frică. Altădată, pe la amiază, trecând pe o străduţă îngustă, grăbit să ajungă acasă la vremea mesei, a auzit ţipete de femei şi zgomot de uşi trântite: o namilă de turc beat scosese iataganul şi fugărea creştinii. În clipa când l-a văzut pe tata s-a năpustit asupra lui. Căldura era năprasnică, tata, obosit de lucru, nu avea nici un chef de încăierare; o clipă s-a gândit să o ia pe o altă ulicioară şi să dispară – nimeni nu-l vedea, dar i-a fost ruşine. Desfăcându-şi şorţul, şi-a strâns pumnul, şi, exact când namila de turc a ridicat iataganul deasupra capului, i-a ars o lovitură în pântece, doborându-l la pământ. S-a aplecat, a smuls iataganul din strânsoarea celuilalt, grăbind paşii spre casă. Mama i-a dat o cămaşă curată să se schimbe, era lac de sudoare. Aveam vreo trei anişori, eu stăteam pe sofa şi mă uitam la el. Ieşeau aburi din pieptul lui păros. După ce s-a schimbat şi s-a mai răcorit, a pus iataganul pe canapea lângă mine. Apoi s-a întors spre femeie:

  — Când fiul tău o să crească mare şi o să meargă la şcoală, i-a zis, dă-i-l să-şi ascută creioanele cu el.

  Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată o vorbă duioasă. Poate numai o dată, pe vremea revoluţiei, eram la Naxos şi mergeam la şcoala franceză, condusă de preoţi catolici. Primisem drept premii la examene nişte cărţi grele cu coperte aurite. Nu le puteam căra de unul singur, tata a luat jumătate din ele şi aşa ne-am dus acasă. Tot drumul n-a deschis gura; încerca să-şi ascundă bucuria că fiul său nu-l făcuse de râs. Abia după ce a intrat în casă, a rostit cu un soi de blândeţe, dar fără să se uite la mine:

  — N-ai făcut Creta de ruşine!

  Dar imediat s-a arătat mânios, pentru că emoţia care pusese stăpânire pe el echivala cu un fel de trădare. A rămas posac toată seara, ocolindu-mi privirea.

  Prezenţa lui era apăsătoare, greu de suportat. Când rudele sau vecinii veneau la noi, punându-se pe taclale şi pe râs, dacă uşa se deschidea brusc şi intra tata, taclalele şi râsetele încetau şi o umbră uriaşă se aşternea în odaie. Saluta cu jumătate de gură, se aşeza în locul lui obişnuit, în colţul canapelei de la fereastra dinspre curte, se uita în jos, desfăcea punga cu tabac, îşi răsucea o ţigară, fără să scoată o vorbă. Musafirii înghiţeau în sec, îşi aruncau priviri furişe, după o vreme se ridicau şi se îndreptau în vârful picioarelor spre uşă.

  Nu suporta popii. Când întâlnea un popă pe drum, îşi făcea cruce ca să alunge piaza rea, iar dacă popa îi adresa speriat un „Bună ziua, căpitan Mihalis”, îi răspundea cu un „Mai bine afuriseşte-mă!”. Nu se ducea niciodată la liturghie, ca să nu dea cu ochii de popi. Şi totuşi, în fiecare duminică, după liturghie, când toată lumea pleca, intra în biserică şi aprindea o lumânare la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mina. Se închina lui, aşezându-l mai presus de toţi Hristoşii şi de sfintele Fecioare, căci sfântul era căpitan peste Megalo Kastro.

  Avea o greutate pe inimă, de nevindecat. De ce oare? Era sănătos, îi mergea bine, nu se putea plânge nici de nevastă, nici de copii, iar oamenii îl respectau; cei mai amărâţi se ridicau şi se înclinau când trecea pe lângă ei; îşi duceau palmele la piept şi îi zicea căpitan Mihalis. De Paşte, după Înviere, era poftit la episcopie, împreună cu notabilii locului, unde era servit cu o cafea, o felie de cozonac şi un ou roşu. De sărbătoarea Sfântului Mina, pe 11 noiembrie, când trecea procesiunea prin faţa casei, căpitan Mihalis stătea în prag şi se închina.

  Şi, totuşi, o povară îi stătea pe inimă. Într-o zi, căpitan Elias din Mesara a cutezat să-l întrebe: „De ce nu zâmbeşti niciodată, căpitan Mihalis?” „De ce e cioara neagră, căpitan Elias?”, a replicat tata, scuipând chiştocul pe care îl molfăia. Altădată, l-am auzit zicându-i paracliserului de la Sfântul Mina: „Pe tata ar fi trebuit să-l vezi, nu pe mine, pe tatăl meu, era un adevărat uriaş. Ce sunt eu pe lângă el? Un molâu!” Deşi foarte bătrân şi aproape orb, bunicul meu luase parte la revoluţia de la 1878, ducându-se în munţi să lupte cu turcii. Însă turcii l-au împresurat, l-au prins cu arcanul şi apoi l-au căsăpit în curtea Mănăstirii Savathiana. Călugării i-au luat ţeasta şi au depus-o în altar. Într-o zi m-am uitat pe ferestruica altarului şi i-am văzut ţeasta, pusă acolo de călugări, era lustruită, unsă cu untdelemn din candela sfântă, crăpată adânc de lovituri de sabie.

  — Cum era bunicul? am întrebat-o pe mama.

  — Ca taică-tău, chiar mai posomorât.

  — Ce făcea?

  — Lupta.

  — Dar când nu era război?

  — Fuma dintr-un ciubuc lung şi se uita spre munţi. Iar eu, fiind pios în tinereţe, am mai întrebat-o:

  — Se ducea la biserică?

  — Nu, dar, în prima zi din fiecare lună, îl aducea pe popă acasă şi-i cerea să se roage pentru Creta, să ia armele, să se ridice iar. Fireşte, bunicul tău suferea când nu avea ce face. Odată, pe când îşi pregătea armele de luptă, l-am întrebat dacă se teme de moarte, dar nu mi-a răspuns şi nici măcar nu s-a uitat la mine.

  Când am crescut mai mare, am vrut s-o întreb pe mama: „A iubit vreodată o femeie?” Mi-a fost ruşine şi, oricum, nu am aflat niciodată. Cu siguranţă, trebuie să fi iubit multe femei pentru că, atunci când a fost ucis şi cei din familie i-au deschis cufărul, au descoperit o pernuţă plină cu şuviţe negre şi castanii.

  III. Mama.

  Mama era o femeie sfântă. Cum de a fost în stare să suporte duhoarea şi răgetul de leu, timp de cincizeci de ani, fără să-i crape inima? Avea răbdarea, puterea de a îndura şi blândeţea pământului însuşi. Toţi străbunii mei dinspre mamă au fost ţărani. Aplecaţi asupra ţărânii, lipiţi de ţărână, cu mâinile, cu picioarele şi cu mintea pline de ţărână. Iubeau pământul şi în el îşi puneau toată nădejdea. Neam de neamul lor se făcuseră una cu el. La vreme de secetă se uscau şi cârâiau de sete ca ciorile, iar când începeau primele ploi de toamnă oasele lor trosneau şi se umflau aidoma trestiilor. Când tăiau brazde adânci cu plugul în pântecele pământului, în pieptul şi în coapsele lor simţeau noaptea în care se culcaseră pentru întâia oară cu femeile lor.

  De două ori pe an, la Paşte şi la Crăciun, bunicul pornea din satul lui de departe şi venea în Megalo Kastro, să-şi vadă fiica şi nepoţii. Socotea cu mare grijă ora potrivită să bată la uşa noastră, când ştia sigur că fiara de ginere-său nu se afla acasă. Era un om cumsecade, un bătrân puternic, cu părul alb, pe care nu-l tăia niciodată, cu ochi albaştri plini de veselie, cu mâini mari şi grele, pline de bătături. Mă zgâria când mă mângâia. Era îmbrăcat de duminică, întotdeauna cu cizme negre, pantaloni largi, vineţii, legat la cap cu o mantilia albă, cu buline albastre. Ne aducea mereu acelaşi dar: un purcel de lapte rumenit în cuptor şi învelit în frunze de lămâi. Îl dezvelea râzând şi casa întreagă se umplea de miresme. De pe atunci încă, se făcuse una cu purcelul fript şi cu frunzele de lămâi; de câte ori simt mireasma de purcel fript ori trec printr-o livadă de lămâi, bunicul îmi apare în minte, vesel, nemuritor, purtând în mâini purceluşul fript. Mă bucur că va trăi în sufletul meu atât cât voi fi pe lume, nimeni altcineva nu-şi va mai aduce aminte de el, vom muri împreună. Bunicul a fost cel dintâi care m-a făcut să nu vreau să mor, ca astfel să nu las morţii să moară. De atunci, mulţi dintre cei dragi n-au fost îngropaţi în mormânt, ci în inima mea, ştiu acum că vor trăi atât cât voi trăi şi eu.

  Mi-l amintesc şi inima mea prinde curaj, simţind că poate învinge moartea. N-am întâlnit niciodată un om al cărui chip să reverse o lumină atât de blândă, de lină, ca o candelă. Când a intrat prima oară în casă am ţipat: cu nădragii largi, cu brâul roşu, cu chipul ca o lună plină, cu vioiciunea lui, îmi părea un duh al apelor sau un spiriduş al pământului care tocmai se ivise din grădină, mirosind încă a iarbă umedă.

  Îşi scotea de sub cămaşă punga cu tabac, îşi răsucea o ţigară, scotea amnarul şi iasca, aprindea ţigara şi fuma uitându-se mulţumit la fiica sa, la nepoţi, prin odaie. Din vreme în vreme, deschidea gura şi povestea despre iapa care a fătat un mânz, despre ploi, despre grădină, despre iepurii care se înmulţeau şi făceau ravagii în straturile de legume. Cocoţat pe genunchii lui, îl cuprindeam cu un braţ pe după gât şi ascultam. O lume neştiută se desfăşura în faţa mea, o lume alcătuită din câmpii, ruperi de nori, iepuri, chiar eu mă prefăceam într-un iepuraş, mă furişam în grădina bunicului şi îi ronţăiam varza.

  Mama întreba despre unul, despre altul din sat, cum o duceau, dacă mai trăiau, iar bunicul îi răspundea că trăiau, că erau bine, că aveau copii; alteori îi spunea că a murit careva, altul care s-a dus, Dumnezeu să-ţi dea zile! Vorbea despre naştere şi despre moarte cu acelaşi glas cu care vorbea despre legume şi despre iepuri. „S-a dus şi el, fata mea, zicea bunicul, l-am îngropat şi i-am pus în mână o portocală să o dea morţii şi le-am trimis veşti neamurilor de pe lumea ailaltă. Totul a fost făcut după datină, Domnul fie lăudat!” Apoi pufăia din ţigară, scotea fumul pe nări şi ne zâmbea.

  Erau ani buni de când nevasta lui se afla printre cei duşi şi, de fiecare dată când venea la noi, bunicul o pomenea şi ochii i se umpleau de lacrimi. Ţinea la ea mai mult decât îşi iubea ogorul, chiar mai mult decât îşi iubea iapa, şi o respecta. Era sărac, dar ţinuse morţiş să se însoare cu ea, şi avea răbdare. „Sărăcia şi goliciunea nu înseamnă nimic, dacă ai o nevastă bună”, zicea el. Era un obicei străvechi în satele din Creta, când omul se întorcea seara istovit de la câmp, nevasta îl aştepta cu apă caldă şi se apleca să-i spele picioarele prăfuite. Într-o seară, bunicul s-a întors de la lucru frânt de oboseală, s-a aşezat în curte, iar nevasta a adus un lighean cu apă caldă, s-a pus în genunchi şi a dat să-i spele picioarele. Bunicul s-a uitat la ea înduioşat, a văzut mâinile ei muncite de truda zilnică, a văzut părul care îi albise. „Săraca, e bătrână de acum”, şi-a zis el, „părul i-a încărunţit în mâinile mele”, i s-a făcut milă de ea. A dat cu piciorul şi a răsturnat vasul cu apă. „Femeie”, a zis el, „de azi înainte n-o să-mi mai speli picioarele. Doar nu eşti roabă, eşti nevasta şi stăpâna mea.”

  Într-o zi l-am auzit zicând:

  — Dumnezeu să aibă grijă de sufletul ei, nu mi-a greşit cu nimic, doar o singură dată… A oftat şi a tăcut, apoi, după o clipă: în fiecare seară, cum era firesc, stătea în prag şi mă aştepta să vin de la câmp, îmi ieşea în cale şi-mi lua uneltele de pe umăr şi aşa intram în curte împreună. Dar într-o seară a uitat, nu mi-a ieşit în cale şi lucrul ăsta mi-a rupt inima…

  Şi-a făcut apoi cruce:

  — Dumnezeu e mare, a şoptit el, îmi pun nădejdea în el că o va ierta. Ochii îi luceau, s-a uitat la mama şi a zâmbit.

  Altădată, l-am întrebat:

  — Bunicule, nu ţi-e milă să tai purceluşii, nu-ţi pare rău că-i mâncăm?

  — Ba da, băiete, Dumnezeu ştie cât mi-e de milă de bieţii purceluşi, a răspuns bunicul izbucnind în râs, dar sunt tare buni, mititeii!

  De câte ori îmi vine în minte acest ţăran bătrân cu obrajii rumeni, încrederea mea în pământ şi în lucrarea omului asupra pământului sporeşte; era unul dintre stâlpii care susţin lumea pe umeri şi nu o lasă să se prăbuşească.

  Numai tatăl meu nu-l înghiţea. Nu-i plăcea când venea la noi şi stătea de vorbă cu mine, de parcă se temea să nu-mi spurce sângele. Când ne pregăteam de sărbători, de Paşte şi de Crăciun, nu se atingea de purceluşul de lapte, mirosul îi făcea greaţă. Se ridica repede-repede de la masă şi se punea pe fumat ca să alunge mirosul greu. Nu scotea o vorbă. O singură dată s-a încruntat, după ce bunicul plecase, şi a mormăit cu dispreţ:

  — Pfui, ochi albaştri!

  Am aflat mai târziu că tata dispreţuia ochii albaştri mai mult decât orice pe lume: „Diavolul are ochi albaştri şi părul roşu”, zicea el.

  Ce pace aveam când tata nu era acasă, ce repede şi ce fericite treceau orele în grădiniţa din curtea împrejmuită cu ziduri! Viţa-de-vie deasupra fântânii, mimoza înaltă şi înmiresmată din colţ, vasele cu busuioc şi crăiţe, şi de jur împrejur iasomia; mama şedea în faţa ferestrei, croşeta sau curăţa legume, o pieptăna pe surioara mea, o ajuta să facă primii paşi. Iar eu, chircit pe un scăunel, mă uitam la ea, ascultam ce ziceau oamenii care treceau pe lângă poarta închisă şi trăgeam adânc în piept mireasma de iasomie şi de pământ reavăn, lumea îmi lua în stăpânire trupul, ţeasta mea trosnea şi se deschidea ca să poată cuprinde lumea.

  Orele petrecute cu mama erau pline de mister. Ne aşezam unul în faţa celuilalt, ea pe un scaun lângă fereastră, eu pe scăunelul meu şi, în tăcerea care se aşternea, îmi simţeam pieptul cuprins de o mulţumire nespusă, de parcă aerul dintre noi era de lapte şi eu sugeam ca un prunc.

  Deasupra capetelor noastre se înălţa mimoza; când înflorea, curtea se umplea de parfum. Îmi plăceau mult florile galbene, înmiresmate; mama le punea în lăzi printre haine, printre cearşafuri, toată copilăria mea mirosea a mimoză.

  Povesteam, schimbam între noi cuvinte calme: uneori mama îmi vorbea despre tatăl ei, despre satul în care s-a născut; alteori eu îi povesteam Vieţile Sfinţilor pe care le citisem, înflorindu-le cu imaginaţia mea. Chinurile sfinţilor nu mi se păreau destule, mai adăugam de la mine, până când o făceam pe mama să plângă; atunci mi se făcea milă de ea, mă aşezam pe genunchii ei, o mângâiam pe cap, alinând-o:

  — Au ajuns în rai, mamă, nu fi tristă, acum se plimbă pe sub pomii înfloriţi, stau de vorbă cu îngerii şi au uitat de toate chinurile îndurate. În fiecare duminică îşi pun haine cu totul şi cu totul de aur, scufii roşii cu ciucuri şi se duc în vizită la Dumnezeu.

  Mama îşi ştergea lacrimile, se uita la mine, îmi zâmbea, şi parcă mă întreba: „E chiar adevărat?”

  Canarul din colivie ne asculta, îşi întindea gâtlejul şi ciripea încântat, mulţumit, de parcă tocmai coborâse din rai, lăsându-i o clipă pe sfinţi, pogorând pe pământ ca să aducă bucurie în inimile oamenilor.

  Mama, mimoza şi canarul s-au unit inseparabil în mintea mea, nemuritori. Când simt mireasma de mimoză, când ascult ciripit de canar, o văd pe mama ridicându-se din mormânt – din măruntaiele mele – unindu-se cu mireasma florilor şi cântecul canarului.

  N-am văzut-o niciodată pe mama râzând. Zâmbea numai şi te privea cu ochii ei negri, adânci, plini de răbdare şi de bunătate. Intra şi ieşea din casă ca un spirit benefic, ghicea tot ce aveam nevoie, fără zgomot, fără efort, de parcă mâinile ei aveau o putere magică, binefăcătoare, domnind cu bunătate asupra treburilor zilnice. O priveam şi mă gândeam că poate fi o nereidă din poveşti şi imaginaţia prindea să lucreze în capul meu de copil: tata o văzuse o clipă, dansând în lumina lunii, într-o noapte când el trecea peste râu, s-a năpustit, i-a furat vălul, a adus-o acasă şi a luat-o de nevastă. Acum mama intra şi ieşea din casă, cât era ziua de lungă, căutându-şi vălul, să şi-l pună pe cap, să se prefacă iar în zână şi să dispară. Mă uitam la ea cum intra şi ieşea, deschidea dulapurile, lăzile, descoperea ulcioarele, se apleca şi se uita pe sub paturi şi tremuram de spaimă că va avea norocul să-şi găsească vălul fermecat şi se va face nevăzută. Spaima asta a durat ani de zile, îndurerându-mi sufletul nevinovat: rămâne până azi în mine, ca un soi de teamă de neînţeles. Privesc cu nelinişte ideile şi oamenii pe care îi iubesc, fiindcă ştiu că îşi caută vălul să se facă nevăzuţi.

  Îmi amintesc o singură împrejurare în care ochii mamei au strălucit de o lumină ciudată, când a râs şi s-a bucurat aşa cum trebuie s-o fi făcut pe când nu era încă măritată, în ziua logodnei. Era prima zi din luna mai şi ne-am dus la Fodele, un sat cu ape şi livezi de portocali, tata era naş la un botez. O ploaie torenţială, violentă, s-a dezlănţuit, cerul era o mare de ape revărsate asupra pământului, care se deschidea uguind şi primea apele bărbăteşti în adâncuri. Oamenii de vază ai satului, împreună cu nevestele şi fiicele lor, erau în odaia cea mare a cumătrului nostru, ploaia şi lumina fulgerelor intrau prin crăpăturile uşilor şi ale ferestrelor, aerul mirosea a portocale şi a ţărână. Bunătăţile soseau unele după altele: vinul, rachiul, gustările; se însera, lămpile s-au aprins, bărbaţii se veseleau, femeile ridicau ochii, pe care de obicei îi ţineau plecaţi, şi cârâiau ca potârnichile. Afară, Dumnezeu tuna şi fulgera, tunetele se înteţeau, uliţele înguste ale satului se prefăcuseră în torente, pietrele se rostogoleau la vale, râzând sălbatic, Dumnezeu însuşi se prefăcuse în ploaie şi îmbrăţişa, uda pământul, făcându-l roditor.

  Tata s-a întors spre mama; îl vedeam pentru întâia oară privind-o cu duioşie, era prima oară când i-am simţit blândeţea glasului:

  — Cântă, Marigo, i-a zis.

  O lăsa să cânte de faţă cu toţi ceilalţi bărbaţi. M-am ridicat foarte tulburat; nu ştiu de ce eram mânios. Am dat să alerg la mama, de parcă voiam s-o apăr. Tata mi-a atins umărul cu un deget şi m-a făcut să mă aşez. Mama era de nerecunoscut, chipul îi strălucea de parcă ploaia şi toate fulgerele o învăluiau; şi-a dat capul pe spate, îmi amintesc cum părul negru, desfăcut, se revărsa pe umeri, ajungând până la brâu. A început să cânte. Ce voce avea, profundă, dulce, uşor răguşită, plină de patimă! Întorcând ochii pe jumătate închişi spre tata, a cântat o mantinada pe care nu o voi uita niciodată. N-am înţeles atunci de ce şi pentru cine cânta; mai târziu, când am crescut, am înţeles. Privindu-l pe tata, cânta cu o voce duioasă, plină de patimă reţinută:

  Mult mă mir de ce nu cresc flori sub paşii tăi, de ce nu te prefaci în vultur cu aripi de aur!

  Mă uitam în altă parte, nu mai voiam s-o văd pe mama, nu mai voiam să-l văd pe tata; m-am dus la fereastră, mi-am lipit fruntea de geam; mă uitam la ploaia care curgea şi devora pământul.

  Potopul a ţinut toată ziua; ne-a apucat noaptea, afară se întunecase, cerul şi pământul s-au unit, prefăcându-se în noroi, deopotrivă. S-au aprins alte lămpi, toţi s-au retras spre pereţi, mesele şi scaunele au fost date la o parte, eliberând mijlocul încăperii; tineri şi vârstnici laolaltă au început să danseze. Aşezat în mijlocul odăii pe un scaun înalt, lăutarul a apucat arcuşul ca pe o sabie şi, îngânând pe sub mustaţă, a început să cânte din lăută. Picioarele nu mai aveau astâmpăr, trupurile îşi desfăceau aripile, bărbaţii şi femeile se priveau şi se ridicau în picioare. Cea care a început dansul era o femeie palidă, uscăţivă, să tot fi avut vreo patruzeci de ani, avea buzele portocalii, le frecase cu frunză de nuc, iar părul negru ca tăciunele, uns cu ulei de dafin, strălucea. M-am uitat la ea, am văzut-o şi m-a cuprins frica: ochii, încercuiţi de două inele vinete, înfundaţi în orbite, străluceau. Nu străluceau, ardeau. O clipă am crezut că se uită la mine. M-am agăţat de fusta mamei, simţind că femeia voia să mă prindă de mână şi să mă ducă cu ea.

  — Aşa, Sourmelina, a strigat un bărbat încă verde, cu bărbuţă de ţap. A sărit în faţa ei, şi-a scos mantilia neagră, i-a dat un colţ femeii, el a apucat celălalt colţ şi amândoi în extaz, cu capul înălţat, cu trupurile subţiri şi drepte ca două lumânări s-au avântat în dans.

  Femeia purta saboţi şi tropăia pe podeaua de lemn, îi lovea straşnic unul de altul, de se zguduia toată casa. Năframa i se desfăcuse, lăsând să se vadă galbenii care îi împodobeau gâtul; nările îi palpitau, adulmeca aerul, mirosurile bărbăteşti care o învăluiau; se lăsa pe genunchi, se învârtea, era gata să cadă peste bărbatul din faţa ei, dar deodată, cu o răsucire a şoldurilor, pierea din faţa lui. Dansatorul cel vârstnic necheza ca un armăsar, o azvârlea în sus, o prindea strâns, dar ea îi scăpa iar. Se jucau, se urmăreau unul pe altul; tunetele şi ploaia nu se mai auzeau, lumea pierise şi nimic nu mai era deasupra abisului decât femeia, Sourmelina care dansa. Nemaiputând să stea pe scaun, lăutarul a sărit în picioare, arcuşul îi devenise sălbatic, încerca să se supună şi să urmeze paşii Sourmelinei, ofta şi gemea ca o fiinţă omenească.

  Chipul bărbatului era sălbatic, roşu la faţă, fixa femeia şi buzele îi tremurau, mi se părea că era gata să se repeadă asupra ei şi să o facă mii fărâme. Lăutarul trebuie să fi avut aceeaşi presimţire, pentru că arcuşul lui a tăcut brusc; dansul s-a oprit, cei doi dansatori au rămas nemişcaţi, cu un picior în aer, imobili. Sudoarea le curgea pe faţă, bărbaţii s-au repezit la dansator, l-au tras de o parte, l-au frecat cu rachiu, iar femeile au făcut roată în jurul Sourmelinei, ca să n-o mai vadă bărbaţii. M-am strecurat printre ele, eram încă mic, aşa că m-au lăsat. Femeile i-au descheiat pieptarul, au stropit-o cu apă de flori de portocal la gât, la subsuori, la tâmple; ea stătea cu ochii închişi şi zâmbea.

  De atunci, dansul, Sourmelina şi frica, dansul, femeia şi moartea, s-au unit şi au devenit una în sufletul meu. Patruzeci de ani mai târziu, sus pe terasa hotelului Orient, la Tbilisi, o indiancă s-a ridicat să danseze. Stelele străluceau deasupra ei; terasa era neluminată, vreo zece bărbaţi stăteau roată în jurul ei şi nu se vedea decât lumina roşiatică, discretă, a ţigărilor aprinse. Împodobită cu brăţări, cercei şi lănţişoare de aur la glezne, femeia dansa încet, cu o teamă misterioasă, de parcă plutea pe marginea abisului, ori a lui Dumnezeu; se juca cu el, se apropia, se retrăgea, provocându-l, şi tremura din tot trupul, de frică să nu cadă în abis. O clipă, rămânea nemişcată, numai braţele se uneau şi se desfăceau ca doi şerpi care se cuplau în aer. Luminiţele roşii s-au stins, n-a mai rămas nimic în imensitatea nopţii decât dansatoarea şi deasupra ei stelele. Nemişcate, dansau şi ele. Toţi ne ţineam respiraţia. Deodată m-a cuprins frica: nu era o femeie care dansa pe marginea abisului, era însuşi sufletul nostru care dansa jocul dragostei şi al morţii.

  IV. Fiul.

  Tot ceea ce a rămas în mintea mea de copil s-a imprimat cu atâta intensitate, a fost primit cu atâta lăcomie, încât chiar şi acum, la bătrâneţe, retrăiesc totul şi nu mă mai satur să-mi aduc aminte. Cu o precizie uimitoare îmi amintesc cea dintâi întâlnire cu marea, cu focul, cu femeia şi cu miresmele lumii.

  Cea dintâi amintire din viaţa mea e următoarea: încă nu umblam în picioare, m-am târât de-a buşilea până în prag şi, înfricoşat şi nesăţios am scos capul plăpând în aerul de-afară. Înainte priveam de la fereastră, dar nu văzusem nimic; în clipa aceea nu priveam, ci vedeam lumea reală pentru întâia oară. Ce privelişte uimitoare! Mica grădină din curtea casei mi se părea nesfârşită; roiuri de albine bâzâiau, era o mireasmă îmbătătoare, soarele cald, dens ca mierea; văzduhul fulgera de parcă era înarmat cu săbii şi, printre săbii, zburau drept spre mine gâze colorate cu aripile imobile, ca nişte îngeri. De frică, am ţipat, ochii mi s-au împăienjenit şi lumea a pierit.

  Îmi amintesc că, într-o zi, un om cu barbă ţepoasă m-a luat în braţe şi a coborât cu mine spre port. Pe măsură ce ne apropiam, mi se părea că aud un fel de animal sălbatic, răgind şi gemând ameninţător, de parcă era rănit. Înfricoşat, mă zbăteam în braţele lui, voiam să plec şi piuiam ca un pui de pasăre. Deodată, un miros amărui de roşcove, de smoală şi de lămâi putrede. Măruntaiele mele se deschideau şi fremătau. Săltam în braţele păroase care mă ţineau strâns şi, după o cotitură, ce fiară, ce răcoare, ce suspin infinit – marea întreagă, albastră, tălăzuindu-se numai vuiet şi miresme, s-a revărsat în mine înspumată! Tâmplele mele plăpânde se zbăteau, capul îmi era plin de râsete, de sare şi de spaimă.

  Îmi aduc aminte, puţin mai târziu, de o femeie, vecina noastră Anica; măritată de curând, durdulie, avea faţa albă, părul lung, blond şi ochii mari. Într-o seară mă jucam în curte, cred că aveam vreo trei ani, grădina mirosea a vară. Femeia s-a aplecat, m-a luat în poală şi m-a prins în braţe. Cu ochii închişi, m-am lipit de pieptul ei dezgolit şi respiram căldura corpului. O mireasmă intensă, acrişoară, de lapte şi de sudoare, un abur ieşea din trupul tânăr de femeie măritată, iar eu respiram mirosul, lipit de pieptul ei ferm. Deodată m-a cuprins ameţeala şi mi-a venit rău. Înroşindu-se ca un bujor, vecina m-a lăsat jos şi m-a pus între două vase cu busuioc. De atunci, niciodată nu m-a mai luat în poală; se uita numai la mine blând cu ochii ei mari şi zâmbea.

  Într-o noapte de vară şedeam în curte, pe scăunelul meu. Îmi amintesc că am ridicat ochii spre cer şi am văzut pentru prima oară stelele. Am sărit în sus şi am strigat înfricoşat: „Scântei! Scântei!” Cerul mi se părea un imens incendiu, trupuşorul meu luase foc.

  Iată cum s-a petrecut cea dintâi apropiere de pământ, de mare, de femeie, de cerul plin de stele. Chiar şi astăzi, în cele mai profunde momente ale vieţii mele, mă apropii de aceste patru teribile forţe cu aceeaşi ardoare ca în copilărie. Numai când retrăiesc cu aceeaşi uimire, cu aceeaşi teamă şi bucurie, ca atunci când eram copil, reuşesc să simt aceste patru teribile forţe profund, cu atât mai profund, cu cât trupul şi sufletul meu se lasă în voia lor. Şi, pentru că sunt cele dintâi forţe pe care le-am simţit conştient punând stăpânire pe sufletul meu, sunt unite indisolubil în mine, devenind una. Îmi apar ca un chip unic care îşi schimbă doar masca. Când privesc cerul înstelat, mi se pare când o grădină înflorită, când o mare întunecată, periculoasă, când un chip tăcut şi înlăcrimat.

  Şi mai mult: orice emoţie, orice idee, chiar cea mai abstractă, se compune din aceste patru elemente primare. Cea mai abstractă problemă metafizică în mine ia înfăţişarea unui trup cald, mirosind a mare, a pământ, a sudoare umană. Cuvântul, ca să mă tulbure, trebuie să ia forma unui trup viu. Nu pot înţelege decât dacă miros, văd şi ating cu mâna.

  În afară de aceste patru prime forţe, sufletul meu a fost profund înrâurit de un episod întâmplător. Întâmplător? Mintea fricoasă, tremurând de teama de a nu spune o prostie, care i-ar prejudicia mândria, defineşte cu acest termen vag, laş şi prudent tot ce nu-i în stare să descâlcească. Aveam vreo patru ani, când tata mi-a dat în dar de Crăciun, având o „mână bună”, cum se zice în Creta, un canar şi un glob terestru care se învârtea. Închideam uşile şi ferestrele din odaia mea, deschideam colivia şi lăsam canarul să zboare liber; prinsese obiceiul să stea cocoţat pe glob şi să cânte. Cânta ore în şir, eu îl ascultam ţinându-mi răsuflarea.

  Cred că această întâmplare atât de simplă mi-a influenţat viaţa mai mult decât toate cărţile şi decât toţi oamenii pe care i-am cunoscut mai târziu. Hoinărind nesăţios prin lume, ani de zile, întâmpinând totul cu bucurie, luându-mi rămas-bun de la toate cu bucurie, îmi simţeam capul asemenea unui glob pământesc, canarul se cocoţa în piscul minţii mele şi cânta. Dacă relatez cu atâtea amănunte anii copilăriei, nu o fac pentru că primele amintiri ar fi atât de fascinante, ci pentru că la vârsta aceea, la fel ca în vis, un amănunt aparent nesemnificativ revelă adevărul, faţa necontrafăcută a sufletului, mai bine decât o va face mai târziu orice analiză psihologică. Pentru că în copilărie lucrurile se definesc ca în vis, foarte simplu, bogăţia lăuntrică, chiar cea mai complexă, se debarasează de tot ce e de prisos: rămâne numai esenţa.

  Mintea copilului e maleabilă, trupul său e plăpând; soarele, luna, ploaia, vântul, tăcerea pogoară asupra minţii lui, o frământă, o modelează. Copilul captează lumea cu lăcomie, o primeşte în măruntaiele sale, o asimilează şi o preface în copil.

  Îmi amintesc că adeseori stăteam pe treptele casei, soarele era în flăcări, văzduhul ardea şi în casa cea mare din vecini se storceau strugurii, lumea toată mirosea a must, eu închideam ochii mulţumit, întindeam mâinile şi aşteptam. Dumnezeu venea întotdeauna şi, atâta vreme cât am fost copil, niciodată nu m-a dezamăgit, venea sub chipul unui copil ca mine şi îmi lăsa jucăriile lui în palme: soarele, luna şi vântul. „Sunt darurile mele, zicea el, ţi le dăruiesc, joacă-te cu ele; eu am multe altele.” Deschideam ochii, Dumnezeu pierea, dar jucăriile lui rămâneau în mâinile mele.

  Aveam, fără să ştiu, nu ştiam pentru că trăiam asta, atotputernicia lui Dumnezeu: fasonam lumea aşa cum voiam. Eram un aluat moale, tot astfel era şi Dumnezeu. Copil fiind, îmi plăceau cireşele mai mult decât orice alt fruct; le băgam într-o găleată cu apă din fântână – roşii, negre sau cu carnea tare -, mă aplecam şi mă minunam cât de mari păreau în apă; dar când le scoteam, spre marea mea dezamăgire, vedeam că iar se făceau mici; atunci închideam ochii ca să nu le mai văd şi le vâram în gură, enorme, cum îmi închipuiam că erau.

  Acest amănunt nesemnificativ revelează felul meu de a privi realitatea, chiar şi acum la bătrâneţe: o re-creez mai strălucitoare, mai frumoasă, mai pe măsura scopului meu. Mintea strigă, explică, demonstrează, protestează, dar dinăuntrul meu un glas se face auzit: „Potoleşte-te, minte, hai să vedem ce spune inima! Care inimă? Nebunia, esenţa vieţii”. Şi inima începe să vibreze.

  „Pentru că nu putem schimba realitatea, zicea un mistic bizantin drag mie, haideţi să schimbăm felul de a vedea realitatea.” Făceam aşa când eram copil şi aşa fac şi acum, în cele mai creatoare momente ale vieţii mele.

  Într-adevăr, ce miracole sunt mintea, ochii şi urechile copilului, cu câtă lăcomie pun stăpânire pe lume şi se lasă pătrunse de ea! Lumea e o pasăre cu aripile roşii, verzi şi galbene, pe care copilul o urmăreşte ca s-o prindă în laţ!

  Cu adevărat, nimic nu seamănă mai mult cu ochiul lui Dumnezeu ca ochiul copilului, care pentru întâia oară vede şi creează lumea. Înainte, lumea era un haos, toate creaturile – animale, pomi, oameni, pietre, treceau de-a valma pe dinaintea ochilor copilului. Nu pe dinaintea ochilor: înlăuntrul lui. Totul, formele, culorile, glasurile, miresmele trec ca fulgere, nu poate nici să le fixeze, nici să le ordoneze. Lumea copilului nu e făcută din lut, ca să dureze; e făcută din nori, un vânticel răcoros suflă în jurul tâmplelor copilului şi lumea se condensează, se rarefiază şi se destramă. Aşa trebuie să fi trecut, înainte de crearea lumii, haosul pe dinaintea ochiului lui Dumnezeu.

  Când eram copil deveneam una cu tot ceea ce vedeam şi atingeam; cerul, gâzele, marea, vântul; vântul avea trup, avea mâini cu care mă mângâia. Uneori, se mânia şi îmi făcea în ciudă, îmi încurca paşii; alteori, îmi amintesc, mă trântea la pământ. Rupea frunzele viţei urcătoare, îmi ciufulea părul pieptănat cu atâta grijă de mama, smulgea de pe cap mantilia vecinului nostru Dimitri şi ridica fustele nevestei sale Penelope.

  Încă nu mă separasem de lume; dar, încet-încet, m-am smuls din îmbrăţişarea ei: lumea de o parte şi eu de cealaltă parte; şi astfel a început lupta.

  Într-o bună zi, pe când stă în pragul casei şi primeşte lumea tulbure, densă ca un potop, deodată copilul pricepe: cele cinci simţuri au prins putere, fiecare şi-a croit un drum propriu, împărţindu-şi împărăţia lumii. Îmi amintesc că mirosul a fost cel dintâi simţ care s-a trezit în mine; a fost cel care a început să facă ordine în haos.

  Pe când aveam doi sau trei ani, fiecare om avea un miros aparte; înainte de a-l vedea îl recunoşteam după miros. Mama mirosea într-un fel, tata în alt fel, fiecare unchi avea mirosul lui, la fel fiecare dintre vecine. Când cineva mă lua în braţe, îmi plăcea sau îl respingeam, după miros. Cu timpul, această acuitate a slăbit, mirosurile s-au amestecat, oamenii s-au înecat cu toţii în aceeaşi duhoare de transpiraţie, de tabac şi de benzină.

  Mai tare ca toate, distingeam cu precizie mirosul de turc de cel de creştin. Peste drum de casa noastră, locuia o familie de turci cumsecade. Când turcoaica venea la noi, mirosul pe care îl răspândea îmi făcea greaţă; rupeam un fir de busuioc şi îl respiram, ori îmi vâram o floare de mimoză în fiecare nară. Turcoaica asta, Fatima, avea o fetiţă de patru ani – cred că eu aveam vreo trei ani -, Emine: ea răspândea un miros ciudat, nici de turc, nici de grec, dar care îmi plăcea tare mult. Emine era albă şi dolofană, cu părul împletit în codiţe foarte subţiri, şi de fiecare codiţă, ca să o ferească de deochi, atârna o scoică, ori o pietricică albastră; palmele şi tălpile ei erau date cu hene; mirosea a nucşoară.

  Ştiam când mama ei nu era acasă; atunci ieşeam la poartă şi o vedeam pe Emine aşezată pe pragul casei mestecând mastic. Îi făceam semn că vin la ea, dar până la uşa ei erau trei trepte, care mi se păreau infinit de înalte, cum să le escaladez? Transpiram tot, dar, după o luptă disperată, încălecam prima treaptă, apoi urma altă luptă ca să ajung la a doua; mă opream, cât să-mi trag răsuflarea, ridicam ochii şi mă uitam la ea: stătea pe prag, nepăsătoare, nu întindea mâna să mă ajute; se uita la mine, nemişcată, şi aştepta. Părea să zică: „Dacă vei învinge piedicile, cu atât mai bine; o să ajungi la mine şi o să ne jucăm amândoi; dacă nu poţi, du-te înapoi!” Dar eu câştigam, după o luptă interminabilă, şi ajungeam pe pragul unde se afla ea; atunci se ridica, mă lua de mână şi mă ducea înăuntru. Mama ei lucra cu ziua şi lipsea toată dimineaţa. Pe dată, ne scoteam ciorăpeii, ne întindeam pe spate şi ne lipeam tălpile goale. Nu suflam o vorbă; închideam ochii şi simţeam căldura din tălpile lui Emine trecând în tălpile mele, urcând încet până la genunchi, până la pântece, până la piept, pătrundea în trupul meu, încercam o plăcere atât de profundă încât simţeam că era cât pe-aci să leşin… Niciodată în viaţa mea, femeia nu a trezit în mine o plăcere atât de aspră; niciodată n-am simţit atât de profund misterul căldurii trupului de femeie. Chiar şi azi, după şaptezeci de ani, închid ochii şi simt, urcând în picioare şi răspândindu-se în trupul şi în sufletul meu, căldura lui Emine.

  Încet-încet teama de a umbla şi de a mă căţăra a dispărut; mergeam şi mă jucam cu copiii din vecini, lumea se făcea mai largă.

  La cinci ani, m-au dat la un soi de dăscăliţă să mă înveţe să fac cârligele şi bastonaşe pe tăbliţa de ardezie, să-mi obişnuiesc degetele, ca să pot, când voi fi mai mare, să desenez literele alfabetului. Era o femeie cumsecade, un pic adusă de spate, îi ziceam madam Areţi: măruntă şi grăsuţă, cu un neg pe bărbie, în partea dreaptă. Îmi conducea mâna, răsuflarea ei mirosea a cafea, îmi explica cum să ţin stilul şi cum să-mi conduc degetele.

  La început nu voiam să mă duc, nu-mi plăcea nici mirosul, nici ghebul ei; dar, treptat, nu ştiu cum, a început să se prefacă sub ochii mei, negul dispărea, spatele se îndrepta, corpul ei flasc devenea suplu şi frumos, astfel că în câteva săptămâni se prefăcuse într-un înger subţirel, care purta o tunică albă ca zăpada şi ţinea în mâini o imensă trâmbiţă de bronz. Trebuie să fi văzut pesemne un astfel de înger într-o icoană de la biserica Sfântul Mina, iar ochii copilului au împlinit minunea: îngerul şi dăscăliţa erau totuna.

  Anii au trecut. Am călătorit prin ţări străine, apoi m-am întors în Creta. Am trecut prin faţa casei dăscăliţei mele; pe prag, încălzindu-se la soare, şedea o bătrânică, am recunoscut-o pe dată după negul de pe bărbie. M-am apropiat, m-a recunoscut şi a început să plângă de bucurie; îi adusesem în dar cafea, zahăr şi o cutie cu rahat loukoum. Ezitam, mi-era ruşine să o întreb, dar imaginea îngerului cu trâmbiţă se conturase atât de puternic în mintea mea, încât nu m-am putut stăpâni.

  — Madam Areţi, i-am zis eu, n-ai purtat niciodată o tunică albă şi nu aveai în mână o trâmbiţă mare de bronz?

  — Doamne fereşte, a exclamat biata bătrână, făcându-şi cruce, eu să port straie albe, fiule? O trâmbiţă? Doamne păzeşte! Eu, primadonă? Şi a început să lăcrimeze.

  În mintea mea tulbure, de copil, fiecare lucru era replămădit în chip magic, împins dincolo de raţional, mult mai aproape de aiurare. Dar aiurarea asta e grăuntele de sare care nu lasă bunul-simţ să putrezească. Trăiam, vorbeam şi mă mişcam într-o legendă pe care o cream în fiecare clipă, croindu-mi drum pe făgaşul său. Nu vedeam niciodată un lucru de două ori la fel, de fiecare dată îi dădeam o nouă înfăţişare, făcându-l de nerecunoscut. Astfel puritatea lumii se înnoia în fiecare clipă.

  Anumite fructe exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinaţie, mai ales cireşele şi smochinele. Nu numai smochina, ci şi frunzele de smochin şi aroma lor. Închideam ochii, le miroseam şi deveneam palid ca sub efectul unei aspre fericiri trupeşti. Nu, nu era fericire, era un fel de tulburare, o teamă, un fior, de parcă intram într-o pădure întunecoasă şi periculoasă.

  Într-o zi, mama m-a luat cu ea, ducându-mă într-un loc îndepărtat de ţărmul mării, dincolo de Megalo Kastro, unde se scăldau femeile. Capul meu era plin de vuietul mării agitate, infinite; din apa arzând violet apăreau trupuri palide, slabe, ciudate, de parcă erau bolnave. Scoteau ţipete ascuţite şi se stropeau cu apa rece. Le vedeam numai de la brâu în sus, pentru că erau cufundate în apă de la brâu în jos, îmi închipuiam că aveau trup de peşte, trebuie să fie sirenele de care vorbeau oamenii. Mi-am amintit povestea pe care mi-o spunea bunica despre o sirenă, sora lui Alexandru Macedon: rătăcea pe mări în căutarea fratelui ei şi întreba toate corăbiile care treceau: „Împăratul Alexandru mai trăieşte?” Căpitanul se apleca peste punte şi striga: „Trăieşte, fata mea, trăieşte şi înfloreşte!” Vai de cel care zicea că împăratul e mort, căci sirena învolbura apa cu coada şi pe dată o furtună puternică se dezlănţuia şi scufunda corăbiile.

  Una dintre sirene înota în dreptul meu, a ieşit din valuri şi mi-a făcut semn cu mâna. A strigat ceva, dar vuietul mării era atât de puternic, că n-am înţeles nimic. Eram deja pe tărâmul poveştilor şi credeam că întreabă de fratele ei, aşa că i-am răspuns, înfricoşat: „Trăieşte, trăieşte şi înfloreşte!” Deodată, toate sirenele au izbucnit în râs, iar eu m-am ruşinat şi am luat-o la fugă mânios. „Naiba să le ia, mi-am zis eu, erau femei, afurisitele, nu erau sirene!” Şi m-am aşezat ruşinat pe o stâncă, întorcând spatele către mare.

  Mulţumesc Domnului că această viziune proaspătă, copilărească, a rămas în mine cu bogăţia sa de culori şi de sunete. E ceea ce nu lasă sufletul meu să fie atins de uzura timpului, nu-l lasă să se veştejească şi să se usuce! E picătura sfântă de apă vie care nu mă lasă să mor. Când scriu şi vreau să vorbesc despre mare, despre femeie sau despre Dumnezeu, aplec urechea la pieptul meu şi ascult atent ce spune copilul din mine; el îmi dictează cuvintele; dacă uneori reuşesc să captez în cuvinte şi să descriu aceste mari forţe – marea, femeia şi Dumnezeu -, îi sunt dator copilului care trăieşte încă în mine. Redevin copil pentru a arunca asupra lumii o privire curată, să o pot vedea mereu ca pentru întâia oară.

  Amândoi părinţii pulsează în sângele meu, unul aprig, puternic şi ursuz, mama blândă, bună, sfântă. Îi port în mine toată viaţa fără să-i las să piară. Atât cât voi trăi, şi ei vor trăi în mine, luptând fiecare în felul său să-mi ia în stăpânire gândurile şi faptele. Efortul meu de o viaţă a fost să-i împac, să iau de la unul forţa, de la celălalt blândeţea, să prefac discordia lor, care se iscă fără încetare înlăuntrul meu, în armonie, în inima mea de fiu.

  Şi încă ceva de necrezut: prezenţa părinţilor mei se manifestă vizibil în mâinile mele. Mâna dreaptă e foarte puternică, total lipsită de sensibilitate, absolut bărbătească; mâna stângă e de o sensibilitate excesivă, maladivă. Când mă gândesc la sânul femeii iubite, simt în palma stângă o uşoară furnicătură, o uşoară durere. Când sunt singur şi privesc o pasăre zburând în văzduh, simt căldura trupşorului său în palma stângă. În mâinile mele, şi numai în mâinile mele, părinţii mei s-au separat şi sau izolat; luându-mă în stăpânire în chip separat, tata a luat mâna mea dreaptă, mama cea stângă.

  Aş vrea să adaug un amănunt care mi-a influenţat profund viaţa: prima lovitură sufletească primită. Sunt bătrân de acum, dar rana nu s-a vindecat niciodată.

  Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetăţii, ca să vedem, zicea el, o vecină.

  Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de măceş într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunţi de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiază, soarele încălzise pământul şi se simţea mirosul de iarbă. Uşa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniţă, apoi şi-a pus patrafirul, a trecut peste prag şi s-a îndreptat spre morminte.

  — Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat pe unchiul meu, trăgând adânc în piept mireasma de tămâie şi de ţărână reavănă.

  Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău, amintindu-mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o sâmbătă înainte.

  — Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat iar pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.

  — Taci, o să vezi acuşi, ţine-te după mine.

  Am luat-o pe după biserică, se auzeau glasuri; vreo cinci, şase femei îndoliate stăteau în jurul unui mormânt; doi bărbaţi ridicau piatra de mormânt, unul a coborât în groapă şi a început să sape. Neam apropiat şi am rămas lângă groapa deschisă.

  — Ce face acolo? l-am întrebat eu.

  — Dezgroapă oasele.

  — Care oase?

  — O să vezi numaidecât.

  Popa stătea în capul gropii şi tămâia de sus în jos cu cădelniţa, îngânând rugăciuni în barbă. M-am aplecat spre pământul proaspăt săpat: ţărână, putreziciune; mi-am acoperit nasul cu mâna, mi s-a făcut greaţă, dar n-am plecat, aşteptam. „Oase? Care oase?” mă întrebam eu, şi aşteptam.

  Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare, arătându-şi pieptul deasupra gropii, în mână ţinea un craniu. Îl curăţa de ţărână, îi băga degetele în orbitele ochilor ca să scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a aplecat iar şi a continuat să sape.

  — Ce-i asta? l-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de frică.

  — Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă.

  — A cui e?

  — A vecinei noastre, Anica, îţi mai aduci aminte de ea?

  — A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu… A Anicăi! ţipam eu.

  M-am aruncat la pământ şi am strâns toate pietrele pe care le-am găsit şi am început să le arunc după gropar. Jeleam, strigam – ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionţii cu un pieptene pe care îl scotea din părul ei; mă gâdila la subsuoară şi eu chicoteam şi ciripeam ca o păsărică. Unchiul m-a luat în braţe, m-a tras la o parte şi mi-a zis mânios:

  — De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toţii o să murim.

  Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la buzele roşii care mă sărutau. Şi acum.

  — Şi părul ei? am ţipat eu. Şi buzele? Şi ochii? …

  — S-au dus, toate s-au dus… Le-a mâncat pământul.

  — De ce? De ce? Eu nu vreau să moară! Unchiul a ridicat din umeri:

  — Când o să fii mare, o să afli de ce.

  N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit şi niciodată n-am aflat de ce.

  V. Şcoala primară.

  Cu ochii mari, pururea fermecaţi, cu mintea plină de zumzet de albine şi de miere, cu un fes de lână roşie pe cap şi opincuţe cu ciucuri roşii în picioare, am plecat într-o dimineaţă, pe jumătate fericit, pe jumătate speriat; tata mă ţinea de mână. Mama mi-a dat un fir de busuioc, ca să prind, chipurile, curaj când îl voi mirosi, şi mi-a pus la gât cruciuliţa de aur de la botez.

  — Dumnezeu să-ţi ajute şi fii binecuvântat, a şoptit ea, privindu-mă cu mândrie.

  Arătam ca o mică victimă gata de sacrificiu, împovărat de podoabe, simţind mândrie şi teamă; dar mâna îmi era vârâtă straşnic în strânsoarea tatii, o cuibăream ca să prind mai mult curaj. Mergeam, mergeam, am traversat străduţele înguste, am ajuns la biserica Sfântul Mina, am ocolit-o şi am intrat într-o clădire veche cu o curte largă, cu patru încăperi pe colţ şi un platan prăfuit în mijlocul curţii; şovăiam, îmi era ruşine, mâna îmi tremura în palma mare şi caldă a tatii.

  Tata s-a aplecat, mi-a atins părul; am tresărit, de când mă ştiam era prima oară când mă mângâia; am ridicat ochii şi l-am privit speriat. Văzând spaima mea şi-a retras mâna.

  — O să înveţi să citeşti şi să scrii aici, ca să te faci om, a zis el. Fă-ţi cruce!

  Dascălul a apărut în prag cu o nuia lungă, mi se părea că era o fiară cu colţi, mă uitam fix în vârful capului să văd dacă nu avea coarne, dar n-am văzut nimic pentru că purta pălărie.

  — E băiatul meu, a zis tata. Apoi m-a lăsat de mână şi m-a întors cu faţa către învăţător: Oasele sunt ale mele, pielea e a dumitale. Să nu vă fie milă, puneţi nuiaua pe el ca să-l faceţi om.

  — Nici o grijă, căpitan Mihalis, a zis dascălul, arătând nuiaua, asta-i unealta făcătoare de oameni.

  Din anii de şcoală primară mi-au rămas fixate în memorie o grămadă de capete de copii, lipite unul de altul ca nişte hârci. Multe dintre ele or fi acum hârci de-adevăratelea. Dincolo de aceste capete, în mintea mea au rămas nemuritori cei patru dascăli:

  Pateropoulos în clasa întâi, un bătrânel mărunt, cu ochi de sălbăticiune, cu mustaţa pe oală, tot timpul cu nuiaua în mână. Ne urmărea până ne prindea, ne înşira ca pe nişte raţe de vânzare, tocmai bune de dus la târg. „Oasele sunt ale mele, pielea e a dumitale”, îi zicea fiecare părinte, ca să-i prefacă iedul sălbatic în om; ardeţi-l, să scoateţi om din el. Şi el ne bătea fără milă. Cu toţii, elevi şi dascăl laolaltă, aşteptam ziua când nuiaua avea să ne facă oameni. Când m-am făcut mare şi idei filantropice îmi purtau mintea pe căi rătăcite, această metodă a primului meu dascăl mi s-a părut barbară. Dar, când am învăţat să înţeleg mai bine firea omenească, am binecuvântat şi binecuvântez încă nuiaua sfântă a lui Pateropoulos. Nuiaua ne-a învăţat că suferinţa e cea mai mare călăuză care ne însoţeşte în urcuşul de la animal la om.

  Titiros a domnit în clasa a doua. A domnit săracul, dar n-a guvernat. Palid, cu ochelari rotunzi, guler tare, cămaşă scrobită, pantofi de lac cu vârful ascuţit, scâlciaţi, nasul mare, păros, degete osoase, îngălbenite de tutun. Adevăratul său nume era Papadakis, nu Titiros. Într-o bună zi, tatăl său, popă de ţară, a venit la oraş şi i-a adus o roată de caşcaval. „Ce brânză e asta, tată?” a întrebat fiul, folosind formula ti tiros, în loc de ty tyri, ca să-şi pună în valoare katharevousa1. S-a întâmplat să fie un vecin în casă, care a auzit şi a răspândit vorba, devenită porecla sărmanului dascăl. Titiros nu ne bătea, se ruga de noi. Ne citea Robinson Crusoe, ne explica fiecare cuvânt, apoi ne privea cu blândeţe şi nelinişte, de parcă ne ruga să înţelegem. Dar noi răsfoiam cartea şi ne uitam pierduţi la sărmanele poze cu păduri tropicale, la arborii cu frunze groase, la Robinson cu pălăria lui largă, din ierburi, şi la oceanul nesfârşit care se întindea în jurul său pustiu. Sărmanul Titiros scotea punga cu tutun, îşi răsucea ţigara pe care o fuma în recreaţie, se uita la noi implorator şi aştepta.

  Într-o zi, la ora de religie am ajuns la Essau care şi-a vândut dreptul de primogenitură lui Iacob, pentru un blid de linte. La cină, l-am întrebat pe tata ce înseamnă primogenitură. A tuşit, apoi, scărpinându-se în cap, a zis:

  — Du-te şi întreabă-l pe unchiul Nikolakis.

  Unchiul cu pricina făcuse patru clase, trecea drept cel mai şcolit din familie; era fratele mamei. Un omuleţ scund şi gros, chel, cu ochi mari, sfioşi, cu labe mari şi păroase. Se însurase cu o fată bogată, palidă, cu limbă de viperă, era geloasă şi îşi bătea joc de el. Îl lega în fiecare seară de căpătâiul patului cu o frânghie, ca nu cumva să se scoale noaptea şi să meargă la slujnica durdulie, pieptoasă, care dormea în odaia de jos; dimineaţa îl dezlega. Bietul unchi a îndurat martiriul ăsta vreme de cinci ani, dar Dumnezeu, în marea lui milă, a luat-o pe scorpie, iată de ce îi zice lumea „prea-bun”, şi unchiul s-a însurat cu o ţărancă voinică, rea de gură, dar bună la inimă şi care nu-l mai ţinea legat. Venea la noi bucuros să o vadă pe mama.

  — Cum o duci, de când ai nevastă nouă, Nikolakis? îl întreba ea.

  — Marigo, nu-ţi pot spune cât sunt de mulţumit: asta nu mă leagă de pat!

  De tata se temea, nu ridica ochii să-l privească în faţă; se uita tot timpul la uşă, frecându-şi labele păroase. Când a auzit că-l cheamă căpitan Mihalis, s-a ridicat de la masă cu gura plină, grăbindu-se să vină la noi.

  „Ce-o fi vrând de la mine, căpcăunul, tocmai acum”, se întreba el mânios, înghiţind ultima îmbucătură. „Cum poate trăi biata soră-mea cu el?” Amintindu-şi de nevasta dintâi, a zâmbit mulţumit şi a îngânat: „Eu, până la urmă, am scăpat, slavă Domnului!”

  — Hai încoace, i-a zis tata, de cum l-a văzut, tu eşti umblat la şcoli, hai dumireşte-ne. S-au tot uitat amândoi în carte şi s-au sfătuit.

  — Dreptul de primogenitură înseamnă uniformă de vânătoare, a zis tata, după multă chibzuinţă. Unchiul a dat din cap:

  — Eu cred că înseamnă puşcă de vânătoare, a obiectat el, dar îi tremura glasul.

  — Permis de vânătoare! a strigat tata.

  S-a încruntat, iar unchiul meu a tăcut mâlc. A doua zi dascălul ne-a întrebat:

  — Ce înseamnă dreptul de „primogenitură”? Am sărit în picioare:

  — Uniformă de vânătoare!

  — Ce prostie! Ce ignorant nerod ţi-a spus asta?

  — Tata!

  Dascălul s-a cam pierdut cu firea. Temându-se ca toţi ceilalţi de tata, cum ar fi putut să-l contrazică?

  — Da, a zis el înghiţind în sec, desigur, uneori, dar foarte rar, poate să însemne uniformă de vânătoare. Aici, totuşi.

  Religia era materia mea preferată. Era o poveste ciudată, complicată şi sumbră, şerpi care vorbeau, potop, curcubee, răpiri şi crime, fratele ucidea pe frate, tatăl îşi sacrifica fiul unic, Dumnezeu intervenea în fiecare clipă şi se făcea părtaş la crimă, oamenii treceau marea fără să-şi ude măcar picioarele. Noi nu prea înţelegeam, puneam întrebări, iar dascălul tuşea încurcat, ridica nuiaua ameninţător şi striga:

  — Nu fiţi obraznici! De câte ori trebuie să vă spun să tăceţi!

  — Dar nu înţelegem, domnule învăţător, ne plângeam noi.

  — Sunt faptele Domnului, răspundea dascălul, nu trebuie să înţelegem, e păcat! Păcat!

  Auzeam acest cuvânt teribil şi tăceam speriaţi. Nu era un cuvânt, era un şarpe, acelaşi şarpe care a dus-o în ispită pe Eva, iar acum cobora de pe catedra dascălului şi deschidea gura să ne înghită. Ne făceam mici în bănci şi nu mai ziceam nici pâs.

  Un cuvânt care m-a îngrozit, auzindu-l rostit pentru prima oară, a fost Avraam. Cei doi „a” răsunau ca un ecou ce venea dintr-o fântână adâncă, întunecoasă, periculoasă. Şopteam în taină: A-vra-am, A-vra-am şi auzeam paşi şi un gâfâit în spatele meu, cineva cu labe mari, desculţ, mă urmărea, iar când am aflat că a vrut să-şi jertfească fiul, m-a cuprins groaza; desigur el era cel care sugrumă copiii şi m-am pitit în bancă, să nu mă vadă şi să mă înhaţe. Când dascălul ne-a spus că acela ce respectă poruncile lui Dumnezeu va ajunge în sânul lui Avraam, am jurat să le calc pe toate ca să scap de sânul lui.

  Aceeaşi nelinişte am resimţit-o când, la ora de religie, am auzit numele lui Avacum; mi s-a părut extrem de obscur, Avacum era „omul negru” care stătea la pândă în fundul curţii noastre, de cum se făcea întuneric, ştiam şi unde se ascundea: după fântână. Odată, când am îndrăznit să mă aventurez singur singurel, noaptea în curte, a apărut de după fântână, a întins mâna şi a strigat „Avacum!”. Cu alte cuvinte, stai, te mănânc!

  Rezonanţa unor cuvinte trezea în mine o tulburare teribilă, nu bucurie, ci foarte adesea frică – şi cel mai mult cuvintele ebraice. Pentru că eu ştiam din poveştile bunicii că în Vinerea Mare, evreii prind copiii creştini, îi aruncă într-o albie căptuşită cu piroane şi le beau sângele. Adeseori un cuvânt din Vechiul Testament, mai ales cuvântul Iehova, mi se părea o astfel de albie în care cineva voia să mă azvârle.

  În clasa a treia l-am avut pe Periandros Krassakis. Cine l-o fi botezat, cu atâta cruzime, cu numele fiorosului tiran din Corint, pe acest om pipernicit şi bolnăvicios, cu picioare de ţânţar, purtând guler înalt, scrobit, ca să-şi ascundă gâlcile, cu batista veşnic la gură, scuipând gata să-şi dea duhul? Avea mania curăţeniei. În fiecare zi ne controla mâinile, urechile, nasul, dinţii, unghiile. Nu ne bătea, nu se ruga de noi, dădea din capul mare plin de gâlci:

  — Animale, turmă de porci, dacă nu vă spălaţi zilnic cu apă şi săpun nu veţi ajunge să fiţi niciodată oameni. Voi ştiţi ce înseamnă să fii un om? Înseamnă să fii cineva care se spală cu apă şi săpun. Nu ajunge să aveţi minte, nenorociţilor, mai trebuie şi săpun. Cum vreţi să apăreţi înaintea lui Dumnezeu cu astfel de mâini? Duceţi-vă în curte şi spălaţi-vă pe mâini!

  Ne împuia capul, ore în şir, cu vocalele lungi, cu vocalele scurte, cum să potrivim accentele grave, ori circumflexe. Noi trăgeam cu urechea la strigătele de afară, la vânzătorii de legume şi de jimble, la răgetul măgăruşilor, la râsetele fetelor din vecini şi aşteptam să sune clopoţelul să fim liberi. Ne uitam la dascălul nostru care asuda la catedră, repetând la infinit aceleaşi lucruri, căznindu-se să ne vâre în cap gramatica, pe când gândul nostru era afară, la soare, la războiul cu pietre. Ne dădeam în vânt după jocul ăsta şi adeseori veneam la şcoală cu capul spart.

  Odată, era o zi minunată de primăvară, ferestrele clasei erau larg deschise, lăsând să intre mireasma mandarinului înflorit de peste drum; mintea noastră devenise un mandarin în floare, nici vorbă să mai ascultăm lecţia despre accentul grav şi circumflex. O pasăre tocmai s-a oprit în platanul din curtea şcolii şi cânta. Atunci, un copil palid, cu părul roşu, care venise în acel an de la ţară, pe care îl chema Nikolios, nu s-a mai putut stăpâni şi a ridicat două degete:

  — Tăceţi, domnule învăţător, a strigat el, nu mai faceţi gălăgie, lăsaţi-ne să ascultăm cum cântă pasărea!

  Sărmane Periandros Krassakis! Într-o zi, îmi aduc aminte, şi-a lăsat capul pe catedră, s-a zbătut o clipă ca un peşte pe uscat, apoi şi-a dat duhul. Îngroziţi să vedem moartea cu ochii, am fugit urlând în curte. A doua zi ne-am îmbrăcat cu hainele de duminică, ne-am spălat bine pe mâini, ca nu cumva să-l necăjim, şi l-am condus la cimitirul cel vechi, aflat nu departe de mare. Era primăvară, cerul zâmbea, pământul mirosea a muşeţel. Sicriul era descoperit, faţa mortului se înverzea, se îngălbenea, plină de bube care supurau. Şi, când elevii s-au aplecat, unul câte unul, să-i dea sărutarea de pe urmă, primăvara nu mai mirosea a muşeţel, ci a putreziciune.

  În clasa a patra, domnea şi guverna deopotrivă directorul şcolii primare. Era scund, bondoc, gros ca o putină, crăcănat, cu barba scurtă şi ascuţită, cu ochii cenuşii, veşnic mânioşi. „Doamne, uită-te numai la picioarele lui”, ziceam între noi pe şoptite, ca să nu ne audă. „Uită-te cum îşi împleticeşte picioarele. Auziţi cum tuşeşte? Ăsta nu-i cretan.” Venea de la Atena unde îşi făcuse studiile şi adusese cu el noua pedagogie. Noi credeam că era o fată care îl însoţea şi pe care o chema Pedagogia, dar când l-am văzut prima oară, era singur: Pedagogia nu era cu el, trebuie că o lăsase acasă. Avea o biciuşcă împletită. Ne-a făcut să ne ridicăm în picioare şi să ne aliniem ca să ne ţină o predică: „Trebuie”, zicea el, „ca toate lucrurile pe care le învăţăm să le vedem cu ochii noştri şi să le pipăim, ori să le desenăm pe hârtie milimetrică. Să fiţi cu ochii în patru! N-am nevoie de prostiile voastre, nici de râsete, nici de ţipete în recreaţie. Să staţi cu braţele încrucişate la piept. Când întâlniţi pe stradă un preot să-i sărutaţi dreapta. Fiţi numai ochi şi urechi, diavolilor, altfel, vedeţi?” Şi zicând asta, ne-a arătat biciuşca. „Eu nu vorbesc degeaba, o să vedeţi că aşa va fi.” Şi într-adevăr am văzut. Când nu eram cuminţi, ori el era prost dispus, ne descheia pantalonaşii, ni-i dădea jos şi ne lovea peste pielea goală. Când i se părea că descheiatul dura prea mult, ne croia peste urechi până ţâşnea sângele.

  Într-o zi, mi-am făcut curaj, am ridicat mâna şi am întrebat:

  — Domnule învăţător, unde e tânăra Pedagogie? De ce n-o aduceţi la şcoală? A sărit de pe scaun şi a luat biciul din cui.

  — Vino aici, obraznicule, a strigat el, descheie-ţi pantalonii! I se părea că pierdea timpul să o facă el. Na, na, na! urla, în vreme ce mă lovea. Când l-au apucat năduşelile, s-a oprit.

  — Iată noua pedagogie, zise el, data viitoare să-ţi ţii gura.

  De altfel era al naibii de viclean soţul noii Pedagogii. Într-o zi ne-a spus:

  — Mâine o să vorbim despre Cristofor Columb, o să vă spun cum a descoperit America. Dar, ca să înţelegeţi mai bine, fiecare să aducă un ou, iar cine nu are ouă poate aduce şi unt.

  Avea o fată de vârsta măritişului, pe care o chema Terpsihore. Mică de statură, dar frumuşică. Deşi avea mulţi admiratori, el nu era de acord cu asta: „Nu permit astfel de infamii în casa mea!” zicea el. În ianuarie, când motanii ieşeau pe acoperişuri şi începeau mieunatul pe olane, se urca pe casă şi îi alunga. „Natură blestemată, fără pic de simţ moral!” şoptea el.

  În Vinerea Mare ne-a dus la biserică să ne închinăm în faţa Celui Răstignit. Apoi am venit iar la şcoală, ca să ne explice tot ce am văzut, de ce trebuia să ne închinăm şi ce însemna Răstignirea. Stăteam în bănci obosiţi, ne era rău, pentru că nu mâncasem în ziua aceea decât lămâi acre şi nu băusem decât oţet, ca să simţim la rândul nostru suferinţele lui Hristos. Atunci, mirele Noii Pedagogii a început să ne explice, cu un glas solemn şi grav, cum Dumnezeu a pogorât pe pământ, s-a întrupat întru Hristos, a pătimit şi a fost răstignit pentru iertarea păcatelor noastre. Care păcate? Nu pricepeam, dar am înţeles limpede că avusese doisprezece ucenici, că pe unul îl chema Iuda şi că acesta l-a trădat.

  — Şi Iuda semăna cu cine? Să vedem cu cine?

  Dascălul a coborât de la catedră, trecând de la o bancă la alta, încet, uitându-se rând pe rând la fiecare.

  — Şi Iuda semăna cu… cu…

  Arăta cu degetul trecând de la unul la altul, vrând să descopere pe cel care semăna cu Iuda. Tremuram, morţi de frică, nu cumva teribilul arătător să se oprească în dreptul nostru. Deodată dascălul a strigat şi degetul lui s-a oprit în dreptul lui Nikolios, copilul palid, îmbrăcat sărăcăcios, cu păr frumos, roşcat, cel care cu un an înainte, în clasa a treia, spusese: „Tăceţi, domnule învăţător, lăsaţi-ne să ascultăm cum cântă pasărea”.

  — Semăna cu Nikolios, a strigat directorul. Era chiar ca el! Palid ca el, îmbrăcat ca el şi avea părul roşu, roşu, ca flăcările iadului!

  Când a auzit bietul Nikolios, a izbucnit în hohote de plâns. Noi ceilalţi, scăpând de ameninţare, ne uitam la el cu priviri feroce, pline de ură, şi ne-am vorbit tainic, din bancă în bancă, să-l burduşim bine, când vom ieşi de la şcoală, pentru că l-a vândut pe Hristos.

  Dascălul, satisfăcut de a fi a mers pe urmele Noii Pedagogii, arătându-ne pe viu cu cine semăna Iuda, ne-a dat drumul acasă. Îndată ce am ajuns în stradă, am făcut roată în jurul lui Nikolios, am început să-l scuipăm şi să-l batem; el a luat-o la fugă plângând, dar noi l-am urmărit, aruncând cu pietre după el, batjocorindu-l: Iuda! Iuda! Iuda!, până când a ajuns acasă, unde s-a ascuns.

  Nikolios n-a mai apărut în clasă, n-a mai pus piciorul în şcoală de atunci. Treizeci de ani mai târziu, când m-am întors în Creta, după şederea mea în Europa, eram în casa părintească, în sâmbăta de Paşte. Cineva a bătut la uşă, un bărbat palid şi slab, cu părul roşu şi cu barbă roşie, a apărut în prag. Ne adusese pantofii comandaţi de tata, pentru noi toţi, înveliţi frumos în hârtie colorată. Se oprise în prag, se uita la mine dând din cap.

  — Nu mă recunoşti, a zis el, nu-ţi mai aminteşti de mine? Cum a spus asta, l-am recunoscut:

  — Nikolios! am strigat eu, îmbrăţişându-l.

  — Iuda! a zis el şi a zâmbit cu amărăciune.

  Îmi amintesc adeseori, dar întotdeauna cu groază, de vecinii şi de vecinele noastre. Cei mai mulţi dintre ei păreau nebuni, aveau tot felul de ciudăţenii, îmi era frică de ei şi treceam pe lângă poarta lor cât puteam de repede. Păreau înapoiaţi, poate şi pentru faptul că trăiau izolaţi, închişi între patru pereţi tot anul, fierbând în moarea lor, poate de frica turcilor, temându-se pentru viaţa lor, pentru onoarea şi avutul lor care era veşnic în primejdie. Pe deasupra, mai auzeau poveştile bătrânilor despre măceluri, războaie, martiriu şi de frică li se făcea părul măciucă în cap. Dacă cineva se oprea la poarta lor, săreau ca arşi, încremenind de spaimă. Cum ar fi putut să doarmă toată noaptea? Cu ochii larg deschişi, ciuleau urechile, aşteptând ceasul rău care le dădea târcoale.

  Într-adevăr, mă cuprind fiorii când mă gândesc la vecinii noştri! Coana Victoria, un pic mai jos de casa noastră, te primea ba cu o avalanşă nestăvilită de vorbe, ba cu ocări, trântindu-ţi uşa în nas.

  Peste drum de ea stătea coana Penelope, grasă, soioasă, bătrână, mestecând veşnic cuişoare ca să nu-i miroase gura; râdea întruna, de parcă o gâdila cineva. Bărbatul ei, Kir Dimitros, era ipohondru şi avea un nărav, îşi lua umbrela şi pornea spre munţi; după două, trei luni se întorcea rupt, mort de foame, cu pantalonii atârnând pe el: coana Penelope, de cum îl vedea de departe, cu umbrela deschisă, începea să râdă: „Vine să-şi umple nădragii”, le zicea vecinilor, şi toţi izbucneau în hohote de râs.

  Mai jos, locuia Manousos, negustor de mărunţişuri, un om serios, dar cam scrântit. În fiecare dimineaţă când pleca, făcea cu creta o cruce pe uşă, iar când venea la amiază să mănânce, cu regularitate o bătea pe soră-sa, întotdeauna la aceeaşi oră. Când auzeam ţipetele ei, ştiam că era ora prânzului şi ne aşezam la masă. Manousos nu deschidea gura să dea bună ziua, se uita pur şi simplu la tine, cu un amestec de sălbăticie şi de teamă.

  Puţin mai sus de noi, la capătul străzii, într-o casă mare locuia Andreas Paspatoulis, poreclit Pipăilă, era bogat, avea faţa ciupită de vărsat, nasul mare cu nări largi, de viţel; de fiecare dată când închidea poarta, o pipăia preţ de o oră, ca nu cumva să rămână deschisă, mormăia descântece ca să alunge hoţii, focul şi boala; la urmă îşi făcea de trei ori cruce şi îşi vedea de drum, uitându-se tot timpul înapoi. Copiii de prin vecini au văzut că punea piciorul mereu pe aceleaşi pietre, aşa că puneau pe ele noroi şi balegă, ca să-l necăjească; dar el dădea murdăria la o parte cu bastonul şi călca tot pe pietrele sale.

  Am mai avut un vecin, pe minunatul Periklis, mândria străzii, un medic proaspăt sosit de la Paris, blond, chipeş, cu ochelari cu rame de aur. Arbora un „ţilindru”, desigur cel dintâi „bolivar” care debarcase în Megalo Kastro, îşi vizita pacienţii în papuci de casă, sub pretext că i se umflau picioarele. Papucii erau brodaţi de soră-sa, fată bătrână, care îşi cheltuise zestrea ca să-l ţină pe la şcoli. Era medicul familiei noastre. Mă aplecam să admir frunzele verzi şi trandafirii cusuţi cu mătase. Odată, când am avut febră şi a venit să mă vadă, l-am implorat să-mi dea mie papucii, dacă voia să mă fac bine. Şi el, cu cea mai mare seriozitate, nu-şi permitea niciodată să râdă, mi-a pus papucii în picioare să vadă dacă mi se potriveau, dar îmi erau prea mari. Ca să mă consolez, mi-am vârât nasul în trandafirii brodaţi să văd dacă miroseau. Miroseau, dar nu a trandafiri.

  Nu pot să mă gândesc la vecinii mei fără să-mi vină să râd şi să plâng în acelaşi timp. Oamenii nu erau toţi făcuţi după acelaşi tipar, fiecare era o lume aparte, avea ciudăţeniile sale, râdea altfel decât vecinul său, altfel vorbea, fiecare se închidea în el, îşi ţinea cele mai tainice dorinţe bine ascunse, de frică sau de ruşine, iar dorinţele creşteau, îl înăbuşeau, dar nu spunea la nimeni nimic şi viaţa sa căpăta o gravitate tragică. Apoi, era multă sărăcie şi, ca şi cum nu era destul, mai era şi mândria care nu-i lăsa să arate nimănui sărăcia; se hrăneau cu pâine, măsline, salată cu frunze amărui, se fereau să iasă pe stradă cu hainele lor peticite. Odată l-am auzit pe un vecin rostind: „Sărac e cel căruia îi e frică de sărăcie; mie nu mi-e frică de ea”.

  VI. Moartea bunicului.

  Eram încă la şcoala primară când, în goana mare, a venit un cioban din sat să mă ducă la bunicul, care îşi dădea sufletul, zicea el, şi care voia să-mi dea binecuvântarea lui. Era în luna august, îmi amintesc, era o căldură insuportabilă, eram călare pe un măgăruş, iar ciobanul venea în urma noastră, cu o bâtă cu două capete terminate cu un cui; îmboldea des dobitocul cu bâta, îl înţepa până la sânge şi măgarul, chinuit, zvârlea din picioare şi o rupea la fugă. M-am întors spre cioban:

  — Nu ţi-e milă, i-am zis eu rugător, nu-ţi pare rău de bietul animal? De ce îl faci să sufere?

  — Numai omul suferă, măgarul tot măgar, mi-a răspuns el.

  Dar am uitat de suferinţele măgarului, când am ajuns printre vii şi livezi de măslini. Femeile culegeau strugurii şi îi puneau sub umbrare, să se facă stafide. Lumea era înmiresmată, de prin ierburi, greierii mă asurzeau. O culegătoare ne-a văzut şi a început să chicotească.

  — De ce râde, Kyriakos? l-am întrebat eu pe cel care mâna măgarul, căci între timp aflasem cum îl cheamă.

  — Râde pentru că o gâdilă, a răspuns el, scuipând într-o parte.

  — O gâdilă? Cine, Kyriakos?

  — Diavolii.

  Nu înţelegeam, dar îmi era frică; am închis ochii, ca nu cumva să dau faţă cu diavolii şi loveam cu pumnii măgăruşul, ca să ne ducă mai repede. Am trecut printr-un sat în care nişte zdrahoni păroşi călcau strugurii, goi până la brâu, ţopăind, glumind şi râzând în hohote. Pământul mirosea a must, femeile scoteau pâinea din cuptor, câinii lătrau, era un zumzet de albine şi de viespi, soarele mergea spre apus, roşu, legănându-se ca un om beat, de parcă şi el călca strugurii. Am început şi eu să râd şi să fluier; am apucat bâta cu două capete a ciobanului şi îmboldeam măgarul, înţepându-l în crupă.

  Eram ameţit de oboseală, de soare şi de ţârâitul greierilor; când am ajuns acasă la bunicul şi l-am văzut întins în mijlocul curţii, înconjurat de copiii şi de nepoţii săi, m-am bucurat. Se făcea seară, soarele descreştea, bunicul stătea întins, cu ochii închişi; nu aflase încă de venirea mea: astfel am scăpat de laba lui care mă zgâria când mă mângâia.

  — Mi-e somn, i-am zis femeii care m-a luat în braţe şi m-a dat jos de pe măgar.

  — Ai răbdare, mi-a zis ea, bunicul tău o să-şi dea în curând duhul, mai bine stai lângă el ca să-ţi dea binecuvântarea.

  Ca să-mi dea această binecuvântare am bătut atâta cale, ca s-o primesc ca pe un dar miraculos, ca pe o jucărie preţioasă. Trebuie să fie un fir de păr de la uriaşul din poveşti: îl porţi ca pe un talisman şi, la vreme de nevoie, îi dai foc şi uriaşul vine şi te scapă. Aşteptam ca bunicul să deschidă ochii şi să-mi dea firul de păr.

  Chiar atunci s-a încovrigrat gemând pe blana de oaie pe care era lungit.

  — A venit îngerul lui păzitor, a zis o bătrână, o să-şi dea ultima suflare de acum.

  Şi-a făcut cruce, a luat o bucată de ceară şi a început să sufle ca s-o încălzească şi s-o frământe cu degetele, în formă de cruce, ca să astupe cu ea gura mortului.

  Unul dintre feciorii lui, cu o barbă aspră, neagră ca tăciunele, s-a ridicat şi a intrat în casă, a adus o rodie şi i-a pus-o în mână, ca s-o ducă celor morţi.

  Ne-am apropiat cu toţii şi ne uitam la el. O femeie a prins să bocească, dar fiul cu barbă aspră i-a pus mâna pe gură:

  — Taci odată!

  În clipa aceea, bunicul a deschis ochii şi ne-a făcut semn; toţi ne-am apropiat: feciorii în faţă, nepoţii de parte bărbătească în spatele lor, apoi fiicele şi nurorile. Bătrânul a întins mâinile; o bătrână i-a pus o pernă sub ceafă. I-am auzit glasul:

  — Rămâneţi cu bine, copiii mei, a zis el; eu mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul, de-acum mă duc. Curtea mi-e plină de copii şi de nepoţi, ulcioarele pline cu ulei şi cu miere, butoaiele pline cu vin, nu mă plâng de nimic. Rămâneţi cu bine!

  Ne-a făcut semn cu mâna, luându-şi rămas-bun. S-a întors încet, s-a uitat la fiecare pe rând. Uitasem cu totul de binecuvântare, stăteam ascuns în spatele verilor mei şi nu mă vedea. Nimeni nu vorbea; bătrânul a prins iar să vorbească:

  — Deschideţi bine urechile, dragii mei, luaţi aminte la sfaturile mele de pe urmă: aveţi grijă de vite, de boi, de măgari şi de oi; nu fiţi proşti, au şi ele suflet ca şi noi şi ele sunt oameni, doar că nu pot vorbi şi poartă blană; au fost cândva oameni, daţi-le mâncare îndeajuns. Aveţi grijă de măslini şi de vie, să le puneţi bălegar, să-i udaţi şi să-i curăţaţi de uscături, dacă vreţi să culegeţi roadele; şi ei au fost mai demult oameni, dar foarte demult, şi nu-şi mai aduc aminte când. Omul îşi aminteşte, de aceea e om. Mă ascultaţi? Ori vorbesc la o ceată de surzi?

  — Te ascultăm, moşule, te ascultăm, s-au auzit câteva glasuri.

  Bătrânul a întins laba lui de uriaş şi l-a chemat pe cel mai mare dintre feciori:

  — Hei, Konstandis!

  Konstandis, o namilă cu părul creţ, cu barba sură şi cu nişte ochi mari, bovini, a apucat mâna tatălui său.

  — Aici sunt, tată, spune-mi ce ai de spus.

  — Am oprit nişte grâu curat, l-am pus deoparte, de mai mult timp, pentru colivă; să-l fierbeţi în ziua a noua şi, ţineţi minte, puneţi multe migdale. Slavă Domnului, avem destule şi nu vă zgârciţi la zahăr, după cum faci de obicei, ai auzit? Eşti un zgârie-brânză şi n-am încredere în tine.

  — O să fie după voia dumitale, a răspuns fiul cel mai mare dând din cap, o să-ţi fac pe voie, dar şi ceilalţi să împartă cheltuielile. O să facem pomană mare, asta înseamnă bani, nu glumă; bani pentru lumânări, bani la popă, la gropari, bani pentru colacii de pomană, pentru mâncare, pentru vinul de pomană, ca să nu mai vorbim de cafeaua pe care o s-o bea femeile. Cu toţii trebuie să împărţim cheltuielile. S-a întors spre fraţii lui: Auziţi? fiecare cu partea lui, să ne înţelegem!

  Feciorii mormăiau printre dinţi, unul dintre ei a deschis gura:

  — Bine, Konstandis, bine; n-o să ne luăm la bătaie din asta.

  M-am strecurat în faţă, moartea era un straniu mister care m-a ispitit întotdeauna; m-am apropiat să văd cum murea tatăl mamei mele. Privirea i s-a oprit asupra mea:

  — Ei, bine ai venit, bine ai venit, mititelule din Kastro, apleacă-te să-ţi dau binecuvântarea mea.

  Bătrâna care frământa ceara m-a prins de cap şi m-a făcut să mă aplec; am simţit laba mare şi grea a bunicului cuprinzându-mi ţeasta:

  — Fii binecuvântat, nepoate din Kastro, a zis el, fie să ajungi cineva într-o bună zi. Părea că voia să mai zică ceva, dar era tare ostenit şi a închis ochii:

  — Încotro apune soarele? a întrebat el cu glas stins; întoarceţi-mă într-acolo!

  Doi dintre feciori l-au apucat şi l-au întors spre apus.

  — Rămâneţi cu bine, a şoptit el, eu mă duc!

  A scos un lung suspin, şi-a întins picioarele şi capul i-a alunecat de pe pernă, lovindu-se de pietrele din curte.

  — A murit? l-am întrebat pe unul dintre verii mei.

  — Pff, gata cu el! mi-a răspuns, hai să mergem să mâncăm ceva.

  VII. Creta în luptă cu turcii.

  Mai mult decât şcoala şi decât dascălii mei, mai profund decât cele dintâi bucurii şi nelinişti revelate de lume, o stare de emoţie unică a avut o influenţă incalculabilă asupra vieţii mele: lupta dintre Creta şi Turcia.

  Fără această luptă, viaţa mea ar fi luat alt curs, Dumnezeu ar fi primit, în mod sigur, un alt chip.

  Din ziua în care m-am născut, am respirat aerul crâncen al luptei făţişe sau ascunse. Vedeam creştini şi turci aruncându-şi priviri crâncene unii altora, răsucindu-şi mustaţa furioşi; vedeam jandarmii turci înarmaţi, patrulând pe străzi, creştinii îşi baricadau porţile blestemând, auzeam bătrânii povestind despre lupte, măceluri şi fapte eroice, despre libertate şi despre Grecia, trăiam intens totul, în muţenie, şi aşteptam să cresc mare, să înţeleg ce sens aveau toate acestea, să iau şi eu parte la luptă.

  Cu timpul, am înţeles că Turcia şi Creta se aflau în luptă, una lupta să se elibereze, cealaltă îi punea piciorul în piept şi nu o lăsa. De atunci, totul în jurul meu lua chipul Cretei, ori al Turciei, fiind în imaginaţia mea – nu numai în imaginaţie, ci şi în trupul meu – simboluri care aminteau teribila rivalitate. Într-o vară, a fost scoasă din altar, în ziua de 15 August, o icoană reprezentând Adormirea Maicii Domnului; au aşezat-o pe un altar, în mijlocul bisericii. Maica Domnului, întinsă cu mâinile încrucişate pe piept, la dreapta ei îngerul, la stânga diavolul, amândoi se repezeau să-i ia sufletul; îngerul scosese sabia şi retezase din încheieturi mâinile diavolului, care erau suspendate în aer, şiroind de sânge. Mă uitam la icoană şi inima îmi sălta de bucurie – iată Creta, îmi ziceam, diavolul negru e turcul, iar îngerul alb ca neaua e regele Greciei… Într-o zi regele va tăia mâinile turcului. Dar când? Când voi fi mare, îmi ziceam, şi simţeam cum creştea inima în pieptul meu de copil.

  Pieptul meu de copil se umplea de pasiune şi de ură, strângeam pumnii micuţi, gata de bătaie; ştiam prea bine de partea cui trebuia să lupt şi eram nerăbdător să cresc, ca să mă avânt în luptă pe urmele bunicului şi ale tatălui meu.

  Aceasta a fost sămânţa. Din ea a încolţit arborele vieţii mele care a dat ramuri, a înmugurit, a înflorit şi a rodit. Cea dintâi nelinişte a sufletului meu n-a fost nici frica, nici durerea, nici plăcerea, nici joaca; a fost dorul de libertate. De ce voiam să mă eliberez? De cine? Anevoie, în timp, am început să urc panta aspră şi necruţătoare a libertăţii: primul pas era să mă eliberez de turc, apoi să scap de turcul din mine – ignoranţa, răutatea, invidia, frica, lenea, ideile false; în cele din urmă, să mă eliberez de idoli, de toţi idolii, chiar de cei mai veneraţi şi iubiţi.

  Cu timpul, când am crescut şi mintea mea era mai largă, câmpul de luptă s-a lărgit şi lupta a trecut dincolo de Creta şi de Grecia, s-a dezlănţuit în spaţiu şi în timp, îmbrăţişând istoria omului: nu mai luptau Creta şi Turcia, ci Binele şi Răul, Lumina şi Întunericul, Dumnezeu şi Diavolul. Era aceeaşi luptă eternă, iar de partea binelui se afla mereu Creta, de partea întunericului şi a diavolului se afla mereu Turcia. Aşadar, hazardul a făcut să mă nasc în Creta într-un moment de răscruce, când Creta lupta pentru libertate, am simţit foarte de timpuriu că pe lume exista un bun mai de preţ decât viaţa, mai dulce decât fericirea: libertatea.

  Era un bătrân căpitan, poreclit Polimantilia, pentru că purta o năframă pe cap, una sub braţul stâng, alte două atârnau la cingătoarea de mătase, alta în mână ca să-şi şteargă fruntea veşnic asudată. Era prieten cu tata, venea adeseori la el, în prăvălie. Tata îi aducea o cafea şi o narghilea, tinerii se adunau în jurul lui, el îşi desfăcea punga şi priza tabac, strănuta şi începea să povestească.

  Stăteam deoparte şi ascultam: lupte, atacuri, masacre; Megalo Kastro dispărea şi înaintea mea se aflau munţii Cretei, văzduhul se umplea de turci şi de creştini, pistoale cu mânere de argint fulgerau prin faţa mea. Erau Creta şi Turcia, care se luptau. „Libertate!” striga cea dintâi. „Moarte!” striga cealaltă şi tot sângele mi se urca la cap.

  Într-o zi bătrânul căpitan s-a uitat la mine cu coada ochiului şi m-a cântărit din priviri:

  — Corbul nu scoate porumbei, înţelegi, voinicule? M-am înroşit tot:

  — Nu, căpitane, am răspuns.

  — Taică-tău e un viteaz! Vrei, nu vrei, şi tu o să fii ca el!

  Vrei, nu vrei! Aceste cuvinte mi s-au întipărit în minte, Creta vorbea prin gura bătrânului căpitan. N-am înţeles atunci cuvintele sale pline de tâlc, mult mai târziu am simţit că aveam o forţă în mine care nu-mi aparţinea, o forţă mai presus de mine, că ea îmi conducea paşii. De atâtea ori era gata să mă dau bătut, o forţă nu mă lăsa s-o fac – Creta.

  Într-adevăr, de copil am început să-mi domin frica, din mândrie, pentru că eram cretan şi pentru că îmi era teamă de tata. La început îmi era frică de întuneric, nu îndrăzneam să ies noaptea în curte: un drăcuşor păros mă pândea, cu ochi lucitori, furişându-se din fiecare ungher, de după fiecare ghiveci cu flori, de pe ghizdul fântânii. Tata îmi trăgea câte una, mă îmbrâncea în curte şi încuia uşa în urma mea. Singura frică pe care n-am învins-o era frica de cutremur.

  Megalo Kastro se zguduia adeseori din temelii, un bubuit de tunet răsuna în cămările adâncului, scoarţa pământului se crăpa şi oamenii îşi pierdeau capul de frică. Când vântul înceta brusc şi nu mai mişca nici o frunză, când o tăcere apăsătoare se aşternea asupra lumii, locuitorii din Kastro ieşeau de prin case şi de prin prăvălii, se uitau când la cer, când la pământ şi nu scoteau o vorbă, de teamă că primejdia îi va auzi şi va veni, dar în sinea lor îşi ziceau înfricoşaţi, făcându-şi cruce: „Vine cutremurul…”

  Într-o zi dascălul nostru, bătrânul Pateropoulos, a vrut să ne încurajeze:

  — Nu există cutremur de pământ, copii, ne explica el, nu vă fie frică, e numai un taur sub pământ, care mugeşte: loveşte pământul cu coarnele şi pământul se cutremură; vechii cretani îi ziceau Minotaur. Nu-i nimic altceva.

  Astfel încurajaţi de dascălul nostru, eram chiar mai îngroziţi; cu alte cuvinte, cutremurul era ceva viu, o fiară care mugeşte, care se scutură sub tălpile noastre şi înghite oamenii.

  — De ce nu-l omoară Sfântul Mina? a întrebat micuţul Stratis, băiatul paracliserului.

  — Nu mai vorbi prostii! a strigat dascălul, coborând de la catedră şi trăgându-l de urechi, ca să-l potolească.

  Şi totuşi, odată, în cartierul turcesc, pe când goneam ca să scap de mirosul de turc care îmi făcea greaţă, pământul a început să se zguduie, uşile şi ferestrele zăngăneau şi auzeam un uruit puternic de case care se prăbuşeau. M-am oprit, împietrit de frică în mijlocul străduţei, cu ochii pironiţi la pământ, aşteptând să se deschidă, să iasă taurul şi să mă înghită. Când, deodată, o poartă boltită s-a deschis şi am zărit o grădină, apoi s-au ivit trei turcoaice tinerele, desculţe, cu părul despletit şi cu faţa descoperită; fugeau în toate părţile îngrozite, ţipând ca puii de rândunică. Toată străduţa mirosea a mosc. Din clipa aceea, cutremurul a căpătat o altă înfăţişare, atât cât am trăit: nu mai avea chipul fioros al taurului, nu mai mugea, ci piuia ca un pui de pasăre; cutremurul şi micuţele turcoaice deveniseră una. Era prima oară când vedeam o forţă întunecată unindu-se cu lumina şi primind strălucire.

  De câte ori în viaţa mea, vrând, nevrând, am pus o mască ingenioasă pe chipul spaimei – iubire, virtute, suferinţă – făcând astfel suportabilă viaţa!

  VIII. Vieţi de sfinţi.

  Prima mea pasiune a fost dorul de libertate. A doua, care a rămas tainic în mine până acum, tulburându-mă, a fost dorinţa de sfinţenie. Erou şi sfânt, iată imaginea supremă a omului; din copilărie mi-am fixat undeva sus, deasupra, în cerul de azur, această imagine.

  Pe atunci, fiecare suflet din Megalo Kastro avea rădăcinile adânc înfipte, deopotrivă, în pământ şi în cer. Şi astfel după ce am învăţat să silabisesc şi să leg cuvintele, prima carte pe care mi-a cumpărat-o mama a fost un sinaxar, Epistolierul. „Vederea lui Dumnezeu, minune divină! O piatră a căzut din cer…” şi piatra a crăpat şi înăuntrul ei scria: „Vai celui care mănâncă de dulce şi bea vin miercurea şi vinerea!” Luam cartea, ţinând-o ca pe un steag, şi băteam la uşa vecinilor, miercurea şi vinerea – la coana Penelope, la coana Victoria, la bătrâna Caterina Delivasilaina; intram ca un apucat în casă, mergeam direct la bucătărie, adulmecam mâncarea din oală şi vai de ziua în care simţeam miros de carne sau de peşte când nu se cuvenea: fluturam ameninţător Epistolierul şi strigam: „Vai vouă; vai vouă!” în timp ce vecinele speriate mă potoleau, mă implorau să mă liniştesc. Întrebând-o pe mama, dacă mi-a dat să sug miercurea şi vinerea, pe când eram prunc, aflând că am supt lapte în zilele acelea sfinte, am izbucnit în hohote de plâns.

  Mi-am vândut toate jucăriile ca să-mi cumpăr sinaxare în broşuri populare. În fiecare seară, mă aşezam pe un scăunel în curte, între ghivecele cu busuioc şi crăiţe şi citeam cu voce tare despre chinurile îndurate de sfinţi, întru salvarea sufletului lor. Vecinele făceau roată în jurul meu, fiecare cu lucrul său: brodau sau împleteau ciorapi, măcinau cafea, curăţau crenguţe de muştar şi ascultau. Chinurile şi suferinţele îndurate de sfinţi făceau să răsune curtea de vaiete. Canarul, agăţat de o ramură, asculta istoriile şi lamentaţiile, cu ciocul înălţat în văzduh se punea pe cântat, ca un apucat. Astfel, grădiniţa închisă, caldă şi înmiresmată, părea să fie sfântul giulgiu acoperit de flori şi de lamentaţiile femeilor. Trecătorii se opreau şi îşi ziceau: „A murit careva”. Şi se duceau la tata să-i ducă trista veste, dar el dădea din cap şi zicea: „N-a murit nimeni. E băiatul meu care le propovăduieşte vecinelor”.

  În imaginaţia mea de copil, se tălăzuiau mări îndepărtate, corăbii care plecau pe furiş, mănăstiri care străluceau printre steiuri de stâncă, lei care aduceau apă pustnicilor, mintea îmi era plină de curmali şi de cămile; femei pierdute încercau să intre în biserică, pe cer se arătau cai de foc, deşertul răsuna de tropăit de saboţi şi de râsete de femei; diavolul se arăta sub chipul lui Moş Crăciun, aducea schimnicilor daruri şi bucate, aur, femei; dar ei aveau ochii aţintiţi spre Dumnezeu şi nu se lăsau ispitiţi.

  Fii tare, răbdător, nu pune preţ pe fericire, nu te teme de moarte, caută dincolo de lumea asta binele suprem, iată strigătul care răsuna necontenit din cărticica modestă, sădind învăţături în sufletul meu de copil; în acelaşi timp, creştea în mine o sete arzătoare de plecări pe furiş, de călătorii îndepărtate, de rătăciri pline de suferinţă.

  Citeam sinaxarele, ascultam poveşti, trăgeam cu urechea la discuţii, în mine toate se prefăceau, se deformau în minciuni uluitoare; îi adunam pe copiii din clasă, ori pe cei din vecini şi le povesteam, făcându-i să creadă că erau propriile mele aventuri. Le spuneam că de-abia mă întorsesem din pustiu, că mi-am adus un leu, că îi puneam pe spinare două ulcioare şi ne duceam la izvor după apă; că ieri la poarta noastră a apărut un înger, că şi-a smuls o pană şi mi-a dat-o mie; chiar aveam în mână o pană şi le-am arătat-o – cu o zi înainte, ai mei tăiaseră un cocoş alb şi-i smulsesem o pană albă, lungă – şi ziceam că vreau să-mi fac din ea o pană de scris.

  — De scris? Ce vrei să scrii?

  — Vieţile Sfinţilor, viaţa bunicului meu.

  — Bunicul tău era sfânt? Nu ne-ai spus că s-a bătut cu turcii?

  — E totuna! am răspuns eu, ascuţind pana cu briceagul, ca să pot scrie cu adevărat.

  Într-o zi, la şcoală am aflat din cartea de citire că un copil a căzut într-o fântână şi s-a trezit într-un oraş fabulos cu biserici aurite, livezi înflorite, prăvălii pline de bunătăţi, de caramele şi de puşti mititele. Mintea îmi luase foc, am fugit acasă, mi-am azvârlit traista cu cărţi în curte şi m-am aplecat pe marginea fântânii, gata să mă arunc în ea, ca să ajung în oraşul fabulos. Mama era la fereastra dinspre curte şi o pieptăna pe surioara mea; m-a văzut, a scos un ţipăt şi a dat fuga, prinzându-mă de cămaşă tocmai când îmi luam avânt să mă arunc cu capul în jos în fântână.

  În fiecare duminică vedeam la biserică o icoană în care Hristos ieşea din mormânt şi se înălţa la cer, cu un steag alb în mână. Jos, paznicii mormântului, căzuţi pe spate, se uitau la el înspăimântaţi. Auzisem multe istorii despre războaie, despre revoltele cretanilor, mi s-a spus că tatăl tatălui meu fusese un mare căpitan şi, încet-încet, tot uitându-mă la Hristos, credeam că era chiar bunicul meu. Mi-am adunat prietenii în faţa icoanei şi le-am zis: „Uitaţi-vă la bunicul meu, el ţine steagul, se duce la luptă, vedeţi? Jos, sunt turcii, căzuţi pe spate cu picioarele în sus”.

  Ceea ce spuneam nu era nici adevăr, nici minciună, depăşea hotarele logicii şi ale moralei, se înălţa într-o atmosferă mai limpede, mai liberă. Dacă cineva mi-ar fi spus că minţeam, aş fi plâns de ruşine. În mâna mea, pana nu era de cocoş, îngerul mi-o dăruise, nu minţeam, aveam credinţa nestrămutată că în icoană era bunicul, iar paznicii înfricoşaţi erau turcii. Mult mai târziu, când am început să scriu poeme şi istorii, am ajuns să înţeleg că această tainică elaborare se numeşte creaţie.

  Într-o zi, citeam Viaţa Sfântului Ioan Kalivitul, deodată, am sărit în picioare şi m-am hotărât: „O să mă duc la Athos să mă fac sfânt”. Fără să mă întorc s-o privesc pe mama, aşa cum făcuse şi Sfântul Ioan, am trecut peste prag şi am ieşit în stradă. Am luat-o pe străduţele cele mai dosnice şi fugeam tot timpul, de frică să nu mă vadă vreun unchi şi să mă trimită înapoi acasă; am ajuns în port. M-am apropiat de primul caiac gata să ridice ancora; un marinar ars de soare se apleca şi se căznea să desfacă ancora. Tremuram tot de emoţie; m-am apropiat de el:

  — Mă iei şi pe mine, căpitane?

  — Unde vrei să mergi?

  — La Athos.

  — Unde? La Athos? Ce să faci acolo?

  — Să mă fac sfânt.

  Căpitanul a izbucnit în râs, mă alunga cu mâinile amândouă, de parcă dădea după pui, şi striga:

  — Acasă! Acasă!

  Am fugit acasă şi m-am ghemuit ruşinat după divan, fără să suflu o vorbă; astăzi, pentru prima oară povestesc şi admit ideea că tentativa mea de a deveni sfânt a eşuat.

  Suferinţa mea a durat ani de zile, poate mai durează şi acum. Trebuie să spun că m-am născut vinerea, în 18 februarie, ziua sufletelor, cu adevărat o zi sfântă, şi bătrâna moaşă m-a luat, m-a dus la lumină şi m-a privit îndelung, de parcă văzuse semne tainice. M-a ridicat pe braţe şi a zis: „Luaţi aminte la ce vă spun eu, într-o zi copilul ăsta o să ajungă episcop”.

  Când am aflat, mai târziu, profeţia făcută de moaşă mi se părea că se potrivea cu dorinţa mea cea mai tainică şi am crezut în ea. Purtam pe umerii mei o mare răspundere şi n-aş fi vrut să fac ceva care nu era demn de un episcop. Mult mai târziu, când am văzut ce făceau episcopii, m-am răzgândit; ca să fiu vrednic de sfinţenia la care râvneam cu ardoare, n-am mai vrut să fac nimic din ceea ce făceau episcopii.

  IX. Dorul de zbor.

  Pe vremea aceea zilele se scurgeau încet şi monoton. Oamenii nu citeau ziare; radioul, telefonul şi cinematograful nu existau încă, viaţa se scurgea fără zgomot, măsurată şi fără vorbă multă. Fiecare om era o lume aparte, închisă; fiecare casă era încuiată cu lacăte şi zăvoare, stăpânii casei îmbătrâneau cu fiecare zi, petreceau în linişte ca nu cumva să fie auziţi, se certau pe ascuns, boleau şi mureau în tăcere. Uşa se deschidea doar spre a face loc rămăşiţelor pământeşti, când cei patru pereţi îşi dezvăluiau pentru o clipă tainele, dar uşa se închidea iar şi viaţa începea să se macine din nou fără zgomot.

  În sărbătorile de peste an, când se năştea Hristos, sau când murea şi învia, toată lumea se gătea şi se împodobea, ieşeau din case şi se revărsau pe străzi, îndreptându-se spre biserică. Cu porţile larg deschise, biserica îi aştepta. Lumânările şi candelabrele erau aprinse şi stăpânul lăcaşului, Sfântul Mina, călare pe cal, stătea în prag şi primea oamenii din Megalo Kastro, pe care îi iubea atât. Inimile se deschideau, necazurile erau lăsate la o parte, nu mai erau nici stăpâni, nici slugi, toţi erau una, nu mai existau nici certuri, nici turci, nici moarte. Acolo, în biserică, având în frunte pe căpitanul Mina, călăreţul, simţeau cu toţii că erau o armie nemuritoare.

  Pe atunci, la Megalo Kastro viaţa era profundă, conservatoare. Râdeau rar, lacrimi erau multe şi dureri neştiute şi mai multe. Oamenii înstăriţi erau serioşi, îşi vedeau de treburile lor, iar norodul era supus: se ridicau respectuoşi când trecea un om de vază. Dar cu toţii împărţeau o patimă comună, care îi făcea să uite grijile şi lipsurile şi să se simtă ca fraţii, dar nu o mărturiseau nimănui pentru că le era frică de turci.

  Şi iată că într-o bună zi apele liniştite au început să facă valuri. Într-o dimineaţă, a apărut în port un vapor împodobit cu steaguri: toţi cei care se aflau din întâmplare în port au rămas cu gura căscată. Ce era acel vaporaş multicolor, împodobit cu steaguri, alunecând printre cele două turnuri veneţiene de la gura portului şi apropiindu-se? Doamne, apără şi păzeşte! Unul zicea că trebuie să fie un stol de păsări, altul că sunt măşti de carnaval, altul că e o grădină plutitoare, aidoma celor văzute de Sinbad Marinarul în caldele mări îndepărtate. În clipa următoare, un glas gros şi puternic s-a auzit din cafeneaua portului: „Bre, bre! Bun venit, pelerini!” Toţi cei de faţă au răsuflat uşuraţi; au înţeles. Între timp, vaporul s-a apropiat, se vedea clar că erau femei împopoţonate cu pălării, cu pene, cu pelerine în toate culorile, cu obrajii sulemeniţi cu carmin. La vederea lor, cretanii mai bătrâni îşi făceau cruce şi rosteau încet „Piei, satano!” şi îşi scuipau în sân. „Ce treabă or fi având pe aici stricatele astea? Se află în slăvitul Megalo Kastro, unde nu-i loc pentru nici un fel de schimonoseli!”

  O oră mai târziu, pe toate zidurile au fost lipite afişe stacojii şi întregul târg a aflat: era o trupă de actori care veniseră să-i amuze pe oamenii din Megalo Kastro.

  Nici până azi nu înţeleg prin ce minune tata m-a luat de mână şi mi-a zis: „Hai să mergem şi noi la teatru, să vedem ce naiba o mai fi şi asta”. Se făcuse noapte, mă ţinea strâns de mână şi coboram spre port, într-un cartier sărman, care îmi era total necunoscut; casele erau rare şi erau multe stâni. O stână largă era luminată şi dinăuntru se auzeau clarinete şi tobe, o pânză de corabie era agăţată la uşă; o ridicai şi intrai înăuntru. Am intrat. Bănci, scări, scaune, femei şi bărbaţi care se uitau ţintă la cortină, aşteptând să se ridice. O briză uşoară sufla dinspre mare, aerul era înmiresmat, femeile şi bărbaţii vorbeau şi râdeau, ronţăind alune şi seminţe de dovleac.

  — Ce teatru mai e şi ăsta? a întrebat tata care era pentru prima oară la o astfel de serbare.

  Cineva i-a arătat cortina. Ne-am aşezat şi noi cu privirea pironită asupra cortinei. Pe pânză scria cu litere de-o şchioapă „Hoţii – de Schiller, o piesă foarte amuzantă”, iar ceva mai jos scria: „Să nu vă fie frică, tot ce vedeţi e doar o fantezie”.

  — Ce înseamnă fantezie? l-am întrebat pe tata.

  — Baliverne, mi-a răspuns el.

  Tata voia să mai zică ceva, s-a întors spre un vecin să întrebe cine erau „hoţii”, dar era prea târziu: am auzit trei bătăi de gong şi cortina s-a ridicat. Holbam ochii; un paradis se deschidea înaintea mea: îngeri, femei şi bărbaţi, intrau şi ieşeau, împodobiţi cu aripi şi diademe aurite, cu obrajii pomădaţi cu alb şi stacojiu. Vorbeau tare, dar nu înţelegeam; erau furioşi, dar nu ştiam din ce pricină. Şi, deodată, şi-au făcut intrarea două namile, păreau să fie fraţi, au început să se certe şi să se înjure, se urmăreau, vrând să se omoare unul pe altul.

  Tata ciuli urechile; asculta, mormăia ceva nemulţumit; se foia pe scaun de parcă şedea pe cărbuni aprinşi, şi-a scos batista să-şi şteargă sudoarea care-i curgea pe frunte; când a înţeles, în cele din urmă, că lunganii erau fraţi şi se certau, a sărit în picioare furios:

  — Ce caraghioslâc mai e şi ăsta? a rostit el cu voce tare, hai acasă! M-a înşfăcat de mână şi am plecat răsturnând, în grabă, câteva scaune. M-a prins de umăr şi m-a scuturat:

  — Să nu mai pui piciorul în teatru, nenorocitule, mă auzi? De nu, te snopesc în bătaie! Aşa am făcut pentru prima oară cunoştinţă cu teatrul.

  Sufla o briză caldă, în mintea mea încolţise iarba, în măruntaiele mele înfloreau anemone; a venit primăvara alături de logodnicul ei, Sfântul Gheorghe călare pe un cal alb; a venit vara şi Sfânta Fecioară, culcată pe pământul roditor, se odihnea după ce adusese pe lume un asemenea fiu. A sosit, odată cu ploile, Sfântul Dumitru pe un cal roib, trăgând după el toamna încununată cu iederă şi frunze ruginite de viţă-de-vie. Se pogora iarna, stăteam acasă, împreună cu mama şi cu sora mea, făceam focul în sobiţă – când tata nu era acolo – şi coceam castane şi năut pe jăratec. Aşteptam ca Hristos să se nască şi să vină bunicul cu obrajii rumeni, cu purcelul fript, învelit în frunze de lămâi. Iarna avea chipul şi înfăţişarea bunicului meu: cu cizme negre, cu mustaţa albă şi ţinând în mâini un purcel de lapte, fript.

  Vremea trecea, iar eu mă făceam tot mai mare, vasele cu busuioc şi crăiţe din curte se făceau tot mai mici, urcam scările la Emine dintr-un singur salt, fără ca ea să-mi mai dea mâna. Creşteam şi în mine vechile doruri creşteau şi ele, în vreme ce tot alte doruri se iveau, Vieţile Sfinţilor erau prea mărginite, mă sufocam, nu pentru că nu mai aveam credinţă, credeam, dar sfinţii mi se păreau prea supuşi, plecau capul înaintea Domnului, fără să iasă din vorba lui. Sângele Cretei se trezea în mine, aveam presimţirea, încă neclară, că adevăratul om este cel care se împotriveşte şi luptă, cel care nu se sfieşte să spună „nu” chiar şi în faţa lui Dumnezeu.

  Nu puteam să-i dau un nume acestei noi nelinişti, la vârsta aceea nu aveam însă nevoie de cuvinte, înţelegeam totul fără ajutorul minţii sau al cuvântului. Mă cuprindea tristeţea când vedeam sfinţii rânduiţi la poarta raiului, cu braţele încrucişate, milogindu-se, implorând să li se deschidă. Îmi aduceau aminte de leproşii pe care îi vedeam mereu când ne duceam la vie, aşezaţi la poarta fortificată a oraşului, cu nasul mâncat de boală, fără degete, cu buzele putrede, întinzând cioturile mâinilor la trecători, cerând pomană! Nu-mi era deloc milă de ei, eram îngreţoşat, întorceam capul şi treceam mai departe cât puteam de repede. Cu această imagine în mintea mea de copil, sfinţii cădeau în dizgraţie. Nu exista, aşadar, o altă cale spre rai? Părăsind zmeii şi zânele din poveşti, intrasem în deşertul Thebaidei cu sfinţii milogi, iar acum simţeam că trebuia să scap şi de ei.

  La toate sărbătorile importante, mama ne făcea bunătăţi, cornuleţe cu migdale, loukoumi, iar de Paşte, cozonac; în haine de duminică, mergeam la unchii şi la mătuşile mele să le duc bunătăţi, să le dau bineţe. Mă primeau cu inima deschisă şi îmi dădeau bănuţi de argint, ca să-mi cumpăr bomboane şi abţibilduri. Dar eu alergam a doua zi la librăria lui Loukas şi-mi cumpăram cărţulii despre tărâmuri îndepărtate şi despre mari exploratori. Fără doar şi poate, sămânţa lăsată de Robinson Crusoe se fixase în mintea mea şi acum începea să dea roade.

  Nu înţelegeam mare lucru din vieţile noilor sfinţi, dar miezul lor se insinua adânc în sufletul meu. Mintea se deschidea, acum se umplea de turnuri medievale, de peisaje exotice, de insule misterioase care miroseau a cuişoare şi a scorţişoară. Sălbatici, împodobiţi cu pene roşii, dansau înlăuntrul meu, aprindeau focuri şi frigeau carne de om, iar insulele din jur surâdeau copilăreşte. Aceşti noi sfinţi nu cereau pomană; tot ce voiau luau cu sabia. Ah, dacă ar fi posibil să intri în rai călare, aidoma acestor cavaleri! Erou şi sfânt, iată omul ideal, mă gândeam.

  Casa părintească era tot mai strâmtă, Megalo Kastro tot mai mărginit. Pământul îmi părea o junglă tropicală cu păsări în mii de culori, cu fiare sălbatice, cu fructe dulci ca mierea şi voiam, sau îmi imaginam că vreau, să străbat pădurea exotică de dragul unei fecioare palide aflate în pericol. Într-o zi, trecând pe lângă o cafenea i-am zărit chipul: o chema Genoveva.

  În imaginaţia mea sfinţii se contopeau cu cavalerii care au pornit să salveze lumea, Mormântul Sfânt, o fecioară; se confundau cu marii exploratori, iar corăbiile lui Cristofor Columb, care plecaseră din micul port spaniol, erau la fel – acelaşi vânt le umfla pânzele – cu corăbiile care până acum navigaseră în sufletul meu, încărcate de sfinţii care se îndreptau spre deşert.

  Mai târziu, când l-am citit pe Cervantes, eroul său Don Quijote mi se părea un sfânt martir care pornise, printre râsete şi batjocuri, să descopere, dincolo de viaţa umilă de fiecare zi, esenţa ascunsă în dosul aparenţei. Care esenţă? Pe atunci nu ştiam, am înţeles mult mai târziu. Există o singură esenţă, mereu aceeaşi, omul n-a descoperit alt mod de a se înălţa; deruta materiei şi supunerea individului unui scop care îl transcende, chiar dacă e o himeră; pentru o inimă încrezătoare şi iubitoare, nu există himeră, există numai curajul, încrederea şi fapta roditoare.

  Anii au trecut. Eram tentat să fac ordine în haosul imaginaţiei mele, dar această esenţă, întrezărită pe când eram copil, încă tulbure, mi se părea inima adevărului: dincolo de preocupările personale, dincolo de obiceiurile comode şi plăcute, mai presus de noi înşine, trebuie să ne fixăm un scop, străduindu-ne zi şi noapte să-l atingem, dispreţuind batjocura, foamea şi moartea. Nu să-l atingem; un suflet mândru, îndată ce-şi atinge scopul, îl mută şi mai departe; nu să-l atingem, ci să nu ne oprim niciodată din urcuşul nostru. Numai astfel viaţa căpătă nobleţe şi coerenţă.

  În toiul acestor văpăi mi-am petrecut copilăria. Aventurile sfinţilor şi ale eroilor mi se păreau cea mai simplă şi mai realistă cale a omului. Dar flăcările care mă ardeau se confundau cu alte flăcări, mult mai mari, care incendiau Megalo Kastro şi Creta, în vremurile acelea de robie.

  În acele timpuri eroice, Megalo Kastro nu era doar o adunătură de case, de prăvălii şi de străzi înguste înghesuite pe un ţărm cretan, lângă o mare veşnic agitată; sufletele care locuiau acolo nu erau doar o ceată revoltată, dezordonată, fără cap, ori cu mii de capete, de bărbaţi, de femei şi de copii, care îşi risipeau puterile în grija pentru hrana zilnică, pentru copii şi nevastă. O lege nescrisă, austeră, îi conducea; nimeni nu ridica braţul rebel asupra legii aspre, aflate mai presus de ei. Cineva mai mare decât ei le poruncea. Oraşul întreg era un fort, fiecare locuitor era un fort continuu asediat şi aveau un sfânt drept căpitan, Sfântul Mina, protectorul oraşului. Călare pe un cal sur, înălţând spre cer lancea roşie, ascuţită, sfântul stătea toată ziulica nemişcat în icoana din biserică. Cu ochi înfocaţi, ars de soare, cu barbă scurtă, creaţă. Împovărat de ofrande de argint, mâini, picioare, ochi, inimi, pe care oamenii i le dăruiau, ca prin graţia lui să se însănătoşească; sfântul rămânea nemişcat cât era ziua de lungă, prefăcându-se că era doar o icoană, o bucată de lemn zugrăvit. Dar, de cum se făcea noapte şi creştinii se adunau pe la casele lor şi lămpile se stingeau una câte una, înlătura zugrăveala şi ofrandele de argint, măturându-le cu mâna, dădea pinteni calului şi ieşea să dea o raită prin cartierele grecilor. Îşi făcea rondul. Închidea porţile pe care creştinii le uitaseră deschise, fluiera după plimbăreţii întârziaţi ca să-i facă să se întoarcă la cuiburile lor, se posta lângă porţi şi asculta atent şi mulţumit când auzea cântece: trebuie să fie o nuntă, şoptea el, binecuvântaţi fie mirii şi să fie dăruiţi cu copii, ca să îngroaşe rândurile creştinilor. Mai dădea o raită pe meterezele care străjuiau Megalo Kastro şi, la primul cântat de cocoşi, înainte de a se ivi zorile, dintr-un salt era în biserică şi intra iar în icoană. Făcea pe neştiutorul, dar calul era asudat, cu botul şi pieptul acoperit de spumă; când Haralambos, paracliserul, venea la treabă de dimineaţă să şteargă praful şi să lustruiască sfeşnicele, vedea calul asudat, dar nu se mira pentru că ştia, ca toţi ceilalţi, că sfântul făcea de strajă toată noaptea pe străzi. Când turcii îşi ascuţeau cuţitele şi se pregăteau să-i atace pe creştini, Sfântul Mina sărea iar din icoană să-i apere pe kastrieni. Turcii nu-l vedeau, dar îl recunoşteau după nechezatul calului, vedeau scânteile care săreau când lovea cu potcoavele pietrele de pe caldarâm, şi se ascundeau cuprinşi de panică în casele lor.

  Totuşi, în urmă cu câţiva ani, l-au văzut cu ochii lor. Pregăteau un nou masacru, dar sfântul se precipita în goana calului spre mahalaua turcească. De cum a apărut în colţul străzii, hogea Mustafa, nebunul, l-a văzut şi a luat-o la fugă, strigând: „Allah, Allah, Sfântul Mina pogoară asupra noastră!” Turcii întredeschiseră porţile şi pândeau pe furiş sfântul cu armura aurită, cu barba sură şi creaţă, cu lancea roşie; li se tăiau genunchii şi îşi vârau hangerele înapoi în teacă.

  Pentru oamenii din Kastro nu era doar un sfânt, era căpitanul lor; îi ziceau căpitan Mina şi, în taină, îi aduceau armele să le binecuvânteze. Tatăl meu aprindea lumânări la icoana lui şi numai Dumnezeu poate şti ce îi spunea şi ce reproşuri îi făcea pentru că libertatea Cretei întârzia atât.

  El era căpitanul creştinătăţii. Hassan-bei, duşmanul sângeros al creştinilor, era vecin cu el; iatacul lui era lipit de biserică şi, într-o noapte, a auzit bătăi straşnice în perete, deasupra patului său; a priceput că era Sfântul Mina care îl ameninţa, pentru că în acea zi bătuse un creştin. Din pricina asta căpitanul Mina era furios şi îi bătea în perete. Hassan-bei a ridicat pumnul şi a început să bată şi el în perete „Hei, vecine!”, a strigat el, ai dreptate, pe legea mea, ai dreptate; nu mai bate în perete, îţi voi dărui în fiecare an două burdufuri de untdelemn de candelă şi douăzeci de ocale de ceară, ca să te împac. Să nu ne certăm, doar suntem vecini!”. Şi de atunci, câinele de Hassan-bei trimitea an de an slujitorul în ziua de Sfântul Mina, pe 11 noiembrie, să lase în curtea bisericii două burdufuri cu untdelemn şi douăzeci de ocale de ceară. Şi Sfântul Mina nu i-a mai bătut în perete.

  Există un soi de flacără în Creta, hai să-i zicem suflet, ceva mai puternic decât viaţa şi decât moartea. Mândrie, îndârjire, curaj şi încă ceva indescriptibil, inefabil, ceva care te face să te bucuri şi în acelaşi timp să te temi că eşti om.

  În aerul Cretei, pe când eram copil, simţeai răsuflarea de fiară sălbatică, turcul. Deasupra capului fiecăruia atârna un iatagan turcesc. Cu mulţi ani mai târziu, când am văzut Vedere asupra oraşului Toledo, am înţeles ce aer respiram pe când eram copil şi ce îngeri treceau ca nişte meteoriţi pe deasupra Cretei.

  August era luna pe care o iubeam în copilărie, e luna care îmi place şi acum cel mai mult. Ne aduce struguri şi smochine, cantalup şi pepeni. Îi ziceam Sfântul August. Îl socoteam ocrotitorul meu, lui ar fi trebuit să mă închin. Când o să vreau ceva, o să mă rog de el, îmi ziceam, iar el o să-l roage pe Dumnezeu să se îndure de mine ca să primesc ceea ce-mi doresc. Într-o zi am luat acuarele şi l-am pictat; parcă era bunicul meu de la ţară, cu obrajii rumeni, cu zâmbetul larg, zdrobind strugurii, desculţ; picioarele până la genunchi, ba chiar până la coapse, erau roşii de must, iar pe frunte i-am pus o cunună de viţă-de-vie. Ceva îi lipsea, totuşi. Ce anume? Mantilia pe care o purta bunicul meu pe cap avea două noduri mari, unul la dreapta şi altul la stânga, ca două corniţe, mă uitam şi i-am pus, binişor, două coarne în creştet.

  Din clipa în care l-am pictat şi i-am definit chipul, încrederea mea în august a prins rădăcini în sufletul meu şi îl aşteptam să vină, an de an, să culeagă viile Cretei, să calce strugurii, să împlinească miracolul, să scoată vinul din ei. Îmi amintesc cât mă tulbura acest mister: cum se prefac strugurii în vin? Numai Sfântul August avea puterea de a înfăptui acest miracol şi ziceam: „O, de-aş avea norocul să-l întâlnesc într-o bună zi la via pe care o aveam în afara oraşului, să-l implor să-mi împărtăşească taina”. Agurida se preface în struguri, strugurii se prefac în vin, oamenii beau şi se îmbată, de ce se îmbată? Toate acestea îmi păreau teribile mistere şi, într-o zi, l-am întrebat pe tata, el s-a încruntat: „Nu-ţi mai băga nasul unde nu-ţi fierbe oala!” mi-a răspuns el.

  Tot în august se întindeau strugurii pe grătare acoperite cu pânză, la soare, ca să se facă stafide. Într-un an, ne-am dus la vie, ne-am oprit la căsuţa noastră de la ţară; aerul era înmiresmat, pământul ardea, greierii ţârâiau de mama focului, de parcă stăteau pe cărbuni aprinşi.

  Era 15 August, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, o zi în care nu se lucra, ţăranii o ţineau cu sfinţenie; tata şedea jos, rezemat de un măslin, şi fuma. Vecinii care puseseră şi ei strugurii la uscat şedeau în jurul lui şi trăgeau din pipă tăcuţi. Păreau mâhniţi. Toţi aveau ochii pironiţi pe un noruleţ întunecat, prevestitor de rău, care apăruse pe neaşteptate pe cer şi venea mut spre noi. Eu stăteam, ca toţi ceilalţi, lângă tata şi mă uitam la norişor; îmi plăcea. Pufos, mat, sur ca plumbul, se făcea din ce în ce mai mare, îşi schimba forma şi consistenţa; era când un burduf umflat, când un vultur cu penetul negru, când un elefant pe care îl văzusem într-o poză; îşi mişca trompa, încercând să atingă pământul de sub el. S-a pornit un vânticel cald, frunzele măslinului fremătau. Un vecin a sărit drept în picioare, arătând spre norul care se apropia.

  — Naiba să-l ia! a mormăit el, să-mi ziceţi mie mincinos dacă n-o să-i tragă o răpăială!

  — Nu vorbi cu păcat, a zis un bătrân mai evlavios, Sfânta Fecioară se va îndura, azi e ziua ei sfântă.

  Tata a mârâit ceva, dar n-a suflat o vorbă; credea în Fecioară, dar nu credea că avea puterea de a stăpâni norii.

  Pe când vorbeau, cerul s-a acoperit. Primele picături de ploaie, mari şi calde, au început să cadă. Norii erau foarte aproape de pământ; fulgere galbene, mute, se întretăiau pe cer.

  — Sfântă Fecioară, ajută-ne! strigau cu toţii.

  Toată lumea a sărit, împrăştiindu-se care încotro, fugind spre viile unde toată recolta de stafide zăcea la soare; în timp ce alergau, văzduhul se întuneca tot mai tare, şuviţe se desprindeau din nori şi vijelia a izbucnit cu violenţă. Pâraiele, până atunci secate, se învolburau, uliţele deveniseră torente, glasuri tânguitoare se auzeau de prin toate viile. Unii blestemau, alţii implorau Fecioara să se îndure de ei, să-i ajute, apoi, de prin toate viile, de după măslini, se auzea un plâns de jale.

  M-am furişat din căsuţă, fugeam prin ploaia torenţială, o stranie bucurie, ce semăna cu beţia, mă cuprindea. Pentru prima oară descopeream un lucru monstruos: în toiul celor mai mari nenorociri mă cuprinde o bucurie inexplicabilă, inumană. Când am văzut întâia oară un incendiu – ardea casa mătuşii Kalliopi – eu săream şi ţopăiam înaintea vâlvătăii până când cineva m-a apucat de ceafă şi m-a împins la o parte. Când a murit dascălul Krasakis, abia m-am stăpânit să nu râd. Ca şi cum dascălul şi casa mătuşii erau o povară şi mă simţeam uşurat. Focul, potopul şi moartea mi se păreau nişte năluci cumsecade; eram şi eu o nălucă, eram din aceeaşi rasă de demoni şi ne trudeam să despovărăm pământul de case şi de oameni.

  Am ajuns la marginea drumului, dar uliţa era un torent, nu puteam trece, m-am oprit şi mă uitam: se duceau pe apa sâmbetei strugurii pe jumătate uscaţi, truda unui an întreg, îndreptându-se spre mare şi pierind. Bocetele se înteţeau, femeile, în apă până la genunchi, se luptau să salveze câţiva ciorchini, altele, pe marginea drumului, îşi scoseseră basmalele şi îşi smulgeau părul din cap.

  Muiat până la oase, încercam să-mi ascund bucuria şi am fugit înapoi la căsuţă; mă grăbeam să văd ce face tata, plângea, blestema, striga? Trecând pe lângă uscătorie am văzut că toate stafidele noastre s-au dus.

  Tata stătea împietrit în prag, muşcându-şi mustaţa. Mama stătea în picioare în spatele lui şi plângea.

  — Tată, am ţipat eu, stafidele noastre s-au dus!

  — Dar noi n-am pierit, a răspuns el, ţine-ţi gura!

  N-am uitat niciodată clipa aceea; cred că a fost pentru mine o mare lecţie în clipele de cumpănă ale vieţii mele. Îmi aminteam întotdeauna de tata stând în picioare în prag, calm, împietrit; nu blestema, nu implora, nu plângea; stătea ţeapăn şi privea dezastrul şi, dintre toţi vecinii, numai el îşi păstrase demnitatea de om.

  X. Masacrul „O nenorocire e bine-venită dacă vine singură”, se zice în Creta, dar adevărul e că nu vine niciodată singură. A doua zi cerul era senin, în ajun îşi descărcase mânia, făcând ce voia cu oamenii, iar acum le zâmbea. Gospodarii îşi cercetau viile: stafidele erau pierdute, grămezi de boabe se vedeau îngropate în noroi… În plină amiază, tata s-a dus în grabă la Megalo Kastro; în zorii zilei venise un prieten de-al său care îi şoptise câteva cuvinte la ureche şi a plecat. Se zvonea că, într-un sat, aga fusese omorât de creştini, turcii erau furioşi, creştinii apucau armele, erau gata să se ridice. Turcii alergau spre Megalo Kastro, să se pună la adăpost sigur, dincolo de zidurile veneţiene.

  Rătăceam prin vie, cu mama şi cu sora mea, şi culegeam boabele care mai rămăseseră pe viţele de vie. Deodată, dinspre drum s-au auzit strigăte şi ţipete, trecea o ceată de oameni cu măgarii încărcaţi cu ceaune, cu copăi, cu turcoaice, toţi înotau prin mocirlă, fugeau desculţi, cu încălţările descheiate, cu turbanele pe cap. Nu vorbeau omeneşte, urlau şi alergau spre Megalo Kastro. Arşiţa era în toi, aerul fierbea.

  — Turcii, câinii! a ţipat mama, înşfăcându-ne de subsuori şi ducându-ne în casă. Eu mă ţineam de fusta ei.

  — De ce fug, mamă? am întrebat eu. Ce vor să facă? De ce tremuri? M-a mângâiat pe cap:

  — O, Doamne, ce-ţi va fi dat să vezi, copile! E groaznic să te naşti în Creta!

  Am întredeschis uşurel fereastra şi ne-am uitat afară. Convoiul se vedea în depărtare, apoi a dispărut pe după măslini, pe drum s-a aşternut liniştea. În acel moment a apărut tata.

  — Haideţi să plecăm, repede, a zis tata, repede, înainte de a apune soarele.

  Mama ne-a luat de mână, tata şi-a scos revolverul de sub pernă, l-a cercetat să vadă dacă era încărcat, l-a vârât în buzunar şi a pornit în urma noastră.

  Soarele era aproape de asfinţit, când am intrat pe poarta fortificată a oraşului; pe străzi se lăsase întunericul, oamenii alergau în mare grabă, zăvorau porţile, mamele ieşeau şi chemau copiii în casă. Vecina noastră, turcoaica Fatima, ne-a văzut, dar nu ne-a dat bună seara.

  Tata s-a aşezat în locul lui obişnuit pe canapea, în colţul de lângă fereastra dinspre curte, mama stătea în picioare în faţa lui şi aştepta; ştia că îi va spune ce avea de făcut. Tata şi-a scos punga cu tutun, a răsucit o ţigară încet, pe îndelete, apoi fără să ridice măcar privirea a zis:

  — Nimeni să nu pună piciorul dincolo de prag. Şi s-a întors spre mine încruntat:

  — Ţi-e frică?

  — Nu! i-am răspuns eu.

  — Şi dacă turcii sparg uşa? Dacă o să intre şi o să te înjunghie?

  M-am cutremurat, simţeam parcă răceala cuţitului pe gât. Am vrut să ţip: mi-e frică, mi-e frică, dar tata se uita fix la mine. Brusc, mi-am simţit inima plină de curaj:

  — Chiar dacă mă vor înjunghia, nu mi-e frică.

  — Bine, a zis tata şi a aprins ţigara.

  Vara trecută, la ţară, când m-am dus să-mi văd bunicul pe moarte, am dormit cu un unchi afară pe câmp, la pepeni. Tocmai când era cât pe-aci să adorm, deodată aud prr! prr! prr!, un pârâit foarte ciudat. Înfricoşat, m-am tras mai aproape de unchiul meu. „Ce se aude?” am întrebat eu, „mi-e frică”. Unchiul s-a întors cu spatele la mine, supărat că îl trezisem din somn. „Culcă-te, domnişorule”, a zis el, „n-ai mai auzit pârâitul ăsta? Cresc pepenii!”

  Tot astfel, în ziua aceea când tata s-a uitat drept în ochii mei, am simţit că îmi creştea inima şi o auzeam cum pârâie.

  Megalo Kastro avea patru porţi fortificate; turcii le încuiau în fiecare zi la apusul soarelui şi nimeni nu intra şi nu ieşea din oraş toată noaptea, aşa se face că adeseori puţinii creştini care erau înăuntru cădeau în cursa de şoareci; când răsărea iar soarele, porţile erau din nou deschise. Turcii puteau, deci, să înceapă masacrul noaptea, câtă vreme porţile erau zăvorâte, ei erau mulţi în interiorul cetăţii şi aveau o garnizoană acolo.

  Câteva zile mai târziu, am trăit cel dintâi masacru. Atunci am văzut, cu ochii mei de copil, dincolo de masca frumuseţii, a mării, a câmpiilor înverzite, a viilor încărcate de struguri, dincolo de pâinea albă şi de surâsul mamei – am văzut, pentru prima dată, adevărata faţă a vieţii: hârca.

  Atunci, pentru prima dată, a căzut tainic în măruntaiele mele sămânţa care, mult mai târziu, avea să rodească, având drept fruct un al treilea ochi lăuntric, pur, deschis zi şi noapte, fără frică şi fără speranţă.

  Cu mama şi cu sora mea, lipiţi unul de altul, stăteam baricadaţi în casă, auzeam turcii trecând pe lângă poartă, dezlănţuiţi, blestemând şi înjurând, spărgeau uşile şi îi înjunghiau pe creştini. Auzeam strigăte şi horcăit de răniţi, câinii care lătrau şi un uruit în văzduh, ca la un cutremur de pământ. Tata, îndărătul uşii, cu arma încărcată, aştepta. Îmi amintesc că avea în mână un amnar lung, îi zicea bucătarul, cu care ascuţea un pumnal cu mâner negru. Aşteptam. Tata ne-a zis: „Dacă turcii sparg uşa şi intră, mai bine vă omor cu mâna mea decât să cădeţi în mâinile lor”. Eu cu mama şi cu sora mea ne-am împăcat cu gândul. Şi aşteptam.

  În orele acelea, cred că dacă lucrurile invizibile ar putea fi vizibile, aş fi văzut cum inima mea creştea. Am simţit că în câteva ceasuri am ieşit din copilărie şi am devenit bărbat.

  Şi astfel s-a scurs noaptea; când s-a făcut ziuă, uruitul s-a mai potolit, moartea s-a îndepărtat. Am deschis cu mare băgare de seamă uşa şi ne-am strecurat capetele afară; vecinele deschideau cu teamă ferestrele şi cercetau strada. Atunci a apărut turcul, spânul cu glas piţigăiat, care vindea covrigi cu susan, tocmai trecea cu tablaua pe cap şi-şi striga cu glas cântat jimblele cu scorţişoară şi covrigii cu susan. Ce plăcere era să-l auzi, totul renăştea, părea că vedeam pentru prima oară cerul, norii şi covrigii atât de bine mirositori… Mama mi-a cumpărat şi mie unul, mestecam cu o plăcere de nedescris.

  — Mamă, s-a terminat masacrul? am întrebat-o eu. Mama s-a înfricoşat:

  — Taci, taci, copile, nu mai pomeni vorba asta! Să nu chemi răul!

  Şi acum când scriu cuvântul „masacru” mi se ridică părul măciucă în cap. Pe când eram copil, acest cuvânt nu cuprindea doar şapte litere din alfabet, puse una lângă alta, ci un uruit fără sfârşit, lovituri cu piciorul în uşă, chipuri sălbatice cu cuţitul în dinţi, femei care tremurau de groază şi bărbaţi care îşi încărcau armele şi îngenuncheau în spatele uşilor închise. Pentru noi, care am copilărit în Creta, mai sunt câteva cuvinte din care şiroiesc din belşug lacrimi şi sânge, cuvinte pentru care neamul întreg fusese crucificat: libertate, Sfântul Mina, Hristos, revoluţie…

  Un destin ingrat şi nefericit are cel care scrie, folosind cuvinte spre a-şi stăvili elanul lăuntric. Fiecare cuvânt e o scoică ce nu poate fi zdrobită şi care închide în ea o mare forţă explozivă; ca să-i descoperi sensul trebuie să-l laşi să irumpă ca o bombă, spre a elibera sufletul pe care îl ţine captiv.

  Cândva, un rabin îşi lua rămas-bun, cu lacrimi în ochi, de la nevastă şi de la copii, când mergea să se roage la sinagogă, nu ştia dacă va mai rămâne în viaţă după rugăciune. „Când rostesc un cuvânt, zicea el, de pildă, Kyrie…, cuvântul îmi zdrobeşte inima, mă cuprinde frica şi nu ştiu dacă voi mai avea puterea să spun şi: …eleison2.”

  O, dacă s-ar afla cineva să citească în felul acesta un poem, ori cuvântul „masacru”, ori o scrisoare de dragoste de la femeia iubită, ori acest Raport al unui om care a luptat atât de mult în viaţă şi a împlinit atât de puţin!

  A doua zi, dimineaţa devreme, tata m-a luat de mână:

  — Hai să mergem, a zis. Mama s-a speriat:

  — Unde duci copilul, nici un creştin n-a ieşit încă din casă.

  — Hai, a repetat tata. A deschis uşa şi am ieşit.

  — Unde ne ducem? am întrebat eu, şi mâna îmi tremura în palma lui uriaşă.

  M-am uitat în sus şi în jos pe stradă, era pustie; în colţul străzii, doi turci se spălau la fântână; apa era roşie.

  — Ţi-e frică?

  — Da!

  — Nu-i nimic, o să te obişnuieşti.

  Am cotit după colţ şi am luat-o spre poarta de la intrarea în port. Am trecut pe lângă o casă care încă fumega, pe lângă multe altele cu uşile sparte, cu pragul stropit cu sânge. Am ajuns în parcul cel mare, lângă fântâna cu lei, lângă platanul bătrân, uriaş. Tata s-a oprit şi a întins braţul:

  — Uită-te! mi-a zis el.

  M-am uitat spre platan şi am scos un ţipăt. Trei bărbaţi spânzuraţi se legănau în copac, unul lângă altul, cu picioarele goale, numai în cămaşă, limba verzuie le atârna din gură. Am întors capul, nu puteam să văd şi m-am agăţat de genunchiul tatei. Dar el mi-a prins capul cu mâinile amândouă şi m-a întors într-acolo.

  — Uită-te! mi-a poruncit el. Ochii mi s-au umplut de imaginea lor.

  — Atât cât vei trăi, auzi, să ai înaintea ochilor tăi morţii ăştia.

  — Cine i-a omorât?

  — Libertatea, fie binecuvântată!

  Atunci n-am înţeles. Mă uitam, cu ochii holbaţi, mă uitam la cele trei trupuri care se legănau încetişor printre frunzele galbene ale platanului.

  Tata s-a uitat în jur cu auzul încordat; strada era pustie. S-a întors către mine.

  — Poţi să-i atingi cu mâna, mi-a zis el.

  — Nu pot! am ţipat eu îngrozit.

  — Ba poţI. Poţi, vino!

  Ne-am apropiat, tata şi-a făcut iute cruce:

  — Pune mâna pe picioarele lor, mi-a poruncit el.

  Mi-a luat mâna, am simţit în vârful degetelor pielea rece, pergamentoasă, încă umedă de roua de peste noapte.

  — Sărută-le picioarele, închină-te! mi-a poruncit tata, şi când a văzut că mă feresc şi dau să plec, m-a luat de subsuori, m-a ridicat în aer, mi-a aplecat capul şi mi-a lipit gura cu forţa de picioarele lor ţepene. M-a lăsat apoi jos, nu mă mai ţineau genunchii. S-a aplecat şi s-a uitat la mine:

  — Ca să te obişnuieşti, a zis el.

  M-a luat de mână şi ne-am întors acasă. Mama ne aştepta nerăbdătoare îndărătul uşii.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, unde aţi fost? a întrebat ea, şi m-a luat în braţe, sărutându-mă cu patimă.

  — Am fost să ne închinăm, a răspuns tata şi mi-a aruncat o privire furişă în care se citea încrederea.

  Trei zile porţile cetăţii au rămas închise; în cea de-a patra zi s-au deschis, dar turcii dădeau târcoale pe străzi, cafenelele gemeau de ei, se adunau în geamii, clocotul încă nu se potolise; în ochi li se citea o ură de moarte; era de-ajuns să sară o scânteie, şi Creta lua foc. Creştinii care aveau copii luau vaporul sau corabia şi plecau spre Grecia liberă. Cei care nu aveau copii părăseau Megalo Kastro şi o luau spre munţi. Noi ne aflam printre cei ce se îndreptau spre port, cu gândul de plecare; tata mergea înainte, mama şi soră-mea după el, iar eu la urmă.

  — Noi, bărbaţii, trebuie să apărăm femeile, mi-a spus tata, chiar dacă eu nu aveam nici măcar opt ani, eu o să merg înainte, iar tu la urmă. Să fii cu ochii în patru!

  Am trecut pe lângă casele incendiate din vecini, morţii nu fuseseră încă luaţi, începeau să miroasă. În faţa unei porţi tata s-a oprit şi a cules de pe jos o piatră stropită cu sânge:

  — Păstreaz-o! mi-a zis el.

  Am început să înţeleg de ce tata se purta cu atâta cruzime; nu aplica legea noii pedagogii, el urma o lege străveche, o lege care nu cunoştea îndurarea, singura în stare să ne apere neamul. Iată de ce lupul îşi învaţă puiul iubit, întâiul născut, să vâneze şi să ucidă, să scape de capcane, prin viclenie sau curaj. Datorită pedagogiei tatălui meu am avut îndârjirea şi forţa de a îndura momentele dificile. Acestei asprimi îi datorez toate gândurile nesupuse care mă stăpânesc şi acum, la apusul vieţii, şi mă îndeamnă să nu cer îndurare nici de la Dumnezeu, nici de la Diavol.

  — Hai să mergem în odaia ta să luăm o hotărâre, mi-a zis tata, înainte de plecare. S-a oprit în mijlocul odăii şi a arătat spre harta mare a Greciei, agăţată pe perete.

  — Nu vreau nici la Pireu, nici la Atena; acolo o să se adune toţi. Apoi vor începe să se vaite că n-au ce mânca şi vor ajunge să cerşească ajutoare. Nimic nu mă scârbeşte mai mult ca lucrul ăsta. Alege o insulă!

  — Care vreau eu?

  — Care vrei tu!

  M-am urcat pe un scaun, mi-am plimbat privirea peste toate insulele din Marea Egee: pete verzi în marea albastră; de la Santorini mi-am plimbat degetul spre Milos, Sifnos, Mykonos şi Păros; la Naxos m-am oprit.

  — Naxos! am spus eu. Îmi plăceau forma şi numele ei. Cum aş fi putut să ghicesc ce rol hotărâtor va juca în viaţa mea această alegere întâmplătoare, fatală?

  — Naxos! am repetat eu, şi m-am uitat la tata.

  — Bine, mi-a răspuns el, să mergem în Naxos.

  XI. Naxos.

  Insula avea un farmec aparte, era linişte şi pace, pe chipurile oamenilor se citea bunătatea, vedeai grămezi de pepeni, de piersici, de smochine, marea era calmă. Mă uitam la oameni, nu cunoşteau spaima de turci şi groaza de cutremure, prin ochii lor nu treceau flăcări. Libertatea stinsese aici dorul de libertate, viaţa curgea liniştită şi calmă ca o apă molcomă, fericită; chiar dacă uneori se învolbura, nu izbucnea niciodată o adevărată furtună. Străbătând insula Naxos, primul dar pe care l-am primit a fost siguranţa şi, în scurt timp, plictisul. Am făcut cunoştinţă cu domnul Lazaros, un naxiot bogat, care avea o livadă minunată la Engares, la numai o oră de oraş. Ne-a invitat la el şi am stat acolo două săptămâni. Ce belşug, ce pomi încărcaţi de rod, ce fericire desăvârşită! Creta devenise o legendă, un nor rebel, îndepărtat; nici frică, nici vărsare de sânge, nici luptă pentru libertate, toate se topeau şi piereau în fericirea moleşitoare de la Naxos.

  Într-un dulap din vila sa de la ţară am dat peste o grămadă de cărţi îngălbenite de vreme. Le luam şi mă aşezam sub un măslin, răsfoindu-le cu lăcomie. Mă uitam la pozele vechi, şterse, cu cavaleri şi domniţe, cu fiare sălbatice şi jungle cu bananieri; în altele vedeam mări îngheţate, vapoare prinse între gheţuri, pui de urşi rostogolindu-se prin zăpadă, pufoşi, ca de vată; aflam despre oraşe îndepărtate cu furnale înalte, cu muncitori, cu focuri uriaşe.

  Mintea mea era mai cuprinzătoare, lumea devenise mai largă; imaginaţia mea se încărca cu arbori gigantici, cu animale ciudate, cu oameni cu pielea neagră sau galbenă, iar unele pasaje pe care le citeam mă tulburau. Într-o carte îngălbenită de vreme, puteai citi: „Fericit e omul care a străbătut mai toate mările şi mai toate ţările”. Sau în alta: „Mai bine taur o zi, decât bou un an”. Nu înţelegeam prea bine ce voia să zică, dar ştiam un lucru: n-aş fi vrut să fiu bou. Închideam cartea, trăgeam în piept aerul înmiresmat, cu ochii ţintă la piersicii şi la caişii plini de roade; eram un gândăcel cu aripioarele încă lipite, care îşi lua avânt lovind cu picioruşele în pământ, trudindu-se să zboare, dar inimioara îi tremura de frică: va reuşi, ori nu va reuşi? Încă puţină răbdare.

  Aveam răbdare, fără să-mi dau seama, mă pregăteam în taină, sufleteşte, pentru clipa în care îmi vor creşte aripi şi voi putea să zbor.

  Nepoata domnului Lazaros, un băieţoi de fată de doisprezece ani, Stella, îşi atârnase leagănul în măslinul de alături, se legăna în văzduh şi cânta; mişcarea făcea să i se ridice rochia şi genunchii rotunzi, albi ca zăpada, luceau în soare. Nu mai suportam s-o aud cântând şi să-i văd genunchii, într-o zi am trântit cărţile jos. Ea s-a uitat la mine şi a izbucnit în râs, continuând să mestece mastic. Mă tachina tot timpul cu cântecele glumeţe; pe toate le-am uitat, în afară de unul:

  Pleacă-ţi ochii negri, iubite, Privirea lor mă ucide.

  — Stella, am strigat mânios, ori pleci tu, ori plec eu! A sărit în grabă din leagăn:

  — Hai să plecăm amândoi, a răspuns ea, fără să mai râdă. A coborât apoi glasul:

  — Hai să plecăm împreună, bietul meu prieten, pentru că de luni te vor închide la şcoala catolică; l-am auzit pe unchiul vorbind cu taică-tău.

  La Naxos, în cetatea în care locuiau de secole cuceritorii franci, se afla faimoasa şcoală franceză, condusă de preoţi catolici. Împreună cu tata ne-am urcat într-o zi până acolo, tata s-a uitat lung şi a dat din cap:

  — Un tânăr poate primi o educaţie bună aici, dar dascălii, naiba să-i ia, sunt papistaşi, te pot atrage la catolicism.

  Deşi n-am mai vorbit despre şcoală, îmi dădeam seama că ideea îl preocupa, dar nu ştia ce hotărâre să ia. În aceeaşi seară, Stella m-a pus în gardă că tata voia să mă ia cu el după cină, ca să facem o plimbare prin grădină. Răsărise luna, totul era calm şi lumea era înmiresmată.

  Multă vreme n-a zis nimic; când să ne întoarcem în casă, s-a oprit:

  — Revoluţia în Creta, a zis el, va mai dura mult; eu o să mă întorc acolo, nu pot părăsi creştinii în toiul luptei, ca să mă plimb prin grădini; în fiecare noapte bunicul tău îmi apare în vis şi mă dojeneşte; trebuie să plec. Dar în vremea asta, nu vreau să stai degeaba; trebuie să iasă un om din tine.

  Şi iar a tăcut, a mai făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit:

  — Ai înţeles? m-a întrebat el. Un om, vasăzică, folositor patriei sale. Destul de rău că eşti făcut pentru carte şi nu pentru a lupta cu arma; ce putem face, e drumul tău, mergi pe el! Ai înţeles? Învaţă, ca să ajuţi Creta să-şi recapete libertatea. Lucrul ăsta să-ţi fie ţelul, altminteri, s-o ia naiba de învăţătură! Nu vreau să te fac nici dascăl, nici călugăr, nici înţeleptul Solomon. Fii cu băgare de seamă! Eu am pornit pe un drum, acum e rândul tău. Dacă nu eşti bun nici să apuci arma, nici să înveţi, e păcat de pâinea pe care-o mănânci.

  — Mi-e frică de părinţii catolici, am zis eu.

  — Şi mie. Un bărbat adevărat se teme, dar îşi învinge teama. Am încredere în tine. Apoi, după un moment de gândire, a adăugat:

  — Nu, nu am încredere în tine, am încredere în sângele care îţi curge prin vine, în sângele Cretei. Haide, fă-ţi cruce, strânge pumnii şi de luni, dacă o vrea Dumnezeu, mergem să te înscriu la papistaşi.

  În ziua în care am urcat împreună cu tata spre cetate, ploua – o burniţă uşoară de toamnă, străzile erau cenuşii, în spatele nostru marea suspina, un vânt uşor smulgea frunzele din copaci, cădeau una câte una, galbene, cafenii, împodobind suişul jilav. Norii alergau pe deasupra noastră, goniţi de un vânt violent care sufla în straturile de sus; cu capul dat pe spate, mă uitam lacom cum alergau, se uneau, se despărţeau, spânzurând ciucuri suri, lungi până la pământ. De copil îmi plăcea să stau în curte, culcat pe spate, să privesc norii; uneori trecea în zbor o pasăre, un corb, o rândunică, ori un porumbel, mă făceam una cu pasărea, atât de intens încât îi simţeam căldura pieptului în palmă. „Marigo, cred că băiatul tău o să fie un pierde-vară, i-a zis mamei într-o zi vecina noastră, coana Penelope; e veşnic cu capul în nori.” „N-avea grijă, coană Penelope, i-a răspuns mama, în ziua când o să intre în viaţă, o să-şi coboare el capul din nori.”

  Dar nu venise încă ziua aceea, eu priveam cu admiraţie norii în timp ce urcam spre cetate, mă împiedicam întruna şi alunecam. Tata m-a apucat de umăr şi mă ţinea strâns.

  — Lasă norii, uită-te la picioare, dacă nu vrei să cazi şi să te nenoroceşti.

  O fată ştearsă s-a ivit de sub poarta boltită a unei case mari, pe jumătate în ruină, şi se uita la cer. Era palidă şi subţire, pe faţă i se citea aerul de nobleţe: tremura toată, învelindu-se într-un şal destrămat. Mai târziu am aflat că făcea parte dintr-o celebră familie de catolici, duci şi ducese, care cu secole în urmă au cucerit insula Naxos, construindu-şi un castel în cel mai înalt punct al cetăţii; de acolo de sus puteau să observe portul şi, departe, în câmpia din vale, să vegheze plebea ortodoxă care trudea pentru ei cu ziua. Acum erau scăpătaţi, sărăciseră, palatele erau în ruină, iar nobilele lor strănepoate se veştejeau şi sufereau de foame, nu se puteau mărita, căci bărbaţii din spiţa lor dispăruseră, iar cei care mai erau nu voiau să se însoare, ori nu puteau să hrănească o nevastă şi copii; să se mărite cu unul din neamul sărman ortodox nu se cuvenea s-o facă nişte dudui de viţă nobilă; ţineau mândria la loc de cinste pentru că mândria era tot ce le mai rămăsese. Fata s-a uitat o clipă spre cer şi s-a retras iar în casă.

  Îmi amintesc de-a fir a păr tot ce s-a întâmplat în ziua când urcam spre cetate, ca să mă înscriu la şcoala catolică. Parcă văd şi acum pisica ce şedea pe o treaptă în ploaie; era albă cu pete portocalii. Şi o fetiţă desculţă care ducea o lopăţică cu jăratic şi fugea cu faţa luminată de lucirea roşiatică a tăciunilor aprinşi.

  — Iată-ne ajunşi, a zis tata, apoi a ridicat mâna şi a bătut în poarta cea mare.

  Acesta a fost primul salt, probabil saltul decisiv din viaţa mea spirituală. O poartă fermecată s-a deschis în mintea mea, purtându-mă printr-o lume uimitoare. Până atunci, Creta şi Grecia fuseseră o mică arenă în care sufletul meu, aliniat în luptă, se simţea izolat; acum lumea se lărgea, oamenii erau mai mulţi, pieptul meu de adolescent se căznea să cuprindă totul. Înainte presimţeam, dar nu ştiam că lumea era atât de largă şi că suferinţa şi truda erau tovarăşii de drum şi de arme ai tuturor oamenilor, nu numai ai cretanilor; şi mai mult decât toate, aveam presimţirea unei mari taine: că poezia poate preface în vis suferinţa şi lupta, imortalizând lucrurile efemere şi prefăcându-le în cântec. Până atunci mă lăsasem purtat de câteva pasiuni primare: frica, efortul de a învinge frica şi dorinţa de libertate. În sufletul meu au prins viaţă alte două pasiuni: frumosul şi setea de cunoaştere. Voiam să citesc şi să cunosc, să văd tărâmuri îndepărtate, să sufăr şi să mă bucur… Lumea era mult mai largă decât Grecia, suferinţele lumii erau mult mai mari decât ale noastre, iar dorul de libertate nu era un privilegiu exclusiv al Cretei, ci al eternei lupte a omenirii. Dar Creta n-a pălit în mintea mea, lumea întreagă se desfăşura în mintea mea ca o Cretă gigantică, asuprită de tot felul de turci, ridicându-se fără încetare, cerând libertate. Astfel, convertind lumea întreagă sub chipul Cretei, în primii ani ai adolescenţei, am reuşit să înţeleg lupta şi suferinţa omului.

  La şcoala franceză, care grupa elevi din toată Grecia, pentru că eu eram cretan şi Creta era pe atunci în luptă cu turcii, credeam că datoria mea era să nu-mi fac patria de ruşine; aveam datoria să fiu primul din clasă. Nu cred că această convingere izvora din orgoliu, ci dintr-un imperativ naţional, dar mi-a dat putere şi în scurt timp mi-am întrecut colegii de clasă; nu eu, ci mai degrabă Creta îi întrecuse. Şi astfel treceau lunile una după alta, într-o stare de beţie nemaicunoscută înainte, o nemaipomenită dorinţă de a învăţa, de a mă ridica, de a urmări pasărea albastră care, am aflat mai târziu, se numeşte Spirit.

  Îndrăzneala minţii era foarte mare, aşa că într-o zi am luat o hotărâre necugetată: să scriu în dreptul fiecărui cuvânt din dicţionarul francez echivalentul său grec. Treaba asta mi-a luat luni de zile, folosind diverse lexicoane şi când, în sfârşit, dicţionarul francez fusese tradus, l-am luat şi l-am arătat foarte mândru lui Pčre Laurent, directorul ţcolii. Era un preot foarte învăţat, scump la vorbă; avea ochi cenuşii, un zâmbet amar şi o barbă stufoasă, blondă, cu fire albe. A luat dicţionarul, l-a răsfoit şi, uitându-se la mine, a pus palma pe creştetul meu de parcă voia să mă binecuvânteze:

  — Ceea ce ai făcut, pui de cretan, a zis el, demonstrează că într-o zi ai să ajungi un om mare. Eşti norocos că ţi-ai găsit calea de tânăr: calea ta e studiul. Domnul să te binecuvânteze!

  Mândru, m-am dus ţi la directorul adjunct, Pčre Leličvre; era un călugăr cu ochi jucăuşi, căruia îi plăcea viaţa, râdea mereu, ne spunea glume şi se amuza împreună cu noi. La sfârşit de săptămână ne ducea în excursie la ţară, într-o grădină care aparţinea şcolii, şi acolo, scăpaţi de Pčre Laurent, ne încăieram şi râdeam, mâncam fructe, ne rostogoleam în iarbă şi uitam de grijile săptămânii.

  Am alergat să-l găsesc pe Pčre Leličvre ca să-i arăt isprava mea. Era în curte şi uda un strat de crini. A luat dicţionarul şi l-a răsfoit foarte încet, uitându-se prin el; cu cât se uita, cu atât se aprindea mai tare la faţă. Deodată a ridicat dicţionarul şi mi l-a azvârlit drept în faţă:

  — Ar trebui să-ţi fie ruşine, a strigat el, eşti un copilandru, ori un bătrân slab de minte? De ce îţi pierzi vremea cu lucruri de om bătrân? În loc să râzi, să te distrezi şi să te uiţi pe fereastră după fete, stai ca un bătrân ramolit şi traduci dicţionare. Pleacă, piei din ochii mei! Şi ţine minte ce-ţi spun, dacă ai apucat pe calea asta n-o să se aleagă nimic de tine; o să ajungi un biet dascăl gârbovit, cu ochelari rotunzi pe nas. Dacă eşti un adevărat cretan, azvârle pe foc dicţionarul ăsta blestemat şi adu-mi cenuşa. O să te binecuvântez. Gândeşte-te bine ce ai de făcut. Acum du-te!

  Am plecat într-o stare de totală confuzie. Cine avea dreptate, ce să fac, care din cele două drumuri era cel drept? întrebarea m-a chinuit ani de zile şi când, în sfârşit, am descoperit care era drumul cel drept, părul îmi albise; sufletul meu ezita, ca măgarul lui Buridan, între Pčre Laurent ţi Pčre Leličvre. Mă uitam la dicţionar, cuvintele greceşti erau scrise mărunt, pe margine, cu cerneală roşie, mi se rupea inima când mă gândeam la sfatul lui Pčre Leličvre: nu, nu aveam curajul să-l arunc pe foc şi săi duc cenuşa. Mult mai târziu, când am înţeles, l-am azvârlit în foc. Dar n-am mai strâns cenuşa, căci Pčre Leličvre murise de mult.

  Îndată ce m-a înscris la şcoală şi m-a instalat, tata s-a îmbarcat pe un caiac şi a plecat în taină spre Creta, la luptă. Uneori îmi trimitea câte un răvaş, scris pe un petic de hârtie care mirosea a praf de puşcă: „Îmi fac datoria, mă lupt cu turcii, şi tu ai de luptat, ţine-te bine şi nu te lăsa momit de francezi, sunt nişte câini la fel ca turcii. Nu uita că eşti cretan şi că mintea nu e a ta, ea aparţine Cretei, ascute-ţi mintea cât poţi mai bine, ca într-o zi s-o pui în slujba eliberării Cretei. Dacă n-o poţi ajuta cu arma, ajut-o cu mintea: e şi asta o armă ca oricare alta. Înţelegi ce-ţi poruncesc? Spune-mi: Înţeleg!

  Atât pentru azi, pentru mâine şi pentru totdeauna. Să nu mă faci de râs!”

  Simţeam povara Cretei întregi pe umerii mei; dacă nu ştiam bine lecţia, dacă nu înţelegeam o problemă de matematică, ori nu eram cel mai bun la compunere, făceam Creta de ruşine. Nu aveam nepăsarea, prospeţimea şi nestatornicia copilăriei; mă uitam la colegii mei care râdeau şi se jucau, îi admiram, aş fi vrut să râd şi să mă joc, dar Creta era în luptă, era în pericol. Mai teribil e faptul că, profesori şi elevi, nu-mi spuneau pe nume, îmi ziceau „Cretanul”, şi acest lucru era o continuă şi apăsătoare aducere-aminte a datoriei mele.

  Nu-mi era teamă de convertirea la catolicism; nu pentru faptul că aş fi înţeles care era adevărata credinţă, ci un alt fapt, în aparenţă nesemnificativ, m-a înrâurit mai mult decât toate doctrinele teologice. În fiecare dimineaţă eram obligaţi să mergem la mesă, în capela aflată în mijlocul şcolii: o cămăruţă cu pereţii goi, pe cât de caldă vara, pe atât de rece iarna, cu două statui de ipsos vopsit, Isus şi Maria; în altar erau buchete mari de crini albi în vaze înalte de sticlă. Cum nimeni nu avea grijă, crinii rămâneau zile în şir în aceeaşi apă, devenită vâscoasă, şi când intram în capelă dimineaţa îmi venea să vărs de miros; îmi amintesc că o dată am leşinat. Treptat, capela catolică şi crinii putrezi s-au unit indisolubil în mintea mea; de atunci, simpla idee de a trece la catolicism îmi face greaţă.

  Şi totuşi am trăit clipa în care, şi azi îmi amintesc ruşinat, eram pe punctul de a-mi trăda credinţa. De ce? Ce demon mă îndemna? Ce viclenie şi ce răbdare poate să aibă acest demon lăuntric care pândeşte în spatele virtuţii, luând chiar înfăţişarea virtuţii, convins că mai devreme sau mai târziu îi va veni rândul!

  Şi, într-adevăr, într-o zi i-a venit rândul; într-o dimineaţă a sosit de la Roma cardinalul care inspecta şcolile catolice din Levant. Purta un veşmânt negru, cu căptuşeală violetă, o tichie violetă, pătrată, cu boruri largi, ciorapi fini violeţi, iar pe deget purta un inel gros cu o piatră violetă. Răspândea în jurul său o undă de parfum, încât în clipa în care a apărut înaintea noastră eram convinşi că era o floare exotică rară, ce pogorâse chiar din grădinile raiului. A întins mâna plinuţă, albă şi curată, cea cu inelul de aur, şi ne-a binecuvântat. Toţi am simţit o forţă imperioasă străbătându-ne din creştet până în vârful degetelor, de parcă băusem vin vechi, iar creierul nostru prindea o tentă violetă.

  Pčre Laurent îi vorbise pesemne de mine, pentru că, ieşind, mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am dus în camera lui, m-a poftit să mă aşez pe un scăunel la picioarele sale.

  — Ai vrea să vii cu mine? m-a întrebat el; un glas blând, dulce ca mierea.

  — Unde? am întrebat surprins; eu sunt cretan.

  Cardinalul a râs; a deschis o cutiuţă, a luat o bomboană şi a vârât-o în gură. Gura lui era mică, rotundă, era proaspăt bărbierit, avea buzele cărnoase şi roşii. De câte ori mişca braţul, venea o undă de lavandă.

  — Ştiu, a zis el, ştiu tot. Eşti cretan, cu alte cuvinte un ied sălbatic, dar ascultă-mă cu răbdare: vom ajunge la Roma, în Oraşul Sfânt, vei merge la o mare şcoală ca să-ţi continui studiile, ca să ajungi un om mare şi, cine ştie, poate într-o zi vei purta tichia de cardinal pe care o port eu acum – şi nu uita că dacă cineva din insula ta va fi ales papă într-o bună zi, părintele creştinătăţii, mai mare decât un împăraT. Atunci vei putea interveni, vei putea să eliberezi Creta. Asculţi ce îţi spun?

  — Da, ascult, am şoptit; ridicasem capul şi ascultam cu lăcomie.

  — În clipa asta, copilul meu, viaţa ta stă în cumpănă; dacă vei zice da, eşti salvat; dacă vei zice nu, eşti pierdut. Ce se va alege de tine dacă rămâi aici? Cu ce se ocupă tatăl tău?

  — E negustor.

  — Ei bine, vei ajunge şi tu negustor, în cel mai bun caz avocat sau doctor, adică: un nimeni! Grecia e doar o provincie; lasă provincia, copilul meu, mi s-au spus foarte multe despre tine, mi-ar părea rău să te pierzi aici.

  Inima îmi bătea să se spargă. Iar se deschideau două căi în faţa mea. Pe care să merg? La cine să alerg să cer ajutor? Pčre Laurent mă împingea pe o cale, Pčre Leličvre pe o altă cale. Care era cea dreaptă? Ce-ar fi să-l întreb pe tata?

  Când mi-am amintit de tata, m-a apucat frica. Abia se întorsese din Creta, mirosea încă a praf de puşcă şi era grav rănit la braţ. Armele tăceau acum; după atâtea veacuri şi după atâta sânge curs, libertatea păşea cu tălpile însângerate pe pământul cretan. În curând prinţul George3 va veni să-i dea inelul de logodnă, aşteptând cu nerăbdare ziua când Grecia şi Creta se vor uni pe veci.

  Cum s-a întors din Creta, tata a venit să mă vadă; întâi nu l-am recunoscut; era mai negru decât înainte şi un zâmbet pe care îl vedeam pentru întâia oară îi juca pe buze. „Cum merge? Te-au atras de partea lor?” m-a întrebat râzând. M-am făcut roşu ca focul. Mi-a pus mâna lui mare pe creştet: „Am glumit. Am încredere în tine”.

  Amintindu-mi de tata, în prezenţa cardinalului, cred că mă făcusem palid, pentru că prelatul mi-a pus mâna lui plinuţă, cu blândeţe, pe creştet şi m-a întrebat:

  — La ce te gândeşti?

  — La ce-ar zice tatăl meu, am îngânat.

  — El nu trebuie să ştie, nu trebuie să ştie nimeni; vom pleca în taină, noaptea.

  — Dar mama ce o să zică? O să plângă după mine.

  — Cine nu-şi lasă mama şi tatăl nu poate veni după mine. Acestea sunt cuvintele lui Hristos.

  Am tăcut. Chipul lui Isus mă fascina indescriptibil de când eram copil. Îi ştiam viaţa din icoane: se năştea, ajungea la vârsta de doisprezece ani, şedea într-o barcă cu vâsle şi întindea braţul ca să liniştească apele mării; apoi era batjocorit, răstignit, striga de pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, apoi, într-o dimineaţă, învia din morţi şi se înălţa la ceruri, purtând în mâini un steag alb. Mă uitam la icoane, simţeam că şi eu eram batjocorit, răstignit şi înviam împreună cu el. Când am citit Biblia, vechile istorii prindeau viaţă; sufletul omului îmi părea o fiară sălbatică, răgind în somnul său – şi, deodată, cerurile se deschideau şi Hristos pogora pe pământ, săruta fiara, care scotea un uşor suspin, se trezea şi redevenea prea frumoasa prinţesă din poveşti.

  — De acord, i-am zis cardinalului, sărutându-i dreapta, îmi voi uita mama şi tatăl.

  — În clipa asta, fiul meu, am văzut cum Sfântul Duh a pogorât asupra creştetului tău. Eşti salvat. Spunând acestea mi-a întins inelul cu ametist, pe care îl purta, ca să-l sărut.

  În trei zile trebuia să plecăm. Aş fi vrut să-mi văd părinţii, ca să-mi iau rămas-bun de la ei măcar în gând, fără să le spun taina mea, dar cardinalul nu mi-a dat voie:

  — Un adevărat bărbat, mi-a zis el, este acela care îi lasă pe cei dragi fără a-şi lua rămas-bun: „Adio!”

  Vrând să fiu un adevărat bărbat, încercam să mă arăt nepăsător, şi am tăcut. Citisem în Vieţile Sfinţilor, de atâtea ori, că pustnicii făceau la fel când plecau în deşert: „Adio!” Nu-şi luau rămas-bun şi nu se uitau înapoi spre mama lor. Şi eu trebuia să fac la fel.

  Am primit o grămadă de cărţi grele, cu coperte aurite, citeam despre Roma, Cetatea Eternă şi despre preasfinţia sa Papa şi mă cuprindea ameţeala privind ilustraţiile: San Pietro, Vaticanul, picturile, statuile…

  Totul mergea strună; în gândul meu eram deja plecat, traversasem marea şi ajunsesem în oraşul sfânt, îmi terminasem studiile; purtam o tichie largă, purpurie, cu un ciucure de mătase, iar pe degetul mijlociu de la mâna dreaptă zăream un ametist misterios, strălucind în întuneric. În momentul acela a intervenit destinul, brusc a întins braţul şi mi-a închis drumul. Cineva i-o fi şoptit tatălui meu: „Papistaşii vor să-ţi ia băiatul!” Era noapte, aprigul cretan a sărit din culcuş, a luat cu el câţiva barcagii şi pescari pe care îi cunoştea, cu torţele aprinse şi cu un bidon cu petrol, au luat-o spre cetate. Aveau drugi de fier şi târnăcoape; au început să bată în poartă, urlând că o să dea foc la tot. Călugării s-au speriat, Pčre Laurent, cu scufia de noapte pe cap, ieţise la fereastră şi implora într-o greacă amestecată cu franceză.

  — Daţi-mi băiatul, striga tata, învârtind torţa aprinsă, daţi-mi băiatul, câini de papistaşi, că de nu vă dau foc şi vă omor cu securea!

  M-au trezit, m-am îmbrăcat cât am putut de repede; apoi mi-au dat drumul cu hârzobul pe fereastră, drept în braţele tatei. M-a apucat de ceafă şi m-a dat de trei ori cu capul de pământ, apoi s-a întors spre tovarăşii săi:

  — Stingeţi torţele şi haideţi să plecăm.

  Trei zile tata n-a vorbit cu mine, credea că m-au botezat, a poruncit să fiu spălat, să fiu uns cu untdelemn din candela Fecioarei, să mi se schimbe hainele şi a chemat popa să mă stropească cu apă sfinţită, ca să mă cureţe de spurcăciunile papistăşeşti. Apoi s-a întors spre mine:

  — Iudă! a şuierat el printre dinţi, şi a scuipat de trei ori în văzduh.

  Dar Dumnezeu e mare şi, după trei săptămâni, s-a auzit o veste bună: prinţul George al Greciei era în drum spre Creta, venea să o ia în stăpânire. Tata a sărit în sus, a bătut trei mătănii şi s-a dus drept la bărbier. Nu pusese încă briciul pe obraji, îşi lăsase barba să-i crească până pe piept în jos, pentru că era în doliu: după Creta robită. De aceea nu râdea niciodată, înfuriindu-se când vedea un creştin râzând. În mintea sa râsul ajunsese un act lipsit de patriotism. Dar acum, slavă Domnului, Creta era liberă, s-a dus drept la bărbier şi, când s-a întors, faţa lui proaspăt rasă, întinerită, strălucea şi toată casa mirosea a lavanda pe care bărbierul i-o turnase pe păr. Apoi s-a întors către mama şi a zâmbit:

  — Creta e liberă de acum, ce-a fost a fost, să-l iertăm şi pe Iuda! Şi zicând acestea, m-a arătat cu mâna.

  Câteva zile mai târziu ne-am îmbarcat spre Creta. Ce călătorie triumfală a fost şi cum pătrundea soarele în ziua aceea de toamnă până în adâncul inimilor noastre! Oh, cât de lungă a fost traversarea Mării Egee cu vaporul! Din zori până noaptea târziu, tata stătea aplecat la proră, uitându-se spre miazăzi şi, dacă privirea omenească ar fi fost în stare să mute munţii din loc, am fi văzut cu ochii noştri Creta, venind ca o fregată, drept spre noi.

  XII. Libertatea.

  Când îmi amintesc, după atâţia ani, ziua în care prinţul George al Greciei, cu alte cuvinte Libertatea, a păşit pe pământul Cretei, ochii mei se umplu de lacrimi. Ce mister de nepătruns e strădania omului! Ce este scoarţa asta a pământului, subţire, instabilă, crăpată, pe care se târăsc aceşti viermi, plini de noroi şi de sânge, oamenii – cerând libertate? Ce emoţie, să vezi grecul urcând în frunte, deschizând calea, când cu hlamida şi lancea, când purtând fustanelă şi puşcă lungă, când vrakes4 largi, încinşi cu brâul cretan!

  Îmi aduc aminte de un căpitan cretan, un cioban, duhnind a bălegar şi a ţap, care tocmai se întorsese din război, unde se luptase ca un leu. Într-o după-amiază, eram la el la stână, când a primit de la „Frăţia Cretană” din Atena o diplomă, un pergament, scris cu litere mari, negre şi roşii: îl felicitau pentru faptele lui de vitejie şi avea titlul de erou.

  — Ce-i cu hârtia asta? l-a întrebat el, iritat, pe trimis; au intrat cumva oile mele în vreun lan de grâu? Trebuie să plătesc pagubele?

  Trimisul, foarte bucuros, a desfăşurat pergamentul şi l-a citit cu glas tare.

  — Zi mai pe limba mea, să pot înţelege, ce vrea să zică?

  — Că eşti erou, că patria îţi trimite această diplomă, s-o pui în ramă, să rămână copiilor dumitale.

  Căpitanul a întins o labă de uriaş:

  — Ia dă-o încoace!

  A luat pergamentul, l-a rupt în bucăţi şi l-a aruncat în foc; tocmai fierbea o căldare cu lapte.

  — Du-te şi spune-le că nu m-am luptat pentru un petic de hârtie, m-am luptat ca să fac istorie.

  Să facă istorie! Ciobanul acela sărman simţea prea bine ce voia să spună, dar nu ştia cum. Ori poate a spus-o într-un chip sublim?

  Trimisul s-a întristat văzând pergamentul în foc; căpitanul s-a ridicat, a umplut o cană cu lapte, a tăiat în două o bucată de caş, a luat două pâinişoare de secară, s-a întors spre emisar, necăjit să vadă hârtia arzând, şi i-a zis:

  — Hai, frate, nu te supăra, mănâncă şi bea, dă-le naibii de hârtii! Să le spui, auzi, să le spui că nu-mi trebuie plată, eu lupt pentru că îmi place să lupt, aşa să le spui. Şi acum fă ce ţi-am spus: mănâncă!

  Două au fost cele mai importante zile din viaţa mea: prima, ziua în care prinţul George a pus piciorul pe pământul Cretei, a doua la Moscova, mult mai târziu, la cea de-a zecea aniversare a revoluţiei ruse. În aceste zile am simţit că zidurile interioare – trupul, mintea şi sufletul – se pot prăbuşi, că oamenii pot reveni, după o rătăcire însângerată, înfricoşătoare, la divina lor unitate originară. Atunci nu mai există eu, tu şi el, totul formează o unitate şi această unitate e o profundă beţie mistică, moartea îşi pierde coasa, încetând să mai existe, murim separaţi, unul câte unul, dar împreună suntem nemuritori; ca fiii risipitori, după ce am îndurat foamea, setea şi revolta, deschidem braţele şi îi îmbrăţişăm pe cei doi părinţi, cerul şi pământul.

  Cu lacrimile şiroindu-le în bărbile de oşteni, căpitanii cretani îşi azvârleau legăturile de pe cap în văzduh, mamele îşi înălţau pruncii ca să-l poată vedea pe uriaşul cel blond, prinţul din poveşti, care a auzit plânsul de veacuri al Cretei şi a pornit călare pe calul său alb, ca Sfântul Gheorghe, să o elibereze.

  Ochii cretanilor erau împietriţi de aşteptare, aţintiţi spre mare: e aici, nu, încă nu, dar poate să apară dintr-o clipă în alta… Uneori era ca un nor înşelător de primăvară, ori ca o pânză albă de corabie, alteori ca un vis în toiul nopţii… Dar norul se risipea, pânza dispărea la orizont, visul pierea şi cretanii îşi pironeau iar ochii spre nord, spre Grecia, spre Dumnezeu cel neîndurător, care se mişca cu atâta încetineală.

  Şi acum, iată, Creta întreagă s-a mişcat, mormintele s-au deschis şi un glas a răsunat din vârful muntelui Psiloriti: Vine! E aici! Iată-l! şi bătrânii căpitani se prăvăleau din munţi, cu răni adânci, cu pistoale de argint, tinerii veneau cu pumnale cu mâner negru şi cu lăute ţiuitoare, clopotele răsunau de se cutremurau turlele bisericilor, oraşul era împodobit cu frunze de palmier şi de mirt – prinţul cel blond stătea pe cheiul aşternut cu frunze de laur, marea cretană strălucea dincolo de umerii săi.

  Cretanii cântau şi jucau în taverne, bărbaţii beau şi cântau din lăută, dar nu se simţeau uşuraţi de povară. Trupurile nu-i mai încăpeau, apucau pumnalul şi îşi crestau braţele şi coapsele, îşi lăsau sânge, ca să se simtă uşuraţi de povară. În biserică, bătrânul mitropolit stătea cu braţele înălţate spre cupolă, cu ochii ţintă la Pantocrator; voia să ţină o predică, dar cuvintele i se opreau în gâtlej: „Hristos a înviat, copiii mei”, a strigat el, neputând să zică altceva. „Adevărat a înviat!” Strigătul ieşise din toate piepturile ca un bubuit de tunet şi candelabrele din biserică se mişcau ca la un cutremur de pământ.

  Eram tânăr şi lipsit de experienţă pe atunci; în sufletul meu beţia sfântă s-a prelungit vreme îndelungată, poate nici în ziua de azi n-a dispărut. Şi acum, în clipele de cea mai profundă bucurie – când privesc marea, cerul înstelat, un migdal înflorit, când retrăiesc prima iubire – ziua de 9 decembrie 1898 străluceşte nemuritoare: ziua când prinţul Greciei, logodnicul Cretei, a păşit pe pământul cretan; iar inima mea se împodobeşte cu mirt şi cu laur, aşa cum era Creta întreagă în acea zi.

  În vreme ce Megalo Kastro chiuia de bucurie, în toiul zilei tata m-a luat de mână, călcam pe mirt şi pe laur, traversând strada mare, am trecut dincolo de poarta fortificată şi am ieşit în câmp deschis. Era iarnă, dar ziua era călduţă şi dincolo de ziduri un migdal curajos începea să înflorească. Câmpiile, atrase de blândeţea vremii, înverzeau, în depărtare, la stânga, munţii Selena străluceau cu creştetele lor acoperite de zăpadă. Viţa-de-vie era încă stearpă, dar florile de migdal se deschideau pline de curaj, înaintea tuturor, vestind sosirea primăverii, curând viţa-de-vie va elibera strugurii albi şi negri pe care îi ţine încă închişi. Un bărbat voinic venea cu un braţ de crengi de laur; văzându-l pe tata, s-a oprit:

  — Hristos a înviat, căpitan Mihalis! a strigat el.

  — Creta a înviat! i-a răspuns tata, ducându-şi mâna la inimă.

  Ne-am continuat drumul; tata păşea grăbit, trebuia să fug ca să mă ţin de el.

  — Unde ne ducem, tată? am întrebat eu, cu răsuflarea tăiată.

  — Să-l vedem pe bunicul tău, mergi înainte!

  Am ajuns la cimitir, tata a împins portiţa de fier şi a deschis-o. Pe pragul de sus erau desenate un craniu şi două oase încrucişate în formă de X, semnul lui Isus înviat. Am luat-o la dreapta printre chiparoşi, trecând peste mormintele sărace, cu crucile rupte, fără candelă. Îmi era o frică de moarte; mă ţineam de hainele tatei şi mergeam în urma lui, împiedicându-mă tot timpul.

  Tata s-a oprit lângă un mormânt sărman, o moviliţă boltită de pământ, cu o cruce de lemn, cu numele şters de vreme. Tata şi-a scos mantilia de pe cap, s-a aplecat deasupra mormântului, a scormonit cu unghiile şi a făcut o scobitură în formă de pâlnie; şi-a apropiat gura cât a putut mai mult şi a strigat de trei ori cu glas din ce în ce mai tare, urlând, în cele din urmă:

  — Tată, a venit! Tată, a venit! Tată, a venit!

  A scos din buzunar o sticluţă cu vin, l-a vărsat picătură cu picătură, aşteptând de fiecare dată să o soarbă adâncul pământului. Apoi a sărit în picioare, şi-a făcut cruce şi s-a uitat la mine. Ochii îi străluceau.

  — Ai auzit? m-a întrebat el, gâtuit de emoţie, ai auzit? Am rămas tăcut, nu auzisem nimic.

  — N-ai auzit? a continuat să zică tata, mânios. Oasele lui au trosnit.

  De câte ori îmi amintesc acea zi, mulţumesc cerului că mi-a îngăduit să mă nasc în Creta, în vremea când am putut vedea, cu ochii mei, Libertatea călcând pe crenguţe de laur, de la intrarea în port până la ascunzătoarea Sfântului Mina. Ce păcat că ochii de ţărână ai omului sunt neputincioşi să desluşească lucrurile nevăzute! L-aş fi văzut, în ziua aceea, pe Sfântul Mina sărind din icoană, oprindu-se călare în pragul bisericii, aşteptându-l pe prinţul grec, cu lacrimile şiroind pe obrajii arşi de soare şi pe barba lui sură.

  Câteva zile mai târziu, când bucuria a trecut, un vânt puternic de la miazăzi s-a ridicat şi a risipit toate frunzele de dafin de pe străzi, s-a pornit o ploaie curată care a spălat urmele de vin de pe trotuare, viaţa s-a trezit din beţie, mintea s-a reaşezat la locul ei. Feţele creştinilor erau netede şi străluceau ca un ban nou, bărbierii au măturat bărbile, se mai auzeau de prin taverne strigăte răguşite, întârziate, iar eu rătăceam pe străzi, ud până la piele, şi când eram pe o stradă pustie chiuiam şi urlam ca să-mi descarc sufletul. Strămoşi fără de număr chiuiau şi urlau înăuntrul meu, despovărându-se.

  Niciodată n-am simţit atât de profund faptul că strămoşii care au murit nu sunt morţi, că în momentele hotărâtoare chiuie, saltă şi pun stăpânire pe ochii, pe mâinile, pe sufletul nostru. În zilele acelea, toţi străbunii mei ucişi de turci, toate străbunele mele spintecate de turci chiuiau şi ţipau de bucurie pe străzile pustii, când nimeni nu ne vedea. Mă bucuram pentru că, deşi nu înţelegeam încă foarte clar, simţeam că şi eu o să văd, o să gândesc, o să trăiesc, după moarte, în inimile celor care îşi vor aduce aminte de mine.

  Prin această poartă împodobită cu crenguţe de dafin şi cu oasele străbune am intrat în anii adolescenţei; încetasem să mai fiu copil.

  XIII. Nelinişti adolescentine.

  Mi-am petrecut anii adolescenţei copleşit de neliniştile obişnuite ale tinereţii. Două mari fiare sau deşteptat în mine: leopardul trupului şi vulturul nesătul, mintea, care se hrăneşte cu măruntaiele omului, devenind tot mai nesăţios, pe măsură ce le devorează.

  Pe când eram încă mic, să fi avut vreo trei sau patru ani, o curiozitate puternică pusese stăpânire pe mine, voiam să aflu taina venirii pe lume. Am întrebat-o pe mama, pe mătuşile mele: „Cum vin copiii? Cum apar aşa deodată în casă? De unde vin?” Trebuie să fie un tărâm veşnic verde, poate paradisul, unde copiii răsar ca macii. Din când în când, un tată intră, culege unul şi-l aduce acasă. Gândul ăsta îl tot suceam şi îl răsuceam în minte, fără să-i dau prea multă crezare. Nici mama, nici mătuşile mele nu reuşeau să mă facă să cred în istoriile lor. Dar înţelegeam mai mult decât bănuiau, mai mult decât îmi imaginam eu însumi şi nu credeam o iotă din poveştile lor.

  Într-o zi a murit, în floarea vieţii, vecina noastră coana Katina; când am văzut că o scot din casă cu picioarele înainte, că lumea mergea după ea, luând-o pe o ulicioară şi dispărând, m-a apucat frica. „De ce au luat-o? Unde o duc?” „A murit, a murit”, îmi răspundeau. „A murit? Cum adică a murit?” Dar nimeni nu m-a lămurit. M-am ghemuit într-un colţ, după canapea, am luat o pernă, mi-am ascuns faţa în ea şi am început să plâng, nu de supărare, nici de frică, ci pentru că nu înţelegeam. Câţiva ani mai târziu, când dascălul meu Krasakis a murit, moartea încetase să mă mai surprindă, probabil că pricepusem ce era şi nu mai puneam întrebări.

  Aceste două lucruri, naşterea şi moartea, au fost cele dintâi taine care au provocat zbuciumul sufletului meu de copil. M-am trezit bătând cu pumnul meu slab în aceste două porţi închise, ca să se deschidă; am înţeles că degeaba aşteptam ajutorul cuiva; toată lumea tăcea sau râdea de mine. Ce doream să ştiu trebuia să aflu de unul singur.

  Încet-încet, mi se trezea trupul, împărăţia mea făcută din nori şi din presimţiri a început să se contureze; trăgeam cu urechea la vorbele de pe stradă, nu înţelegeam prea bine ce voiau să zică, dar mi se părea că erau pline de o substanţă tainică oprită. Le ţineam minte şi le repetam când eram singur, ca să nu le uit. Într-o zi, unul mi-a scăpat, l-am rostit cu voce tare în prezenţa mamei; a tresărit speriată.

  — Cine ţi-a spus vorba asta lipsită de ruşine? a strigat ea. Să nu mai spui niciodată aşa ceva!

  Mama s-a dus în bucătărie, a adus praf de piper şi mi l-a pus binişor pe limbă. Am început să ţip, gura îmi luase foc, dar, ca să-i fac în ciudă, am jurat tainic să le zic măcar în gând, ca să nu le uit. Pentru că simţeam o mare plăcere să le rostesc.

  De atunci, orice cuvânt oprit îmi arde gura şi are gust de piper, chiar şi acum, după atâta amar de vreme şi după atâtea păcate!

  Pe vremea aceea, pubertatea se trezea lent la noi, o mare timiditate o făcea să se jeneze şi să se ascundă sub tot felul de măşti. Cea dintâi mască a mea a fost prietenia, pasiunea pentru un camarad de şcoală, cel mai insignifiant dintre toţi: scund, crăcănat, un trup pătrat, solid şi greoi, lipsit de orice curiozitate intelectuală. Schimbam zilnic scrisori înfocate, îi reproşam, ba chiar plângeam, dacă trecea o singură zi fără să primesc o scrisoare de la el; dădeam târcoale în jurul casei sale, îl urmăream pe furiş, mi se tăia răsuflarea când îl vedeam că apare. Trupul meu se trezise, dar nu ştia ce chip să-i dea dorinţei, încă nu făcea prea bine deosebirea între bărbat şi femeie. Pe de altă parte, compania unui băiat mi se părea mai comodă şi mai puţin riscantă decât cea a unei fete. Simţeam o stranie antipatie amestecată cu teamă când întâlneam o femeie; dacă bătea vântul şi îi ridica fustele, întorceam brusc capul şi mă înroşeam ca focul, de exasperare şi de ruşine.

  Într-o zi, cred că era pe la amiază, soarele ardea tare, mergeam spre casă pe o ulicioară îngustă şi umbroasă; deodată, o turcoaică s-a ivit în colţul străzii, şi-a descheiat tunica, arătându-şi pieptul gol. Mi s-au tăiat picioarele şi am ajuns acasă clătinându-mă, m-am aplecat peste lighean şi am vomat.

  Târziu, după mulţi ani, când am descoperit într-un sertar scrisorile adresate prietenului meu, m-am îngrozit. Doamne, câtă ardoare, câtă inocenţă! Fără să vrea, fără să fie conştient, colegul meu de clasă, greoi şi vulgar, fusese masca sub care atâţia ani se ascundea de mine femeia; cu siguranţă şi eu fusesem pentru el o mască sub care se ascundea femeia, amânând clipa fatală, când urma să cadă în teribila capcană. Am aflat mai târziu că a căzut în capcană şi a fost pierdut.

  Într-o vacanţă de vară, prietenul meu, eu şi un alt coleg de clasă, un băiat tăcut, cu ochi cenuşii, cu mâini şi cu picioare delicate, am înfiinţat „Societatea Prietenilor”, o nouă Eterie. Ne întâlneam în secret, am depus jurământ, am semnat statutul şi ne-am propus un scop: să combatem fără nici un compromis, până la moarte, minciuna, injustiţia, servitutea. Lumea ni se părea mincinoasă, infamă, injustă, şi ne-am legat să o salvăm noi trei. Ne-am izolat de ceilalţi colegi, ieşeam tot timpul împreună, făceam planuri, cum să facem să ne atingem scopul şi am împărţit fiecăruia un domeniu de acţiune: eu trebuia să scriu piese de teatru, prietenul meu urma să se facă actor, ca să joace în piesele mele, al treilea, pasionat de matematică, trebuia să devină inginer, ca să facă o invenţie importantă, să aducă venituri Eteriei – şi astfel să venim în ajutorul celor săraci şi oprimaţi.

  Între timp, până să vină clipa cea mare, făceam tot ce puteam să rămânem credincioşi jurământului nostru: nu minţeam, îi băteam pe toţi turcaleţii pe care îi întâlneam pe uliţele dosnice, în loc de guler şi de cravată purtam maiouri cu dungi alb-albastre, culorile steagului grec.

  Într-o seară de iarnă, jos în port, ne uitam cu coada ochiului la un bătrân hamal turc, ghemuit într-un colţ, tremurând de frig; era întuneric şi nu ne vedea nimeni, unul şi-a scos maioul, altul cămaşa şi celălalt vesta şi i le-am dat omului; am fi vrut să-l îmbrăţişăm, dar n-am îndrăznit; tulburaţi şi ruşinaţi că nu ne-am făcut pe deplin datoria, am plecat.

  — Haideţi înapoi să-l găsim, a propus prietenul meu.

  — Bine, haidem!

  Ne-am întors în fugă şi l-am căutat pe bătrânul hamal ca să-l îmbrăţişăm, dar plecase de acolo.

  În altă zi, am auzit că un distins avocat din Kastro se logodise cu o tânără bogată şi nunta trebuia să aibă loc duminica; între timp, sosise de la Atena o altă fată, frumoasă, dar săracă, şi care fusese logodită cu avocatul pe vremea studenţiei, acesta promiţându-i că o va lua de soţie. Când am auzit povestea asta urâtă, ne-am întrunit toţi trei acasă la mine, clocotind de indignare: statutul societăţii noastre nu permitea să tolerăm o astfel de nedreptate. După ce am dezbătut ore în şir măsurile pe care trebuia să le adoptăm, am hotărât: să ne prezentăm toţi trei la mitropolit şi să denunţăm acest act imoral. În plus, am adresat o scrisoare avocatului, semnată „Societatea Prietenilor”, ameninţându-l că dacă n-o ia de soţie pe Doroteea – aşa o chema pe fata din Atena – o să dea seamă în faţa noastră şi a lui Dumnezeu.

  Îmbrăcaţi în haine de duminică, ne-am prezentat la mitropolit. Era un bătrânel slab şi măcinat de ftizie, o vulpe bătrână; când vorbea i se tăia respiraţia, iar ochii îi străluceau ca doi cărbuni aprinşi. Deasupra biroului atârna o icoană cu un Hristos prosper, cu obrajii roşii, pieptănat cu cărare la mijloc; o litografie uriaşă cu biserica Sfânta Sofia era agăţată pe peretele din faţă. Ne-a privit surprins:

  — Ce necazuri aveţi, băieţi? ne-a întrebat el.

  — O mare nedreptate, preasfinţite; am răspuns toţi trei, cu răsuflarea tăiată, strigând, ca să ne facem curaj. O mare nedreptate!

  Mitropolitul a tuşit, a scuipat în batistă şi ne-a vorbit pe un ton sarcastic:

  — O mare nedreptate? a zis el ironic. Şi ce treabă aveţi voi? Sunteţi şcolari, nu-i aşa? Ar trebui să vă vedeţi de şcoală.

  — PreasfinţitE. A început prietenul meu, care era un vorbitor bun, şi a povestit pe îndelete binecunoscutul scandal. Nu mai avem somn, nu mai suntem atenţi la lecţii, preasfinţite, a zis el drept încheiere, până când nu se va face dreptate. Avocatul trebuie să se însoare cu Doroteea.

  Mitropolitul a tuşit iar, şi-a pus ochelarii şi ne-a privit îndelung; ni se părea că o stranie tristeţe i se citea pe chip. Toţi trei aşteptam cu sufletul la gură; în sfârşit şi-a descleştat buzele:

  — Sunteţi tineri, a zis el, sunteţi copii încă, mă întreb dacă Dumnezeu mă va lăsa să trăiesc destul ca să văd cum veţi privi nedreptatea peste cincisprezece sau douăzeci de ani. A tăcut un scurt răstimp, ca şi cum vorbea pentru sine:

  — Aşa începem cu toţii, a şoptit el.

  — Înaltpreasfinţite, am zis eu în clipa aceea, văzând că schimbă vorba, cum am putea să împiedicăm nedreptatea? Spuneţi-ne! Chiar dacă ne-aţi cere să ne aruncăm într-un cuptor încins, am face-o pentru ca dreptatea să învingă.

  Mitropolitul s-a ridicat:

  — Duceţi-vă acum, ne-a zis, întinzându-ne mâna să i-o sărutăm, v-aţi făcut datoria, ajunge; restul e treaba mea.

  Am plecat cât se poate de fericiţi.

  — Bine lucrat, Eterie! a exclamat prietenul meu, cuprinzându-ne pe după umeri pe amândoi.

  Duminica următoare avocatul s-a căsătorit cu tânăra cea bogată. Noi am aflat mai târziu că mitropolitul a povestit la toţi prietenii săi despre vizita şi indignarea noastră, în hohote de râs.

  Citeam toate romanele care ne cădeau în mână, mintea ni se înflăcăra, hotarele dintre imaginar şi real, dintre poezie şi adevăr dispăreau şi ni se părea că sufletul omului poate încerca şi reuşi totul.

  Dar pe măsură ce mintea mi se deschidea, forţând barierele adevărului, inima mea era copleşită de tristeţe şi deborda. Viaţa mi se părea prea îngustă, nu mă încăpea, aş fi vrut să mor; numai moartea mi se părea infinită, capabilă să mă cuprindă. Îmi amintesc, într-o zi pe când soarele strălucea, iar eu eram sănătos şi fericit, i-am propus prietenului meu să ne sinucidem; alcătuisem o scrisoare lungă şi disperată, un fel de testament în care ne luam rămas-bun de la lume. Dar prietenul meu n-a vrut, iar eu nu aveam nici un chef să plec de unul singur pe lumea cealaltă.

  Mă simţeam adânc pătruns de o tristeţe nedefinită, de neînţeles, încât a venit momentul în care chiar prietenul meu îmi devenise insuportabil; ieşeam singur seara şi mă plimbam pe zidul veneţian, deasupra mării.

  Ce miracol era briza răcoroasă care sufla dinspre mare; fetişcanele care se plimbau, cu panglici de mătase în părul lăsat pe spate, copilaşii turci, desculţi, strigând cu glas piţigăiat iasomia şi seminţele de dovleac pe care le vindeau! Şi Bambalaris, care aranja mesele şi scaunele la cafeneaua dinspre mare, aşteptând să vină bărbaţii cu nevestele lor, tinerii cu logodnicele lor, să comande cafea, sirop de migdale şi să privească mulţumiţi şi sătui apusul de soare.

  Dar eu nu vedeam nimic; nici marea infinită şi calmă, nici promontoriul graţios Aghia Pelaghia în depărtare, nici Stroumboula, muntele în formă de piramidă, şi în vârful lui, ca un ouşor alb, bisericuţa Celui Răstignit; nu vedeam nici tinerii cu logodnicele lor, ochii mei erau înrouraţi de lacrimi pe care nu le puteam stăpâni.

  Sufletul meu clocotea din cauza celor două mari taine pe care profesorul de fizică ni le dezvăluise în anul acela. Cred că rănile deschise atunci nu s-au vindecat de tot niciodată.

  Cea dintâi taină, cea mai teribilă: Pământul, contrar credinţei noastre, nu era centrul universului; soarele şi cerul plin de stele nu se învârtesc în jurul Pământului; planeta noastră nu era decât un astru mărunt, neînsemnat, aruncat cu indiferenţă într-un colţ al galaxiei, rotindu-se slugarnic în jurul soarelui. Coroana regală căzuse de pe fruntea Mamei Pământ.

  Eram cuprins de amărăciune şi de indignare: împreună cu Maica noastră căzusem şi noi din locul de cinste de pe cer. Cu alte cuvinte, Pământul nu stă ţeapăn în mijlocul cerului, în vreme ce stelele se rotesc cu respect în jurul său; din contră, rătăceşte printre limbi de flăcări în haos, umilit şi în eternă căutare. Încotro se îndreaptă? Într-acolo unde e mânat. Legat de stăpânul său soarele, îl urmează supus. Şi noi suntem legaţi, şi noi suntem sclavi, şi noi îl urmăm. Soarele urmează şi el pe cineva. Pe cine?

  Ce erau aceste basme pe care ni le spuneau fără jenă dascălii noştri de până atunci – că Dumnezeu a creat Soarele şi Luna ca podoabe ale Pământului şi că a atârnat cerul înstelat deasupra noastră ca să ne lumineze ca un candelabru?

  A fost cea dintâi lovitură; iată a doua: omul nu era creatura cea mai dragă şi mai privilegiată a lui Dumnezeu, că n-a suflat scânteia vieţii asupra lui şi nu i-a dat un suflet nemuritor; asemenea celorlalte făpturi e o verigă dintr-un lanţ infinit de animale, un nepot, ori un strănepot al maimuţei. Dacă ne zgâriem puţin pielea, ori sufletul, o vom descoperi pe străbuna noastră – maimuţa.

  Amărăciunea şi indignarea mea erau insuportabile. Mă plimbam singuratic pe malul mării, pe câmp, mergeam cât puteam de iute ca să obosesc şi să pot uita; dar cum aş fi putut să uit? Mergeam cu capul gol, cu cămaşa descheiată, simţind că mă înăbuş. De ce am fost amăgiţi atâta vreme, mă întrebam eu, rătăcind de unul singur, de ce înalţă tronuri împărăteşti pentru oameni şi pentru mama noastră Pământ, ca apoi să le dărâme? Rezulta, oare, că Pământul era lipsit de importanţă, că oamenii erau lipsiţi de importanţă şi că va veni o zi în care cu toţii vom dispărea? Nu, strigam în sinea mea, nu, eu nu accept una ca asta. Trebuie să batem la poarta destinului, să batem până când se va deschide poarta, spre a ne libera!

  Nu mai puteam îndura. Într-o seară, l-am căutat acasă pe profesorul de fizică, cel care ne dezvăluise aceste teribile taine. Era un om palid, cu vorba rară, dar caustică; ochi reci, buze subţiri, ironice. Foarte inteligent, foarte răutăcios, o frunte îngustă, părul căzut până la sprâncene, semăna într-adevăr cu o maimuţă bolnavă. L-am găsit citind, aşezat într-un fotoliu jerpelit. M-a privit şi a înţeles limpede necazul meu, pentru că avea un rânjet sardonic.

  — Cărui fapt se datorează această onoare? m-a întrebat el. Presupun că ai ceva important să-mi spui.

  — Iertaţi-mă că vă deranjez, am zis eu cu răsuflarea tăiată, dar vreau să aflu adevărul.

  — Adevărul? a zis sarcastic profesorul, asta era! Întrebi exact ca toţi tinerii. Care adevăr?

  — Că el a luat o bucată de humă neînsufleţită, a suflat deasupra…

  — Cine?

  — Dumnezeu!

  Un râs sec, răutăcios, tăios a izbucnit de pe buzele sale subţiri.

  Aşteptam. Dar profesorul a deschis o cutiuţă, a luat o bomboană şi a vârât-o în gură.

  — Nu-mi răspundeţi la întrebare, domnule profesor? m-am aventurat eu.

  — Ba da, îţi voi răspunde, mi-a replicat, mutându-şi bomboana dintr-o parte în alta în gură. S-a scurs un timp considerabil.

  — Când? m-am aventurat iarăşi.

  — Peste zece, peste douăzeci de ani, când creieraşul tău va deveni o minte adevărată; acum e prea devreme. Pleacă!

  Îmi venea să plâng şi să strig: „Fie-vă milă de mine, domnule profesor, spuneţi-mi adevărul, tot adevărul”, dar vocea mi se oprise în gâtlej.

  — Du-te! a repetat profesorul şi mi-a arătat uşa.